Etape în formarea şi dezvoltarea ştiinţelor economice

-Faza de costituire a ştiinţei economice-

Ştiinţa economică, asemănătoare celorlalte ştiinţe, a parcurs un lung proces de formare şi

dezvoltare, ce cunoaşte momente sau perioade de vârf.
Evoluţia ştiinţei economice, ordonarea sistemelor de gândire şi conturarea direcţiilor ei de
dezvoltare pot fi înţelese pe baza”filiaţiei de idei” şi a “situaţiei clasice”.
Filiaţia de idei reprezintă procesul prin care sunt puse în evidenţă eforturile oamenilor pentru
înţelegerea fenomenelor economice; creează, reconsideră şi perfecţionează structurile analitice într-
un proces neîntrerupt de investigare a realităţii.
„Situaţia clasică” apare în anumite momente ale analizei economice şi se caracterizează printr-o
consolidare, ordonare şi sinteză a progreselor de până atunci înregistrate de ştiinţa economică. Ea se
concretizează într-o operă sau printr-un autor, ale căror raţionamente se extind în timp asupra întregii
sau a unei părţi importante a teoriei şi care prin aceasta evoluează.
Din puct de vedere etimologic, termenul de economie provine din cuvintele greceşti: oikos- casă,
gospodărie; nomos- ordine,regulă, lege, principiu; polis- cetate, oraş, deci în traducere liberă
termenul semnifică: legea de gospodărie a cetaţii.
Ţinând seama de filiaţia de idei şi de „situaţii clasice”, se pot distinge mai multe faze importante
în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice:
a) faza preştiinţifică;
b) faza de constituire a ştiinţei economice;
c) faza unei noi funadamentări a ştiinţei economice;
d) faza de aprofundare şi extindere a ştiinţei economice;
e) se conturează o nouă situaţie clasică.

Faza de constituire a ştiinţei economice (1750-1870): fiziocraţii; şcoala

clasică; teoria economică a lui K. Marx.
Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea centrului analizei avuţiei din sfera
circulaţiei în sfera producţiei, la început în agricultură, de către fiziocraţi, şi apoi în industrie, de
către reprezentanţii şcolii clasice.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă doctrină economică- doctrina
fiziocrată.
Această doctrină susţine că nu aurul şi argintul care sporesc prin comerţ reprezintă
bogăţia, ci producţia de bunuri; iar această producţie este circumscrisă la agricultură ca fiind
singura activitate capabilă să creeze venit naţional.
În continuare, fiziocraţii avansează ideea privind existenţa unei ordini naturale şi deci
necesitatea descoperirii legilor obiective după care funcţionează societatea. Concepţia de bază a
fiziocraţilor se caracterizează prin respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de mărfuri
şi caracterul echivalent al acestora, precum adoptarea unui impozit unic pe produsul net
perceput de la proprietarii funciari. Cel mai de seamă reprezentant al doctrine fiziocrate este
Francois Quesnay cu al său “Tablou economic“, o sinteză care rămâne în istoria gândirii
economice ca primă reprezentare a circuitului macroeconomic. Pe o asemenea bază teoretică,
pe cunoaşterea profundă a tuturor achiziţiilor în acest domeniu,.
Adam Smith a reuşit să elaboreze sinteza sa în “ Avuţia Naţiunilor“ prin care
demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din munca socială.
Au fost puse astfel bazele economiei politice clasice, ca ştiinţă economică de sine
stătătoare.
“Şcoala clasică”, reprezentată prin A. Smith(1723-1790), D. Ricardo(1772-1823), Tr.
Malthus(1766-1834), J.S. Mill(1806-1873), J.B. Say(1767-1832), a contribuit decisiv la
formarea economiei politice ca ştiinţă şi la fundamentarea liberalismului economic. Şcoala
clasică are o viziune statică asupra preţurilor. A. Smith a adoptat teoria obiectivă a valorii după
care bunurile au valoarea muncii cnsumată pentru producerea lor. Totodată promovează o
viziune dinamică asupra activităţii economice fundamentează principiul populaţiei enunţat de
Malthus, principiul acumulării, care sporeşte capitalul şi legea randamentelor descrescânde a
terenurilor agricole. A. Smith este considerat fondator al doctrinei liberalismului economic,
conform căreia într-un cadru instituţional caracterizat printr-o intervenţie a statului redusă la
maximum, mecanismul impersonal al pieţei, mâna invizibilă, permite cea mai bună armonizare
a intereselor individuale. El consideră că există o ordine naturală în virtutea căreia dacă
indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber, urmărindu-şi propriile interese, se asigură prosperitatea
generală, superioară, tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obţinută cu ajutorul
legilor umane.
Împotriva şcolii clasice aveau să apară reacţii doctrinare: intervenţionismul lui Sismondi,
industrialismul lui Saint Simion, sistemul naţional de economie politică a lui Fr. List, socialismul
utopic a lui Fourier si Proudhon, liberalismul optimist a lui Bastiat etc. Tot o reacţie critică în
raport cu şcoala clasică este şi teoria economică a lui K.Marx. Ceea ce considera Marx ca fiind
esenţa contribuţiei sale la teoria economică se referă la următoarele:
a) munca are un dublu caracter: munca concretă şi munca abstractă. Aceasta creează
valoarea şi plusvaloarea;
b) plusvaloarea, creată de muncă, este tratată independent de manifestările sale concrete;
c) salariul reprezintă valoarea forţei de muncă. El continuă, dar se şi rupe de economia
politică clasică. Continuitatea priveşte teoria valorii, accentual pus pe munca salariată, viziunea
pesimistă asupra sistemului capitalist şi abordarea problemelor economice în termenii unor clase
sociale antagoniste. Ruptura se referă la teoria exploatării, relativitatea legilor economice care sunt
specific capitalismului; la faptul că piaţa nu poate juca rolul regulator care îi era atribuit de clasici;
la accentual pus pe importanţa luptei de clasă şi la aceea legea acumulării trebuie să ducă la
dispariţia sistemului capitalist.
După Paul Samuelson, există urmatoarele situaşii clasice:
a) 1776-Adam Smith cu lucrarea sa „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei” a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa.
Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele
mai bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus in economie conceptul
de mâna invizibilă;
b) 1867-Karl Marx cu primul volum din lucrarea sa „Capitalul” are rolul de a dezvălui şi
de a explica legile specifice capitaliste la modul de producţieşi de luptele de clasă înrădăcinate
în aceste relaţii de producţie sociale;

c) 1936- John Maznard Keznes cu lucrarea „Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor”
Bibliografie:

1. Dr. Ilie Băbăiţă, Dr. Alexandrina Duţă, Drd. Ioan Imbrescu-

„Microeconomie”, Editura de Vest Timişoara, 2003
2. „Tratat de economie contemporană.” Vol.I, Colegiul de cooperare al
tratatului: I.V. Totu, N.N. Constantinescu, E. Dobrescu, C. Murgescu, T.
Postolache, C. Grigorescu, Editura Politică Bucureşti, 1986