Sunteți pe pagina 1din 7

Povestea unei pisici intelepte

A fost odată un maestru de scrimă cu numele de Shoken. În casa lui se afla un şobolan mare care
producea dezordine. Chiar şi în plină zi alerga peste tot. Într-o zi, stăpânul casei l-a închis în
camera sa şi i-a spus pisicii sale domestice să-l prindă. Dar şobolanul a sărit la gâtul pisicii şi a
muşcat-o cu atâta cruzime încât aceasta nu s-a salvat decât mieunând foarte tare. Apoi Shoken a
adus mai multe pisici din vecinătate, renumite pentru marea lor vitejie şi le-a introdus în cameră.
Şobolanul era aşezat, strâns ghem într-un colţ şi de cum una din pisici se apropia de el sărea
asupra ei, o muşca şi o făcea să fugă. Şobolanul avea un aer atât de feroce încât nici una dintre
pisici nu îndrăznea să se apropie încă o dată. Atunci stăpânul casei s-a înfuriat şi a alergat el
însuşi după şobolan pentru a-l omorî. Dar acesta evita toate loviturile savantului maestru de
scrimă care a spart uşi, shojis, karamis şi alte obiecte în timp ce şobolanul spinteca aerul, rapid
ca un fulger, evitând fiecare mişcare. În sfârşit, sărindu-i în faţă, l-a muşcat.
În final, leoarcă de sudoare, Shoken şi-a chemat servitorul: „Se pare”, spuse el, „că la şase sau
şapte cho de aici, trăieşte pisica cea mai vitează din lume. Du-te şi adu-o aici”.

Servitorul a adus pisica. De fapt era o pisică care nu părea diferită de celelalte pisici. Nu lăsa
impresia că ar fi deosebit de inteligentă, nici deosebit de periculoasă. De aceea maestrul de
scrimă nu i-a acordat pe loc în mod special încredere. Cu toate acestea, i-a deschis uşa şi a
introdus-o înăuntru. Calmă şi silenţioasă, ca şi cum nu se aştepta la nimic deosebit, pisica a
înaintat în încăpere. Şobolanul a avut o tresărire şi n-a mai mişcat. Pisica, în toată simplitatea s-a
apropiat încet de el, l-a luat în gură şi l-a scos afară.

Seara, toate pisicile bătute s-au reunit în casa maestrului Shoken. Cu mult respect, i-au oferit
bătrânei pisici locul de onoare, au îngenuncheat în faţa ei şi i-au spus cu modestie: „Noi, toate,
avem reputaţia de a fi viteze. Ne-am antrenat în această cale şi ne-am ascuţit ghearele pentru a
învinge orice şobolan, sau chiar şi vidre sau nevăstuici. Niciodată nu am crezut că poate exista un
şobolan atât de puternic.. prin ce artă l-aţi învins cu atâta uşurinţă? Nu faceţi un secret din
aceasta şi spuneţi-ne.”

Atunci, bãtrâna pisicã a izbucnit în râs si a spus: „Voi, celelalte pisici tinere, cu toate cã sunteti
destul de viteze, nu cunoasteti adevãrata Cale. De aceea ratati reusita atunci când vã aflati în fata
unui lucru despre care nu aveati nici o idee. Dar mai întâi spuneti-mi cum v-ati antrenat voi?”

Atunci, o pisică neagră se apropie şi zise: „Provin dintr-un neam celebru în prinderea şobolanilor.
De aceea am decis să urmez această cale. Ştiu să sar peste paravane înalte de doi metri. Ştiu să
mă strecor într-o gaură minusculă unde numai un şobolan se poate strecura. De mic copil m-am
exersat în toate artele acrobatice. Chiar dacă sunt trezită din somn, când nu sunt încă cu totul
prezentă, în clipa în care mă adun, văd un şobolan fugind sub o grindă, dintr-un salt pun mâna pe
el. Dar şobolanul acesta de aici a fost cel mai puternic pe care l-am întâlnit vreodată şi am suferit
cea mai groaznică înfrângere din viaţa mea. Mi-este ruşine”.

Atunci, bătrâna pisică spuse: „Lucrul în care te-ai exersat, nu este la drept vorbind nimic
altceva decât o tehnică (shosa, o artă pur fizică). Când înaintaşii noştri învăţau tehnica aceasta
era pentru ei una din formele Căii (michisuji). Tehnica lor era simplă dar conţinea în sânul ei cea
mai înaltă înţelepciune. Lumea de astăzi se ocupă numai de tehnică. Desigur, multe lucruri au
fost inventate astfel după reţeta: „cu condiţia să faci aceasta sau aceea, vom obţine aceasta sau
aceea”. Dar ce obţinem? Nimic altceva decât abilitate. Abandonând calea tradiţională, s-a
instaurat, prin uzarea de pricepere până la abuz, competiţia în tehnică şi acum nu mai înaintăm.
Întotdeauna se întâmplă aşa atunci când nu ne gândim decât la tehnică şi când nu ne servim decât
de inteligenţa noastră. Bineînţeles, inteligenţa este o funcţie a spiritului, dar dacă ea nu-şi are
rădăcina în Cale şi dacă ea vizează numai abilitatea, atunci ea devine germenul falsului şi
rezultatul este nefast. Aşadar, adună-te şi exersează-te de acum înainte în sensul just.”

Apoi, o pisică uriaşă cu o blană tigrată se apropie şi spuse: „Eu cred că numai spiritul contează în
arta cavalerească. De aceea, dintotdeauna, eu m-am exersat în această putere (ki voneru). Cred că
acum spiritul meu este dur ca şi oţelul şi liber: plin de spiritul care umple pământul şi cerul. Abia
perceput adversar şi acest spirit atotputernic îl fascinează şi din start victoria îmi aparţine. Atunci
mă apropii numai, fără a reflecta, exact aşa cum situaţia o cere. Mă orientez după „sunetul”
adversarului meu. Îl stăpânesc cu privirea pe şobolan după cum vreau eu, la stânga, la dreapta, îi
sesizez fiecare mişcare. Cât despre tehnica ca atare nu-mi fac griji. Se face de la sine. Un şobolan
care fuge pe un panou: îl fixez şi el cade deja, este al meu. Dar aici, acest şobolan misterios apare
fără formă şi pleacă fără urmă. Ce este? Nu pricep.”

Atunci, bătrâna pisică îi răspunse: „Lucrul pentru care ţi-ai dat osteneala nu este decât o forţă
psihică şi nu reiese din binele care merită numele de bine. Numai faptul de a fi conştient de
puterea de care vrei să te serveşti pentru a învinge, este suficient pentru a acţiona contra
victoriei tale. Eul tău intră în joc. Dar dacă eul celuilalt este mai puternic decât al tău ce se
va întâmpla? Dacă tu vrei să-l învingi pe adversar numai prin forţa ta superioară el îţi
opune forţa lui. Îţi imaginezi că eşti singurul puternic şi îi crezi pe toţi ceilalţi slabi? Dar cum să
ne comportăm când există ceva ce nu putem învinge, cu cea mai mare bunăvoinţă, prin propria
noastră putere, fie ea şi superioară? Iată întrebarea! Forţa spirituală pe care tu o simţi în tine,
„dură ca şi oţelul, liberă şi umplând pământul şi cerul”, nu este marea Putere (Ki-no-sho) însăşi,
ci numai reflexul ei. Şi astfel propriul tău spirit este numai umbra marelui Spirit. El pare a fi
vasta Putere, dar în realitate este cu totul altceva. Spiritul despre care vorbeşte Mencius este
puternic pentru că este iluminat în permanenţă de o mare clarviziune. Dar spiritul tău nu dispune
de puterea sa decât în anumite condiţii. Forţa ta şi cea despre care vorbeşte Mencius sunt de
origini diferite şi astfel şi efectul lor este diferit. Ele sunt la fel de opuse precum curentul etern al
Yang-Tse-Kiang şi un curent de maree nocturnă, suportat. Dar de ce spirit trebuie să dăm dovadă
când ne aflăm în prezenţa a ceva ce nu poate fi învins prin nici o forţă spirituală contingentă
(kisei). Un dicton spune: „Un şobolan prins în cursă muşcă chiar şi pisica.” Adversarul în faţa
morţii nu depinde de nimic. Îşi uită viaţa, îşi uită orice nevoie, se uită pe sine însuşi, este liber să
învingă sau să eşueze. El nu are în vedere să-şi păstreze existenţa. Şi astfel voinţa lui este
asemenea oţelului. Cum să-l învingem cu o forţă spirituală pe care ne-o atribuim nouă înşine?”

Atunci, o pisică gri, mai în vârstă, se înclină şi spuse: „Da, într-adevăr, aşa este cum spuneţi.
Oricât de mare poate fi puterea psihică, ea are în sine o formă (katachi). Dar tot ceea ce are o
formă, oricât de subtilă ar fi, este sesizabil. De aceea, încă de demult, mi-am antrenat sufletul
(kokoro: puterea inimii). Nu eu sunt cel care exersează această putere care îl doboară pe celălalt
în mod spiritual („sinele”, ca cea de-a doua pisică). Dar nici nu mă încaier (ca şi prima pisică).
Eu „mă pun de acord” cu cel care se află în faţa mea, mă fac una cu el şi nu mă opun în nici un
fel. Când celălalt este mai puternic decât mine cedez şi mă abandonez, ca să spun aşa, voinţei lui.
Într-un fel, arta mea constă din a pune mâna pe un pietriş aruncat cu un fileu simplu. Şobolanul
care vrea să mă atace, oricât de puternic ar fi, nu găseşte de ce să se sprijine, nimic de unde să se
lanseze. Ori, acest şobolan de aici n-a jucat jocul. El a apărut, a plecat, insesizabil ca o divinitate.
Niciodată n-am văzut ceva asemănător.”

Atunci bătrâna pisică a spus: „Ceea ce tu numeşti conciliere nu provine de la Fiinţă, de la marea
Natură. Este o conciliere voită, artificială, o subtilitate. În mod conştient tu vrei să scapi
astfel de agresivitatea adversarului. Dar, dacă te gândeşti în acest sens, fie şi pe furiş, el îşi dă
seama de intenţia ta. Or, dacă într-o asemenea dispoziţie tu te araţi conciliant, spiritul tău gata de
atac se tulbură; percepţia ta şi fapta ta sunt perturbate în străfundul lor. Tot ceea ce întreprinzi cu
o intenţie conştientă împiedica vibraţia originară a marii Naturi, deranjează ţâşnirea izvorului ei
secret şi perturbă cursul mişcării sale spontane. De unde sã vină atunci eficacitatea miraculoasă?
Numai negândind la nimic, nevoind nimic şi nefăcând nimic, ci abandonându-te, în
mişcarea ta, vibraţiei Fiinţei, nu vei avea formă sesizabilă. Nimic de pe pământ nu poate să
apară ca anti-formă. Şi astfel nu mai există adversar care să poată rezista.

Nu sunt deloc de părere că tot ceea ce v-aţi străduit să dobândiţi ar fi fără valoare. Totul şi orice
poate fi o manieră de a urma Calea. Tehnică şi Cale pot fi identice. În acest caz, marele Spirit,
„cel care acţionează”, este integrat în ea şi se manifestă în acţiunea corpului. Forţa marelui Spirit
(ki) serveşte persoana umană (ishi). Cel a cărui Ki este liber ştie să înfrunte totul, în maniera cea
justă, în libertatea ei infinită. În luptă, fără a se servi de o forţă particulară, spiritul lui, în stare de
conciliere, nu va ceda nici aurului nici pietrei. Un singur lucru contează: ca nici cea mai mică
bănuială de conştiinţă de sine să nu intre în joc, altfel totul este pierdut. Dacă ne gândim la scop,
chiar şi fugitiv, totul devine artificial. Aceasta nu provine din Fiinţă, din vibraţia originară a căii-
corp (do-tai). În acest caz, adversarul nu va fi la discreţia voastră, el vă va rezista.

Atunci, care procedeu, care artă trebuie să folosim? Numai dacă tu eşti în starea de a fi
liber de orice conştiinţă a eului (mu-shin), numai dacă acţionezi „fără a acţiona”, fără
intenţie şi fără subtilitate – în armonie cu marea Natură – numai atunci te afli pe adevărata
Cale. Abandonează orice intenţie, antrenează-te în non-intenţionalitate şi lasă Fiinţa să
facă. Această Cale este fără sfârşit şi inepuizabilă.”

Şi apoi, bătrâna pisică adăugă încă ceva uimitor: „Nu trebuie să credeţi că ceea ce v-am spus
acum este cel mai înalt lucru posibil. Nu demult, într-un sat vecin cu al meu, trăia un motan. De-
a lungul întregii zile acesta dormea. Nimic din el nu lăsa să se întrevadă ceva asemănător unei
forţe spirituale. El era acolo, întins ca o bucată de lemn. Nimeni, niciodată, nu l-a văzut prinzând
un şobolan. Or, acolo unde dormea şi trăia el, ca si în împrejurimi, nu existau şobolani. Oriunde
apãrea el si se întindea, nu se mai vedea nici un şobolan. Într-o zi i-am făcut o vizită şi l-am
întrebat cum trebuie să interpretez acest fapt. N-am primit nici un răspuns. De trei ori i-am mai
pus aceeaşi întrebare. El a tăcut. Nu pentru că nu voia să-mi răspundă, ci pentru că, evident, nu
ştia ce să-mi răspundă. Astfel am ştiut: „Cel care ştie ceva, nu ştie că ştie.” Acest motan s-a uitat
pe sine şi odată cu aceasta a uitat de toate lucrurile din jurul lui: el a devenit „nimic” şi a atins
cel mai înalt grad de non-intenţionalitate. Şi putem spune că el a găsit Calea divină a
cavalerului: A învinge fără a ucide. Eu mă aflu mult în urma lui.”

Shoken a auzit toate acestea ca prin vis. S-a apropiat, a salutat-o pe bătrâna pisică şi i-a spus: „De
foarte mult timp eu mă antrenez în arta scrimei, dar încă nu mi-am atins ţelul. Am ascultat
discursul dumneavoastră şi cred că am înţeles adevăratul sens al căii mele; dar, stăruitor, vă rog:
spuneţi-mi încă ceva despre secretul dumneavoastră.”

Atunci bătrâna pisică a spus: „Cum să fie posibil aşa ceva? Eu nu sunt decât un animal iar
şobolanul este hrana mea; ce să ştiu eu despre problemele oamenilor? Eu ştiu numai aceasta:
sensul artei scrimei nu este acela de a învinge un adversar. Mult mai mult, datorită acestei arte se
ajunge la un moment dat la marea claritate principiului luminos al morţii şi al vieţii (seishi wo
akiraki ni suru). Un adevărat cavaler, prin exerciţiile lui, trebuie să se dedice antrenării spirituale
în sensul acestei clarităţi. Or, pentru a face aceasta, el trebuie, înainte de toate, să exploreze
doctrina principiului fiinţei, a vieţii, a morţii şi a ordinei de moarte (shi no ri). Dar numai cel
care este liber de tot ceea ce îl distrage de la Cale, şi mai ales de la gândirea care limitează
şi opreşte, poate atinge marea claritate. Non tulburat, abandonat lui însuşi, liber de eu şi de
orice lucru, Fiinţa şi mişcare ei (shinki) se va manifesta în toată libertatea când şi acolo unde va
trebui. Dar dacă inima este ataşată, fie şi de o manieră pe deplin susţinută, fiinţa este
împiedicată şi înţepenită. Or, dacă el a devenit un „înţepenit-în-sine”, va exista şi un eu
înţepenit în el însuşi şi ceva care i se opune. Astfel două forţe se opun şi luptă pentru
existenţa lor. Dar în acest caz, cele mai bune funcţii ale Fiinţei, care corespund oricărei
schimbări, sunt inhibate. Şi dacă moartea se arată atunci, sensul clarităţii proprie Fiinţei este
pierdută. În această stare cum am putea înfrunta adversarul la modul cel bun şi să luăm în
considerare liniştit victoria sau înfrângerea? Chiar dacă am obţine victoria , aceasta nu ar fi decât
o victorie oarbă care nu are nici o legătură cu sensul artei adevărate a scrimei.

A fi liber de orice lucru nu înseamnă vidul. Fiinţa ca atare nu are natură proprie. Ea este dincolo
de toate formele. Ea nu acumulează absolut nimic în ea. Aşa încât dacă vreodată am căuta să
reţinem chiar şi lucrul cel mai infim, marea Forţă se agaţă acolo şi echilibrul originar al forţelor
este pierdut. Dacă Fiinţa se află ataşată de ceva, ea nu mai este liberă să se mişte şi nu mai
ţâşneşte în abundenţa ei plenară şi întreagă. Dacă echilibrul ce provine de la Fiinţă este deranjat,
forţa ei debordează repede acolo unde se poate scurge în pofida a orice, dar acolo unde nu se
poate scurge, nimic nu mai este îndeajuns.

Deci, ceea ce se cheamă libertate de orice lucru nu înseamnă nimic altceva decât aceasta: dacă nu
acumulăm nimic, dacă nu ne sprijinim pe nimic, dacă nu înţepenim nimic, nu există nici
puternic, nici contra-puternic, nici eu, nici contra-eu. Şi dacă se întâmplă ceva, îl întâlnim ca şi
inconştient şi nu lasă urmă. În Eki („cartea transmutaţiilor”) se spune: [Fără a gândi, fără a
acţiona, fără mişcare, foarte silenţios: numai astfel putem exprima Fiinţa şi Legea
lucrurilor prin interior, în mod foarte inconştient, şi în final să devenim una cu Cerul şi
Pământul].

Cel care exersează arta scrimei în acest mod şi trăieşte astfel este aproape de adevărul Căii.”

Shoken, auzind aceasta, întrebă: „Ce înseamnă că nu există nici eu nici contra-eu, nici subiect
nici contra-subiect”?

Pisica răspunse: „Pentru că există un eu, există şi un inamic. Dacă nu ne manifestăm ca şi


eu, nu va exista nici adversar. Ceea ce numim aici nu este decât un alt nume pentru ceea ce
înseamnă: opoziţie. Atât timp cât lucrurile păstrează o formă, ele au întotdeauna o contra-formă.
De fiecare dată când ceva se înţepeneşte, există o formă particulară. Dacă fiinţa mea nu este
concepută ca formă particulară, nu există nici contra-formă. Acolo unde nu există opoziţie nu
există nici nimic care să poată fi contra. Or aceasta înseamnă: nu există nici eu, nici contra-eu;
dacă ne abandonăm pe noi înşine complet, dacă devenim astfel liberi de orice lucru, atunci
suntem în armonie cu universul, una cu orice lucru, în marea Solitudine. Chiar dacă forma
inamicului se stinge, noi nu luăm cunoştinţă de aceasta. nu pentru că nu ne dăm seama, ci pentru
că nu ne oprim; spiritul se mişcă, în continuu liber de orice fixare, şi răspunde pur şi simplu
acţionând liber din fondul fiinţei.

Dacă spiritul e liber de orice ocupaţie, lumea, aşa cum este, este în întregime lumea noastră
şi este una cu noi. Punem mâna pe ea atunci dincolo de bine şi de rău, de simpatie şi de
antipatie. Nu mai suntem incomodaţi de nimic şi nicăieri nu suntem ataşaţi. Toate contrariile:
câştig şi pierdere, bine şi rău, suferinţe şi bucurii, provin din noi.

De aceea, pe toată întinderea Cerului şi a Pământului, nimic altceva nu merită cunoscut ca fiinţa
noastră proprie. Un vechi poet spunea: „Un fir de praf în ochiul nostru – şi cele trei lumi sunt
deja prea strâmte. Dacă nu mai ţinem la nimic, – cel mai mic pat este deja vast.”

Aceasta vrea să spună: dacă un fir de praf pătrunde în ochi, acesta nu mai poate să se
deschidă, căci o vedere clară nu este posibilă decât dacă ochiul este gol. Aceasta ne poate
servi de parabolă pentru Fiinţa, care este lumină iluminatoare şi liberă în sine de tot ceea
ce este ceva.

Un alt poet spune: „Înconjurat de duşmani, o sută de mii la număr, eu voi fi strivit ca formă. Dar
Fiinţa este şi rămâne a mea, oricât de puternic ar fi duşmanul. Nici un duşman nu va putea s-o
străpungă vreodată.”

Confucius spune: „Nici chiar Fiinţa unui om simplu nu poate fi furată.” Dar dacă spiritul devine
dezordonat, Fiinţa se întoarce contra noastră. Este tot ceea ce pot să vă spun. Acum reculegeţi-vă
şi căutaţi în voi înşivă.”

Un maestru nu poate decât să încerce să-l informeze pe discipolul său şi să-i expună raţiunile lui.
Dar numai eu singur sunt capabil să recunosc adevărul şi să-l integrez. Aceasta este
numită integrarea de sine (jitoku). Transmiterea se face de la inimă la inimă (ishin denshin).
Este o transmitere dincolo de doctrină şi de erudiţie (kyogai betsuden). Aceasta nu înseamnă: a-l
contrazice pe maestru. Aceasta vrea să spună pur şi simplu: nici măcar un maestru nu ar putea să
transmită adevărul. Acest lucru este valabil nu numai pentru Zen.

Plecând de la exerciţiile spirituale ale înaintaşilor, trecând prin cultura sufletului, până la artele
frumoase, integrarea de sine este întotdeauna nucleul central, şi aceasta nu este transmisibilă
decât de la inimă la inimă. Orice „învăţătură” se mărgineşte să indice, să orienteze spre ceea ce
se află deja în noi fără să ştim. Deci nu există secret pe care maestrul să-l poată transmite
discipolului său. Este uşor de învăţat. Este uşor de ascultat. Este dificil să conştientizăm ceea ce
avem în noi înşine; să găsim şi să luăm efectiv în stăpânire acest lucru. Aceasta se cheamă: „A
privi în propria fiinţă. Viziune a fiinţei (ken-sei, ken-sho)”.

Dacă aceasta ni se întâmplă, avem Satori: marea Trezire din vis, din iluzii. A se trezi, a privi în
propria fiinţă, a pune mâna pe Adevărul de Sine: toate acestea înseamnă acelaşi lucru.