Sunteți pe pagina 1din 17

Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi– nuvelă istorică

I. Introducere: Medalionul speciei

1. Definiţie, trăsături
- specie a genului epic, în proză;
- un singur fir fabulativ, constituit pe baza unui conflict unic dar foarte bine consolidat;
- cu numeroase personaje, sumar caracterizate, dintre care se distinge eroul, complex;
- subiectul şi construcţia sunt clar determinate;
- temporalitatea şi spaţialitatea sunt variabile dar bine delimitate;
- naratorul este preponderant extradiegetic;
- finalul este de obicei ferm.

2. Clasificarea speciei:
a) din punctul de vedere al proiecţiei personajului:
nuvelă – de caracter (cu personajul în prim-plan)
– de acţiune
b din punctul de vedere al ideologiei estetice:
nuvelă – clasică
– romantică
– realistă
– naturalistă
c) din punctul de vedere al abordării realitate – ficţiune:
nuvelă – fantastică
– realistă
d) din punct de vedere tematic şi conflictual:
nuvelă – istorică
– socială
– psihologică

3. Nuvelă istorică în secolul al XIX-lea


- apare în literatura paşoptistă;
- explicabilă prin interesul acordat temei în contextul luptei pentru identitate şi
unificare naţională;
- cultivată mai întâi de C. Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul), apoi de Gh. Asachi, M.
Kogălniceanu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu;

II. Cuprins

1. Tema – istoria văzută ca prilej de moralizare – parabolă a destinului uman;


2. Prezenţa licenţelor istorice (argumentarea necesităţii lor)
3. Compoziţia – sub semnul echilibrului dramatic;
– dispoziţia simetrică a motourilor şi interpretarea lor;
4. Intriga – bine consolidată, având la bază un conflict foarte puternic (între
domnitor şi boierimea vânzătoare)
5. Acţiunea redă cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (rezumarea
subiectului cu interpretarea scenelor memorabile)
6. Prezentarea personajelor construite pe principiul antitezei:
Spancioc şi Stroici – tipul boierilor oneşti, patrioţi;
Moţoc – tipul trădătorului şi al ipocritului;
Alexandru Lăpuşneanul – sadic, tiran;
domniţa Ruxanda – gingaşă, cu teamă de Dumnezeu;
7. Alexandru Lăpuşneanul – reprezentant al tipologiei tiranului
- Însumează calităţi (hotărât, diplomat, inteligent) dar şi defecte tipice (impulsiv,
sadic, ipocrit). Caracter complex, surprins în lumini şi umbre, având şi o dimensiune tragică.
Îmbină elemente romantice (antiteza, trăsături de excepţie, evoluţia specifică, spectacolul
constând în zicerile memorabile – moto-urile şi gesturile sau prezenţa loviturilor de teatru,
finalizarea prin moartea tragică).
- Discutarea unor scene reprezentative: scena dialogului dintre boieri şi Lăpuşneanul
din capitolul I, cea a slujbei bisericeşti (arta discursului persuasiv şi jocul scenic), a măcelului
şi cea a revoltei colective.
8. Temporalitatea:
- timpul evenimenţial, realizat cronologic, asigură liniaritate acţiunii;
- timpul narativ – introduce nuanţări prin funcţia rezumativă;
9. Spaţialitatea – specifică speciei
- Macrospaţiul – Moldova medievală, arenă a luptei pentru putere, a conflictelor
sângeroase – uneltiri, intrigi, trădări;
- Microspaţiul – preferinţa pentru spaţialităţi închise: cronotopul cetăţii – justificare;
grija pentru reconstituirea culorii locale
10. Sinteza în plan estetic
- fondul – preponderent romantic;
- elemente clasice: simetria moto-urilor, echilibrul tablourilor, concizia acţiunii,
personajele din lumea aristocraţiei, prezenţa unor valori morale (patriotismul), procedeul
epitetului general („toată pompa domnească”)
- elemente realiste: verosimilitatea aspectelor prezentate, veridicitatea scenelor, stilul
impersonal, obiectiv, omniscienţa narativă, anticipări ale acţiunii.

III. Încheiere
- Valoarea textului.

Alexandru Lăpuşneanul – nuvelă romantică

I. Introducere: Medalionul speciei

1. Definiţie, trăsături
2. Clasificare:
a) nuvelă – de caracter
din punctul de vedere al proiecţiei personajului
– de acţiune

b) nuvelă – istorică
– socială din punct de vedere tematic şi conflictual
– psihologică
c) nuvelă – fantastică
din punctul de vedere al abordării raportului
– realistă realitate – ficţiune

d) nuvelă – clasică
– romantică din punctul de vedere al ideologiei estetice
– realistă
– naturalistă
3. Nuvela romantică în contextul literaturii române
- apare în perioada paşoptistă;
- evoluează pe două modele: nuvela melodramatică (Zoe, O alergare de cai) şi cea
istorică (C. Negruzzi, Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu)
- Dacă nuvela melodramatică se realizează prin raportare la modelele similare din
contextul literaturii franceze, cea istorică se constituie prin interesul manifestat faţă de temă.

II. Cuprins

1. Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi a devenit un reper în istoria speciei. Este


prima nuvelă istorică din literatura noastră, figurând în egală măsură şi în categoria nuvelei
romantice.

2. A apărut în primul număr al revistei paşoptiste „Dacia literară” (1840)

3. Sursa de inspiraţie – specifică romanticilor: trecutul istoric ca prilej de moralizare.


Raportul realitate - ficţiune vizează îndepărtarea de surse (cronicile lui Ureche şi
Costin) prin apelul la imaginaţie. Justificarea licenţelor istorice.

4. Personajul este excepţional, surprins în împrejurări de excepţie.


- rezumarea acţiunii şi evidenţierea scenelor excepţionale (confruntări, omoruri,
călugărirea, otrăvirea protagonistului)
5. Prezenţa unei serii de opoziţii între:
a) sadismul lui Alexandru Lăpuşneanul şi blândeţea domniţei Ruxanda;
b) ipocrizia lui Moţoc şi consecvenţa boierilor Spancioc şi Stroici;
c) lipsa de caracter a lui Moţoc şi personalitatea puternică a lui Lăpuşneanul;
d) năzuinţă voievodului de a conduce şi dorinţa boierilor de a duce ţara la anarhie –
bază a conflictului.

6. Prezenţa spectacolului prin:


a) ziceri memorabile – moto-urile: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”
„Ai să dai samă, doamnă!...”
„Capul lui Moţoc vrem!”
„De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu”
– replici - sentinţe: „Proşti dar mulţi…”
„Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”
b) includerea unor elemente surpriză: piramida de capete
„sacrificarea lui Moţoc”

7. Personajul central – reprezentant al tipologiei tiranului (prezentarea lui


Alexandru Lăpuşneanul)
8. Destinul personajului cuprinde ipostaze specifice ascensiunii şi decăderii:
- ipostaza 1: pretendent la domnia pierdută din cauza boierilor;
- ipostaza 2: domnitor pentru a II-a oară;
- ipostaza 3: stăpânitor absolut;
- ipostaza 4: bolnav, neputincios;
- ipostaza 5: călugăr;

9. Dimensiunea tragică a personajului – redată prin:


- confruntarea cu destinul (destin favorabil – ipostazele 1, 2, 3 şi apoi defavorabil –
ipostazele 4, 5)
- încercarea de a remedia pactul cu Dumnezeu (ca semn al neputinţei şi al fricii de
moarte)
- discrepanţa dintre intenţie şi finalitate (dorinţa de a domni şi imposibilitatea de a mai
fi stăpânitor ca urmare a călugăririi)
- finalul: moartea prin otrăvire.

10. Grija pentru redarea culorii locale:


- funcţia stilistică a arhaismelor: - fonetice („pre”, „samă”, „vreu”)
- lexicale (în descrierea domniţei Ruxanda)
- semantice („a popi”, „prost”)
- descrierea vestimentaţiei domniţei – rod al unei intense documentări;
- descrierea unor interioare;
- prezentarea unor ritualuri (slujba, ospăţul domnesc).

III. Încheiere
- Repere vizând importanţa textului.
“ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL” DE COSTACHE NEGRUZZI
– RECONSTITUIRE ISTORICĂ ŞI FICŢIUNE ROMANTICĂ

În literatura română, nuvela istorică s-a consolidat în perioada paşoptistă, fiind


reprezentată de C. Negruzzi, M. Kogălniceanu şi Ghe. Asachi, iar mai târziu de Al. Odobescu.
Costache Negruzzi este însă considerat părintele nuvelei istorice româneşti, textul intitulat
Alexandru Lăpuşneanul fiind reprezentativ pentru specia amintită. Fiind creată în perioada
de la 1848 (a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”, în 1840), deci în plin
context romantic, nuvela conţine şi numeroase elemente aparţinând acestui curent.
Tema este istoria, o temă de largă circulaţie în vreme, predilectă chiar în context
paşoptist, unde apare sub două forme de reprezentare: ca prilej de afirmare a mândriei
naţionale, sau ca prilej de moralizare. În textul menţionat, Negruzzi optează pentru cea de a
doua formă, imprimând nuvelei o tendinţă moralizatoare de esenţă clasică, evidenţiată mai
ales în final. Deşi sursele de inspiraţie ale autorului vizează cronicile moldoveneşti ale lui
Grigore Ureche şi Miron Costin, precum şi legendele lui Neculce, există şi denaturări ale
realităţii istorice, deformări voite, explicabile prin raportarea la fantezia creatoare a autorului.
Negruzzi a introdus câteva licenţe istorice în ceea ce priveşte destinul unor personaje
secundare si episodice. Astfel, la cea de-a doua domnie, Veveriţă, Moţoc şi Spancioc au fugit
din Moldova, au încercat să se adăpostească în Polonia, dar au fost prinşi de slujitorii lui
Lăpuşneanul şi ucişi; Moţoc nu este confirmat de istorie ca fiind un linguşitor şi un trădător
etc.. În mod clar, Negruzzi apelează la aceste licenţe pentru a consolida intriga. Acest moment
al subiectului are la bază un conflict deosebit de puternic între domnitor şi boieri, iar autorul
are nevoie de unele reprezentări individuale pentru a-l amplifica. Dacă Spancioc şi Stroici
sunt construiţi pe ideea de cuplu, ei reprezentând tipul boierilor patrioţi şi cu demnitate, în
manieră vizibil romantică, pe principiul antitezei, îl construieşte pe Moţoc, tipul boierului
trădător şi ipocrit.
Structural, nuvela se evidenţiază printr-o construcţie echilibrată şi dispoziţie către
simetrie şi armonie între părţi, elemente justificabile prin vocaţia clasică a autorului. Textul
conţine patru capitole, fiecare fiind precedat de un motto care de fapt rezumă întreaga acţiune,
evidenţiază episodul cheie al fragmentului şi are valoare anticipativă, atât pentru evoluţia
acţiunii cât şi a personajului. Simetria are în vedere dispunerea mottourilor. Astfel, dacă
primul şi ultimul conţin replici ale personajului central („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” şi
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”), mottourile mediane redau replici ale unor
personaje episodice („Ai să dai samă, doamnă!”) şi colective („Capul lui Moţoc vrem!”). Se
evidenţiază şi faptul că spusele personajului central reprezintă de fiecare dată condiţionări,
sugerându-se desfăşurarea epică, iar celelalte au aspect imperativ, manifestat la modul
individual sau colectiv, ceea ce surprinde foarte bine dimensionările conflictuale ale nuvelei.
Nuvela surprinde de fapt cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul. Deşi
în prima domnie a fost bun şi îngăduitor cu boierii, dându-le ranguri şi răsplătindu-i, a fost
trădat şi obligat să fugă din Moldova. Deoarece nuvela, ca specie literară, nu lasă loc unei
desfăşurări epice de mare amploare, acest aspect al primei domnii este rezumat şi redat prin
naraţiune. Episodul este însă important, pentru că prin intermediul lui se constituie motivaţia
acţiunilor personajului central. Această motivaţie este susţinută şi într-un fragment al unei
scrisori adresate lui V. Alecsandri, în care Negruzzi explică faptele domnitorului. El este de
părere că resortul este justificabil, dat fiind că trădarea şi vânzările de domnii deveniseră
adevărata boală a Moldovei medievale, realitate deplânsă şi de Miron Costin în cronica sa.
Dar mijloacele alese nu au fost dintre cele fericite, din contra, sunt considerate de nuvelist
reprobabile.
Nuvela îl surprinde pe Lăpuşneanul în momentul în care acesta revine în Moldova,
însoţit de oşti străine, revendicându-şi dreptul de a domni. El este întâmpinat de o delegaţie a
boierilor, dintre care fac parte postelnicul Veveriţă, spătarii Spancioc şi Stroici şi vornicul
Moţoc, care îi cer lui Lăpuşneanul să se întoarcă, pe motiv că ţara nu-l vrea. Răspunsul este
foarte ferm, acesta demonstrând că a înţeles foarte bine tactica lor de intimidare şi sugerând
un caracter inflexibil. Conflictul se prefigurează din scena dialogată din capitolul întâi. Unii
boieri se întorc, dar Moţoc este singurul care adoptă masca linguşitorului, mimând dorinţa de
a-i intra în voie şi încercând să convingă că va oferi sprijinul necesar obţinerii tronului, astfel
încât nu este nevoie de prezenţa trupelor de mercenari. Ipocrizia lui Moţoc este bine
cunoscută de Lăpuşneanul şi acesta îi mărturiseşte clar că nu se va încrede în cuvântul său,
având în vedere că este un vânzător. Îl va accepta însă în preajmă, nu pentru că are încredere,
ci pentru că are nevoie de un ipocrit pentru a-i putea domina pe ceilalţi, şi promite că sabia nu
i se va mânji în sângele său.
Conflictul prefigurat în primul capitol ia amploare în capitolul al doilea. Acţiunile lui
Lăpuşneanul au un dublu resort. Pe de o parte, intenţia este de a anihila opoziţia boierilor, ca o
condiţionare a unei domnii liniştite. Pe de altă parte însă, este evidentă dorinţa de răzbunare.
Lăpuşneanul începe să ucidă boierii la cea mai mică bănuială de trădare sau la cel mai vag
semn de nesupunere, le confiscă averile şi le lasă familiile pe drumuri. Chiar dacă motivaţia
este pertinentă, mijloacele alese sunt cele specifice unui tiran, Lăpuşneanul reeditând modelul
principelui machiavelic. Aşa cum sugera de altfel şi Macchiavelli, o condiţionare a unei
domnii ferme se raportează la climatul pe care domnitorul îl instaurează. Astfel, eficient
pentru vremurile agitate ar fi climatul de teamă, iar pedepsele ar trebui aplicate în mod
exemplar, pentru a descuraja. O scenă semnificativă din cel de-al doilea capitol este cea în
care văduva unui boier ucis în împrejurările amintite se înfăţişează domniţei Ruxanda,
cerându-i să intervină pe lângă vodă pentru ca acesta să pună capăt omorurilor de care se face
şi ea răspunzătoare prin neimplicare. Pentru a o convinge să acţioneze, văduva o ameninţă că
va da seamă în faţa lui Dumnezeu. Efectul este cel aşteptat, pentru că domniţa se hotărăşte să
ia atitudine, se înfăţişează soţului ei, îşi începe discursul printr-o implorare, dar patosul cu
care susţine cauza conţine nuanţe de revoltă. Reacţia domnitorului îi surprinde caracterul
impulsiv. Gestul tipic pentru astfel de situaţii este de a duce mâna către pumnal. Se stăpâneşte
şi îi promite domniţei „un leac de frică”. Capitolul care urmează este cel mai dens din punct
de vedere dramatic din tot textul. Lăpuşneanul invită boierii la o slujbă bisericească şi la un
ospăţ domnesc. Boierii se adună la biserică, iar naratorul urmăreşte cu atenţie comportamentul
şi atitudinea personajului central. Acesta stă în strană, ascultă cu interes slujba şi pare a avea
chipul transfigurat de smerenie. La un moment dat, se închină pe la icoane, sărută racla cu
moaştele sfăntului, apoi revine la locul său, iar în final susţine un discurs persuasiv. Mimând
umilinţa, el cere iertare boierilor, promite că se va schimba, că nu va mai ucide, iar pentru a fi
mai convingător, citează pilde biblice. Ca semn al împăcării, invită la ospăţ. Cei prezenţi se
bucură de schimbare, dar Spancioc şi Stroici văd în toate astea o prefăcătorie şi se pregătesc
să fugă din ţară. Ceilalţi se îndreaptă spre palat, întrebându-se de ce după intrarea lor porţile
sunt imediat închise şi ferecate. Curtea este plină de slujitori bine înarmaţi, iar la masă fiecare
boier este servit de un alt slujbaş. Bucatele sunt dintre cele mai alese, iar naratorul ne
introduce, prin funcţia de reprezentare a descrierii, în ritualul ospăţului domnesc. Boierii sunt
încântaţi şi doresc să-şi exprime gratitudinea, rostind un discurs în cinstea gazdei.
Lăpuşneanul însă dă semnalul de atac şi declanşează un măcel colectiv, în care sunt ucişi
patruzeci şi şapte de boieri, împreună cu slugile lor. Scena este foarte bine realizată din punct
de vedere artistic, cu simţ dramatic, şi demonstrează pornirile sadice ale domnitorului tiran.
Nu numai că el este cel care a pus la cale cumplitul măcel, ci, mai mult decât atât, priveşte cu
satisfacţie, râzând, grozăvia. În final, din capetele celor ucişi realizează o piramidă - leacul de
frică promis domniţei. În felul acesta, opoziţia este definitiv înfrântă, Ruxanda este
descurajată de a mai interveni în treburile domniei, dar Lăpuşneanul menţine atmosfera de
teroare nu prin crimă, ci prin schingiuiri.
Saltul temporal la care recurge autorul comprimă o durată de patru ani, mai exact
timpul scurs de la măcel la momentul când domnitorul cade bolnav. Observăm că destinul
eroului este realizat în conformitate cu cel al unui personaj romantic. La început este surprins
într-o primă treaptă, cea de pretendent le domnie. Un destin favorabil îi permite ascensiunea
rapidă, iar el devine stăpânitor absolut, ceea ce reprezintă de fapt ipostaza supremă.
Personajul trăieşte chiar iluzia că îşi poate stăpâni destinul şi că deţine puterea asupra
acestuia, dar brusc soarta se întoarce împotriva sa. Acesta va suporta o cădere ireversibilă. Din
acest moment, personajul devine tragic, imaginii voievodului atotputernic opunându-i-se cea a
omului neputincios, răpus de boală. Lăpuşneanul cade bolnav şi se retrage la cetatea
Hotinului. Acum conştientizează că omul nu este decât o jucărie în mâna destinului şi că
dincolo de aceasta există o forţă mult mai puternică: divinitatea. Pe patul de moarte, în
virtutea unei mentalităţi medievale, el încearcă o împăcare cu Dumnezeu şi cere ca atunci
când se va afla în ghearele morţii să fie călugărit. Cade in letargie, iar cei prezenţi se grăbesc
să îi îndeplinească ultima dorinţă, îl călugăresc şi îi dau numele Paisie. Este momentul de
maxim tragism la nivelul acestui personaj, pentru că ni se confirmă ipoteza că Lăpuşneanul
este urmărit de un destin defavorabil, care i-a oferit doar iluzia puterii. Puterea aceasta, atât de
mult râvnită, obţinută şi păstrată prin teroare, este acum definitiv pierdută. Personajul
conştientizează acest lucru şi de aceea are o nouă reacţie impulsivă. El vede în graba cu care
ceilalţi i-au îndeplinit dorinţa semnele unui nou complot ce vizează scaunul domnesc. De
aceea nu se poate opri să nu acuze şi mai ales să nu ameninţe pe cei care ar fi putut sta în
spatele complotului, inclusiv domniţa şi fiul lor. Revenindu-şi din letargie, tiranul uită pentru
o clipă lecţia destinului şi îşi reintră în rol. Ca orice tiran, el consideră că oricând poate să
dispună de viaţa celorlalţi. Între timp, Spancioc şi Stroici reveniseră în ţară şi, profitând de
teama domniţei ca nu cumva Lăpuşneanul să-şi ducă la îndeplinire ameninţarea, ei oferă
soluţia: otrăvirea tiranului.
În aceasta nuvelă, domniţa este realizată ca un evident termen de antiteză. Pe cât de
sadic este Lăpuşneanul, pe atât de gingaşă este Ruxanda. Ea are un caracter slab, ceea ce o
transformă într-o unealtă în mâinile boierilor Spancioc şi Stroici. Nu are forţa necesară de a
lua o decizie, de aceea solicită sfatul mitropolitului Teofan. Acesta este însă un ipocrit. Printr-
un răspuns evaziv, dar care îl pune la adăpost de vina crimei şi de o eventuală răzbunare, el
sugerează că singura soluţie este otrăvirea. Lăpuşneanul moare în chinuri cumplite, în mâinile
călăilor săi.
Personajul central al nuvelei se situează într-o tipologie des reprezentată în literatura
universală (trahedia antică, Shakespeare, teatrul clasic francez, drama romantică): tiranul.
Redimensionarea de care se bucură în romantism vizează un aspect clar. Dacă tiranii clasici
sunt unilaterali, receptaţi ca nişte caractere blamabile, romanticii îi surprind în lumini şi
umbre, cu defecte dar şi calităţi şi mai ales cu motivaţii complexe pentru acţiunile lor. În cazul
lui Lăpuşneanul, motivaţia este până la un punct pertinentă şi constă în dorinţa de a anihila
boierimea trădătoare care se face vinovată de acel climat de instabilitate în ţară. Mijloacele
alese nu sunt aprobate de scriitor, dar oferă prilejul moralizării. Lăpuşneanul însumează o
serie de calităţi. Astfel, este de remarcat hotărârea de nezdruncinat, trăsătură evidenţiată chiar
de erou prin comparaţia cu un fapt imposibil. Atunci când boierii îi cer să se întoarcă pe motiv
că ţara nu îl vrea, el răspunde că mai curând îşi va întoarce Dunărea cursul. O altă calitate
absolut necesară unui conducător este diplomaţia. O scenă memorabilă care probează aceasta
este cea a revoltei colective. După săvârşirea cumplitului măcel, oamenii de rând încep să se
adune la curte, fără a şti însă cu ce scop au venit. Este evident că exista o stare de nemuţumire
care, într-un climat precum cel creat, putea degenera. Auzind că mulţimea s-a adunat fără
veste, Lăpuşneanul ia o decizie de moment care se dovedeşte a fi inspirată şi care
demonstrează şi capacitatea sa de a manevra psihologia maselor. Într-un gest atipic acelor
vremuri, Lăpuşneanul trimite un sol pentru a iniţia un dialog cu răzvrătiţii. În momentul în
care mulţimea se confruntă cu acest element de neconceput, reacţia devine firească. Oamenii
vor începe să-şi strige nemulţumirile, dar la modul izolat, semn al revoltei spontane. Replicile
sunt realizate într-o manieră impersonală, timp în care se caută un subiect al acţiunilor pe care
ei le dezaprobă, dar altul decât cel care iniţiase dialogul. În felul acesta domnitorul îi
dezarmează complet şi le canalizează nemulţumirea către altcineva. Subiectul nu poate fi
decât Moţoc, pentru că, văzându-l mereu în preajma sa, oamenii cred că el sfătuieşte pe vodă.
Pasul important fusese deja făcut, căci mulţimea nu se mai află într-un raport ostil cu
domnitorul, însă Lăpuşneanul merge mai departe şi o transformă definitiv într-o forţă aflată de
partea sa. Când se cere capul lui Moţoc, domnitorul se grăbeşte să le îndeplinească cererea. În
contextual în care opoziţia boierilor fusese anihilată, Moţoc îi devenise deja nefolositor.
Alte trăsături, cum ar fi ipocrizia, sadismul, impulsivitatea, setea de răzbunare sunt
specifice tipologiei tiranului. Personajul este realizat într-o manieră preponderent dinamică,
fiind surprins mereu în acţiune, existând însă elemente exterioare ce conturează trăiri
interioare foate puternice. Din păcate, Negruzzi nu a avut instrumentele necesare unui sondaj
psihologic, astfel că personajului îi lipseşte o viaţă interioară autentică.
La nivelul spaţialităţii, se observă existenţa unei dimensiuni reale, obiective,
corespunzătoare adevărului istoric, şi anume Moldova medievală. Grija pentru reconstituirea
culorii locale, explicabilă prin raportare la romantism, atestă o evidentă documentare.
Ritualurile evocate, relaţiile interumane şi interfamiliale, descrierile vestimentare şi nu în
ultimul rând funcţia stilistică a arhaismelor recreează atmosfera acelor timpuri. Dar tendinţa
autorului este de a amplasa episoadele de maximă tensiune narativă în spaţii prin excelenţă
închise, accentuând astfel dramatismul situaţiilor. Curtea voievodală devine un adevărat
cronotop, fiind redată prin sala tronului, a ospăţului şi biserica domnească. Scena otrăvirii este
amplasată de asemenea într-un spaţiu închis şi anume un iatac din cetatea Hotinului. La
nivelul temporalităţii, distingem între un timp evenimenţial şi unul narativ. Timpul
evenimenţial surprinde cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, o perioadă
obiectivă, raportabilă la un context istoric. Timpul narativ nuanţează acţiunea în sine, pentru
că include, prin comprimare, durate anterioare (prima domnie) sau considerate ca fiind prea
puţin relevante in context (cei patru ani ce s-au scurs de la scena cumplitului măcel).
Nuvela rămâne memorabilă în literatura noastră, devenind un model şi pentru alţi
scriitori, cum ar fi Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu şi Al. Odobescu.
Caracterizarea lui Alexandru Lăpuşneanul
PLAN

I. Introducere

1. Repere generale privind textul Alexandru Lăpuşneanul – C. Negruzzi:


- nuvelă istorică;
- apare în primul număr al revistei paşoptiste „Dacia literară”;
- considerată reprezentativă în istoria genului.

2. Includerea personajului în tipologiile specifice:


Alexandru Lăpuşneanul – personaj:
- central (în jurul său se constituie firul fabulativ)
- eponim (numele său dă numele nuvelei)
- real, atestat istoric (în funcţie de gradul de raportare la realitate)
- complex (evoluează pe parcursul diegezei)
- negativ (figurează în tipologia tiranului)

II. Cuprins

1. Statutul social al personajului – surprins prin intermediul reprezentării multiplelor


ipostaze specifice unui erou romantic.
Capitolul 1 → ipostaza 1: pretendent la domnie;
Capitolul 2 → ipostaza 2: domnitor al Moldovei;
Capitolul 3 → ipostaza 3: stăpânitor absolut prin anihilarea opoziţiei boierilor;
Capitolul 4 → ipostaza 4: bolnav, neputincios, se retrage la cetatea Hotinului;
→ ipostaza 5: călugărul Paisie.
rezumarea acţiunii
2. Arta portretului total

a) Detalii fizice – sumare, dar relevante pentru trăirile interioare ale personajului
(„ochii scânteiară ca un fulger”)
Detalii vestimentare (scena din biserică: Lăpuşneanul este îmbrăcat „cu toată pompa
domnească”, dar pe sub hainele acestea se putea vedea armura – valoare anticipativă)
b) Trăsături de caracter
Personaj imprevizibil, realizat prin îmbinarea unor trăsături specifice tipologiei
tiranului.
Dominanta de caracter: dorinţa de putere
Alungat de la prima domnie prin trădarea boierilor, Lăpuşneanul se întoarce, însoţit de
oşti străine, pentru a-şi recăpăta tronul. Naratorul surprinde faptul că poporul îl întâmpina cu
nădejde, dar boierii se tem şi încearcă să-l determine să renunţe. Se prefigurează conflictul în
scena întâlnirii dintre pretendentul la domnie şi boieri, bazat pe interesele total opuse.
Lăpuşneanul este hotărât să recapete tronul, iar boierii doresc să-l intimideze, spunând că
„ţara nu-l vrea”. Caracter deosebit de ferm, Alexandru Lăpuşneanul nu se lasă convins, iar
replica devine sugestivă pentru dorinţa acestuia de a deţine puterea absolută:
„ – Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiară
ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pe voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără
voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă
vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”

Sadismul exacerbat este o altă trăsătură specifică de altfel tiranului. Un tiran vede
crima ca pe „un act gratuit” (A. Gide). Trăsătura este probată prin crimele înfăptuite după
instalarea la domnie. El ucide boierii fără judecată şi le confiscă averile. Scena ospăţului
domnesc devine dovada supremă însă. La porunca sa, patruzeci şi şapte de boieri sunt ucişi
împreună cu slugile, iar din capetele lor este alcătuită o piramidă cumplită.
Arta disimulării - trăsătura este demonstrată în scena de la biserică şi vizează
vestimentaţia, atitudinea, gesturile şi discursul.
Contrar obiceiului său, domnitorul vine la slujbă îmbrăcat „cu toată pompa”, deşi pe
sub veşminte i se puteau zări zalele, iar când sărută racla cu moaştele Sfântului „era foarte
galben la faţă”. Gesturile subliniază smerenia. El ascultă slujba, apoi se închină pe la icoane.
Discursul persuasiv devine o mostră de ipocrizie. Începe într-o manieră autocritică,
recunoscând că a fost un domnitor aspru şi crud, „vărsând sângele multora”. Motivează toate
aceste acte prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care
ţinteau la răsipa şi la pieirea mea.” Mimează regretul, iar apoi se raportează la prezent, pe care
îl consideră mulţumitor, căci „boierii şi-au venit în cunoştinţă; au văzut că turma nu poate fi
fără păstor”. Finalul discursului aminteşte de textele religioase, fiind fundamentat pe una din
cele zece porunci şi cerându-se iertare lui Dumnezeu şi celor prezenţi. Pentru a fi mai
convingător, Lăpuşneanul strecoară şi citate din Biblie: „Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia
oile” sau „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine”.
În viziunea lui Machiavelli, disimularea şi tegiversarea sunt trăsături obligatorii ale
unui tiran.
Capacitatea de a manipula este evidenţiată pe tot parcursul acţiunii. O manipulează
pe domniţa Ruxanda, căreia îi promite un „leac de frică” ce se va dovedi a fi o cumplită
piramidă de capete, dar şi pe boieri, promiţându-le că va stopa prigoana împotriva lor, dar de
fapt le pregăteşte o capcană. De asemenea, manipulează poporul prin căsătoria cu domniţa
Ruxanda, fiica lui Petru Rareş şi apoi, în scena revoltei colective, prin modul cum le
direcţionează voinţa către uciderea lui Moţoc. Şi acesta din urmă este păcălit, căci
Lăpuşneanul îi promisese că nu-şi va mânji în sângele lui dar îl oferă mulţimii, care îl
linşează.

Alte trăsături precum „histrionismul” (G. Călinescu), spiritual diabolic, ateismul


evidenţiază aceeaşi tipologie.
Cruzimea eroului se poate aborda nuanţat, fiind efectul sadismului dar, în egală
măsură, o dovadă de disperare politică. Astfel, personajul devine dilematic, putând fi analizat
în egală măsură ca tiran sau ca victimă a destinului. Dacă reperele primului demers analitic
sunt evidente, iar finalul devine o modalitate de moralizare şi echilibrare (un tiran nu poate
sfârşi decât printr-o moarte violentă, în situaţia lui Lăpuşneanul şi lipsită de demnitate), în
cazul celui de-al doilea, justificarea faptelor se poate face doar prin raportare la mania
deplânsă şi de M. Costin şi de Negruzzi în Scrisoarea XIX: vânzarea domniilor de către
boierii hrăpăreţi. Într-un climat de nesiguranţă, tirania devine aproape necesară. Hotărât de a
domni, Lăpuşneanul înfruntă ceea ce pare a fi destinul tragic al unei ţări, aşezându-se astfel în
zodia nenorocului. Îşi doreşte să domnească dar va pierde definitiv această şansă prin
călugărire. Anihilează opoziţia boierilor, dar nu bănuieşte că un complot ar putea-o transforma
într-o unealtă a crimei chiar pe domniţă. Ucide fără judecată, dar va fi ucis înainte de a fi
judecat. Încearcă o conciliere cu divinitatea, dar nu-şi poate modifica destinul, transformându-
l într-unul favorabil. Tiranul devine astfel o marionetă în mâna sorţii.

3. Modalităţi de caracterizare
Fiind un personaj dinamic, portretul său se constituie predominant indirect, prin acumulări
de fapte, atitudini, limbaj şi gesturi relevante. Şi din acest punct de vedere autorul
demonstrează spirit clasic, căci se opreşte doar la ceea ce este relevant. Toate elementele se
circumscriu tipului tiranului şi sunt practic nişte nuanţări ale unor dominante de caracter.
Gestul are însă expresivitatea specifică teatralităţii.
Aceeaşi economie clasică se evidenţiază şi în caracterizarea directă. Etichetările
naratorului sau ale altor personaje se realizează de obicei printr-un epitet general, de tipul
“crud şi cumplit este omul acesta” sau “urâtul caracter”, iar sensul moralizator este accentuat.
Există şi fragmente de autocaracterizare, cum este cea din capitolul I, care nuanţează textul.

4. Modurile de expunere au un rol deosebit în construirea personajului. Fiind dinamic,


predomină naraţiunea, având funcţia de regie şi control. Dialogul este relevant, chiar
memorabil. Orice replică rostită teatral spune ceva despre acest personaj, astfel încât
autoreferenţialitatea pătrunde în text. Parafrazându-l pe Tudor Vianu, am putea spune că acest
personaj nu comunică ci se comunică.

5. La nivel stilistic se constată o suprapunere a modalităţilor clasice cu cele romantice.


Nota generală a stilului este sobrietatea, căci Negruzzi se debarasează de podoabele retorice şi
ornamentele elaborate. De esenţă clasică este şi etichetarea prin epitete generalizatoare.
Comparaţia apare sporadic, metafora este evitată, iar maniera de evidenţierea a caracterului
acestui tiran este antiteza, procedeu romantic, căci imaginea domnitorului se realizează în
contrast cu cea a domniţei. Limbajul este nuanţat în spirit arhaic şi redă astfel culoarea
specifică epocii.

III. ÎNCHEIERE

O succintă comparaţie cu alte personaje încadrabile în aceeaşi categorie.


ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL – ÎNTRE TIRANIE ŞI
DAMNARE

Numele lui C. Negruzzi este în chip indisolubil legat de publicarea în primul număr al
Daciei literare, la 1840, a operei Alexandru Lăpuşneanul, prin care a rămas drept „creatorul
nuvelei istorice româneşti, neegalată până astăzi, un deschizător de drumuri în literatura
modernă, un clasic al romantismului”, cum îl eticheta Al. Piru.
Înscriindu-se în dezideratul lansat de Introducţia lui Kogălniceanu, apărând „duhul
naţional” şi constituind o bază puternică de consolidare a literaturii originale, nuvela ar fi
putut deveni „o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale”. (G. Călinescu)
Eroul eponim a devenit memorabil, o „minune a creaţiei lui Negruzzi” (G. Călinescu) prin
„echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului”. Este personajul central pentru
că în jurul său se realizează întregul fir epic, real, atestat istoric de cronicile moldoveneşti ale
lui Grigore Ureche şi Miron Costin, complex şi negativ, deoarece figurează în tipologia
tiranului
Statutul său social este realizat prin intermediu reprezentării multiplelor ipostaze specifice
unui erou romantic. În primul capitol este redat în ipostaza de pretendent la domnia pierdută
anterior prin trădarea boierilor. Revine în Moldova, însoţit de oşti străine, revendicându-şi
dreptul de a domni, dar este întâmpinat de o delegaţie a boierilor, alcătuită din postelnicul
Veveriţă, spătarii Spancioc şi Stroici şi vornicul Moţoc. Boierii îi cer să se întoarcă, pe motiv
că ţara nu-l vrea. Răspunsul lui Lăpuşneanul este foarte ferm, acesta demonstrând că a înţeles
foarte bine tactica lor de intimidare şi sugerând totodată orgoliu şi fermitate. În scena
dialogată din acest capitol se prefigurează conflictul deosebit de puternic, de esenţă socială.
Unii boieri pleacă, iar Moţoc adoptă masca linguşitorului, mimând dorinţa de a-i intra în voie
şi încercând să-l convingă de faptul că va oferi sprijinul necesar obţinerii tronului. Ipocrizia
acestui linguşitor este bine cunoscută lui Lăpuşneanul, care îi mărturiseşte că nu se va încrede
în cuvântul său, dar că îl va accepta în preajmă.
În capitolele mediane, conflictul ia amploare, personajul fiind surprins acum în ipostaza de
domnitor al Moldovei, aplicând tactici de intimidare şi animat fiind de dorinţa de răzbunare.
Lăpuşneanul ucide boierii la cea mai vagă bănuială, fără judecată şi discernământ, confiscă
averi, lasă familii boiereşti pe drumuri, iar capetele celor executaţi le atârnă la porţile cetăţii,
pentru a fi pildă şi altora. În acest context, văduva unui boier se înfăţişează domniţei Ruxanda,
pe care o ameninţă că va da seamă în faţa lui Dumnezeu pentru neimplicarea sa şi pentru
crimele odioase înfăptuite de Lăpuşneanul. Speriată, domniţa se înfăţişează soţului ei şi îi cere
să înceteze cu omorurile. Domnitorul are un impuls violent, ducând mâna către pumnal, apoi
se stăpâneşte şi promite să nu mai ucidă de poimâine, dar şi un „leac de frică”. A doua zi,
invită boierii la slujba de la Mitropolie, unde se înfăţişează îmbrăcat „cu toată pompa
domnească”, deşi pe sub aceste straie neobişnuite obiceiului său se puteau zări zalele de fier.
Scena este semnificativă în cuprinsul analizei resorturilor interioare ale eroului, căci gesturile
şi atitudinile trădează o puternică trăire. Domnitorul respectă ritualul, ascultă slujba din strană,
cu chipul transfigurat de smerenie, se închină la icoane şi sărută racla cu moaştele sfântului,
apoi ţine un discurs presărat cu citate din Biblie prin care cere iertare pentru tot ce a făcut, iar
ca semn de împăcare, invită la un ospăţ la curte. Boierii, bucuroşi de această nesperată
schimbare, se grăbesc să dea curs invitaţiei, mai puţin Spancoic şi Stroici, care văd în aceasta
o capcană şi fug din ţară.
Memorabila scenă a ospăţului trădează noua ipostază a eroului, cea de tiran dornic de
răzbunare şi asigurându-şi o domnie liniştită prin anihilarea opoziţiei boierilor. Ospăţul se
dovedeşte a fi un cumplit măcel, în care sunt ucişi patruzeci şi şapte de boieri, din capetele
cărora tiranul realizează o sângeroasă piramidă, acesta fiind „leacul de frică” promis, la
vederea căruia domniţa leşină. Tensiunea narativă acumulată în aceast episod este prelungită
şi în scena următoare, a revoltei colective, anihilate de Lăpuşneanul prin sacrificarea lui
Moţoc. Dându-l pe Moţoc mulţimii, domnitorul reuşeşte să transforme o forţă ostilă într-una
favorabilă şi să se debaraseze de trădătorul care nu îi mai era necesar. Vreme de patru ani,
apoi, nu a mai ucis pe nimeni, deşi a menţinut atmosfera de teroare născocind tot felul de
schingiuiri.
Capitolul al patrulea surprinde ipostazele finale ale eroului. Pe neaşteptate, tiranul devine
slab şi neputincios, căci este lovit de o boală necruţătoare, şi, simţindu-se vulnerabil, se
retrage la Cetatea Hotinului. Cere ca, pe patul de moarte, în virtutea unei mentalităţi
medievale de mediere cu divinitatea, să fie călugărit. Cade într-un somn letargic, iar cei
prezenţi iau aceasta ca un ultim ceas şi se grăbesc să îi îndeplinească cererea. Este călugărit şi
i se dă numele Paisie, o ultimă ipostază, tragică de această dată, pentru că Lăpuşneanul pierde
pentru a doua oară tronul Moldovei, dar acum definitiv. Îşi revine şi ameninţă cu moartea pe
cei prezenţi, inclusiv pe domniţă şi fiul lor. Ruxanda se sperie, iar de spaima ei profită
Spancoic şi Stroici, care se întorc pentru a scăpa ţara de tiran. Aceştia o determină să îl
otrăvească, iar Mitropolitul Teofan încuviinţează indirect. Tiranul moare în chinuri cumplite,
în mâinile călăilor care îi descleştează dinţii cu pumnalul şi îi strecoară ultimele picături de
otravă.
Admiţând faptul că autorul omite realizarea unui potret fizic în detaliu şi coerent, bine
închegat, se poate spune că personajul este realizat la modul total. Detaliile fizice sunt sumare,
dar relevante pentru trăirile interioare ale eroului. În confruntarea cu boierii care îi cer să se
întoarcă, replica hotărâtă este însoţită de o notaţie relevantă („ochii scânteiară ca un fulger”),
ceea ce denotă o trăire interioară intensă. În aceeaşi confruntare dialogată, naratorul dovedeşte
o intuiţie psihologică inedită, lăsându-şi personajul să se exteriorizeze, amănuntele
fizionomice declinând stări paroxistice: „Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii
lui hojma clipeau.” Detaliile vestimentare au de fapt rolul de a anticipa intenţionalităţi
diferenţiate faptelor. La slujba de la Mitropolie vine îmbrăcat în ţinuta tipică acestui ritual,
deşi nu obişnuieşte să facă acest lucru. Naratorul demiurgic observă însă zalele de fier care
trădează intenţiile războinice.
Portretul moral reliefează tipologia romantică a tiranului însetat de putere, hotărât să
domnească şi ignorând divinitatea. Dominanta de caracter pare a fi dorinţa de putere. Alungat
de la prima domnie prin trădarea boierilor, Lăpuşneanul se întoarce, însoţit de oşti străine.
Naratorul surprinde faptul că poporul îl întâmpina cu nădejde, dar boierii se tem şi încearcă
să-l determine să renunţe. Scena discuţiei cu delegaţia boierilor prefigurează conflictul bazat
pe interese total opuse. Lăpuşneanul este hotărât să recapete tronul, iar boierii doresc să-l
intimideze, dar se lovesc de un caracter deosebit de inflexibil. Forma interogativă şi
exclamativă a discursului trădează un ritm alert al trăirilor: „Au doar nu sunt şi eu urmaşul lui
Dumnezeu? Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram numai stolnicul Petre? Nu m-
aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea,
fără să câştige dreptate şi mântuire? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! Ha! Ha!”
Replicile rezumă de fapt prima domnie, în care Lăpuşneanul se defineşte indirect ca un
domnitor echilibrat şi drept, aceasta fiind ipostaza antitetică diegezei propriu-zise. Dorinţa de
a prelua şi deţine puterea se evidenţiază tot la nivelul discursului:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiară ca un
fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pe voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea
ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”
Sadismul exacerbat este o altă trăsătură specifică de altfel tiranului, căci acesta vede crima
ca pe „un act gratuit” (A. Gide). Trăsătura este probată prin crimele înfăptuite după instalarea
la domnie. Scena ospăţului domnesc devine dovada supremă a sadismului, căci la porunca sa
patruzeci şi şapte de boieri sunt ucişi, iar din capetele lor chiar domnitorul realizează o
cumplită piramidă. Scena este regizată cu multă rigurozitate chiar de Lăpuşneanul, iar la
vederea disperării care îi cuprinde pe boieri, domnitorul râde satisfăcut.
Arta disimulării este demonstrată în scena de la biserică şi vizează detaliul vestimentar,
atitudinea, gesturile şi discursul. Contrar obiceiului său, domnitorul vine îmbrăcat atipic, în
vestimentaţia corespunzătoare momentului, dar intenţiile războinice sunt dezvăluite de zalele
de fier. Atitudinea denotă smerenie, iar când sărută racla cu moaştele Sfântului „era foarte
galben la faţă”. Gesturile subliniază cucernicia; el ascultă slujba, apoi se închină pe la icoane.
Discursul persuasiv devine o mostră de ipocrizie, căci începe într-o manieră autocritică,
recunoscând că a fost un domnitor aspru şi crud, „vărsând sângele multora”. Motivează toate
aceste acte prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care
ţinteau la răsipa şi pieirea mea”. Mimează regretul, iar apoi se raportează la prezentul diegetic,
pe care îl consideră mulţumitor, căci „boierii şi-au venit în cunoştinţă; au văzut că turma nu
poate fi fără păstor”. Finalul discursului aminteşte de textele religioase, fiind fundamentat pe
una din cele zece porunci şi cerându-se iertare lui dumnezeu şi celor prezenţi. Pentru a fi mai
convingător, Lăpuşneanul strecoară şi citate din Biblie: „Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia
oile” sau „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine”.
Capacitatea de a manipula este probată pe tot parcursul acţiunii: o manipulează pe domniţa
Ruxanda, căreia îi promite „un leac de frică” ce se va dovedi a fi o piramidă groaznică de
capete boiereşti, dar şi pe boierii cărora le promite împăcarea. De asemenea, manipulează
poporul prin căsătoria cu Ruxanda, fiica lui Petru Rareş, încă foarte iubit de norod, dar şi în
scena revoltei colective prin modul cum le direcţionează voinţa către uciderea lui Moţoc. Şi
acesta din urmă este păcălit, căci Lăpuşneanul îi promisese că sabia nu i se va mânji în
sângele lui, dar îl oferă mulţimii care îl linşează.
Alte trăsături precum „histrionismul” (G. Călinescu), spiritul diabolic, ateismul evidenţiază
tipologia tiranului. Discutabilă este cruzimea eroului, efect al tiraniei dar, în egală măsură, o
dovadă a disperării politice, context în care personajul devine dilematic, putând fi analizat în
egală măsură ca un domnitor crud dar şi ca o victimă a destinului. Dacă reperele primului
demers analitic sunt evidente, iar finalul devine o modalitate de moralizare şi echilibrare (un
tiran nu poate sfârşi decât printr-o moarte violentă, iar în cazul lui Lăpuşneanul şi lipsită de
demnitate), ca victimă a destinului, justificarea faptelor se poate face doar prin raportare la
mania deplânsă şi de Miron Costin în cronica sa şi de Costache Negruzzi în Scrisoarea XIX:
vânzările dese de domnii de către boierii hrăpăreţi. Într-un climat de nesiguranţă, tirania
devine aproape necesară. Hotărât a domni, Lăpuşneanul înfruntă ceea ce pare a fi destinul
tragic al unei ţări, aşezându-se astfel în zodia nenorocului. Îşi doreşte să domnească dar va
pierde definitiv această şansă prin călugărire. Anihilează opoziţia boierilor, dar nu bănuieşte
că un complot ar putea-o transforma într-o unealtă a crimei chiar pe temătoarea domniţă.
Ucide fără judecată, dar va fi ucis înainte de a fi judecat. Încearcă o conciliere cu divinitatea,
dar nu-şi poate modfica destinul. Tiranul, care a dispus de viaţa tuturor, devine acum o
marionetă în mâna sorţii.
Fiind un personaj dinamic, portretul său se constituie predominant indirect, prin acumulări
de fapte, atitudini, limbaj şi gesturi relevante. Şi din acest punct de vedere autorul
demonstrează spirit clasic, căci se opreşte doar la ceea ce este relevant, astfel încât „Nu se
poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile,
într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând
fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut mai credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac,
fantastic, torţionar, dimpotrivă, conferindu-i acel hieratism, acea proporţie a liniilor care e
semnul creaţiilor permanent clasice” (Al. Piru). Replicile sunt memorabile, iar gestul are
expresivitatea specifică teatralităţii. Aceeaşi economie se evidenţiază şi la nivelul
caracterizării directe. Etichetările naratorului sau ale altor personaje se realizează de obicei
printr-un epitat general, de tipul „crud şi cumplit este omul acesta” sau „urâtul caracter”, iar
sensul moralizator al textului devine mai clar. Există şi fragmente de autocaracterizare, cum
este cea din capitolul I, care nuanţează imaginea tiranului şi îi motivează setea de răzbunare.
În construirea acestui personaj singular, modurile de expunere au un rol deosebit. Fiind
dinamic, predominantă este naraţiunea, având funcţia de regie şi control. Dialogul este
relevant, căci individualizează caracterul eroului. Orice replică rostită teatral vorbeşte în
esenţă despre personaj, astfel încât autoreferenţialitatea pătrunde în text la modul trucat.
Parafrazându-l pe T. Vianu, am putea spune că acest erou nu comunică ci se comunică.
La nivel stilistic se constată o suprapunere a modalităţilor clasice cu cele romantice, într-o
combinaţie uluitoare. Nota generală a stilului este sobrietatea, căci Negruzzi se debarasează
de podoabele retorice şi ornamentele elaborate. De esenţă clasică este şi etichetarea prin
epitete generalizatoare, iar comparaţia este sporadică. Metafora e evitată, iar maniera de
evidenţiere a tiranului este antiteza, procedeu romantic, căci imaginea se realizează prin
contrast cu cea a domniţei. Limbajul este nuanţat în spirit arhaic, calchiind stilul cronicăresc,
şi redă astfel culoarea specifică epocii.
Comparabil cu tiranii literaturii universale presăraţi în tragediile shakespeariene sau în
operele de răsunet ale unor mari scriitori, de la Sienkiewicz (Quo vadis) la Garcia Marquez
(Toamna patriarhului), Lăpuşneanul deschide o serie în literatura română pe care se vor
înscrie ulterior eroii din alte capodopere precum: Mihnea-vodă cel Rău – Al Odobescu, Zodia
cancerului sau vremea Ducăi-vodă – M. Sadoveanu, Principele – E. Barbu.
Revenind la neta valoare artistică a eroului creat de Negruzzi, se poate aprecia că
„Lăpuşneanul apare ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin un
portret romantic, cât a unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de şcoală.”
(George Călinescu)

APRECIERI CRITICE

* Nuvela ar intra în rândul naraţiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat eroului


principal o semnificaţie superioară. Lăpuşneanul e un damnat, osândit de providenţă să verse
sânge şi să năzuie după mântuire. El suferă de o melancolie sangvinară, colorată cu
mizantropie. Echilibrul între convenţia romantică si realitatea individului, aceasta e minunea
creaţiei lui Negruzzi.
(G. Călinescu)

* Costache Negruzzi e romantic în măsura în care este atras să zugrăvească pasiunile forte,
elementare, ale personagiilor din vestita nuvelă istorică. Romantismul este al personagiilor,
dar nu e grefat în structura lui individuală.
(Pompiliu Constantinescu)

* Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesture şi cuvinte
memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine. Figura eroului e
romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut mai credibil, fără a-l
deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar, dimpotrivă, conferindu-i acel hieratism,
acea proporţie a liniilor care e semnul creaţiilor permanent clasice.
(A. Piru)

* Datând de o sută de ani, [Alexandru Lăpuşneanu] îşi păstrează, totuşi, vioiciunea cadrului,
a chipurilor şi chiar a limbii: model nu numai de stil, de vigoare, de concepţie şi de
psihologie, ci şi de felul cum poate fi prelucrat un text istoric într-o creaţie personală. În
Regele Poloniei şi domnul Moldovei Negruzzi se mulţumeşte să contamineze două izvoare,
fără să adauge nimic de la sine. În Alexandru Lăpuşneanu, deşi informaţia istorică e mai
sumară, el o însufleţeşte, totuşi, prin amănunte vii şi originale.[…] Negruzzi urmăreşte de
aproape versiunea cronicarului, nelăsând la o parte nici un amănunt, dar adăugând culoare,
mişcare, dinamism, într-un dialog viu, zbuciumat. […]
După cum scena ospăţului aminteşte pe Lucreţia Borgia a lui Victor Hugo, tot aşa moartea
lui Lăpuşneanu aminteşte moartea lui Ivan Groaznicu; prin măreţia ei fioroasă, e vrednică de
penelul unui mare artist. […]
Adevărată dramă în patru acte, nuvela e concentrată în patru tablouri puternice, expresive,
turnate într-o limbă arhaică, cu întorsături cronicăreşti; ea poate sluji drept model de felul
cum poate fi transformat un izvor istoric într-o creaţie proprie.
(Eugen Lovinescu)

ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL – UN PRINCIPE MACHIAVELLIC


PARALELĂ LITERARĂ

Profilul spiritual al tiranului a fost realizat în lucrarea Principele aparţinând lui Niccolo
Machiavelli, concepută pentru împrejurările politice agitate ale Florenţei secolului al XVI-lea,
dar devenită un fel de reper pentru toate domniile autoritare.
Deşi se circumscrie momentului istoric amintit, o analogie între textul menţionat şi
nuvela Alexandru Lăpuşneanul a lui Costache Negruzzi evidenţiază, la nivelul tipologiei
reprezentate, trăsături, atitudini şi chiar acţiuni având acelaşi resort.

1. Dorinţa de putere şi siguranţa că nu va întâmpina rezistenţă sunt, se pare, tipice, ca


şi modalitatea de accedere:

Oamenii îşi schimbă bucuros stăpânii în credinţa că-şi îmbunătăţesc soarta; iar această
credinţă îi face să ia armele împotriva stăpânitorilor lor: fapt în care se înşală, deoarece
propria lor experienţă le arată mai târziu că starea lor a devenit mai rea. La rândul său,
acest lucru decurge cu necesitate dintr-o altă împrejurare şi ea naturală şi obişnuită, anume
că eşti întotdeauna constrâns să faci rău acelora cărora le-ai devenit de curând Principe.
Principatele noi pot fi obţinute sau cu armele altora, sau cu ale tale proprii, sau printr-o
ocazie norocoasă sau prin propria-ţi energie.

2. Sadismul pare a fi o trăsătură specifică sau necesară tiranului:

…oamenii trebuie să fie sau amăgiţi, sau cu totul nimiciţi, căci dacă le este chiar cu
putinţă să se răzbune pentru un rău, uşor, nu o pot face însă pentru un lucru grav ce s-ar fi
săvârşit împotriva lor: astfel că răul pe care îl faci unui om trebuie să fie de aşa fel încât să
nu ai a te teme de răzbunare.

Agatocle Sicilianul, tiranul Siracuzei, devine un model de stăpânitor absolute:


…hotărăşte să devină Principe şi să stăpânească prin violenţă. Întruneşte senatul Siracuzei
şi pune să fie ucişi senatori şi oamenii cei mai bogaţi din cetate. Astfel ocupă puterea statului,
dominându-l fără a avea vreo rezistenţă.
Putem spune (dacă este permis a vorbi bine despre ceva rău), că un act de cruzime este
bun dacă îl săvârşim o singură dată şi constrânşi de nevoia de a ne asigura puterea, dar nu
continuăm apoi în acest fel ci facem astfel ca acel act să devină binefăcător pentru cât mai
mulţi dintre supuşii noştri; cruzimile sunt însă rău întrebuinţate atunci când, deşi puţine la
început, cresc cu vremea cu mult mai mult decât se diminuează.
Cel care ocupă un stat trebuie să ştie dinainte toate cruzimile pe care trebuie să le
săvârşească, şi trebuie să le facă pe toate dintr-odată pentru ca să nu trebuiască să le ia
mereu de la început şi pentru ca, fără să le repete, să-şi asigure încredere supuşilor săi şi să-i
câştige.
Căci nedreptăţile trebuie săvârşite dintr-odată, pentru ca oamenii, gustându-le mai puţin
timp, să le găsească mai puţin grele; iar binefacerile trebuie făcute încetul cu încetul, pentru
ca să le simţim savoarea vreme mai îndelungată.

3. Capacitatea de manipulare şi ipocrizia sunt alte trăsături caracteristice:

…acei Principi au săvârşit fapte de seamă cari au ţinut prea puţin socoteală de cuvântul
dat şi au ştiut cu viclenia lor să ameţească mintea oamenilor; iar la sfârşit au întrecut astfel
pe cei care au lucrat cu cinste.
…un stăpânitor puternic nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta se
întoarce împotriva lui şi când motivele cari l-au făcut să promită un asemenea lucru au
încetat de a mai exista.

Şi totuşi, către final, Machiavelli propune o disociere necesară:

Dar nu putem numi energie activă faptul de a-şi ucide supuşii şi de a-şi trata prietenii, de a
nu-şi ţine cuvântul, de a fi lipsit de milă şi lipsit de religie, deoarece aceste moduri de acţiune
îţi permit să dobândeşti puterea, dar nu gloria.