Curs 1

INTRODUCERE ÎN BIOFIZICA MOLECULARĂ

Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări legate de investigarea organismelor
vii cu metode fizice precum și încercări de interpretare a datelor astfel obținute prin prisma
cunoștințelor de fizică. Printre lucrările care ilustrează asemenea preocupări se numără cele
semnate de Leonardo da Vinci, Galvani, Volta, Borelli, Helmholtz şi mulţi alții.
Numărul unor asemenea studii şi cercetări a crescut atât de mult după 1900 încât a
devenit necesară editarea unor reviste de specialitate (de exemplu, Biophysical Journal - SUA )
care să adune în paginile lor acest nou tip de lucrări, publicate până atunci în reviste cu titlurile
cele mai diverse.
Învățământul medical de biofizică din România a debutat în 1959, când l-a înlocuit pe cel
de Fizică medicală. Ulterior, au apărut catedre de biofizică şi în facultățile de fizică, biologie şi
agronomie.
In secolul al XIX-lea fizica s-a dezvoltat ca o disciplină teoretică, formulând principii de
mare generalitate care explică regularităţi aparent fără nici o legătură între ele. Astfel, mecanica
lui Newton explica mişcarea planetelor, căderea corpurilor şi mareele. Pe de altă parte,
disciplinele biologice din secolul trecut erau fie descriptive (sistematice), fie experimentale
(fiziologice), acestea din urmă încercând să stabilească corelaţii între fenomene.
Un cercetător de referinţă din perioada respectivă a fost Herman von Helmholtz (1821-
1873) fiziolog, fizician şi matematician. Printre cele mai importante realizări ale sale trebuie
trecută, în 1850, măsurarea vitezei de propagare a impulsului nervos, utilizând un galvanometru
balistic. Rezultatul obţinut, de 25-30 m/s a fost confirmat mai târziu, când a fost posibilă
utilizarea unor instrumente mai performante. Alte contribuţii la dezvoltarea biofizicii sunt:
măsurarea efectului termic al activităţii musculare, perfecţionarea teoriei tricromatice a vederii,
elaborarea teoriei auzului şi a acomodării cristalinului. El a fost cel dintâi care a explicat timbrul
sunetelor prin suprapunerea diferitelor armonice, eliminând ideea că perceperea muzicii se
datorează unor factori psihologici.
Colaborarea între fizicieni şi biologi a fost impusă de descoperirea razelor X de către W.
Roentgen (1895), raze care au folosite în diagnosticul medical şi a căror acţiune asupra
organismului trebuia cunoscută. Puţin mai târziu, descoperirea radioactivităţii naturale (1896) de
către H. Bequerel şi soţii Curie şi a radioactivităţii artificiale de către soţii Joliot-Curie, au pus la
îndemâna cercetătorilor atomii marcaţi, care reprezintă un uriaş progres metodologic. Aceştia pot
fi urmăriţi în organism şi au permis cartarea metabolismului în anii 1940-1950.
Un alt eveniment important are loc în 1931 când apar lucrările lui Lars Onsager, care
dezvoltă termodinamica proceselor ireversibile, care putea fi aplicată la sistemele deschise cum
sunt cele biologice. In 1948 apare lucrarea lui Norbert Wiener "Cibernetica sau control şi
comunicaţie la animal şi maşină", care prezintă o teorie foarte generală cu mare putere
unificatoare şi s-a dezvoltat ca un capitol actual al biofizicii.
Despre adevărata constituire şi dezvoltare a biofizicii se poate vorbi însă numai din
secolul al XX-lea. O problemă des întâlnită este aceea a explicării mecanismului de funcţionare a
sistemelor excitabile în organismele vii.
Erlanger, Gosse (Nobel, 1944) au identificat diferite tipuri de fibre nervoase, după
vitezele de conducere şi au reuşit să reconstituie prin calcul potenţialul de acţiune al unui nerv.

1
Cole (1930-1950) determină parametrul e- (R, C) ai axonilor gigant de cefalopode şi variaţia lor
în cursul propagării impulsurilor.
În 1952 începe utilizarea radioizotopilor în medicină.
Hodgsein, Huxley (Nobel, 1963) descriu matematic potenţialul de acţiune (influxul
nervos) în funcţie de fluxurile de ioni ce trec prin membrana axonală. Rezultate importante s-au
obţinut şi în studiul ultrastructurii celulare şi organismelor celulare. Menţionăm lucrările lui J.
Danielli asupra structurii membranelor biologice şi pe cele ale lui G. Palade care a iniţiat
aplicarea microscopiei electronice în cercetarea biologică (Nobel, 1974).
O altă preocupare majoră o constituie descifrarea structurii spaţiale a moleculelor
biologice mari. Pauling (Nobel, 1954) arată că lanţurile de proteine fibrilare pot avea structuri
spiralate, iar Watson, Crick şi Wilkins (Nobel l962) descifrează structura spaţială de dublă elice
a macromoleculelor de AND. Această descoperire permite înţelegerea mecanismelor de
transmisie a informaţiei ereditare.
Revenind la problema pusă iniţial: "Cum definim biofizica în ansamblul ştiinţelor
biologice?" putem accepta răspunsul că este o disciplină care studiază viaţa cu ajutorul modului
de gândire şi a metodelor fizicii, la diferite nivele de organizare: molecular, celular sau la nivelul
sistemelor complexe. Studiul acestor nivele diferite de organizare utilizează un aparat teoretic şi
experimental diferit. Totodată acest studiu se poate face printr-o abordare de tip analitic, atunci
când se intră în detaliul de desfăşurare al proceselor sau printr-o abordare de tip sistemic când se
formulează legi şi teorii generale.
Prin însăşi natura sa de multidisciplinaritate, biofizica are în mod necesar, legături strânse
cu alte ştiinţe sau ramuri ştiinţifice dintre care amintim: biologia, fizica, chimia, matematica.
În literatura de specialitate au fost propuse numeroase definiții ale biofizicii, conform
cărora biofizica ar fi:
- studiul sistemelor şi al fenomenelor biologice din punctul de vedere al fizicianului;
- studiul fenomenelor fizice din sistemele biologice în lumina şi cu ajutorul tehnicilor fizico-
matematice;
- studiul inter-dependenței dintre formele de mișcare fizică şi cele de mișcare biologică;
- studiul vieții din punct de vedere fizic etc.
Deși asemănătoare, definițiile propuse nu sunt identice; unele pun accentul pe latura
biologică (biologia abordată din punct de vedere fizic) iar altele subliniază latura fizică (fizica
aplicată în biologie).
Aspectele fizice despre care se vorbește în definiție privesc natura, proprietățile şi
interacțiunile particulelor subatomice, ale atomilor individuali sau integraţi în molecule, ale
moleculelor şi părților acestora (cu excepția aspectelor chimice care se referă la modificări ale
compoziţiei şi ale aranjamentului atomilor în molecule), ale radiaţiilor care însoţesc tranziţiile
energetice cuantificate din atomi şi molecule, ale corpurilor multimoleculare aflate în stări de
agregare gazoasă, lichidă, solidă şi mixtă, inclusiv transportul la distanţă al energiei prin ciocniri
moleculare, deplasări de sarcini electrice şi unde.
Biofizica este o ştiinţă de graniţă cu caracter interdisciplinar; ea s-a născut la frontiera
care desparte fizica de biologie şi de matematică, preluând mult de la fiecare dar neidentificându-
se cu nici una. Relaţiile biofizicii cu matematica şi cu ştiinţele fundamentale ale naturii sunt
prezentate schematic în figura 1.
Relaţii strânse există între biofizică şi disciplinele născute la frontiera dintre biologie şi
ştiinţele tehnico-inginereşti (bioinginerie, bionică, biotehnică, biotehnologie etc.)

2
 Fig. 1. Relaţiile între biofizică şi disciplinele născute la frontiera dintre biologie şi
ştiinţele tehnico-inginereşti

Biofizica predată la facultățile de medicină studiază trei probleme generale:

- aspecte fizice ale structurilor şi fenomenelor biologice;
- tehnici fizice utilizate în explorarea biomedicală;
- efecte biologice ale factorilor fizici din mediul ambiant.
Primele două probleme reprezintă preocupări ce decurg firesc din definiţia biofizicii, în
timp ce a treia este preluată de biofizică în măsura în care se referă la nivelul fundamental al
interacţiunii factorilor fizici cu sistemele biologice.
Prin factori fizici se înţeleg fie câmpurile de forţe (electrice, magnetice, gravitaţionale
etc.) fie fluxurile de energie (căldură, curent electric, radiaţii corpusculare şi fotonice, sunete
etc.)
Există biofizică experimentală şi biofizică teoretică. Biofizica teoretică pleacă de la
descrierea cantitativă a aspectelor fizice ale sistemelor biologice şi încearcă să găsească noi
legităţi, prin calcule şi raţionamente.
Biofizica, în sens de fizică aplicată, utilizează mai toate capitolele clasice şi moderne ale
fizicii. Biomecanica studiază un domeniu larg, pornind de la diferitele tipuri de locomoţie
animală, până la mobilitatea celulară şi proprietăţile mecanice ale componenţilor celulari.
Bioenergetica studiază utilizarea multiplelor conversii de energie la nivel celular şi de organism.
Studiul diferitelor manifestări bioelectrice celulare, tisulare şi de organ, constituie baza unui grup
important de investigaţii clinice.
Din punctul de vedere al nivelului de organizare a sistemului biologic studiat, se disting:
-biofizică moleculară, cuprinzând proprietăţile moleculelor ce alcătuiesc materia vie şi
fenomenele la care iau parte aceste molecule;
-biofizică celulară, ce descrie aspecte mecanice, electrice, termice etc. ale fenomenelor
desfăşurate la nivel celular;
-biofizica sistemelor complexe, privind fenomenele fizice care intervin în recepţia
vizuală, auditivă, în funcţia neuronilor, în contracţia musculară etc.
Biofizica oferă studentului posibilitatea de a înţelege modul în care participă atomii,
moleculele şi conglomeratele moleculare în diferite procese biologice în care energia se transferă
dintr-un loc în altul sau se transformă dintr-o formă în alta. Un om care ştie ce se petrece în
interiorul unui sistem este ferit de nesiguranţa celui care cunoaşte doar manifestările exterioare,

3
aparente, ale acelui sistem şi care, de aceea, este neajutorat în situaţia în care survine o
modificare neaşteptată a comportamentului sistemului.
Biofizica oferă viitorului medic elementele de limbaj şi de gândire care să-i permită să
discute constructiv cu fizicienii şi inginerii. Deşi în zilele noastre colaborarea medicinii cu fizica
şi cu ingineria este din ce în ce mai necesară, bariera de limbaj dintre fiziolog şi fizician, dintre
medic şi inginer, se înalţă rapid, punând în pericol chiar şi capacitatea lor de a se înţelege unul pe
celălalt.
Biofizica familiarizează pe studenţi cu principalele tehnici fizice cu care se vor întâlni în
cariera lor medicală, atât pe plan teoretic cât şi în practică. A executa lucrări practice de biofizică
înseamnă întotdeauna a realiza o interfaţă om-aparat, înseamnă contactul cu instrumentul care
trebuie manevrat, reglat, folosit în mod optim, înseamnă a fi conştient de erorile de măsurare şi
de căile de a le înlătura precum şi de necesitatea de a le recunoaşte cu onestitate existenţa şi a le
preciza dimensiunile.
Biofizica îl ajută să gândească în termeni precişi, să exprime cantitativ şi riguros
exact ce are de spus în legătură cu fenomenul biologic, cu starea de sănătate şi cea de boală, să
efectueze cu uşurinţă calcule într-un sistem de unităţi coerent şi acceptat internaţional.

I. Structura atomului

Atomul are dimensiuni de ordinul 10-10m (10-10m = 1Å Ångstom). Masa se exprimă în

unităţi atomice de masă sau daltoni (1u.a.m = 1u = 1Da = 1,66 × 10-27kg). Masa relativă a
atomului este numărul care arată de câte ori este mai greu atomul respectiv faţă de u.a.m. (ex:
masa relativă a atomului de carbon 12C este 12).
Atomul este neutru din punct de vedere electric și este format din nucleu și nor electronic.

 Nucleul atomic
Nucleul atomic are dimensiuni de ordinul 10-15m, concentrează practic masa întregului
atom, este încărcat electric cu sarcină pozitivă.
Nucleul este format din protoni şi neutroni. Protonii sunt particule elementare încărcate
pozitiv cu sarcina +1e şi masa aproximativ 1u; neutronii sunt particule elementare neutre
electric, cu masa aproximativ 1u.
Nucleul este caracterizat prin două numere:
- numărul de ordine Z (sau număr atomic), care reprezintă numărul de protoni din nucleu
și determină poziția atomului în tabelul periodic al elementelor. Sarcina nucleului este +Ze, unde
"e" este sarcina electrică elementară (1e = 1,6 × 10-19C, C = coulomb)
- numărul de masă A, care reprezintă numărul total de protoni și neutroni din nucleu. Cum
atât masa protonului cât și a neutronului sunt apropiate de 1u, numărul de masă reprezintă
aproximativ masa nucleului exprimată în u.
Simbolic un nucleu se notează ZXA, unde X este simbolul chimic al atomului iar Z şi A, ca
indici inferiori, respectiv superior, sunt numărul de ordine, respectiv numărul de masă. (A și Z se
pot scrie și ambii de aceeași parte a simbolului elementului).

 Norul electronic
Nucleul este înconjurat de un nor electronic, alcătuit din Z electroni, fiecare cu sarcina
negativă elementară.

4
 a) Norul electronic este împărţit în nivele sau straturi. Un strat electronic este caracterizat
prin numărul cuantic n, numit număr cuantic principal, care determină energia En şi dimensiunea
norului electronic rn;
- valori posibile n = 1, 2, 3, ... și corespund nivelelor energetice ale straturilor notate K, L,
M, ...
- energia nivelului En ~ -1/n2, iar distanța medie (~ raza orbitei) rn ~ n2.

Observaţie: energia electronului legat în atom este negativă, electronii din apropierea
nucleului sunt puternic legaţi, cei periferici sunt slab legaţi; când n → ∞, E → 0 şi electronul
devine liber. Pentru smulgerea unui electron din atom este necesară o energie egală cu energia sa
de legătură, iar atomul devine un ion pozitiv.

b) Fiecare strat nivel este împărţit în subnivele. Un subnivel într-un nivel este caracterizat
prin numărul cuantic l numit număr cuantic orbital sau azimutal care determină forma norului
electronic;
- valori posibile l = 0, 1, ... , n, în total n valori corespunzând subnivelelor notate în ordine
s, p, d, f. Energia subnivelelor creşte cu l, dar mai slab decât variaţia cu n; un nivel are n
subnivele
- forma norului pentru: s = 0 - formă sferică
s = 1 - formă bilobară
s = 2 - formă tetralobară etc.
c) Fiecare subnivel este împărţit în orbitali; un orbital într-un subnivel este caracterizat prin
numărul cuantic magnetic m, care determină orientarea în spaţiu a norului electronic;
- valori posibile m = -l, ..., -1, 0, +1, ..., +l, în total 2l+1 valori. Toţi orbitalii unui subnivel
au aceeaşi energie şi se numesc orbitali "degeneraţi". Subnivelele s (l = 0) au un singur orbital
(sferic); subnivelele p (l = 1) au trei orbitali (bilobari), orientaţi pe cele trei direcţii din spaţiu: p x,
py, pz.

Notaţia simbolică a unui orbital cuprinde numărul nivelului (n) urmat de simbolul
subnivelului (s, p, d, f), la care se adaugă un indice privind orientarea spaţială determinată de
numărul cuantic magnetic; (în cazul orbitalilor s, de formă sferică acest indice nu are sens).
Deci un orbital într-un atom este caracterizat prin 3 numere cuantice:
- nr cuantic principal n (n = 1, 2, 3..., pentru nivelele K, L, M, ...)
- nr cuantic orbital l (l = 0, 1, ..., n-1, pentru subnivelele s, p, d, f)
- nr cuantic magnetic m (m = -l, ..., 0, ...., +l).

Fig. 2. Straturile de electroni ale atomului

5
 Un electron într-un atom este caracterizat prin 4 numere cuantice:
- 3 numere cuantice n, l, m ce determină orbitalul pe care se găseşte
- numărul cuantic magnetic de spin s, care defineşte electronul pe orbital
- valori posibile: s = +1/2, -1/2, în total 2 valori.

Principiul lui Pauli

Enunț: Într-un atom nu pot exista mai mulți electroni cu aceleași valori pentru cele 4
numere cuantice.
Consecință: pe un orbital pot exista maxim 2 electroni, cu spin opus

Structura norului electronic – principii

Atomii diferă între ei prin structura norului electronic, care determină proprietăţile chimice
ale atomului şi principalele proprietăţi fizice.

Structura norului electronic poate fi analizată ierarhic, pornind de la cel mai simplu atom –
atomul de hidrogen, care are un singur electron şi urmărind în continuare structura pentru atomii
cu mai mulţi electroni.
În completarea starturilor electronice pentru atomi vom lua în considerare următoarele
principii şi reguli:
a) principiul energiei minime nivelele subnivelele orbitalii se completează începând cu
orbitalii de cea mai joasă energie
b) principiul lui Pauli pe un orbital încap maxim doi electroni, cu spin diferit
c) regula lui Hund în cazul orbitalilor degeneraţi se completează întâi fiecare orbital cu câte
un electron cu acelaşi spin, apoi cel de-al doilea electron pe fiecare orbital.
Cu principiile prezentate mai sus putem reprezenta schematic structura norului electronic al
elementelor de la începutul tabelului periodic al elementelor. În figura 3 sunt prezentate simbolic
structurile norului electronic pentru elementele cu Z până la 13.

Fig. 3. Structura norului electronic al elementelor de la începutul tabelului periodic

În fig. 4 sunt prezentate poziţiile relative ale nivelelor şi subnivelelor energetice.

6
 Fig. 4. Structura norului electronic şi poziţia relativă a subnivelelor energetice

Ionizarea
Atomii elementelor care nu au configurație stabilă pe ultimul strat pot ceda sau accepta
electroni pentru a ajunge la structura de dublet sau de octet. Ionii sunt particule încărcate cu
sarcini electrice, provenind din atomi prin cedare sau acceptare de electroni,
Pot apărea două cazuri: atomii pot pierde electroni sau electronii sunt capturați de câmpul
nucleului atomului rezultând ionii pozitivi și, respectiv, negativi. Cantitativ ionizarea se descrie
prin energia de ionizare sau afinitatea pentru electron.

Fig. 5. Ionizarea atomilor

Atomii cu mai puţin de patru electroni pe ultimul strat se transformă în ioni pozitivi, iar
ceilalți în ioni negativi
Ionizarea oxigenului: O +2e- → O2-
Ionizarea calciului: Ca – 2e- → Ca2+

7
II. Structura moleculei. Legături chimice

 Stabilitatea atomilor
Atomii au tendinţa de a avea un nor electronic complet. În funcţie de structura norului
electronic putem estima gradul de stabilitate şi proprietăţile diverselor clase de atomi. Astfel,
atomii cu norul electronic complet sunt foarte stabili (grupa 18) - gazele nobile (inerte).
Atomii cu puţini electroni pe ultimul strat (electroni de valenţă) au tendinţa de a-i ceda mai
uşor (caracter electropozitiv), în timp ce atomii cărora le lipsesc putini electroni pentru
completarea subnivelului periferic au tendința de a acapara electroni (caracter electronegativ). Cu
cât aceste tendinţe sunt mai puternice, atomii respectivi sunt mai puţini stabili (mai reactivi).

 Valența
Atomii se leagă între ei pentru formarea de configurații electronice stabile. Legătura între
elemente se realizează prin intermediul electronilor de pe ultimul strat.
Valența este capacitatea de legare a atomilor unui element cu atomii altui element și
valoarea ei este egală cu numărul electronilor participanți la formarea legăturilor chimice
După modul de legare se disting două tipuri de valențe:
- electrovalența egală cu sarcina ionilor
- covalența egală cu numărul electronilor puși în comun. Covalența față de hidrogen este
egală cu diferența între cifra 8 și numărul electronilor de pe ultimul strat. Covalența față de
oxigen este variabilă, valoarea maximă este egală cu numărul electronilor de pe ultimul strat
celelalte valori se găsesc scăzând din doi în doi.

 Legătura covalentă
Cea mai evidentă manifestare a tendinţelor atomilor către configuraţie electronică stabilă
apare prin formarea legăturilor chimice, iar dintre acestea, cea mai frecventă (şi mai generală)
formă este legătura covalentă.
Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a electronilor de pe orbitali
incompleţi (cu câte 1 electron). Orbitalul nou format se numeşte orbital molecular şi se
redistribuie spaţial între cei doi atomi, existând probabilitatea – prin chimie cuantică - de a
calcula densitatea norului electronic nou format.

Legătura covalentă nepolară

În cazul în care legătura covalentă se realizează între atomi identici, norul electronic
molecular va fi simetric distribuit peste ambii atomi, centrul sarcinilor pozitive (aflat la mijlocul
distanţei între cele două nuclee) va coincide cu centrul sarcinilor negative, molecula formată este
nepolară (exemple: H2, Cl2, figura 6. Schematic perechea de electroni puşi în comun se notează
cu o linie "-", cu semnificaţia de legătură simplă (o singură pereche de electroni); în mod uzual
electronii neparticipanţi nici nu se reprezintă.

8
 Fig. 6. Legătura covalentă polară şi nepolară

Legătura covalentă polară

În cazul în care atomii sunt diferiţi, atomul mai electronegativ atrage mai mult spre sine şi
va deveni un centru al sarcinilor negative, în timp ce atomul mai slab electronegativ va rămâne
parţial denudat de nor electronic, devenind un centru al sarcinilor pozitive. Molecula obţinută
este o moleculă polară, este caracterizată printr-un moment de dipol (μ) şi se va orienta de-a
lungul liniilor de câmp în cazul plasării într-un câmp electric. De asemenea, fiind un dipol, se va
implica într-o serie de fenomene electrice cu caracter molecular. Exemple: HCl, prezentat în
figura 3, H2O etc.

 Legătura ionică
Un caz limită al legăturii covalente polare este cazul în care elementul mai electronegativ
preia integral electronul pus în comun, devenind iar negativ, iar celălalt atom a devenit un ion
pozitiv. Ex: NaCl, MgO (figura 7).

Fig. 7. Legătura ionică

În cazul legăturii ionice, noţiunea de moleculă devine formală, în structuri avem doar
ioni independenţi, pozitivi şi negativi. Aceasta este situaţia şi în cristale, (de ex. NaCl) şi în
soluţie; să facem totuşi observaţia că ionii în soluţie sunt hidrataţi, (moleculele de apă fiind
polare, sunt atrase cu capătul de sarcină opusă către ion).

9
  Forţe intermoleculare
Moleculele din structuri interacţionează între ele. Aceste interacţiuni sunt mai slabe decât
legăturile chimice, însă existenţa forţelor intermoleculare determină o serie de proprietăţi
importante ale moleculelor, ex.: solubilitatea.
Ele pot fi:
o legătura de hidrogen
o forţe Van der Waals
o forţe de dispersie.

o Legătura de hidrogen
Hidrogenul participant în legăturile covalente polare este adesea victima unei interacţiuni
cu un atom mai electronegativ, rămânând parțial privat de nor electronic şi un centru de sarcină
pozitivă. În aceste condiţii el poate fi atras de un nor electronic complet al unui orbital, creat de o
pereche de electroni neparticipanţi la vreo legătură chimică (deci nor dens în jurul unui atom
electronegativ - centru de sarcină negativă).
Legătura de hidrogen este definită ca interacţiune de natură electrostatică între hidrogenul
unei molecule cu electronii neparticipanţi ai unui atom din altă moleculă, de obicei un atom de
oxigen sau azot.
Energia de legătură în cazul punţilor de hidrogen este de 10 ori mai slabă decât a
legăturilor covalente (4,5 kcal/mol, faţă de 110 kcal/mol în legătura O-H).
Exemple: H2O, NH3, etc. (figura 8).

Fig. 8. Punți de hidrogen

o Forţe Van der Waals

Forţele Van der Waals sunt forţe de atracţie slabe, ce se manifestă doar pe distanţe foarte
mici, scăzând foarte repede cu distanţa dintre molecule. Ele pot fi datorate interacţiunilor de
origine electrostatici între dipolii moleculari.
Astfel putem avea:
- interacțiuni dipol-dipol, care apar între centrul sarcinilor pozitive ale unei molecule
polare și centrul sarcinilor negative al altei molecule polare
- interacțiuni dipol-dipol indus, care pot implica şi molecule nepolare, dar care, sub
acţiunea câmpului electric al unei molecule puternic polare, îşi deformează norul electric şi apare
un dipol indus care interacţionează cu molecula polară.

o Forţe de dispersie
Forţele de dispersie sunt şi mai slabe ca forţele Van der Waals, acţionează doar la distanţe
foarte mici şi cresc odată cu masa moleculară. Le luăm în considerare doar dacă celelalte forţe
sunt toate mici.

10
 III. Molecula de apă

Structura moleculară
Apa este un component esenţial al materiei vii, având o serie de proprietăţi care trebuie
luate în considerare pentru a înţelege o suită de fenomene din lumea vie.
Structura moleculară a apei este bine cunoscută, HO. Norul electronic este deplasat către
oxigen, care devine centru de sarcini negative, centrul sarcinilor pozitive fiind la semidistanţa
între atomii de hidrogen.
Datorită respingerii electrostatice dintre nucleele de hidrogen, unghiul între valenţe creşte
de la 90o la 105o, iar orbitalii cu electroni neparticipanţi ai oxigenului se reorientează spre
vârfurile unui tetraedru (neregulat, nu identic cu norul carbonului, dar asemănător).
În figura 9 sunt prezentate schematic ideile redate aici, formarea legăturilor covalente O-
H, unghiul între valenţele O-H, tetraedrul cu poziţia atomilor de hidrogen şi densităţile maxime
ale norului electronilor neparticipanţi.

Fig.9. Structura moleculei de apă

Molecula de apă are 10 electroni (Fig 9 mijloc) care sunt repartizați astfel:
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi de electroni neparticipanţi (nu participă la legătura covalentă) care se rotesc pe
două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei de apă;
- 2 perechi de electroni care care realizează legăturile covalente.

Legăturile de hidrogen ale moleculei de apă

O moleculă de apă poate prezenta 4 legături de hidrogen

o două legături, stabilite de cei doi atomi de hidrogen, care se îndreaptă, fiecare,
spre o altă moleculă de apă, mai precis către electronii neparticipanţi ai altei
molecule de apă
o alte două legături prin cei doi lobi corespunzători orbitalului 2p care hibridizează
cu 2s, formând un nor cu densităţi maxime către celelalte două vârfuri ale
tetraedrului
O reprezentare sugestivă, folosită frecvent în chimia organică şi biochimie, este
prezentată în figura 10, în care cu culoare închisă este redat atomul de oxigen, iar cu culoare
deschisă atomul de hidrogen. Sunt evidenţiate cele 4 legături posibile.

11
 Fig. 10. Legăturile de hidrogen ale moleculei de apă

Între dipolii electrici se manifestă forţe de natură electrostatică, numite Van der Waals
care sunt mai slabe decât forţele ionice şi care scad cu puterea a 7-a a distanţei. De asemenea,
aceste legături sunt mult mai slabe decât legăturile chimice, deci nu modifică structura şi
proprietățile moleculei.
În afara legăturilor de tip van der Waals, în lichide se întâlnesc şi legăturile coordinative
care sunt mai puternice. Ele apar când norii electronici ai moleculelor se suprapun parţial. Aceste
legături conferă un comportament cooperativ apei, legarea unei molecule facilitând legarea
alteia, o moleculă de apă putând lega în acest fel încă 4 alte molecule

Proprietăţile apei

Prezenţa legăturilor de hidrogen face ca apa să ocupe un loc excepţional comparativ cu

alte molecule, favorizând poziţia sa privilegiată ca şi component esenţial al materiei vii.
Două dintre caracteristicile moleculare ale apei sunt responsabile pentru proprietăţile ei
speciale şi anume: momentul dipolar al apei şi capacitatea moleculelor de apă de a forma legături
de hidrogen intermoleculare. Proprietăţile fizice ale apei care au o importanţă biologică
remarcabilă sunt:
o la 0oC numai 15% din legăturile de hidrogen se rup; apa lichidă are structură
cvasicristalină, formată în special din trimeri şi dimeri
o densitatea apei este maximă la 4oC
o tensiunea superficială a apei este foarte mare (cca. 72 N/m2, faţă de cca. 22 N/m2 pentru
alcool), acest lucru are un rol hotărâtor în fenomenele de capilaritate
o căldura specifică (implicit capacitatea calorică) mare, acumulând o parte din energie
pentru ruperea unor legături de hidrogen, deci ca energie potenţială şi nu ca energie cinetică de
vibraţie a moleculelor inerţia termică este considerată ca unul din factorii cheie în evoluţie a
materiei vii (c = 4,18 kJ/kg.grd = 1 kcal/kg.grd).
o temperatura de topire tt = 0oC, temperatura de fierbere tf = 100oC (față de alcool: tt = -
38oC, tf = 78oC)
o conductibilitatea termică ridicată (~ 0,0013 cal/cm2grd)
o căldurile latente foarte mari: căldura latentă de topire λt ~ 80 kcal/kg = 335 kJ/kg,
căldura latentă de fierbere λf ~ 580 kcal/kg = 2258 kJ/kg
o conductibilitatea electrică foarte mică (rezistivitate mare, σ ~ 11.10-6 Ω-1m-1)
o constanta dielectrică relativă foarte mare (ε = 80), datorită efectului dipolilor moleculari

12
 o proprietăţi optice: transparenţă, indice de refracţie n = 4/3, nu absoarbe în domeniul
vizibil, absoarbe moderat radiaţiile UV şi este opacă la radiaţiile IR.
o gheața are structură cristalină hexagonală, cu spaţii libere, având densitatea mai mică
decât apa lichidă (figura 11).

a) b)
Fig. 11. Structura afânată a gheţii (a)) şi structura apei (b))

Proprietățile enumerate mai sus, chiar dacă nu au fost explicate în detaliu, joacă un rol
esenţial în înţelegerea unui mare număr de procese.

Fig. 12. Comportamentul de dipol electric permanent al apei

Datorită structurii asimetrice a moleculei de apă, centrul sarcinilor pozitive (ionii de

hidrogen) nu coincide spațial cu centrul sarcinilor negative (ionul de oxigen), aceasta se
comportă ca un dipol electric permanent (figura 12) având un moment dipolar de 1,858 Debye ≅
6,2 ⋅10-30 C⋅m (momentul dipolar reprezintă produsul dintre sarcina dipolului (δ) şi distanța
dintre centrul sarcinilor electrice negative şi cel al sarcinilor electrice pozitive).
Datorită caracterului dipolar, molecula de apă se orientează în câmp electric, iar constanta
sa dielectrică este mare.

Structura şi rolul apei în sistemele biologice

În structurile vii există o multitudine de specii moleculare, macromoleculare şi ionice

care sunt hidrofile sau hidrofobe, capabile să formeze cu apa diferite tipuri de legături.
Spunem că apa din sistemele vii este structurată adică are un grad mare de ordonare şi
acest lucru este responsabil pentru rolul foarte important pe care îl joacă apa într-o serie de
mecanisme de reglare şi bioenergetice cum ar fi: capacitatea calorică mare şi conductivitatea
termică mare previn încălzirea excesivă a țesuturilor vii în urma unor eforturi musculare intense,
căldura latentă de vaporizare mare permite răcirea prin evaporare pulmonară şi prin transpirație
(rol în homeostazia termică).
Structurarea apei în sistemele biologice se datorează faptului că moleculele de apă sunt
capabile să formeze legături de hidrogen nu numai unele cu altele, dar şi cu macromolecule care
au la capete grupări –OH sau –NH2, cum este cazul proteinelor (figura 13).

13
 Fig. 13. Apă structurată

Însă în sistemele vii există şi electroliți care sunt substanțe capabile să disocieze în ioni
negativi şi pozitivi în prezența apei (figura 14), care formează cu apa legături electrostatice,
rezultând o ordonare locală a apei.

Fig. 14. Disocierea clorurii de sodiu în apă

Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%). O mare parte a apei din
organism manifestă proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la temperaturi
mult sub 00C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză - aceasta este apa legată.
Problema apei în structurile vii nu este complet elucidată. Existenţa apei legate se explică
prin prezenţa unui mare număr de specii moleculare, macromoleculare şi ionice, care
structurează apa din jur. O mare parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de odonare.
Această ordonare are un rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie,
diviziune, secreție etc).
O serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial
legată şi apă legată, fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice.
Dată fiind importanţa apei în desfăşurarea proceselor biologice, există un mare număr de
tehnici care permit studiul proprietăţilor acesteia în organismul viu.

14
 Tehnici fizice de studiu al apei în sistemele biologice
Clasificare:

1. Tehnici distructive
- Tehnicile de congelare sunt utilizate pentru determinarea punctului de îngheţ: apa legată
îngheaţă la temperaturi mai scăzute decât apa liberă.
- Tehnicile de deshidratare permit studiul compartimentalizării apei: se pierde întâi apa
liberă şi apoi cea legată.

2. Tehnici nedistructive
- Spectrofotometria în IR (infraroşu) poate da informaţii privind mişcarea moleculelor de
apă legată prin reţeaua de apă lichidă.
- Calorimetria indică modificarea capacităţii calorice a apei în funcţie de gradul ei de
organizare.
- Măsurarea relaxării dielectrice: orientarea dipolilor apei în câmp electric poate da
indicaţii cu privire la interacţiile cu diferite tipuri de solviţi.
- RMN (rezonanţa magnetică nucleară) poate da informaţii despre starea apei (structurii
ei) prin măsurarea timpilor de relaxare magnetică nucleară (nucleul atomic - dipol magnetic -
tranziţiile cuantice ale momentelor magnetice în cazul nucleelor de H2 depind de starea liberă sau
legată a moleculelor de apă. Constanta de timp de revenire dintr-o stare excitată - timp de
relaxare).
Tomografia RMN permite stabilirea unor modificări patologice ale structurării apei.
- Deuterizarea – prin înlocuirea apei (H2O) cu apă grea (D2O) se produc diverse
modificări în structura şi funcţia unor biosisteme. Legăturile de deuteriu sunt mai puternice decât
legăturile de hidrogen - creşte gradul de ordonare în interiorul unor structuri (de exemplu
macromolecule). Deuterizarea induce: blocarea transportului activ prin membrane, dispariţia
contractilităţii, inhibarea diviziunii celulare. Aceste efecte se numesc efecte izotopice şi ele sunt
funcţie de gradul de deuterizare. Se poate studia compartimentalizarea apei – constantele de
viteză ale diferitelor procese în care este implicată apa diferă în apa grea de cele care au loc în
apa normală.

IV. Apa și soluțiile.

Sisteme disperse

În natură nu ne întâlnim cu sisteme pure, formate dintr-un singur fel de molecule, ci cu

sisteme formate din mai multe tipuri de molecule. Aceste sisteme poartă numele generic de
sisteme disperse.
Repartiţia spaţială a tipurilor de molecule poate fi uniformă (sisteme omogene) sau
neuniformă (sisteme heterogene), conținând particule sau substanțe dizolvate. Pentru moment
vom lua în considerare doar sistemele omogene.

Compoziţia sistemelor disperse

În general un sistem dispers are două componente principale, numite faze
o fază continuă, numită solvent, alcătuind componenta majoritară a sistemului
o fază discontinuă discretă, numită solut, reprezentată de substanţa dizolvată

15
 Cel mai adesea considerăm cele două faze ca fiind reprezentate de starea de agregare
lichidă. Totuşi, la modul general, putem defini sisteme disperse cu toate combinaţiile posibile
pentru solvent şi solut.

Clasificarea sistemelor disperse după diametrul particulelor solutului.

a) soluţii moleculare, cu 10A de obicei masa moleculară este proporţională cu volumul,
deci cu puterea a treia a diametrului, uzual se consideră în categoria soluţii moleculare, soluţiile
care au pentru substanţa dizolvată masa moleculară M 1000
b) soluţii coloidale, cu diametrul între 10 şi 1000 A masa moleculară peste, dar sub 10
c) dispersii – medii cu particule cu diametrul 1000 A sau M 10

O altă clasificare posibilă ia în considerare procesul de disociere astfel soluţiile pot fi:
a) electroliţi – în cazul în care moleculele disociază să specificăm aici că electroliţii pot fi
la rândul lor:
- electroliţi tari, când disocierea este totală este cazul tuturor sărurilor, dar şi acizii şi
bazele tari
- electroliţi slabi, când disocierea este parţială, acizi sau baze slabe în aceste situaţii
trebuie definită şi o constantă de disociere, ca raportul între numărul moleculelor disociate şi
numărul total de molecule dizolvate
b) ne-electroliţi – când substanţele dizolvate sunt formate din molecule care nu disociază,
ex.: glucoza, uree etc.

Concentraţii
O caracteristică esenţială a soluţiilor este concentraţia acestora, exprimată ca măsură a
proporţiei moleculelor substanţei dizolvate în soluţie.
Există mai multe modalităţi de a exprima concentraţia unei soluţii:
a) Concentraţia procentuală – exprimă cantitatea de substanţă dizolvată, exprimată în
grame, la 100 ml soluţie
b) Concentraţia molară – exprimă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1l soluţie
(1M = 1 mol = cantitatea de substanţă, exprimată în grame, numeric egală cu masa moleculară
exprimată în u.a.m.; 1 mol are NA molecule, NA este numărul lui Avogadro NA = 6, 023.1023
molecule/mol)
c) Concentraţia normală – exprimă numărul de echivalenţi gram de substanţă dizolvaţi în
1l de soluţie (1 echivalent-gram = l mol/z, unde z este numărul de sarcini electrice de un semn,
ce se obţine la disocierea unei molecule).

Relaţii
C(M/l) = m(g)V(l) / M
unde C este concentraţia, în mol/litru,
V volumul soluţiei în litri,
M este masa moleculară

Clasificarea sistemelor disperse

Sistemele disperse se clasifică în funcţie de dimensiunile particulelor, starea de agregare a
dispersantului, afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte

16
omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale
proprietăţilor fizico - chimice).
Pentru a caracteriza complet un sistem dispers, trebuie luate în considerare toate aceste
criterii.
1. Pornind de la dimensiunile particulelor solvitului, se defineşte gradul de dispersie Δ
ca fiind inversul diametrului particulelor solvitului d:

d1=Δ

în funcţie de care se disting:

- soluţii adevărate (moleculare) Δ > 109 m-1, d < 1 nm, aceasta este invizibilă la
microscopul optic sau la ultramicroscop
- soluţii coloidale 107 m-1 < Δ < 109 m-1, 1 nm < d < 100 nm, vizibil la ultramicroscop
- suspensii Δ < 107 m-1, d > 100 nm, vizibilă la microscopul optic sau chiar cu ochiul
liber.
Deoarece în aplicarea acestui criteriu de clasificare se porneşte de la premisa ca
particulele solvitului sunt sferice, nu putem aplica această clasificare hidrocarburilor care sunt
molecule lungi.

2. În funcţie de starea de agregare a solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau solid)
sistemele disperse pot fi:
- gazoase – substanţa dispersantă este un gaz (amestecurile gazoase, vaporii în aer, ceaţa)
- lichide – substanţa dispersantă este un lichid (lichide nemiscibile, lichid în gaz, soluţii
de electrolit)
- solide – substanţa dispersantă este un solid (unele aliaje)

3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi sistemele disperse sunt:

- liofile (există afinitate între solvit şi solvent)
- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)

4. Din punct de vedere al tipului fazelor componente sistemele disperse pot fi:
- monofazice, care pot fi omogene (proprietăţi identice în toate punctele sistemului) şi
neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul)
- polifazice - heterogene: între părţile componente există suprafeţe de separare. (ceaţa,
aerosoli, spuma : lichid şi gaz, gel: solid cu lichid)
În organism există soluţii adevărate, coloizi şi suspensii în care dispersantul este lichid,
comportamentul lichidelor biologice fiind complex, având proprietăţi conjugate tuturor celor trei
clase de sisteme disperse.
De exemplu, sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece conţine
proteine: serumalbumine, globuline), suspensie (datorită prezenţei elementelor figurate).
Lichidul cefalo rahidian (LCR) are substanţe cristaloide, deci este soluţie, în concentraţie
scăzută are şi albumine, deci este coloid, are şi foarte rare celule endoteliale şi limfocite, fiind
astfel reprezentată şi componenta de suspensie.

17
 Proprietăţile soluţiilor

Proprietăţile coligative ale soluţiilor nu depind de tipul solvitului, ci doar de tipul

solventului. Interacţiunea solvent-solvit duce la:
- scăderea presiunii vaporilor saturanţi ai solventului;
- scăderea punctului de congelare proporţional cu concentraţia molară, conform legii lui
Raoult
cr M
ΔT =k c
cr
unde k se numeşte constanta crioscopică şi reprezintă scăderea ΔT la dizolvarea unui mol de
substanţă într-un litru de soluţie ;
- creşterea punctului de fierbere. Deoarece scade presiunea vaporilor saturanţi, trebuie să
crească temperatura de fierbere, fierberea apărând în momentul în care presiunea vaporilor
saturanţi de deasupra lichidului devine egală cu presiunea atmosferică. Ori, presiunea vaporilor
saturanţi creşte cu temperatura. În legea lui Raoult, care este respectată, în locul constantei
eb
crioscopice apare k - constanta ebulioscopică.

Proprietăţi optice ale soluţiilor

Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor în soluţie, prin diferite
tehnici, cum ar fi:
 Refractometria este o metodă prin care, în urma măsurării indicelui de refracţie al unei
soluţii se poate determina concentraţia acesteia datorită interdependenţei dintre aceste două
mărimi, n = f(c). În laboratoarele de analize medicale poate fi folosită la determinarea
glicozuriei, adică a concentraţie de glucoză în urină în caz de diabet (altfel, glucoza nu este
decelabilă în urină).
 Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii optic
active (substanţă care roteşte planul luminii polarizate (figura 15)) în urma măsurării unghiului
de rotire a planului de polarizare a luminii (Fig. 84), unghi direct proporţional cu concentraţia
substanţei optic active şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut.

Fig. 15. Orientarea vectorului electric al

Fig. 16. Substanța optic activă rotește planul
undei electromagnetice luminoase în
luminii polarizate cu un unghi θ proporțional cu
lumina nepolarizată şi în lumina
concentrația sa în soluție
polarizată liniar

18
 Această metodă se bazează pe faptul că substanțele organice care au cel puţin un carbon
asimetric sunt optic active, adică există două structuri spațiale diferite simetrice în oglindă
corespunzătoare aceleiași formule moleculare.
 Spectrofotometria de absorbţie este o metodă care permite analiza calitativă şi cantitativă
a unor soluţii. Fiecare tip de moleculă are un spectru de absorbţie specific. Absorbţia luminii se
face conform legii Beer – Lambert:
I1 = I0 e-α l c
unde I1 reprezintă intensitatea fasciculului emergent (figura 17), I0 reprezintă intensitatea
luminoasă a fasciculului incident, c este concentraţia solvitului, iar α este o constantă de
material.

Fig. 17. Atenuarea intensităţii fasciculului

emergent după absorbţie

Scara pH

Disocierea electroliţilor
Soluţiile de electroliţi pot disocia în soluţie. Disocierea poate fi totală sau parţială. În
cazul disocierii parțiale se definește constanta de disociere k.

Acizi
Substanţele care prin disociere pun în libertate protoni ioni H+ se numesc acizi. Acizii tari
disociază total, acizii slabi disociază parţial. Ex.: HCl, H2CO3
AH → A- + H+ (acizi tari), sau AH ↔ A- + H+ (acizi slabi)
ka = [A-][H+]/[AH]
Baze
Substanţele care prin disociere pun în libertate ioni OH se numesc baze (substanţe
alcaline). Bazele tari disociază total, bazele slabe disociază parţial. Ex.: NaOH, NH4OH.
BOH → B+ + OH- (baze tari), sau BOH ↔ B+ + OH- (baze slabe)

Disocierea apei
Molecula de apă disociază parţial în soluţie eliberând un proton de H+ şi un ion oxidril
(hidroxil) OH-.
H2O ↔ H+ + OH-

Constanta de echilibru
În cazul disocierii parţiale, putem explica legea acţiunii maselor constanta de echilibru se
numeşte constantă de disociere. Iată, pentru acizii slabi şi bazele slabe.

19
 AH ↔ A- + H+ ka = [A-][H+]/[AH]
BOH ↔ B+ + OH- kb = [B+] [ OH-]/[BOH]

Bazele ca acceptori de protoni

O substanţă poate avea caracter bazic fără a elibera direct ioni OH în soluţie apoasă. Este
suficient a accepta protoni (ca opus al eliberării de protoni de către acizi) protonii acceptaţi
provin dintr-o moleculă de apă, astfel încât în soluţie, în mod indirect apare un ion OH -. Ex.:
amoniacul NH3 are caracter alcalin:
NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH-

Produsul ionic al apei

În cazul apei, în condiţii normale (p = 1 atm, t = 20oC) produsul [H+].[OH-] se numeşte
produs ionic al apei şi are valoarea 10-14.
H2O ↔ H+ + OH- [H+].[OH-] = kw [H2O] = 10-14
Cum fiecare moleculă de apă eliberează în mod egal un ion de H+ şi unul de OH-, rezultă
că:
[H+] = [OH-] = 10-7
Cu alte cuvinte 1 moleculă din 10 milioane este disociată!

Definiţia pH-ului
Exprimarea concentraţiei ionilor H+ într-o soluţie se face prin definirea scării pH.
Definiţie: pH-ul unei soluţii este logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de
hidrogen.
pH = - log [H+]
Se aplică logaritmi zecimali. În cazul apei cunoscând [H+]= 10-7 rezultă pH = 7. Pentru
un acid tare cu concentrația 1 mol/l, pH = 0.

Definiţia pOH-ului
Similar, logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor OH- se numeşte pOH.
pOH = - log OH
Relaţia pH – pOH

Prin logaritmarea formulei [H+].[OH-] = kw [H2O] = 10-14 se obţine relaţia:

pH + pOH = 14
Din acest motiv, nu este necesar a lucra cu ambele mărimi, fiind suficientă una. În
practică se foloseşte doar scara pH.

Scara pH
Caracterul acid, neutru sau alcalin al unei soluţii se poate recunoaşte după valoarea pH-
ului. Scara pH, stabilită de Sorensen are valori între 0 şi 14 şi este ilustrată în figura 18 a), în care
sunt redate şi câteva exemple de valori de pH ale unor soluţii mai des întâlnite figura 18 b).

20
 a)

Fig. 18. Scara pH b)

Importanţa pH-ului în materia vie

Există substanţe care au caracter amfoter, adică disociază atât ca acid cât şi ca bază. În
această categorie intră şi amino-acizii. Gradul de disociere al grupărilor carboxil sau amino va
depinde de pH-ul soluţiei. Însă gradul de disociere determină şi sarcina electrică a moleculei,
deci o serie de proprietăţi. De aceea, organismele vii au mecanisme de reglare pentru menţinerea
pH-ului la valori relativ constante.

Soluţii tampon
Soluţiile tampon sunt soluţii care menţin constantă valoarea pH-ului. Ele sunt de regulă
compuse dintr-un acid slab şi o sare a sa, sau dintr-o bază slabă şi o sare a sa. Să luăm primul
caz:
AH ↔ A- + H+
AMe ↔ A- + Me+
Când în soluţie se adaugă un acid deci apare o abundenţă de ioni H+, echilibrul primei
reacţii se mută la stânga, în soluţie existând suficienţi ioni A proveniţi din sare. În consecinţă se
formează noi molecule neutre AH şi nu creşte concentraţia ionilor H+.
În cazul în care se adaugă o bază, procesul este invers, ionii H+ neutralizaţi de ionii OH-
din bază, generând molecule de apă, sunt refăcuţi prin disocierea altor molecule de AH,
echilibrul mutându-se la dreapta. pH-ul unei soluţii tampon se calculează cu o relaţie generică
Henderson-Hasselbach:
pH = pka + log ([f.deprot.]/[f.protonata]) (2.8.2.g)
unde [f. deprot.] reprezintă concentrația formei deprotonate,
[f. protonata] reprezintă concentrația formei protonat.
În exemplul de mai sus, forma protonată este AH iar forma deprotonată este A- sau AMe
(sărurile disociază total).

21