Sunteți pe pagina 1din 2

HIPOACUZIA

Auzul reprezinta unul dintre simturile fundamentale ale omului. Alterarea functiei auditive
produce tulburari in orientarea pacientului in mediul inconjurator, dar mai ales dificultati de
comunicare cu semenii. Scaderea auzului, denumita si surditate (sau hipoacuzie), nu este de
fapt o boala ci un simptom ce poate avea cauze multiple.

Surditatea (hipoacuzia) copilului constituie o preocupare aparte a medicinii deoarece, spre


deosebire de adult, pierderea de auz suferita la o varsta frageda influenteaza profund si grav
formarea intelectuala si psihologica a copilului.

Surditatea (hipoacuzia) copilului se manifesta in principal prin semne generale care trebuie
cunoscute atat de familie, cat si de alte persoane, care se ocupa de ingrijirea si educarea
copiilor. Acestea sunt reprezentate prin tulburari de limbaj, tulburari de dezvoltare
intelectuala si tulburari psihoafective. Copilul care este surd nu poate acumula bagajul de
cuvinte necesar vorbirii si nu-si formeaza automatismele nervoase necesare limbajului.
Defectiunea de vorbire este cu atat mai severa cu cat surditatea copilului se instaleaza mai
devreme. Surditatile congenitale si cele aparute dupa nastere, pana la varsta de 2 - 3 ani, care
este varsta de insusire a limbajului, produc surdomutitate.

In lipsa auditiei, care este suportul unei anumite forme de gandire, copiii surzi nu-si pot
forma si dezvolta gandirea conceptuala, lipsindu-le reprezentarea acustica a cuvintelor
vorbite. Copilul surd are un sentiment de izolare, evenimentele la care asista i se par
incoerente, de neinteles pentru el, anturajul i se pare strain si ostil. Copiii cu hipoacuzie
usoara pot fi descoperiti la scoala prin greselile pe care le fac la scrisul dupa dictare.

Surditatea (hipoacuzia) copilului pot fi genetice si negenetice, se pot manifesta de la nastere,


fiind vorba in acest caz de surditati congenitale, sau se pot manifesta tardiv, dupa un interval
de timp variabil. Prezenta surditatii si la alti membri ai familiei constituie un element de mare
valoare in stabilirea unei cauze genetice. Cele mai frecvente cauze negenetice, care pot
produce surditatea la copil sunt : prematuritatea, traumatismul obstetrical, rubeola materna,
sifilisul congenital, hipotiroidismul, administrarea de medicamente ototoxice (Gentamicina,
Neomicina, Kanamicina, Streptomicina), boli infectocontagioase (tusea convulsiva, rujeola,
varicela, meningoencefalita). Un interogatoriu atent al mamei poate decela cauza surditatii
copilului.

Testarea auzului cu aparatura speciala din spitale permite stabilirea tipului de surditate,
gravitatea acesteia si orientarea asupra tratamentului. Examenul auditiv la sugari si la copiii
mici este foarte dificil din cauza posibilitatii reduse de cooperare, cat si din cauza starii de
frica indusa de manevrele si aparatele de testare.

Tratamentul cel mai bun este in primul rand profilactic, prin combaterea tuturor cauzelor
posibile. O latura importanta a terapiei este reprezentata de reeducarea in centre speciale, mai
ales in sensul castigarii sau mentinerii limbajului, rezultatele depinzand de o buna colaborare
intre logoped si ortofonist. Unele cazuri pot beneficia de tratament medicamentos sau
chirurgical, iar in alte situatii protezarea aditiva sau implantul cohlear pot compensa functia
auditiva in raport cu indicatia otologului.