omanul „Ion” este o realizare epocală prin construcţia sa arhitectonică şi valoarea estetică.

Ion, fiul lui Alexandru Pop-Glanetaşu, unul dintre cei mai săraci tineri din satul Pripas, de lângă Armadia din câmpia
Transilvaniei, este robit de glasul pământului. Cu toate c-o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă
fată din sat, el renunţă la dragoste, în schimbul pământului şi începe s-o curteze pe Ana, urâţica, dar bogata fiică a lui Vasile
Baciu. Îl are ca adversar pe George Bulbuc, fiul celuilalt bogătan din sat, pe care însă îl îndepărtează cu uşurinţă, fiindcă Ana îl
preferă.

Conştient că Vasile Baciu n-o să-i dea de bunăvoie pe Ana, întru-cât îl voia ca ginere pe George Bulbuc, Ion este hotărât să-l
silească. Astfel, în scurt timp, după ce se convinge că Ana a răams însărcinată, întrerupe brusc orie legătură cu ea, aşteptând
cu nerăbdare deznodământul.

Atâta timp cât Vasile Baciu crede că tranformările fizilogice ale Anei sunt urmare a relaţiilor sale cu George Bulbuc, el nu se
impacientează. După ce află că autorul este sărăntocul de Ion, se întoarce acasă şi o stâlceşte în bătaie pe „rapandulă”. Furia
pare demenţială, căci rămân surd, atât la rugăminţile Anei: „-Iartă-mă, tată!… Nu mă omorî, tată!”, cât şi la intervenţiile sătenilor
în frunte cu învăţătorul Herdelea.

În cele din urmă Ana este salvată de cârciumarul Avrum care, mai curajos, a sărit gardul şi l-a domolit pe bătăuş.

Sătenii se obişnuiesc însă cu bătăile şi ţipetele Anei care răzbat aproape zilnic prin sat. Cel mai nepăsător pare să fie însă
chiar Ion. Când Ghighi şi Laura, fiicele învăţătorului Herdelea, de mila Anei, intervin pe lângă el, le răspunde cu un zâmbet
răutăcios:

„-Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată că i se cuvine.”

Datorită intervenţiei sătenilor, în frunte cu învăţătorul Herdelea, conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu pare să se amelioreze.
Socrul consimte, în sfârşit, să-i dea ginerelui o parte din zeste, dar numai după nuntă.

Ana care suferise şi îndurase atât „numai şi numai pentru că l-a iubit pe Ion mai adânc decât orice pe lume”, trăieşte acum
momente de descătuşare şi fericire. Curând, însă, va descoperi adevăata zădărnicie a visurilor şi speranţelor sale, înţelegând,
în sfârşit, că Ion n-a iubit-o niciodată. Această amară revelaţie o va avea Ana în urma câtorva întâmplări: nunta lui Gerorge
Bulbuc când îl va surprinde pe Ion „cu ochii înfipţi ca nişte lipitori în Florica”; după nunta lor, când Baciu refuză să-i dea averea
promisă şi acum o stâlceşte Ion în bătaie, ca altă dată tatăl său; apoi fiind gonită de Baciu şi încercând să se întoarcă la Ion,
acesta „scoţând cuţitul din şerpar îi strigă: -Fugi, fleandură, fugi de aici că uite acu te trimit pe lumea cealaltă! Şi să nu te mai
prind prin ograda mea că te spintec!… Hoaţă!”

Calvarul Anei creşte de-acum înainte. Hulită şi bruftulită din toate părţile, ajunsă la disperare şi deznădejde ea se spânzură.

Ion intră în panică, sugrumat de teama de a nu pierde pământurile. Îşi pune toată nădejdea în Petrişor şi, părându-i-se că
mama sa, Zenobia, nu-l îngrijeşte cum trebuie, „îi pune mâna în păr şi începe să-i care la pumni cu sete.” Chiar şi tatăl său,
Glanetaş, ce sărise în apărarea Zenobiei, primeşte în învălmăşeală „câteva ghionturi.”

Cu toate aceste impedimente, Ion va avea şi va cunoaşte satisfacţia deplină, după moartea copilului, când află că tatăl devine,
de drept, moştenitorul fiului. Acum în sufletul lui se produce o răsturnare spectaculoasă. Patima pentru pământ se stinge şi
izbucneşte cea a dragostei. Cum altă dată se zbătuse să-i smulgă lui Vasile Baciu pământurile, aşa năzuia de-acum să i-o
smulgă lui George pe Florica: „-Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii!” îi declară el, fără şovăire.

Deznnodământul este tragic, căci, într-adevăr, moarte de om s-a făcut dar Ion a fost cel care a căzut sub loviturile de sapă ale
lui George.

Medicul legist, sosit la faţa locului, exclamă cu indiferenţă şi profesionalis,: „A fost un om de oţel. Putea să trăiască o sută de
ani”.

Arta prozatorului se impune. Dacă Ion, mânat de setea oarbă pentru pământ, foloseşte disimularea, ca reflex primar al
instinctului de viclenie, prefăcându-se îndrăgostit de Ana ca să poată acapara pământurile socrului, învăţătorul Herdelea şi
preotul Belciug folosesc disimularea cu un anumit grad de rafinament. Învăţătorul, dependent, în fond, de autorităţile ungare,
este silit adesea să se umilească, să renunţe la multe din preceptele sale de viaţă, arborate, uneori, cu emfază. Aşa se explică
faptul că pensionarea sa din oficiu este declarată, cu dezinvoltură, un act pentru merite deosebite; căsătoria Laurei cu George
Pintea – o situaţie, de compromis, acceptată mai ales din considerente materiale – este proclamată ca un mare noroc pentru
Laura, iar înfrângerea, iar înfrângerea lui Titu, în ciocnirea cu viaţa, socotită un adevărat succes. Disimulând, în postura de
părinte spiritual, preotul Belciug, profită de nepriceperea şi naivitatea lui Vasile Baciu şi a lui Ion, determinându-i să lase în scris
toată averea lor, după moarte, bisericii.
Aspecte ale disimulării decoperim aproape în toate zonele vieţii sociale: în lupta pentru ocuparea unui loc în Dietă, în
comportarea unor tinere fete şi a familiilor, ce râvnesc realizarea unor partide cât mai bune, în manifestările cârciumarului
Avrum şi în cele ale Rozeo Lang.
Rebreanu stăpâneşte cu măiestrie mijloacele de realizare artistică, folosind cele mai adecvate cuvinte şi expresii pentru a
ajunge forma care să „exprime exact” o realitate imaginată:

„La marginea satului (Pripas) te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi
cu o cununiţă de foi veştede agăţată de picior. Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe
lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.”

Prin acest succint fragment, tăiat în culori sumbre şi prin intermediul unor epitete: cruce strâmbă; faţă spălăcită; foi veştede;
tinichea ruginită; este sugerată cu sobrietate imaginea dezolantă a satului.
Forţa expresivă a frazelor, luate chiar separat, asigură puternica respiraţie epică a romanului.