Teorii ale dreptății

Thomas Hobbes, în aceste capitole din Leviathanul, urmează analiza unei serii
de concepte despre om ce explică dinamica și mecanismul firii umane, precum și
relațiile dintre indivizii propriu-ziși.
Se face distincția dintre cele două facultăți prezente pentru fiecare individ în
parte, și anume cea a trupului și cea a minții. Cele două concepte sunt folosite cu
scopul de a ilustra egalitatea naturii umane a fiecărui individ. Astfel, facultățile trupului
enumeră exemple precum forța, dimensiunea fizică, pe când facultățile minții
înțelepciunea, prudența, ingeniozitatea, elocvența, ș.a. .Ideea că un individ care
consideră despre sine că este mai superior decât ceilalți din anumite puncte de vedere,
în timp ce, pe lângă el, mai există și alții care fac în mod identic același lucru, nu
demonstrează nimic altceva decât că natura umană este egală, mai degrabă decât
inegală.
De aici ia naștere și egalitatea speranțelor de a ne atinge scopurile, din care
imediat derivă inevitabil și conflictul interuman, întrecerea dintre indivizi în această
cursă a îndeplinirii visurilor, în care se întâlnesc concepte precum pericolul, avuția,
puterea.
Ca efect al conceptelor din urmă, apare implicit și nevoia individului de a se simți
în siguranță, neamenințat de posibila detronare a sa și, de aceea, apelează în mod
natural la o soluție, și anume la sporirea dominației.
Lipsa unei puteri dominante și existența unor relații neutre între doi indivizi îi
împinge pe aceștia mai degrabă la predispoziții negative(război, conflict), decât pozitive,
din pricina așteptărilor pe care și le formează.
Astfel, se identifică trei cauze cheie ale conflictului naturii umane: concurența –
pentru câștig, neîncrederea – pentru siguranță și gloria – pentru reputație.
Prin urmare, războiul care se iscă de pe urma acestor forme de conflict dintre
oameni aduce cu sine sentimentele de frică și primejdie. Greu de acceptat sau de
crezut, poate paradoxal sau cel puțin irațional, dar natura umană însăși ajunge să
destrame în final relațiile dintre indivizi.
Fiecare om este condus de propria-i rațiune. De aceea, unde exist[ o putere
suverană care să instaleze frica în rândul celor mai slabi, acolo noțiunile de
corectitudine sau incorectitudine, dreptate sau nedreptate nu sunt valabile/relevante.
“Acolo unde nu există o putere comună, nu există lege. Unde nu există lege, nu există
dreptate.”
Putem observa că dreptatea, corectitudinea, proprietatea, stăpânirea, distincția
dintre “al meu și al tău” sunt concept valabile doar într-un context social condus de
existența unor legi.
Condiția care-i determină pe oameni să aspire spre pace este, prin urmare, frica
de moarte și / sau nevoia unui trai liniștit.
“Fiecare om trebuie, atâta vreme cât are speranța de a o obține, să caute pacea;
iar atunci când nu o poate obține, că poate să caute și să folosească toate resursele și
avantajele războiului.”
Prima lege naturală a firii omului vizează căutarea și urmarirea păcii, iar cea de-a
doua susține dreptul natural, adică de a ne apăra prin toate mijloacele posibile.
 Dar lucrurile nu sunt atât de simple, deoarece pentru a-ți putea permit să renunți
la dreptul asupra tuturor lucrurilor cu scopul atingerii păcii, trebuie să ai certitudinea și
siguranța că și ceilalți sunt gata să procedeze la fel ca tine.
Relația dreptului dintre indivizi (contractile) sunt dinamice și pot fi ori transferate,
ori renunțate. Prin renunțarea voluntară la un drept, un individ nu trbeui să îi deființeze
acel drept altui individ în interes propriu, deoarecere s-ar clasa drept nedreptate.
Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT.
Actul este un contract bazat pe încredere și durată.
Acordarea unui drept fără a aștepta o răsplată la schimb reprezintă un “dar,
cadou, milostenie”.
Semnele unui contract sunt fie exprese, când sunt invocate de cineva în mod
direct, ori subînțelese, când acestea dovedesc în mod suficient voința contractantului.
Dacă aceste semne sunt exprimate la viitor, se numesc promisiuni.
Inițiatorul contractului este persoana cea dintâi care trebuie să respecte acest
contract. Despre primul dintre cei doi contractanți care îndeplinește condițiile aferente
contractului, se spune că merită îndeplinirea prevederilor celuilalt, fiindcă din punct de
vedere teoretic, asta i s-ar cuvine.
Cel care transferă un drept, transferă de asemenea și mijloacele necesare pentru
folosirea lui.
Cu ființele necuvântătoare, DIN PĂCATE, nu se pot încheia contracte.
Pentru a încheia un contract cu Dumnezeu, deși fiind unul indirect, trebuie stabilit
un contract cu trimișii tăi.
Convențiile sunt întotdeauna un obiect al deliberării și sunt acte ale voinței.
Există două metode de a încheia o convenție și anume prin îndeplinirea acesteia
sau prin abolirea ei.
De asemenea, există convenții care se încheie pe baza fricii și au caracter
evident obligatoriu, iar o convenție încheiată în mod legitim nu poate fi încălcată.
O altă convenție o constituie dreptul de a răspunde la forță în fața forței. Alta
spune că nu ai cum să te acuzi pe tine dacă ai siguranța iertării.
Jurământul și legământul sunt ramuri a contractelor formă de vorbire adăugită
unei promisiuni, și prin care cel ce promite araăt că, dacă nu își îndeplinește
promisiunea, el renunță la mila lui Dumnezeu, ori cheamă asupra-i răzbunarea divină.
Dar, la urma urmei, prin jurământ nu se adaugă obligații, deoarece cu sau fără
jurământ, premisele jurământului rămân aceleași.