LITERATURA ROMÂNĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE

A SECOLULUI AL XIX-LEA

Conf. univ. dr. GHIŢĂ FLOREA

Lector univ.dr. SIMONA IACOB

Literatura română a secolului al XIX-lea, fără a întrerupe continuitatea firească a unei culturi
care a vibrat prin timp la destinele neamului, marchează un moment de răscruce, o etapa calitativ
nouă, de o mare varietate, prin deschiderea spre sincronizarea cu spiritul dinamic şi modern al
marilor literaturi europene. Evoluţia şi structura ei au fost determinate de schimbările revoluţionare
profunde care au traversat acest secol viforos şi care au transfigurat resorturile adânci ale întregii
alcătuiri sociale şi, mai ales, ale mentalităţii şi idealurilor spirituale ale noilor generaţii.
Lucrarea de faţă, gândită ca o sinteza a manualului pentru studenţii anului al II-lea, este o
încercare de a demonstra vitalitatea şi unitatea unei culturi, care, învingând obstacolele impuse de
poziţia sa geo-politică, a reuşit în câteva decenii, după 1850, să se afirme în ansamblul culturilor
moderne europene. Din această perspectivă, ţinând seama de obiectivul urmărit, lucrarea pune un
accent prioritar pe spiritul de sinteză al izvoarelor, pe structura internă a literaturii şi a genurilor
literare din această epocă, care s-au manifestat prin diversitate şi mari fluctuaţii valorice. În cadrul
cronologiei, urmărită în mod firesc, evoluţia fenomenului literar din perioada 1850-1900 este
prezentată pe etape de creaţie, cu valorile şi inegalităţile lor, cu momentele importante care au impus
anumite influenţe şi orientări estetice şi ideologice (clasicismul, romantismul etc.) şi au consolidat
structurile artistice interne, a genurilor şi speciilor literare.
Sinteza are la bază, ca bibliografie obligatorie, următoarele lucrări :
1) Literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de Ghiţă Florea şi Simona Iacob,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
2) Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu.
3) Studii de Literatură Română dr. T. Vianu, Editura Didactică, 1965.
Cursul urmăreşte, în principal, momentul apariţiei şi promovării conştiente a primelor idei
estetice (Radu Ionescu, T. Maiorescu, C.D. Gherea), a marilor curente literare: clasicismul,
romantismul, simbolismul şi a modalităţilor de implementare originală a acestora în literatura română
a epocii. Introducerea cursului stabileşte legătura cu epoca anterioara anului 1850, cu literatura
programatică şi militantă de la 1848, moment în care s-au pus bazele literaturii române moderne
(Programul şi direcţiile „Daciei Literare”). Amploarea şi diversitatea fenomenelor din literatura celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a impus organizarea predării pe direcţii estetice şi genuri
literare (proză, poezie, teatru, critică literară) şi în interiorul acestora prezentarea marilor personalităţi
şi a creaţiilor reprezentative tratate monografic şi analitic.
Prima secţiune, despre evoluţia prozei în secolul al XIX-lea cuprinde două capitole: apariţia şi
dezvoltarea romanului naţional cu puţinele lui reuşite (Ciocoii vechi şi noi, Viaţa la ţară şi Tănase
Scatiu) şi analiza creaţiilor nuvelistice, jurnalelor de călătorie, proza ideologică (istorică, eseistică,
jurnalistică), a unor scriitori reprezentativi, ca Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. Odobescu şi B. P.
Hasdeu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, M. Eminescu, Al. Macedonschi ş.a.
Literatura română s-a afirmat mult mai târziu în comparaţie cu literaturile europene, atingând
momentul de maturizare abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Ea a parcurs un drum sinuos şi a
pendulat între două modele, cel Oriental moralizator şi dogmatic şi cel Occidental creativ şi lipsit de
constrângere. Confruntarea acestor modele a determinat întârzierea modernizării acesteia, a
sincronizării cu literaturile europene. Cu toate acestea, în perioada de după 1848 poezia a fost
marcată de geniul lui Eminescu, de echilibrul clasic al lui V. Alecsandri şi G. Coşbuc, de spiritul

65
înnoitor al lui Macedonski, iar teatrul a cunoscut revirimentul de geniu prin creaţia lui I. L.
Caragiale şi spiritul avântat romantic prin dramele lui Haşdeu, V. Alecsandri şi Barbu Ştefănescu
Delavrancea.
În literatura română, noţiunea de roman a apărut cu câteva decenii înaintea primelor încercări
în domeniul genului. În 1829, în prefaţa romanului „Aneta şi Luben”, de Marmontel, tradus de G.
Pleşoianu se menţiona necesitatea romanului naţional, a acelor… „istorii pentru tot felul de greşeli”,
iar un alt traducător, Simeon Marcovici, în prefaţa romanului „Viaţa Contelui de Comminj” (1830)
atrăgea atenţia că: „numirea de «romant» să nu sperie pe nimeni, că nu înseamnă alt decât o
istorioară plăzmuită… Aşadar această plăzmuire poate fi bună şi folositoare şi iarăşi [poate fi]
vătămătoare, după scopul autorului” .
Interesul pentru romanul naţional a fost susţinut de întreaga generaţie prepaşoptistă şi
paşoptistă, printre care: Gr. Plesoianu, Simeon Marcovici, I. H. Rădulescu, M. Kogălniceanu, D.
Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica, Pantazi Ghica, Radu Ionescu ş.a.
Într-un asemenea climat au apărut primele încercări de roman, printre care menţionăm ca
reprezentative, în perioada 1848-1860, creaţiile:
Istoria lui Alecu de Ion Ghica (1848), roman pierdut foarte mult timp şi descoperit de D. Păcurariu
printre manuscrisele autorului în 1959;
Tainele Inimii (1850), de M. Kogălniceanu;
Hoţii şi Hangiul (1853) de Al. Pelimon;
Manoil (1855) de D. Bolintineanu, după care a mai publicat Elena (1862) şi Doritorii Nebuni (1864);
Serile de toamnă la ţară, de Al. Cantacuzino;
Logofătul Baptiste Veleli (1855) de V. Alexandrescu (V. A. Urechea);
Coliba Măriucăi de V. Alexandrescu;
Aldo şi Aminta sau Bandiţii (1855), de C. Boerescu;
Omul Muntelui (1858), de Doamna L. (probabil C. A. Rosetti sau V. A. Alexandrescu şi Marie
Boucher);
- Radu Buzescu (1858) de Ion Dumitrescu;
Bucur, Istoria fundăturii bucureştilor (1858) de AL. Pelimon;
Un boem roman (1860) de Pantazi Ghica.
Aceleaşi eforturi în dezvoltarea romanului au continuat şi după 1860, înregistrându-se, până la
sfârşitul secolului, prea puţine reuşite. Au apărut:
Donjuanii din Bucureşti (1861-1862) de Radu Ionescu;
Misterele căsătoriei (1861) de C. D. Aricescu;
Misterele Bucureştilor (1862) de G. Baronzi;
Misterele din Bucureşti (1862) de Ioan M. Bujorescu;
Ciocoii vechi şi noi (1863) de N. Filimon;
Copilăria lui Iancu Moţoc (fragmentul Ursita) – 1864, de B.P.Hasdeu;
Mara de Ioan Slavici (1894) - (revista „Vatra”, integral în volum 1906);
Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu 1894-1895 şi În război –1897).

I. Proza românească, în accepţia ei de creaţie artistică, a cunoscut de-a lungul secolelor, în

structuri comune cu religia şi istoria, diverse zone de exprimare în afara unei organizări în specii şi
genuri artistice proprii. În aceste forme ea nu era creaţie de imaginaţie, ci o prezentare directă a unor
realităţi religioase sau istorice transpuse în registru artistic. Pagini relevante de proză întâlnim în
scrierile religioase sau istorice încă din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, în „Didahiile” lui Antim
Ivireanu şi în majoritatea cronicilor, opere ce depăşeau intenţionalitatea religioasă şi istorică şi
puneau bazele diverselor structuri artistice (portret, naraţiune, descriere, dialog ş.a.). Cronica lui
Neculce este prima operă de proză artistică care sparge tiparele înguste ale relatării seci şi impune un
stil şi o limba vie, turnată în tiparele artistice şi apropiată de izvoarele adânci ale creaţiei populare.
Pagini memorabile de proză artistică întâlnim în opera lui Dimitrie Cantemir, un mare savant şi artist
de nivel european, care prin „Istoria Ieroglifică” învăluie în metaforă şi alegorie documentul istoric şi

66
îl transpune în planul imaginaţiei, apropiind opera de structura artistică a unui roman. Un moment
dinamic în evoluţia romanului, a nuvelei, a jurnalului de călătorie şi a prozei ideologice (istorice şi
sociale) l-a marcat în mod hotărâtor generaţia de la 1848, generaţie care a produs cea mai mare
schimbare în destinele culturii şi literaturii naţionale şi a determinat măsuri ferme care au contribuit
la sincronizarea cu marile literaturi europene. Spiritul marcant al acestei epoci de mare efervescentă
spirituală a fost Ion Heliade Rădulescu, creator complex, înzestrat cu mari calităţi de îndrumător şi
deschizător de drumuri în cultura românească modernă. În cele câteva proze memorialistice şi
pamflete („Dispoziţiile şi încercările mele de poezie” – prefaţă la Gramatica de la 1828, „Domnul
Sarsailă-autorul”, „Conul Drăgan”, „Cuconiţa Dragana”), autorul – spirit polemic incisiv, un
prearghezian – se dovedeşte, ca şi în alte domenii, un creator modern, cu un simţ estetic excepţional,
superior epocii sale prin observaţia de mare profunzime şi în special prin critica acidă, „sângeros
violentă”, a moravurilor şi mentalităţilor contemporanilor.
Generaţia de scriitori de la 1848 a cultivat o proză programatică, al cărei univers de idei
descindea din tezele ideologice ale programului revoluţionar de transformare a societăţii româneşti.
Printre prozatorii importanţi ai acestei generaţii s-au afirmat M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu
Russo, C. Negruzzi, Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, Cezar Bolliac, Ion Codru Drăguşeanu ş.a.
Cel mai important scriitor al generaţiei de la 1848, întemeietorul prozei epice româneşti, a fost
COSTACHE NEGRUZZI. Până la el nu se poate vorbi de proza românească în sensul de creaţie
artistică. În nuvela sa „Alexandru Lăpuşneanu”, publicată în primul număr al revistei „Dacia
Literară”, a depăşit lipsa de experienţă a epocii şi a trecut peste tendinţele de imitaţie a unor modele,
dar şi peste obiceiul de romanţare a evenimentelor istorice şi a dat o operă originală de mare forţă
artistică, în care documentul istoric este transpus şi îmbogăţit în planul imaginaţiei. G. Călinescu
considera că „nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gusturi patetice adânci, de cuvinte
memorabile, de observaţie psihologică şi sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă.
Eroii au desen uimitor. Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism
pozitiv, scutit de naive idealităţi.” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent – pg. 205).
N. FILIMON este primul mare romancier român şi unul dintre prozatorii importanţi ai epocii
postromantice. A debutat cu o lucrare de impresii dintr-o călătorie în Occident (Excursiuni în
Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice – 1858) şi publicarea unor basme
populare şi cronici muzicale şi teatrale. În proză a scris două nuvele romantice: „Mateo Cipriani” şi
„Friedrich Staaps sau atentatul de la Schönbrun în contra vieţii lui Napoleon I şi o nuvelă realistă
„Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala” în care prezintă în mod critic viaţa şi
moravurile societăţii româneşti a timpului şi precede acţiunea din romanul „Ciocoii vechi şi noi” .
Cea mai importantă operă a lui N. Filimon este romanul „Ciocoii vechi şi noi” (1863), opera care l-a
impus drept ctitor al romanului românesc modern. Bazat pe o recuzită romantică, specifica epocii,
romanul este ancorat în realităţile timpului, remarcându-se prin descrierea „fizionomiilor” şi a
portretelor morale, prin critica moravurilor epocii.
Continuator al tradiţiei şi al ideologiei „Daciei Literare”, admirator al lui Nicolae Bălcescu
pentru clarviziunea şi ideile sale progresiste, Alexandru Odobescu se situează prin opera sa între
romantismul istoric, rafinamentul clasic şi realismul critic. Ca om de ştiinţă s-a ocupat intens, cu o
mare pasiune, de istoria veche şi arheologie, cercetări pe care le-a valorificat în numeroase studii şi
în special în cursul sau „Istoria arheologiei”, ţinut la Facultatea de Litere din Bucureşti. În literatură a
debutat cu volumul „Scene istorice” în care a reunit nuvelele „Mihnea-Voda cel rău” şi „Doamna
Chiajna”, apropiate ca temă, tipologie şi arhitectură de „Alexandru Lăpuşneanu” de C. Negruzzi.
Alexandru Odobescu dezvoltă în aceste nuvele o temă frecventă în epocă: lupta dintre domnitorul
feudal şi boieri, ilustrată printr-o recuzită romantică specifică (caractere violente, contraste,
comploturi etc.). Lucrările sunt însă remarcabile prin modul în care este reconstruită culoarea locală
a epocii, detaliile arhitectonice şi vestimentare.
Având ca temă vânătoarea, scris ca un pretext la Manualul vânătorului de C.C. Cornescu,
eseul Pseudokinegeticos este conceput ca o lucrare ştiinţifică, filosofică şi culturală, realizată cu
mijloacele artistice şi literare. Autorul îşi propune să îl familiarizeze pe cititor cu muzica, artele

67
plastice şi operele celebre ale literaturii europene, cu miturile, legendele şi producţiile folclorice care
au ca temă vânătoarea. El redă în capitolele IX, X, XI o călătorie în munţii Buzăului şi rescrie, într-o
foarte frumoasă limbă literară, basmul „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat”, auzit de la un
bisocean. Al. Odobescu este un savant care a cultivat un stil şi o limbă literară de o mare acurateţe şi
o imaginaţie prin care a transpus realitatea în planul literaturii artistice.

O personalitate marcantă şi originală a epocii a fost şi BOGDAN PETRICEICU HASDEU,

om de cultură şi scriitor de formaţie enciclopedică. El a continuat, ca modalitate, preocupare şi
formaţie, pe Dimitrie Cantemir şi Ion Heliade Rădulescu, remarcându-se ca un spirit universal, o
uriaşă natură creatoare. A abordat cu competenţă şi pregătire domenii ştiinţifice diverse: istoria
(Istoria critică a românilor, în 2 volume; monografia Ioan Vodă cel cumplit), filolog (Etymologicum
Magnum Romaniae – o enciclopedie proiectată pe mari dimensiuni sau Cuvente den bătrâni. )
A fost în acelaşi timp unul dintre primii folclorişti moderni, care au studiat folclorul în mod ştiinţific,
ca sursă şi document pentru istorie şi pentru evoluţia limbii. Aceeaşi diversitate şi spirit de
amplitudine a dovedit şi în literatură, domeniu în care T.Vianu îl socotea un autentic reprezentant al
romanticilor de influenţă germană. Criticul susţinea : „Hasdeu e talentul cel mai de seamă şi locul lui
merită să fie mai bine prezentat”.
Scriitorul a afişat în proză un cult al istoriei şi o consideraţie majoră faţă de natură şi folclor,
adâncind sentimentul romantic printr-un scepticism orgolios al eului şi o exaltare a fanteziei.
Proza lui B. P. HASDEU, deşi redusă ca întindere, marchează un pas important în evoluţia romanului
şi a nuvelei istorice. După prima nuvelă „Duduca Mamuca”, publicată în 1863, primită cu reacţii
critice pentru limbajul licenţios, autorul proiectează un roman de mari proporţii intitulat „Copilăria
lui Iancu Moţoc”. Din acest proiect amplu a apărut doar primul capitol intitulat, „Ursita”, şi o parte
din capitolul al doilea”, Pricopseala”. Deşi limitat la dimensiunile unui capitol, „Ursita” poate fi
considerat primul roman istoric românesc reuşit (romanele „Logofătul Baptiste -Veleli (1855)de V.
Alexandrescu (V. A. Urechea) şi „Radu Buzescu” (1858), de Ioan Dumitrescu erau povestiri
romanţate cu subiecte luate din istorie). Acţiunea romanului „Copilăria lui Iancu Moţoc” se
desfăşoară în Moldova, la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, şi are ritmul şi atmosfera unei
tragedii antice, evenimentele şi personajele fiind dominate şi conduse de „destin”.
Măsura talentului şi a preocupărilor literare ale lui B. P. HASDEU au fost evidente în
interesul acordat dramaturgiei, unde, pe lângă drama romantică „Răzvan şi Vidra”, prima operă
istorică în versuri de certă valoare din literatura noastră, a publicat câteva piese istorice („Domniţa
Ruxandra”-1868, „Răposatul Postelnic”, comedii („Orthonerozia”) şi satire populare („Trei crai de la
răsărit”). G. Călinescu considera că „în totalitatea acţiunilor sale, Hasdeu a fost un geniu universal”.

Proza românească a atins statutul de originalitate deplină în momentul în care sincronizarea

cu literaturile europene s-a produs prin valorificarea universului autohton, a marilor convulsii prin
care trece societatea românească spre un alt tip de civilizaţie şi o altă cultură. Un asemenea moment,
calitativ superior faţă de tot ce apăruse până atunci, a avut loc o dată cu afirmarea marilor scriitori
clasici: MIHAI EMINESCU, ION CREANGĂ, ION LUCA CARAGIALE, IOAN SLAVICI,
creatori geniali care au marcat hotărâtor destinul literaturii române şi prestigiul ei în viitor.
ION CREANGĂ este întâiul mare scriitor român care se ridică la nivelul marii arte, al patrimoniului
de valori universale. Fiu de ţăran care accede în literatură, adoptă un ton uneori ironic, alteori
mucalit, scuzându-se pentru „ţărăniile” lui şi ferindu-se să-şi dea părerea cu mintea lui „cea proastă”
de om din popor. De aceea, nu s-a depărtat niciodată de universul cunoscut, familiar al satului, de
tradiţiile acestuia, în care a crescut şi s-a format. Scriitorul, socotit de mulţi „poporal”, a depăşit cu
fineţe acest nivel şi a pătruns, prin talentul său genial, în tainele marii arte, în subtilităţile, puţin
exploatate la noi, ale prozei moderne.
Ion Creangă a publicat, pe lângă lucrarea genială „Amintiri din copilărie”, poveşti bazate pe
izvoare folclorice asemănătoare basmelor „Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”, „Dănilă
Prepeleac”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Fata babei şi fata moşului”, precum şi

68
câteva povestiri şi nuvele (episoade istorice din viaţa satului) – „Moş Ion Roată”, „Ion Roată şi
Unirea”, „Popa Duhu”, „Povestea unui om leneş”, „Inul şi cânepa”, „Moş Nechifor Coţcariul.”
Producţiile lui Ion Creangă au ca izvor şi intenţionalitate basmele şi producţiile epice populare,
lăudând munca, hărnicia şi curajul, satirizând în acelaşi timp lenea, înapoierea şi lipsa de preocupări
utile.
În cele mai multe povestiri realitatea se îmbină cu elemente fantastice şi capătă o nouă
dimensiune, o calitate prin care viaţa satului este transpusă într-un plan simbolic, fabulos („Dănilă
Prepeleac”, „Povestea lui Harap-Alb” etc.).
Localizate în universul tradiţional al unui sat moldovenesc, „Amintirile din copilărie” cuprind
patru capitole, patru etape ale copilăriei, şi includ o întreagă tradiţie a satului românesc în general,
prezentând o lume care îşi are rădăcinile şi trăinicia în obiceiurile şi experienţa de viaţă milenară.
În „Amintirile din copilărie”, autorul, un observator matur, reconstituie peste timp şi readuce
în prezent câteva zone ale copilăriei. Povestirea, devenită amintire, este marcată afectiv de o
tonalitate subiectivă, cu o bogată încărcătură nostalgică, căreia timpul i-a dat o aură de basm.
Scriitorul se întoarce – prin amintire – în propriul trecut, reînvie o lume pură şi fericită, în care este
deopotrivă personaj, actor şi observator. El îşi începe povestirea printr-o formulă atenţională şi
ceremonială, ca în basm, prin care invită cititorii să îl urmărească şi în care amintirea copilăriei şi
universul mirific al satului sunt văzute cu ochii şi experienţa omului trecut prin viaţă. „Stau câteodată
şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu,
drăguliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei ...”
„Amintirile din copilărie” transpun evenimentele plasate dincolo de experienţa individuală şi
surprind manifestările general-umane, „copilăria copilului universal” – din toate timpurile şi de
pretutindeni –, cum remarca G. Călinescu.

„Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei
cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în opera lui I.L.CARAGIALE, un scriitor
care se înrudeşte cu emulul său în lirică prin aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al
cuvântului românesc pe care îl înfăţişează cu noi şi mari puteri expresive” (T. Vianu ).
Aşa cum remarca T. Vianu, I. L. Caragiale a marcat în teatrul şi proza românească nivelul de
geniu pe care Eminescu l-a ilustrat în poezie. El este primul mare scriitor obiectiv în opera căruia
este reflectată, în profunzimea ei, viaţa societăţii româneşti văzută ca o „comedie umană”, transpusă
într-un autentic document artistic.
Opera lui I. L. Caragiale cunoaşte o mare diversitate (comedie, dramă, nuvele, schiţe,
povestiri etc.) şi un timbru inconfundabil, specific spiritului său neliniştit şi nestatornic. Ea se întinde
cu aceeaşi valoare pe o perioadă de peste trei decenii.
Tematica şi structura creaţiei sale cuprinde două zone, aparent contrare, cultivă două
universuri distincte: unul comic şi altul tragic .
Varietatea şi nota originală a universului comic este reflectată, în prima etapă de creaţie, în
comediile „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale
carnavalului” şi în majoritatea schiţelor, acele „momente” de viaţă nemuritoare. („Om cu noroc”,
„Mici economii”, „Domnul Goe”, „Vizită” ş.a.).
Universul tragic, specific creaţiei din ultima etapă, este ilustrat atât prin drama „Năpasta”, cât şi
schiţe şi mai ales nuvele şi povestiri („O făclie de paşte”, „Păcat”, În vreme de război”, „Abu
Hasan”, „Kir Ianulea”, „La hanul lui Mânjoală” etc.).
Comediile lui Caragiale au ca intenţionalitate finală critica moravurilor unei burghezii
recente, fără tradiţie şi fără aderenţă reală la civilizaţia modernă. Scriitorul surprinde lipsa de cultură,
parvenitismul şi imoralitatea acestei lumi, marea discrepanţă existentă între esenţa şi aparenţa
aspiraţiilor acesteia. Viziunea în care este prezentată varietatea tipologică, impune o structură clasică,
obiectivă asupra vieţii, o modalitate „de a creea durabil şi esenţial” (G. Călinescu).
Deşi reduse la o singură trăsătură de caracter, la o schemă clasică, încadrate într-o categorie
tipică (demagogul, politicianul venal şi corupt, carieristul, fanfaronul etc.), personajele se impun, ca

69
prototipuri, prin caracterul general al reprezentativităţii lor (Jupân Dumitrache, Trahanache,
Caţavencu, Rică Venturiano, Chiriac, Veta, Ziţa, Zoe).
Ca orice scriitor clasic, Caragiale e creator de tipuri, unele mai adânci, altele doar profilate,
schematice, dar toate reprezentative, care fac „concurenţă stării civile”.
A doua zonă a comicului o reprezintă schiţele (momentele), care cuprind o mare varietate de
teme şi mijloace comice (de la critica unei false vieţi de familie, a adulterului, la educaţia greşit
realizată de familie şi şcoală, la sistemul de relaţii şi corupţie, până la ridiculizarea unor instituţii, ca
biserica, justiţia, presa, saloanele mondene etc.). Prin acestea, Caragiale pune bazele unui gen nou,
situat între nuvelă şi schiţă, bazat pe notaţia spontană, apropiată reportajului. Unele „momente” sunt
reportaje de presă sau rapoarte („Proces-verbal”), altele sunt telegrame („Telegramă”), scrisori
(„Urgent”), povestiri („Triumful talentului”) sau ingenioase table de materii („La Moşi”). Multe
schiţe sunt dialogate, au un ritm scenic şi viu şi o mare forţă de sugestie şi comunicare, sunt scenete
(„Amicii”, „C.F.R.”).
După apariţia comediilor şi a primelor schiţe comice, spiritul neliniştit al lui Caragiale a simţit
nevoia lărgirii ariei de cuprindere a vieţii şi de reflectare a destinului unor noi medii sociale.
Extinderea observaţiei asupra unei lumi oprimate, încremenită în cutume şi uitată în tradiţie, cu alte
preocupări şi aspiraţii, a necesitat schimbarea registrului de creaţie, a structurii, a stilului şi tonalităţii
sentimentelor.
O asemenea pendulare a creaţiei de la comic la dramatic şi tragic nu era un lucru neobişnuit
pentru autorul unui comic tragic întâlnit în multe schiţe în care destinul unor personaje era colorat de
o undă de tristeţe şi o sugestie de victimizare.
În drama „Năpasta”, în nuvele şi în unele schiţe, Caragiale părăseşte definitiv mediul
cunoscut al mahalalei şi aspiraţiile micului burghez, articulându-şi observaţia pe o fracţiune de viaţă
limitată la universul sufletesc al ţăranului şi în special al burgheziei săteşti, preot, învăţător, hangiu,
cârciumar etc., un mediu mai puţin cunoscut de autor în dimensiunile lui interioare. Fixarea ţăranului
în umanitate este motivată atât social, cât şi temperamental, psihologic. Faţă de ţăran şi de destinul
lui, scriitorul a avut întotdeauna o atitudine de simpatie şi înţelegere, considerând viaţa înapoiată a
satului ca singura explicaţie a temperamentului aspru, a universului sufletesc rudimentar al acestuia,
în care se păstrează unele porniri ereditare, nestăpânite raţional. Garabet Ibrăileanu a arătat că „deşi
nu l-a idealizat pe ţăran scutindu-l de vicii şi pasiuni atavice elementare, nu l-a înfăţişat într-o lumină
ridicolă. Când a scris tragedie n-a crezut că mahalaua merită onoarea de a servi ca material...pentru
sentimente puternice, grave, serioase”.
Operele care au ca temă viaţa ţăranului sunt destul de puţine, scriitorul s-a preocupat de acest
mediu incidental. Pe el l-au preocupat nu sărăcia şi exploatarea ţăranului (excepţie făcând
„Arendaşul Român” şi pamfletul „1907, din primăvară până în toamnă”), ci viaţa lui sufletească,
modul de a iubi şi a urî, traumele morale produse de frică, de ură şi duşmănie.
„Năpasta”, singura dramă a lui Caragiale, prezintă un episod din mediul rural, în care Anca,
Dragomir şi Ion sunt personaje cu o viaţă sufletească tensionată, agitată şi plină de neprevăzut.
Secţiunea cea mai importantă a universului tragic o reprezintă nuvelistica. Scriitorul surprinde
personajele în situaţii limită, obsedate şi traumatizate sufleteşte, manifestându-se printr-un decalaj de
comportament faţă de conduita normală. Din acest punct de vedere, majoritatea prozelor, nuvele şi
povestiri, („O făclie de Paşte”, „Păcat”, „În vreme de război”, „Două loturi”, „Kir Ianulea” ş.a.)
cunosc o deviere de la real şi se înscriu sub o dominantă influenţă naturalistă, în care sentimentul
tragic este exprimat de situaţii particulare, marcate de unele porniri patologice şi sangvine. Cu toate
acestea, în cele mai multe cazuri, simţul realităţii şi al măsurii, specifice geniului lui Caragiale,
topesc notele sumbre, accidentale, viziunile naturaliste şi accentuează dramele general umane,
obsesiile reale şi traumele sufleteşti.
O altă secţiune a prozei lui Caragiale este formată din povestirile fantastice („La hanul lui
Mânjoală”, „Kir Ianulea”, „Calul dracului” etc.), în care întâlnim un univers balcanic miraculos, o
zonă situată între real şi imaginar. Dimensiunea fantastică se bazează pe ambiguitatea planurilor real

70
şi imaginar, pe o transferare a realului într-un univers enigmatic, fără a pierde de tot legătura cu
normalitatea.
Gustul pentru balcanitate, pentru o dimensiune fantastică a realului, pentru enigme şi tâlcuri,
pentru o veche înţelepciune de viaţă este o constantă în literatura română de la Anton Pann, N.
Filimon şi Ion Ghica, la Matei Caragiale. Această preferinţă nu se reduce la o simplă atracţie a
mediului geografic şi a unor moravuri specifice, ci este un mod de viaţă, o atitudine filozofică în faţa
existenţei.

IOAN SLAVICI este socotit pe bună dreptate cel mai mare nuvelist român din secolul al
XIX-lea şi din toate timpurile. Primele sale scrieri, destul de modeste, care nu îl anunţau pe scriitorul
de mai târziu, au fost câteva prelucrări folclorice („Zâna zânelor”, „Floriţa din codru”, „Păcală în
satul lui”, „Ileana cea şireată” ş.a.) şi unele piese de teatru („Fata de birău „ –1871, „Bogdan Vodă”,
„Gaspar Graţiani”.)
În nuvelistică a debutat cu „Novele din popor”, în 1881, volum în care au fost reunite câteva
din cele mai bune creaţii, printre care: „Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Gura satului”, „O viaţă
pierdută”, „La crucea din sat”, „Budulea Taichii”. Trei ani mai târziu, în 1884, a publicat la Sibiu o
altă operă remarcabilă din viaţa satului ardelean, nuvela „Pădureanca”.
În cele mai multe povestiri şi nuvele, autorul urmăreşte diverse aspecte din activitatea unui sat
aşezat la limita pătrunderii elementelor capitaliste, un sat stratificat economic în bogaţi şi săraci, cu
relaţii conflictuale şi violente care provoacă traume şi drame umane. Scriitorul, familiarizat cu o
asemenea lume, realizează o investigaţie minuţioasă a relaţiilor şi a proceselor sufleteşti ale eroilor.
Printre primele nuvele în care se afirmă „realismul poporal” şi în care scriitorul pune un mare
accent pe viaţa interioară a eroilor, pe psihologia acestora sunt: „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”,
„Moara cu noroc”, „Pădureanca” ş.a.
Dintre acestea, „Moara cu noroc” şi „Pădureanca”, opere cu o acţiune complexă, asemenea
unor mici romane, sunt capodopere ale genului în care observaţia scriitorului se obiectivează şi se
depărtează de caracterul moralizator simplist şi didacticist. În aceste nuvele relaţiile interumane sunt
abordate cu realism, în desfăşurarea lor complexă şi în dimensiunea lor dură.
După o strălucită activitate de nuvelist, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi în primele două
decenii ale secolului al XX-lea, Ioan Slavici publică mai multe romane („Mara”-1894, „Luca”-1902,
„Manea”-1905, „Corbei”-1906-1907, „Din două lumi” 1908-1909, „Cel din urmă armaş”-1923 şi
„Din păcat în păcat”-1924-1925).
O privire succintă asupra activităţii sale de romancier relevă masivitatea acesteia din punct de
vedere cantitativ, dar şi faptul că valoric s-a impus doar „Mara”, primul roman.
În proza lui Slavici, mediul este hotărâtor în formarea şi evoluţia destinelor personajelor,
calităţile şi deformările acestuia pătrund adânc în sufletul eroilor şi le condiţionează comportamentul.
Într-o comunitate diferenţiată după avere şi prejudecăţi etnice, cu reguli de viaţă fixe, cu un statut fix
al vechilor bresle meşteşugăreşti, cu periodicitatea târgurilor unde se vindea orice, profilul Marei,
eroina din romanul cu acelaşi titlu, nu distonează, ci, din contră, marchează o normalitate a existenţei
cotidiene.
Cadrul social-uman al romanului este situat într-o zonă specific ardelenească, un târg cu
multiple legături cu satele învecinate, înşirate de-a lungul Mureşului, de la Radna, Lipova şi până la
Arad.
„Mara” nu este un roman de personaj, o creaţie monografică despre o eroină, decât în măsura
unui prim strat al acţiunii. În fond, autorul insistă în aceeaşi măsură asupra a două personaje,
luminând două demersuri existenţiale: Mara şi Persida, mamă şi fiică. Romanul este deci în aceeaşi
măsură şi al Persidei şi poate cu o deschidere mai mare spre generaţia ei. Autorul uneşte atent şi dă
sens existenţei celor două femei, a căror viaţă este condiţionată direct de mentalităţile sociale şi
timpul în care sunt înscrise. Mara şi Persida sunt două ipostaze ale aceluiaşi personaj, una văzută
static, reprezentând stabilitatea şi spiritul de rezistenţă al acestei lumi, iar cealaltă prinsă în dinamica
devenirii, care îi marchează profunzimea sentimentului erotic.

71
 Mihai Eminescu semnala, la apariţia primului volum de nuvele ale lui Slavici, noutatea faţă
de proza de până atunci, prin faptul că „problemele psihologice pe care le pune sunt desenate cu toată
fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”.
Această particularitate modernă a prozei lui Slavici o afirma şi T. Vianu, în „Arta prozatorilor
români”: „Slavici creează modelul analizei psihologice ...prin care izbuteşte să dea personajelor sale
o viaţă interioară surprinsă într-o adâncime care nu îl ispitise niciodată pe Creangă.

MIHAI EMINESCU s-a afirmat surprinzător de singular prin concepţia şi altitudinea gândirii
sale, topite într-o proză romantică de factură lirică, fixată într-un univers filosofic şi o existenţă
dramatică a fiinţei umane. Diferită şi superioară faţă de proza publicată în epocă prin natura sa
filozofică şi universul fantastic, proza sa, la fel de întinsă şi frământată în cuptoarele creaţiei ca şi
poezia (dovadă numeroasele manuscrise, fragmente şi pagini de documente), cuprinde structuri
artistice diverse, de la roman („Geniu pustiu”), nuvele şi povestiri fantastice („Avatarii faraonului
Tlà”, „Cezara”, „Poveste indiană”, „Sărmanul Dionis”) la proza de observaţie realistă şi de evocare
(„La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Moş Iosif”, „Aur, mărire şi amor”, „Părintele Ermolachie
Chisăliţă” ).
La o vârstă foarte fragedă (nu împlinise încă 18 ani), Eminescu îşi propune să scrie un roman
social-filozofic pe care îl intitulează „Naturi catilinare” (termen care în accepţia autorului capătă
sensul de fiinţe problematice, faustiene şi dornice de idealuri superioare), în care vroia să oglindească
frământările dramatice ale generaţiei sale în raport cu marile idealuri patriotice ale înaintaşilor (idee
care stă la baza poeziei „Epigonii” şi care face parte dintr-un flux de concepte fundamentale care
străbat poezia şi proza sa.).
Abandonat în manuscris, un capitol din amplul proiect al romanului „Naturi catilinare” a
constituit materia unei alte creaţii, a romanului „Geniu pustiu”, scris la vârsta de 20 de ani şi publicat
în 1904 de Ion Scurtu. În noul roman, Eminescu dezvoltă o naraţiune romantică în care personajele
simbolice, scriitorul, Toma Nour (autorul fictiv al unui manuscris găsit după moartea sa) şi Ioan
constituie faţete diferite ale creatorului.
În centrul acţiunii este situată figura demonică a lui Toma Nour, un student ardelean înzestrat
cu calităţi extraordinare, „un satan frumos”, „dumnezeiesc” care întruchipează, într-un fel,
personalitatea fizică şi spirituală a lui Eminescu. El, un răzvrătit, un inadaptabil din raţiuni
superioare, militează pentru reforma societăţii bazată pe o nouă structură morală şi pe adevăratele
valori naţionale. În viaţa erotică, eroul este înfrânt. „Demon rece, cu inima de bronz, el este uşor
pradă unei iubiri istovitoare, nefericate” (E. Simion), în care Poesis, fiinţă diafană şi anxioasă, îl
tratează brutal.
Deziluzia vieţii, decepţia sentimentală îl readuc pe Toma Nour în Ardeal, unde „aude durerea
buciumului” şi ia calea codrilor, încadrându-se luptei sociale şi naţionale alături de Avram Iancu.
După înfrângerea revoluţiei, eroul revine la Cluj într-o stare de scepticism şi deziluzie, mai ales că
află dintr-o scrisoare că Poesis l-a înşelat din cauza sărăciei, a lipsurilor materiale.
Nuvela filozofică „Sărmanul Dionis” marchează o categorie nouă de proză, în care acţiunea
desprinsă din contextul epic real se desfăşoară în plan fantastic, cu evidente sensuri simbolice.
Autorul înserează în această nuvelă o proză mai veche, „Umbra”, în care e vorba de mitul omului
care şi-a pierdut umbra, idee înrudită cu cea din povestirea Adalbert von Chemisso.
Au rămas în manuscris un număr de proiecte şi fragmente de proză filozofică („Umbra mea”,
„Avatarii faraonului Tlà”, „Poveste indiană”, „Archeus”, „Moartea Cezarei”), creaţii care probează
preocupările superioare ale autorului pentru un gen literar neobişnuit până atunci în literatura
română.
În 1876, apare în „Curierul de Iaşi” nuvela erotică „Cezara”, a cărei acţiune principală se
desfăşoară în paradisul unei naturi luxuriante din Insula lui Euthanasius, unde se împlineşte iubirea
agresivă şi dominatoare, însă plină de candoare a Cezarei cu călugărul Ieronim.

72
 Câteva proze rămase în manuscris pun accentul pe observaţie realistă şi evocare în spiritul
poeziei tradiţionaliste („La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Părintele Ermolachie Chisăliţă”,
„Moş Iosif”.).
Subliniind valoarea indiscutabilă a prozei lui Eminescu, T. Vianu în „Arta prozatorilor
români”, menţiona că „Eminescu, fiind înainte de toate un povestitor fantastic, i se impune nu
observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci”.
Cunoscut în genere doar ca poet, ALEXANDRU MACEDONSKI a fost şi un prozator
strălucit, dramaturg, critic literar, estetician şi orator. În toate aceste activităţi se recunoaşte amprenta
unei mari, incontestabile personalităţi, a unei puternice structuri sufleteşti animate de o inteligenţă
deosebită şi de un real crez etic.
Vocaţia sa se manifestă prin numeroase articole în care, abordând chestiuni de estetică sau de
tehnică literară, poetul căuta să imprime o „direcţie” literaturii contemporane, opusă programatic
celei de la Junimea. Temperamentul vulcanic, nestăpânit al poetului, cultura şi influenţa franceză se
opuneau categoric spiritului reţinut şi critic în care dirija Maiorescu activitatea publică a cenaclului
ieşean.
Prin temperament şi prin împrejurările concrete ale vieţii, Macedonski oferea imaginea unui
om (şi mai ales a unui artist) torturat fără încetare de caracterul contradictoriu al aspiraţiilor sale.
Unul din meritele sale este acela că orientează proza spre noi domenii de inspiraţie, spre descoperirea
unor noi teritorii: realitatea interioară, psihologia personajelor, investigarea lumii sufleteşti pentru a
înţelege contradicţiile şi profunzimile ei.
De la povestirile romantice proza sa a evoluat la memorialistică („Pe drum de poştă”),
naraţiuni evocatoare („Cartea de aur”), la realismul modern axat pe vis, presentimente, obsesii.
Autorul experimentează mai multe formule (ca şi în poezie de altfel), de la notaţia naturalistă la
proza simbolică, a sugestiilor, rămânând în toate acelaşi căutător neostenit al esenţelor, al adevărului
artistic. Nu se poate vorbi de o formulă, de o tehnică artistică dominantă în proza sa, dar, indiferent
de modalităţile variate, scopul urmărit este revelarea straturilor adânci ale simţămintelor, ale
subconştientului. O parte însemnată în proza lui Macedonski este prin excelenţă memorialistică
picturală, descriptivă. Cu un simţ al culorii deosebit de dezvoltat, scriitorul compune adevărate
tablouri, pline de detalii pitoreşti.
După 1886, proza lui Macedonski („Soare şi grâu”, „Moara pe Dunăre”, „O noapte la
Sulina”, „Pădurea ulmilor”, „Bucureştii lalelelor şi ai trandafirilor”) pune un accent prioritar pe
elementul descriptiv, mai puţin pe latura pitorească şi documentară, cultivând arta rafinată a efectelor
de culoare şi de lumină. Fondul tuturor acestor proze este profund subiectiv.
Prozatorul Macedonski egalează poetul; pe plan stilistic, valoarea prozelor din „Cartea de aur” nu
rămâne cu nimic în urma celor mai reuşite poezii. Romanul „Le calvaire de feu”-1906, considerat de
autorul lui opera fundamentală a vieţii, apare astăzi ca un eşec. În schimb, varianta românească
„Thalassa” este cu mult superioară. O inedită însemnare macedonskiană dezvăluie că „Thalassa va
înnebuni pe prea cuminţi şi va încuminţi pe nebuni”.
Titlul lucrării şi numele eroului provin, după însăşi mărturia textului, din lectura operei
istoricului elin Xenophon, „Anabasis „sau „Retragerea celor 10.000”.
Thalassa este o operă complexă, cu multiple planuri în profunzime, cu efecte de lumină şi culoare.
Autorul şi-a conceput opera ca pe o „epopee a simţurilor” nu doar în sensul că eroul se
consuma în combustia lor, dar şi în acela că toate regiunile senzorialului: văzul şi auzul, tactul, gustul
şi odoratul sunt puternic solicitate. Într-o notă semnată de autor la sfârşitul volumului, acesta
mărturisea: „Thalassa e, în adevăr, una din acele opere ce, «ca „Faust», cer linişte şi timp, şi
meditaţiune, şi studii de fiece minut. Ideea autorului, fiece capitol al epopeii sale trebuie să ne dea
senzaţiunea unei culori prin imaginile întrebuinţate, şi fiece capitol va fi tipărit pe o hârtie de o
nuanţă corespondentă”.
„Thalassa” abordează tema eternă a aspiraţiei umane spre desăvârşire, a redescoperirii
semnificaţiei cosmice a Fiinţei.

73
 Din punct de vedere al expresiei, Thalassa excelează ca poem al „tuturor simţurilor întrunite”
(după cum arăta T.Vianu), prin „analiza de senzaţii” (după cum arăta Adrian Marino). Forţa
personalităţii macedonskiene impune întregii „epopei a simţurilor” timbrul exaltat al tensiunii unei
lirici de excepţie.
Ultima secţiune a cursului se ocupă de structura şi diversitatea prozei de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi de diferitele ei orientări realiste, naturaliste, de tendinţă socialistă sau poporanistă:
Alexandru Vlahuţă – nuvelist şi romancier („Dan”);
Barbu Delavrancea – nuvele puternic influenţate de naturalism („Zoe”, „Linişte”, „Paraziţii”,
„Trubadurul”);
Duiliu Zamfirescu – nuvelist şi romancier („Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” etc.);
Ioan Popovici Bănăţeanu – epigon al lui Slavici preocupat de viaţa meseriaşilor.

TESTE DE AUTOEVALUARE (prima secţiune)

Enumeraţi cinci încercări de roman apărute între 1848-1865 şi menţionaţi influenţele din literaturile
europene şi principalele probleme social-politice autohtone la care se referă problematica acestora.
Analizaţi romanul „Ciocoii vechi şi noi” şi menţionaţi:
- elementele romantice şi realiste din structura naraţiunii;
- caracterizarea personajelor şi semnificaţia acestora.
Răspundeţi la următoarele întrebări în legătură cu eseul „Pseudokinegeticos” de Alexandru
Odobescu:
- Care este tema eseului şi modalitatea tratării ei?
- Câte capitole are şi ce cuprind?
- Cum se intitulează basmul integrat în eseu?
- Prin ce se caracterizează limba şi stilul operei?
4. În ce constă specificul şi originalitatea povestirilor lui Ion Creangă?
5. Structura şi tonalitatea evocativă a „Amintirilor din copilărie” de Ion Creangă.
6. I. L. Caragiale – universul comic. Diversitatea modalităţilor comice în comedii.
7. I. L. Caragiale – universul tragic. Viziunea despre lumea satului în „Năpasta” şi în nuvele.
8. Definiţi elementele „realismului poporal” specific nuvelelor lui Ioan Slavici.
9. Analizaţi romanul „Mara” – primul roman obiectiv românesc.
10. Dimensiunea filozofică a prozei lui M. Eminescu.
11. De la viziunea romantică la proza modernă în creaţia lui Alexandru Macedonski

II. O altă secţiune a textului cuprinde referiri asupra poeziei româneşti din secolul al XIX-lea,
a formelor poetice şi a evoluţiei de la poezia social-politică a începutului de secol, la romantism (M.
Eminescu), la elementele clasice (V. Alecsandri, G. Coşbuc) şi la primele creaţii moderne (Alex.
Macedonski, simbolismul).
Până la simbolism, moment în care poezia se desprinde ca structură şi formă a mesajului de
celelalte genuri şi specii ale literaturii (de proză şi teatru), existau poeţi, nu şi poezie (istoria poeziei
se reducea la istoria literaturii în general). Formele vechi de poezie, clasicismul şi romantismul, nu
constituiau curente poetice, ci structuri literare, se refereau la norme valabile pentru toate speciile
literare.
Tendinţa de diferenţiere, de afirmare a unui limbaj poetic figurativ şi sugestiv este exprimată,
pentru prima dată, de simbolism şi accentuată ulterior de mişcările poetice moderne.
Aparent foarte bogată în poezie, această epocă a fost marcată doar de trei mari personalităţi:
Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski.
Opera lui VASILE ALECSANDRI, în special poezia, are, în cea mai mare parte, un caracter
militant şi marchează, în plan poetic, evenimentele importante ale epocii: Revoluţia de la 1848,
Unirea Principatelor şi independenţa naţională.

74
 El reprezintă, aşa cum îl considera B. P. Hasdeu, figura cea mai puternică, cea mai
reprezentativă a literaturii noastre din secolul al XIX-lea, căruia Eminescu îi aducea un omagiu
numindu-l „rege al poeziei”.
Creator complex de mare prestigiu în epocă, a publicat o poezie diversă şi a acoperit toate
speciile genului (legende, doine, pasteluri, ode, lirică patriotică şi socială).
A debutat cu câteva poezii în limba franceză, publicate în revista „La glaneur moldo-vlaque”
a lui Gh. Asachi. Ulterior, descoperindu-şi, prin poezia populară, drumul spre creaţia originală,
publică în 1853 primul său volum de poezie originală „Doine şi lăcrămioare”, prin care a impus un
stil nou poeziei social-patriotice, o împletire a eposului popular cu datele creaţiei culte. Ultimul ciclu
al acestui volum este intitulat „Suveniri” şi cuprinde 21 de poezii social-patriotice („Deşteptarea
României”, „N. Bălcescu murind”, „Anul 1855”, „Hora Unirii” ş.a.
Un valoros sector al poeziei lui V. Alecsandri este cel al pastelurilor publicate între 1868-
1869: „Concertul în luncă”, „Fântâna”, „Rodica”, „Cositul”, „Secerişul”, „Sfârşit de toamnă”,
„Gerul”, „Viscolul” etc.
O atenţie deosebită a acordat poetul războiului de independenţă din 1877, eveniment căruia i-
a închinat ciclul poetic intitulat „Ostaşii noştri”. Poeziile din acest ciclu („Sergentul”, „Eroii de la
Plevna”) au devenit cele mai populare în epocă.
Ciclul celor 17 legende („Dumbrava Roşie”, „Dan, căpitan de plai”, „Legenda ciocârliei”, „Legenda
rândunicii” etc.) sunt inspirate din epica folclorică şi au ca model „Legenda secolelor”, de V. Hugo.
EMINESCU, „poetul nepereche” (G. Călinescu), e nu numai cel mai mare scriitor român, ci şi
creatorul unic al unei opere care a constituit pentru posteritate un veritabil mit al culturii şi
spiritualităţii româneşti. „El e o apariţie inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana
noastră literatură ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul din cei mai mari lirici ai
secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi, într-un colţ din
fundul Moldovei” (G. Ibrăileanu).
Universul operei lui Eminescu izvorăşte din adâncul fiinţei româneşti şi se cristalizează în
câteva motive şi teme specifice gândirii şi concepţiei existenţiale a poporului român. În creaţia sa
este surprins orizontul sub care se înscrie fiinţa naţională în timp şi spaţiu, întruchipată într-o mare
varietate de ipostaze, printre care: omul în relaţia directă cu istoria, cu natura, cu iubirea şi aspiraţia
sa cosmică.
Existenţa universului şi a marilor taine spre care tinde fiinţa umană, desfăşurate sub cupola
timpului, devin nu numai tema fundamentală, tema temelor creaţiei sale, ci şi singura şi unica
componentă interioară a vieţii şi a devenirii istorice. Timpul real, efemer şi mobil, capătă valori
diferite şi o repetabilitate ciclică în marcarea existenţei Omului şi a Universului.
În poetica lui Eminescu, omul, ca singura fiinţă istorică care are conştiinţa devenirii sale, a „eternei
alergări”, este raportat permanent la timpul existenţial în care „vis al morţii eterne e viaţa lumii-
ntregi”. Poetul consideră istoria „o panoramă a deşertăciunilor”, o succesiune de civilizaţii repetate
mecanic, fără ca omul să le poată stabili finalitatea. O asemenea viziune o întâlnim în poezii ca:
„Memento mori”, „Mureşan”, „Decebal şi strigoii” ş.a.
O temă fundamentală a creaţiei eminesciene, care subliniază formaţia sa romantică, este aceea
a raportării la cadrul natural prin proiectarea naturii în viaţa interioară a fiinţei umane. În geografia
eminesciană, natura solară şi nocturnă e veşnică şi universală. Ritmurile eterne ale acesteia sunt
surprinse în desfăşurarea lor în spaţiul sufletesc românesc, în formele lor autohtone, aşa cum poetul
le-a perceput într-un lung exerciţiu al iubirii pământului natal.
În poezia lui Eminescu natura nu evoluează independent, desprinsă de universul uman, aşa
cum o întâlnim în unele pasteluri ale lui V. Alecsandri, ci constituie o componentă interioară a
existenţei şi a sufletului omenesc, a sentimentelor şi trăirilor acestuia. Natura reproduce, prin
ritmurile ei, dorul eminescian, sentiment românesc unic, apropiat de creaţia folclorică, prin care se
exprimă nota cea mai naţională a universalităţii spiritului românesc. („Codrule, Măria ta”, „Sara pe
deal”, „Lacul”, „Doina”).

75
 Iubirea, sentiment care dă conţinut cadrului natural, cunoaşte una din cele mai importante
ipostaze poetice şi se desfăşoară într-o mare varietate de stări sufleteşti şi intensităţi. Pe de o parte,
asistăm la desfăşurarea sentimentului erotic tonic, luminos, la dorinţa atingerii prin iubire a idealului
şi a împlinirii („Floare albastră”, „Dorinţa”, „Lacul”, „Lasă-ţi lumea” ş.a.), iar, pe de altă parte,
iubirea e întunecată de deznădejdea neîmplinirii, de depărtarea fiinţei iubite („Pe lângă plopii fără
soţ”, „Te duci”, „De câte ori iubito”). „Eminescu e un mare erotic prin gravitate” – remarca G.
Călinescu, iar T. Arghezi menţiona faptul că în poezia lui întâlnim „o dragoste de păsări albe care
străbat eternitatea şi se întâlnesc în zbor în dreptul unei stele”. El a sondat şi luminat cu puterea
geniului său în adâncul fiinţei naţionale, în „matricea stilistică” a acesteia şi a fixat definitiv şi în
durată modul în care poporul român concepe existenţa şi se raportează la dimensiunile eterne ale
timpului şi spaţiului. („Luceafărul”, ciclul „Scrisorilor” etc.). Creaţia sa constituie primul act de
identitate universală a neamului nostru.
Anticipând cu clarviziune rolul simbolic al lui Eminescu pentru destinele literaturii române,
T. Maiorescu considera că: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului său, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul
Eminescu cea mai frumoasă înfăţişare până azi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veşmântului cugetării româneşti”.
Începuturile simbolismului românesc sunt legate, cel puţin teoretic şi ca intenţionalitate de
înnoire a universului poeziei, de personalitatea fascinantă, unică în peisajul literar al vremii, a lui
ALEXANDRU MACEDONSKI. Socotit, pe bună dreptate, părintele poeziei moderne româneşti, el
este cel care, cu o intuiţie genială şi o mare mobilitate estetică, a spart canoanele învechite ale poeziei
tradiţionaliste şi a făcut trecerea de la romantismul eminescian spre cel dintâi curent poetic modern,
simbolismul.
Opera sa cuprinde o diversitate de structuri poetice şi literare reunite în volumele: „Prima
verba” (1872), „Poezii” (1892), „Excelsior” (1895), „Flori sacre” (1912), volum în care apare ciclul
„Nopţilor”, „Cartea de aur” (1902) – nuvele şi schiţe, „Bronzes” (versuri în limba franceză),
„Thalassa” (lucrare publicată postum în 1925), „Poema rondelurilor” (apărută în 1927, după moartea
poetului) ş.a.
Autorul pendulează, în întreaga sa creaţie, între romantismul eminescian şi noile curente
moderne, în primul rând simbolismul de influenţă franceză. Autor al „Nopţilor” şi al „Rondelurilor”,
el e apropiat ca structură poetică de romantismul sfârşitului de secol, mai puţin pur şi violent, sau, în
rondeluri, de clasicismul la fel de eclectic, invadat de numeroase influenţe parnasiene şi moderne.
Între aceste două orientări fundamentale se situează întreaga operă, cu toată dorinţa poetului de a
impune, în special teoretic, poezia nouă simbolistă. În acest sens, a publicat articolele: „Poezia
viitorului”, „Despre poezie”, „Logica poeziei”, în care susţine, ca o componentă modernă, funcţia
sonoră a poeziei şi declară că „sunetele joacă, în instrumentalism, rolul imaginilor”. Pentru a
demonstra noutatea poeziei simboliste, publică poezia „În arcane de pădure” (întâia încercare
simbolistă în româneşte) – imitând maniera simbolismului instrumentalist.
Cu tot efortul, mai ales în plan teoretic, de a impune noua doctrină estetică a simbolismului,
Macedonski rămâne în esenţă un romantic novator.
În ciclul „Nopţilor” şi în special în „Noapte de decemvrie”, poetul traduce în planul destinului
poetic drama creatorului care pendulează între ideal şi realitate, între vis şi miraj, himeră şi duritatea
severă a vieţii. În acest poem delirant al mirajului către ideal, tema este romantică, iar paleta
coloristică sugestivă şi atmosfera sunt înrudite cu noile modalităţi de expresie simbolistă.
„Rondelurile” şi „Sonetele”, forme fixe de poezie specifice clasicismului, exprimă însă direct un
tumult de sentimente şi gânduri prin care sunt redate unele teme din poezia romantică („Rondelul
ajungerii la cer”, „Rondelul rozelor”, „Rondelul crinilor”).

76
 TESTE DE AUTOEVALUARE (secţiunea a doua )
M. Eminescu-poet naţional şi universal.
Dimensiunea filozofică a prozei lui M. Eminescu.
M. Eminescu-sentimentul istoriei şi al vieţii sociale.
M. Eminescu-poezia iubirii şi a naturii.
Mitul în creaţia eminesciană.
Simbolismul românesc. Etape. Reprezentanţi.
Diversitatea de structură a poeziei lui Alexandru Macedonski. Elementele romantice şi simboliste în
ciclul „Nopţilor” .

O secţiune distinctă a cursului, şi deci a sintezei, abordează evoluţia criticii literare şi a

esteticii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi va sublinia necesitatea cercetării moderne a
problemelor specifice momentului literar. Un fenomen care a marcat părăsirea vechii metode critice
istoriciste şi documentariste l-a constituit multiplicarea unghiurilor de investigaţie a literaturii,
diversificarea modalităţilor şi a finalităţii actului critic. Sincronizarea cu gândirea artistică europeană
a determinat, şi în literatura română, evoluţia a două sisteme critice, unul estetic (Radu Ionescu, Titu
Maiorescu ş.a.) şi altul sociologic (C.D. Gherea şi criticii de la „Contemporanul”), sisteme care s-au
confruntat uneori violent, dar care au luminat din unghiuri diferite dezvoltarea primelor manifestări
ale literaturii naţionale moderne.
Primul critic care a aplicat în literatura română „noua critică” şi a judecat opera după principii
estetice, izolată de unele date ale vieţii şi sufletului scriitorului, a fost RADU IONESCU. Lui îi
revine meritul de a fi aplicat, înaintea lui T. Maiorescu, sub influenţa ideilor lui Hegel, critica
metafizică bazată pe principii estetice, pe care a raportat-o la unele opere din literatura română (în
studiul „Principiile criticii”, „Critica literară”, „Scrisoarea-prefaţă” la romanul „Donjuanii din
Bucureşti”, „Epistolă amicului G. Sion”, „Teatrul român” ş.a.
Criticul susţine, pentru prima dată la noi, necesitatea conştiinţei estetice şi importanţa
acesteia, dincolo de viaţa autorului şi de activitatea lui practică. În observaţiile asupra literaturii
române, el a definit structura sufletului romantic, dedublarea lui între finit şi infinit, între etern şi
neant, modul lui de a se manifesta, zbaterea dureroasă şi aspiraţia de a ieşi din contingent către
absolut.
Principalul studiu „Principiile criticii” scoate în evidenţă, mai presus de influenţa hegeliană,
un stil de gândire critică modernă aplicată la opere şi scriitori din epocă şi o preocupare de formare a
gustului public pentru frumos, având la bază „o critică dreaptă, luminată şi serioasă”.
T. Maiorescu este personalitatea cea mai proeminentă a criticii şi esteticii româneşti din secolul al
XIX-lea, şi nu numai din acest secol, cel care a pus bazele moderne ale literaturii române, a
promovat şi încurajat scriitori de valoare şi a descurajat, printr-o atitudine critică necruţătoare, falsele
valori, epigonismul şi impostura.
Cu o cultură intelectuală temeinică, întinsă în mai multe zone ale artei, s-a remarcat ca un
îndrumător şi un creator pe deplin în filozofie, lingvistică, critică literară, teorie şi estetică, într-un
cuvânt un arhitect care a proiectat cultura română în spiritualitatea ei modernă.
Studiile publicate în aceste domenii, în special în filozofie şi literatură, pun în evidenţă, pe
lângă o bogată cultură, o clarviziune şi un gust artistic remarcabil, o inteligenţă vie şi o logică fermă,
bine argumentată.
În afară de contribuţia decisivă în domeniul criticii literare şi a esteticii („O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „Comediile d-lui
Caragiale”, „Poeţi şi critici”, „Eminescu şi poeziile lui” ş.a.), Maiorescu a participat activ şi la
rezolvarea unor probleme controversate în domeniul limbii literare („Despre scrierea limbii române”,
„Neologismele”, „Beţia de cuvinte”, „Contra şcolii lui Bariţiu” ş.a. Studiile sale în acest domeniu
rămân fundamentale, dacă ţinem seama de momentul în care se găsea evoluţia limbii române o dată
cu trecerea definitivă la alfabetul latin şi respingerea teoriilor puriste. Recunoscut unanim ca
iniţiatorul şi conducătorul de prestigiu al Societăţii Junimea şi al revistei „Convorbiri literare”,

77
Maiorescu a avut o influenţă covârşitoare în epocă şi a stabilit o direcţie sigură criticii literare bazată
pe principii estetice şi obiective.
În legătură cu personalitatea remarcabilă a lui T. Maiorescu, T. Vianu considera că: „Nimeni
n-a purces încă la opere de judecată a literaturii cu o înălţime mai mare de vederi, şi de pe înaltele
foişoare ale principiilor sale, nimeni n-a privit cu mai multă stăruinţă către fenomenul literar”. De
aceea „nu putem să nu salutăm în echilibrul realizat de Maiorescu nu numai modelul neîntrecut, dar
şi ţinta permanentă a năzuinţelor noastre”.
CONSTANTIN DOBROGEANU GHEREA a marcat o nouă direcţie în critica literară românească
bazată pe criterii sociologice şi opusă fundamental criticii estetice. Cea mai mare parte a activităţii
sale, mai ales polemica împotriva lui Maiorescu, s-a desfăşurat în revista „Contemporanul”, organul
mişcării socialiste din România.
În studiile sale de critică literară se bazează pe o concepţie materialistă şi ştiinţifică, opusă
teoriei estetice şi idealului metafizic care considera opera ca o realitate distinctă, independentă de
mediul social şi de biografia autorului.
Gherea analiza creaţia artistică, şi deci şi operele literare, ca produse ale vieţii şi experienţei
autorului, înţelese şi explicate în strânsă legătură cu influenţa şi evoluţia gândirii sociale. („Asupra
criticii”, „Poetul ţărănimii” [G. Coşbuc], „I. L. Caragiale” ş.a.).
Critica sa ştiinţifică are la bază patru principii şi trebuie să răspundă la întrebările: „de unde
vine creaţia artistică? ce legătură este între opera de artă şi mediul social care a produs-o ?; cât de
sigură şi vastă va fi această influenţă?; ci prin ce mijloace această creaţie artistică lucrează asupra
noastră?”.
Sistemul său critic are la bază influenţa directă a teoriilor lui H. Taine şi Emile Faguet,
preocupate mai mult de structura tematică a operei şi rolul ei ca oglindă a vieţii sociale. În studiile
sale de critică aplicată, Gherea dezvoltă unele idei interesante, complementare criticii estetice,
punând accentul pe unele asociaţii şi comparaţii cu literatura universală şi cu mişcarea artistică din
Europa.

TESTE DE AUTOEVALUARE (secţiunea a treia)

Condiţia materială şi condiţia ideală a criticii literare dezbătute de Maiorescu în studiul „O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867”.
Principiile „noii critici” susţinută de T. Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza
română de la 1872”.
C. D. Gherea despre creaţiile marilor clasici.

REZOLVAREA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

(schiţă de idei)

SECŢIUNEA ÎNTÂI
Principalele romane (fragmente) sunt: „Istoria lui Alecu” (1848)-Ion Ghica, „Tainele inimii” (1850)
– M. Kogălniceanu, „Manoil” (1855) – D. Bolintineanu, „Un boem român” (1860) – Pantazi Ghica,
„Donjuanii din Bucureşti” (1861-1862) – Radu Ionescu ş.a.
- Nu sunt opere de imaginaţie, ci o prezentare artistică a unei realităţi social-politice; Strâns legate de
transformările din societate, de apariţia şi lupta burgheziei de a se impune pe scara istoriei.
-Apar sub influenţa literaturii europene, a romanelor franceze şi engleze traduse pentru prima dată în
Ţările Române: Balzac, Eugene Sue, Harriet Beecher-Stowe etc.
- Primele romane pot fi clasificate în: social-politice şi de moravuri; iar ca structură artistică, sunt:
clasice, de mistere, cu puternice influenţe romantice.
Romanul „Ciocoii vechi şi noi” de N. Filimon
Cel mai mare succes al prozei româneşti din secolul al XIX-lea;
Alcătuit din 32 de capitole purtând titluri semnificative, mici nuvele aparent independente, legate
însă prin destinul personajului principal, Dinu Păturică;

78
Tendinţa critică a romanului este mărturisită în primele capitole: „Dedicaţie” şi „Prolog” - împotriva
ciocoilor şi a tendinţei de parvenire a noii clase burgheze;
Romanul urmăreşte evoluţia a două categorii de personaje, cu interese diametral opuse: parveniţi,
majoritatea străini (fanarioţi): Andronache Tuzluc, Chera Duduca, Chir Costea Chiorul şi singurul
român Dinu Păturică - şi cea a românilor, boieri de neam (Banul C.), Gheorghe, Maria;
Scriitorul consideră că toate relele din ţară sunt aduse de străini, elementul cel mai rapace al
exploatării;
Potrivit acestei concepţii, el împarte lumea în oameni buni şi oameni răi, în virtuoşi şi vicioşi, în
patrioţi şi străini. În final, personajele negative sunt pedepsite şi cele pozitive sunt recompensate prin
dreptate domnească;
Structura romanului este, în mare parte, balzaciană (descrierea amănunţită a cadrului şi a
personajelor), cu unele elemente romantice (scene cu haiduci, final moralizator).
Analiza eseului „Pseudokinegeticos”
Tema este vânătoarea oglindită în cultura, literatura şi arta universală;
Eseul are douăsprezece capitole, ultimul fiind o farsă. Mare peisagist, autorul descrie Bărăganul,
urmăreşte vânătoarea în sculptură, pictură, muzică, literatură;
Basmul se intitulează „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” (basmul bisoceanului);
Cea mai evoluată şi modernă limbă literară şi stil artistic savant. Simţ clasic, ordonat.
Specificul şi originalitatea poveştilor lui Ion Creangă
Subiectele din viaţa satului au la bază morala tradiţională a acestuia („Soacra cu trei nurori”,
„Punguţa cu doi bani”;
Nu sunt creaţii de improvizaţie, ci de observaţie asupra unor mentalităţi. Au structura unei nuvele
(„Stan Păţitu”);
Au un conţinut instructiv-educativ, potrivit tradiţiei satului (laudă munca, cinstea şi satirizează
prostia, lenea, necinstea);
Personajele supranaturale sunt umanizate (draci, sfinţi, albine, furnici, calul).
Structura şi tonalitatea „Amintirilor din copilărie”
Amintirile nu au o curgere cronologică, ci o structură temporară sinuoasă. Surprind un univers uman
complex (viaţa satului tradiţional);
În primele două capitole, în care amintirile sunt legate de universul satului şi al copilăriei,
evenimentele sunt tonice, optimiste, vesele; în ultimele două, depărtarea de sat, de vatra părintească
determină obiectivarea, observaţia mai dură, viziunea mai gravă şi mai satirică;
Naraţiunea are trei niveluri: prezintă evenimentele copilăriei, viaţa social-economică a satului,
sondează în istoria comunităţii rurale, reîntorcându-se la un timp şi un spaţiu care au determinat viaţa
şi mentalitatea oamenilor;
Prin această realitate complexă, autorul depăşeşte viziunea simplistă a unei creaţii pentru copii, deşi
nu se depărtează de această vârstă pe care o evocă.
I.L. Caragiale – universul comic. Diversitatea modalităţilor comice în comedii.
Modalităţi comice diferite în comedii şi în schiţe („momente”) prin care se exprimă vocaţia critică a
moravurilor unei burghezii recente;
Atitudinea satirică exprimă ridicolul comportamentului, discrepanţa dintre esenţa şi aparenţa
aspiraţiilor personajelor;
Personajele reduse la o schemă clasică, tipice, încadrate într-o categorie strictă (demagogul,
fanfaronul, carieristul etc.);
Cele patru comedii au la bază o mare diversitate de mijloace comice: de situaţii, de limbaj, de nume
etc. (vezi analiza comediei „O scrisoare pierdută”).
I. L. Caragiale – universul tragic. Viziunea despre lumea satului în „Năpasta” şi în nuvele
Extinderea observaţiei asupra mediului rural, o anumită secţiune a vieţii satului: preoţi, învăţători,
cârciumari etc.;
Caragiale nu oglindeşte viaţa ţăranului autentic;

79
Urmăreşte o anumită cazuistică (vezi „Năpasta”, „O făclie de Paşte”, „În vreme de război” etc. –
accentul e pus pe evoluţia conflictelor morale);
Povestirile fantastice bazate pe un univers balcanic, miraculos;
Evoluţia naraţiunii între real şi imaginar (Kir Ianulea, Abu Hassan etc.).
Definiţi elementele „realismului poporal” specific nuvelelor lui Slavici
Oglindirea unui sat văzut în evoluţia lui complexă în momentul pătrunderii primelor elemente ale
capitalismului în economia rurală;
Caracterul educativ al mesajului prozei lui Ioan Slavici;
Complexitatea personajelor bazată pe puternice obsesii şi procese sufleteşti („Moara cu noroc”,
„Pădureanca”).
Analiza romanului „Mara”-primul roman obiectiv românesc
Destinul unei femei văduve şi al copiilor ei, Persida şi Trică. Continuitate şi schimbare în universul
copiilor;
Imaginea satului ardelean dominat de conflicte interumane şi interetnice;
Evoluţia proceselor sufleteşti de la Mara la Persida.
Dimensiunea filozofică a prozei lui Mihai Eminescu
Redarea realităţii în zona ei de idealitate, în care viziunea este transfigurată în fantastic;
Explicarea metaforei „geniu pustiu” traduce în planul idealului chemarea spre absolut şi perfecţiune,
iar în planul existenţei romantice destinul creatorului sfâşiat de contradicţii;
Toma Nour şi Cezara – eroi romantici;
Ideea migrării şi reîncarnării sufletelor şi semnificaţia ei romantică.
De la viziunea romantică la proza modernă în creaţia lui Macedonski
Dezvoltă realismul modern axat pe vis, presentimente, obsesii, sondarea realităţii interioare;
Preferinţa pentru o proză memorialistică de evocare a trecutului;
Evocarea stărilor sufleteşti adânci, „epopeea simţurilor”, în redescoperirea semnificaţiei cosmice a
fiinţei (Thalassa).
SECŢIUNEA A DOUA
Dimensiunea filozofică a poeziei lui Mihai Eminescu
În lirica filozofică eminesciană, făptura neagă toate categoriile limitative ale existenţei, în mod
deosebit timpul şi spaţiul;
Temele esenţiale specifice romantismului în care poetul dă existenţei o dimensiune filozofică sunt:
istoria şi iubirea;
Zbaterea pentru descarcerarea de terestru, inutilă şi fără rezultate, o întâlnim în „Glossă”, „Împărat şi
proletar”, „Mureşan”, „Luceafărul”. Concluzia se bazează pe ataraxie, pasivitate şi acceptare (stare a
pesimismului eminescian);
În finalul poemului „Luceafărul”, Eminescu exprimă gândirea geniului, dincolo de frumoasa poveste
de dragoste: „Că eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece” ;
Exprimă ideea incompatibilităţii geniului (omului superior) cu lumea reală, comună şi trecătoare,
idee întâlnită în creaţia sa sub influenţa lui Schopenhauer;
altă sursă a creaţiei sale o constituie mitul, structurile vechi ale culturii populare, poveşti sacre despre
începuturi. Poetul face o sinteză între mitul romantic universal şi miturile creştine şi precreştine. El
integrează mitului universal mitologia românească;
Poetul foloseşte o gamă largă de mituri fundamentale (mitul Orfic, al timpului, al spaţiului, al
eroului) şi mituri de creaţie: mitul istoriei, al visului, al somniei, al permanenţei, al creatorului, mitul
poetic ş.a.;
Mitul cel mai des întâlnit este cel al lui Orfeu, simbol al propriului său destin.
M. Eminescu – sentimentul istoriei şi al vieţii sociale
După Eminescu, istoria este considerată „o panoramă a deşertăciunilor”, o succesiune de civilizaţii
repetate mecanic, fără finalitate. O asemenea viziune o întâlnim în „Memento mori”, „Mureşan”,
„Glossă”;
Eminescu a reînviat, în creaţia sa poetică, vremurile trecute;

80
Poetul a urmărit pe întinderi vaste evoluţia istoriei universale (în care a integrat istoria românilor);
Istoria este o eternă alergare după iluzii (vezi finalul poeziei „Împărat şi proletar”).

SECŢIUNEA A TREIA
Condiţiunea materială şi condiţiunea ideală a criticii dezbătute de Titu Maiorescu în studiul „O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Studiu fundamental de estetică şi filozofia artei. Primele elemente de teorie literară (după I. H.
Rădulescu);
Studiul cuprinde două părţi: condiţia materială şi condiţia ideală a poeziei;
Condiţia materială sau mecanică se ocupă de problemele de formă poetică;
Poezia trebuie să producă imagini sensibile în fantezia cititorului (modalitate care o deosebeşte de
proză);
Mijloacele materiale sunt: limbajul plastic (nu abstract), epitetele ornante (adjectivele, adverbele),
personificarea, metafora, tropii, deci vorbirea figurată;
Condiţia ideală a poeziei – problemele de fond, de conţinut;
Criticul cere poeziei echilibru şi claritate, deci norme clasice.
Principiile noii critici susţinută de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza
română”-1872
Studiul are două capitole de critică şi teorie literară: poezia şi proza, apreciere critică a stadiului
poeziei de la 1872;
În prima parte, aprecierea critică se opreşte la: V. Alecsandri, „capul poeziei noastre din trecut”.
Rolul poetului de îndrumător şi deschizător de orizonturi poetice (Pasteluri);
Primele creaţii ale lui Eminescu-„Venere şi Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est” – criticate pentru
limbaj şi unele exagerări;
Poeţi precum Bodnărescu, Matilda Cugler sunt apreciaţi pentru efortul lăudabil de a se încadra în
„noua direcţie”;
Criticul respinge violent creaţiile unor poeţi mediocri, inculţi, „nevrednici” (Petric, P. Grădişteanu)-
care fac rău literaturii naţionale;
Partea a doua despre proză defineşte în ce constă „noua direcţie” în opoziţie cu „vechea direcţie”,
care era înclinată spre formele din afară, adică spre imitaţie;
„Noua direcţie” caută mai întâi de toate formele dinăuntru (adică specificul naţional);
Consideră formele din afară nedemne, ca „forme fără fond”, care au generat falsitatea instituţiilor
noi, organizate de burghezie după 1800.
C. D. Gherea despre creaţiile marilor clasici
Judecata critică a lui Gherea se bazează pe o concepţie materialist-ştiinţifică, fiind influenţat de
sistemul critic al lui H. Taine, Emile Faguet şi sociologia literară;
Neglijând sau minimalizând problemele estetice, criticul pune accentul în special pe conţinutul
operelor literare, pe legătura lor cu societatea;
El cere criticii să răspundă la întrebările:
De unde vine creaţia artistică şi ce legătură are ea cu mediul social care a produs-o ?
Cât de sigură şi vastă va fi această influenţă ?
Prin ce mijloace creaţia de artă lucrează asupra noastră ?

REFERATE (ESEURI) OBLIGATORII PENTRU STUDENŢI

Varietatea mijloacelor comice în comediile lui Caragiale.
Elementele de analiză psihologică în proza lui Ioan Slavici.
Mitul în creaţia lui Mihai Eminescu.
Referatele vor avea 4-5 pagini şi vor fi exemplificate cu citate din operele scriitorilor.

81