06OCT.

2012 Lasă un comentariu

by Raluca Apetrei in Povestile mele Etichete:destin, efort, merit, realizari

Timotei, Costi şi Alex erau trei prieteni buni. De

nedespărţit chiar. Învăţau bine la şcoală, îşi ajutau părinţii la treabă pe acasă şi erau îndrăgiţi de
toţi vecinii lor.
Într-o zi, a venit circul în oraşul lor. Copiii s-au dus şi ei să vadă animalele aduse şi noile
reprezentaţii în materie de scamatorii.

La un moment dat, o babă gârbovă şi negricioasă le face semn spre colţul unde ea stătea şi dădea
în cărţi trecătorilor. Cei trei băieţi se apropiară, oarecum neîncrezători.

– „Dragii maicii, începu baba pe un ton misterios, haideţi să vă ghicesc cum vă va fi soarta.
Cărţile mele nu mint niciodată.’

Costi şi Alex dădeau să plece, însă Timotei a insistat să rămână ca să le ghicească viitorul.

– „Ceva, ceva tot trebuie să fie adevărat din ce ne va zice. Haideţi să vedem.”

Baba a început cu Alex. I-a luat pălmuţa, a început să o studieze îndelung, apoi şi-a înşirat cărţile
pe măsuţă şi a început să citească:

– „Ţie, copile, îţi prevăd un viitor strălucit. Ai să fii un bun lider, ai spirit de conducător. Vei fi
poate preşedinte, şef al Armatei sau vei conduce o mare companie.”

Băieţii chicoteau bucuroşi. Timotei şi Costi se certau care va fi următorul căruia să-i ghicească
baba. Erau nerăbdători, mai ales că Alex deja se auto-proclama, în joacă, amiral.

Ghicitoarea l-a ales pe Costi. La el se arătă mai gânditoare:

– „Tu o vei apuca pe mai multe drumuri în viaţă care nu te vor duce nicăieri. Nu vei fi niciodată
bogat precum prietenul tău, în schimb vei avea o familie frumoasă şi o viaţă tihnită şi liniştită.”

Costi, care îşi dorea să i se prevadă şi lui un „destin” de bancher ori poate de ambasador, a fost
cam dezamăgit.
– „Haideţi să plecăm. Spune prostii femeia asta.”

Ea îi privea rânjind într-un mod ciudat, dezvelindu-şi dantura hidoasă.

– „Nu, nu…să vedem şi mie ce îmi zice”, se împotrivi Timotei.

După ce a întors cărţile pe faţă, bătrâna oftă îndelung privind când la cărţi, când la figura
îngrijorată a băiatului.

– „Îmi pare rău să-ţi zic, tinere, dar nu te aşteaptă nimic bun.”

Băieţii încercau să-l convingă să plece, dar Timotei era foarte curios şi nu vroia. Baba i-a scrutat
cu privirea ei misterioasă, apoi a continuat:

– „Băiete, vei avea un destin tragic. Viaţa ta va fi o povară pentru tine şi pentru alţii. Nu vei avea
bani, familie, prieteni ori vreun serviciu. Vei muri destul de tânăr…”

Alex şi Costi l-au tras de mânecă pe Tim şi s-au pierdut prin mulţime.

– „Nu ar trebui să o asculţi, îi spuse Costi. A zis şi ea ce îi venea în cap….Chiar crezi că îţi putea
citi destinul din cărţile alea? Hai să fim serioşi.”

Timotei a fost extrem de tăcut toată după-amiaza, deşi prietenii lui încercau să-l învioreze. Acest
neînsemnat eveniment i-a schimbat cursul vieţii.

La câteva luni, tatăl lui Tim a murit şi e adevărat, familia se descurca acum mai greu cu banii.
Mama făcea eforturi foarte mari ca Tim să nu se simtă neglijat, dar pentru el acesta a fost cel mai
clar semn că vorbele babei din iarmaroc începeau să se adeverească. „Aşadar, viaţa lui va fi un
dezastru”….se gândea copilul.

Nu după mult timp, a început să-şi evite vechii prieteni şi să prefere un anturaj rău famat. A
început să fumeze, să nu-şi mai asculte mama şi să treacă tot mai rar pe la şcoală..până nu s-a
mai dus deloc.

– „La ce bun să mă zbat şi să învâţ dacă nu am nicio şansă de a deveni cineva în viaţă? Degeaba
sunt băiat cuminte, degeaba merg la şcoală” îşi spunea mereu.

Anii au trecut foarte repede. Într-o zi, dupa vreo 20 de ani, Costi – reputat profesor şi cercetător
la o universitate din Anglia, primeşte un telefon de la bunul său prieten din copilărie, Alexandru.

Bucuria de a-l auzi a fost foarte mare. L-a întrebat ce mai face şi a aflat că Alex făcuse
Conservatorul şi ajunsese să cânte la Filarmonica din oraşul lor. Avea o familie reuşită şi deşi nu
erau foarte înstăriţi, se descurcau mulţumitor.

Costi l-a felicitat şi i-a împărtăţit cu tristeţe faptul că munca îi acapara tot timpul şi că acest
lucru îl împiedica să aibă o familie.

– „Uite că nu a avut dreptate baba”, a concluzionat el râzând. Apoi, l-a întrebat pe Alex dacă îşi
mai aduce aminte de episodul de la circ.
– „Da, a spus Alex trist. Îmi aduceam aminte de fiecare dată când treceam pe lângă barul din
capătul străzii şi îl vedeam pe Tim al nostru mereu acolo. Nu ai idee cât de mult a decăzut. A
ajuns un alcoolic irecuperabil, iar de vreo două luni a murit.”

Apoi a urmat o tăcere lungă.

– „Dar tu nu vorbeai cu el?” l-a întrebat Costi.

– „Ba da. Mereu îmi zicea că orice ar face, nu poate fugi de destinul său şi că mai bine nici nu ar
încerca să facă nimic. Au fost nişte oameni de bună-credinţă care au vrut să-l ajute, i-au oferit de
muncă, dar el tot spunea că viaţa e crudă şi nedreaptă cu el şi că nu poate schimba nimic.
Degeaba îi ziceam că în privinţa mea baba s-a înşelat, că nu sunt un mare lider, ci doar un biet
violonist pe plan local….”

– „Da…se pare că în privinţa lui a avut dreptate”, oftă Costi.

Foarte mulţi dintre noi comitem greşeala lui Timotei. Credem în destin. Credem
în fatalitate şi în absoluta noastră incapacitate de a face ceva pentru a ne ajuta pe
noi înşine. Mereu aşteptăm ceva…de la cineva…de la destin, de la viaţă, de la un
spirit bun, de la un peştişor fermecat. Dar ziua în care ne hotărâm să depunem
toate eforturile necesare şi de a ne canaliza toate energiile spre atingerea unui
scop e ziua când începem să fim arhitecţii propriului nostru destin.