Sunteți pe pagina 1din 14

Cuprins:

Introducere............................................................................... pag.

1. Formarea statului .............................................................. pag.

2. Iugoslavia în al doilea război mondial ................................. pag.

3. Războiul de eliberare naţională a Iugoslaviei ....................... pag.

4. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia .......................... pag.

5. Primul pas spre destrămare ............................................... pag.


6. Destrămarea ..................................................................... pag.
Concluzii.................................................................................. pag.

Bibliografie............................................................................... pag.

-1-
Introducere
Republica Federală Iugoslavia a cunoscut grele încercari în cei 45 de ani de
existenţă, atât din interior cât şi din exterior.
Aceste încercări au slăbit Iugoslavia şi au dus la destrămarea sa în 1992. Potrivit
ONU, destrămarea a durat din decembrie 1990 până în februarie 1992.
Iugoslavia este un termen care descrie trei entități politice care au existat succesiv,
în peninsula Balcanică, din Europa, în cea mai mare parte a secolului XX.
Prima entitate a fost Regatul Iugoslaviei, care a fost înființată la 1 decembrie 1918,
prin unirea Statului slovenilor, croaților și sârbilor și a Regatului Serbiei.
A doua entitate a fost Federația Democrată a Iugoslaviei, care a fost proclamată în
1943, de mișcarea de rezistență a partizanilor iugoslavi în al doilea război mondial.
Cele opt elemente constitutive care formau federația erau șase republici socialiste
Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și două
provincii socialiste autonome Kosovo și Voivodina, incluse în Republica Socialistă Serbia.
După 1974, aceste două provincii autonome au devenit deasemenea membri egali ai
federației. Începând cu 1991, R.S.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în războaiele iugoslave,
urmate de secesiunea entităților constituente ale statului federal.
Ultima entitate a fost Republica Federală Iugoslavia, înființată pe 27 martie 1992.
Aceasta a fost o federație constituită din două republici non-secesioniste rămase,
Muntenegru și Serbia (incluzând provinciile autonome Voivodina și Kosovo). Pe 4 martie
2003, a fost redenumită în Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului, iar numele
"Iugoslavia" a fost desființat oficial. Pe 3 iunie, respectiv 5 iunie 2006, Muntenegru și
Serbia și-au declarat independența, astfel sfârșindu-se statul iugoslav. Kosovo este însă în
continuare subiect de dispută teritorială între Republica Serbia și auto-proclamata
Republica Kosovo. Kosovo și-a declarat independența la 17 februarie 2008, în timp ce
Serbia pretinde că este parte a propriului teritoriu suveran. Ultima țară având în denumirea
sa termenul Iugoslavia este Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

-2-
Formarea statului
Iugoslavia s-a creat în anul 1918, când în sfârşit triumfa ideea unirii slavilor de sud,
manifestată pentru prima dată în anul 1830 în cadrul ,,Marii mişcări ilirice”.
În ciuda suspiciunilor cu privire la unire, la 1 decembrie 1918, bazat şi pe prezenţa
în noile teritorii eliberate ale armatei sârbe, regentul Aleksandar I. Karageorgevici, ,,în
numele maiestăţii sale Regele Petar I Karageorgevici”, proclama unirea Serbiei cu
teritoriile Statului Independent al Slovenilor.
La 1 martie 1919, prin decretul regentului Alexandru, a fost convocată la Belgrad,
Reprezentanţa Provizorie a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, pentru pregătirea
alegerilor şi formarea Adunării Constituante. Adunarea Constituantă voteaza la 28 iunie
1921 noua constituţie, dar la aceasta nu participă deputaţii croaţi, ci majoritatea
reprezentanţilor din Slovenia. Adunarea Naţională Croată nu a ratificat niciodată hotărârile
Adunarii Constituante de la Belgrad din anul 1921.
Principalii oponenţi ai politicii unitariste sârbe rămân în continuare croaţii. Zvetozar
Pribicevici, ministru de interne in guvernul Nikola Pasici, declară în anul 1918 că ,,între
croaţi şi sârbi nu poate exista întelegere,ci numai unitate”.
Ascuţirea contradicţiilor a condus la instituirea, la 6 iunie 1929, de către regele Aleksandar
I, a regimului dictatorial, la dizolvarea parlamentului, la suspendarea constituţiei şi la
interzicerea activităţii partidelor politice. Denumirea ţării a fost schimbată în
,,Iugoslavia”.
Aleksandar I a încercat să creeze o Iugoslavie centralizată. El a decis să elimine
regiunile istorice ale Iugoslaviei, și să traseze noi granițe interne pentru provincii, care au
fost numite după numele râurilor. Mulți politicieni au fost închiși sau ținuți sub
supraveghere fermă de poliție.
Regele a fost asasinat la Marsilia în timpul unei vizite oficiale în Franța în 1934 de
către Vlado Chernozemski, un trăgător cu experiență din Organizația Revoluționară
Internă Macedoneană a lui Ivan Mihailov, în cooperare cu Ustașii, o organizație croată

-3-
revoluționară. Aleksandar a fost succedat de Petru al II-lea, fiul său de unsprezece ani, și
un consiliu de regență condus de vărul său Prințul Paul al Iugoslaviei.

Iugoslavia în al doilea război mondial


În scopul realizării obiectivelor sale in Balcani, Hitler a propagat printre altele şi
ideea potrivit căreia Iugoslavia reprezenta o sursă permanentă de nelinişte şi nesiguranţă în
zonă şi, în consecinţă trebuia redusă la minimum.
Începerea celui de-al doilea razboi mondial şi presiunile Germaniei silesc Iugoslavia
să adere, la 25 martie 1941, la Pactul Tripartit. Vinovată de a-şi fi înlăturat conducătorul,
la 27 martie 1941, care tocmai tratase cu Hitler, este pedepsită imediat şi sever de catre
acesta.
Pe 6 aprilie 1941, la ora 5:12 A.M., forțele maghiare, italiene și germane au atacat
Iugoslavia. Forțele aeriene germane au bombardat orașe mari printre care și capitala
Belgrad. Reprezentanții diferitelor regiuni ale Iugoslaviei au semnat pe 17 aprilie un
armistițiu cu Germania la Belgrad, care a pus capăt rezistenței de unsprezece zile
împotriva invadării armatei germane.
Puterile Axei au ocupat Iugoslavia și au împărțit-o. Statul Independent al Croației a
fost înființat ca un stat nazist. Trupele germane au ocupat Bosnia și Herțegovina, precum
și anumite părți din Serbia și Slovenia, Muntenegru, sudul Sloveniei si Dalmaţia au fost
ocupate de catre italieni, bulgarii au ocupat estul Macedoniei, maghiarii, regiuni din
Voivodina şi din Croaţia , iar albanezii au luat Kosovo si vestul Macedoniei.
Este creat un ,,stat independent al Croaţiei”,condus de Ante Pavelic , care a anexat
Bosnia-Herţegovina. Statul Independent al Croației a creat lagăre de concentrație pentru
anti-fasciști, comuniști, sârbi, romi, evrei, și croații care se opuneau ideologiei.
Această dezmembrare nu a facut decât să accentueze tensiunile interetnice şi a
îngreunat organizarea mişcărilor de rezistenţă. Zeci de mii de sârbi, dar şi evrei, ţigani şi
croaţi (ostili lui Pavelic) au pierit în lagărele de internare ale ustaşilor de la Borac, Danica,
Dakovo şi,mai ales, Jasenovac, ,,poate cea mai oribilă dintre toate lagărele de
concentrare ale celui de-al doilea razboi mondial”(M.Djilas). Trupele lui Tito s-au arătat
şi ele vindicative şi pline de cruzime; la sfârşitul războiului, s-au făcut vinovate de
-4-
executarea în masă la Bleiburg. Acestea au divizat populaţia, care nu a reuşit niciodată să
creeze un adevărat front comun împotriva ocupanţilor.

Războiul de eliberare naţională a Iugoslaviei.


Iosip Broz Tito a fost primul lider national-comunist care a sfidat deschis Uniunea
Sovietică. Tito a scos Iugoslavia din cenuşa celui de-al doilea război mondial şi a condus-o
ca dictator absolut timp de cinci decenii.
Din momentul în care Hitler a lansat Operaţiunea Barbarosa, violând pactul de
neagresiune cu Uniunea Sovietică, Tito şi-a condus adepţii într-o campanie bine
coordonată de sabotaj şi rezistentă împotriva ocupaţiilor germane. Mişcarea sa a avut atâta
succes încat în vara lui 1942 a reuşit să organizeze o ofensivă în Bosnia şi Croaţia, silindu-
i pe germani să desfăşoare un număr însemnat de trupe pentru a-i opri pe partizani. În
ciuda contraofensivei, partizanii şi-au continuat activitatea, iar în decembrie 1943 Tito a
anunţat formarea uni guvern provizoriu în Iugoslavia, în care el ocupa funcţiile de
preşedinte secretar al Apărarii şi mareşal al forţelor armate.
După înfrângerea Germaniei naziste în mai 1945, Tito şi-a îndreptat eforturile în
direcţia consolidării guvernului. El a format o oligarhie de partid, Biroul Politic, şi a
organizat alegeri în stil sovietic în noiembrie. În maniera lui Lenin şi Stalin, el a promulgat
un plan cincinal de reconstrucţie şi dezvoltare economică, fiind puternic sprijinit în aceste
eforturi de popularitatea de care se bucura ca erou al războiului şi patriot.
Tocmai de aceste calităţi se temea Stalin, mai ales când a devenit evident că Tito nu
va mai permite ca Iugoslavia să ajungă o marionetă sovietică.
În secolul al XX-lea Tito a constituit un exemplu a ceea ce în secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea se numea un ,,despot luminat”. Stăpânirea sa asupra Iugoslaviei era absolută;
totuşi într-un cadru de totalitarism, el a admis considerabile concesii constituţionale. Deşi
era comunist, a refuzat sa işi alinieze ţara blocului sovietic şi a permis exprimarea liberei
initiative, ceea ce a făcut din Iugoslavia una dintre cele mai bogate ţări ale Europei de Est.
Mai mult decât atât, el a adus trei decenii de stabilitate unei ţări în mod tradiţional bântuită
de violenţe şi război civil.

-5-
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia
Pe 31 ianuarie 1946, noua constituție a Republicii Populare Federative Iugoslavia,
după modelarea Uniunii Sovietice, a stabilit șase republici populare, o provincie autonomă
și un district autonom care făceau parte din R.S.Serbia. Capitala federației a fost
Belgradul. Republicile și provinciile au fost (în ordine alfabetică):

În 1974, celor două provincii Voivodina și Kosovo-Metohia (celei din urmă i s-a
conferit statutul de provincie), precum și republicilor Bosnia și Herțegovina și Muntenegru
li s-au acordat o autonomie mai mare până la punctul în care limba albaneză și limba
maghiară au fost recunoscute național minorităților, iar sârbo-croata din Bosnia și
Muntenegru modificată pentru a forma o bază de vorbire a localnicilor, și nu cu cea
standard de la Zagreb și Belgrad. În Slovenia, erau recunoscute minoritățile maghiare și
italiene.
Iugoslavia a fost mereu o casă pentru o populație foarte mixtă, nu numai în termeni
de afiliere națională, dar și în cea religioasă. Din cele mai multe religii, islam, catolicism,
-6-
iudaism și protestantism, precum și diferitele credințe ortodoxe alcătuiau religiile
Iugoslaviei. Demografiile religioase ale Iugoslaviei s-au schimbat drastic după sfârșitul
celui de-al doilea război mondial. Un recensământ care a avut loc în 1921 iar mai târziu în
1948, a arătat că 99% din populație era foarte implicată cu practicile și religiile lor. Cu
programele postbelice ale guvernului de modernizare și urbanizare, procentul
credincioșilor se povârnise brusc. Legăturile dintre credințele religioase și naționalitate au
reprezentat o gravă amenințare la politica postbelică a guvernului comunist cu privire la
structura statului și unitatea națională. Diferențele religioase dintre sârbii creștini
ortodocși, croații catolici, bosniacii musulmani și ascensiunea naționalismului au
contribuit la căderea Iugoslaviei în 1991.
Pe 7 aprilie 1963, statul și-a schimbat denumirea oficială în Republica Socialistă
Federativă Iugoslavia, iar Tito a fost ales președinte pe viață. În R.S.F. Iugoslavia, fiecare
republică și provincie avea propria constituție, curte supremă, parlament, președinte și
prim-ministru. În capul guvernului iugoslav, erau președintele (Tito), prim-ministrul
federației, și parlamentul federației. De asemenea, erau importanți și secretarii generali ai
Partidului Comunist pentru fiecare republică și provincie și secretarul general al
Comitetului Central al Partidului Comunist.
Suprimarea identităților naționale s-a culminat cu așa numita "Primăvara Croată"
din 1970-1971, când studenții de la Zagreb au organizat manifestații pentru libertăți
cetățenești mai mari, și pentru o autonomie mai mare a Croației. Protestul public a fost
înăbușit de regim, și a încarcerat liderii, însă mulți reprezentanți cheie croați din partid au
sprijinit în tăcere această cauză, astfel o nouă constituție a fost aprobată în 1974, care
prevedea mai multe drepturi pentru fiecare republică din Iugoslavia și provincie a Serbiei.

Primul pas spre destrămare


O criză economică a erupt în anii 1970, cauzată de dezastruoasele erori comise de
guvernele iugoslave, cum ar fi vastele cantități de împrumuturi din Occident, cu scopul de
a finanța creșterea economică, prin exporturi. Economiile occidentale apoi au intrat în
recesiune, blocând exporturile iugoslave și au creat o mare problemă de restanță. Ulterior,
guvernul iugoslav a acceptat ajutorul din partea Fondului Monetar Internațional.
-7-
În 1989, conform surselor oficiale, 248 de firme au falimentat sau au fost lichidate și
89.400 muncitori au rămas șomeri. În primele nouă luni din 1990 alte 889 de întreprinderi
împreună cu 525.000 de muncitori au avut aceeași soartă. Cel mai mare numar de firme
falimentate și cea mai mare perioadă de șomaj au fost în Serbia, Bosnia și Herțegovina,
Macedonia și Kosovo. Adevărate câștiguri erau într-o scădere ușoară, iar programele
sociale s-au prăbușit, creând în cadrul populației o atmosferă de disperare și inutilitate
socială. Acesta a fost un punct de cotitură critică în evenimentele care urmau.

Destrămarea
După moartea lui Tito la 4 mai 1980, tensiunile etnice s-au intensificat în
Iugoslavia. Constituția din 1974 a lăsat o moștenire care a fost folosită de așa natură încât
a condus sistemul decizional într-un impas fără ieșire. Crizele constituționale care au
urmat au dus la ascensiunea naționalismului în toate republicile: Slovenia și Croația au
făcut cereri pentru relații mai slabe în cadrul federației, majoritatea albaneză din Kosovo a
cerut statut de republică, Serbia a solicitat absolutul, nu doar dominație relativă asupra
Iugoslaviei. În plus, obiectivul croaților pentru independență a dus la numeroase revolte
ale comunităților sârbe din Croația, care încercau să se separe de republica croată.
Declanşarea conflictelor - intervenţia din Slovenia

Practic, starea conflictuală deschisă a început în Slovenia, care a fost cea mai
radicală şi operativă în luarea măsurilor legislative şi practice pentru limitarea aplicării pe
propriul teritoriu a Constituţiei şi legislaţiei federale, pentru declararea independenţei şi
suveranităţii naţionale. Punctul critic în aceasta direcţie l-a constituit preluarea controlului
la graniţele cu Italia şi Austria ,a punctelor vamale, inclusiv încasarea taxelor, precum şi
înlocuirea simbolurilor federale cu cele naţionale.
Intervenţia la 2 iulie 1991 a unui corp expediţionar al armatei iugoslave, compus din
cca. 1900 de militari cu tehnică de luptă corespunzatoare în Slovenia a fost un adevărat
dezastru, poate nu atât uman şi material, cât mai ales psihologic pentru comandamentul
armatei. Efectivele militare şi tehnica de luptă trimise în Slovenia au fost, practic, blocate
şi, cu pierderi importante, au trebuit să fie retrase. Este greu de stabilit cine a luat decizia
privind intervenţia şi organizarea acesteia, care, în mod normal, era de competenţa
-8-
Consiliului Federaţiei, organ colectiv, dar cel mai mult au fost adresate critici la adresa
primului ministru federal din acea perioadă, croatul Ante Markovici.
Acest eveniment era de natură să demonstreze nu numai confuzia existentă la
nivelul organelor federale, ci mai ales necesitatea reexaminării locului şi rolului armatei
iugoslave în rezolvarea crizei. Eşecul intervenţiei în Slovenia a marcat profund moralul
armatei iugoslave, care se bucura de un prestigiu de necontestat în rândul populaţiei, în
special în Serbia, prestigiu care trebuia refăcut.
Riscul unei noi intervenţii, de această dată decisive, care părea iminent, a fost
înlăturat prin adoptarea, la Brioni, la 7 iulie 1991, a Declaraţiei Comunităţii Europene(UE)
ca platformă de tratative privind viitorul Iugoslaviei, inclusiv a rezolvării conflictului din
Slovenia. De altfel, concomitent, începuseră confruntările şi în Croaţia şi desfăşurarea
luptelor pe două fronturi era riscantă.
Retragerea armatei iugoslave din Slovenia a însemnat, practic, potrivit unor
aprecieri, sfârşitul Iugoslaviei.
Evoluţia evenimentelor în Croaţia
Retragerea armatei iugoslave din Slovenia şi Croaţia a marcat sfarşitul implicării,
cel puţin oficiale, deschise, a acesteia în confruntările care au urmat, deşi comandamentul
militar, care, într-o anumită măsură, manifesta la un moment dat aparenţa unei iesiri de
sub controlul autorităţilor federale, declara, în continuare, că va apăra unitatea Iugoslaviei
cu orice preţ şi prin toate mijloacele.
Ideea menţinerii unităţii Iugoslaviei, ori a cuprinderii tuturor sârbilor într-un singur
stat nu era, însă, complet abandonată. Ea urma sa fie asigurată, în concepţia autorităţilor
federale şi a Serbiei prin intermediul comunităţilor etnice din alte republici, practic, al
comunităţilor sârbe din Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia.
Începutul procesului de reafirmare a identităţii naţionale şi statale croate, crearea
partidelor politice, a organelor statale, trecerea, în general, la un sistem democratic, au fost
insoţite şi de apariţia unor partide de nuanţă naţionalistă, de reabilitare, cel puţin partială a
Statului Independent Croat, din preajma celui de-al doilea război mondial. Toate acestea
au reamintit evenimentele tragice din timpul celui de-al doilea război mondial şi au trezit
nemulţumirea sârbilor din Croaţia. Cu toate acestea, sau tocmai din aceste motive, ei s-au

-9-
implicat în noile procese care se desfăşurau, şi-au creat propriul partid politic, au participat
la noile alegeri democratice, au câştigat un număr important de locuri in Parlamentul
Croaţiei şi au participat activ la lucrările acestuia, inclusiv la elaborarea noii Constituţii.
Acuzând autorităţile croate de naţionalism, de reapariţia unor fenomene şi
manifestări care ar fi reabilitat sau chiar ar fi reînviat Statul Independent Croat al lui Ante
Pavelici, sârbii din Kraina au declanşat o acţiune bine organizată şi coordonată de
preluarea autorităţii în zonele în care constituiau majoritatea.
Acest scenariu s-a desfăşurat cu succes şi a condus la trecerea sub controlul
populaţiei sârbe a aproape o treime din teritoriul Croaţiei. Potrivit unor aprecieri, care
puteau fi credibile în contextul în care conducerea armatei iugoslave declara că va
impiedica destrămarea Iugoslaviei ,,prin toate mijloacele”, iar Serbia se opunea formării
noilor state în graniţele existente, se urmărea, de fapt, zdrobirea rezistenţei croate sau
crearea unei situaţii în care, îndeosebi Croaţia, principala protagonistă a formării unui stat
independent, alaturi de Slovenia, să renunţe la acest obiectiv.
După operaţiunea ,,Fulgerul”, în Slavonia occidentală, la 1 mai 1995 şi ,,Furtuna”,
în Kraina la 4 august 1995, sub controlul sârbilor în Croaţia a rămas numai zona Slavonia
Orientală, Barania şi Şremul de Vest, adică cca. 4% din teritoriul fostei Republici
Socialiste Croaţia. Într-adevăr, Croaţia nu renunţă la acest teritoriu, situat în imediata
graniţă cu Serbia, după cum Serbia părea să nu mai admită repetarea unor noi operaţiuni
croate de genul celor care au dus la reintegrarea Krainei. După lungi încercări, Slavonia
Orientală este reintegrată prin hotărâri succesive ale Consiliului de Securitate, astfel că, la
sfârşitul anului 1997, Croaţia a reuşit să controleze toate teritoriile cuprinse în graniţele
anterioare înaintea declanşării conflictelor.
Pacea de la Dayton
Acordurile de pace privind Iugoslavia parafate la Dayton-Ohio la 21 noiembrie
1995 şi semnate festiv la Paris la 14 decembrie 1995 reprezintă rezultatul unei acţiuni
politico-militare hotarâte de SUA, prin intermediul NATO şi cu consensul, mai mult sau
mai puţin reticent, al statelor membre ale Uniunii Europene.
După cum mărturiseşte diplomatul american Richard Hoolbroke, unul dintre adepţii
intervenţiei militare în Bosnia-Herţegovina şi participant activ la tratativele din baza

- 10 -
aeriana de la Wright-Patterson, tratativele au fost deosebit de dificile, iar lideii bosniac,
croat şi sârb au fost supuşi unor puternice presiuni pentru încheierea acordurilor. Este, de
altfel, simbolică şi ,,sechestrarea” acestora în baza militară menţionată, în care au trebuit
să negocieze timp de 20 de zile (1-21 noiembrie 1995), sub supravegherea diplomaţilor
americani, până la definitivarea şi semnarea documentelor.
Acordurile semnate de parţile în conflict şi angajarea ONU, a comunităţii
internaţionale şi a NATO constituiau premize pentru hotărârea de a se pune capăt celui
mai ucigător şi distrugător conflict pe care l-a cunoscut Europa după cel de-al doilea
război mondial, pentru consolidarea păcii in zonă, pentru convieţuirea paşnică a foştilor
adversari.
Acordurile de la Dayton şi Conferinţa de la Paris au asigurat într-adevăr, pacea în
zonă şi trecerea de la eliminarea unora dintre consecinţele războiului: refacerea
infrastructurii, reconstrucţia locuinţelor distruse, întoarcerea unor refugiaţi, depistarea şi
judecarea unora dintre criminalii de razboi. Aceste rezultate nu erau însă posibile fără o
asistenţă internaţională strictă, chiar autoritară, capabilă să împiedice declanşarea unor noi
conflicte interetnice, să stopeze tendinţele separatiste şi să încurajeze promovarea
elementelor de interes comun pentru toate entitaţile şi pentru cele trei comunităţi etnice
dominante.
După încetarea conflictelor dintre Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, Macedonia işi
declară în mod paşnic independenţa, în noiembrie 1991. În 1992, Bosnia işi declară
independenţa şi astfel începe al doilea razboi din Iugoslavia, care durează până în anul
1995. În 1990 Alija Izetbegovic, musulman fanatic şi fost colaborator nazist, este ales
preşedintele Bosniei. În 1992, Secretarul de Stat este Lawrence Eagleburger, care l-a
avertizat pe Miloşevic despre posibilitatea deteriorării relaţiilor cu SUA, în urma acestor
acţiuni. Acest avertisment a fost dat la un an de la trimiterea în Bosnia, la preşedintele
Izetbegovic, a ambasadorului Warren Zimmerman, pentru a-l încuraja pe acesta să renunţe
la orice întelegere “care ar putea împiedica dezmembrarea Iugoslaviei” .
După terminarea războiului din Bosnia, la 27 martie 1992, se formează a treia
Iugoslavie, alcătuită din Serbia şi Muntenegru, (incluzând provinciile autonome Voivodina
și Kosovo). Pe 4 martie 2003, a fost redenumită în Uniunea Statală a Serbiei și

- 11 -
Muntenegrului, iar numele "Iugoslavia" a fost desființat oficial. Pe 3 iunie, respectiv 5
iunie 2006, Muntenegru și Serbia și-au declarat independența. Utimul act al destrămării
statului iugoslav este reprezentat de Războiul din Kosovo. Termenul de Războiul din
Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie două conflicte militare
paralele din Kosovo:
 1996–1999: Conflict între forțele sârbe și iugoslave, și armata de eliberare din
Kosovo, o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO.
 1999: Războiul dintre Republica federală Iugoslavia și NATO, în perioada 24 martie
- 10 iunie 1999 cu scopul de atac asupra civililor și armatei Iugoslaviei, rebelii
albanezi continuând războiul cu forțele iugoslave, printre care o deplasare masivă a
populației în Kosovo.
Se sfârşeşte prin declararea independenţei Kosovo la 17 februarie 2008, recunoscută de
58 de state. În prezent, 70 de state membre ale ONU au recunoscut independența
regiunii Kosovo, aceasta devenind țară membră a FMI și a Băncii Mondiale, cu numele
de Republica Kosovo.
Odată cu această recunoaştere se sfârşeşte şi ceea ce s-a numit Iugoslavia.

- 12 -
Concluzie:
Statului Iugoslav i-au fost atribuite foarte puţine şanse de supravieţuire înca de la
formarea sa. Nu atât poporul iugoslav, cât cei care au condus sau au intrat în contact cu
Iugoslavia au susţinut acest lucru: ,,Iugoslavia a fost într-adevăr un stat artificial. A fost
formată în anul 1918 din popoare care s-au luptat între ele. În armata austro-ungară, 60%
din efective le formau croaţii, musulmanii şi slovenii. Iar a doua zi s-au trezit toţi,
împreună cu sârbii, într-un stat.”, declară la 5 iunie 1993, scriitorul şi fostul preşedinte al
Iugoslaviei, Dobriţa Ciosici. Privind din această perspectivă, dar mai ales din perspectiva
popoarelor care s-au luptat până în ultima clipă pentru independenţă, pentru un trai mai
bun şi pentru recunoaşterea valorilor de stat ale fiecaruia, destrămarea, oricând s-ar fi
produs ea, ar fi fost inevitabilă.

- 13 -
Bibliografie

 Destrămarea Iugoslaviei, Dr.Nicolae Nitu, Iulian Nitu, Editura Top Form,Bucuresti 2006
 Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Jean-Francois Soulet,
Editura Polirom, 2008
 www.wikipedia.ro
 https://prezi.com/vtz1isgwgwbt/conflictele-din-iugoslavia/
 https://www.cotidianul.ro/cealalta-fata-a-razboiului-din-iugoslavia-crimele-comise-de-
kosovari-si-croati/
 https://adevarul.ro/cultura/istorie/razboiul-bosnia-1992-1995-regionalizare-islamizare-
genocid-1_5a24eb9f5ab6550cb8d43553/index.html

- 14 -