LEGĂTURA INDISOLUBILĂ DINTRE DREPT ŞI

STAT. STUDIU DE CAZ – SEMIPREZIDENȚIALISMUL

FRANCEZ.

1
 CUPRINS:

CAPITOLUL I............................................................................................................................... 3
STATUL. NOŢIUNI GENERALE .............................................................................................. 3
Secțiunea 1.1 Premisele apariţiei statului: ...................................................................... 3

Secțiunea 1.2 Conceptul statului și elementele definitorii: ............................................. 5

Secțiunea 1.3 Elemente constitutive ale statului: ............................................................ 6

Secțiunea 1.4 Puterea de stat. Separaţia puterilor în stat: .............................................. 8

CAPITOLUL II: CONCEPTUL DE DREPT. NOȚIUNI GENERALE. LEGĂTURA

DINTRE STAT ȘI DREPT......................................................................................................... 11
Secțiunea 2.1 Conceptul dreptului: ............................................................................... 11

Secțiunea 2.2 Definiţii ale dreptului: ............................................................................ 13

Secțiunea 2.3 Principiile dreptului: ............................................................................... 15

Secțiunea 2.4 Voința de stat cuprinsă în normele juridice: ........................................... 19

Secțiunea 2.5 Legătura indisolubilă dintre stat și drept: ............................................... 21

Secțiunea 2.6 Statul de drept. Concept şi trăsături:....................................................... 23

CAPITOLUL III. FORME DE STAT ȘI METODE DE GUVERNARE .............................. 27

Secțiunea 3.1 Structura de stat: ..................................................................................... 27

Secțiunea 3.2. Forme de Guvernământ: ........................................................................ 29

Secțiunea 3.3 Metode de guvernare: ............................................................................. 31

Secțiunea 3.4 Regimuri politice democratice: .............................................................. 33

Secțiunea 3.5 Regimurile politice dictatoriale: ............................................................. 38

CAPITOLUL IV: SEMIPREZIDENȚIALISMUL FRANCEZ ............................................. 40

Secțiunea 4.1 Studiu de Caz:......................................................................................... 40

Secțiunea 4.2 Diferențele dintre modelul de semiprezidențialism al Franței și cel al

României: .................................................................................................................................. 43

Secțiunea 4.3 Concluzii finale: ..................................................................................... 48

Bibliografie: ................................................................................................................................. 50

2
 CAPITOLUL I

STATUL. NOŢIUNI GENERALE

Secțiunea 1.1 Premisele apariţiei statului:

De-a lungul timpului, curente şi teorii filosofice au explicat importanţa statului, rolul său
în apărarea unor interese sociale de grup sau ale societăţii în întregul său. Abordarea analitică a
locului şi rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii arată importanţa naturii istorice a
statului, dependenţa formelor sale de transformările social istorice1. Statul a apărut pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii, istoria sa nu coincide cu istoria societăţii umane2. Ca şi în cazul
dreptului, apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei
primitive care au făcut ca vechile forme de organizare (ginta şi tribul) să nu mai fie suficiente,
impunându-se o nouă formă: cea politico-statală3. Evoluţia formelor de conducere socială, de
structurare a acesteia s-a produs lent, dar ascendent fiindcă orice formă de asociere ce impune o
anumită organizare a vieţii sociale şi o conducere a acesteia. Deci căile de apariţie a statului sunt
foarte variate de la un popor la altul sau de la o zonă geografică la alta. Totuşi, din analiza
fenomenului, rezultă că trecerea la forma politico-statală de organizare socială a avut aceleaşi
cauze şi anume cerinţele istorico-sociale de organizare impuse de creşterea numărului de membri
şi a grupurilor sociale şi nevoia de apărare a unui teritoriu sau spaţiu geografic împotriva
tendinţei expansioniste a altor grupuri sociale. Orânduirea comunei primitive are la bază
legăturile de rudenie şi mai puţin de interese. Uneltele de muncă, tehnica utilizată în folosirea
acestora nu asigura grupului social decat mijloace de trai minime, de supravieţuire. Munca în
comun şi repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii au condus la crearea şi menţinerea
proprietăţii comune asupra mijloacelor de muncă. Totul aparţinea tuturor. Dar lupta pentru

1
Dalia Toader, Laura Harcan, Georgiana Florescu, Simona Constantinescu, Geanina Florescu, Irina Gulie, Adrian
Moisescu, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2005, pag. 51
2
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Teoria Geneală a dreptului, Caiet de seminar,
Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 2010, pag. 58
3
Ibidem, pag. 51
3
supravieţuire a dus la crearea proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-a
constituit pe criteriul de rudenie, al filiaţiei, ceea ce făcea să scadă şi nivelul competiţiei pentru
mai mult. Rudenia între membrii gintei se stabilea după mamă, de aceea prima gintă cunoscută în
istorie este ginta matriarhală4. Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creşterea
nevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia, manifestarea
individualismului şi a personalităţii lor a dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală,
unde întietatea aparţinea bărbatului, iar descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel
familia patriarhală, în care copiii îl moştenesc pe tată5. Formarea familiei patriarhale îşi are
explicaţia în dorinţa bărbătului de a schimba vechiul sistem de succesiune în ginta matriarhală,
astfel încât avuţia lui să fie moştenită de copiii săi. Conducerea gintei, a întregii ei vieţi
economice, militare, spirituale, etc. aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri
obşteşti6. Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului, astfel că
autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală, religioasă, părintească.
Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea ce făceau membrii gintei sau conducerea
acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era la mare preţ şi influenţa puternic membrii gintei. Cu
timpul, dezvoltându-se viaţa economică și spirituală, oamenii încep să conştientizeze că ei sunt
egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice, intelectuale sau de altă natură diferă de la un
individ la altul. Se naşte în acest mod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu
descoperirea metalelor, generează o reorganizare în rândul oamenilor. Cu alte cuvinte, oamenii
încep să se separe şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie, ci pe alte considerente de
“profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadă de timp regula
“proprietăţii comune”asupra pământului ca principal mijloc de producţie, dar şi ca proprietate
individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nu toate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi
ofertă pentru oameni, s-au declanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri
umane. Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei de organizare a
societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale, impunerea unor noi reguli de
comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iau naştere în acest mod structuri instituţionale
necunoscute pâna acum şi anume organe de coerciţie, de constrângere, cu misiunea de a impune
în cadrul societăţii umane noi reguli de conduită. Forma nouă, statală, s-a impus prin elemente
esenţiale. Se naşte în acest mod Statul, ca instituţie politico-organizatorică a societăţii7. Forma

4
Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria Generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 42 şi urm.
5
Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op. cit., pag. 43
6
M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print Bucureşti, 2005, pag. 117 şi urm.
7
Idem pag. 43
4
nouă, statală, s-a impus prin elemente esenţiale care o deosebesc de organizarea gentilico-tribală,
elemente care dau conținutul statului8.

Secțiunea 1.2 Conceptul statului și elementele definitorii:

Apariţia statului este rezultatul unor prefaceri social istorice. Apărut cu aproape milenii în
urmă în Orientul Antic (Egipt,Babilon,China,India),statul continuă să fie şi astăzi instrumentul
conducerii sociale, iar dezbaterile privind natura, funcţiile, mecanismul şi formele sale continuă
să polarizeze atenţia unor cercuri largi de specialişti în domeniul politologiei, sociologiei,
dreptului.
Curente şi teorii filosofice explică de-a lungul timpului de pe poziţii diverse importanţa
statului, rolul său în apărarea unor interese sociale de grup sau ale societăţii în întregul său.
Abordarea analitică a locului şi rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii a scos în
relief natura istorică a statului, dependenţa formelor sale de transformările social-istorice.
Cel care s-a preocupat intens de analiza statului, de fundamentarea unei adevărate teorii a
statului, a fost Niccolo Machiavelli, considerat parintele ştiinţei moderne. Dar accepţiunile
cuvântului “stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi de perioada istorică la care ne
raportăm9. Astfel, conform lui Leon Duguit, statul “desemnează fie guvernanţii sau puterea
politică, fie societatea însăşi în care există această diferenţiere între guvernanţi și guvernaţi şi în
care regăsim o astfel de putere politică”10. Autorul francez Ph.Ardant este de părere că statul
este “forma normală de organizare a societăţii politice”11.
Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului
general, sau cum s-a spus adesea menirea statului ar trebui sa fie fericirea oamenilor. Definirea
exactă a noţiunii de stat este greu de realizat datorită multitudinii punctelor de vedere, astfel că
diversitatea definiţiilor statului cuprinde mai multe domenii. De exemplu Hegel arată că “În Stat
se trezeşte spiritul lumii, care a adormit în natură”12, iar Kant preciza, că “Statul reprezintă
reuniunea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice.”(citat din M.Tomescu,
ibidem pag. 32). O definiţie mai complexă a dat juristul italian Georgio del Vecchio arătând că:
“Statul este subiectul voinţei care stabileşte o ordine juridică; sau Statul este subiectul ordinei

8
Ion Dogaru, Teoria Generală a dreptului, Editura Europa, Bucureşti, 1995, pag. 94
9
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami Bucureşti, 1996, pag. 98
10
Idem pag. 100, apud L.Duguit, Traite de droit constitutionnel,t.1, Paris, 1921, pag. 395
11
Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op.cit., pag.47, apud Ph.Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutional,
Paris, 1990, pag. 16
12
Mădălina Tomescu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Editura Pro Universitaria, 2010, pag. 32, apud Hegel,
Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, 1969, pag. 286
5
juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor”13. Kelsen, defineşte noţiunea de
stat, ca fiind “un concept şi o realitate, deşi paradoxal, el, ca unitate, nu poate fi văzut, nici auzit,
nici pipăit14. Un punct de vedere interesant, în legatură cu semnificaţia statului, îl are
M.Duverger. El arată că “Statul are două parţi: o parte bună care întruchipează respectarea
drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea principiilor separării puterilor, respectarea
regulilor democratice apte să genereze decizii corecte, dar și o parte rea, anume aceea că împinge
pe oameni pe panta periculoasă a pasiunilor politice şi a luptelor fratricide pentru putere”15.
În sens larg, statul este organizarea politică a societăţii deci a unei populaţii în limitele
unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se
înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru
înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică
aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii16.
În sens general, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită
puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii, prin prerogativa pe care o are
de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere17.

Secțiunea 1.3 Elemente constitutive ale statului:

Statul dispune de câteva elemente fără de care nu ar putea exista: un teritoriu determinat;
o populaţie permanent; recunoașterea internațională a statului și existenţa unui guvern
independent, sau mai corect spus puterea de stat.
Teritoriul reprezintă un element fundamental al statului, premisa sa materială, în lipsa lui
neputându-se pune problema existenţei acestuia. El capătă astăzi semnificaţia unui criteriu
politic, pentru că în legătură cu un anumit teritoriu statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi
structurează aparatul său administrativ şi îşi dimensionează suveranitatea18.
Teritoriul este reprezentat de solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi
apelor asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea. Literatura de specialitate, include în
teritoriul statului şi navele sau aeronavele aflate sub pavilionul său, precum şi terenul pe care se

13
Ibidem, apud Giorgio del Vechio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 274
14
Idem, apud H.Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia , 1928, pag. 14
15
Idem pag. 33, apud M.Duverger, Les deux faces de l’Occident, Paris,Payard, 1972
16
Antonie Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii politice.Teoria Generală, Editura Galeriile J.L.Calderon,
Bucureşti, 1996, pag. 141
17
Irina Grigore Rădulescu, Teoria Generală a dreptului,
18
Nicolae Popa, op.cit., pag. 99
6
află o reprezentanţă diplomatică a sa într-un stat străin19. Dreptul statului asupra întregului
teritoriu este un aspect al suveranităţii sale20.
Spaţiul terestru este alcătuit din solul şi subsolul asupra căruia statul îşi întinde
suveranitatea. Acesta poate fi compus din mai multe părţi separate între ele, dar aflate sub
suveranitatea statului respectiv şi poate include şi teritorii închise (enclave) care aparţin unui stat,
dar sunt înconjurate de teritoriul altui stat.
Subsolul este o componentă importantă a teritoriului terestru, asupra sa statul având
deplină suveranitate, putând explora şi exploata bogăţiile, construi tuneluri şi de asemenea,
putând instala cabluri şi conducte subterane.
Teritoriul acvatic este alcătuit din fluvii, râuri, canale, lacuri şi mări interioare. Sunt
cuprinse şi apele maritime interioare care cuprind apa portului, rada portului, golfurile şi băile
interioare, apele maritime între ţărm şi limita interioară a mării teritoriale, precum şi marea
teritorială.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra solului şi a teritoriului acvatic al
statului, delimitat pe orizontală de frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar pe verticală de
limita inferioară a spațiului extraterestru apreciată a fi la aproximativ 100-110 km deasupra
nivelului mării.
Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare care despart teritoriul unui stat de
teritoriul altor state, de marea liberă, iar în înălţime, spaţiul aerian al statului de spaţiul cosmic.
Se disting atât frontiere terestre cât şi frontiere fluviale, maritime sau aeriene. Trebuie spus că în
conformitate cu principiile dreptului internaţional, frontierele sunt inviolabile21.
Prin populaţie se înţelege totalitatea persoanelor care se raportează la stat prin acea
legătură specifică –cetăţenia, cu încărcătură juridică consistentă, în care sunt precizate drepturi şi
obligaţii reciproce22. Unii autori accentuează faptul că, populaţia unui stat nu este o populaţie
oarecare, nu este o sumă de indivizi, fără nici un fel de relaţii între ei, ci pentru a se putea
constitui într-un stat este necesar să se stabilească între ei o serie de legături puternice de factură
psihologică. În aceste condiţii, vorbim deja despre naţiune, ca formă superioară de comunitate
umană şi care are la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de factură psihică,
de viaţă, tradiţii şi idealuri.
Un al treilea element constitutiv al statului este dat de existenţa unui guvern capabil să
asigure suveranitatea statului în relaţiile externe, dar şi puterea de constrângere, forţa publică,
puterea de stat, supremaţia în plan intern, exprimată în faptul că puterea de stat este superioară

19
Mădălina Tomescu, op. cit., pag. 34
20
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op. cit., pag. 59
21
Ibidem, pag. 34
22
Ibidem, pag. 59
7
oricărei alte puteri în interiorul statului şi nu se subordonează nici unei alte autorităţi23. În ultima
sa esenţă, statul înseamnă forţă. Viaţa statului este strâns legată de existenţa dreptului. Statul şi
dreptul formează o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de “corset” al forţei de încadrare a
acestei puteri în limitele de ordine, de “calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării
conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat24.
Recunoașterea statelor reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin care acesta
constată apariția sau existența altui stat, pe scena vieții internaționale. Actul recunoașterii
reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat și nu o obligație a acestuia.În
literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaștere internațională a noului stat și
efectele sale. Recunoașterea este un act declarativ și nu un act constitutiv de drepturi, statul
recunoscut nu dobândește personalitate juridică din momentul recunoașterii sale, ci din cel al
formarii sale ca stat. Prin actul recunoașterii, statul stabilește relații oficiale (diplomatice și
consulare) cu statul care face obiectul recunoașterii.
Recunoașterea poate fi expresă, atunci când recunoașterea se face printr-un act scris,
oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul statului
rezultă intenția sa de a recunoaște un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

Secțiunea 1.4 Puterea de stat. Separaţia puterilor în stat:

Unii autori definesc puterea ca pe un sistem al relaţiilor de autoritate pe care o persoană

sau un grup de persoane le are asupra unei colectivităţi, în vederea realizării unui scop comun
stabilit de colectivitate sau impus de către deţinătorii puterii. Ea este prin urmare, o relaţie
socială, de autoritate care se realizează printr-un sistem organizatoric şi funcţional
instituţionalizat prin norme juridice. În momentul în care conştiinţa colectivităţii devine
conştiinţă socială şi este dominată de un interes social, puterea capătă caracter politic, ea
etatizându-se de-a lungul timpului şi transformându-se dintr-o instituţie politică într-una juridică:
puterea de sta25. Ea nu-şi pierde totuşi caracterul său politic şi îşi dezvoltă o sferă generală de
aplicabilitate, cu agenţi specializaţi care o realizează. De asemenea, este suverană, în sensul că,
pe plan intern, se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în
urmărirea aplicării lor în practica socială, precum şi în faptul că dispune de modul organizării
sale interne şi stabileşte atât regimul de funcţionare a puterilor publice, cât și statutul

23
Mădălina Tomescu, op. cit., pag. 35
24
Nicolae Popa, op. cit., pag. 100
25
Mircea Preda, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 11
8
cetăţeanului26. În plan extern, suveranitatea puterii de stat se exprimă în independenţa puterii sau
neatârnarea acesteia27.
Într-un stat democratic puterea politică emană de la popor şi aparţine acestuia, dar
exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care aceasta circulă sunt încredinţate statului.
Aceasta este puterea de stat, derivată din puterea politică, specializată şi delegată de popor, prin
exercitarea dreptului de vot anumitor organisme sau autorităţi publice. Puterea de stat presupune
capacitatea de a folosi în mod raţional forţa de constrângere a statului. Astfel în planul activităţii
statale are loc o divizare, o separare a puterilor în scopul echilibrării lor şi pentru a se evita
abuzul de putere28. Fiecare putere trebuie să se exercite independent, trebuie să se auto-limiteze
spre a preveni acest abuz. Libertatea politică nu poate exista decât în statele în care cele trei
puteri nu sunt concentrate în mâna aceleiaşi persoane. Montesquieu era de părere că “Nu există
libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi cea executivă29.”
Separarea puterilor apare astfel ca o condiţie indispensabilă realizării unei guvernări
moderate. În fapt, nu vorbim despre o totală separaţie a puterilor, de o lipsă de corespondenţa
între ele, întrucât, deşi sunt distincte, ele alcătuiesc un întreg. De aceea putem spune că este
vorba numai despre o delimitare a funcţiilor de bază ale oricărei puteri de stat: de elaborare a
legilor (funcţia legislativă), de executare a legilor (funcţia executivă) şi de rezolvare a litigiilor
care apar în executarea legilor (funcţia judecătorească). Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi
organizează un sistem propriu de instituţii de organe, care dau expresie concretă puterilor
publice. El nu ar putea exista fără aparatul său30. Conform lui Hegel, “Instituţiile alcătuiesc
orânduirea statului, de aceea ele sunt baza solidă a statului(…) coloanele care susţin libertatea
publică31.
Fiecărei funcţii îi corespunde o putere, la rândul său aceasta fiind încredinţată unor organe
distincte: puterea legislativă este înfăptuită de Parlament, puterea executivă de către Şeful
Statului, Guvern şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice, iar puterea judecătorească este
înfăptuită de instanţele judecătoreşti. Modul de organizare, funcţionare, precum şi atribuirea unor
prerogative specifice instituţiilor statului sunt conţinute în legi şi în Constituţie. Actele acestor
organe sunt extrem de importante şi ele pot fi realizate, la nevoie, prin constrângere32. Cei care
compun asemenea organe constituie un adevărat “detaşament” de oameni, desprinşi de producţia

26
Nicolae Popa, op. cit., pag. 105
27
Mădălina Tomescu, op.cit., pag. 35
28
Nicolae Popa, op.cit., pag. 106
29
Mădălina Tomescu, op cit, pag. 36, apud Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, pag. 196
30
Ibidem, pag 36
31
Ibidem, apud Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti , 1969, pag. 290
32
Mădălina Tomescu, op. cit., pag. 37
9
bunurilor materiale, cărora statul trebuie să le asigure condiţii de viaţă, dar şi condiţii de
exercitare a profesiei33.
Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exercite independent, să se
autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de putere. Acest lucru presupune că între
cele trei puteri nu există raporturi de subordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor
dintre autorităţile ce exercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Dacă aceeași
persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercita toate cele trei puteri, libertatea s-ar
pierde. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea unei guvernări moderate,
democratice.
Putem afirma, deci, că noţiunea de stat indică aparatul care conduce sistemul
organizaţional, care înfăptuieşte conducerea politică a societăţii. Asta înseamnă că în sens
juridic, statul este un sistem organizaţional, reglementat juridiceşte, care realizează în mod
suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilizat pe un anumit teritoriu), deţinând în
acest scop atât monopolul creării cât şi monopolul aplicării dreptului34.

33
Ion Dogaru, op. cit., pag. 96
34
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria genrală a dreptului, Editura Stefan Procopiu, Iaşi, 1995, pag. 172
10
 CAPITOLUL II: CONCEPTUL DE DREPT. NOȚIUNI
GENERALE. LEGĂTURA DINTRE STAT ȘI DREPT

Secțiunea 2.1 Conceptul dreptului:

Născut din cerinţe ale vieţii sociale determinate de traiul în comun şi de armonizarea
acţiunilor umane, dreptul reprezintă un fenomen de regularizare a conduitei omului în societate.
El apare ca o consecinţă a organizării indivizilor în societate35.
Orice comunitate umană, din cele mai vechi timpuri, a simţit nevoia unor reguli de
comportare în interiorul ei, reguli fără de care convieţuirea nu ar fi fost posibilă. Datorită acestei
necesităţi s-au format diferite reguli sau norme a căror respectare era obligatorie. Odată cu
evoluţia societătii s-au constituit diferite forme organizatorice pentru elaborarea, aplicarea şi
asigurarea respectării lor şi, în final, pentru realizarea dreptului36.
Dreptul ca ansamblu de norme37 care organizează viaţa în comun, este o tehnică a
convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apare societatea de excese.
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcționarea generală a statului și
organismelor nestatale, oferă posibilitatea valorificării unor interese, recunoscând capacitatea
participării individuale în diferite relaţii interumane, detaliind roluri şi statute diferite. Astfel,
dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea rezultă chiar din scopurile generale ale vieţii
sociale, iar regulile stabilite prin norme trebuie sa-şi gasească un cadru minim de legitimitate
pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii38.
Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă două calităţi distincte.În
limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Tomas
d’Aquino, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens prin drept înţelegem
îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ce îi aparţine sau ce i se cuvine. Cât priveşte
sensului juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi şă deosebim dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv.
Dreptul obiectiv (pozitiv) reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi
colectivităţilor în cadrul vieţii sociale în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a
35
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op. cit., pag. 6
36
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op. cit., pag. 27
37
Normă juridică, regulă generală de conduită, obligatorie şi impersonală instituită prin lege şi a cărei aplicare este
asigurată la nevoie de forţa de constrângere a statului
38
Dalia Toader, Laura Harcan, Georgiana Florescu, Simona Constantinescu, Geanina Florescu, Irina Gulie, Adrian
Moisescu, op. cit., pag. 33
11
statului39. Calificarea de “obiectiv” dată dreptului nu înseamnă că acesta ar avea o existenţă
independentă de voinţa, interesul sau conştiinţa colectivităţii, ci, dimpotrivă, el le exprimă şi le
obiectivizează prin intermediul normelor juridice. După Giorgio Del Vecchio (Lecţii de filosofie
juridică) dreptul, văzut în sens obiectiv, este caracterizat prin: bilateralitate: care reprezintă
corelaţia dintre a cere şi a realiza, generalitate: caracteristica de a fixa tipuri, prin abstractizare,
imperativitate: presupune un comandament pozitiv sau negativ, coercibilitate: care înseamnă
impunerea cu forţa40.
Dreptul subiectiv este îndrituirea (îndreptăţirea) subiecţilor participanţi la un raport juridic
concret, respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport
juridic41. Drepturile subiective sunt infinite ca număr, sunt legate intrisec de o persoană, iar
esenţa prerogativelor pe care le conţin este de a pretinde ceva de la altă/alte persoane. Dreptul în
sens subiectiv, reprezintă aplicarea regulei abstracte la dreptul concret al unui individ42. Dreptul
obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă că ele sunt independente de subiectul raportului
juridic concret. Drepturile obiective decurg din dreptul subiectiv.
Deci, drepturile există numai în măsura în care sunt recunoscute de stat prin intermediul
dreptului obiectiv. De unde concluzia că dreptul obiectiv îi conferă titularului dreptului subiectiv
posibilitatea de a obţine ceva apelând la nevoie chiar la forţa de constrângere a statului pentru
satisfacerea dreptului respectiv. Dreptul obiectiv poate fi privit de asemenea, sub un dublu
aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică juridică, care reprezintă
ansamblul “static” al dreptului; precum şi ca formele prin care se realizează dreptul, precum şi
autorităţi, organe ale statului, care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă
aspectul “dinamic” al dreptului43.
Născut din nevoia reglementării unitare şi obligatorii a conduitei umane, şi deci a
relaţiilor sociale, ca mijloc de realizare a unei conduceri unitare a societăţii, care să rezolve
problemele fundamentale ale acesteia legate de asigurarea ordinii interne, a organizării relaţiilor
cu alte state şi a realizării justiţiei, dreptul a constituit din cele mai vechi timpuri obiect al unor
preocupări de cunoaştere şi analiză.

39
Gheorghe C. Mihai, Radu I. Moţica, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia dreptului, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, pag. 5
40
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op. cit., pag. 22
41
Ibidem ,pag. 5
42
Ibidem, pag. 22
43
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Note de curs, Cluj Napoca, 2008, pag. 4
12
Secțiunea 2.2 Definiţii ale dreptului:

Termenul drept, provine din latinescul ”directus” sau verbul ”dirigo, dirigere”, cu sensul
de cale dreaptă nemijlocită, a conduce. Dreptul are misiunea de a stabili o serie de norme care
conduc societatea. Această semnificaţie antică a evoluat în timp, astfel că, termenului ”drept”, i
s-au adăugat alte două sensuri. Dreptul a fost văzut ca un ansamblu de reguli stabilite în cadrul
statului, reguli ce guvernează întreaga societate. Pe de altă parte, dreptul a fost considerat o
prerogativă specială aparţinând unei anumite persoane. Aceste două sensuri s-au cristalizat sub
forma a două concepte: conceptul de drept obiectiv şi conceptul de drept subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă un ansamblu de reguli/norme cu privire la organizarea şi
funcţiile societăţii stabilite dintr-un cadru statal. În opinia altor autori, dreptul obiectiv mai
cuprinde totalitatea normelor juridice dintr-un stat.
Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a pretinde
unui terţ să aibă o anumită conduită (care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi de a
apela în caz de nevoie la o forţă de constrângere a statului).
De asemenea, varietatea relațiilor sociale determină o serie de reguli sau norme de natură
diferită: morale, politice si religioase de unde, identificăm o altă definiție a dreptului, și anume:
dreptul este un element din sistemul normelor sociale cu trăsături comune tuturor normelor
sociale, constituind un model general de comportament și de orientare în vederea instaurării unei
ordini sociale. Totodată, dreptul se caracterizează și printr-o serie de trăsături specifice, cum ar
fi: normele de drept sunt obligatorii pentru toți membrii societății organizate; respectarea
normelor este asigurată la nevoie prin forța de constrângere a statului; normele de drept cuprind
sancțiuni diferite care pot ajunge chiar până la privarea de libertate, în cazul în care sunt
încalcate; sanctiunile sunt date, se aplică și se execută prin intermediul organelor statului cu
atribuții în acest sens.
Din interpretarea caracterelor enunțate mai sus, dreptul poate fi definit ca acel sistem al
normelor de conduită elaborate sau recunoscute de puterea de stat și care orientează
comportamentul individului în conformitate cu valorile sociale, stabilindu-i drepturi si obligații
juridice a căror respectare obligatorie se aplică și se asigură la nevoie de forța coercitivă a
statului.
Determinarea conţinutului dreptului nu poate fi realizată fără analiza categoriilor
filosofice de esenţă, conţinut şi formă, implicând totodată, determinarea trăsăturilor dreptului şi a
modalităţilor de concrete de realizare a acestuia44. Realizarea dreptului, înţeleasă ca un proces

44
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op cit, pag. 35
13
presupune, posibilitatea recunoscută unor organe de stat, de a acţiona în domeniul mijloacelor de
restabilire a ordinii de drept, în condiţiile săvârşirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale45.
Potrivit lui E. Jorion, dreptul, ca model cultural, are o cauză “eficientă” (trebuinţele
indivizilor), un fond (sistem social), o formă (prin intermediul căreia, cu ajutorul tehnicii
juridice, necesităţile sociale se exprimă în termeni juridici) şi o “cauză finală” (instaurarea
justiţiei şi moralităţii)46.
Din perspectiva lui A. Hauriou, dreptul evocă “o manieră de comportament a individului
în societate, mai precis căutarea unui compromis între instinctul de sociabilitate care îl împinge
pe om să trăiască în mijlocul semenilor săi, şi nevoia concomitentă de libertate care-l incită să se
emancipeze”47. Rezultă că dreptul este ordonatorul comportamentului uman în societate, fără el
societatea ar fi pusă în pericol total deoarece forţa dreptului s-ar înlocui cu dreptul forţei, al celui
mai puternic. Ori, forţa dreptului generează fundamentele dezvoltării societăţii, realizarea
progresului social, fără de care societatea omenească nu ar fi ajuns aici ci ramânea în comuna
primitivă48.
În viziunea lui Hegel, “dreptul este ceva în genere sfânt, numai fiindcă el este existenţa în
fapt a conceptului de absolut, a libertăţii conştiente de sine49”.
Levy Ullman consideră că dreptul reprezintă “totalitatea normelor sociale de comportare
ce cârmuiesc raporturile dintre oameni în societate și care, la nevoie pot fi duse la îndeplinire
prin forţă materială”50. Pentru J. Bergel, dreptul reprezintă “ansamblul normelor de comportare
în societate care reglementează raporturi sociale, a căror respectare este asigurată la nevoie prin
constrângere publică”.
În fine, A. Colin şi H. Capitant, definesc dreptul ca fiind “totalitatea perceptelor, regulilor
şi legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror încălcare este sancţionată la nevoie
prin constrângere”51.
Dreptul în cadrul societăţii, se manifestă ca o prezenţă necesară şi suficientă pentru
reglarea comportamentelor umane, fără ca prin drept relaţiile interumane să fie sufocate normativ
juridic52 .

45
Nicolae Popa, op cit, pag 251
46
Ibidem, pag. 35, apud Jorion, E., De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967, pag 37
47
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op cit, pag 6, apud A. Hauriou şi J Gicquel, Droit constitutionnel et institutions
politiques, Editura Montchrestien, 1980, pag 18
48
Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op cit, pag 41
49
Ibidem, apud G.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, 1996, pag 62
50
Adam Popescu, Teoria Dreptului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996, pag 28, apud Levy
Ullman, Elements d’ introduction generale a l’etude des Sciens Juridiques.La definitions de droit, Paris, 1917, pag
53
51
Ibidem, apud A. Colin si H. Capitant, Curs elementaire du droit civile, vol.I, pag 32
52
Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op cit, pag 38
14
 Ca un sistem de norme şi sancţiuni formalizate, acesta reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale, drepturile lor fundamentale, statuează funcţionarea instituţiilor sociale,
stabilind principiile convieţuirii social53.
Din multitudinea de definiţii date dreptului, putem concluziona că, “Dreptul este
ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, al apărării drepturilor esenţiale ale omului şi al statornicii
spiritului de dreptate54”.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi a căror respectare
este asigurată de puterea statului, în cele din urmă de forţele sale coercitive, constituie un
proces de durată şi de mare complexitate, proces care prezintă particularităţi de la un popor
la altul, de la un stat la altul.
Putem spune că regula de conduită generală şi impersonală, stabilită sau
recunoscută de către stat, care exprimă voinţa de stat şi a cărei respectare obligatorie este
garantată de forţa de constrângere a statului poartă denumirea de normă juridică.
În concluzie, dreptul fiind o regulă de conduită în raporturile dintre indivizi, specificul său
ca fenomen social este pus în valoare de caracterul său normativ sau de normativitatea juridica.
Având în vedere faptul că, nimeni nu poate deroga de la prevederile legii, caracterul
normativității este unul imperativ, în sensul că nimeni nu se poate apăra și sustrage de la
răspundere sub pretextul necunoașterii legii.

Secțiunea 2.3 Principiile dreptului:

Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc crearea şi aplicarea

normelor juridice, principiile dreptului au fost formulate încă din antichitate, la început, sub
forma unor dictoane sau adagii. Acestea prezintă un grad de cuprindere mai redus decât
principiile deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului juridic şi nu acesta în
ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor, axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau
substanţă prin definiţiile sugestive ce privesc anumite fenomene tipice din domeniul relaţiilor
juridice.

53
Nicolae Popa, op cit, pag 250
54
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op cit, pag 55
15
 Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din “precepte întemeiate pe
echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună”55.
Hugo Grotius, reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de drept
întemeiate pe raţiunea umană.
Marele filosof Thomas Hobbles, considera că principiile dreptului au fost formulate iniţial
sub forma unor idealuri, iar puterea statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa,
principiul dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor” 56
(bellum
omnia contra omnes).
Principiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii, ele se dezvoltă şi evoluează
în strânsă legătură cu principiile generale ce guvernează activitatea umană. Principiile dreptului
sunt comandamente ale vieţii sociale, ce vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor
umane în cadrul societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor sociale.
Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau recomandări directoare ale
conţinutului normelor juridice. Fiind strâns legate de valorile sociale, aceste percepte
călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol în orientarea
reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se consideră faptul că, principiile dreptului au
un dublu rol57: un rol constructiv (în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol
valorizator (în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât
în momentul construirii soluţiilor juridice necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în
momentul aplicării acestor soluţii juridice.
Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare
generalitate care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi în
procesul de aplicare al lui. Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea sistemului
juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia asigură funcţionalitatea conceptelor şi
categoriilor juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât activitatea de creare cât şi cea de
aplicare a dreptului, având deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic,
principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe dintre concepţiile politice
şi juridice, precum şi unitatea între suprastructura politică şi juridică.
Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor principii se consideră că
dreptul nu poate fi conceput în afara lor pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au

55
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de Stat, Bucureşti, 1947,
pag.9.
56
Thomas Hobbes, De cive, c.1, 2 (Operaphil etc. Amstel), pag.3-4.
57
Nicolae Popa, op.cit., pag.106.
16
un rol constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care trebuie să asigure
promovarea unei conduite umane conformă principiilor dreptului.
Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele fiind considerate spiritul legii,
spirit în care trebuie să fie administrată litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri
cu privire la normele juridice, organele de aplicare vor trebui să interpreteze astfel legea încât să
corespundă cel mai bine principiilor de drept, lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor
juridice.
Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de situaţiile în care judecătorul
soluţionează anumite cauze care nu au o normă juridică care să le reglementeze, apelând la
principiile care călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin aplicabile prin
recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când legea tace, judecătorul soluţionează cazul
apelând la principiile generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând refuza
soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept, pentru că poate fi acuzat de denegare
de dreptate). Practica judiciară aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea
principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei ramuri de drept, prin soluţiile
în diferite cazuri concrete.
Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi cărturari şi filozofi. John Locke,
considera că “principiile au o influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele
judecăm adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat influenţa principiilor
dreptului asupra comportamentelor individuale şi colective58.
Principiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constituţionale, deduse pe cale de
interpretare, sau stipulate în unele documente internaţionale importante59.
În literatura juridică de specialitate au existat mai multe clasificări a principiilor de drept,
astfel:
• după conţinutul lor, principiile pot fi: principii cu caracter filozofic, politic, social (ex:
principiul justiţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului politic, principiul
pluralismului formelor de proprietate etc.); principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii,
principiul autorităţii lucrului judecat).
• după gradul de ierarhizare, există: principii generale sau fundamentale, care sunt de
regulă înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică superioară (ex: separaţia puterilor în
stat, democratismul politic etc.); principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă în
coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal, dreptului civil, dreptului familiei etc.);

58
Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, op.cit., pag.50-58.
59
Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972
17
principii ale dreptul internaţional, care stau la baza relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei
vecinătăţi, principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii etc.).
Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului, aşa cum sunt
stipulate în dispoziţiile constituţionale sau deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un
anumit grad de subiectivism fiind rodul unor activităţi de cercetare ştiinţifică, ele răspund unor
necesităţi ce se impun legiuitorului.
Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea puterii pe baza legală şi
exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei
suverane în deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri60: legislativă, executivă
şi judecătorească, pentru că numai astfel se poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii.
Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării libertăţii politice şi a exercitării
puterii politice, care să reflecte drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională
presupune separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin organe de stat
specializate. Actuala Constituţie a României stipulează în art.1 alin.4 că: „Statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească –
în cadrul democraţiei constituţionale61.”
Caracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea potrivit căreia statul
garantează libertatea şi egalitatea indivizilor. Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea
presupune: elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor realizarea opţiunilor proprii
în relaţiile cu ceilalţi membrii ai colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel
încât să dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face.
Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este libertatea”, ea este substanţa
dreptului iar sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, la fel şi statul care este
„realizarea libertăţii”.
Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor juridice, libertatea
individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi, pornind de la considerentul că în societatea
umană libertăţile coexistă pe baza unor legi drepte.
Principiile de drept nu pot exista în afara normelor juridice şi instituţiilor juridice, drept
pentru care sunt privite ca fiind adevărate norme de interpretare şi completare a acestora.

60
Art.38 alin.1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
61
Constituția României, art. 1, al. 4
18
Secțiunea 2.4 Voința de stat cuprinsă în normele juridice:

Norma juridică este o categorie de norme sociale instituite sau recunoscute de stat,
obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept și aplicate sub garanția forței de constrîngere a
statului, în cazul încălcării lor62.
Abordând problema normei juridice în calitate de norme sociale, este necesar să
evidențiem și delimitarea între normele juridice și dispozițiile individuale. Între o normă juridică
și o dispoziție individuală există unele trăsături comune, dar mai sunt și deosebiri calitative. Este
de menționat că, atît normele juridice, cît și dispozițiile individuale sunt de natură să stabilească
o conduită indivizilor, acceptată de stat, în caz de nevoie se recurge la forța de constrîngere. Cu
toate acestea, în punctul precedent am reflectat ideea conform căreia norma juridică poartă un
caracter general, pe cînd dispozițiile individuale se aplică o singură dată și nu are caracter de
repetabilitate.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, norma jusridică conține trei elemente:
ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Ipoteza este acea parte componentă a normei juridice ce
stabilește condițiile, împrejurările în prezența cărora se aplică dispoziția normei, precum și
categoria de subiecți la care se referă prevederile dispoziției. Dispoziția, considerată ca partea
cea mai importantă a normei, se referă la conduita ca atare pe care trebuie s-o realizaze cei ce li
se adresează, deci care sunt drepturile subiective și obligațiunile juridice ale persoanelor vizate
de norma juridică respectivă. Fără dispoziție norma juridică nu are sens să existe. Sancțiunea este
elementul care fixează consecințele încălcării dispoziției normei juridice, adică reacția statului, în
persoana organelor de drept, împotriva persoanei care a încălcat legea.
O normă juridică este adoptată tocmai pentru a putea fi realizată praxiologic, altfel,
norma își pierde din valoare. Efectul normei este reglementarea relațiilor sociale și asigurarea că
aceste relații sunt protejate de stat. În acest sens, este foarte important să identificăm
coordonatele de acțiune a normelor juridice și să le deslușim. Acestea sunt: timpul de acțiune a
normei, spațiul de acțiune și cercul de persoane față de care se aplică norma dată. Regula
generală este că legea acționează pe timp nelimitat, într-un spațiu bine determinat de noțiunea de
teritoriu și asupra unor subiecți care, individual sau colectiv, participă la viața juridică a
societății63.
Clasificarea normelor juridice se face în raport cu anumite criterii şi este necesară
deoarece ajută la corecta interpretare şi implicit, la aplicarea riguroasă a acestora. În funcţie de
modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se clasifică în: - norme imperative,

62
Oleg Pantea, Teoria Generală a Dreptului, Ciclu I, Chișinău, 2013.
63
Andrei Negru, Victor Zaharia, Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme, Chișinău, 2009
19
care impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unei
acţiuni, prin obligarea la un comportament de la care subiecţii de drept nu se pot abate. La rândul
lor, normele imperative sunt de două feluri: - norme onerative, care prevăd în mod expres
obligaţia constând în săvârşirea unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduit; - norme
prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui anumit act sau fapt.
Normele dispozitive, care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi posibilitatea unei
conduite subsidiare, acordând o sferă de comportament mai largă subiecţilor de drept. Normele
dispozitive se împart în: - norme permisive, care permit o anumită conduită, fără, însă, a o
impune; - norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare, scopul lor fiind ca,
atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în privinţa unui contract,
să suplinească voinţa acestora.
După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în: - norme
juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente de structură: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea - norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror
text lipseşte unul din elementele de structură. La rândul lor, normele incomplete sunt de două
feluri: - norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere la un
alt act normativ în vigoare; - norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se
completa cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai exact
care nu a fost încă adoptată.
După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în: - norme generale, care au
cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă despre ele că formează „dreptul comun”.
Viața și activitatea socială este constituită dintr-un complex de relații și raporturi: relații
inter-umane și raporturi ale acestora cu mediul ambiant, cu natura în general. Desfășurarea
acestor relații sau raporturi au presupus dintotdeauna un minim de reguli sau norme fără de care
nu ar fi fost, practic, posibile viața și activitatea socială, aceasta fiind dominată de haos.
La începuturile existenței sociale (comunitare) normele sau regulile relațiilor interumane
și ale raporturilor omului cu natura, s-au constituit și s-au impus în mod spontan, ca o necesitate
receptată și trăită în mod instinctiv, ca un imperativ natural, firesc, al existenței însăși. Treptat,
pe măsura ontogenezei ființei umane și a evoluției comunităților umane, normele (deopotrivă
cele inter-umane și cele „tehnice”) au început sa fie înțelese în mod conștient, rațional
(conștientizate) ca apoi, începând cu antichitatea să fie dezvoltate și adaptate noilor trepte ale
evoluției culturii și civilizației societăților umane. Epoca modernă și mai ales contemporană vor
revoluționa peisajul normativității sociale prin crearea și readaptarea unor vaste și complexe
sisteme de norme sociale și tehnice; în categoria celor sociale delimitându-se ca având sfere

20
distincte normele: morale, etice, religioase, stiintifice, politice, economice, militare, ecologice,
sportive etc, inclusiv juridice.
Privite în ansamblul sau unitatea lor, normele sociale ca și cele tehnice mai ales, au ca
suport al existenței și afirmării lor legile sau normele obiective ale naturii și societății, legități
independente de subiectivitatea-voința, dorința, conștiința-oamenilor.

Secțiunea 2.5 Legătura indisolubilă dintre stat și drept:

Problema definirii statului a preocupat oamenii de ştiinţă începînd încă din antichitate.
Juriști, politologi, sociologi şi au adus contribuţia pentru a clarifica problema, locul şi rolul
statului în societate. Noțiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. În sens larg, prin stat se
înțelege organizatorul principal al activității sociale, care stabilește reguli generale și obligatorii
de comportament, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli și, în caz de necesitate,
soluționează litigiile care apar în societate. În sens restrâns, statul reprezintă totalitatea de
autorități publice care asigură guvernarea.
Statul reprezintă instituţia cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare în societate și
sub acest aspect, scopul statului democratic contemporan constă în proclamarea, promovarea,
confirmarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamantale ale oamenilor.
În vederea realizării scopului propus, acesta (statul) își stabilește anumite sarcini în
diferite domenii: economice, politice, sociale, ideologice, culturale. Pentru înfăptuirea interesului
general, statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate să se desfăşoare în mod repetat şi
eficient de organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine determinate.
Legătura indisolubilă dintre stat și drept exprimă dependența reciprocă dintre acele două:
statul, care are tendința de a domina, de a supune și dreptul, care ordonează şi oprește. Totodată,
din cele mai vechi timpuri, oamenii au achiesat la ideea unei forţe de constrângere, de natură a
impune norma obligatorie și necesară.
Triburile, din cele mai vechi timpuri, aveau organe de conducere: sfatul bătrânilor, sfatul
înţelepţilor. Aceste organisme puteau fi considerate pe plan local ca adevărate forţe juridico-
administrative, menite a organiza, a impune reguli, a veghea aplicarea și respectarea lor și a
dispune măsuri coercitive, în caz de nerespectare64.

64
M.Niemesch, Izvoarele dreptului internaţional şi ale dreptului Uniunii Europene din perspectiva Teoriei Generale
a Dreptului, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 2
21
 Latura indestructibilă dintre stat și drept statuează faptul că, fenomenul dreptului este o
creaţie a societăţii, aflată în slujba societăţii, prin care se asigură reguli de conduită, fixând
drepturi și obligaţii pentru subiecţii de drept. Dreptul apără și promovează valorile sociale în
orice stat de drept, ca o garanţie a respectării drepturilor individului. Rolul normativ al știinţelor
juridice este foarte important pe plan social întrucât, prin intermediul acestuia, se
ordonează și se ghidează comportamentul uman.
Problematica dreptului este strâns legată de relaţiile sociale, de poziţia omului în cadrul
acestora. Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl compun, prezintă o serie de
caractere juridice (sau trăsături caracteristice) distincte: puterea publică, prin intermediul căreia
se exteriorizează voinţa Statului și faptul că, Statul dispune de forţă materială de constrângere65.
Dacă statul nu ar beneficia de forţa coercitivă, dreptul pozitiv (obiectiv) ar fi lipsit
de eficienţă iar societatea s-ar prăbuşi în haos şi în anarhie. Forţa coercitivă este superioară
oricărei puteri aflate pe teritoriul statului deoarece derivă, în mod direct, din supremaţia de stat
care constituie o componentă a suveranităţii (este latura internă a suveranităţii etatice)66. Cu
toate că atribuţiile statului se exercită prin intermediul celor trei puteri constituite
(legislativă, executivă şi judecătorească), forţa materială de constrângere rămâne un monopol al
statului. Datorită acestui fapt forţa de constrângere se impune –ab institutio– în raport cu alte
puteri constituite în interiorul statului. Forţa de constrângere este unică deşi, în mod concret,
puterea de stat se exercită prin intermediul a trei categorii de autorităţi publice.
Nu se poate concepe existenţa mai multor forţe materiale de constrângere întrucât acestea
ar implica existenţa unei pluralităţi de puteri în stat. Statul se manifestă prin puterea legislativă,
executivă şi judecătorească, toate având în ansamblu, puterea unică în stat.
Cunoaștem că, fenomenul juridic nu se poate separa de cel statal, și invers. O regulă de
conduită devine regulă de drept numai în măsura în care substanța ei este voința statală, adică
poartă pecetea autorității publice. Caracterul statal al regulilor de drept rezultă în primul rând din
elaborarea lor de către stat, prin procesul de legiferare în special. Deci în acest caz ele constituie
voința organului competent a le elabora, în concluzie, sunt opera acestuia.
Așadar o regulă de conduită socială poate deveni voință de stat, prin elaborarea ei de către
organul component, prin recunoașterea și validarea sau prin acceptarea ei, ceea ce implică și
validarea.
În concluzie, dreptul se realizează în chip liber. Constrângerea este o excepție. Ea îmbracă
haina răspunderii juridice. În statul de drept ea se realizează numai pe baza regulii de drept și în
limitele ei. Mijloacele de realizare a constrângerii sunt multiple și aparțin administrației și

65
M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 5
66
Vasile Sorin Curpăn, Tratat de Drept Constituțional Român, vol. II, Bacău, 2011, p.30
22
justiției în special: judecătorul, procurorul, polițistul, instituția penitenciară, etc. În statul de drept
ei reprezintă speranța și siguranța cetățeanului, find stâlpii democratiei.
De asemenea, caracterul coercitiv este inerent normei juridice. Împreună cu substanța
statală a normei juridice, caracterul ei coercitiv o individualizează cel mai bine în câmpul social
normativ și o fac să se deosebească mai ales de norma morală.
Generalitatea normei de drept rezultă din caracterul său abstract, tipic, impersonal și
permanent. Ea nu reglementează situații concrete și creează tipare, în care intră un numar
nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp și spatiu, aplicarea normei juridice rămânând
deschisă tuturor persoanelor care se găsesc în situația diferită în prealabil de lege.

Secțiunea 2.6 Statul de drept. Concept şi trăsături:

Se spune că “statul de drept” înfăptuieşte “domnia legii” în întreaga lui activitate, fie în
raporturile cu cetăţenii, fie cu diferite organizaţii sociale de pe teritoriul lui. Utilizată la acest
sens, noţiunea de “stat de drept” este întâlnită chiar în unele texte constituţionale, cum este art.
28 al Constituţiei R.F. Germane, art. 11 al actualei Constituţii spaniole sau art. 1 alin. (3) al
Constituţiei Republicii Moldova din 1994. Pentru a fi în prezenţa unui stat de drept este necesar
să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană
în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii optime de dezvoltare.
Statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor
statului, adică pe un sistem de “frâne şi contragreutăţi”67, capabil să împiedice organele publice
să abuzeze de atribuţiile cu care au fost investite.
Având în vedere cele mai sus menționate, putem defini statul de drept ca acel stat
organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, care garantează independenţa reală a
justiţiei şi are drept scop promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii reprezintă unica ambianţă a
statului de drept. Constituit tocmai ca “replică” la absolutism, voluntarism, totalitarism, statul de
drept este incompatibil cu regimurile politice nedemocratice sau antidemocratice.
În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcții publice trebuie să respecte
legea, toți oamenii fiind egali în fața ei. Orice cetățean poate să-și revendice drepturile în fața
autorităților. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului la libera dezvoltare a propriei

67
Nicolae Popa, "Teria generala a dreptului", Bucuresti, 1993, pag.100
23
personalități. Prezervarea și garantarea acestui drept este scopul principal al statului de drept. De
aceea, acesta limitează toate acțiunile statale în favoarea respectării libertății cetăților.
Instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului
constituie baza a statului de drept. Aceasta, întrucât “domnia legii”68 trebuie să însemne protecţia
şi securitatea individului, pe baza statutului său juridic.
Ordinea juridică coerentă şi ierarhizată, ca premisă a statului de drept, presupune, pe de o
parte, articularea în sistem a normelor ce alcătuiesc dreptul, iar, de pe alta, consecinţa logică a
celei dintâi, stabilirea unor raporturi de complementarietate şi de conformitate între elementele
sistemului juridic normativ. La baza fundamentului sistemului juridic normativ se află două
principii: principiul legalităţii şi principiul constituţionalităţii.
Principiul legalităţii (“principiul juridicităţii”), poate fi exprimat prin două cerinţe:
ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat și respectarea
regulilor de drept de către toate subiectele: autorităţi publice, persoane fizice sau juridice.
Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop
asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de conformitate poate
fi examinată pe două planuri: material – presupune raportarea regulilor dreptului la conţinutul
reglementărilor constituţionale; formal – presupune raportarea respectivelor reguli la procedurile
instituite de Constituţie pentru emiterea lor.
În literatura de specialitate se cunosc următoarele sisteme de reglare în interiorul statului
de drept:
 controlul politic asupra executivului exercitat de către parlament;
 controlul administrativ;
 controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative;
 controlul constituţionalităţii legilor;
 procedura de conciliere; căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără
temei.
Controlul politic se realizează de către Parlament ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin
mijloace instituţionale variate. Acest control se realizează prin: executivul care aduce la
cunoştinţă Parlamentului referitor la unele măsuri ce au fost luate; consultarea prealabilă a
Parlamentului în vederea adoptării unor măsuri; aprobarea de către Parlament a unei acţiuni sau a
unui act al autorităţii administrative; acordarea votului de încredere; moţiunea de cenzură;
angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa; procedura suspendării din funcţie a şefului
statului; procedura punerii sub acuzare a şefului statului, precum şi procedura în vederea

68
Ion Deleanu, ”Drept Constituțional și Instituții Politice”, vol I, Cluj-Napoca, 1996
24
deschiderii urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea
funcţiei lor; activitatea comisiilor parlamentare.
Controlul administrativ se înfăptuieşte în interiorul organelor administrative, fie la
iniţiativa acestora, fie la iniţiativa cetăţenilor. Controlul înfăptuit la iniţiativa organelor
administrative funcţionează fie ca un control ierarhic, fie ca un control de tutelă în timp ce
controlul ierarhic aparţine organului administrativ superior celui controlat şi, dacă legea nu
dispune altfel, el este atât un control de legalitate, cât şi un control de oportunitate şi de
eficacitate. Controlul de tutelă administrativă este o formă a controlului administrativ care se
exercită asupra autorităţilor descentralizate. El este un control de legalitate.
Controlul înfăptuit la iniţiativa cetăţenilor poate îmbrăca forma recursului ierarhic.
Această formă este oferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative.
Recursul ierarhic se îndreaptă la organul administrativ superior celui care a emis actul, cerându-i
acestuia să-l revoce sau să-l anuleze.
Controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative se realizează din
exteriorul sistemului organelor administraţiei de stat, de către autoritatea judecătorească,
independentă şi în cadrul unei proceduri ce are la bază, dreptul la apărare, contradictorialitatea,
egalitatea părţilor în proces, diversitatea căilor de atac faţă de hotărârile ilegale sau netemeinice.
El este încredinţat fie instanţelor de drept comun, fie unor instanţe specializate.
Controlul constituţionalităţii legilor care presupune verificarea conformităţii actelor
normative conţinutului Constituţiei. Sunt bine definite două modele ale acestui control: cel
“american”, care conferă instanţelor judecătoreşti obişnuite controlul constituţionalităţii legilor;
cel “austriac”, devenit apoi „european”, care conferă acest control unor organe speciale şi
specializate (curţii sau tribunalelor constituţionale).
Procedura de conciliere se realizează prin instituţia „ombudsman”-ului. Încercarea de
mediere sau conciliere între cetăţeni şi administraţie, în legătură cu drepturile şi interesele
legitime ale celor dintâi, pe baza legii şi în limitele ei, constituie, neîndoielnic, un „mecanism”
indispensabil sau o “procedură” expresivă a statului de drept.
Căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără temeiconstituie de asemenea
unul dintre mecanismele funcţionării statului de drept şi una dintre garanţiile restabilirii
legalităţii, atunci când ea a fost încălcată. Pe lângă căile ordinare de atac, legea instituie şi căi
extraordinare de atac. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci doar un “remediu”; ea este
instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de
judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.
Prezența acestor premise determină și prezența principiilor statului de drept care, la
prima vedere, ar fi trebuit evidențiate ca premise ale statului de drept. Putem menționa unele
25
principii ce reies nemijlocit din premisele statului de drept; suprematia dreptului în toate sferele
vieții sociale; prezența unei societăți civile, pluralismul politic; liberatea presei, etc. Un loc
aparte îl ocupă premisele economice ale statului de drept, care influențează nemijlocit procesul
de realizare a celor sociale și politice într-un stat de drept, care transformă de fapt, premisele
sociale și politice în postulate teoretice, statul de drept în acest caz având un caracter declarativ.
Oricare ar fi realitatea, mai aproape sau mai departe de ideea ca atare, conceptul statului
de drept este bine conturat în doctrina statului de pretutindeni, "statul de drept" fiind o reacție
împotriva statului dictatorial, care l-a oprimat pe om, prin abuzul de ilegalitate, prin editarea si
aplicarea unor legi nedrepte și enumerarea poate continua.

26
 CAPITOLUL III. FORME DE STAT ȘI METODE DE
GUVERNARE

Secțiunea 3.1 Structura de stat:

Prin structură de stat, ca noțiune, se înțelege organizarea de ansamblu a puterii în raport

cu teritoriul, în sensul în care statul este constituit din unul sau mai multe state membre.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală masură, atât pentru dreptul internațional
public, cât și pentru dreptul constituțional69.
Dreptul internațional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru
identificarea subiectelor raporturilor de drept internațional.
Forma de stat, sub aspectul organizării statelor unitare și federale sau simple și compuse,
ori în asociații de state, a format și formează obiect de cercetare al unei vaste literaturi de
specialitate, lucru firesc, datorat implicațiilor profunde ale acestor aspecte.
În formele structurii de stat cuprindem statul unitar și statul federativ. Statul unitar este
denumit, în literatura de specialitate și statul simplu, iar statul federativ este analizat și sub
denumirea de stat compus sau complex, alături de asociațiile de state70. În prezent, statul unitar
este considerat a fi cea mai răspândită formă a structurii de stat, acesta reprezentând o singură
formaţiune statală pe teritoriul cuprins de frontierele statului în cauză. În vederea identificării
statului unitar, acesta trebuie să îndeplinească următoarele principii:
⇨ Constituţie unică şi sistem de drept unic;
⇨ Sistem unic al organelor supreme ale puterii de stat şi administrării;
⇨ Cetăţenie unică;
⇨ Unitatea sistemului judiciar şi exercitarea justiţiei în baza normelor unice ale dreptului
material şi procesual;
⇨ Divizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale;
⇨ Subordonarea organelor centrale ale puterii de stat şi ale administrării.

69
Dan Claudiu Danişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007.
70
Ștefan Deaconu, Instituții Politice, Ediția a- II-a, Editura Ed. C.H. Beck, 2015
27
 De asemenea, trebuie menționat faptul că, structura unitară a statului este condiţionată de
necesităţile pieţei unice, centralizării puterii etc. Sunt state unitare Romania, Bulgaria, Suedia,
Italia.
Spre deosebire de statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state
membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federatia – ca subiect unitar de drept.
Statul federativ este caracterizat de existența a două rânduri de organe centrale de stat:
organele federației – Parlament, Guvern, Organ Judecătoresc Suprem și organele statelor
membre, în sensul în care fiecare stat membru are un Parlament, un Guvern și Organ
Judecătoresc Suprem propriu.
Ca urmare a unirii a statelor membre ce își mențin totuși o anumită independență,
federația se caracterizează prin existența unei structuri aparte a organelor de stat federative:
parlamentul federal este un parlament bicameral, fiind necesară existența a două Camere, care să
reprezinte statele membre (Consiliul statelor în Elveția, Senatul în S.U.A.).
Desigur, sunt și state unitare în care parlamentul are o structura bicamerală, dar în
această situație bicameralismul este justificat de oportunitate politică, ingeniozitate
constituțională sau de nevoia realizării unui democratism și a unui echilibru în legiferare.
Totodată, raporturile dintre statele membre ale federației sunt raporturi de drept intern,
cetățenii dobândesc cetățenia statului membru, precum și cetățenia statului federal, excepție fiind
situațiile în care statele membre ale federației decid într-o altă manieră. În ziua de azi, forma de
stat federală este regasită pe continentul american, având structură federală Statele Unite,
Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa, sunt state federative Elvetia,
Germania, iar în Asia și Oceania, India, Australia.
În ceea ce privește asociațiile de state, acestea reprezintă forme ale vieții internaționale,
constituite și functionând pe baza tratatelor internaționale, statele membre păstrându-și
independența (formală uneori) și intrând între ele nu în raporturi de drept constituțional (drept
intern), ci în raporturi de drept internațional. Cu alte cuvinte, asociaţiile de state sunt
asemănătoare federaţiilor, însă ele nu dau naştere unui stat nou. Principalele forme ale
asociaţiilor de state sunt:
⇨ Confederaţiile de state;
⇨ Uniunile de state (uniunea personală şi uniunea reală).

Uniunea Personală:
Se definește ca fiind o asociație de două sau mai multe state independente, care au în
comun doar șeful statului; Uniunea personală nu trebuie a fi confundată cu structura de stat.
28
Exemple: Anglia si Regatul Hanovrei 1714-1837; Olanda și Luxemburg între anii 1890-1915;
Belgia și Congo între anii 1885-1908; Cele trei republici de pe continentul american unite sub
președinția lui Simon Bolivar, si anume Peru (1813), Columbia (1814) și Venezuela (1816)71.
Uniunea Reală:
Uniunea reală este o asociație de state în care, pe lângă șeful statului, există și alte organe de stat
comune. În genere, aceste organe de stat comune se regăsesc în domeniile afacerilor externe,
armatei și finanțelor. În unele cazuri, uniunea reală a fost o etapă către formarea statului unitar,
ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniunii reale
(exemplu: Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite în
perioada 1859 -1862; Austria și Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia și Suedia între anii
1815-1905; Danemarca și Islanda între anii 1918-1944.
Privitor la confederația de state, ea este o asociație de state independente determinată de
considerente economice și politice atât de ordin intern, cât și de ordin extern, care nu dă naștere
unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care formează confederația urmăresc
realizarea unor scopuri comune economice, financiare, politice, de apărare72.
În vederea discutării și hotărârii în problemele comune, statele confederate iși aleg un
organism comun, denumit dieta sau congres, ale cărui hotărâri sunt aprobate ulterior de către
state. La baza confederației stă tratatul internațional. Exemple de confederații de state:
Confederațiile statelor americane între anii 1778-1787; Confederația germanică între 1815-1871;
Confederația elvețiană între anii 1815-1848.

Secțiunea 3.2. Forme de guvernământ:

Forma de guvernământ este un concept ce aparține domeniului științelor politice și face

referire la modul în care este organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este
numit și legitimat conducătorul statului. Se diferențiază astfel două mari forme de guvernământ:
monarhia, cu un conducător cu mandat transmis ereditar, și republica, în care conducerea statală
este aleasă prin vot.
Primii care au oferit o clasificare a formelor de guvernământ a fost istoricul Herodot şi
filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea
politică”, iar drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea. Tot

71
Vasile-Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Structura de Stat. Formele de Guvernămât. Regimurile Politice,
2010, București
72
Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane, Editura Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1992
29
ei introduc noţiunea de republică care desemna totalitatea formelor politice lipsite de şef de stat
ereditar şi în care puterea aparţine poporului.
Monarhia absolută este regimul în care puterea de stat, absolută și invizibilă, este
încarnată de rege ale cărui competențe sunt limitate de legile tradiționale, dar nu pot fi controlate
nici de nobilime, nici de reprezentanții corpului social sau politic din Adunarea Sărilor Generale.
Ideile sale de bază sunt unitatea și legea, expresie a ordinii si controlului asupra societății.
Limitele puterii regale(executivă, legislativă, juridică) rezultau doar din responsabilitatea sa în
fața lui Dumnezeu-sursa unica a autorității monarhice. Economia, dinamica populației, armata,
religia și politica externă sunt toate controlate strict de către rege, ajutat de consilii.
Spre deosebire de monarhie, Republica este definită ca fiind acea formă de guvernământ
în care cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament,
preşedinte). Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este ereditară şi nici
viageră73.
Republica este considerată cea mai democratică formă de guvernământ. Republicile se
împart în: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale.
Republica prezidențială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în cadrul
sistemul organelor de stat. Conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi
(exemplu SUA), fie prin votul direct al alegătorilor. Unul dintre cele mai elocvente exemple de
republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde a fost instaurată pentru prima dată
această formă de guvernare. Sistemul organelor de stat superioare se construieşte pe principiul
„balanţei şi contrabalanţei”.
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat. În
cadrul acestei forme de guvernământ, șeful statului este ales de către Parlament, atribuţiile
şefului statului sunt exercitat de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului sau
al ministrului, care contrasemnează actele şefului statului74. Privitor la guvern, acesta se
formează în baza parlamentară și poartă răspundere față de Parlament. Parlamentul este ales de
către popor, prin vot universal, direct, secret și liber exprimat. Totodată, Parlamentul este învestit
cu dreptul de a exercita funcția de control asupra activității Guvernului. Republica parlamentară
este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei,
Estoniei, etc.
Referitor la ultima categorie, cea a republicii semiprezidențiale, ea este forma de
guvernământ care combină particularităţile republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Franţa
şi Portugalia sunt exemple de republici semiprezidenţiale.

73
Lect. univ. dr. Oniga Tudor, Drept Constituțional și Instituții Publice – Note de Curs, Cluj-Napoca
74
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura "Nemira", 1996.
30
Secțiunea 3.3 Metode de guvernare:

Regimul politic este ansamblul instituţiilor și raporturilor politice prin care clasa politică
își înfăptuiește programul politic.
În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de
filosoful Aristotel. Această tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de către o
singură persoană, de către minoritate şi cea a majorităţii, fiecare categorie prezentându-se sub
forma monarhiei sau tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei bogaţi deţin puterea, iar cei săraci
sunt excluşi din viaţa politică) şi democraţiei sau politeia (regimul egalităţii), aceste categorii
acţionând în favoarea societăţii sau pentru sine.
Regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se
realizează puterea. Regimul politic este sistemul de organizare şi de conducere a vieţii
economice, politice şi sociale a unui stat, forma de guvernământ a statului. Elementele definitorii
ale regimului politic sunt: modul de organizare al puterii şi raporturile dintre puteri. În ceea ce
priveşte calificarea esenţei întregii societăţi, a sistemului său politic, regimul politic reprezintă
barometrul, indicatorul sintetic cel mai expresiv pentru calificarea unei societăţi ca fiind una real
democratică sau antidemocratică.
Începuturile preocupărilor filosofice, ale ştiinţei politice, privind regimurile politice, le
regăsim în Politica lui Aristotel unde, cele trei forme recunoscute de regimuri politice (monarhia,
aristocraţia şi democraţia) înregistrează în timp forme degradante precum: tirania, oligarhia,
ochlocraţia75. Ochlocraţia reprezintă puterea mulţimii informe şi haotice a sclavilor. Potrivit lui
Aristotel, oligarhia degenerează în tirania celor bogaţi iar democraţia prin republică, care este
tirania celor mulţi, întreţinând demagogia, degenerează în anarhie.
Este de reţinut aspectul că majoritatea analiştilor politici înţeleg regimul politic ca
regimul exercitării puterii politice. Politicul a fost identificat cu conceptul de putere ridicat la
rangul de sistem (David Easton) sau confundat cu dominaţia, într-o anumită măsură.
Filosofia antică ştia să deosebească o republică de o tiranie. Astăzi, ştiinţa politică este
preocupată mai puţin de a demonstra că un regim politic este mai bun decât altul şi mai mult de
recunoaşterea coexistenţei regimurilor politice, a diversităţii societăţilor politice şi a
complexităţii experienţelor istorice. Totuşi, epuizarea utopiilor totalitare, pe de o parte, şi
tendinţa spre universalitate a ideii democratice, pe de altă parte, conferă legitimitate şi o

75
Nicolaie Mănescu, Regimul Politic.Organizarea Puterii și Raporturile dintre Organele Puterii de Stat, Târgu Jiu,
2014.
31
transparenţă inedită une laturi simple şi semnificative: cea care pun faţă în faţă regimurile
democratice şi regimurile non-democratice76.
Regimurile democratice se caracterizează prin următoarele însuşiri: organele de
conducere ale puterii de stat ar trebui să se constituie şi să acţioneze prin voinţa şi consultarea
prealabilă a cetățenilor.
Puterea şi organele sale ies din urne fiind un rezultat al opţiunii electoratului; existenţa şi
aplicarea în practica politică a principiului fundamental al separării puterilor în stat; garantarea
drepturilor şi libertăților cetăţeneşti reprezintă o caracteristică importantă a regimurilor
democratice; pluripartidismul politic asigură funcţionarea sistemului politic şi social, concurenţa
şi ascensiunea la putere în statul şi regimul democrat; regimurile politice democrate trebuie să
reprezinte, să apare şi să promoveze interesele generale ale tuturor membrilor societăţii şi ale
societăţii în ansamblul ei.
În doctrina constituţională occidentală, regimurile politice au fost clasificate în trei
categorii: regimuri politice pluraliste; regimuri politice dictatoriale sau totalitare și regimuri
politice mixte.
Această clasificare excesiv formalistă se întemeiază, cu precădere, pe caracterul
modalităţilor, normelor şi principiilor de guvernare, apreciate, după caz, ca democratice sau,
dimpotrivă, totalitare77.
Potrivit altor orientări ştiinţa politică contemporană distinge trei tipuri de organizare şi
anume:democraţiile pluraliste; regimurile autoritare; sistemele totalitare. O altă clasificare
cunoscută în literatura de specialitate, distinge două tipuri fundamentale de regimuri: regimuri
liberal-democratice (prezidenţiale şi parlamentare); regimuri autoritare (comuniste, fasciste, cele
ale ţărilor în curs de dezvoltare).
Având în vedere consideraţiile de mai sus, un regim politic trebuie examinat sub
următoarele aspecte: modul cum sunt organizate puterile şi raporturile dintre acestea; drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului; sistemul partidelor şi altor forţe sociale;
sistemul electoral şi reprezentarea cetăţenilor în organismele puterii de stat.

76
Adrian Gorun, Puterea politică şi regimurile politice, Târgovişte, 2006
77
Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Bucureşti, All Bech, 2004
32
Secțiunea 3.4 Regimuri politice democratice:

Una dintre primele forme de organizare a vieții social-politice a constituit-o regimurile

democratice. Regimurile politice democratice au luat nastere încă din societatea sclavagistă, cel
mai elocvent exemplu în acest sens, fiind regimul politic atenian78.
În feudalism, dominante au fost regimurile autoritare de tip monarhist și nu am greși,
daca am aprecia faptul că, în această societate regimurile democratice dispar, ceea ce se menține
sunt anumite elemente ale democratismului politic și nu regimuri politice democratice în sine sau
ca atare.
În teoria și practica politică, regimurile democratice se individualizează printr-o serie de
note ce le confera un caracter distinct:
⇨ Organele de conducere ale puterii de stat, politice, în general, se constituie și
acționează prin consultarea cetățenilor.
⇨ În aceste societati există și se aplică în practică principiul separarii puterilor de stat,
aceasta constituind o garanție a vietii democratice și în mod deosebit, a democratismului politic;
⇨ Existența unui larg sistem de drepturi și libertăți cetățenești, a caror aplicare în
practică este garantată de organele puterii de stat, constituie o caracteristică majoră a acestor
regimuri;
În esență, prin structurile lor organizatorice, prin mecanismul de funcționare, regimurile
politice democratice reprezintă, apară și promovează interesele generale ale tuturor membrilor
societății, ale societății în ansamblul ei79.
În cadrul fiecărei societăți, în funcție de raportul ce se stabilește între principalele
componente ale puterii de stat exprimate prin instituțiile sale politice (guvern, parlament), dar și
ca urmare a unor tradiții politice, regimurile politice democratice îmbracă, în funcționalitatea lor
practică, următoarele forme:

Regimurile politice parlamentare:

În cadrul acestor regimuri, parlamentul, în raport cu celelalte organe ale puterii de stat
deține un rol preponderent, concretizat într-un surplus de atribuții și prerogative. Parlamentul
poate dizolva guvernul prin exprimarea votului de neîncredere, poate iniția și desfașura anchete

78
Revista de Științe Politice, Polis, 2004
79
Gorun Adrian, Putere Politică și Regimuri Politice, Târgoviște, Bibliotheca, 2006
33
și control asupra activității sale, dezbate și aproba tratatele politice, economice cu alte state,
hotărăște în problemele majore ale dezvoltării interne și externe etc. Asemenea regimuri se pot
întâlni în Anglia, Germania, Italia etc.

Regimuri politice prezidențiale:

În aceste regimuri, șeful statului este învestit cu conducerea supremă a statului, deținând,
în sistemul organelor de stat o poziție privilegiată având largi atribuții și prerogative ca: numirea
primului ministru, a membrilor guvernului, inițiativă legislativă, exercitarea unor funcții
importante în stat (comandant suprem al armatei), opunerea veto-ului unor legi, încheierea unor
tratate internaționale, promulgarea legii. Exemple de asemenea regimuri politice ar fi cele din
SUA, Franta, Indonezia, Filipine etc.;

Regimurile politice parlamentare semiprezidentiale:

Lupta pentru supremație, din cadrul unor societăți, dintre puterea executivă (guvern,
șeful statului) și puterea legislativă (parlament) a impus apariția unui element de mediere, de
echilibru dintre acestea. De regulă, acest element a fost găsit în persoana șefului statului,
președintelui care din dorința de a limita puterea parlamentului, a fost înzestrat cu prerogative ce
țin atât de executiv, cât și de legislativ, el putând astfel media între acestea. Asemenea regimuri
se nasc și se dezvoltă îndeosebi în societățile foste comuniste din Europa centrală și răsăriteană,
unde perioada de tranziție impune ca o necesitate, menținerea unui executiv puternic dar și a
unui legislativ autoritar.
În esență, democrația este forma de guvernământ bazată pe ideea fundamentală că
suveranitatea aparține poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil și indivizibil, pe care o
exercită conform principiului majorității. Potrivit acestui principiu, poporul exercită puterea prin
corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar. Poporul se înfățișează astfel ca
'putere originară', iar organele constituite de el pentru a-i exprima și realiza voința sunt 'puteri
derivate'.
Democrația, ca formă de guvernământ, nu se identifică cu regimul politic democratic,
pentru că, nu de puține ori, puterile derivate au ajuns să acționeze conform propriilor interese,
sfidând interesele poporului. O definiție a democrației pe care o considerăm mai apropiată de
realitate ar fi următoarea: democrația este o formă de organizare și conducere politică a societății
de către cei care dețin puterea prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de
interesele și aspirațiile de progres ale țării. Ca formă de organizare și conducere politică a
societății, democrația presupune două părți: conducători și conduși, pe baza unor alegeri libere.
O întreagă experiență istorică evidențiază faptul potrivit căruia democrația, conducătorii,
34
deținătorii puterii politice, indiferent de apartenența lor de grup social, trebuie să reprezinte
voința majorității poporului.
Pentru ca, în mod real, societatea să se bazeze pe o organizare și conducere politică
democratică, în mod obligatoriu trebuie să se respecte anumite reguli ori principii de bază, luate
ca un tot unitar, care să poată îmbrăca forme concrete, în funcție de etapa respectivă și conditiile
istorice ale fiecărei țări80.
În ziua de astăzi, termenul este, de cele mai multe ori, folosit cu sensul de democrație
liberală, dar există multe alte varietăți, iar metodele de a guverna pot diferi. Cu toate că termenul
democrație este utilizat, de obicei, în contextul unui stat politic, principiile sale sunt aplicabile și
altor organisme sau entități, cum ar fi universitățile, sindicatele, companiile publice sau
organizațiile civice. Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic fundamentat pe
principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții săi aleși, pe
principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii 81. Democrația
este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului. Democrația modernă are la
bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american, francez).
Un element important al democrației este constituția. Acest document, votat de către
popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului
într-un stat și definește limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și din
guvern, definește politicile fundamentale și stabilește structura, datoria și puterea guvernului82.
Democrația, ca forma de guvernamant se divide în democrație directă, democrație
reprezentativă și democrație semi-directă.
Democrația directă se definește ca fiind acea formă de guvernare în care poporul se
autoguvernează, adică el însuși legiferează și controlează executarea legilor. Ea semnifică
aplicarea integrală a ideii de democratie. Democrația directă, în sensul strict și originar al acestui
concept nu a existat niciodată și este puțin probabil să se înfăptuiască într-un viitor apropiat.
Democrația reprezentativă s-a impus în locul democrației directe din rațiuni pragmatice,
suveranitatea neputând fi exercitată direct de titularul ei - populatia. În legatura cu democrația
reprezentativă, s-au conturat două concepții fundamentale, suveranitatea populară și
suveranitatea națională, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ. Națiunea în
întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv și general, reprezentantei naționale, constituită prin
sufragiu, exercițiul suveranității. Reprezentanții desemnați de națiune nu traduc pur și simplu
voința alegătorilor, ci creează voința generală, actionând pentru binele public general. În acest

80
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. I, Humanitas, Bucuresti, 1992
81
Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la Români, Humanitas, București, 1990
82
Robert A. Dahl, Despre Democrație, Universitaria, București, 2002
35
caz, mandatul, cunoscut și sub denumirea de mandat 'de drept public' este general și liber,
prezumând, totodată, exercitarea lui în conformitate cu voința mandantului care este populația în
ansamblu, nu grupul de alegători.
În Romania, art. 2 al Constituției revizuite, consacră aplicarea teoriei suveranității
naționale, ca și consecință a caracterului național al statului83. De aceea, suveranitatea aparține
națiunii, care o exercită, însă nu în mod nemijlocit, ca în cadrul democrației directe, ci prin
intermediul organelor sale reprezentative. Cât privește caracterul democratic al reprezentativității
autorităților se precizează în același articol că ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice
și corecte. În lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci,
dimpotriva, suprapuse lui.
Democrația semi-directă este forma modernă de democrație. Ea reprezintă un sistem în
care coexistă și se realizează, prin mijloace tehnice adecvate, atât democrația reprezentativă cât
și democrația directă. Astfel, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt
instituționalizate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul legiferării. Astfel de
mijloace sunt: inițiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului și referendumul.
Inițiativa populară este o modalitate de intervenție a cetățenilor în procesul legislativ. Ea
face posibilă adoptarea unei legi, la propunerea directă a cetățenilor 84. Inițiativa populară implică
fie obligarea parlamentului să decidă asupra oportunității intervenției sale legiuitoare într-un
anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunța asupra unui proiect de lege deja
formulat. Se observă faptul că, în ambele situații, Parlamentul este obligat să ia o decizie, însă nu
este obligat să-și însușească inițiativa populară.
Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la
data adoptării ei. În cadrul acestui termen un număr determinat de cetățeni, se poate opune
validării legii adoptate, printr-o petiție colectivă. Urmează o consultare generală a corpului
electoral, de rezultatul căreia depinde menținerea sau invalidarea legii.
Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar și poate fi individuală sau
colectivă. Revocarea individuală are în vedere unul sau mai mulți parlamentari dintr-o
circumscripție. Revocarea colectivă se referă la întregul parlament. În aceste situații sunt
prevăzute proceduri constituționale care oferă posibilitatea ca, prin hotărârea corpului electoral
dintr-o circumscripție sau, după caz, a întregului corp electoral, să se pună capăt, înainte de
termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, după caz, mandatului întregului
parlament.

83
Constituția României, art. 2
84
Lect. univ. dr. Oniga Tudor, Drept Constituțional și Instituții Publice, Cluj-Napoca
36
 Pe de altă parte, referendumul constituie cea mai utilizată formă de manifestare a
democrației semi-directe. În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la inițiativa
organului legiuitor, a șefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevăzute de lege, pentru
a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: menținerea sau abrogarea unei legi
în vigoare, adoptarea sau modificarea constituției, adoptarea unei anumite conduite într-o
anumită chestiune a vieții internaționale, perfectarea sau denunțarea unui tratat.
În România referendumul poate fi național sau local85. Referendumul național constituie
formași mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român cu
privire la:
a) revizuirea Constitutiei;
b) demiterea Presedintelui Romaniei;
c) probleme de interes national.
Referendum local se organizează asupra unor probleme de interes deosebit pentru
unitățile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind
modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor se înaintează Parlamentului
spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ-
teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie.
În concluzie, dezvoltarea unei vieți democratice trebuie să aibă drept scop un climat de
viață politică sănătoasă, în care aceasta să constituie suportul de ridicare a vieții materiale și
spirituale a poporului, a întăririi independenței și suveranității țării, știut fiind, din experiența
istorică, că o societate înflorește și prosperă numai în cadrul unei democrații autentice. Aceeași
realitate istorică a demonstrat faptul că, lipsa de democrație a deteriorat atât viața materială, cât
și pe cea spirituală a popoarelor;
Totodată, un raport just între drepturi și libertăți, între obligații și îndatoriri, între libertate
și responsabilitate, în sensul că exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să se facă prin
respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini de drept în timp ce organizarea și conducerea
democratică a societății să cuprindă toate sferele vieții sociale, atât la nivel macrosocial cât și la
nivel microsocial.

85
Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, actualizată și republicată
37
Secțiunea 3.5 Regimurile politice dictatoriale:

Termenul de dictatură este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, despotism,

autocrație, existând o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii, printre
care menționăm: caracterul absolut al autorității supreme; absența unor norme de succesiune;
lipsa unor legi sau cutume în virtutea cărora dictatorii să răspundă pentru faptele lor;
concentrarea puterii în mâna unei singure persoane86.
În definirea conceptului de dictatura, politologia evidențiază mijloacele și metodele
proprii guvernării dictatoriale, de la cele ilegale, de la manipularea “pașnică” la violența
deschisă, în funcție de evoluția istorică.
Dictatura reprezintă prin urmare, caracteristica principală a oricărei dominații, modul și
formele ei de exercitare în raport cu toate condițiile concrete ale momentului istoric. De-a lungul
istoriei au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi în epoca sclavagistă și feudală, sub
forma monarhiilor absolutiste. Odată cu epoca modernă, regimurile absolutiste au primit
puternice lovituri, prin apariția regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria modernă și, în
mod deosebit, cea contemporană, au înregistrat și regimuri politice dictatoriale. Mare amploare
au avut dictaturile de tip fascist (Moussolini, Hitler, Horty etc.) si comunist (Stalin, Mao Tzedun
etc.). În afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc si alte regimuri
dictatoriale militare, personale etc87.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia și partidul politic
de extremă dreapta sau de extremă stanga, ale caror mijloace și practici de guvernare au atins
formele cele mai arbitrare ale puterii absolute discreționare, exercitate prin teroare, propagandă
și chiar asasinat. Regimurile totalitare au unele trăsături comune: la baza apariției și menținerii
lor au stat: existența unui singur partid, fapt ce a determinat înlăturarea statului de drept;
ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat în
exterminarea popoarelorși indivizilor aparținând altor comunități, rase sau concepții, iar
ideologia comunistă, prin misiunea “istorică” a clasei muncitoare și a tezei “luptei de clasă”, care
a distrus drepturile și libertățile națiunilor, ale indivizilor, ale tuturor comunităților sociale care s-
au aflat sub comunism; mitul dominației charismatice, mitologia șefului predestinat să conducă,

86
Virgil Măgureanu, Studii de Sociologie Politică, Albatros, București, 1997
87
Evelyn Pisier, Istoria Ideilor Politice, Armacord, Timișoara, 2000
38
creându-se cultul șefului (personalității) întreținut prin mijloacele propagandei și ideologiei
partidului, impuse pănă la dimensiunile unei isterii colective.
Romania, datorită unor împrejurări istorice legate de diverși factori, a cunoscut, în epoca
contemporană, mai multe regimuri dictatoriale. Primul regim dictatorial instaurat în Romania, a
fost cel instituit de Carol al II-lea, în perioada februarie 1938 – septembrie 1940, intrat în istorie
sub denumirea de dictatura regală. Acest regim politic, facilitat și de conjunctura internațională,
s-a caracterizat prin suprimarea, în buna parte, a drepturilor și libertăților democratice, abrogarea
Constituției din 1923 și înlocuirea ei cu o altă constituție, prin care principalele prerogative ale
puterii erau concentrate în mâinile monarhului, interzicerea activității partidelor politice și
constituirea unui singur partid proregalist – “Frontul Renașterii Naționale”, denumit apoi
“Partidul Națiunii”.
Datorită regimurilor dictatoriale care s-au succedat în Romania, începând cu anul 1938 și
până în anul 1989, acoperind o perioadă de peste cinci decenii, a fost profund afectată vocația
democratică românească, ale carei valori s-au păstrat cu mare dificultate într-o formă latentă și s-
au transmis cu dificultate de-a lungul anilor.
Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate și mai apăsătoare dintre
regimurile totalitare din țara noastră – dictatura comunistă – deschizând calea unor profunde
transformări economice, social-politice și culturale, ce au avut loc în societatea românească88.

88
Vasile Nazare, Politologie, ed. Academiei Navale “Mircea cel Batran, Constanta, 2002
39
 CAPITOLUL IV: SEMIPREZIDENȚIALISMUL FRANCEZ

Secțiunea 4.1 Studiu de Caz:

Termenul de "republică semi-prezidențială" a fost prima dată folosit în anul 1978 de către
politologul Maurice Duverger pentru a descrie A Cincea Republică Franceză.
Istoria constituțională a Franței prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul
constituțional francez s-au perindat aproape toate formele de guvernământ. Astfel, o monarhie
absolută în care persoana regelui se confundă cu statul, o voință neîngăduită își pusese amprenta
pe organizarea de stat a Franței89.
Franța, după cum se știe, a cunoscut în decursul istoriei sale atât monarhia absolută,
monarhia constituțională, imperiul, dar și republica parlamentară, iar în prezent ea este o
republică semi-prezidențială. Națiunii franceze i se recunoaște o contribuție majoră în enunțarea
și realizarea unei doctrine și practici politice democratice dar și libere privind instrumentele de
exercitare ale puterii, crearea unei filosofii a libertății individului și egalității umane care au
declanșat reînnoiri constituționale în aproape toate statele europene.
Conceptul de „semi-prezidențialism” a constituit subiect al numeroaselor controverse
doctrinare privind validitatea conceptului și autenticitatea regimului politic. Diferitele definiții
ale conceptului și diversitatea regimurilor politice asimilate categoriei regimurilor semi-
prezidențiale au născut critici puternice. După o perioadă îndelungată în care Franța a oscilat
între monarhie constituțională, republică, dictatură, monarhii restaurate și regim parlamentar „de
adunare”, noul regim politic întrunește atât criteriul eficienței cât și pe cel al reprezentativității
într-un cadru democratic90.
În Franta, funcția judiciară are un întreit aspect: penal, civil si administrativ. Justiția
penală are rolul de a apăra ordinea publică stabilită prin legislația adoptată de Parlament și de a
sancționa persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor. Justiția civilă are rolul de a soluționa
conflictele de drept privat, indiferent cine ar fi titularul drepturilor încălcate sau al obligațiilor
contractuale nerespectate. Cât privește justiția administrativă, ea reprezintă o caracteristică a
sistemului francez și are drept scop să judece plângerile particularilor împotriva diferitelor acte
sau decizii ale autorităților administrative.

89
Maurice Duverger, A New Political System Model: Semi-presidential Government, European Journal of Political
Research, vol. 8, Nr. 2 (1980)
90
Maurice Duverger, Les régimes sémi-presidentiels, Presses Universitaires de France, Paris, 1986, p. 50, „În forma
aparuta dupa 1962, regimul semi-prezidential i-a daruit Frantei un sistem politic eficace si democratic”
40
 În cadrul regimulul de guvernare mixt, echilibrul puterilor îmbracă mai multe forme.
Astfel, în cazul în care legislativul poate bloca proiectele și politicile prim-ministrului și miniștrii
(sau vota o moțiune de cenzură împotriva guvernului), Președintele poate, la rândul său, să
dizolve Parlamentul și să convoace electoratul la urne (de exemplu, așa precum a făcut
președintele Jaques Chirac în 1997)91.
Într-un sistem mixt, puterea trebuie să fie împărtășită, fiind în mâinile președintelui în
cazul în care acesta din urmă deține o majoritate parlamentară pentru a-l sprijini. În alte
circumstanțe, puterea este mai mult în mâinile prim-ministrului. Acesta este cazul în care, după
alegerile parlamentare majoritatea membrilor nou aleși nu sunt din aceeași familie politică ca
președintele.
Franţa se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare administrativă, cu vechi
rădăcini în istoria ţării, păstrat şi accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon şi continuat,
practic, de toate regimurile ulterioare. Pe de altă parte, acest sistem a fost determinat şi de
structura unitară a statului, iar, apoi de regimul semiprezidenţial care a accentuat concentrarea
puterii executive în mâinile şefului statului.
Regimul juridic instituit de Constituţia celei de-a V-a Republici a perpetuat această stare,
dar politica de integrare europeană a determinat ca, după anul 1970, să înceapă o orientare
necentralizatoare spre deconcentrarea administrativă în urma transferului puterii de decizie de la
autorităţile centrale către cele subordonate din teritoriu prin deconcentrare, inclusiv asupra
autorităţilor locale, însoţită şi de o descentralizare prin cedarea puterii de decizie în probleme de
interes local de către stat pe seama autorităţilor administraţiei publice locale autonome92.
Legislaţia anilor 1972, 1982/83 a realizat reforme regionale şi municipale, în acest sens,
dar esenţa exerciţiului unitar al puterii centrale nu a fost afectată în modul de conducere unitară
şi directă a Franţei şi nici controlul central al statului.
În Franța, administraţia publică centrală are o structură ierarhică şi o alcătuire bicefală
sau un executiv dualist. Într-adevăr preşedintele republicii este cel care îl numeşte pe primul
ministru, iar la propunerea acestuia din urmă numeşte și revoca pe ceilalţi membrii ai guvernului
în funcţiile lor executive. Şeful statului prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri, semnează
ordonanţele şi decretele adoptate în urma dezbaterilor în guvern, de regulă contrasemnate de
premier şi, eventual de miniştrii de resort, numeşte în funcţii civile şi militare de stat93.
Guvernul stabileşte şi conduce politica naţională, dispunând de administraţie şi de forţa
armată şi răspunzând în faţa parlamentului. Primul ministru conduce activitatea guvernului şi

91
Teodor Cârnaț, Cristina Popa, Tipologia Regimului de Guvernare, Revista Națională de Drept nr. 5, 2017
92
Liviu Coman-Kund ,,Sisteme Administrative Europene”, Galați, 2009
93
Melinda Szazs ,,Sisteme Administrative Comparate”, Note De Curs, Petroşani, 2008
41
răspunde pentru activitatea acestuia în faţa Adunării Naţionale, putând delega unele atribuţii ale
sale miniştrilor din subordine, iar, uneori, în mod excepțional poate prezida şedinţele guvernului,
iar actele sale sunt contrasemnate de miniştri însărcinaţi cu aplicarea lor. Guvernul are o
competenţă de reglementare (acte cu caracter reglementar) deosebit de largă în condiţiile în care,
prin Constituţie, Parlamentul are atribuţii legislative strict delimitate, ceea ce înseamnă că poate
interveni în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuţii rezervate expres puterii legiuitoare,
emiţând decrete. Pe de altă parte, el poate interveni în situaţii excepţionale precum starea de
asediu sau cea de urgenţă decretată în şedinţa executivului de ratificare.
Statul, deţinătorul suveranităţii naţionale, deşi degrevat de multiple sarcini locale, îşi
exercită supremaţia puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative şi executive de nivel
central, obligatorii de aplicat concomitant cu exercitarea controlului juridic (administrativ şi
judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se
dovedeşte a fi necesar, util şi eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de
autoritatea locală în culpă.
În Franța, sistemul de drept dministrativ puternic centralizat prin competenţa autorităţilor
guvernamentale şi caracterul unitar al statului este marcat de principiul legalităţii, executivul
trebuind să acţioneze conform legii sau dreptului, respectiv Constituţiei, tratatelor,
regulamentelor, etc. Desigur, datorită caracterului semiprezidenţial al formei de guvernământ,
competenţele normative centrale, şi implicit, acţiunea principiului legalităţii se manifestă şi,
respectiv, se exercită în mod diferit94.
Într-adevăr, Parlamentul, conform Constituţiei, are o putere legislativă limitată (şi riguros
delimitată faţă de executiv, acesta din urmă având o largă sferă de atribuţii normative, precum
şeful statului prin decrete, iar executivul prin regulamente şi chiar competenţe legislative prin
intermediul ordonanţelor guvernamentale.
Totuşi puterile discreționare de care dispune executivul sunt implicit limitate de
principiile fundamentale de drept reieşite din Constituţie şi din tratatele internaţionale, iar dreptul
cutumiar nu are nici un rol important în acest sens, tratate care au rol prioritar faţă de legislaţia
naţională.
Sub aspect instituţional, garanţia legalităţii în administraţie este asigurată jurisdicţional
prin tribunalele administrative în frunte cu Consiliul de Stat, care a avut, de-a lungul timpului, un
rol decisiv în limitarea puterilor executivului în raporturile sale cu cetăţeanul şi în subordonarea
sa faţă de Constituţie şi legi.

94
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative eurpene, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
42
 În Romania, având în vedere decalajele dintre constituția formală și cea materială, putem
presupune că legiuitorul constituant român nu a aprofundat în prealabil modelul semi-
prezidențial, astfel că nu a putut anticipa evoluția și aplicarea regimului creat. Deși, lăudabilă
încercarea constituantului român de a se detașa de modelul francez, în scopul adaptării
instituțiilor la realitățile țării noastre, demers care arată limpede că rolul Președintelui în stat a
fost conceput la noi parametri, meniți să reducă ascuțismul acelor comentarii care văd în regimul
semi-prezidențial francez un fel de monarhie constituțională, nu putem să nu constatăm ca acesta
nu a reușit să armonizeze elementele întregului sistem.

Secțiunea 4.2 Diferențele dintre modelul de semiprezidențialism al Franței și cel al

României:
Diferențele dintre modelul de semiprezidențialism promovat de Franța și cel promovat de
România sunt numeroase și vizează aspecte precum: structura Parlamentului, raporturile ce se
nasc între Președintele țării și Parlament, convocarea și dizolvarea Parlamentului, promulgarea
legii precum și răspunderea Președintelui.
Structura Parlamentului României este bicameral, fiind alcătuit din Senat și Camera
Deputaților. Conform Constituției României, Parlamentul adoptă legi constituționale, legi
organice și legi ordinare95. Comparativ cu alte țări cu parlamente bicamerale, diferența dintre
atributele celor două camere este mică, o lege trebuind a fi votată de ambele camere pentru a fi
promulgată. În articolul 75, Constituția României definește situațiile în care Camera Deputaților
este prima cameră sesizată, și astfel cea care are decizia finală în caz de divergențe. Senatul este
prima cameră sesizată în toate celelalte situații. Proiectele de legi și propunerile legislative se
supun spre dezbaterea primei camere sesizate, care trebuie să se pronunțe într-un termen de 45
de zile (60 de zile în cazuri speciale) altfel proiectul este considerat adoptat. După adoptarea sau
respingerea proiectului sau a propunerii legislative, cealaltă Cameră decide definitiv, iar dacă
aceasta este de acord, propunerea este adoptată, altfel este rolul primei camere sesizate de a da o
decizie definitive.
În Franța, Parlamentul francez se compune din două Camere, respectiv, Adunarea
Națională și Senatul. Adunarea Națională se compune din 277 de membri, aleși prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 5 ani. Senatul se compune dintr-un numar de 321 de
membri, aleși prin sufragiu indirect, pentru un mandat de 9 ani, și asigură reprezentarea
colectivităților teritoriale ale Republicii, precum și reprezentarea francezilor stabiliți în afara
teritoriului național. Senatul francez are o situație constituțională privilegiată, în sensul că nu

95
Constituția României, titlul III, cap. I
43
poate fi dizolvat, putând bloca o propunere de revizuire constituțională, motiv pentru care este
considerat din acest punct de vedere, unul din garanții Constituției.
Organizarea internă și funcționarea fiecărei Adunări se face prin propriul regulament
adoptat de Adunarea Națională și Senat. Principalele atribuții ale Parlamentului francez fiind
considerate următoarele: adoptarea declarației de război, autorizarea stării de urgență atunci când
aceasta depășește 12 zile, autorizarea Guvernului de a emite ordonanțe, inițiativă legislativă, etc.
De menționat, privitor la puterile legislative ale statului francez, este faptul că, puterile
legislative ale Senatului francez sunt limitate, amândouă camerele trebuind să își dea acordul
asupra legilor, iar în cazul neconcordanțelor, Adunarea Națională este cea care decide, cu
excepția legilor constituționale și ale unor legi organice96.
Potrivit Constituţiei României, republicată, raporturile dintre Preşedinte şi Parlament sunt
raporturi care privesc adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea
Parlamentului, promulgarea legilor, precum şi alte atribuţii care implică o formă de colaborare cu
Parlamentul, cum este cazul referendumului.
În Franța, cu toate că procesul legislativ este efectuat și supervizat de primul ministru și
de către parlament, președintele Franței are o influență semnificativă asupra acestuia, fie în mod
normal, fie datorită puterilor constituționale.
Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat și surclasează toți ceilalți
politicieni. Probabil cea mai importantă putere a președintelui este aceea de a alege primul
ministru. Totuși, deoarece doar Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul primului
ministru, președintele este forțat sa numească un prim ministru ce are sprijinul majorității
adunării. În acest caz, puterile președintelui sunt diminuate, deoarece puterea de facto aparține
primului ministru și a Adunării Naționale care îl sprijină.
De asemenea, ca și în cazul României, președintele Franței are puterea de a promulga
legile, însă și în acest domeniu, președintele are o putere limitată de veto, el putând propune doar
o singură dată reîntoarcerea legii în parlament. Președintele poate totodată, să trimită legea spre
verificare Consiliului Constituțional. Presedintele are puterea de a dizolva Adunarea Națională,
poate propune în anumite condiții, aprobarea legilor prin referendum național și poate pardona
dar nu poate amnistia persoanele condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate.
Toate deciziile președintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepția deciziei de
dizolvare a Adunării Naționale.
În ceea ce privește alegerea președintelui, în Franța nu contează numărul de mandate al
unui președinte pe când în Romania, numărul maxim de mandate este de două, tot o deosebire

96
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
44
este faptul că, în Franța candidatul la președinție trebuie să strângă un număr de semnături de la
aleșii locali în schimb în România, trebuie strâns un număr de semnături doar dacă ești candidat
independent, dar și atunci de la cetățenii României.
În Franța, președintele are puterea de a numi și revoca pe primul ministru în timp ce în
România președintele are dreptul de a face propunerea primului ministru, pe când în Italia nici
nu există acest drept.
În ceea ce priveşte convocarea Parlamentului, preşedintele României poate intervene în
două situaţii, care sunt prevăzute în Constituţie la art.63 alin.(3) şi la art.66 alin(2). Potrivit
primului articol menţionat, Preşedintele României exercită această atribuţie atunci când
convoacă Parlamentul rezultat din alegerile parlamentare, convocare care trebuie să se facă în
termen de cel mult 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, indiferent de rezultatul acestora şi
indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorală. Această
prerogativă constituţională a Preşedintelui se justifică prin faptul că după alegeri este vorba de un
nou Parlament, iar preşedinţii celor două Camere nu au fost încă aleşi pentru a exercita atribuţia
de convocare a forului legislativ. Actul prin care Preşedintele României aduce la îndeplinire
această atribuţie este decretul.
Preşedintele României are, de asemenea, posibilitatea, potrivit art.66 alin.(2) din legea
fundamentală, de a solicita convocarea în sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului. De această dată însă, convocarea se face de preşedinţii Camerelor. Referitor la
solicitarea convocării Parlamentului în sesiune extraordinară, menţionez că aceasta nu reprezintă
o posibilitate exclusivă a Preşedintelui României, ea putând fi exercitată, potrivit aceloraşi
dispoziţii constituţionale, şi de Biroul permanent al fiecărei Camere, precum şi de cel puţin o
treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
În general, exercitarea dreptului de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte este
supus unor condiţii constituţionale, de unde şi existenţa unor categorii de condiţii care constau în
refuzul de a acorda votul de încredere Guvernului (condiţie obiectivă) şi în consultarea
Parlamentului (condiţie subiectivă). Soluţia dizolvării Parlamentului în România este una foarte
restrictivă sub aspectul condiţiilor, chiar mai excesivă decât în regimul parlamentar.
În Franţa, prima ţară în care a fost instituit regimul semiprezidenţial, dizolvarea a apărut
în Charte în anul 1814, dar se consideră că ea a fost folosită prea frecvent faţă de posibilităţile de
aplicare a responsabilităţii guvernamentale. Sub regimurile din 1875 şi 1946, constrângerile
impuse Executivului şi raporturile de forţă instituţionale au transferat, în fapt, Adunărilor decizia
de dizolvare. Astfel, potrivit reglementărilor constituţionale din 1875, dizolvarea Adunării
Naţionale era condiţionată de avizul conform al Senatului, iar constituanţii din 1946 au limitat în
mod deliberat posibilitatea de a dizolva Adunarea Naţională.
45
 Totodată, puterea Preşedintelui francez este definită prin dreptul dizolvării Parlamentului,
după consultări prealabile cu premierul şi preşedinţii celor două Camere şi organizarea de alegeri
pentru legislative în termen de 20 de zile cel puţin şi 40 de zile cel mult de la dizolvarea
Parlamentului97.
Astfel, potrivit reglementărilor constituţionale din 1875, dizolvarea Adunării Naţionale
era condiţionată de avizul conform al Senatului, iar constituanţii din 1946 au limitat în mod
deliberat posibilitatea de a dizolva Adunarea Naţională, prin interzicerea oricărei dizolvări în
primele 18 luni ale fiecărei legislaturi şi fixând, apoi, pentru ca dizolvarea să fie legală, condiţia
să fi surveni două crize ministeriale în cursul unei perioade de 19 luni. Rupând de-a dreptul cu
trecutul, Constituţia din 1958 instituie o dizolvare discreţionară, încredinţată personal
preşedintelui şi a cărei eficacitate a fost confirmată de practică.
Puterea de dizolvare instituită prin acest articol este deosebită, având în vedere faptul că
decretul de dizolvare nu este supus contrasemnăturii, în virtutea art. 19 din Constituţia Franţei,
iar consultarea obligatorie a primului ministru şi a preşedinţilor celor două Camere nu îl leagă,
ceea ce dă acestei puteri de dizolvare un caracter discreţionar97. Deşi dreptul de dizolvare a fost
acordat preşedintelui republicii cu scopul de a exercita un arbitraj neutru, practica a demonstrat
că toate dizolvările au fost făcute cu intenţia de aasigura şefului statului supremaţia asupra
ansamblului instituțional98.
Sunt fixate totuşi câteva obstacole exerciţiului dreptului de dizolvare: a) în timpul
vacanţei preşedintelui republicii, preşedintele interimar nu dispune de puterea de a dizolva
Adunarea; b) dizolvarea nu poate avea loc în timpul exercitării puterilor excepţionale stabilite în
articolul 16, când Parlamentul se reuneşte de drept; c) atunci când Adunarea a fost dizolvată,
preşedintele republicii nu o mai poate dizolva într-un interval de un an.
Imunitatea Președintelui este o altă problematică care statuează diferențele între cele două
țări; imunitatea reprezentând garanția acordată unei persoane devenit președinte, cu scopul de
97
François Frison Roche, Le modèle semi-présidentiel comme instrument de la transition en Europe post-
communiste, Bruxelles, Éd. Ėmile Bruylant, 2005.
98
În Franţa, începând din anul 1958, s-au produs cinci dizolvări, iar alegerile care le-au urmat au fost favorabile
preşedintelui, cu excepţia celei din 1997. Prima dizolvare a Adunării Naţionale a fost pronunţată la 9 octombrie
1962, ca urmare a moţiunii de cenzură adoptată în aceeaşi zi, reprezentând contextul clasic al unei crize
guvernamentale a cărei rezolvare este supusă deciziei alegătorilor; această dizolvare a permis generalului De Gaulle
să obţină o majoritate parlamentară ce-i era favorabilă. Decisă în mijlocul evenimentelor din 1968, dizolvarea din 30
mai 1968 l-a ajutat pe acelaşi şef de stat să înlocuiască majoritatea subţire aleasă în 1967 cu o majoritate fidelă
guvernului. Preşedintele François Mitterrand, ales la 10 mai 1981, în dorinţa de a beneficia de puterea predecesorilor
săi, procedează la dizolvarea din 22 mai 1981, nemulţumit fiind de majoritatea aleasă în 1978; reuşeşte prin această
măsură să pună în conformitate majoritatea parlamentară cu cea prezidenţială, deoarece grupul socialist a câştigat
majoritatea absolută a locurilor din Adunare. Dizolvarea din 14 mai 1988, pronunţată în aceleaşi condiţii de mai sus,
nu mai are acelaşi rezultat, deoarece alegerile din 1988 au fost mai puţin favorabile preşedintelui decât cele din
1981. Dizolvarea din 21 mai 1997 se aseamănă cu dizolvarea din Marea Britanie, în sensul că ea a fost folosită de
preşedinte cu an înaintea termenului normal al alegerilor, pentru a preveni un eşec aşteptat în anul următor; numai
că, pentru prima oară în istoria celei de-a V-a Republicii, majoritatea fidelă preşedintelui nu mai iese învingătoare şi
se produce alternanţa la putere (cf. Simon Louis Formery op. cit., p. 43).
46
asigura exercitarea atribuțiilor constituționale, fără ca acesta să fie influențat de anumite presiuni
sau abuzuri, astfel că, articolul 67 din Constituția Franței reglementează răspunderea juridică a
președintelui republicii franceze. Acesta stipulează că, sub rezerva a două cazuri (răspunderea în
fața curții penale internaționale sau procedura de destituire pentru încălcări ale îndatoririlor sale
vădit incompatibile cu exercitarea mandatului), președintele francez „pe parcursul mandatului
său nu poate fi chemat în faţa vreunei instanţe sau autorităţi administrative franceze, să depună
mărturie şi nici nu poate face obiectul vreunei acţiuni civile sau penale, vreunei anchete,
cercetări penale sau urmăriri penale”.
În România, protecția mandatului prezidențial nu este incompatibilă cu răspunderea
titularului sau pentru modul în care îl exercită. Protecția mandatului în țara noastră își gaseste
justificarea numai daca el este exercitat în scopul și în limitele care i s-au stabilit prin Constituție.
Lipsa de răspundere ar fi un cec alb pentru executarea iresponsabilă a mandatului99.
”În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută”100.
În literatura de specialitate, s-a opinat asupra celor mai sus menționate, astfel că,
răspunderea Președintelui României îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetățean, și este
fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege,
precum și din îndatorirea fundamentală instituită prin art.1 alin.(5), privind respectarea
Constitutiei, a supremației sale și a legilor.
Concluzionând, putem spune faptul că, indiferent de modelul regimului politic identificat
în doctrina, în practică nu există regim politic în stare pură. La fel de adevarată este și afirmația
potrivit căreia nu există două state în care regimurile politice să fie identice, chiar dacă acestea
fac parte din aceeași categorie întrucât modalitățile concrete de distribuire a prerogativelor de
putere publică și raporturile dintre puteri nu pot fi reproduse de la o țara la alta.

99
Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, voI. II, Fundatiei Chemarea, Iasi, 1996.
100
Constituția României, art 96
47
Secțiunea 4.3 Concluzii finale:

Originea dreptului se regăsește în cele mai vechi timpuri ale apariţiei și dezvoltării
colectivităţilor umane, atunci când practicile și regulile se îmbinau cu tradiţia și obișnuinţa, iar
acestea din urmă guvernau relaţiile de înţelegere sau de luptă dintre triburi. Dreptul a apărut și s-
a dezvoltat ca o necesitate absolută a speciei umane și este încărcat de pragmatism social. Omul
este o fiinţă social și simte nevoia de a trăi într-o comunitate, acolo unde se poate dezvolta,
înmulţi și șlefui. Societatea presupune însă organizare și orice sistem organizatoric presupune și
reguli.
Orice comunitate umană, încă de la primele colectivități, avem certitudinea că a fost
simțită nevoia unei organizări, a unei discipline, fără de care conviețuirea s-ar fi dovedit a fi
imposibilă. Au luat naștere pe această cale reguli, norme, obiceiuri a căror respectare era
necesară colectivității respective și care la început era asigurată de șeful familiei, apoi în ginta, în
trib de șeful de ginta, etc. Ulterior, a fost necesar crearea unui organism special care să vegheze
la respectarea acestor norme.
Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o legătură de
complementaritate. Ca organizaţie politică, se consideră că statul include în noţiunea sa dreptul,
activitatea sa desfăşurându-se pe baza normelor juridice. Dreptul exprimă voinţa generală a
statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea pe baza normelor juridice. Totodată, dreptul
este creaţia statului, fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului constă în
elaborarea şi aplicarea dreptului. De asemenea, statul este creatorul şi organizatorul dreptului,
subiectul de drept care este chemat să respecte şi să aplice ceea ce a creat.
La nivelul fiecărei comunităţi umane, dreptul a reprezentat cel mai puternic factor de
uniformizare şi de reglementare a relaţiilor interindividuale. Dreptul este strâns legat de stat, de
la care emană şi ale cărui acţiuni le regularizează şi le dă substanţă, configurând statul de drept.
În societăţile democratice esenţa dreptului este reprezentată de voinţa generală a societăţii
care se exprimă, pentru a deveni drept, în forma voinţei de stat. Deci, esenţa socială a dreptului
constă în exprimarea normativă, general obligatorie a voinţei generale, care se manifestă direct
sau indirect, ca voinţă de stat. Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă o unitate între conţinut
şi formă.
Conţinutul ne arată ansamblul elementelor constitutive ale fenomenului, părţile, laturile
sale care reprezintă temeiul existenţei şi dezvoltării sale. Forma ne indică modul în care
48
fenomenul este organizat, structura sa internă şi externă, modul în care existenţa sa ni se
înfăţişează în exterior (,,haina” sa). Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea normativă a voinţei
de stat (esenţa sa) precum şi totalitatea reglementărilor (normelor juridice) diferenţiate pe ramuri
de drept şi instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că în conţinutul dreptului regăsim
totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat.
Statul nu este altceva decât societatea umană așa cum apare ca urmare a realizarii ordinii
de drept. Statul și dreptul au apărut în același moment istoric, determinate fiind de aceleași cauze
obiective: apariția proprietății private, diferențierea socială, nevoia forței sociale care deține
puterea în stat de a avea un mijloc de organizare și conducere politică a societății (statul) și
anumite reguli de conduită obligatorii prin care să-și impună voința (dreptul).
Statul, organizație a puterii politice pe un anumit teritoriu care servește înfăptuirii
conducerii societății de către forța aflată la putere, nu-și poate realiza finalitatea sa socială decât
prin intermediul dreptului prin care voința grupării sociale aflată la conducere devine voința
oficială, de stat, deci obligatorie.
Corelația dintre stat și drept este ilustrată și de faptul că statul este organizat și
funcționează pe baza unor principii structural-funcționale care sunt consacrate prin norme
juridice. De asemenea, dreptul are eficacitate numai prin intermediul statului (a aparatului statal),
singurul capabi să confere normelor juridice caracterul de obligativitate, care garantează, prin
forța sa de constrângere respectarea acestor norme.
Conceptul care prezidează aceste dezbateri este statul de drept, dreptul ca fenomen social
instituindu-și un anumit rol – de a satisface nevoile și aspirațiile oamenilor: reglementarea și
disciplinarea relațiilor sociale, rezolvarea conflictelor apărute între oameni, asigurarea prevenirii
faptelor antisociale, apărarea drepturilor și libertăților fundamantale ale omului, apărarea
valorilor sociale și altele; toate acestea constituind finalitățile dreptului.
În prezent, ne confruntăm cu o perioadă în care dreptul are o importanță copleșitoare
pentru dezvoltarea societății în care trăim, pentru popor și pentru fiecare cetățean în parte. Zi de
zi prin intermediul mijloacelor de comunicare mass-media sunt transmise informații care vizează
într-un fel sau altul viața juridică a societății, dreptul.

49
 Bibliografie:

1. Dalia Toader, Laura Harcan, Georgiana Florescu, Simona Constantinescu, Geanina

Florescu, Irina Gulie, Adrian
2. Moisescu, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2005
Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, Teoria Geneală a
dreptului, Caiet de seminar, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 2010
3. Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria Generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
4. M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print Bucureşti,
2005
5. Ion Dogaru, Teoria Generală a dreptului, Editura Europa, Bucureşti, 1995
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami Bucureşti, 1996
7. Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op.cit., pag.47, apud Ph.Ardant, Institutions Politiques et
Droit Constitutional, Paris, 1990
8. Mădălina Tomescu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Editura Pro Universitaria, 2010,
pag. 32, apud Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti
9. Antonie Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii politice.Teoria Generală, Editura
Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1996
10. Mădălina Tomescu, apud Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor,
11. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria genrală a dreptului, Editura Stefan Procopiu,
Iaşi, 1995
12. Gheorghe C. Mihai, Radu I. Moţica, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia
dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
13. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Note de curs, Cluj Napoca, 2008
14. Costică Voicu, Iuliana Savu, Anton Răşcanu, Mariana Ciocoiu, op cit
15. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op cit, pag 6, apud A. Hauriou şi J Gicquel, Droit
constitutionnel et institutions politiques, Editura Montchrestien, 1980
16. Adam Popescu, Teoria Dreptului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996,
pag 28, apud Levy Ullman, Elements d’ introduction generale a l’etude des Sciens
Juridiques.La definitions de droit, Paris, 1917
17. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de
Stat, Bucureşti, 1947
18. Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului
19. Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972
50
20. Virgil Măgureanu, Studii de Sociologie Politică, Albatros, București, 1997
21. Evelyn Pisier, Istoria Ideilor Politice, Armacord, Timișoara, 2000
22. M.Niemesch, Izvoarele dreptului internaţional şi ale dreptului Uniunii Europene din
perspectiva Teoriei Generale a Dreptului, Ed. Hamangiu, București, 2010,
23. M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 5
24. Vasile Sorin Curpăn, Tratat de Drept Constituțional Român, vol. II, Bacău, 2011
25. Vasile-Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Structura de Stat. Formele de
Guvernămât. Regimurile Politice, 2010, București
26. Prof. Dr. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane,
Editura„Chemarea” Iaşi, 1992
27. Vasile Nazare, Politologie, ed. Academiei Navale “Mircea cel Batran, Constanta, 2002
28. Maurice Duverger, A New Political System Model: Semi-presidential Government,
European Journal of Political Research, vol. 8, Nr. 2 (1980)
29. Teodor Cârnaț, Cristina Popa, Tipologia Regimului de Guvernare, Revista Națională de
Drept nr. 5, 2017
30. Liviu Coman-Kund ,,Sisteme Administrative Europene”, Galați, 2009
31. Melinda Szazs ,,Sisteme Administrative Comparate”, Note De Curs, Petroşani, 2008
32. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative eurpene, C.H. Beck, Bucureşti, 2006
33. Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău
2004
34. François Frison Roche, Le modèle semi-présidentiel comme instrument de la transition
en Europe post-communiste, Bruxelles, Éd. Ėmile Bruylant, 2005.
35. Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, voI. II, Fundatiei Chemarea, Iasi,
1996
36. Constituția României, art 96

51