Noţiunea şi caracterele dreptului de proprietate publică.

Proprietatea este expresia supremă a accesului la posesia, folosinţa și dispoziţia

bunurilor. Înainte de a fi un drept, proprietatea este o realitate socială și economică.
Asumarea calităţii de stăpân al unui lucru, dispunerea de acesta după bunul plac pentru
satisfacerea nevoilor proprii, afirmarea acestor prerogative faţă de terţi, cărora li s-a pretins să le
recunoască și să le respecte, s-au născut înaintea dreptului.
În sens larg, cuvântul proprietate este aplicabil tuturor drepturilor. Proprietatea generează
siguranţă în complicitatea nemijlocită a omului faţă de bunuri și faţă de fenomene și prin aceasta
îl îndeamnă permanent să acţioneze pentru păstrarea și utilizarea raţională a obiectelor din lumea
înconjurătoare.1
În literatura de specialitate, dreptul de proprietate publică este definit ca drept real al statului
şi al unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile şi imobile de interes naţional sau
local.2 Accentul, în această definiţie, este pus pe subiectele proprietăţii publice (statul şi unităţile
administrativ-teritoriale), pe atribuţiile acestor subiecte (care, ca toţi titularii dreptului de
proprietate, exercită asupra bunurilor ce le aparţin dreptul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie) şi
pe bunurile care se pot afla în proprietate publică (bunuri mobile şi bunuri imobile). Toate aceste
elemente ale definiţiei proprietăţii publice date de autorul nominalizat în subsol au un caracter
general.
Într-o altă opinie, dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate asupra bunurilor
din domeniul public de interes naţional şi din domeniul public de interes local care aparţin statului
şi unităţilor sale administrativ-teritoriale şi care se exercită în regim de drept public, fiind
inalienabil, imprescriptibil, insesizabil. în afară de elementele caracteristice primei definiţii,
această definiţie enumeră şi caracterele dreptului de proprietate publică.3
Dreptul de proprietate publică mai este definit ca drept subiectiv de proprietate ce aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-
o dispoziţie specială a legii, sunt de uz şi de utilitate publică. 4 În această definiţie, autorii
nominalizaţi în subsol intenţionat nu pun accentul pe atributele dreptului de proprietate -
posesiunea, folosinţa, dispoziţia - exercitate de titular asupra bunurilor care for-mează obiectul
dreptului său. în sprijinul acestei afirmaţii se menţionează că, cel puţin în privinţa bunurilor care
sunt proprietate publică prin natura lor, nu se poate spune că titularul lor le stăpâneşte în mod
nemijlocit - statul nu posedă plaja mării sau marea teritorială sau spaţiul aerian etc. -folosinţa

1
Б.А. Райзберг и др., Курс эк ономик и, ИНФР-М, Москва, 1997, р. 97.
2
Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România, Iaşi 1993, p. 93.
3
Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Bucureşti 1996, p. 56.
4
Corneliu Bîrsan; Maria Găiţă şi Mona-Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Iaşi, 1997, p. 46.
aparţine, de regulă, publicului, fructus nu există şi nu se pune problema exercitării atributu¬lui
dispoziţiei juridice, deoarece ele sunt inalienabile.5
În opinia doctrinarilor autohtoni, considerăm că sunt ale domeniului public bunurile incluse de
lege în această categorie, precum şi bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public,
aparţin statului şi (sau) unităţilor administrativ-teritoriale, aceste subiecte putând exercita asupra
lor atributele dreptului de proprietate, în limitele stabilite de lege.6
În doctrina şi practica de specialitate, putem identifica mai multe abordări ale formelor
dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de
dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalităţi; d)
după existenţa unor regimuri juridice diferite.
Principala distincţie a formelor de proprietate este formulată în dependenţă de regimul juridic
al proprietăţii, criteriu după care avem două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de
proprietate privată.
Proprietatea în general şi proprietate domeniului public în special poate fi determinată sub
două aspecte: 1) cu titlu de de categorie economică și 2) în calitate de categorie juridică.
În calitate de categorie economică, proprietatea exprimă raportul de însușire de către
individ a bunurilor materiale, adică raporturile sociale, în cadrul cărora se realizează această
însușire. Proprietatea în aspect economic servește drept substrat pentru dezvăluirea
conţinutului juridic al proprietăţii.
În calitate de categorie juridică, proprietatea reprezintă ansamblul de norme juridice,
care, mai întâi de toate, stabilesc posibilitatea sau imposibilitatea aparenţei bunurilor materiale,
întărind juridic starea economică de însușire a lor.
În general, a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l
folosi și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime.
Proprietatea ca realitate economică și socială a constituit astfel premisa nașterii dreptului
de proprietate, ea a devenit un astfel de drept îndată ce a intrat în atenţia autorităţii statale
și a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta. Anterior acestei reglementări, proprietatea
era mai puternică în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte
limitări decât cele consimţite prin respectarea tradiţiilor comunităţii, căreia acesta îi aparţinea.
Reglementarea proprietăţii și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de
limitări, statul arogându-și poziţia de exponent al interesului general al societăţii și edictând reguli

5
Corneliu Bîrsan; Maria Găiţă şi Mona-Maria Pivniceru, op. cit., p. 56.
6
Sergiu Baeş, Aurel Băieşu, Valentina Cebotari, Ion Creţu, Victor Volcinschi, Drept Civil, Drepturi reale, Teoria
generală a obligaţiilor, vol. II, Editura Cartier, Chişinău 2012, p. 69.
precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului
de proprietate și posibilitatea apărării sale faţă de eventualele încălcări ale acestuia de către terţi,
dar și prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.
Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că reprezintă
premisa oricărei activităţi economice, adică premisa funcţionării motorului oricărei societăţi, iar
finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcţionarea societăţii. Astfel,
reieşind din raţiunea şi necesitatea iminentă a reglementării plenipotenţiale a proprietăţii prin
intermediul normelor de drept, consider necesar de a mă expune în prezenta lucrare în raport cu
cadrul normativ care consacră şi şi asigură realiyarea şi pretecţia proprietăţii în general şi a
proprietăţii din domeniul public, putem enunţa o serie acte cu vocaţie internaţională universală sau
regională şi de nivelul sistemului de drept intern al RM.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 în pnct. 17 stabileşte:
Orice persoana are dreptul la proprietate, atît singura, cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate
fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Protocolul adiţional nr. I, la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale semnat la Paris, 20.III.1952. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care
le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Potrivit prevederilor art. 9, al. 1) din Constituţie, în alin. 1) prevede că: Proprietatea este
publică şi privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi intelectuale.
Din analiza prevederilor constituţionale enunţate mai sus, enunţăm că, articolul indică expres
faptul că este vorba despre proprietate la general, și nu despre dreptul la proprietate, care face
obiectul art. 46 din Constituţie.
Proprietatea a fost un fapt constant în toate timpurile și în toate societăţile. Cu cât omul pășește
mai sigur pe calea progresului, cu atât mai puternic simte dorinţa de a fi proprietar. Ideea de
proprietate îl îndeamnă pe om la muncă și, totodată, îl face să aibă un scop bine determinat.
Proprietatea, fiind o categorie complexă, evident, poate fi interpretată în mai multe sensuri.
Fiind o categorie economică, proprietatea ref lectă relaţiile dintre oameni în pro- cesul
de producţie și de repartiţie a bunurilor materiale. Proprietatea caracterizează în ale cărui mâini
se af lă mijloacele de producţie și cărui interes îi servesc. Astfel, sub aspectul economic,
proprietatea exprimă o relaţie de apropiere, de însușire a premiselor materiale ale unui proces de
producţie. Când însușirea respectivă este ocrotită și garantată de către stat, proprietatea îmbracă
un veșmânt juridic, devenind astfel și o categorie juridică.
Sub aspectul juridic, proprietatea își găsește exprimarea atât în dreptul de proprietate, cât și
în întregul sistem economic al societăţii. Ca multe alte fenomene și categorii sociale, proprietatea
nu rămâne neschimbată, ci e supusă unui f lux continuu. Mai mult decât atât, la etapa actuală
proprietatea devine o categorie primordială, care se evidenţiază tot mai mult din multiplele
probleme sociale, iar dreptul la proprietate e consacrat ca unul dintre drepturile fundamentale ale
omului.
Din cele spuse rezultă că proprietatea poate fi interpretată ca expresia supremă a
accesului oamenilor la posesiunea, folosinţa și dispoziţia bunurilor. Altfel spus, proprietatea
devine un mod de realizare a puterii umane asupra bogăţiilor. Fiind una dintre componentele
indispensabile ale societăţii umane, proprietatea și dreptul la ea și-au găsit expresie în numeroase
acte normative prestigioase internaţionale și naţionale. În această ordine de idei, Constituţia
Republicii Moldova conţine o serie de prevederi normative ce dezvăluie conţinutul economic,
social și juridic al proprietăţii. Ne vom referi doar la unele dintre ele.
Chiar din alin. 1) al art. 9 rezultă expres două forme de proprietate: publică și privată.
Legiuitorul utilizează noţiunea publică, și nu de stat, prima conţinând-o pe a doua.
Astfel, se acceptă un concept consacrat și recunoscut în majoritatea absolută a statelor. Din
proprietatea publică fac parte bunurile ce aparţin Republicii Moldova cu drept de posesiune, de
folosinţă și de administrare (de dispoziţie).
Proprietatea publică este de două tipuri: a) proprietatea de stat, obiecte ale acestui tip de
proprietate fiind: pământul; solul, apele, pădurile, alte resurse naturale; bunurile autorităţilor
publice; valorile culturale și istorice; mijloacele bugetelor de stat; bunurile întreprinderilor de stat
etc.; b) proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, obiecte ale acesteia fiind: bunurile care
aparţin autorităţilor locale, mijloacele bugetelor locale, fondurile locative și gospodăria comunală
și de locuinţe ale autorităţilor locale etc.7
Atributele dreptului de proprietate publică (posesiunea, folosinţa, administrarea) se
exercită în mod diferit, în funcţie de titularii tipului respectiv de proprietate și în raport
cu bunurile care fac obiectul proprietăţii publice. Esenţial însă este faptul că, indiferent de titularul
său, dreptul de proprietate publică trebuie să se exercite în interesul general, al întregului popor
– interes naţional, sau al unui grup restrâns de locuitori dintr-o comunitate concretă – interes
local.8

7
Comentariu constituţie
8
Veronica Gîsca, Drept civil, drepturile reale, Chișinău, 2005, p. 41.
 Art. 127 din constituţia RM, stabileşte că, al. 1) Statul ocroteşte proprietatea. Al. 2) Statul
garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin
în contradicţie cu interesele societăţii. Al. 3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale. 4) Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile
folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile
de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
În raport cu norma constituţională invocată mai sus, putem menţionăm teoria lui
Montesquieu, în raport cu proprietatea publică, potrivit căreia „binele public este ca fiecare
totdeauna să păstreze în mod invariabil proprietatea pe care i-o dau legile civile“, iar „când este
vorba de binele public, binele public nu este niciodată de lipsit pe un particular de bunul
său sau chiar de a-i lua o parte cât de mică printr-o lege sau un regulament politic“.9 Astfel,
ideea enunţată consacră atât importanţa proprietăţii publice cât şi a celei private.
Reieşind din prevederile art. 127 alin. 3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Domeniul public este format din bunurile care servesc pentru uzul sau interesul comunităţii
și au un regim juridic special, fiind exceptate de la regulile de drept comun ale proprietăţii. De
fapt, statul și unităţile administrativ-teritoriale nu sunt, în genere, proprietari propriu-ziși ai
acestor bunuri, proprietar fiind poporul. Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate într-
un mod deosebit, în comparaţie cu un proprietar obișnuit. Astfel, posesia nu aparţine statului
sau unităţii administrativ-teritoriale, ci întregului public sau unei colectivităţi locale, iar
dispoziţie practic nu există, deoarece bunurile din domeniul public sunt inalienabile atâta timp
cât rămân afectate uzului public.
Înainte de adoptarea Constituţiei din 1994, primele dispoziţii legale prin care s-a
făcut delimitarea între proprietatea privată, pe de o parte, și domeniul public și domeniul privat,
pe de altă parte, au fost cuprinse în Legea cu privire la proprietate, care a fost abrogată la 30 martie
2007.
Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și
imprescriptibile. Ele pot fi introduse în circuitul civil numai dacă, potrivit legii, sunt dezafectate
din domeniul public. Domeniul privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale este
alcătuit din terenurile dobândite de acestea în modurile prevăzute de lege ori din terenurile
dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. Domeniul privat al statului este supus dispoziţiilor
de drept comun.

9
 În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate al
statului și unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită
în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil sau „cel drept subiectiv de
proprietate ce aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care,
fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii, sunt de uz și de utilitate publică“ ori acel
drept real ce are ca titulari exclusiv statul și unităţile administrativ-teritoriale și care conferă
acestor titulari atributele posesiei, folosin ţei și dispoziţiei însă în regim de drept public,
asupra bunurilor care, prin decla raţia legii sau natura lor, sunt de uz sau de interes public.10
Pentru definirea dreptului de proprietate publică, trebuie să reţinem următoarele
aspecte:
1) proprietatea publică este o formă a dreptului de proprietate;
2) proprietatea publică reprezintă excepţia faţă de proprietatea privată, care consti-
3) tuie regula;
4) titularii dreptului de proprietate sunt numai statul și unităţile sale administrativ-
5) teritoriale;
6) obiectul dreptului de proprietate este alcătuit din bunurile care fac parte din
7) do meniul public;
8) proprietatea publică se exercită în regim de drept public.
Codul civil al Republicii Moldova, prin art. 296 alin. 1), a stipulat o novaţie în
raport cu componenţa dreptului de proprietate din domeniul public: bunurile proprietate publică
trebuie să fie clasificate nu numai ca bunuri proprietate a statului și bunuri proprietate a
unităţilor administrativ-teritoriale, ci și ca bunuri ale domeniului public și bunuri ale domeniului
privat al statului sau al unităţilor respective.
În virtutea art. 127 alin. 4) din Constituţia Republicii Moldova și a art. 296 alin. 1) din
Codul civil, bunurile domeniului public sunt în proprietatea exclusivă a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, adică sunt excluse din circuitul civil. Bunurile domeniului privat, la
rândul lor, sunt bunuri care, deși se af lă în proprietate publică, totuși cad sub incidenţa dreptului
privat, adică au un regim juridic general. Aceste două criterii de structurare a proprietăţii
publice (subiectul și obiectul relaţiilor de proprietate) corespund practicii ţărilor UE și au oferit
posibilitatea de a reglementa mai adecvat și mai coerent relaţiile legate de administrarea și
deetatizarea proprietăţii date.
În baza art. 127 din Constituţia Republicii Moldova, proprietatea este garantată de către
stat. Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţia art. 9, face doar o precizare de ordin general

10
Comentariu constituţie p. 473.
cu privire la existenţa celor două forme de proprietate – publică și privată –, fără a se referi și la
caracterele care stau la baza determinării lor.
Criteriile fundamentale ce stau la baza clasificării dreptului de proprietate în proprietate
publică și privată sunt natura bunurilor ce le alcătuiesc obiectul, precum și regimul juridic diferit
al celor două forme de proprietate. Astfel, dacă bunurile, prin natura lor, sunt afectate utilităţii
sau interesului public, ele vor alcătui obiectul dreptului de proprietate publică, pentru care,
prin lege, este instituit un regim juridic diferit de cel al dreptului de proprietate privată. Prin
bunuri de utilitate sau interes public se înţeleg acele bunuri care, prin natura lor, sunt destinate a fi
folosite de membrii societăţii.
Obiectul dreptului de proprietate publică îl pot alcătui și bunurile mobile, cu condiţia ca
aceste bunuri să fie destinate a servi folosinţei publice, adică prin funcţia lor să fie indispensabile
serviciului și utilităţii publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, să se supună regimului juridic
prevăzut de lege pentru bunurile respective.
Dreptul de proprietate publică se deosebește de dreptul de proprietate privată și sub
aspectul caracterelor juridice proprii pe care le prezintă, caractere ce-i conturează un regim
juridic propriu și distinct faţă de dreptul de proprietate privată.
Conform art. 296 alin. 4) din Codul civil al Republicii Moldova, dreptul de
proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor are următoarele caractere juridice:
imprescriptibil; insesizabil; inalienabil.11
1) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz
și nu poate fi dobândit de terţ prin uzucapiune, neputând fi opus proprietarului nici termenelor de
prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului, cu preponderenţă bunurile mobile,
conform Codului civil, se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere
de timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia cel care posedă un bun mobil
este considerat a fi proprietarul lui.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv,
cât și extinctiv. Caracterul imprescriptibil al domeniului public sub aspect achizitiv se exprimă
prin faptul ca dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu poate fi dobândit de catre o altă
persoana prin posesia de buna credinţă/ uzucapiune.

Sub aspectul extinctiv, prin imprescriptibilitatea trebuie să întîţelegem faptul ca acţiunea

în revendicare a unui astfel de bun aparţinînd domeniului public, nu se stinge prin neexercitare,
fără nici un fel de exceptie, ea neputînd fi paralizată prin invocarea uzucapiunii ca în cazul

11
Veronica Gâsca, Drept civil, drepturile reale, Chișinău, 2005, p. 50.
 bunurilor din domeniul privat sau proprietate privată. Acţiunea în revendicare, reieşind din
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este în principiu imprescriptibilă sub aspect
extinctiv. Acest caracter rezultă din perpetuitatea dreptului de proprietate care atrage după sine şi
imprescriptibilitatea acţiunii care îl apără. Dreptul la acţiune se stinge numai odată cu stingerea
însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi apără.
În raport cu caracterul imprescriptibil al proprietăţii publice, generalizăm următoarele idei:
a) dreptul de proprietate al statului sau al UAT nu se stinge prin prescripţie, odată cu trecerea
timpului, fie 5, fie 15, fie şi sute de ani;
b) imprescriptibilitatea face posibilă oricând, din punct de vedere juridic, depunerea de către stat, de
către UAT a unei acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau
mobile;
c) dreptul la acţiune al statului sau al UAT nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de
autoritatea publică o perioadă îndelungată (fie zeci şi sute de ani).12
2) Dreptul de proprietate publică este insesizabil, în sensul că bunurile ce alcătuiesc
obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditori pe cale de executare silită. Dacă
aceste bunuri ar putea fi urmărite de către creditori, s-ar crea posibilitatea ca în mod indirect să se
poată dobândi și un drept de proprietate asupra lor, ceea ce ar contraveni caracterului inalienabil
al acestui drept.
Datoriile statului și cele ale unităţilor administrativ-teritoriale se plătesc și se
lichidează prin aplicarea unor norme financiare speciale, acestora fiindu-le inaplicabile
prevederile legale de drept comun referitoare la urmărirea silită.
Bunurile domeniului public sunt insesizabile, deoarece nu pot fi urmărite de creditori
pentru datoriile statului sau ale UAT. Insesizabilitatea este valabilă şi în cazul în care bunul se află
în administrarea ÎS/ÎM sau sunt date unui alt deţinător în baza contractului de arendare, de
concesionare, închiriere etc. În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de
garan ţii asupra bunurilor din domeniul public. Gajarea/ipotecarea bunu-rilor din domeniul public
al statului sau al UAT se interzice.13
3) Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituţia
Republicii Moldova, Codul civil și în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri.
Astfel, Codul civil al Republicii Moldova, prin art. 296 alin. 4), prevede, că bunurile proprietate

12
Ilie Teacă, Andrei Rusu, Veaceslav Bulat ,Managementul proprităţii publice: Ghidul autorităţilor publice locale.
Progr. Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Chişinău : S. n., 2015 Tipogr. "Bons Offices", p. 37.
13
Ibidem, p. 37.
 publică sunt inalienabile. De asemenea, art. 5 alin. (2) din Codul funciar prevede că terenurile care
fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil dacă prin lege nu se prevede altfel.
Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile domeniului public, inclusiv proprietate a
UAT:
1) sunt scoase din circuitul civil general al bunurilor, deoarece nu pot fi privatizate, nu pot fi
înstrăinate prin acte juridice civile (vânzare-cumpărare etc.) şi nici prin expropriere;
2) actele de înstrăinare, de privatizare, de vânzare-cumpărare a bunurilor domeniului public sunt nule
şi pot fi declarate nule în orice timp şi orice circumstanţe.14
Datorită caracterului inalienabil, dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate publică
nu poate fi transmis unei alte persoane fizice și/sau juridice, asupra acestora nu se pot constitui
alte drepturi reale, dezmembraminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi: uzufructul, uzul,
abitația, servitutea și superficia, iar, pe de altă parte, bunurile care compun domeniul public nu pot
face obiectul altor drepturi reale accesorii, cum ari fi gajul sau ipoteca.
În ceea ce privește bunurile mobile, aprtinand domeniului public, regulă inalienabilității
devine operantă numai în cazul celor care au efectiv nevoie de o atare protecție, spre pildă: operele
de artă din muzee, colecțiile unor biblioteci, lăcașuri de cult, tehnică militară ,materialul rulant al
cailor ferate etc., ele fiind apreciate, în principiu, alienabile, după o procedura specială (licitație).
Astfel de bunuri alienabile sunt: băncile unei școli, mobilierul unei instituții publice etc.
Referitor la inalienabilitatea bunurilor aparținând domeniului public explicabilă, întemeiată
pe afectatiunea lor uzului și/sau interesului general.15
Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare
în ceea ce privește atributele posesiei și folosinţei, atribute ce nu pot forma conţinutul unor drepturi
reale, care să aparţină unor persoane fizice sau juridice.
Cele doua caractere-inalienabilitatea si imprescriptibilitatea-au fost explicate in doctrina
romaneasca interbelica drept consecinta directa a faptului ca domeniul public a fos afectat unui
interes general. Pentru ca bunurile mobile si imobile sa serveasca interesul general caruia au fost
afectate, ele au fost declarate inalienabile si imprescriptibile. In cazul acesta, ceea ce se discuta in
legatura cu principiul inalienabilitatii domeniului privat nu este problema existentei dreptului de
proprietate, deoarece acest drept exista, ci numai problema modului cum acest drept de proprietate
poate fi exercitat de administratie.Exercitiul dreptului de proprietate asupra domeniului public este

14
Ilie Teacă, Andrei Rusu, Veaceslav Bulat, op. cit., p. 37.
15
Regimul juridic al domeniului public http://www.qreferat.com/referate/administratie/Regimul-juridic-al-
domeniului-318.php, [on line], accesat la 02.03.2017.
restrans din cauza ca bunurile servesc unui interes general. Bunurile din domeniul public sunt deci
numai scoase din comert, ele sunt numai res extra comercium.16
Cu titlu de generalizare a prezentului compartiment menţionăm că, pentru funcţionarea
continuă şi regulată a serviciilor publice, administraţia publică are nevoie de o serie de bunuri
mobile şi imobile, care fac parte din patrimoniul statului sau al colectivităţilor locale, bunuri
care să servească uzului şi binelui comun, public.
În ceea ce priveşte conceptul de proprietate publică, acesta dă expresie accesului suprem
al omului, luat individual sau în colectivitate, la însuşirile bunurilor naturale sau create prin
activitatea umană pentru folosinţă utilă comună în interes social general şi util.
Conceptul proprietăţii domeniului public, presupune atât o utilizare, un scop general cât şi o
serie de caractzeristici care contribuie la neadmiterea unor inginerinţe în utilizarea, gestionarea
bunurilor domeniului publi, aceste caractere sunt: inalienabilitatea, insesizabilitatea şi
imprescribilitatea.

16
Regimul juridic al domeniului public http://www.qreferat.com/referate/administratie/Regimul-juridic-al-
domeniului-318.php, [on line], accesat la 02.03.2017.
 Regimul proprietăţii este diversificat nu numai în funcţie de natura bunurilor ca obiect
al apropierii, ci şi de scopul şi modul utilizării bunurilor, precum şi de calitatea titularilor lor.
În funcţie de întinderea utilităţii și interesului public, un bun ce alcătuiește obiectul
dreptului de proprietate publică poate fi clasificat ca fiind bun de interes naţional, caz în
care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local,
caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine satelor, orașelor,
municipiilor.
Bunurile domeniului public nu pot face obiectul unor acte civile, deoarece ele sunt scoase
din circuitul civil. Bunurile care aparţin statului – sau care pot aparţine statului – formează
fondul unitar al acestuia, însă trebuie să facem distincţie între bunurile care nu pot constitui decât
obiectul dreptului de proprietate publică, fără ca orice altă persoană să poată dobândi un
drept real asupra lor, și celelalte bunuri, care constituie obiectul dreptului privat, firește,
în limitele și în condiţiile prevăzute de lege. Această distincţie face necesară punerea în
discuţie a noţiunii de domeniu al statului și diferenţierea, în cadrul acestuia, a domeniului public
și privat.
Potrivit art. 296 din Codul civil al Republicii Moldova, din domeniul public al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum și bunurile
care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public. Interesul public implică afectarea bunului la
un serviciu public sau la orice activitate care satisface ne-voile colectivităţii, fără a
presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele și pădurile folosite de interes public,
resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite
de lege fac obiectul exclusiv a pro-prietăţii publice. În capitolul X, secţiunea a 2-a,
„Administrarea bunurilor“ –, regăsim determinată sfera bunurilor care constituie domeniul
public și privat al unităţii administrativ-teritoriale. Actele legislative citate nu conţin o
enumerare exhaustivă a bunurilor care pot constitui obiect al domeniului public, dispoziţiile
acestora având mai mult caracter enunţiativ, decât limitativ.