parte dintre aleşii soartei.

Trecuseră douăzeci şi unu de ani de când era pe lume şi puţine lucruri o

mâhniseră sau îi răniseră mândria. Era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui tată iubitor, care
le răsfăţase mult, şi, ca urmare a căsătoriei surorii ei, devenise stăpâna casei la o vârstă destul de
fragedă. Mama îi murise demult, aşa că nu-şi mai amintea decât vag mângâierile ei. Îi luase locul o
femeie minunată, care, făcând slujba de guvernantă, îi oferea o dragoste aproape maternă.
Domnişoara Taylor locuia la familia Woodhouse de şaisprezece ani, mai degrabă ca prietenă decât ca
guvernantă, şi ţinea mult la amândouă fetele, dar mai ales la Emma. Între ele exista acea intimitate
care se naşte între surori. Chiar înainte ca domnişoara Taylor să fi demisionat oficial din slujbă,
blândeţea firii ei o făcea să se poarte fără asprime şi odată îndepărtată umbra severităţii, ea şi Emma
deveniseră prietene foarte apropiate. Emma făcea tot ce-i plăcea, căci, deşi respecta mult părerile
domnişoarei Taylor, se conducea după propria ei judecată. Ceea ce era cu adevărat rău în caracterul
Emmei, era o tendinţă de a-şi impune prea mult voinţa şi o prea mare încredere în sine; acestea erau
neajunsurile care ameninţau să-i umbrească bucuriile. Primejdia însă trecea neobservată
deocamdată şi nu putea fi socotită o nenorocire. Avu şi o mâhnire, uşoară, care nu avea de ce să-i
apese sufletul. Domnişoara Taylor se căsători. Pierderea ei îi aduse prima întristare. În ziua nunţii
acestei iubite prietene, Emma fu pentru întâia oară cuprinsă de gânduri triste. După nuntă, când
mirii plecară, rămase singură cu tatăl ei la masa pregătită pentru cină, fără să poată spera că cineva
le va înveseli ceasurile lungi de seară. După masă, tatăl ei se retrase să doarm

Nu credeam că-i plac aşa de mult, zise Harriet, uitându-se la scrisoare. Câteva clipe, Emma continuă
să tacă, dar înţelegând că Harriet ar putea să fie prea puternic impresionată de scrisoare, găsi că e
mai bine să vorbească: - Consider, că regulă generală, Harriet, că, atunci când o femeie se îndoieşte
dacă să accepte sau nu un bărbat, e cel mai bine să-l refuze. Dacă ezită să spună da, e mai bine să
spună nu. imediat. Nu e o situaţie pe care s-o accepţi cu sentimentul îndoielii, cu inima pe jumătate.
Am socotit că e de datoria mea, ca prietenă mai mare să-ţi spun toate aceste lucruri. Dar să nu-ţi
închipui că vreau să te influenţez. - O, nu, sunt sigură că sunteţi mult prea bună cu mine,ca să... dar
dacă m-aţi sfătui ce e mai bine de făcut nu, nu vreau să spun asta - cum spuneţi dumneavoastră,
trebuie să fiu hotărâtă, nu trebuie să ezit, e ceva foarte serios. Poate că e mai bine să spun nu.
Credeţi că e mai bine să spun nu? - Pentru nimic în lume, zise Emma zâmbind cu graţie, nu te-aş
sfătui intr-un fel sau altul. Tu eşti cel mai bun judecător, când e vorba de fericirea ta. Dacă îl preferi
pe domnul Martin tuturor celorlalţi bărbaţi, dacă-l găseşti cel mai simpatic dintre toţi cei pe care ii
cunoşti, de ce să eziţi? Te-ai înroşit, Harriet! Te-ai gândit cumva la altcineva dintre cunoştinţe?
Harriet, Harriet, nu te amăgi, nu te lăsa copleşită de recunoştinţă şi compasiune. La cine te gândeşti
în momentul ăsta? Simptomele erau favorabile. În loc să răspundă, Harriet se întoarse zăpăcită şi se
opri gânditoare în faţa focului. Şi, deşi ţinea încă în mână scrisoarea, o răsucea mecanic, fără să-i mai
pese de ea. Emma aştepta rezultatul cu nerăbdare, dar nu şi fără prea mari speranţe. În cele din
urmă, cu oarecare şovăială, Harriet zise: - Domnişoară Woodhouse, pentru că nu vreţi să-mi spuneţi
p