Sunteți pe pagina 1din 10

TEORII INCREDIBILE DESPRE PRIS

La ora şase dimineaţa, telefonul aflat lângă patul Niemei sună,


făcând-o să sară, ca arsă, dintr-un somn adânc. Femeia se rostogoli
într-o parte, căutând pe bâjbâite receptorul.
— Alo! Glasul ei arăta în mod evident că posesoarea lui fusese
trezită brusc din somn. Niema auzi în receptor un chicotit înfundat.
— Pari foarte vioaie, în dimineaţa asta.
John. Auzindu-i vocea Niema simţi un nod în gât. Se rezemă mai
bine de pernă.
— Noi, fluturii nocturni, avem nevoie de cât mai mult somn.
— Şi aripioarele tale au atras atenţia asupra lor?
— Ba bine că nu. Niema căscă. Au avut nevoie doar de câteva
minute.
— Ce ţi-am spus eu? Noi, bărbaţii, suntem nişte fiinţe inferioare,
ghidate de o unică dar fixă idee.
— Sper că linia telefonică pe care vorbim este una sigură, rosti ea,
brusc panicată.
— Dacă n-ar fi sigură, ar însemna că agenţia noastră nu-şi
îndeplineşte corespunzător atribuţiile. Toate liniile telefonice ale
ambasadei sunt securizate, iar eu vorbesc tot de la un telefon
securizat. Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat aseară.
Oare de unde ştia John că ea îl cunoscuse pe Ronsard cu o seară
înainte?
— Spune-mi, mă urmăreşti? Cum? Unde te afli?
— Bineînţeles că te urmăresc, îi răspunse el calm. Doar nu credeai
că, băgându-te în gura lupului, o să te las de una singură. În clipa
asta sunt prin apropiere.
Niema înţelese că asta dorise el să-i comunice, dându-i telefon. Şi
era îndeajuns. Până să-i audă din nou glasul, nu-şi dăduse seama cât
de mult îi lipsise, cât de mult îi lipsise provocarea simplei lui
prezenţe în preajma ei. Dacă se afla prin apropiere, însemna că ea
trebuie să fie cu ochii în patru, deoarece el îşi putea face în orice clipă
apariţia. N-ar fi vrut să iasă de sub duş, goală-puşcă, şi să dea nas în
nas cu el. Pe de altă parte.
Ooo, nu! îndepărtă gândul încă înainte de a-l duce până la capăt şi
începu să turuie despre cele petrecute în seara precedentă.
— M-a urmărit până pe terasă, s-a prezentat şi mi-a solicitat să-i
acord un dans. În timpul dansului, mi-a adresat o invitaţie la cină. L-
am refuzat. Vom lua împreună prânzul, astăzi la ora unu, la Le Cafe
Marly. Ştii cumva unde se află asta?
— În aripa Richelieu a palatului Luvru. Acolo se merge doar ca să
vezi şi să fii văzut.
— Şi eu care ziceam că, dacă voi lua împreună cu el prânzul şi nu
cina, totul va fi mai discret.
— În niciun caz, la Cafe Marly. Dar de ce încerci tu să fii atât de
discretă?
— Deoarece sunt o persoană importantă, o veche prietenă de
familie a soţiei ambasadorului şi ar trebui ca cel puţin să-mi fac griji
pentru că mă întâlnesc cu un traficant de arme.
— Ronsard se întâlneşte, bine-mersi, cu toate persoanele influente
din Paris.
— Da, însă în cazul meu este altceva. Dezinvoltura ei îl făcu pe
John să chicotească.
— Şi când te-ai gândit să capitulezi şi să iei şi cina cu el? Dacă am
suficient timp, pot aranja ca oameni de-ai noştri să ocupe mesele din
jurul vostru, iar a voastră să fie garnisită cu niscai microfoane bine
camuflate şi aşa mai departe.
— Nu cred că voi capitula. O să iau cu el doar prânzul, pentru că
nu vreau să-l încurajez prea mult.
— Te rog să-l încurajezi suficient de mult încât să te invite la vila
lui.
— O să ne împrietenim. Nimic mai mult.
În discuţia lor interveni o pauză, după care, într-un târziu, pe un
ton iritat, John zise:
— Dacă îţi închipui că trebuie să te culci cu el, aş vrea să afli că nici
prin cap nu mi-a trecut vreodată una ca asta.
— Mă bucură ce aud, pentru că, în toată afacerea asta n-a fost
vorba niciodată de sex. Chiar dacă am început să iau acele pastile
anticoncepţionale, aşa cum mi-ai ordonat tu.
Din nou interveni o tăcere stânjenitoare.
— Ţi-am spus să le iei nu pentru că ai dori să ai o relaţie amoroasă,
ci în eventualitatea unei situaţii nedorite.
Abia în acel moment, Niema înţelese. Dacă ceva nu se desfăşura
conform planului şi era cumva capturată, ar fi putut fi violată.
— Acum am înţeles, şopti ea. Pentru misiunea din Iran nu se
pusese problema pastilelor anticoncepţionale, deoarece ea oricum le
lua. Ea şi Dallas ar mai fi vrut să aştepte un an sau doi, poate chiar
mai mult, înainte de a avea copii.
— Te mai sun eu, spuse John şi închise telefonul.
Niema puse încet receptorul în furcă şi se cuibări la loc în pat, însă
somnul îi dispăruse. Creierul lucra febril, aşa cum se întâmplă ori de
câte ori stătea de vorbă cu John. Avea nevoie acum de o partidă
prelungită de alergare. Cu cât se gândea mai mult la alergare, cu atât
mai mult îi surâdea ideea. O va întreba pe Eleanor care era, prin
apropiere, cel mai bun loc pentru jogging. Sări din pat şi începu să
cotrobăie în căutarea treningului pe care şi-l luase cu ea, pentru orice
eventualitate.
Eleanor nu numai că ştia care era cel mai bun loc pentru jogging,
ci îi dădu un însoţitor, unul dintre agenţii de pază, care ieşise din
schimb. Acesta urma să o însoţească, să-i fie partener de alergare.
Niema şi tânărul, tuns scurt, cu figură serioasă, alergară umăr la
umăr, până când amândoi deveniră lac de sudoare. În drum spre
ambasadă ea îi vorbi risipindu-i crisparea, şi el îi povesti că intenţiona
să se căsătorească în timpul viitorului său concediu.
Simţindu-se plină de energie şi în acelaşi timp relaxată de partida
de alergare, Niema făcu un duş şi luă un mic dejun frugal, după care
se hotărî să meargă la cumpărături. Eleanor îi dădu lista celor mai
interesante magazine şi Niema se aventură, de una singură, să
colinde oraşul.
Când taxiul o depuse lângă terasa restaurantului Cafe Marly, din
Curtea Napoleon, Niema ducea cu ea o sacoşă uriaşă cu cumpărături.
Ea privi cafeneaua şi, pentru o clipă, simţi o dorinţă arzătoare ca în
locul lui Ronsard să se întâlnească cu John. Apoi alungă din minte
acel gând deoarece nu-şi putea permite să uite de misiunea pe care o
avea. Trebuia să se concentreze, nu să se gândească la ceea ce făcea
sau nu John, sau la cât ar fi fost de frumos să se întâlnească cu el la
prânz sau la cină. „Iar m-a apucat”, mormăi ea nemulţumită.
Alungându-şi din minte toate gândurile în legătură cu John,
Niema intră în cafenea. Nu a fost nevoie decât să rostească formula
magică „Domnul Ronsard”, că a şi fost condusă la o masă.
Ronsard, care sosise deja, îi zâmbi, se ridică în picioare, îi sărută
mâna şi o invită să se aşeze pe scaunul de lângă el.
— Astăzi eşti şi mai frumoasă decât aseară.
— Mulţumesc de compliment. Niema purta o rochie roşie clasică,
şi un simplu şirag de perle la gât. Dacă Ronsard era un adevărat
cunoscător, şi aşa părea a fi, trebuia să recunoască imediat stilul şi
calitatea mărcii Chanel. Niema privi în jurul ei, intrigată. Localul era
despărţit, doar de un perete de sticlă, de uimitoarele opere de artă
adăpostite de muzeul Luvru.
— Eşti de-a dreptul strălucitoare. Cumpărătorii de felul tău
stimulează cu-adevărat dezvoltarea economică a oricărei naţiuni.
Ronsard făcu un gest elocvent către sacoşa plină de cumpărături.
— O femeie n-are niciodată suficient de multe perechi de pantofi.
— Chiar aşa să fie? Dar câte perechi de pantofi ai tu în total?
— În orice caz, nu suficient de multe, spuse ea, pe un ton hotărât,
spre amuzamentul bărbatului.
Ronsard avea părul strâns într-o coadă, cu ajutorul unei agrafe
circulare din aur. Deşi purta un costum simplu de în în locul
smochingului, toate femeile din cafenea îl priveau cu insistenţă.
Bărbatul emana un farmec incitant, care atrăgea imediat atenţia.
Chipul unui om ar trebui să-i trădeze răutatea, dacă aceasta ar
exista, îşi zise Niema. Răutatea i-ar schimonosi trăsăturile, însă ea nu
observase la Ronsard nici cel mai mic semn. Până atunci, el fusese cât
se poate de politicos şi de fermecător, dovedind o delicateţe care nu
părea câtuşi de puţin simulată.
— Aşadar, zise el, rezemându-se relaxat de spătarul scaunului,
spune-mi, te rog, te-a avertizat din nou doamna Theriot în legătură
cu mine?
— Bineînţeles. Eleanor ţine la mine.
— Este convinsă că eu pot constitui un pericol pentru tine?
— Crede că tu eşti un personaj cu o reputaţie destul de proastă.
Luat prin surprindere de sinceritatea ei, Ronsard clipi de câteva
ori, după care izbucni în râs.
— În cazul ăsta, cum de te afli totuşi aici? Te atrag cumva
pericolele? Sau crezi că mă poţi aduce pe calea cea bună?
— Niciuna, nici alta, zise ea privindu-l cu seriozitate. Poţi tu să fii
un bărbat foarte drăguţ, însă eu nu te pot aduce pe nicio cale. De
altfel, pentru mine nu reprezinţi nici cel mai mic pericol.
— Ar trebui să mă simt jignit de această afirmaţie categorică, şopti
el. Mi-aş dori să reprezint un pericol pentru tine, într-un anume sens.
Cred că l-ai iubit foarte, foarte mult.
— Mai mult decât ar putea exprima cuvintele.
— Cum era?
Pe faţa Niemei se ivi un zâmbet.
— Era... ooo, în unele privinţe, era un bărbat cu totul ieşit din
comun, iar în altele, semăna cu majoritatea bărbaţilor. Se tăia când se
rădea, îşi lăsa hainele pe jos când se dezbrăca, îi plăcea să navigheze
cu iahtul, pilota propriul său avion, urma cursuri de prim ajutor,
dona sânge în mod regulat, vota la toate alegerile. Râdeam, ne certam
şi ne făceam planuri, la fel ca toate cuplurile căsătorite.
— A fost norocos, să fie atât de iubit.
— Eu am fost cea norocoasă. Dar tu? îl întrebă ea. Ai fost vreodată
căsătorit?
— Nu. N-am avut norocul ăsta. Bărbatul ridică din umeri. Poate
cândva, în viitor. Din tonul lui se putea însă ghici că o să se
căsătorească doar atunci când va face plopul pere şi răchita
micşunele.
— Mie nu-mi vine să cred că proasta ta reputaţie le sperie pe
femei, îl tachină ea. Toate cele aflate aici se tot uită lung la tine.
Ronsard nu privi în jurul lui, aşa cum ar fi făcut majoritatea
bărbaţilor, ca să vadă dacă acest lucru era adevărat.
— Sunt singur pentru că aşa vreau eu. Aseară mă gândeam că n-
am avut niciodată, pentru nimeni, sentimentele pe care le-ai avut tu -
şi încă le mai ai - pentru soţul tău. Într-un fel, mi- ar plăcea să iubesc
pe cineva atât de mult, însă pe de altă parte sunt foarte bucuros că nu
se întâmplă acest lucru. Dar de ce îţi mărturisesc ţie toate astea? se
întrebă el, cu voce tare. Dacă îţi spun că mă îndoiesc că te voi iubi, nu
voi reuşi să te conving niciodată să accepţi o legătură amoroasă cu
mine.
— Fii liniştit, râse Niema bătându-l uşor pe mână. Oricum, nu mă
gândeam la o legătură amoroasă.
— Dar mie mi-ar plăcea să se întâmple aşa ceva între noi, îi zâmbi
el şăgalnic.
Niema scutură din cap amuzată.
— Nu se va întâmplă una ca asta. Eu nu pot să-ţi ofer decât
prietenia mea.
— În acest caz, m-aş simţi onorat să-ţi fiu prieten, dar nu voi înceta
să sper la mai mult.
Ceva mai târziu, în aceeaşi după-amiază, Ronsard ţinea în mână
teancul de hârtii în care se aflau datele pe care i le trimisese Cara prin
fax. Le răsfoise în grabă atunci când le primise, iar acum începu să le
studieze cu atenţie. În legătură cu Niema Jamieson, nu se afla acolo
nimic care să-i trezească vreo suspiciune. Femeia era din New
Hampshire, urmase un exclusivist colegiu de fete, se căsătorise la
douăzeci şi patru de ani şi rămăsese văduvă la douăzeci şi opt. Soţul
ei îşi pierduse viaţa într-un accident nautic. Cei doi fuseseră
menţionaţi de câteva ori în paginile presei mondene, de obicei sub
titlul de „cuplu ideal”. Niema era exact ceea ce i se păruse a fi, adică o
raritate în lumea în care se învârtea el.
Ronsard o plăcea. Femeia era surprinzător de directă şi de sinceră,
însă nu manifestase niciun strop de maliţiozitate, într- un fel, era
chiar încântat de faptul că Niema nu se arătase interesată sentimental
de el. Încă îşi dorea să se culce cu ea, ştiind că n-ar fi ridicat pretenţii
ulterioare. Acceptase să ia prânzul cu el, şi atâta tot. Apoi se
înapoiase cu taxiul la ambasadă, fără a-i da de înţeles că ar mai
aştepta şi alte invitaţii din partea lui, ceea ce îi întărise hotărârea de a-
i da şi alte întâlniri. Ronsard o invită din nou la cină, însă ea îl refuză.
La insistenţele lui, până la urmă ea acceptase să mai ia încă o dată
prânzul, între patru ochi.
Sună telefonul, pe linia privată, şi Ronsard ridică absent
receptorul.
— Ronsard.
Era Cara.
— Te-a căutat Ernst Morrell.
Bărbatul făcu o grimasă. Pe Morrell nu-l agreea şi nici nu avea
încredere în el, însă prin natura afacerilor lui, avea zilnic de-a face cu
tot felul de fanatici, dezechilibraţi mintal şi asasini. Morrell era,
probabil, cel mai rău dintre toţi. El conducea o mică, dar extrem de
activă organizaţie teroristă şi avea o adevărată pasiune pentru
bombe; pusese una într-un spital din Germania, ucigând şase
pacienţi, drept pedeapsă pentru cooperarea Germaniei cu Statele
Unite, în cadrul unei acţiuni militare îndreptate împotriva Irakului.
— Şi ce voia?
— A auzit şi el despre explozibilul RDX-a. Îl vrea.
Ronsard înjură. Mai întâi Temple, iar acum şi Morrell.
Deşi nu-şi făcuse iluzii că nu vor exista scurgeri de informaţii cu
privire la RDX-a, Ronsard nu se aşteptase ca acest lucru să se
întâmple chiar atât de repede. El şi cu producătorul materialului
stabiliseră *o înţelegere: Ronsard urma să fie unicul distribuitor al
noului amestec. O asemenea exclusivitate le-ar fi asigurat un profit
imens, cel puţin până în momentul în care şi altcineva ar fi ajuns în
stare să producă un exploziv similar. El unul nu spusese nimănui
nimic, deoarece produsul nu fusese definitiv pus la punct. Valoarea
lui ar fi crescut dacă ar fi fost mai fiabil şi nu ar fi avut nefericita
reputaţie de a se autodetona înainte de momentul prevăzut. În
consecinţă, producătorul era, în mod logic, responsabil pentru faptul
că numai cine nu voia nu ştia despre existenţa lui RDX- a.
Din câte îşi dădea seama se părea că partenerii săi se hotărâseră să
renunţe la marile profituri viitoare, în schimbul unui câştig imediat.
Ronsard oftă. Să-i ia dracu’. El avea să-şi încaseze procentul din
tranzacţii şi să-i avertizeze pe cumpărători că produsul nu era
suficient de fiabil. Trebuia să- şi protejeze afacerile, din moment ce
producătorii se dovediseră atât de înguşti la minte.
— Şi când îl vrea? o întrebă el pe Cara, frecându-se cu un deget
între sprâncene, acolo unde brusc îi apăruse o durere ascuţită.
— Nu mi-a spus. Vrea să discute personal cu tine.
— A lăsat vreun număr de telefon la care să-l pot găsi?
— Da, şi a adăugat că-l mai poţi găsi acolo doar în următoarele trei
sferturi de oră. Lucrul nu era neobişnuit, cel puţin în ce privea cele
mai eficiente grupări teroriste care se mutau frecvent şi lăsau
intervale scurte de timp în care puteau fi contactaţi. O astfel de tactică
reducea în mare măsură şansele ca aceştia să poată fi localizaţi.
Ronsard îşi notă numărul de telefon pe care i-l dictă Cara şi,
imediat ce încheie convorbirea cu ea, începu să-l formeze. Remarcă
faptul că era un număr de telefon din Londra. După câteva apeluri, la
celălalt capăt al firului cineva ridică receptorul.
— Brutăria! Acel unic cuvânt fusese rostit cu un puternic accent.
Ronsard rosti şi el un singur cuvânt - numele său. După jumătate
de minut de tăcere, o altă voce spuse cu entuziasm:
— Da’ văd că eşti extrem de prompt, prietene.
Morrell era un bărbat solid, cu pieptul foarte bombat, dar cu o
voce nepotrivit de subţirică. El vorbea ca şi cum ar fi scuipat
cuvintele, încercând să contrabalanseze subţirimea glasului cu o mare
viteză în exprimare.
Ronsard nu era şi nici nu va fi vreodată prieten cu Morrell.
— Din ceea ce mi s-a comunicat, am înţeles că ai de gând să faci o
comandă.
— Am auzit nişte zvonuri extraordinar de interesante, în legătură
cu o nouă reţetă! Aş avea nevoie de o mie de kilograme.
O mie de kilograme! Ronsard ridică din sprâncene. Era suficient
pentru a distruge întreaga Londră, dar bineînţeles că Morrell n-avea
să folosească întreaga cantitate într-un loc. Nu, va provoca dezastre
în toată lumea civilizată, şi poate că va vinde la rândul său, altor
amatori, o parte din noul amestec.
— O asemenea cantitate va costa foarte mult.
— Unele lucruri merită să le achiziţionezi, indiferent de preţ.
— Te previn că reţeta nu este încă finalizată.
— Cum adică nu este finalizată?
— Rezultatul obţinut nu este fiabil în proporţie de sută la sută.
Produsul nu este foarte stabil.
— Aaa!
Pe fir se lăsă liniştea, în timp ce Morrell rumega cele auzite. Nicio
persoană sănătoasă la minte n-ar fi acceptat să aibă de-a face cu un
material exploziv care putea să se autodetoneze chiar în timpul
transportului, însă, îşi zise Ronsard cu un umor macabru, sănătatea
mintală nu era o calitate a acestor oameni.
— Şi care ar putea fi consecinţele?
— O manevrare dificilă şi nesigură. De exemplu, dacă este scăpat
pe jos.
Deci, dacă se folosea RDX-a într-un avion, trebuia ţinut într-un
bagaj de mână, pentru a-l putea supraveghea - adică putea fi folosit
într-o misiune sinucigaşă, sau se folosea un curier neavizat, ca în
cazul zborului Delta 183.
— Anumite riscuri trebuie să fie asumate, rosti în cele din urmă
Morrell, gândindu-se că nu va manipula el personal explozibilul
respectiv.
— Mai există încă o problemă.
— Prea multe probleme! De data aceasta Morrell părea de-a
dreptul iritat, asemenea unui copil căruia i s-a stricat jucăria
preferată.
— Reţeta trebuie utilizată într-o anumită limită de timp, în caz
contrar...se va comporta într-un mod absolut imprevizibil.
Sincronizarea trebuie să fie perfectă.
— Am auzit, prietene, am auzit! Este o reţetă foarte interesantă.
— Va fi dificil de manipulat o cantitate de o mie de kilograme.
— O persoană pricepută poate duce la bun sfârşit chiar şi o sarcină
atât de dificilă. Când poate fi gata transportul?
Această întrebare îi spunea lui Ronsard că Morrell îşi alesese deja
ţintele şi că ele urmau să fie lovite aproape simultan, deşi el nu
dispunea de suficienţi oameni, pentru a se descurca. Nu-i mai puţin
adevărat că din când în când, diversele organizaţii cooperau între ele,
mai ales dacă aveau duşmani comuni.
Ronsard spuse:
— În clipa asta, nu ştiu cu certitudine. Este vorba de o cantitate
foarte mare; poate că producătorul nu dispune în clipa de faţă de
cantitatea solicitată. De fapt, Ronsard era sigur de acest lucru.
— Sunt dispus să ofer o sumă foarte mare, dacă reţeta va fi gata în
două săptămâni.
— Voi transmite producătorului propunerea ta.