Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Student :Anghelache Durst Andrei Ionut


Anul II Gr 10
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

REFERAT

PPRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL


UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

Definiţie. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme juridice de


aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ, care dau
expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept
internaţional.” i
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în Declaraţia
Adunării Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la
care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.
Principiile fundamentale au apărut şi s-au dezvoltat în relaţiile dintre state odată cu evoluţia
şi dezvoltarea statelor şi a dreptului internaţional în general. Principiile au un caracter dinamic, în
sensul că atât numărul, cât şi conţinutul şi sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare şi
îmbogăţire.
Între principiile fundamentale nu este recunoscută o ierarhie, cu toate că principiul suveranităţii
este omniprezent; ele sunt interdependente, în sensul că respectarea unuia înseamnă respectarea
tuturor celorlalte şi, dimpotrivă încălcarea unuia atrage încălcarea celorlalte.
Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului internaţional, ele determină conţinutul
celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, ale căror
trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.
O.N.U. (art.2), iar cu anumite dezvoltări în Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970
referitoare la „Principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre
state, în conformitate cu Carta O.N.U.” (Rezoluţia 2625 din 14 oct. 1970), Actul final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), adoptat la Helsinki în 1975 şi
altele.
In prezent, in cadrul comunităţii internaţionale statele intreţin intre ele o gamă
variată
de relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc., raporturi in cadrul cărora ele
participă in calitate de entităţi independente, subiecte principale ale dreptului internaţional.
Desfăşurarea acestor relaţii in condiţii de stabilitate şi corectitudine este condiţionată de
respectarea ordinii juridice internaţionale, ordine ce se fundamentează pe existenţa anumitor
principii diriguitoare.
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Principiile fundamentale ale dreptului international sunt 1reguli de conduita de
maxima generalitate, universal valabile si juridic obligatorii pentru subiectele de drept
international, care au luat nastere prin acordul de vointa al acestora, in special al statelor.
Trebuie mentionat ca utilizarea epitetului „fundamentale” distinge principiile dreptului
international general, care reprezinta nucleul sistemului de drept international, de
principiile specifice unor ramuri aparte ale acestuia (de pilda: principiul raspunderii penale
individuale, principiul represiunii universale, principiul universalitatii drepturilor omului,
principiul libertatii marilor sau cel al folosirii spatiului extraatmosferic si a corpurilore
ceresti exclusiv in scopuri pasnice...).
Constituind partea esentiala a sistemului de norme de drept international,
principiile fundamentale ale acestuia reprezinta criteriul legalitatii atat al celorlalte norme
si principii de 1drept international, cat si ale actiunilor statelor si celorlalte subiecte de
drept international in cadrul societatii internationale. Ele fac parte din categoria normelor
imperative de drept international si apara valori fundamentale pentru ordinea juridica
internationala, cum ar fi pacea, securitatea si cooperarea internationala.
Deosebita importanţă a principiilor, ca norme de bază ale relaţiilor interstatale, in
societatea contemporană este marcată in particular de următoarele caracteristici, elemente,
care scot in relief caracterul, valoarea lor perenă, actualitatea lor in viaţa internaţională.
Aparitia si codificarea principiilor dreptului international
In ceea ce priveste modul de aparitie si de dezvoltare a principiilor fundamentale
ale dreptului international, acesta este diferit. Unele dintre ele (de pilda, principiul
indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale, cel al neamestecului in

1
Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;

2 Drept
International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana SARCU, Nicolae
OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
treburile interne ale altui stat) au aparut pe cale cutumiara, ca mai apoi sa fie reafirmate
si dezvoltate pe cale conventionala prin tratate internationale, printre ca Carta ONU se
situeaza pe primul loc. Insa deoarece Carta ONU cuprinde numai formulari generale ale
principiilor fundamentale, la initiativa mai multor state europene, in anii 60 ai sec. al XX-
lea in cadrul ONU au fost intreprinse lucrari de codificare a lor. Acestea au luat sfarsit
odata cu adoptarea de catre Adunarea Generala a ONU la 24 octombrie 1970 a Rezolutiei
nr. 2625 intitulata „5Declaratia asupra principiilor de drept international privind relatiile
prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu Carta Natiunilor Unite”.
Enumerarea principiilor
a). Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre
state sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este
considerat o “crimă împotriva umanităţii”; Acest principiu a apărut în perioada dintre
cele două războaie mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea existenţe
principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa îl constituie Pactul Ligii
Naţiunii care a limitat dreptul statelor de a porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea
sancţiunilor faţă de statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. Primul act internaţional
cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de agresiune a fost Pactul
general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statului denumit
Pactul Briand-Kellogg încheiat la Paris în 1928. Principiul nerecurgerii la forţă sau la
ameninţarea cu forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune: Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu
forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a
vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Conform actelor sus menţionate se interzice:
1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau
indirectă a
forţei împotriva altui stat.
2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor
internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
3. Represaliile cu aplicarea forţei armate
4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor
neregulate sau a altor bande armate.
5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile
de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea
prevederilor Cartei ONU.
7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau
aplicării
ei.
8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la
autodeterminare. Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea
forţei armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea de
trupe la frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea
frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război.
În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii când se poate recurge
la forţă în relaţiile internaţionale:
• În caz de auto apărare când devine victima unui act de agresiune din partea
altui stat.
• În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă.
• În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de
Securitate a ONU.
b). Principiul soluţionării paşnice a diferendelor. Acest principiu presupune
obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele
inclusiv prin mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a
alege mijloacele paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării
Generale a ONU din 1982 în care printre altele se prevede:
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
• Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre
ele pentru a evita ivirea de diferende;
• Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice
alese în mod liber de ele;
• Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regionale sunt obligate să
întreprindă toate eforturile pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri;
c).Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul
contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care
au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei
exclusive a statului fiind transpuse azi în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu,
problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);
d). Principiul cooperării internaţionale;
e).Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat
ca
“autorizând sau încurajând o acţiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte,
integritatea teritorială sau unitatea politică a unui stat suveran şi independent(…)” ii;
d). Principiul egalităţii suverane a statelor;
e). Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale -
principiul
pacta sunt servanda .
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate
şi
Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei: a).
principiul inviolabilităţii frontierelor; b). principiul integrităţii teritoriale; c). principiul
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
1. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
In continuare voi face o analiză a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional :
2

3.1 Egalitatea suverana a statelor


Incă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor
puteri s-a arătat necesitatea recunoaşterii egalităţii in drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că
principiul egalităţii intre indivizi işi găseşte expresie şi relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea să
sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor.
Principiul dat presupune respectarea suveranitatii tuturor statelor si egalitatii lor in
10
cadrul relatiilor international. Printre principiile enuntate de Carta ONU in art.2
principiul egalitatii suverane sta pe primul loc :” Organizatia este intemeiata pe principiul
egalitatii suverane a tuturor membrilor ei”. Ulterior, acest principiu a fost reafirmat si
dezvoltat in art. III din Carta OUA, in Carta OSA (art.3, lit.b), in actele altor organizatii
internationale, in Declaratia principiilor de drept international din 1970, in Actul final de
la Helsinki din 1975, precum si intr-o multime de alte tratate internationale bi- si
multilaterale.
Una din consecinţele principale ale egalităţii suverane o reprezintă inalienabilitatea
şi indivizibilitatea teritoriului de stat. Inalienabilitatea semnifică ca prerogativele esenţiale
ale suveranităţii nu pot fi cedate sau transferate, iar prin indivizibilitate se inţelege că
atributele suveranităţii nu pot fi fragmentate, nu pot aparţine mai multor titular.
11
Principiul egalitatii suverane a statului se caracterizeaza prin urmatoarele:
 statele sunt obligate sa respecte egalitatea suverana si specificul fiecaruia dintre ele,
precum si toate drepturile inerente suveranitatii.
 Fiecare stat are indatorirea de a respecta personalitatea altor state.
 Toate statele dispun de drepturi si obligatii egale.
 Fiecare stat este in drept sa participe la organizatii si tratate internationale.

10
Carta ONU, 1945
11
Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

 Integritatea teritoriala si independenta politica a statului sunt inalienabile.


 Fiecare stat are obligatia de a respecta pe deplin si cu buna-credinta obligatiile sale
internationale, precum si sa convetuiasca in pace cu alte state.
Pe cale de conescinta, vreau sa precizez ca prin consacrarea acestor principii in calitate de
principii fundamentale ale dreptului internaţional public, fiecare stat, indiferent de sistemul său
politic economic, nivel de dezvoltare etc., se bucură de conţinutul juridic al acestora, de protecţia
lor, prin simplu fapt că el există ca entitate cu personalitate juridică internaţională, adică in
calitatea lui de subiect de drept internaţional.

3.2 Nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta in relatiile interstatale


Acest principiu, fiind initial consacrat sub denumirea de 12principiul interdictiei recurgerii
la razboiul de agresiune, a aparut in dreptul international in perioada dintre cele doua rozboaie
mondiale. Prin afirmarea principiului neagresiunii s-a repudiat dreptul statelor de a porni razboaie
de agresiune, drept consfintit in perioadele anterioare de dezvoltare a dreptului international, cand
razboiul era mijlocul dominant de rezolvare a diferendelor dintre state.

14
Carta ONU defineşte in art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine, in relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa
sau folosirea ei, atat impotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui
stat, cat şi in alt mod incompatibil cu scopurile ONU”.3
Astfel, definiţia agresiunii, adoptată de Adunarea Generală in 1974, arată că prin
agresiuneaarmată se inţelege folosirea forţei armate de către un stat impotriva suveranităţii

12
Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;
13
Drept International Public (Editia a III-a) , Alexandru BURIAN, Oleg BALAN, Natalia SUCEVEANU, Diana
SARCU, Nicolae OSMOCHESCU, Olga DORUL, Victoria ARHILIUC, Vitalie GAMURARI, Chisinau-2009;
14
Carta ONU, 1945
15
Actului Final de la Helsinki din 1975
16
Declaratia din 1970
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
teritoriale sau independenţei politice a altui stat, sau in orice altă manieră incompatibilă cu
Carta ONU,după cum se prevede in prezenta definiţie”(art.1). Pentru calificarea
agresorului se aplică regula priorităţii in timp,adică cine a comis primul actele de agresiune
este considerat agresor”.
Dreptul internaţional actual, admite in mod cu totul excepţional trei cazuri cand se poate
recurge la forţă in relaţiile internaţionale:
1. dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. In cazul in care un stat agresor atacă un
alt stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitima apărare, in virtutea art. 51 al 4Cartei ONU
acest drept se exercită pană cand Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare pentru restabilirea
păcii şi securităţii internaţionale;
2. măsuri colective de constrangere. Atunci cand se constată o ameninţare la adresa păcii, o
incălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate in virtutea unei Rezoluţii, poate
dispune crearea forţelor multinaţionale care să lupte impotriva celor care periclitează pacea şi
securitatea internaţională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominaţie colonială, de a lupta pentru dobandirea
independenţei. Acest drept a fost reflectat in Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor
şi popoarelor coloniale, din 1960.
3.3 Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internationale

Acest principiu este strans legat cu principiul tratat anterior adica cu cel de nerecurgere la
forta si la amenintarea cu forta. In conformitate cu principiul tratat de noi, statele sunt obligate sa
19
rezolve diferendele internationale dintre ele numai prin mijloace pasnice. Dreptul statelor de a
solutiona pe cale pasnica diferendele aparute decurge din diferite reglementari pertinente din acea
epoca. Ideea interzicerii războiului ca modalitate de desfăşurare a relaţiilor internaţionale o găsim
exprimată pentru prima dată in istoria omenirii, in lucrarea lui Thomas Morus, „Utopia”, apărută
in 1516.

17
Carta ONU, 1945
18
Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014
19
Drept International Public, Stefan Tarca, București
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Prin urmare, revine Cartei ONU şi altor documente internaţionale, adoptate in baza
acesteia,meritul de a fi completat Pactul Ligii Naţiunilor, cit şi Tratatul multilateral pentru
renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, cunoscut sub denumirea de
20
Briand-Kellog, şi de a afirma şi proclama nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa şi
reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, in calitate de principii fundamentale ale
dreptului internaţionalcontemporan.
In afirmarea principiului soluţionării paşnice a diferendelor, semnarea la San Francisco la
26iunie 1945 a Cartei ONU şi a Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie la inchierea Conferinţei
Internaţionale pentru Organizaţia Internaţională, şi intrarea acesteia in vigoare la 24 octombrie
1945, a reprezentat prin caracterul său de tratat internaţional un moment crucial. Chiar in primul
articol al Cartei, care defineşte scopurile Organizaţiei Naţiunile Unite işi propun „să infăptuiască,
prin mijloace paşnice, şi in conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea
ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o incălcare
a păcii”.
3.4 Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor
Principiul neintervenţiei statelor in afacerile interne ale altor state este un principiu
fundamental al dreptului internaţional contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele de
limitare şi consacrare, in dreptul internaţional şi in relaţiile internaţionale, a suveranităţii şi
independenţei participanţilor la relaţiile internaţionale. Intervenţia a existat ca un drept recunoscut
şi obişnuit de-a lungul secolelor antichităţii şi evului mediu, cand principi şi conducători victorioşi
au cucerit popoare libere pentru a le supune controlului lor.
Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni în
mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat. În
temeiul acestui principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt
interzise intervenţia directă sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra personalităţii
unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.

3.5 Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele


UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Principiul autodeterminării este un principiu nou al dreptului internaţional, care a cunoscut
o consacrare şi o dezvoltare mai accentuată odată cu intensificarea luptei de eliberare naţională şi
creşterea dorinţei popoarelor şi naţiunilor la independenţă, găsindu-şi iniţial expresia in
principiulnaţionalităţilor. In virtutea acestui principiu, toate popoarele şi naţiunile au dreptul de a
determina in mod liber statutul lor politic, economic social şi cultural.
Astfel, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele implică următoarele drepturi
fundamentale ale lor:
a. dreptul popoarelor asuprite de a se constitui in stat propriu şi independent;
b. dreptul popoarelor asuprite de a lupta impotriva dominaţiei străine şi caracterul legal al
acestei lupte;
c. dreptul de a beneficia de protecţia dreptului internaţional;
d. dreptul de a stabili relaţii oficiale cu state şi de a participa la organizaţii internaţionale, de
regulă cu statut de observator;
e. dreptul de a-şi alege şi dezvolta in mod liber sistemul lor economic, politic şi social;
f. dreptul la libera exploatare a resurselor şi bogăţiilor sale minerale etc.
Iar, cele mai importante obligaţii care le revin statelor in vederea respectării dreptului
popoarelor de a dispune de ele insele sunt următoarele:
- obligaţia statelor de a respecta acest drept in conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU;
- statele sunt obligate să acorde ajutor ONU in vederea achitării acesteia de răspunderile pe
care i le conferă 25Carta ONU in privinţa aplicării acestui principiu;
- obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură de constrangere care ar priva popoarele
de acest drept.
In concluzie vreau sa spun ca dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept
permanent şi imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă de
alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la dezvoltarea societăţii sub toate aspectele.
3.6 Principiul cooperării internaţionale
Existenta acestui principiu se datoreaza accentuarii existentelor interdependentelor
existente in societatea internationala sub diferite aspecte – politic, social, economic, dezvoltarii
largi a relatiilor internationale, in special a celor economice, precum si aprofundarii diviziunii
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
internationale a muncii. Imperativele economice si politice ale cooperarii statelor in vederea
asigurarii pacii si securitatii internationale, cresterii bunastarii popoarelor, dezvoltarii culturii,
protectiei mediului, anume acestea au fost premisele consacrarii acestui principiu.
26
Dreptul de cooperare rezultă nemijlocit din dreptul statelor la existenţă, suveranitate,
independenţă, securitate etc. Potrivit acestui temei legal fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi
de cooperare bilaterală cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale, de a participa la proiecte,
iniţiative de cooperare, instituţionalizată sau temporară, pe plan regional, continental, sau mondial.
Acest principiu a fost inscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, in care se
precizează că trebuie să se realizeze cooperarea internaţională in rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, precum şi in incurajarea şi
promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex,
limbă ori religie.
Astfel, Declaraţia Adunării Generale din 1970 prevede: „Statele, oricare ar fi deosebirile
existente intre sistemele lor politice, economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele
in diversele domenii ale relaţiilor internaţionale.”
Carta drepturilor şi indatoririlor economice ale statelor din 1974 consideră cooperarea reală
dintre state, bazată pe luarea in considerare impreună a problemelor economice internaţionale şi
acţiunea comună in scopul soluţionării lor ca fiind indispensabilă pentru indeplinirea dorinţei
intregii comunităţi internaţionale de a realiza o dezvoltare justă şi raţională a tuturor regiunilor
lumii.
Analizand natura juridica a principiului cooperării internaţionale putem evidenţia
principalele aspecte ale acestuia:
- statele sunt obligate să coopereze intre ele in vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale;
- statele trebuie să coopereze pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi
intoleranţei religioase sub toate formele lor;
- in relaţiile lor internaţionale statele trebuie să se conducă in domeniile economic, social,
cultural, tehnic şi comercial in conformitate cu principiile egalităţii suverane şi neimixtiunii;
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
- statele membre ale ONU sunt obligate să acţioneze atat impreună, cat şi individual, in cooperare
cu ONU, conform dispoziţiilor pertinente ale Cartei;
- cooperarea in domeniul dezarmării generale şi complete etc.
Dacă in trecut cooperarea era facultativă, in prezent ea este o datorie a statelor, impusă de
procesul de adaptare a dreptului internaţional la structurile şi la cerinţele actuale ale relaţiilor
internaţionale. Mai mult ca atat, fiecare stat este liber, dar in acelasi timp obligat din cauza realitatii
existente in alegerea formelor de cooperare international si a modului in care intentioneaza sa-si
organizeze relatiile sale de cooperare cu celelalte state.
Existenta fara cooperare in present se soldeaza cu izolare si lipsa evolutiei.

3.7 Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale


(PACTA SUNT SERVANDA BONA FIDAE)

Diversificarea relaţiilor internaţionale, schimbarea tot mai accentuată a valorilor mate ria
le şi morale, extinderea şi aprofundarea cooperării popoarelor cu prilejul accentuării inter de
pendenţelor contemporane, pun in lumină cu o acurateţe deosebită necesitatea respectării cu
sfinţenie a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri, sau inţelegeri stabilite dintre state.
Deşi, acest principiu este foarte vechi, el a fost relativ recent consacrat in preambulul
Pactului Ligii Naţiunilor şi in preambulul 29
Cartei ONU care subliniază obligaţiunea statelor
membre de a indeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit Cartei ONU. O etapă
importantă in creionarea acestui principiu a constituit-o Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 1969, care stipulează: ”orice tratat in vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele
cu bună credinţă”.
Declaraţia principiilor din 1970, prevede respectarea cu bună-credinţă a obligaţiilor
asumate conform Cartei ONU, urmează apoi obligaţiile ce decurg din principiile şi regulile general
recunoscute ale dreptului internaţional, apoi cele asumate prin acorduri internaţionale in
conformitate cu aceste principii şi reguli.
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Actul Final de la Helsinki precizează că statele „in exercitarea drepturilor lor suverane,
inclusiv drepturile de a-şi stabili legile şi reglementările, trebuie să se conformeze obligaţiilor
juridice care le revin in virtutea dreptului internaţional…”.
Cat despre legislaţia RM acest principiu este consacrat in 30
Legea privind tratatele
internaţionale ale RM, art. 19 care prevede: „Tratatele internaţionale se execută cu bună-credinţă,
in conformitate cu principiul pacta sunt servanda. Republica Moldova nu poate invoca prevederile
legislaţiei sale interne ca justificare a neexecutării unui tratat la care este parte”.
In concluzie, trebuie să menţionăm că prin conţinutul şi finalitatea sa, principiul pacta sunt
servanda prezintă o importanţă deosebită, in special in contextul relaţiilor internaţionale actuale,
pentru realizarea şi dezvoltarea unor raporturi normale intre toate statele, membre ale comunităţii
internaţionale.

3.8 Integritatea teritoriala a statelor

Teritoriul este o conditie inalienabila de existenta a statului, de aceea statele acorda o


atentie speciala asigurarii integritatii acestuia. Principiul integritatii teritoriale a statelor este unul
dintre principiile fundamentale ale dreptului international, consacrat in art.2 (4) din Carta ONU,
potrivit caruia membrii Organizatiei sunt obligati sa se abtina de la amenintarea cu forta sau de la
folosirea acesteia impotriva integritatii teritoriale a altui stat.
Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul internaţional, atâta timp
cât războiul de agresiune, cuceririle şi anexiunile, orice dobândire de teritorii prin forţă erau
considerate licite, şi cât au predominat concepţii patrimoniale asupra teritoriului.
Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi îndeosebi de
principiul suveranităţii şi nerecurgerii la forţă. Integritatea teritorială este un corolar al suveranităţii
teritoriale a statelor. Această suveranitate trebuie să fie respectată de celelalte state, de unde rezultă
inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.
Respectarea principiului dat nu impiedica statele pe baza de acord de vointa si in virtutea
reciprocitatii sa admita folosirea propriului teritoriu in anumite scopuri limitate, cum ar fi tranzitul
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
feroviar, rutier, aerian, sau sa procedeze la modificari teritoriale, cu acordul populatiei exprimat
pe cale plebiscitara.
3.9 Inviolabilitatea frontierei de stat
Acest principiu, vine sa intregeasca principiul integritatii teritoriale. Astfel, respectarea
frontierelor de stat este o conditie indispensabila de convetuire pasnica a statelor.
In 32Declaratia principiilor dreptului international din 1970 continutul acestui principiu este
expus ca a parte a principiului nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta : „Orice stat are
obligatia de a nu recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei pentru a viola frontierele
internationale existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internationale,
inclusiv diferendele teritoriale si problemele referitoare la frontierele statelor”.
Din acest citat, reiese ca interdictia se refera la incalcarea frontierelor prin recurgerea la
forta sau prin amenintarea cu forta, insa statelor nu li se cere recunoasterea reciproca a
frontierelorsi refuzul posibilelor pretentii teritoriale. Faptul ca existenta acestora se prezuma este
constat in acea parte a obligatiilor enuntate ce se refera la reglementarea pasnica a diferendelor
teritoriale.
3.10 Garantarea si protectia drepturilor fundamentale ale omului
Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand valenţe deosebite după
adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor
omului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in 35Declaraţia drepturilor, care consfinţea dreptul omului
la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii
internaţionale in respectarea şi garantarea drepturilor omului.
In cadrul ONU, insă, organele sale principale au preocupări tot mai pregnante in protecţia
drepturilor omului, creandu-şi mai multe organe subsidiare in domeniu. Ca de pildă, ECOSOC -
ul işi creează in 1946 Comisia pentru drepturile omului, precum şi comitetele speciale de experţi,
iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului. Afară de aceasta, instituţiile specializate ale
ONU desfăşoară o activitate asiduă in vederea garantării respectării drepturilor omului. 365Dintre

36
Drept International Public, Note de curs, Vitalii Slonovschi, Cahul – 2013;
37
Drept International Public, Eduard Serbenco, volumul I, Chișinau-2014;
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
acestea putem enumera:
a. Organizaţia internaţională a muncii;
b. Organizaţia naţiunilor unite pentru cultură educaţie şi ştiinţă;
c. Organizaţia naţiunilor unite pentru alimentaţie şi agricultură;
d. Organizaţia mondială a sănătăţii;
e. Organizaţia aviaţie civile internaţionale.
37
Respectarea drepturilor omului are un caracter universal şi capătă din ce in ce mai mult
un caracter de generalitate, impunindu-se celor mai diverse domenii ale raporturilor dintre state.
In inţelegerile la care ajung statele in domenii cum sunt dezarmarea, energia nucleară, mediul
ambiant, relaţiile economice, dreptul maritim, dreptul cosmic etc., statele nu mai pot adopta soluţii
care ar ignora sau nesocoti drepturile şi libertăţile fundamentale le omului.
De fapt, in virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de obligaţii de drept
internaţional cum ar fi de pildă:
- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind drepturile omului;
- obligaţia de a nu permite nici un fel de incălcare a drepturilor omului, creand mijloace judiciare
la indemana celor ale căror drepturi au fost incălcate;

S-ar putea să vă placă și