Sorin Săndulache

CONSILIERE ŞI
PSIHOTERAPIE
PASTORALĂ

2005
Dedicaţie

Această lucrare este închinată lui Dumnezeu,

cu speranţa că prin efortul depus şi conţinutul ei,

va constitui o jertfă cu rezultate veşnice – prin meritele Sale –

concretizate în alinare, împăcare şi salvare.

Este dedicată dascălilor, colegilor şi pacienţilor,

de la care am deprins înţelepciune şi

studenţilor care au avut sau vor avea ceva de învăţat

în arta slujirii şi vindecării.

2
Prefaţă

3
 CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE PASTORALĂ
Prefaţă 2
Cuprins 3
PARTEA I. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE GENERALĂ 12
Introducere 12
A. CADRUL ISTORIC, CONCEPTUAL ŞI AL RAPORTURILOR CULTURALE 16
1. Istoria consilierii pastorale moderne 16
2. Cadrul conceptual 23
3. Raporturi culturale
– dintre biserică şi cultură, teologie şi psihologie, consilierea pastorală şi psihoterapia seculară 27
4. Caracterul unic al Consilierii creştine 58
B. TEORIA GENERALĂ A CONSILIERII ŞI PSIHOTERAPIEI 105
5. Structura procesului terapeutic 105
Fazele consilierii
1. Stabilirea contactului
2. Explorarea
3. Planificarea
4. Exerciţiul activ
5. Finalizarea
Modelul SIPEIS
Anamneză, evaluare, diagnostic
Obiectivele consilierii şi psihoterapiei
1. Înţelegere de sine
2. Comunicarea
3. Însuşirea, învăţarea schimbării comportamentului
4. Realizarea de sine
5. Suport
6. Maturitatea spirituală
Categorii diagnostice psihopatologice - entităţi nosologice
Rolul şi funcţiile terapeutului
Relaţia terapeutică
Transferul
Consilierea de susţinere şi suport
Tehnici şi metode în consiliere şi psihoterapie
Tehnici de bază în consiliere
1. Atenţia
2. Ascultarea
3. Răspunsul
4. Învăţarea
5. Filtrarea
Evitarea întreruperii premature a consilierii
Publicitarea disponibilităţii pentru în consiliere
Utilizarea mijloacelor adjuvante
Consultul interdisciplinar şi deferirea către alte competenţe
Evaluarea eficienţei în consiliere şi psihoterapie
Scrutarea viitorului
6. Procesualitate terapeutică psihodinamică 163
Empatia
Testarea realităţii

4
Impulsurile şi controlul
Relaţiile obiectuale
Terapia ca proces religios
Catharsis-ul emoţional
Rezistenţa
Interpretarea
Clarificarea şi confruntarea
Regresia
Dezvoltarea şi schimbarea
Procesualitate etiopatogenică psihospirituală
Defense: Negare şi Reprimare
7. Modele psihoterapeutice 223
Modelul cognitiv-spiritual al lui Crabb
Modele confruntaţionale: noutetic
Procesul psihoterapiei creştine în relaţie cu celelalte orientări
Obiectivele psihoterapiei creştine
8. Psihoterapeutul 238
Caracteristicile terapeutice personale ale consilierului
Supervizarea
Sistemul de valori al consilierului
Procesul de devenire şi maturizare terapeutică
Autenticitate şi autodezvăluire
Evitarea autoamăgirii
Evitarea supraimplicării
Contratransfer
Riscul epuizării profesionale
10 Direcţii de optimizare a competenţei în domeniul sănătăţii
Consilierul
Motivaţia consilierului
Eficienţa consilierului
Vulnerabilitatea consilierului
Sexualitatea consilierului
Etica consilierului creştin
Epuizarea consilierului
Capelanul sau consilierul consilierilor (Superviser-ul)
Calităţile necesare consilierului
Spiritualitatea consilierului – Epuizare
Stilul de viaţă al consilierului şi psihoterapeutului creştin
Tipologia consilierilor, viziunea Porter:
Calităţile fundamentale ale unui consilier eficient
Supervizare: Consilierea consilierului
Perfecţionarea terapeutului
Grupurile de dezvoltare
Pastorul psihoterapeut
9. Consilierea de grup 285
10. Etică şi deontologie profesională 289
Şapte paşi în luarea unei decizii etice corecte
Drepturi fundamentale ale clienţilor şi pacienţilor
Relaţiile duale în practica terapeutică
5
Atingerea ca parte a relaţiei terapeutice dintre client şi terapeut
Relaţia erotică şi sexuală cu clienţii
Recomandări pentru o practică deontologică
Sanders, fundamentele etice şi deontologice ale consilierii creştine
11. Şcoli şi orientări psihoterapeutice 296
1. Psihanaliza
2. Psihoterapia Adleriană
3. Terapia existenţială
4. Terapia centrată pe persoană sau rogeriană
5. Gestaltterapia
6. Terapia prin realitate sau Realitytherapy
7. Behavior Therapy sau comportamentalismul
Terapia multimodală BAZIC ID Lazarus
8. Terapia cognitiv-comportamentală, REBT – Rational Emotive Behavior Therapy. Elis
9. Terapia familială sistemică
Terapia familială experienţială
Terapia familială structurală
Terapia familială strategică
Construcţionismul social
Orientarea integrativă
Tendinţele de viitor ale psihoterapiei şi consilierii
II. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE APLICATĂ 348
A. CONSILIEREA PERSONALĂ 348
1.Anxietatea 348
Anxietatea existenţială
Anxietatea normală
Anxietatea nevrotică
Sfânta Scriptură şi anxietatea
Cauzele anxietăţii
Teologia anxietăţii
Efectele anxietăţii
Consilierea în tulburările anxioase
Prevenirea anxietăţii
Concluzii legate de anxietate
2. Depresia 369
Semnele depresiei
Depresia în Sf Scriptură
Cauzele depresiei
Efectele depresiei
Consilierea în depresie
Consilierea în tentativa suicidară
Prevenirea depresiei
Concluzie
3. Consilierea în situaţii de criză 381
Natura şi dinamica crizelor
Biblia şi tipurile de criză
Intervenţiile în situaţii de criză
Consilierea în situaţii de criză
Consilierea informală în situaţie de criză
6
Modelul ABCD
Consilierea în perioadele de criză normală ale dezvoltării
Consultul în situaţii de criză
5. Mânia 396
Sfânta Scriptură şi mânia
Cauzele mâniei
Efectele mâniei
Strategii de consiliere
Prevenirea mâniei
Concluzii privind mânia
5. Vinovăţia 408
Vinovăţia obiectivă
Vinovăţia subiectivă
Sfânta Scriptură şi vinovăţia
Cauzele vinovăţiei
Efectele vinovăţiei
Consilierea în vinovăţie
Prevenirea vinovăţiei
Concluzii privind vinovăţia
6. Singurătatea 419
Biblia şi singurătatea
Cauzele singurătăţii
Efectele singurătăţii
Consilierea singuraticilor
Prevenirea singurătăţii
Concluzii legate de singurătate
7. Complexul de inferioritate 428
Biblia şi stima sau imaginea de sine
Cauzele complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute
Consilierea celor cu complex de inf şi imagine de sine scăzută
Prevenirea complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute
8. Tulburări psihiatrice 439
Biblia şi tulburările psihice
Cauzele tulburărilor psihice
Sinuciderea
Efectele tulburărilor mentale
Perspectiva psihodinamică asupra psihopatologiei
Depresia
Anxietatea şi atacurile de panică
Isteria
Persoanele obsesiv-compulsive
Compulsiuni
Paranoia
Tulburările de personalitate
Schizofrenia
Consilierea în tulburări psihice
Procesul de consiliere
Consilierea în situaţii de sinucidere
Prevenirea tulburărilor psihice, a afecţiunilor psihiatrice
7
Concluzii legate de tulburările psihice
9. Suferinţa fizică 468
Biblia şi suferinţa fizică
Cauzele bolii şi problemele conexe
Efectele suferinţelor fizice ale bolilor
Consilierea în suferinţă fizică
Recomandări în legătură cu vizitarea bolnavilor
Simţămintele care grevează pacientul
Consilierea simulanţilor şi hipocondriacilor
Prevenirea suferinţelor fizice şi a simptomatologiei psihologice însoţitoare
Concluzii legate de suferinţa organică, biologică
10. Doliu şi pierderi 480
Biblia şi doliul, separarea, despărţirea, pierderea.
Cauzele doliului, bocirii
Diferenţa între doliul normal şi patologic
Barton, cauze care pot complica doliul
Efectele bocirii sau ale doliului
Consilierea în doliul şi pierderi
Consilierea în doliul normal
Consilierea în doliu patologic
Consilierea copiilor îndoliaţi
Consilierea părinţilor în decesul unui copil
Prevenirea doliului patologic
Consilierea în stări terminale
Muribunzi
11. Consilierea în suferinţa morală - aspecte etice, axiologice şi de semnificaţie 496
Şase tipuri de probleme de conştiinţă
Terapia vinovăţiei obiective
Consilierea celor ce au o conştiinţă confuză
Terapia vinovăţiei nevrotice
Terapia conştiinţei îndreptăţită de sine
Terapia celor care au o conştiinţă nedezvoltată, imatură
Terapia celor cu conştiinţă socială nedezvoltată
Terapia persoanelor lipsite de ţel
Test privind valorile, priorităţile şi stilul de viaţă
Consideraţii privind metoda confruntaţională în consiliere
Neomoralismul, pericol în confruntare
Teoria lui Lawrance Kohlberg asupra dezvoltării morale
12. Consilierea în aspecte spirituale 508
Sfânta Scriptură şi frământările spirituale
Cauzele problemelor spirituale
Diagnosticul şi tratamentul problemelor spirituale
Criterii în diagnosticul şi recuperarea unei patologii spirituale
Efectele problemelor spirituale
Consilierea în probleme spirituale
Obiectivele consilierii în aspectele religioase
Procesul de consiliere, etape şi procedee
Utilizarea rugăciunii şi meditaţiei
Resursele spirituale ale consilierului
8
Prevenirea problemelor spirituale
Măsurile profilactice
Concluzii privind problemele spirituale
13. Consilierea în aspectele psihodezvoltării 533
Adolescenţa 533
Sfânta Scriptură şi adolescenţa
Cauzele problemelor în adolescenţă
Efectele problemelor din adolescenţă
Consilierea în problemele adolescenţei
Consilierea părinţilor.
Consilierea adolescenţilor
Prevenirea problemelor adolescenţei
Concluzii
Adultul tânăr 543
Maturitatea 546
Cauzele problemelor din perioada mijlocului vieţii
Lavinson, „strategia celor 4 S”
Prevenirea problemelor legate de criza mijlocului vieţii
Senectutea 548
Efectele vârstei a treia
Consilierea vârstnicilor
Prevenirea problemelor vârstei a treia
Concluzii privind vârsta a treia
B. CONSILIERE RELAŢIONALĂ 552
14. Relaţii interpersonale şi conflict 552
Biblia şi relaţiile personale
Cauzele problemelor în relaţiile interpersonale
Efectele tulburărilor în relaţiile interpersonale
Consilierea în domeniul relaţiilor interpersonale
Recomandări privind o comunicare eficientă
Prevenirea relaţiilor interpersonale deficitare
Concluzii legate de relaţiile interpersonale
15. Alegerea partenerului de viaţă 563
Biblia şi alegerea partenerului de viaţă
Cauzele unor alegeri bune sau proaste ale partenerului de viaţă
Efectele alegerii, bună sau rea, a partenerului
Consilierea în alegerea partenerului
Concluzii
16. Consilierea premaritală 574
Sfânta Scriptură şi consilierea premaritală
Argumente în favoarea consilierii premaritale
Efectele consilierii premaritale
Consilierea premaritală. Procesul în sine
Formatul consilierii premaritale
Prevenirea
Concluzii legate de consilierea premaritală
17. Consilierea maritală 586
Sfânta Scriptură şi problemele maritale
Cauzele problemelor maritale
9
Natura conflictului marital
Efectele problemelor maritale
Consilierea în probleme maritale
Sesiunea iniţială în consilierea maritală
Consilierea în probleme de natură sexuală a cuplului
Prevenirea problemelor şi conflictelor maritale
Modalităţi de îmbogăţire a relaţiei maritale
Concluzii legate de problemele maritale
18. Consiliere familială 604
Sfânta Scriptură şi problemele familiale
Cauzele problemelor familiale
Efectele problemelor familiale
Psihoterapia şi consilierea în probleme familiale
Abordări în terapia maritală şi familială
Terapia în criză
Prevenirea problemelor familiale
Concluzii legate de problemele familiale
19. Consilierea parentală 614
Biblia şi creşterea copiilor
Copiii. Părinţii
Cauzele problemelor de creştere a copilului
Cauzele tulburărilor copilului
Efectele problemelor apărute în creşterea copiilor
Consilierea în probleme de creştere a copilului
Consilierea copilului
Consilierea părinţilor
Solicitarea consultului
Prevenirea problemelor de creştere a copilului
Concluzii privind creşterea copilului
20. Violenţă şi abuz 624
Biblia şi abuzul
Cauzele abuzului
Efectele abuzului
Consilierea în situaţii de abuz
Asistarea victimelor adulte ale incestului sau abuzului
Asistarea victimelor violului
Asistarea victimelor abuzului conjugal
Asistarea victimelor abuzului împotriva bătrânilor
Asistarea abuzatorilor
Aspecte etice
Prevenirea abuzului
Concluzii legate de abuz
C. CONSILIEREA ÎN ASPECTE SEXUALE 638
21. Sexualitate maritală 638
Sfânta Scriptură şi sexualitatea maritală
Cauzele problemelor în sexualitatea maritală
Efectele problemelor şi dificultăţilor din sexualitatea maritală
Consilierea în probleme sexuale maritale

10
Prevenirea problemelor sexuale maritale
Concluzii legate de sexualitatea maritală
22. Sexualitate pre şi extramamaritală 649
Biblia şi sexualitatea extramaritală
Cauzele sexualităţii extramaritale
Stimularea din mediu
Presiunea internă
Efectele sexualităţii extramaritale
Consilierea în situaţii de activitate sexuală extramaritală; obiective
Prevenirea sexualităţii extramaritale
Obiective
Furnizarea educaţiei sexuale
Ajută oamenii să ia hotărâri legate de chestiuni practice
Petting-ul
Masturbarea
Concluzii legate de sexualitatea non-maritală
24. Planning familial 665
Biblia şi problemele sarcinii
Cauzele problemelor legate de sarcină
Sarcinile nedorite
Cuplurile sterile
Efectul problemelor legate de sarcină
Avortul
Moartea fătului sau copilului mic
Consilierea în probleme de sarcină şi planning familial
Sterilitatea
Sarcinile nedorite
Avortul
Decesul infantil
Prevenirea problemelor legate de sarcină
Concluzii privind aspectele legate de sarcină şi planning
24. Homosexualitate 676
Sfânta Scriptură şi homosexualitatea
Cauzele homosexualităţii
Efectele homosexualităţii
Consilierea homosexualilor
Abordarea psihanalitică
Abordarea behavioristică sau comportamentală
Abordarea multiple fase, sau multifazică a lui John Powel
Prevenirea homosexualităţii
D. CONSILIEREA ÎN ADICŢII
25. Adicţii 687
Sfânta Scriptură şi adicţiile
Cauzele adicţiei
Teoria porţii
Teoriile sociale
Teoriile psihologice
Teoriile psiho-sociale
Teoria anturajului adolescentin
11
Tulburările de alimentaţie
Cauzele tulburărilor de alimentaţie.
Obezitatea
Anorexia
Bulimia
Cauzele comportamentelor adictive
Efectele adicţiei
Consilierea şi psihoterapia adicţiei
Procesul de consiliere în cazul dependenţelor de substanţe
Consilierea în obezitate
Consilierea în situaţii de anorexie sau bulimie
Consilierea în domeniul comportamentelor adictive
Prevenirea adicţiei
Concluzii privind dependenţele
26. Alcoolism 702
Sfânta Scriptură şi alcoolismul
Cauzele alcoolismului
Efectele alcoolismului
Consilierea alcoolicului
Consilierea familiei
Prevenirea alcoolismului
Măsuri practice pentru recuperare
Concluzii privind alcoolismul
E. VARIA
27. Consilierea vocaţională 718
Sfânta Scriptură şi alegerile vocaţionale, profesionale
Efectele unei orientări profesionale bune şi respectiv proaste
Consilierea în domeniul orientării profesionale
Procesul de luare a deciziei vocaţionale de orientare vocaţională
Cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. Conducerea divină
Prevenirea alegerilor sau orientărilor profesionale eronate
Concluzii privind consilierea vocaţională
28. Consilierea în probleme financiare 732
Sfânta Scriptură şi finanţele
Cauzele problemelor financiare
Efectele problemelor financiare
Consilierea pentru probleme financiare
Planul financiar, bugetul
Stabilirea priorităţilor şi a valorilor
Prevenirea problemelor cu caracter financiar
Concluzii privind problemele financiare
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 741

12
 PARTEA I.
CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE GENERALĂ

Introducere

Această lucrare prezintă orientarea creştină asupra consilierii şi psihoterapiei, din perspectivă
biblică, pe de o parte şi, din perspectivă integrativă, sub aspect tehnic, ştiinţific, pe de altă parte. Preluarea
surselor seculare a fost realizată în mod selectiv şi critic, fiind raportate la concepţia creştină asupra
existenţei, aşa cum este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu. În acest demers, literatura creştină de
specialitate are deja o tradiţie, un prestigiu şi dimensiuni impresionante, folosindu-ne ca ghid permanent
pentru efortul de sinteză.
Lucrarea, prima de acest nivel şi amploare în limba română, însumează quasitotalitatea
problematicii domeniului abordat, fiind structurată după modelul unui manual sau tratat de specialitate.
Ea se doreşte a fi un instrument valoros – teoretic şi practic – oricărui slujitor profesionist din segmentul
helper, social şi religios: pastori, consilieri, psihologi, psihoterapeuţi, medici, asistenţi sociali şi medicali,
studenţi şi rezidenţi, slujitori laici.
Realizând o sinteză a celor mai valoroase contribuţii în domeniul consilierii şi psihoterapiei
creştine, lucrarea nu însumează doar cele mai valoroase concepţii, idei, teorii, metodologii şi proceduri, ci
şi înţelepciunea, experienţa, ştiinţa şi, mai ales, devoţiunea, consacrarea celor mai iluştri terapeuţi creştini,
atât faţă de meşteşugul alinării, de semenul aflat în dificultate şi suferinţă, cât şi faţă de Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos, Vindecătorul rănit.
Din nefericire, deşi cantitatea de suferinţă care ar putea fi alinată este imensă, în România nu
există încă o infrastructură şi nici informaţie de specialitate cu impact larg, public, atât la nivelul
societăţii, cât şi în mediile creştine. Gradul general scăzut de educaţie, cultură şi civilizaţie, pe de o parte
şi cantitatea de stres, solicitările tranziţiei, crizele multiple, ca şi erorile personale şi de relaţie, fac tot mai
acută necesitatea asistării, consilierii, psihoterapiei.
Psihologia are ca obiect de studiu structura, funcţiile şi dinamica psihismului uman, în timp ce
psihoterapia se ocupă de mecanismele şi cauzele proxime ale suferinţelor psihice, sufleteşti, dezvoltând
orientări, metodologii şi tehnici de ameliorare. Creştinismul merge la rădăcina lor etiologică şi are o
contribuţie care nu poate fi ignorată, legată de cauza ultimă a suferinţei de orice natură şi a morţii. Mai
mult decât atât, Dumnezeul acestei religii, singurul Dumnezeu adevărat, are răspunsul, mijloacele şi
puterea de a contracara efectele suferinţei şi ale morţii – are Viaţa şi doreşte s-o ofere din belşug. In
10,10.
Teologii sunt chemaţi să accepte că drama păcatului afectează trama structurală a sufletului uman,
şi acesta face obiectul terapeuticii psihologice, a psihoterapiei şi psihiatriei, iar psihologii trebuie să
înţeleagă că, deseori, cauza ultimă a multor suferinţe psihologice nu stă doar într-un mecanism care
funcţionează defectuos, ci are rădăcini adânci care privesc sensul existenţei, semnificaţia vieţii pe acest
pământ. Relaţia profundă pe care fiecare fiinţă umană o are cu imaginea lui Dumnezeu din fiinţa sa, cu
situsul care priveşte adorarea şi închinarea faţă de Dumnezeu constituie dimensiunea spirituală a tuturor
problemelor umane ce conţine şi soluţia completă, radicală a acestora. Spus lapidar, teologii trebuie să-şi
însuşească mecanismele fziopatogenetice ale psihismului, metodologia şi dinamica psihoterapiei, iar
psihologii şi terapeuţii trebuie să accepte cauzalitatea ultimă, spirituală.
Există în procesul consilierii şi terapiei, al vindecării, redobândirii echilibrului şi împăcării, o
similitudine cu naşterea din nou, cu procesul intim şi complex al prefacerii omului firesc în om
duhovnicesc. Ele sunt profund intricate şi parcurgerea lor presupune sinceritate, onestitate, consacrare şi
asistarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

13
 Capacitatea de a te identifica cu aspectele esenţiale ale umanităţii, cu simţământul de disperare a
persoanelor ameninţate, poate să ridice trama propriilor tendinţe defensive. Să accepţi adevărul propriei
vulnerabilităţi la cel mai profund nivel, necesită o supunere lăuntrică a simţămintelor subtile de
idolatrizare a sinelui şi superiorităţii spirituale. Pe măsură ce dobândeşti experienţă şi te maturizezi, îţi dai
seama cât de iluzorie şi zadarnică este orice faţadă defensivă şi asumare a unor calităţi de
pseudoomnipotenţă, foarte uşor de menţinut în tinereţe. Chiar şi o supunere parţială faţă de simţămintele
de superioritate defensivă ale celuilalt, ne ajută să deschidem uşa către o relaţie terapeutică. Într-o
oarecare măsură, putem dezgheţa barierele de mândrie care separă oamenii, în special pe cei tulburaţi, şi
să reducem distanţa faţă de ei.
Să ai inspiraţia de a te lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, să ai şansa de a pătrunde – cu
invitaţie – în profunzimile şi cutele sufletului şi vieţii semenului tău, să te bucuri de graţia de a descoperi
şi înţelege câte ceva din structurile şi funcţiile psihicului omenesc, să începi să te înţelegi pe tine însuţi, să
vibrezi prin rezonanţă şi empatie cu celălalt, să constaţi că oamenii îşi redobândesc liniştea, pacea
lăuntrică, seninătatea şi încrederea, echilibrul psihic şi spiritual, că sunt aplanate conflictele, că suferinţa
este alinată şi numele lui Dumnezeu este proslăvit – acestea sunt câteva dintre roadele consilierii creştine.
Este terapeutul creştin directiv? Da! Pentru că are de partea sa adevărul şi autoritatea divină. Este
terapeutul creştin cald, blând, empatic şi capabil de înţelegere? Da! Pentru că este purtătorul dragostei şi
bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel, importanţa consilierii şi psihoterapiei creştine nu este una neglijabilă,
insignifiantă, ci prin orientarea sa, poate face diferenţa dintre sănătate şi suferinţă, viaţă şi moarte.
Fiind crescut şi format într-un mediu creştin neoprotestant, sub un regim comunist, în prima
jumătate a vieţii, una dintre cele mai puternice contradicţii care ne-a marcat existenţa a fost aceea dintre
materialism şi idealism, dintre pozitivism şi fideism, dintre ateism şi creştinism. Această contradicţie a
născut în conştiinţa noastră dorinţa fierbinte de a înţelege cât mai profund relaţiile dintre religie,
creştinism, biserică şi cultură, dintre ştiinţă şi credinţă, dintre teologie şi filozofie, psihologie, dintre
psihoterapia profesională, seculară şi consilierea pastorală.
Am fost instruit să gândesc etiologic, să dau atenţie structurilor, funcţiilor şi mecanismelor, să
întrevăd şi să ofer soluţii, să cultiv relaţii. Am învăţat să-L descopăr pe Dumnezeu în creaţia Sa şi să-l
înţeleg pe om ca semen al meu şi copil al Său. De aici pasiunea pentru medicină, antropologie, teologie,
neurologie şi nu în ultimul rând, pentru psihologie. Fiind născut într-o zonă rustică, colinară, împădurită,
apoi, venind în relaţie apropiată şi quasicontinuă cu suferinţa umană, am învăţat să deprind şi să depind
de clipe memorabile petrecute în natură, în încântarea de a admira frumosul, muzica, arta plastică,
literatura, cu satisfacţia remontării sufleteşti. Am învăţat să raportez creaţia la Creatorul ei; viaţa la
Susţinătorul ei; şansa izbăvirii la Mîntuitorul meu – Isus Hristos; întrebările şi enigmele, ştiinţa şi
cunoaşterea, paradoxurile şi misterele, la Cuvântul Său; înfrângerile, eşecurile şi poverile – harului Său,
frământările şi seninătatea, zbuciumul şi împăcarea, bucuriile şi satisfacţia – Spiritului Sfânt al Său.
Cu siguranţă, consilierea, psihoterapia, presupun efort, capacitate de sacrificiu, disponibilitatea de
a te pune la dispoziţia semenului, deschidere, acceptare necondiţionată, respect, căldură, înţelegere şi o
dorinţă profundă de a fi de folos. Presupune har, dăruire, dar şi satisfacţia de a vedea cazuri şi necazuri
soluţionate.
Pe parcursul a peste 25 ani de slujire medicală şi creştină, autorul a trăit de sute şi mii de ori
momentul sacru al ‚trialogului’, al întâlnirii sacre dintre consiliat şi consilier, dintre pacient şi medic, în
prezenţa Spiritului Sfânt, în care a reuşit, mai mult sau mai puţin, să preguste din frunzele vindecătoare
ale pomului vieţii.
Pericolul permanent al instituţiilor dedicate slujirii oamenilor, instituţii, activităţi sau profesionişti
dedicaţi acestor activităţi, este irelevanţa. Relevanţa este o problemă care priveşte nevoile profunde ale
oamenilor. Relevanţa de a aduce sens în viaţa acestora, atunci când se zbat între rănire şi speranţă, între
nenorocire şi rugăciune, între semnificaţie, foamea de sens şi setea de relaţii semnificative.
Toate aceste activităţi, fie că este vorba de consiliere creştină, de asistenţă socială, trebuie să
rămână relevante nevoilor umane fundamentale. Consilierea, în concepţia lui Clinebell, este un
14
instrument de continuă reînnoire prin reconciliere, ajutând la vindecarea înstrăinării noastre de noi
înşine, de familiile noastre, de ceilalţi semeni ai noştri din biserică sau din afara ei, şi de a construi o
relaţie vitală, în plină dezvoltare, cu Dumnezeu.
Consilierea ne permite să descoperim noi dimensiuni ale umanităţii noastre, să elibereze
potenţialul nostru de autenticitate şi vitalitate, creativitatea reţinută, încât acestea să se manifeste. De
multe ori persoanele implicate în slujirea semenilor, fie ei pastori, terapeuţi, asistenţi sociali, sunt
confruntaţi cu o dificultate majoră. Viaţa noastră poate fi caracterizată de o multitudine de contacte şi,
totuşi, o acută lipsă de relaţie. Acesta este obstacolul major care ne ameninţă creativitatea, celor care
aparţinem unei culturi a atingerii pasagere şi îndepărtării, o cultură orientată către relaţii interpersonale
superficiale.
Nu este uşor să intri într-o relaţie profundă, semnificativă cu ceilalţi. Pentru a realiza lucrul acesta,
trebuie să pătrunzi în sufletul lor, să le simţi durerea şi potenţialul, goliciunea şi plinătatea, unicitatea
speranţei şi disperărilor. Este dureros să intri în relaţie cu profunzimile celorlalţi, pentru că în mod
inevitabil, prin aceasta ne expunem unor zone întunecate din propria noastră fiinţă. Goliciunea lor ne
aminteşte de cea proprie. Mânia, vinovăţia lor, o face să rezoneze pe a noastră.
Totuşi, numai când intrăm în relaţie autentică, profundă cu semenii, putem să-i ajutăm să crească,
să se dezvolte. Numai cei care au descoperit noile dimensiuni ale propriei lor vieţi, în profunzimile lor,
pot să devină cu adevărat mamoşi spirituali, ajutând la naşterea din nou a unor persoane cu adevărat
renăscute în Hristos şi în biserică, prin Duhul lui Dumnezeu.
Slujirea şi consilierea creştină ne pot ajuta să ne echipăm cu astfel de cunoştinţe şi capacităţi
spirituale, psihologice şi terapeutice care ne pot capacita într-o renaştere, care să conducă la dezvoltare
continuă în viaţa spirituală. Ori de câte ori oamenii veneau în relaţie cu viaţa care izvora din Isus,
experimentau puterea vindecătoare care provenea din atitudinea Sa deschisă faţă de Sine Însuşi, faţă de
ceilalţi, faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Erau confruntaţi cu o Persoană a cărei viaţă era un canal
profund prin care Sursa vindecării şi a dezvoltării Spiritului iubitor al lui Dumnezeu curgea cu abundenţă.
Ce simt oamenii atunci când vin în contact cu viaţa ta sau a mea? Percep doar un huruit, un
zgomot disonant şi neproductiv, doar o hărmălaie lipsită de sens şi incapabilă de relaţie semnificativă? Ca
instrumente a unei relaţii profunde şi dătătoare de viaţă, consilierii şi terapeuţii, pastorii, asistenţii sociali,
medicii, trebuie să aducă prin însăşi viaţa lor, prin cunoştinţele şi capacităţile lor, prin vocaţia şi
consacrarea lor, o boare proaspătă din partea lui Dumnezeu, ai cărui slujitori sunt. Un sens al reînnoirii şi
capacităţii de dezvoltare, al creativităţii, care provine din aceste capacităţi, din această relaţie.
Fiecare dintre noi, slujitori cu vocaţie, profesionişti din domeniul sănătăţii sau al asistenţei
sociale, pastori, slujitori laici, consilieri sau psihoterapeuţi, avem în faţă o provocare, în timp ce coborâm
drumul vieţii dinspre Ierusalim spre Ierihon, şi anume provocarea de a răspunde tuturor celor ce se află în
nevoie de-a lungul acestui traseu. Frustraţi de imaginea de sine, care reprezintă reflectarea Chipului lui
Dumnezeu, văduviţi de semnificaţiile profunde ale existenţei care trebuie să conducă către salvare şi viaţă
veşnică, confruntaţi cu crizele şi tragediile vieţii, toţi aceştia au nevoie de slujire, au nevoie de sprijin şi
susţinere.
Lucrarea aceasta este împărţită în două părţi: 1. generală, cuprinzând datele teoretice ale
consilierii şi psihoterapiei de orientare creştină şi 2. aplicativă, cu tratarea domeniilor specifice, în care
această terapie poate fi utilă.
Prima parte cuprinde două secţiuni. Prima secţiune reprezintă cadrul istoric, conceptual şi al
raporturilor culturale dintre orientarea psihoterapeutică creştină şi celelalte orientări seculare, nu în
ultimul rând, esenţa şi caracterul unic al consilierii şi psihoterapiei creştine. A doua secţiune cuprinde
teoria generală a consilierii şi psihoterapiei, cu referire la structura procesului terapeutic, la metodologie
şi tehnici, la procesualitatea dinamică de profunzime a psihoterapiei pastorale. Sunt tratate apoi aspectele
legate de ţinuta profesională, personalitatea şi supervizarea terapeutului, cele de etică şi deontologie, după
care sunt prezentate cele mai importante şcoli şi orientări terapeutice.

15
 Partea a doua, aplicativă, prezintă aproape treizeci de situaţii specifice, care constituie domeniile
de aplicare ale consilerii şi psihoterapiei, grupate în secţiunile de psihoterapie personală (dezvoltare,
criză, pierderi, nozologică, psihotraumatologie), de relaţie (propriu-zisă, maritală, familială), sexualitate,
adicţii, vocaţională, etc.
Autorul datorează mult fiecărui nume, fiecărui autor, fiecărei lucrări citate în listele bibliografice.
În mare măsură, lucrarea de faţă îi reprezintă pe aceştia, contribuţia personală, derivând din înţelegerea
proprie sau din experienţa creştină şi profesională, fiind minimă.
Consilierea creştină trebuie să găsească un nou model al identităţii de sine şi maturităţii, sondând
în profunzimea rădăcinilor sale teologice, lărgindu-şi metodologia şi descoperind noi contribuţii. De la
disciplinele conexe implicate în sprijinul şi asistenţa tuturor celor aflaţi în dificultate, slujitorul creştin în
domeniul consilierii trebuie să ajungă la o înţelegere de sine unică şi profundă, să-şi înţeleagă propriul său
chip, rol, funcţii şi obiective sau scopuri.
Mai mult ca oricând, în ultimii ani au fost descoperite noi şi bogate resurse provenind atât din
dezvoltările şi analizele teologice şi pastorale, cât şi prin analizele şi descoperirile ştiinţelor umane, în
domeniul psihologiei, al medicinei, al disciplinelor şi tehnicilor psihoterapeutice. Atunci când omul
consacrat lui Dumnezeu îşi dedică cunoştinţele şi viaţa slujirii semenilor, atât prin însuşirea descoperirilor
ştiinţifice, cât şi printr-o profundă dedicare şi consacrare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Spiritul
călăuzitor al Său, va realiza mult, atât în edificarea de sine, cât şi mai ales, în slujirea semenilor aflaţi în
nevoie şi, de asemenea, pentru proslăvirea lui Dumnezeu şi salvarea multor suflete din capcana suferinţei
şi a păcatului.
Autorul

16
 A. CADRUL ISTORIC, CONCEPTUAL ŞI AL RAPORTURILOR CULTURALE
1. Istoria consilierii pastorale moderne
Deşi activitatea de consiliere are rădăcini încă în perioada patristică a bisericii, fundamentele
istorice ale consilierii pot fi văzute distinct în ultimele secole. 1 Istoricul Brooks Holifield identifica în
1983 patru tradiţii de slujire pastorală postreformaţiune, şi anume romano-catolică, luterană, anglicană şi
reformată. El nota diferenţele, tema lor comună, aspiraţia către sfinţenie şi le examina temele pastorale
moderne ca: exprimarea de sine, secularizarea, stilul conversaţional în contrast cu stilul retoric, toate
acestea fiind de actualitate înainte de apariţia psihologiei moderne. În mod implicit sau explicit, aspectele
de psihologie apăreau în consilierea oferită de pastori.
Stanley Hall de la Clark University în Worchester, Massachussets a subliniat valoarea funcţională
a experienţei religioase, ca mijloc de nutrire şi dezvoltare a personalităţii. 2 Atunci când William James a
scris în 1902, Varietatea experienţei religioase, el a extins această noţiune, argumentând că experienţa
religioasă pune oamenii în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul, într-o manieră care poate conduce la
maturizarea, transformarea şi împlinirea lor psihologică şi spirituală. În 1905 Pierre DuBois scria lucrarea
Psychic Treatment of Nervous Disorders – Tratamentul psihic al bolilor sau tulburărilor nervoase, în care
adopta o atitudine critică faţă de materialismul medical îngust, reducţionist.
În 1906 apare pentru prima dată în Indexul profesiunilor medicale listată psihoterapia ca subiect
separat, iar în 1909 Sigmund Freud participa la prima conferinţă americană de psihoterapie. În acelaşi an
a fost fondat Comitetul Naţional pentru Igienă Mentală. Atât psihologii religiei, cât şi psihoterapeuţii, au
manifestat un interes special faţă de problemele mentale subconştiente şi inconştiente. Încă din 1905 a
fost organizată în Boston Emmanuel Mouvement – Mişcarea Emanuel, ai cărei fondatori au publicat un
jurnal intitulat Psychotherapy care a contribuit la popularizarea temelor legate de suferinţa şi tratamentul
psihoterapeutic.
În anii ’30 educatorii religioşi şi teologii au publicat manuale şi tratate prin care pastorii erau
iniţiaţi în teoriile psihologice ale secolului XX. Astfel, Charles Holmann, de la University of Chicago,
scrie în 1932 The Cure of Souls: A Socio-Psychological Approach – Vindecarea sufletelor – o abrodare
socio-psihologică.
În acelaşi an Karl Stolz de la Hartford School scrie Pastoral Psychology. În 1938 John Sutherland
Bonell publică în New York lucrarea Pastoral Psychiatry – Psihiatrie pastorală, inspirată din lucrările lui
Freud şi Adler, dar centrată pe consilierea pastorală, menită să ajute oamenii să se adapteze în mod corect
şi drept la cerinţele lui Dumnezeu. În 1936 Richard Cabot şi Russell Diks publică The Art of Ministering
to the Sick – Arta slujirii bolnavului.
Tentaţia dezvoltării psihologice care a culminat cu o adevărată fascinaţie psihologică în rândul
pastorilor, a continuat să se dezvolte în anii ’20, ’30, ’40. Una din lucrările reprezentative pentru această
atitudine este lucrarea influentă a lui Sutherland Bonnell, Psihiatria pastorală, apărută în 1938.
a. Utilizarea psihologiei de către pastori
Către sfârşitul anilor ’40 până în anii ‘60, Educaţia Pastotală Clinică, aşa-numita CPE, a exercitat
cea mai semnificativă influenţă în dezvoltarea consilierii pastorale, aşa cum este cunoscută astăzi. CPE a
utilizat în mod extensiv teoriile psihologice şi tehnicile psihoterapeutice. Şi de cele mai multe ori a făcut
lucrul acesta într-o manieră non-eclesiastică, într-un cadru interdisciplinar care adesea a dominat prin
preocupările privind sănătatea şi curentele psihiatrice. De aceea studenţii în teologie, ca parte a pregătirii
lor pentru slujire au avut ocazia să experimenteze direct puterea interpretativă a teoriilor psihologice,
influenţa privind schimbarea vieţii, a tehnicilor psihoterapeutice şi au dezvoltat un puternic interes în
ambele domenii. Această dezvoltare a iniţiat şi a modelat mişcarea de slujire pastorală modernă.
Clinical Pastoral Education – CPA – Educaţia clinică pastorală. Promotorii acestui program şi
acestei mişcări au fost încă din 1925, Richard Cabot – neurolog şi cardiolog din Boston, însoţit de
capelanul de spital Anton Boisen, care avea să contracteze el însuşi o suferinţă psihică majoră, din care, în
perioadele de revenire, între pusee, a reuşit prin eforturi deosebite, să clarifice şi să pună la punct o
mişcare de ajutorare a oamenilor cu suferinţe psihopatologice. Lucrarea acestuia din 1936 Exploration of
17
the Inner World – Explorarea lumii lăuntrice – argumentează că bolile mentale reprezintă o confruntare
haotică cu Dumnezeu, care ar putea conduce la o nouă integrare a personalităţii sau dimpotrivă la o
prăbuşire într-o dezordine psihică totală. În 1930 Cabot, Boisen şi alţii s-au unit pentru a forma Council
for Clinical Training of Theological Students, care mai târziu a fost numită Clinical Pastoral Education
CPE, noua formă de educaţie teologică destinată să modifice în mod dramatic concepţia asupra asistenţei
pastorale a celor suferinzi.
Aproape de la început, CPE s-a divizat în două grupe. Sub conducerea psihiatrei Hellen Flanders
Dunbar, The Council for Clinical Training – a favorizat spitalele psihiatrice ca centre de pregătire şi a
încercat s-ofere studenţilor o concepţie mai clară asupra locului psihanalizei în psihoterapie. Richard
Cabot, care avea o opinie critică faţă de psihanaliză şi era sceptic şi faţă de alte forme de psihoterapie, s-a
unit cu Phillip Guiles, cu Andover Newton şi David Hunter, capelan la Massachussets General Hospital,
în formarea a ceea ce s-a numit New England Theological Schools Committee on Clinical Training –
Comitetul Şcolilor Teologice din New England pentru pregătire clinică. Acesta nu a avut o viaţă prea
lungă, dar în 1944 Rollin Fairbanks, un profesor de al Episcopal Theological Seminary din Cambridge, a
organizat Insitututul de Asistenţă sau Îngrijire Pastorală, dezvoltând o relaţie strânsă cu seminariile
teologice din zona Bostonului.
În contrast cu Consiliul, care prefera spitalele psihiatrice, Institutul a preferat spitalele generale. În
timp ce Consiliul era perceput ca interesat doar în educarea capelanilor, Institutul a subliniat interesul său
în pregătirea slujitorilor de districte sau parohii. Consiliul se vedea ca un centru de răzvrătire împotriva
convenţiilor morale rigide, opresive şi împotriva legalismului religios, în timp ce Institutul nu împărtăşea
această înţelegere şi abordare.
Tensiunile dintre cele două programe clinice s-au atenuat, până când în 1967 a luat naştere o nouă
organizaţie, Asociaţia pentru Educaţie Clinică Pastorală, care a cuprins denominaţiuni fondate de către
luterani şi baptiştii din Sud. În următorii 30 de ani această organizaţie a oferit supervizare pentru mai mult
de 40 de instituţii teologice şi a organizat peste 117 centre regulate de CPE. În 1955 peste 1000 de
studenţi protestanţi absolviseră aceste cursuri de pregătire. Au fost formate de asemenea centre de
consiliere pastorală. S-au dezvoltat şi centre de consiliere independente, atât de Consiliul de pregătire
clinică cât şi faţă de Institutul de Asistenţă Pastorală. Astfel Clinica religios-psihiatrică din New York
fondată în 1937 s-a dezvoltat într-un centru de consiliere pastorală care după 1951 a fost renumit ca
Fundaţia Americană de Religie şi Psihiatrie. În 1950 existau încă 10 asemenea centrre, iar în 1963
numărul acestora ajunsese la 149.
Dezvoltarea centrelor de consiliere pastorală a ajutat la dezvoltarea şi la delimitarea dintre
asistenţa pastorală generală şi consilierea pastorală specifică. Unele centre ofereau programe specializate
de pregătire în consiliere. Un alt centru important a devenit Institutul de Religie al Centrului Medical din
Texas, care de asemenea, era renumit pentru pregătirea consilierilor pastorali.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Chaplain School Harvard a constatat că aptitudinile
de consilier erau esenţiale pentru capelanii militari. Programele clinice şi centrele de consiliere au devenit
argumente serioase în favoarea consilierii, astfel că prin anii ’50 fiecare institut sau universitate teologică
avea cursuri de consiliere. Peste 80 de procente ofereau cursuri adiţionale în psihologie, şi alte 80 de
procente aveau cel puţin un psiholog ca profesor. La sfârşitul anilor ‘50 aproape 500 de capelani erau
angajaţi cu normă întreagă în spitalele generale din SUA şi cel puţin 200 erau angajaţi în spitalele de
psihiatrie.
În spitalele administraţiei veteranilor slujeau cca 240 eclesiaşti în posturi de capelani. În 1947 a
fost fundat The Journal of Pastoral Care and Journal of Clinical Pastoral Work. În 1950 Simon Doniger
a devenit primul editor al revistei Pastoral Psychology care era editată în 16.000 de exemplare. Un
număr de teologi care şi-au perfecţionat pregătirea în domeniu şi-au asumat sarcina de conducere
intelectuală şi academică.

18
 b. Cei patru pionieri
Seward Hiltner, a cărei lucrare timpurie în cadrul Consiliului pentru Pregătire Clinică şi a
Consiliului Federal de Acreditare a Bisericilor asupra Religiei şi Sănătăţii, a reprezentat atât o influenţă a
pregătirii clinice a pastorilor, cât şi o preocupare faţă de relaţia dintre religie şi sănătate. Prima lucrare a
lui Hiltner, Religie şi sănătate, apărută în 1943, exprima atât preocupările pentru formarea mişcării de
consiliere pastorală, iar în a doua lucrare, Consilierea pastorală din 1949, era anunţat debutul modern al
consilierii pastorale. Pentru mulţi ani această lucrare a fost documentul autoritativ.
Hiltner s-a unit cu alţi trei aşa-numiţi evanghelişti ai consilierii pastorale, şi anume Carroll Wise,
Paul Johnson şi Wayne Oates. În anii ’50 şi ’60 fiecare din aceştia au exercitat un rol de conducere şi
călăuzire în pregătirea academică atât a practicienilor, cât şi a profesorilor în consiliere pastorală. Hiltner
a publicat articole regulate în revista lunară Pastoral Psychology, apoi în timpul anilor ’50 şi ’60
consilierea pastorală a devenit o disciplină strălucitoare a educaţiei teologice şi a slujirii pastorale. În
contrast cu o definiţie mult mai atentă şi restrânsă care i se acordă astăzi, la vremea aceea era văzută ca
principal tip de slujire pastorală.
Deşi existau diferenţe semnificative între teoriile şi metodele practicate de cei patru pionieri
moderni ai consilierii pastorale, toţi erau preocupaţi să stabilească o distincţie marcantă între consiliere şi
sfătuire didactică, care fusese până atunci asociată cu slujirea pastorală a persoanelor. Hiltner de obicei
pleda pentru consiliere educativă, în care era subliniată chemarea pentru preocupare şi resursele de
rezolvare a problemelor proprii consiliatului şi facilitarea consiliatului de a lucra cu ele prin intermediul
instrumentelor de consiliere şi terapeutice decât prin a-i oferi consilierului pastoral soluţii gata făcute sau
a face el în locul consiliatului ceea ce îi aparţinea acestuia. Metoda lui Hiltner a fost identificată cu
metoda lui Karl Rogers, iniţial numită non-directivă, şi apoi client-centrată, terapeutica person-centered
sau client-centered. Dar Hiltner insista că teoria sa a fost dezvoltată independent de Rogers.
Astfel, Seward Hiltner care era asociat cu Federal Council of Church s-a unit cu Universitatea
Chicago şi a pus bazele unei antropologii sociale şi culturale, pregătindu-şi lucrarea care avea să apară în
1949 – Pastoral Counseling, în care propunea metode educative de consiliere şi încerca să găsească
soluţii pentru a stimula potenţialităţile creative ale persoanei în loc să le oferim doar sfat şi orientare.
Carol Wise, profesor de psihologie pastorală şi consiliere la Methodist Garrett Biblical Institute,
şi-a bazat lucrarea sa, Pastoral Counseling din 1951 pe o teologie personalistă, psihologia dinamică şi pe
teoriile non-directive sau centrate pe persoană ale lui Carl Rogers. Wayne Oates scrie lucrarea The
Christian Pastor tot în 1951. El era profesor de asistenţă pastorală şi psihologia religiei la Seminarul
Teologic Baptist din Sud şi a încercat să combine limbajul tradiţional protestant cu teoria psihosocială a
comportamentului. Paul Johnson, un profesor metodist de la Boston University a folosit şi el metodele lui
Carl Rogers, inspirându-se din psihiatria interpersonală şi teologia personalistă pentru lucrarea
Psychology of Pastoral Care din 1953.
Creşterea interesului pentru consiliere a stimulat reflecţia şi o lărgire a semnificaţiei asistenţei
pastorale. Un număr de teologi pastorali au subliniat din nou distincţia dintre asistenţa pastorală şi
activitatea eclesiastică generală care are ca scop ajutarea, călăuzirea şi susţinerea unei comunităţi şi
consiliere, o relaţie mult mai specific definită între pastor ca şi consilier şi psihoterapeut şi persoana
aflată în nevoie. Unii au văzut consilierea pastorală doar ca o dimensiune a asistenţei pastorale care are
sens numai în contextul bisericesc. În 1955 o comisie asupra slujirii pastorale din partea Academiei de
Ştiinţe din New York observa că lucrarea unui slujitor creştin a fost întotdeauna distinctă prin cadrul
religios în îndeplinită.
Hiltner, Wise, Johnson şi Oates au fost în mod semnificativ influenţaţi de teoria şi practica
psihanalitică, deşi Wise a manifestat o influenţă mai explicită. El s-a concentrat asupra importanţei
consilierii relaţiei şi a descris insightul şi scopul său în 1951. Johnson şi Wise erau semnificativ
influenţaţi de personalismul filozofic, dar Johnson în 1953 era influenţat mai evident. El promova ceea ce
numea consilierea responsivă şi utiliza în mai mare măsură teoriile interpersonale de tip sullivanian decât
psihanaliza.
19
 Oates în 1974, pe de altă parte, ca şi Wise, într-o manieră diferită, s-a concentrat asupra
importanţei identităţii pastorale şi a relaţiei ca o cheie care subliniază metoda. El a utilizat tradiţia
bisericească liberă ca argument împotriva dogmatismului pastoral şi în favoarea responsivităţii faţă de
preocupările consiliatului.
Asociaţia Americană a Consilierilor Pastorali – AAPC a fost fondată în 1963 şi a fost un
factor semnificativ pentru dezvoltarea în continuare a consilierii pastorale moderne. Deşi Hiltner şi Wise
şi-au manifestat public atitudinea critică şi sceptică faţă de noua organizaţie, ea a servit atât în contextul
dezvoltării noii conduceri, în mişcarea slujirii pastorale şi ca forum pentru discuţii şi dezbateri asupra
naturii consilierii pastorale şi a relaţiei cu grupurile religioase şi cu psihoterapia seculară.
În 1961 un număr de conducători din mişcarea pastorală au început să promoveze ideea unei
consilieri şi activităţi terapeutice pastorale în termeni privaţi, independenţi. În 1965 o conferinţă a fost
convocată în New York City pe această temă, însă atunci când Kuether a pus problema consilierii pe bază
privată, Seward Hiltner, Wayne Oates s-au opus categoric. Din 1964 Asociaţia a primit şi pastori de
district care aveau pregătirea psihoterapeutică necesară în rândul membrilor lor, dar ideea unei practici
private fără acreditare şi responsabilităţi faţă de o organizaţie religioasă, bisericească constituită ca
denominaţiune a fost exclusă.
La sfârşitul anilor ’50 cel puţin 7 universităţi americane ofereau program complet de pregătire în
domeniul psihologiei şi al teologiei, al psihologiei pastorale, al teologiei pastorale sau al consilierii
pastorale. De asemenea pastorii puteau să facă pregătiri de perfecţionare în mai mult de 35 de instituţii şi
seminarii teologice.
În timpul anilor ’50, consilierea şi psihopterapia s-au orientat din ce în ce mai mult către metodele
non-directive ale lui Carl Rogers, psiholog american, dar din decada anilor ’60 stilul rogerian a început să
fie criticat. Clinebell şi Johnson au argumentat că premizele consilierii rogeriene erau prea individualiste,
iar Clinebell în lucrarea sa Basic Types of Pastoral Couseling din 1966 chema la o consiliere centrată pe
relaţie, ajutând la îmbunătăţirea capacităţilor persoanei de a forma relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi oameni
şi de a promova o abordare eclectică în consilierea pastorală alternativă, utilizând şi alte metode.
Hiltner şi Wates au avertizat împotriva tendinţei scriitorilor pastorali de a căuta să se identifice în
mod prea îngust cu un anumit curent psihoterapeutic, subliniind importanţa bisericii ca for pentru
asistenţa pastorală şi accentuând distincţia dintre asistenţa şi slujirea pastorală şi consilierea pastorală.
Spre sfârşitul anilor ‘70 teologii slujirii pastorale au căutat să definească cu o mai mare claritate bazele
teologice ale disciplinei lor. Astfel de teoreticieni au fost Don Browning de la Universitatea Chicago şi
Charles Gerkin de la Emory University care au propus o nouă abordare etică şi teolgică, noi modele de
slujire pastorală.
Howard Clinebell, primul preşedinte al AAPC s-a impus ca noul lider în mişcarea de consiliere
pastorală. Clinebell a publicat dezbaterile sale cu Hiltner, a făcut publică maniera sa de conducere
organizaţională şi grija sa entuziastă faţă de Evanghelia consilierii pastorale în ţările din afara Statelor
Unite, făcând din el un lider incontestabil la sfârşitul anilor ’60 şi ’70. Prima ediţie a cărţii lui Clinebell,
Basic Types of Pastoral Counseling, din 1966, a lărgit înţelegerea consilierii pastorale, incluzând o
varietate de proceduri psihologice.
Chestiunea care a devenit dominantă, era dacă putem distinge între ceea ce este şi ceea ce nu este
consilierea pastorală. Anumiţi pionieri au avut de-a face cu întrebarea în eforturile lor constructive, dar
multiplicarea tipurilor lui Clinebell şi dezvoltarea programelor de consiliere pastorală, ca şi certificarea
unor proceduri în cadrul AAPC a făcut din această problemă una de dezbatere mai acută.
Eforturile recente de a discuta consilierea pastorală în mod sistematic, aşa cum a făcut-o Patton în
1983 şi Gerkin în 1984 s-au întos la vechile fundamente puse de pionieri, în timp ce au dezvăluit alte
probleme noi, atât teoretice cât şi practice. Patton intenţiona să dezvolte o teorie a consilierii pastorale
bazate pe conceptul normativ al relaţiei pastorale, o relaţie umană. Gerkin a făcut uz de teoria
hermeneutică din filozofie şi studii biblice, pentru a dezvolta imaginea unui consilier pastoral ca interpret,

20
sau unul capabil să discearnă asupra devenirii istoriei documentului uman viu şi a relaţiei sale cu
devenirea mai largă a tradiţiei credinţei.
Lucrarea lui Gerkin, The Living Human Document (1984) împrumutând ideea lui Anton Boisen,
extrage interpretări teologice pentru a reinterpreta consilierea pastorală, iar Browning în lucrarea sa Etica
Religioasă a Slujirii Pastorale din 1983 punea în relaţie psihologia şi ştiinţele sociale cu teoriile morale.
Mişcarea consilierii şi psihoterapiei pastorale s-a dezvoltat în special în America. Aceasta s-a datorat în
mare măsură influenţei profunde a psihoterapiei în cultura americană şi, datorită tăriei reţelei
instituţionale stabilită de educatorii în domeniul clinic pastoral care au creat şi au susţinut studenţii în
teologie în interesul lor asupra chestiunilor privind consilierea, şi bineînţeles în parte şi datorită
economiei americane care a putut să susţină câte un post de capelan în fiecare instituţie spitalicească.
Mişcări europene
În Anglia Leslie Weatherhead a început încă din 1922 să încurajeze slujitorii creştini să înveţe de
la psihoterapeuţi, iar fostul misionar medical Frank Lake a început în 1958 să susţină seminarii care
introduceau cunoştinţe de psihanaliză pentru pastorii englezi. În anii ’20 la Berlin au fost organizate
simpozioane conduse de psihanalistul Otto Haendler, care reuneau psihanalişti, medici şi pastori. Ei se
iniţiau în scrierile lui Freud, Adler şi Jung şi în 1944 Gutte Bergsten din Stockholm formează Institutul
pentru Consiliere Spirituală şi Tratament Psihologic, sub auspiciile Fundaţiei Sfântul Luca.
În 1966 pastorii americani şi olandezi s-au întâlnit şi au înfiinţat o filială a mişcării CPE. După
şase ani, în ’72, Werner Becher care a studiat la Fundaţia Meninger, a format de asemenea o filială în
Germania şi a organizat Conferinţa Europeană asupra CPE pentru slujire pastorală şi consiliere, la
Arnoldshaine. Cea mai importantă întâlnire internaţională a avut, însă, loc la Edinburg, în 1979, unde s-a
înfiinţat Comitetul Internaţional de Slujire Pastorală şi Consiliere, şi a fost dobândită o nouă conştienţă
asupra a ceea ce avea să fie numit Mişcarea Internaţională de Slujire şi Consiliere Pastorală. Aceasta a
fost prima întâlnire internaţională cu participare semnificativă din partea lumii a treia, fiind reprezentate
Africa, Asia şi America Latină.
În 1972 s-a înfiinţat Asociaţia Naţională Engleză pentru Slujire Pastorală şi Consiliere, şi ulterior
au fost formate mai multe organizaţii naţionale de acest fel. În America au continuat dezbaterile asupra
acreditării consilierilor şi organizaţiilor, natura consilierii pastorale şi a centrelor de consiliere pastorală
asupra psihoterapiei pastorale, dar aceste dezbateri nu au atras în mod semnificativ atenţia Europei. În
lumea a treia în diverse ţări s-au dezvoltat forme diferite de suplinire a educaţiei pastorale, a consilierii şi
psihoterapiei, în funcţie de circumstanţele economice, politice sau sociale.
Psihoterapia în fostele ţări comuniste
Ţările central şi est europene care se aflau în trecut sub dominaţie comunistă au cunoscut
schimbări enorme şi tumultuoase după căderea cortinei de fier, în 1989. 3 Tranziţia economică şi politică a
creat un stress deosebit de intens. În cuvintele lui Neumann (1991): ‚Valorile stabile şi predictibile au fost
înlăturate fără instalarea unor noi echivalente. Lipsesc fundamentele de identificare. Teama de sărăcie şi
şomaj apasă din greu asupra multor oameni. Cei puternici îi domină copios pe cei mai slabi, iar profitorii
lipsiţi de scrupule abuzează de circumstanţele favorabile create de tranziţie, rotunjindu-şi averile peste
noapte. Lecţia democraţiei este aproape la fel de dureroasă ca şi cea a dictaturii. Momentele de anarhie nu
pot fi ignorate. Vechiul aparat a fost văduvit de putere, iar forţele sociale nou create rămân încă lipsite de
experienţă. Disoluţia sistemului monopartinic, mişcările secesioniste şi convulsiile sociale sunt o
caracteristică constantă.
La fel ca şi în US clerul şi comunităţile religioase sunt văzute ca resurse de sănătate psihică, astfel
încât acest segment spiritual oferă suport psihoterapic informal şi în această zonă. Pe măsură ce conflictul
social se acutizează, biserica şi liderii religioşi par să rămână influenţi şi acreditaţi cu o doză importantă
de încredere populară.
Din nefericire, pastorii şi slujitorii laici din Est, au rareori competenţă în consiliere, psihoterapie şi
alte facilităţi necesare asistenţei psihologice. Este necesară pregătirea în acest domeniu, dar o pregătire
adecvată specificului cultural.
21
 Deseori serviciile psihiatrice oficiale au fost implicate în suprimarea opozanţilor politici şi sunt
uneori privite cu rezervă. Se pune un accent tot mai important pe asistenţa psihiatrică de ambulator, dar
fondurile sunt extrem de reduse şi mai este mult de făcut. Iniţiativele timide sunt sporadice, dezvoltate
variabil de la o zonă la alta, astfel că mulţi oameni care au nevoie de asistenţă psihoterapică nu pot
beneficia de ea.
În condiţiile unei crize prelungite a sistemului psihiatric oficial, psihoterapia de factură creştină a
avut oportunitatea de a se dezvolta.
Aspecte psihopatologice
A fost remis un chestionar unor lideri religioşi din Estul Europei care relevă principalele probleme
psihice în această parte a lumii.
Cele mai frecvente tulburări sunt cele depresiv anxioase, de personalitate şi cele induse de
consumul de alcool. Afecţiunile psihice internalizate sunt mai frecvente decât cele exteriorizate. Practic,
fiecare persoană poartă semnele abuzului; depresia este o endemie, oamenii se resimt ca fiind lipsiţi de
putere şi soluţii, simţindu-se ameninţaţi de insecuritate economică, politică şi familială, totul
precipitându-se într-o pierdere a identităţii (Elliot, 1997).
Relaţiile interumane au fost grevate de neîncredere şi delaţiune, sensul transcedentului a fost
pierdut, simţământul propriei valori a fost depreciat, dezinformarea şi carenţa sistematică de informaţie au
condus la adevărate regresii psihice. Internalizarea oprimării şi manifestarea ca depresie este considerată
principala cauză pentru care, în timp ce în US, suicidul este 12,4/100000, în Ungaria acesta ajunge la
41,6/100000.
Adolescenţii din această zonă sunt mai complexaţi, mai puţin încrezători în propriile posibilităţi şi
în viitor, comparativ cu cei occidentali. În Croaţia şi Slovenia pare a se manifesta aşa numita debloza, o
afecţiune specifcă zonei constând în anxietate, nelinişte, agitaţie, depresie, simtome paranoide, somatizări
de tipul cefaleei, epigastralgiilor şi fatigabilitate a membrelor până la crize drop-atack.
În Rusia, violenţa domestică a atins cote alarmante, fiind ucise cca. 16000 femei de către soţii lor,
anual (1995), în timp ce înainte de 1989, această cifră era de aproape 10 ori mai mică.
Principala şi dominanta tulburare prezentă în spaţiul fost comunist pare să fie depresia. Pe locul
doi se află alcoolismul şi tulburarea anxioasă. În timp ce alcoolismul este mai puţin o problemă socială în
cercurile creştine, anxietatea s-ar datora problemelor economice, ritmul rapid al schimbărilor şi teama în
faţa unui viitor incert. În mod frecvent, tulburările de dispoziţie sunt etichetate în cercurile creştine ca
semn al slăbiciunii spirituale, ceea ce determină pe suferinzi să-şi ascundă disperarea şi să adauge la
depresie, ruşinea şi culpabilitatea. Deşi aparenţele par a indica că totul este OK, suferinţa este împinsă tot
mai profund. Următoarele probleme enumerate sunt psihozele severe, în special schizofrenia, tulburările
de alimentaţie: bulimia şi anorexia, deprecierea imaginii de sine, tulburările de somn, neîncrederea în
ceilalţi, invidia (în special faţă de succesul financiar), stress, vinovăţie, mânie, abuz sexual, singurătate,
violenţă fizică, perfecţionism şi imposibilitatea de a ierta. Deşi aceste probleme par a fi comune
oamenilor fe pretutindeni, în acest spaţiu ele sunt mai intense, mai acute, generate de condiţii mai
pregnante şi abordate terapeutic inadecvat, dacă nu chiar neglijate sau ignorate.
Serviciile de sănătate mentală
Apelul la specialist este inhibat de ruşine şi teama de psihiatru, de ‚balamuc’. Mulţi creştini
recepţionează problemele psihice ca fiind semnul unui eşec spiritual. Ei preferă să se adreseze pastorului
şi să-i ceară acestuia să se roage pentru ei, decât să apeleze la psihiatru. Însăşi condiţia de a fi în situaţia
de a primi ajutor este privită ca o umilinţă. Când sunt organizate seminarii antistress sau privind
psihopatologia, psihoterapia, oamenii vin, audienţa este maximă, dar puţini şi-ar împărtăşi situaţia
persoanlă. De asemenea, o problemă o constituie slaba reprezentare a terapeuţilor creştini.
Din acest motiv, primii la care se apelează pentru ‚probleme de inimă’ sunt rudele, prietenii,
confesorii de ocazie... Deşi pastorii sunt una dintre sursele primordiale de speranţă, ei sunt adesea
insuficient echipaţi pentru a oferi soluţii competente. Deseori consilierea pe care o pot oferi este, fie de
maximă generalitate, fie din nefericire, neinspirată şi greşită. Deseori intervenţiile reţelei de sănătate
22
psihică sunt grevate de un model biologizant, medical, fiind puţin utilizate mecanismele psihologice,
relaţionale sau spirituale. Astfel, în timp ce unii au competenţă, ea este pur medicală şi abordează doar
marea psihiatrie, în timp ce terapeuţii spirituali nu au competenţă psihologică. În acest mod se crează o
crevasă a suferinţei care rămâne neasistată.
În acest spaţiu, psihoterapia face primii paşi timizi, este prost înţeleasă de public, ostracizată de
creştini, fiind suspectată de procedee noncreştine sau anticreştine.
Atunci când există o deschidere competentă asupra domeniului, din perspectivă creştină,
deschiderea, receptivitatea şi adresabilitatea este maximă.
Un eventual sistem de pregătire este văzut ca fiind realizat de specialişti occidentali în teritoriu, pe
baze multiculturale, multidisciplinare, multisectoriale, care să fie relevant contextual, adaptat condiţiilor
din zonă şi nu import brut de metodologie occidentală.

23
 2. Cadrul conceptual
Consilierea pastorală - Specializarea4 în slujire pastorală oferită ca răspuns persoanelor
individuale, cuplurilor sau familiilor care trec prin suferinţă, necaz şi durere, şi capabile să articuleze
această situaţie cu bunăvoinţa de a căuta ajutor pastoral creştin pentru a face faţă acestei situaţii.
Un consilier pastoral este o persoană a cărei consacrare şi educaţie pentru slujire religioasă este
perfectată, funcţionează într-un cadru potrivit pentru slujire, este responsabil şi recunoscut de către o
comunitate religioasă. Cei mai mulţi consilieri pastorali din Statele Unite sunt pastori întăriţi prin
binecuvântare care slujesc fie în districte denominaţionale, fie ca şi capelani în spitale generale sau în
secţii şi instituţii psihiatrice.
Unele grupe religioase autorizează şi persoane neîntărite cu binecuvântare pentru consilierea şi
slujirea pastorală. În toate cazurile, criteriile pentru consiliere pastorală au mai mult de-a face cu persoana
şi responsabilitatea consilierului, decât cu metodele de consiliere adoptată. Criteriul primordial pentru
metodă este acela de a fi consecvent cu ceea ce reprezintă slujirea într-o relaţie potrivită cu nevoia şi
problema pentru care consiliatul caută consiliere.
Definiţii şi distincţii
Semnificaţia expresiei pastoral. Termenul pastoral înseamnă relaţia atât în sensul responsabilităţii
cât şi al atitudinii. Consilierea pastorală este un subtip specific al slujirii mai largi a funcţiei pastorale. În
aplicaţia mai specifică a termenului, acesta se referă la responsabilitatea pastorului sau slujitorului creştin
faţă de una sau mai multe persoane în necaz, în tulburare prin suferinţă sau alte circumstanţe ale vieţii,
din interiorul grupului căruia aparţin de obicei. Imaginea biblică cea mai des folosită pentru această
funcţie este aceea a păstorului care caută oaia pierdută în timp ce îşi menţine responsabilitatea
administrativă pentru celelalte 99 de oi. Datorită acestui tip de slujire oferit în cadrul unei comunităţi
religioase, consilierea pastorală nu este o profesiune, ci o funcţie realizată şi îndeplinită de către persoane
în cadrul profesiunii de slujitor religios, slujitor al lui Dumnezeu.
Ea poate fi una din multiplele funcţii ale pastorului, sau o funcţie principală realizată de un
slujitor creştin care s-a specializat în consiliere şi psihoterapie creştină. Termenul psihoterapie pastorală
pentru care pledează Wise, este o înţelegere mai adecvată şi se concentrează mai specific asupra unui tip
de consiliere care are în vedere structurarea şi realizarea schimbărilor de personalitate în cadrul asistenţei
şi relaţiei psihoterapeutice.
Caracterul distinctiv al consilierii pastorale
Ceea ce distinge consilierea pastorală de alte forme de consiliere şi psihoterapie, este rolul şi
responsabilitatea consilierului şi înţelegerea sa, cum şi modul în care o exprimă în relaţia pastorală.
Consilierul pastoral este reprezentativ pentru imaginea centrală a vieţii şi semnificaţiei afirmată în
comunitatea religioasă. Astfel, consilierea pastorală oferă o relaţie în cadrul acestei înţelegeri a vieţii şi
credinţei, prin intermediul persoanei consilierului pastoral.
Această subliniere asupra relaţiei cu comunitatea religioasă printr-o persoană reprezentativă,
distinge consilierea pastorală atât de consilierea religioasă în general, cât şi de alte tipuri de psihoterapie
seculară. În timp ce consilierea religioasă şi alte terapii seculare se bizuie pe anumite practici particulare
şi sisteme de credinţă, consilierea pastorală este identificată prin reprezentarea sa în cadrul comunităţii
care o autorizează prin relaţia cu un pastor responsabil faţă de acea comunitate spirituală şi religioasă.
Una din problemele permanente pentru dezbatere în domeniul consilierii pastorale s-a concentrat
asupra aspectului distinctiv constând în natura responsabilităţii care trebuie avută în vedere faţă de
comunitatea religioasă. Unii consilieri pastorali şi grupuri religioase nu acordă o importanţă deosebită
acestei chestiuni principiale şi importante. Orice consilieri care se identifică ca membri ai grupului
religios sunt văzuţi în mod necritic ca şi consilieri pastorali, iar problema dacă sau cum aceşti consilieri
sunt responsabili, pur şi simplu este evitată.
Alte grupuri religioase insistă asupra responsabilităţii consilierului într-o manieră administrativă,
dar nu se preocupă de responsabilităţile teologice pe care aceasta le presupune. Un mod de a
conceptualiza atât responsabilitatea administrativă cât şi cea teologică a consilierului pastoral, este prin
24
imaginea unui dialog continuu cu acele elemente din comunitatea religioasă care au autorizat slujirea
consilierului pastoral. Patton identifică în 1983 trei dialoguri, şi anume: 1. cu devenirea şi tradiţia
credinţei primită prin acel grup religios, 2. cu rolul, funcţia şi identitatea slujitorului în acel crez, şi 3. cu
comunitatea religioasă specifică care nutreşte acel tip de crez.
1. Dialogul cu tradiţia credinţei. Primul dialog este expresie a responsabilităţii teologice a
consilierului pastoral. Nu este suficientă doar o educaţie teologică. Pastorul creştin, de pildă, continuă să
studieze, să se întrebe, să mărturisească asupra semnificaţiei evenimentului christic. El continuă să
studieze cea mai bună formulare tradiţională ca şi cele mai moderne şi recente interpretări, la fel ca şi
teoriile psihologice şi psihoterapeutice pentru a reinterpreta credinţa în lumina a ceea ce experienţa
consilierii dezvăluie asupra vieţii umane. Aşa-numitul consilier religios sau psiholog creştin şi alte
denumiri pot să facă acest lucru ca parte a credinţei pastorale, dar consilierul pastoral este consacrat să
facă lucrul acesta la un nivel de competenţă profesională şi ca o expresie a responsabilităţii sale faţă de
comunitatea de credinţă care l-a autorizat în slujirea sa.
2. Dialogul cu identitatea, rolul şi funcţia sa de slujitor creştin. Cel de-al doilea tip de dialog
exprimă atât responsabilitatea teologică, profesională şi administrativă. Aspectul teologic în acest sens
trebuie să răspundă la întrebarea esenţială pe care şi-o pune consilierul. Sunt eu chemat la această slujire
şi mă simt eu capabil şi dăruit pentru aceasta? Iar aspectul administrativ în sens instituţional răspunde
unei structuri religioase particulare şi felului în care consilierul pastoral simte că se identifică ca slujitor;
felul în care consilierul pastoral reuşeşte să facă faţă atât dificultăţilor şi obstacolelor slujirii sale, cât şi
aspectelor de identitate prin care poate să se exprime natural, fără un efort conştient.
3. Dialogul cu comunitatea creştină specifică. Orice comunitate denominaţională celebrează şi
interpretează propriul său crez într-o manieră proprie şi într-o experienţă comună. În acelaşi fel o fac şi
consilierii pastorali şi religioşi. Ei se raportează, se simt responsabili şi îşi interpretează slujirea în
termenii înţeleşi de corpul creştin care i- a autorizat.
Disciplina psihologiei pastorale
Un corp de cunoştinţe asupra comportamentului uman care vede credinţele şi practicile religioase ca forţe
integrative în psihologia şi dimensiunile sociale ale experienţei umane.5
Psihoterapia pastorală
Psihoterapia este definită de către Asociaţia Americană a Psihiatrilor, ca tratamentul unor tulburări
mentale şi emoţionale, bazat în principal pe comunicarea verbală şi nonverbală cu pacientul. 6 Adjectivul
pastoral denotă un oficiu formal de conducere în biserică, obţinut în mod obişnuit prin întărire, prin
binecuvântare sau consacrare.
Psihoterapia
Wolberg a definit psihoterapia într-o manieră care rămâne, poate, cea mai completă: Psihoterapia
constă în tratamentul prin mijloace psihologice a problemelor de natură emoţională, în care o persoană
pregătită stabileşte în mod deliberat o relaţie profesională cu un pacient pentru a atinge următoarele
obiective: 1. Înlăturarea, modificarea sau diminuarea unor simptome existente, 2. Modificarea unor
modele inadecvate de comportament, optimizarea acestora, şi 3. Promovarea unei dezvoltări şi creşteri
pozitive a personalităţii.
Într-un timp era considerat potrivit să identifici utilizarea expresiei psihoterapie numai cu formele
de relaţie pacient-terapeut orientate către ‚insight’, către obiective ale psihologiei abisale, psihanalitice,
aşa cum observa Clinebell. Mai recent, termenul psihoterapie a fost lărgit prin includerea unei largi
varietăţi de proceduri şi tehnici terapeutice care diferă în intensitate şi durată. În orice caz, nu este posibil
să identifici termenul psihoterapie cu o anumită şcoală sau cu o anumită interpretare, procedură sau
metodologie. Deşi există astfel de asocieri, termenul rămâne unul general.

Utilizarea termenului psihoterapie

Termenul, expresia de psihoterapie a câştigat popularitate printre consilieri în genere, şi de
asemenea printre consilierii pastorali. De exemplu, Wise în 1951 în lucrarea sa Pastoral Counseling: its
25
Theory and Practice, psihoterapia nici măcar nu este listată în index. În lucrarea sa din 1980, Pastoral
psychoterapy: Theory and Practice, termenul consiliere este abandonat, cu excepţia unui fel sau tip de
psihoterapie şi termenul, expresia de psihoterapie devine una normativă. O comparare a definiţiei
consilierii din prima carte şi a psihoterapiei din cea de a doua, dă convingerea că ipoteza utilizării celor
două expresii în cele două corpuri este paralelă, interschimbabilă, amândouă identificându-se cu un
proces mai degrabă decât cu o definiţie statică, care are caracteristicile psihoterapiei, aşa cum a fost
descrisă în definiţiile de mai sus.
În acest sens, utilizarea expresiei psihoterapie reprezintă o acomodare la popularitatea culturală a
termenului, ca şi un sens posibil al cuvântului, având mai multe semnificaţii. În literatura profesională,
psihoterapia şi-a pierdut semnificaţia sa îngustă, ca referindu-se la anumite canoane teoretice şi dogme
metodologice, a devenit o expresie şi un cuvânt care poate fi utilizat într-un sens lărgit, permiţând
aplicarea sensurilor sale populare.
Adiţional, deoarece termenul de consiliere şi-a extins baza, incluzând aspecte ca: consiliere
nutriţională, vocaţională, şi financiară, termeni care semnifică o relaţie profesională care depăşeşte strict
domeniul vindecării, sănătăţii şi al psihologiei sau psihoterapiei, acesta tinde să fie utilizat cu oarecare
rezerve.
În ceea ce priveşte termenul pastoral, acesta pare să reprezinte o orientare către procesul
psihoterapeutic, decât o definiţie a rolului şi statului persoanei care realizează această psihoterapie. Ca
oficiu formal în biserică, aceşti psihoterapeuţi sunt aproape parapastorali, ceea ce poate este un termen
mai bun, deşi dificil de utilizat şi oarecum peiorativ.
Chestiunea relevantă este dacă pastoral semnifică un oficiu în biserică sau dacă semnifică doar o
atitudine sau o orientare faţă de psihoterapie. În primul caz, numai oamenii puşi deoparte printr-o
modalitate oarecare de către biserică într-un oficiu formal al bisericii sunt psihoterapeuţi pastorali, pe
când ceilalţi formaţi în slujire, parapastoral. În ultimul caz, orice persoană sensibilă spiritual şi orientată
teologic, poate fi un psihoterapeut pastoral. Chestiunea nu este uşor de rezolvat, dar fără o rezoluţie a
naturii şi identităţii formale a psihoterapeutului pastoral, vom rămâne în confuzie atât în ceea ce priveşte
terapeutul, cât şi cei pe care terapeutul doreşte să-i slujească.
Terminologie pastorală
Consilierea încearcă să furnizeze încurajare şi călăuzire pentru cei care se confruntă cu pierderi,
decizii sau dezamăgiri. Consilierea poate stimula personalitatea pentru creştere şi dezvoltare, poate ajuta
oamenii să facă faţă în mod eficient problemelor vieţii, conflictelor lăuntrice, emoţiilor care par să-i
copleşească, asistă persoane individuale, membrii de familii, cupluri şi rezolvă tensiuni interpersonale sau
tulburări de relaţie. Asistă persoanele a căror model de viaţă este nefericit şi se bazează pe defense.
Consilierul creştin caută să aducă oamenii într-o relaţie personală cu Isus Hristos şi îi ajută să găsească
iertarea şi eliberarea de efectele distructive ale păcatului şi vinovăţiei. În ultimă instanţă, speranţa creştină
îi ajută pe ceilalţi să devină ucenici ai lui Hristos şi slujitori ai altora. 7 Există trei termeni încetăţeniţi şi
care au conotaţii relativ diferite, şi anume: slujire pastorală, consiliere pastorală şi psihoterapie pastorală.
Slujirea pastorală este termenul cu cea mai largă aplicabilitate. El se referă la totalitatea slujirilor
necesare într-o comunitate creştină pentru vindecare, susţinere, călăuzire şi împăcare a oamenilor cu
Dumnezeu şi unii cu alţii.8 Aceasta include activităţi de predicare, învăţare, disciplinare, administraţie şi
asistenţă în perioade dificile. Încă din vremuri străvechi biserica a cultivat şi administrat slujirea
pastorală.
Consilierea pastorală este o parte mai specializată a slujirii pastorale care implică ajutorarea
indivizilor, familiilor sau grupurilor pentru ca să facă faţă perioadelor de criză şi problemelor vieţii.
Consilierea pastorală utilizează o diversitate de metode de vindecare care ajută oamenii să facă faţă
problemelor într-o manieră consecventă cu învăţătura creştină. Obiectivul suprem este de a ajuta
consiliatul să experimenteze vindecarea, învăţarea şi creşterea spirituală şi personală. Aşa cum este
definită în mod tradiţional, consilierea pastorală este activitatea unui pastor întărit. În unele
denominaţiuni acest lucru nu este stipulat în mod strict.
26
 Psihoterapia pastorală este un proces pe termen lung care presupune ajutorarea în profunzime şi
încercarea de a produce schimbări fundamentale în personalitatea consiliatului, în legătură cu valorile
spirituale, cu modul de gândire şi cu patternurile de abordare a vieţii, a relaţiilor. Este o formă de
ajutorare care încearcă să îndepărteze blocajele, adesea constituite în trecut şi care inhibă actualmente
creşterea şi dezvoltarea personală şi spirituală. Este lucrarea unui specialist bine pregătit.9

27
 3. Raportul
dintre biserică şi cultură, teologie şi psihologie, consilierea pastorală şi psihoterapia seculară
Aspecte paradigmatice. Van Leeuwen notează că deasupra teoriilor psihologice se află
paradigma psihologiei.10 O paradigmă este o presupunere cu totul generală şi care se află deasupra
întregii abordări pe care o împărtăşesc psihologii. În timp ce teoriile se pot schimba, paradigma face
rareori acest lucru. Paradigma curentă pentru psihologie este metoda ştiinţifică; o paradigmă împrumutată
din domeniul ştiinţelor naturale. Van Leeuwen se îndoieşte şi se întreabă dacă abordarea pe care o
utilizează fizicienii, chimiştii şi biologii este potrivită pentru studierea şi cunoaşterea comportamentului şi
a gândirii umane. Dacă această paradigmă este greşită, metodele de cercetare şi teoriile care rezultă din
această paradigmă sunt şi ele suspecte. Van Leeuwen sugerează că psihologia de astăzi se află în perioada
unei schimbări de paradigmă.
Cercetătorii au început să realizeze că oamenii nu sunt doar nişte maşini sau animale. Astfel,
împrumutarea metodelor din domeniul ştiinţelor naturale, pare insuficientă. De asemenea, creştinii au
devenit conştienţi de oportunitatea influenţei schimbării acestei paradigme. Van Leeuwen pune la îndoială
determinismul strict, cauză-efect şi generalizarea acestei legi fundamentale în domeniul ştiinţelor
naturale, favorizând în schimb, recunoaşterea libertăţii de alegere pe care o exercită oamenii. De
asemenea, el notează prezenţa reflexivităţii, tendinţa participanţilor la un experiment, de a gândi în
legătură cu valoarea acestuia şi de a-şi modifica comportamentul în funcţie de împrejurări (modelul
antropic).
Cu câţiva ani în urmă, mai mulţi psihologi de renume din întreaga lume cum ar fi Zimbardo şi
Menninger au atras atenţia asupra faptului că această schimbare de paradigmă este necesară. 11 Psihologii
îşi îndreaptă atenţia asupra unor trăsături ale fiinţei umane, cum sunt motivaţia, preocupările în privinţa
moralei şi încep să accepte faptul că există o dimensiune moral-spirituală pe care, în genere, au ignorat-o
până astăzi, aceste domenii fiind considerate ‘de lux’. De asemenea, psihologii încep să descopere
problema păcatului, a conştiinţei, a libertăţii de voinţă şi sunt preocupaţi de aceste aspecte ale fiinţei
umane, care au evidente interrelaţii cu afecţiunile şi viaţa psihică a fiinţei umane.
Cu siguranţă, că între psihologie şi creştinism a existat întotdeauna o interrelaţie; din nefericire,
această relaţie a fost marcată de ostilitate şi adversitate. Lucrul acesta nu este nou, el este renumit încă de
pe vremea lui Copernic şi Galileo. Existenţa unei tensiuni sau a unei ostilităţi decurge din înţelegerea
greşită, fie a ştiinţei, fie a religiei, din partea ambelor tabere.
Mulţi creştini au tendinţa de a adopta un punct de vedere contradictoriu şi de opoziţie făţişă, faţă
de orice poziţie prezentată sau adoptată de lumea ştiinţifică. Această atitudine şi acest punct de vedere ale
unor creştini, se bazează în mare măsură pe neînţelegere şi lipsă de informare şi, de asemenea, este
alimentată de o teologie irelevantă. Ca rezultat al acestor tensiuni, comunitatea creştină a fost adesea
suspicioasă şi chiar ostilă faţă de psihologie în special şi faţă de ştiinţele sociale, în general.
Această ostilitate a fost uneori justificată şi datorită faptului că în lumea ştiinţifică au apărut
uneori interpretări, teorii şi ipoteze, care erau considerate de-a dreptul scandaloase pentru sensibilitatea
creştină. Uneori Biserica s-a considerat un fel de bastion al drepturilor fiinţei umane în oceanul
depersonalizării nutrit de reducţionismul metodei ştiinţifice.
Modalităţi de relaţie între psihologie şi teologie
Carter şi Narramore adaptează12 analiza istoricului culturii, Niebuhr şi sugerează că există patru
căi posibile de interrelaţie între psihologie şi teologie.13
A. Primul tip de atitudine este creştinismul împotriva psihologiei. În ultimii ani, un număr de
creştini proeminenţi au scris polemic împotriva psihologiei, acuzând-o ca fiind, în cel mai bun caz, un
competitor al creştinismului, iar în cel mai rău caz, drept o conspiraţie a celui rău, de tip New Age
împotriva acestuia. Jay Adams, un bine cunoscut consilier creştin îndrepta astfel de atacuri împotriva
psihologiei prin anii 1970.
Cei care adoptă această atitudine de ostilitate împotriva psihologiei, nu acordă nici un credit
acesteia şi reduc întreaga problematică psihologică şi psihiatrică la domeniul spiritual, adăugând eventual,
28
unele aserţiuni mistice. Benner atrage atenţia asupra faptului că acest reducţionism spiritual are tendinţa
de a face din întreaga psihoterapie o instituţie contrară voinţei lui Dumnezeu. Ca şi ‘mângâietorii’ lui Iov,
cei care adoptă această atitudine au tendinţa de a interprta orice suferinţă prin prisma eronatei doctrine
retributive directe, care vede o relaţie directă nemijlocită, între orice formă de suferinţă şi presupuse
păcate ale suferindului, lovit de judecata lui Dumnezeu, nu doar de consecinţe.
B. Al doilea tip de atitudine este cel al psihologiei împotriva poziţiei creştine. În acest context,
psihologia este gândită ca având toate răspunsurile, în timp ce creştinismul este perceput ca neimportant
sau chiar dăunător sănătăţii mentale. Unii psihologi pretind că creştinismul ar ave un caracter politic. Ca
şi atitudinea ostilă a creştinilor împotriva psihologiei, şi atitudinea psihologilor este reducţionistă.
Un exemplu este cel al lui Parsinger, care a scris în 1987 o lucrare intitulată Bazele
neuropsihologice ale lui Dumnezeu, în care încearcă să acrediteze ideea că substratul credinţei în
Dumnezeu este pur neurofiziologic, biochimic şi bioelectric. El constată că stimularea unor zone din
profunzimea lobului temporal, poate evoca anumite aspecte ale ‚experienţelor cu Dumnezeu’. Ca atare,
autorul conchide că experienţele cu Dumnezeu nu sunt decât corelatele unei instabilităţi electrice din
creierul uman.
Este o eroare din partea creştinilor sau a oamenilor de ştiinţă să creadă că relaţia lui Dumnezeu cu
oamenii este limitată doar la fenomene supranaturale, sau dimpotrivă, doar la unele naturale. Dumnezeu
este suveran în alegerea căilor de comunicare cu omul. Faptul că procesele neurofiziologice sunt
substratul trăirilor psihice, morale, spirituale sau religioase nu mai este de mult o noutate şi n-a fost negat
niciodată.
C. Cea de a treia perspectivă în relaţia dintre psihologie şi creştinism vede în cele două, două
discipline separate, egale în capacitatea lor de a se constitui în surse de adevăr. Benner subliniază
caracterul dualistic al aceste concepţii, care contravine holismului biblic şi, cu siguranţă că ar mai fi de
adăugat faptul, că există totuşi, o deosebire calitativă între adevărul absolut şi revelat al lui Dumnezeu şi
adevărul cu caracter relativ, al descoperirilor umane, mai ales într-un domeniu atât de frământat de
prefaceri şi atât de tributar influenţată, cum este cel al psihologiei.
D. Ultimul tip de abordare ar fi cel prin care psihologia integrează concepţia creştină. În această
perspectivă, fiinţa umană este văzută, în mod fundamental ca o fiinţă unitară. În timp ce putem vorbi de
nivele sau dimensiuni, pentru analiză sau cu scop didactic, perspectivă din care se poate vorbi de mai
multe tipuri de clasificări, în acelaşi timp (Mc Kay 1979), oamenii sunt fiinţe unitare, integrale. Creştinii
AZŞ favorizeză această concepţie, care face oarecum imposibilă înţelegerea potrivit căreia ar exista o
entitate conştientă, acorporeală, după moarte, respectiv sufletul nemuritor.
De asemenea, Carter şi Narramore favorizează această a patra abordare. Totuşi, în Psihologia 14,
scrisă din perspectivă creştină, apărută la Monarch în 1991 sub semnătura lui Meier, Minirth, Wichern şi
Ratcliff, toţi, psihologi creştini de renume, este prezentat şi pericolul unei integrări dusă prea departe, care
poate conduce la sincretism, un amestec de păgânism sau spiritualism şi creştinism. Autorii pledează
pentru adoptarea, în mod eclectic, dar critic, a oricărui aspect pozitiv din toate cele patru atitudini.
În timp ce fiecare model manifestă unele slăbiciuni, fiecare dintre ele poate avea şi aspecte
valoroase. Primul are tendinţa de a submina importanţa Bibliei şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea
subliniază importanţa receptivităţii şi deschiderii faţă de psihologie, pentru a evita raţionalizarea, sau
neînţelegerea motivaţiilor reale din spatele comportamentului creştin. Reflecţia psihologică poate creşte
gradul de înţelegere a mesajului biblic.
Modelul separatist are, de asemenea, valoarea sa. La nivelul interfeţei dintre abordarea creştină şi
cea psihologică se pot naşte întrebări şi răspunsuri, care pot fi deosebit de fructuoase ambelor înţelegeri.
În fine abordarea de tip monistic, holistic, integrator, va trebui, totuşi să nu ignore nuanţele şi
complexitatea multidimensională a fiinţei umane, rămânând în consens cu viziunea biblică şi abandonând
înţelegerile incompatibile cu doctrina creştină.
Surse de date. Diagrama. [De inserat Diagrama Relaţia dintre psihologie şi creştinism]

29
Principiul călăuzitor este că ambele sunt produse ale revelaţiei lui Dumnezeu şi ambele încearcă să
portretizeze umanitatea. Fără să facă lucrul acesta în mod exhaustiv, conflictul dintre teologie şi
psihologie este datorat fie erorii în interpretarea biblică, fie erorii în utilizarea metodei ştiinţifice sau
ambelor. Deoarece ambele sunt derivate din revelaţia lui Dumnezeu, descoperirile veritabile nu vor intra
în conflict. Toate adevărurile provin, în ultimă instanţă din adevărul absolut al lui Dumnezeu.
Modele ale relaţiei dintre psihologie, Biserică şi cultură
Folosind sistemul celor cinci modele Niebuhr (1951) ale interacţiunii dintre Hristos şi cultură ca
model euristic15, este sugerată existenţa unei necesităţi a adoptării diferitelor strategii în relaţia dintre
creştinism şi psihologie. Fiecare strategie propusă pentru interacţiune este menită să protejeze integritatea
viziunii Bisericii, în timp ce se recunoaşte că acele aspecte ale culturii utile şi de folos Bisericii, trebuie
conservate. Cele cinci strategii propuse şi discutate sunt: critica, analogia, traducerea, dialogul şi
mărturia.16
Termenul de cultură nu se referă la aspectul cultural ca la o realitate monolitică, ci ca un sistem
compozit de credinţe şi practici. De-a lungul istoriei creştinismului, Biserica a răspuns în diverse moduri
faţă de provocările culturii. Abordarea ei a fost, uneori, una de totală respingere a culturii ca fiind păgână,
în timp ce în alte momente, a constat într-o acceptare necritică a culturii ca un dar divin. Între aceste două
extreme există nenumărate strategii intermediare mai mult sau mai puţin acceptabile. Orice strategie care
conduce la o completă respingere a culturii sau la o identificare completă cu aceasta are limite privind
utilitatea ei în viaţa Bisericii şi în modul cum aceasta interacţionează cu teoriile şi practicile mentalităţii
contemporane. Este important să nu ne gripăm într-o atitudine refractară sau dimpotrivă supraperceptivă
şi imitatoare a culturii.
Există o varietate de strategii potrivite pentru dialogul dintre creştinism şi psihologie şi o singură
strategie este sau are o valoare limitată. Orice strategie ar fi utilizată, trebuie să rămânem sensibili faţă de
anumite chestiuni psihologice. Diferitele răspunsuri sunt potrivite dacă se bazează pe cercetare ştiinţifică,
pe teoria imaginilor sau sistemelor arhetipale ale tradiţiei creştine. În acest material vom explora cinci
modalităţi teologice sau metafore după Barbour (1974) care pot fi utile în dialogul dintre Biserică şi
cultură, dintre creştinism şi psihologie.17 Aceste strategii vor fi descrise pe scurt şi apoi dezvoltate. Pentru
fiecare strategie vom descrie modalitatea de abordare şi apoi vom ilustra relaţia cea mai potrivită în
domeniul psihologiei.
Descrierea generală a strategiilor de interacţiune
În tratarea clasică a relaţiei dintre Hristos şi cultură, Niebuhr, 1951, stabileşte cinci strategii ale
acestei interacţiuni.
1. Primul tip, asumat ca fundamental, este acela al discontinuităţii dintre Hristos şi cultură. Toate
culturile sunt păgâne şi orice interacţiune cu ele va avea drept consecinţă compromisul. Niebuhr respinge
această strategie datorită izolării culturale, în consecinţă rezultând izolare culturală şi creştinismul devine,
în mod inevitabil irelevant.
2. A doua strategie asumată este o continuitate esenţială între etică şi Isus, cu cele mai înalte
idealuri ale civilizaţiei umane. Niebuhr arată că în această strategie o abordare critică a culturii este
imposibilă.
3. A treia strategie presupune că cultura poate să-şi aducă o contribuţie valoroasă, dar afirmă că
Hristos este deasupra culturii. Niebuhr estimează că această poziţie se grăbeşte să boteze prea uşor orice
aspect al culturii ca fiind creştin şi să-l înglobeze în mod necritic, deschizând astfel porţile spre o
împovărare cu unele aspecte provinciale.
4. O altă strategie presupune că Hristos şi cultura sunt ireconciliabile şi astfel trebuie să se
menţină o stare de tensiune între aceste două domenii. O astfel de strategie nu reuşeşte s-ofere o bază în
care Biserica să-şi aducă contribuţia sa unică la transformarea societăţii şi de acea tinde să devină prea
uşor, să susţină statutul existent.

30
 5. Ultima poziţie propusă pentru relaţia dintre Hristos şi cultură este aceea a transformării.
Cultura trebuie să fie convertită şi utilizată spre slava lui Dumnezeu. Aceasta pare să fie cea mai apropiată
strategie în concepţia lui Niebuhr deoarece nu formulează nici o critică la adresa ei.
În contrast cu Niebuhr, ne vom concentra atenţia asupra culturii, nu ca o entitate coerentă, ci ca un
sistem compozit de acţiuni, credinţe, tradiţii şi comunităţi specifice. În cazul acestora nu există nimic care
ar putea fi total acceptat, total respins sau transformat. Mai mult, ne vom concentra asupra răspunsului
Bisericii faţă de cultură. Este Biserica, ca prezenţă simbolică a lui Hristos şi un interpret al lumii
înconjurătoare cu care se confruntă în variatele dimensiuni ale culturii, incluzând psihologia?
Folosind cele cinci modele lui Niebuhr privind interacţinea dintre Hristos şi cultură ca metodă
euristică, vom construi şi descrie cinci modele privind dialogul dintre creştinism şi psihologie. Vom
încerca să demostrăm că există o diversitate de strategii care pot fi legitime şi utile în diversele situaţii.
Aceste strategii privind interacţiunea dintre credinţă şi profesiunea psihologiei vor ţine seama de
necesitatea şi dezideratul de a proteja integritatea concepţiei Bisericii, pe de o parte şi, de a recunoaşte
acele dimensiuni ale culturii bune şi utile în activitatea şi viaţa Bisericii.
1. Atitudinea critică. Nici o profesiune nu poate să fie acceptată în mod necritic şi fără
discernământ de către un creştin care ia în serios transcendenţa lui Dumnezeu şi primordialitatea domniei
Sale. Încorporarea necritică a unor înţelegeri ştiinţifice sau disciplinare nu este o opţiune acceptabilă.
Sarcina dificilă constă în dezvoltarea criteriilor şi categoriilor prin care cineva poate să judece anumite
contribuţii specifice.
2. Analogia. Confruntarea Bisericii cu cultura nu presupune întotdeauna retragerea faţă de
aceasta. Există anumite complementarităţi între cele două. Aceasta presupune, să fim rceptivi faţă de
aceste analogii şi să facem totuşi o distincţie, pentru că analogie nu înseamnă corespondenţă identică. În
orice caz, vom constata că libertatea, reconcilierea şi grija sunt consecvente cu numele lui Dumnezeu şi
că trebuie să păstrăm o recunoaştere a providenţei lui Dumnezeu în acţiune. Deşi analogia este uneori
parţială, are totuşi similarităţi care pot constitui puncte de afirmare şi pornire.
3. Translaţia sau traducerea. Viziunea Bisericii şi conţinutul psihologiei sunt concretizate în
limbaj. Există numeroase tentative de traducere între cele două limbaje. Ar fi potrivit să determinăm
calitatea existenţei acestor traduceri şi să explorăm modalităţi alternative ale mesajului creştin care pot fi
traduse în limbajul psihologiei sau al profesioniştilor sănătăţii mintale.
4. Dialogul. Dacă recunoaştem că Dumnezeu este la lucru, atât în lume, cât şi în viaţa
credinciosului şi a necredinciosului, apoi este cu atât mai potrivit din partea noastră să adoptăm atitudinea
de ascultători şi să practicăm dialogul dintre credinţă şi cultură. Mai mult, creştinii ca şi necreştinii sunt
confruntaţi cu acelaşi tip de probleme. O realitate demonstrată este aceea că, deseori cei care nu se încred
în acelaşi Dumnezeu pot totuşi să fie utili prin trăirile şi înţelegerea lor, ajutându-ne în efortul nostru de a
fi credincioşi.
5. Mărturia. Există un punct în care psihologul creştin, psihoterapeutul, deţine o contribuţie
distinctă pentru a depune mărturia propriei sale experienţe cu Dumnezeu. O modalitate concretă de a
trasmite vestea bună a Evangheliei lui Dumnezeu ca mărturie personală a intervenţiei Sale providenţiale
în viaţa personală.
Critica
De-a lungul istoriei Bisericii, unul din răspunsurile legitime la adresa culturii a fost atitudinea
critică. În cadrul acestei strategii cineva este confruntat, atât cu necesitatea ascultării faţă de poruncile lui
Dumnezeu cât şi respingerea a ceea ce este lumesc. 1Ioan 2,15 “Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume.
Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El”. Isus rămâne autoritatea absolută şi aceasta
reclamă ascultare faţă de poruncile Sale: iubirea duşmanului, îndepărtarea poftei, setea de dreptate etc.
Într-o manieră apocaliptică sau isihastă creştinismul este văzut ca un mod de viaţă complet separat
faţă de cultura lumească. Tertulian recomanda că creştinul ar trebui să întoarcă spatele lumii păgâne şi
religiei idolatre şi prin retragerea faţă de ocupaţiile contrare spiritului lui Hristos, cum ar fi întâlnirile
publice, serviciul militar sau afacerile.
31
 Pentru persoanele care adoptă această atitudine nu există nici o relaţie pozitivă între credinţă şi
creştinism, pe de o parte. şi filozofia grecilor, pe de alta. Oricare ar fi adevărul care ar putea fi găsit în
cultură, el poate fi la fel de bine extras şi din Scripturi. Acesta este un răspuns legitim la adresa culturii.
Este, de asemenea, potrivit pentru cercetătorii şi profesioniştii din orice domeniu, de a-şi examina
critic propria lor disciplină. În orice caz, este nevoie de un răspuns plin de discernământ, decât o
respingere în totalitate a culturii sau profesiunii căreia aparţin. Unele aspecte culturale şi profesionale nu
trebuie respinse în totalitate, ci trebuie respinsă autonomia implicită pe care cultura şi profesiunea tinde
s-o reclame. Sistemele teoretice care ridică pretenţia universalităţii, grupurile profesionale care pretind
primatul presupunerilor proprii, abordările terapeutice care reclamă exclusivitatea, sau tehnicile care tind
să relativizeze prioritatea faţă de domnia lui Dumnezeu. Când teoriile şi practicile sunt absolutizate, ele se
identifică şi devin ‚puterile acestui veac’. Bercoup (1962)
Strategia criticiii presupune un punct de îndepărtare, altul decât cultura gazdă. Cultura ca
experienţă nu este dată. Pentru creştin, pârghia de îndepărtare, de schimbare, de abatere, este adevărul pe
care îl mărturiseşte Biserica. În timp ce recunoaştem că revelaţia lui Dumnezeu apare în istorie, plecăm de
la premisa că Dumnezeu, în Isus Hristos transcede, atât istoria, cât şi tradiţia şi alege să se reveleze în
moduri particulare în cultura umană. Astfel, aspectele culturale care pretind transcendenţa, ar trebui
considerate ca fiind contradictorii. Când suntem confruntaţi cu astfel de situaţii, provocarea, respingerea
şi retragerea, sunt răspunsurile cele mai potrivite.
O critică a psihiatriei şi psihologiei teoretice şi clinice este consecventă cu acest răspuns istoric al
Bisericii faţă de cultură. Atitudinea critică consecutivă tinde să ilustreze caracterul potrivit al acestei
abordări. De pildă, ar trebui să spunem ‚nu’, atunci când psihologii asistau la testarea bombei atomice în
1950, a bombei cu hidrogen sau a bombei cu neutroni, contribuind direct sau indirect la distrugerea vieţii
umane.
O teorie psihologică asupra educaţiei şi dezvoltării care propune sau susţine rasismul, sexismul,
clasismul sau discriminarea legată de vârstă merită criticată. Individualismul implicit, atât de larg
răspândit în psihologia contemporană, o teorie care ignoră pur şi simplu responsabilitatea de a trăi în mod
responsabil. O psihologie a dezvoltării care presupune, implicit norme ale culturii, ca fiind obiectivul şi
scopul dezvoltării are nevoie de abordarea critică a realităţilor sociale. Un comportamentalism sau
behaviorism care nu poate să aprecieze şi să ia în considerare elementele misterioase ale personalităţii,
nereuşind să recunoască limitele în înţelegerea fiinţei umane, trebuie de asemenea, privite cu rezervă.
Terapia care consideră acceptarea nondirectivităţii ca primordială, poate să fie antinomianistă şi de aceea
trebuie respinsă. O terapie care se foloseşte de mijloace manipulative în decursul său, poate să fie un
simptom al absolutizării societăţii tehnologizate, solicitând închinarea la altarul tehnicii şi de aceea
trebuie respinsă.
În mod virtual orice contribuţie psihologică este o mixtură de date, teorii, practici şi convingeri
metafizice, descrieri şi prescripţii. În acest sens, este necesar discernământul şi procese care implică o
separare între cele două aspecte. Descrierile obiective ale comportamentului pot fi neutre şi utile. Creştinii
nu-şi propun o descriere empirică a realităţilor fizice şi sociale. O comparaţie cu tradiţiile teoretice ale
creştinismului este potrivită pentru a adopta atitudinea doctrinală cea mai potrivită. Este sarcina noastră
de a aplica discernământul în mod consecvent cu convingerile şi crezul creştin, ce este şi ce nu este
potrivit.
Atunci când transcendenţa este sacrificată pentru imanenţă, respingerea este cea mai potrivită
reacţie. Desigur că există limite şi în această strategie, dacă nu o vom alătura în mod complementar
celorlalte strategii care urmează. Cu cât mai sistematică este atitudinea critică, cu atât mai uşor este pentru
creştin să alunece într-o atitudine cinică şi de retragere. Critica nu este o justificare pentru retragere din
cultura Atenei, ci este doar o acţiune menită să transforme valorile culturale şi să le adapteze
convingerilor religioase proprii Ierusalimului.

32
 Analogia
Această strategie a relaţiei dintre Hristos şi cultură menţine o continuitate care domină faţă de
discontinuitate, în timp ce prima strategie spunea ‚nu’, această strategie este receptivă şi spune ‚da’. Cel
mai clar exemplu biblic este literatura înţelepciunii din VT. Această literatură presupune că proverbele au
o aplicaţie universală şi că sursa lor poate fi aflată în comunitatea largită. Nu este adoptat sectarismul
primei strategii în aceasta din urmă. Înţelepciunea este colectată dintr-o varietate de culturi orientale şi
încorporată în viaţa poporului lui Dumnezeu. Dacă înţelepciunea este consecventă cu tradiţia poporului
lui Dumnezeu ea devine acceptabilă; dacă nu, este respinsă.
Acest mod de conversaţie cu cultura este utilizat de persoane care se consideră iudei, dar care
caută să menţină o legătură largă cu comunitatea ateniană. Ei simt în mod egal, în acelaşi timp, că
Biserica este căminul lor, dar se simt la fel de confortabil şi în cultura lumii. Această poziţie, în estimarea
lui Niebuhr poate să contribuie la extensia sau lărgirea puterii lui Hristos asupra umanităţii. Găsind
asemănări între învăţăturile lui Hristos şi Socrate, sau între moartea lui Hristos şi cea a lui Ghandi, facem
clară prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Această poziţie caută să facă evidentă semnificaţia universală a
Evangheliei. Isus nu este în mod simplist, doar Mântuitorul unei mici comunităţi de credincioşi, ci este
Mântuitorul care ridică păcatele lumii. Palmer (1988)
Totuşi în această abordare a conversaţiei cu cultura trebuie utilizată strategia analogiei pentru a
proteja integritatea unică a statutului confesional al Bisericii în societate. Analogia presupune corelaţie
între atributele unor obiecte şi evenimente comparate. Astfel, orice comparaţie va conţine puncte de
similaritate şi puncte prin care această similaritate nu se realizează. Ea presupune o discontinuitate
fundamentală şi o posibilă continuitate.
După 2000 de ani de existenţă, există o tradiţie creştină, chiar şi în modul în care aceasta se
raportează la cultura post creştină. Lumea artei, a politicii, a bunăstării şi sănătăţii mentale poate fi
afectată în diferite grade de moştenirea iudeo-creştină. Continuitatea poate fi afirmată, în timp ce ea este
filtrată prin viziunea comunităţii creştine. În trecut această tradiţie a avut tendinţa de a fi una apologetică,
făcând din creştinism un mediu atractiv şi relevant. Mai mult, în această perspectivă, există tentativa de a
cunoaşte cultura umană şi a stabili analogii cu tradiţia creştină.
O presupunere a acestei strategii este că Dumnezeu este prezent atât în viaţa Bisericii, cât şi în
existenţa lumii, între credincioşi ca şi între necredincioşi, atât între iudei cât şi între neamuri. Trebuie,
totuşi să fim atenţi pentru a constata că similarităţile sau analogiile nu se confundă cu identităţile de
abordare; trebuie să punem în prim plan autorevelarea lui Dumnezeu şi apoi continuu prin analogia dintre
legământul lui Dumnezeu faţă de creaţie, prin acţiunea providenţială a lui Dumnezeu în viaţa noastră să
facem translaţia de la evenimentele cristice la evenimentele istorice. Dragostea umană dobândeşte
semnificaţie în lumina dragostei sacrificiale a lui Dumnezeu în Isus Hristos, care a împăcat lumea cu
Sine, în lumina intervenţiilor reconcilierii lui Dumnezeu. Acolo este evidentă o clară, deşi parţială
analogie între mesajul creştinismului şi diferitele voci ale culturii. Răspunsul nostru trebuie să fie unul de
recunoaştere şi acceptare.
Folosind conceptul analogiei credinţei, Thomas Oden (1966) explorează implicaţiile pentru
terapie. Următoarele ilustraţii pot fi utilizate şi pot exprima strategia în domeniul psihoterapiei.
Consilierul cufundat în cadrul psihismului uman aflat în dificultate, încercând să câştige o înţelegere
privind lăuntrul acestuia şi poate să reflecte în acest mod faptul că Dumnezeu, în Isus Hristos, ne înţelege
aşa cum suntem. În ambele cazuri există o pătrundere în lumea celuilalt. Terapeutul care participă la
înstrăinarea pacientului, reflectă participarea lui Dumnezeu răscumpărarea lumii prin Isus Hristos.
Identificarea terapeutului cu dificultăţile umane poate reprezenta imaginea lui Dumnezeu suferind
pe cruce concomitent cu moartea lui Isus Hristos pentru lumea alienată. Terapeutul are de-a face cu
ostilitatea, cu vinovăţia şi anxietatea pacientului şi totuşi trebuie să rămână credincios faţă de acesta şi să
reflecte credincioşia lui Dumnezeu faţă de legământul pe care l-a încheiat cu noi oamenii.
De asemenea, consilierul care creează un mediu în care clientul poate începe să exercite
autodirecţionarea, modelează harul lui Dumnezeu faţă de noi, cautând să ne dezvolte în credincioşie. În
33
ambele, vindecarea este văzută ca un dar care trece dincolo de noi înşine. Dacă în procesul terapeutic o
persoană începe să se îndrepte către celălalt cu interes autentic, din cauza dragostei manifestată de
terapeut, atunci acţiunile terapeutului sunt un omagiu închinat actelor de dragoste pe care Dumnezeu le-a
manifestat faţă de noi. Un terapeut care facilitează reconcilierea între soţii care s-au înstrăinat este o
imagine a activităţii de împăcare şi reconciliere pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de umanitate prin
jertfa lui Isus Hristos.
De asemenea, vindecătorul care pune în evidenţă comportamentul nedrept sau inacceptabil al unui
pacient, Îl reflectă pe Dumnezeu care ne cheamă la ascultare şi credincioşie. Psihologul care capacitează
un client pentru a dezvolta relaţii bazate pe angajament şi legământ, imită păstrarea legământului lui
Dumnezeu.
Strategia găsirii de analogii şi continuităţi ar putea să continue. Trebuie să ţinem seama de faptul
că analogia nu este nici o paritate totală, nici o disparitate totală. A compara două obiecte sau elemente,
presupune că ele nu sunt complet similare, dar nici complet diferite. Utilizarea noţiunii de analogie
vorbeşte despre relaţia dintre creştinism şi aspectele culturii şi presupune compararea lor, care nu este nici
univocă nici echivocă.
În orice caz, problema endemică a acestor strategii este tendinţa de a pune egalitate între ideile sau
evenimentele comparate. Dacă cineva începe cu o concepţie sărăcăcioasă privind autodezvăluirea lui
Dumnezeu faţă de noi, această utilizare a analogiei va degenera în concluzii improprii privind natura lui
Dumnezeu, decurgând din procese şi relaţii naturale. Deşi Oden a utilizat în mod extensiv dezvoltarea lui
Barth asupra metodei analogiei, a acceptat ulterior precauţiile în legătură cu similaritatea, în pofida unei
mai mari disimilarităţi.
Terapeutul este în mod clar dependent de condiţiile culturale, personale, de slăbiciunea şi
conflictele personale. De asemena, trebuie să fim consecvenţi în aplicarea strategiei analogiei, de
tendinţele obişnuite. De ce unele acţiuni ale unor terapeuţi au atâtea analogii cu acţiunile lui Dumnezeu în
timp ce altele sunt trecute cu vederea. În concepţia lui Oden, acele acţiuni ale terapeutului care au un
caracter confruntanţional, directiv şi critic sunt dirijate, escamotate. N-ar putea fi văzute că analogii cu
chemarea lui Dumnezeu la o relaţie plină de dreptate şi corectitudine, în timp ce sunt utilizate
preponderent acele analogii care prezintă în mod selectiv iertarea, înţelegerea, permisivitatea şi acceptarea
lui Dumnezeu.
Comunitatea creştină este contextul în care analogiile şi corespondenţele variază în consecvenţa
lor cu tradiţia creştină şi de aici rezultă necesitatea discernământului. Este datoria noastră de creştini să
stabilim punţi analogice între experienţa creştină şi psihoterapie, pentru a nu uita tradiţia creştină, pentru a
evita cufundarea în cultura ateniană, uitând că există o apreciabilă diferenţă între tradiţia creştină şi
tradiţia ateniană.
Translaţia sau traducerea
Atena şi Ierusalimul vorbesc limbi diferite. Pentru a trăi în Atena, aceasta presupune să înveţi o
nouă limbă, iar apostolul Pavel, în stabilirea de noi biserici pe teritoriul Greciei şi al Romei, a presupus
traducerea istoriei Bisericii din Ierusalim într-o altă cultură. Atunci când scriitorul celei de-a patra
evanghelii compară pe Isus cu Logosul, el se angajează în procesul traducerii unor concepte familiare în
universul altui discurs. E clar că limbajul Bisericii era limbajul matern, dar el trebuia să fie tradus.
Rolul asumat de translator presupune existenţa a două domenii distincte, a două sisteme
lingvistice coerente. Fiecare dintre ele însă având un vocabular unic, reguli gramaticale distincte şi o altă
perspectivă asupra realităţii. Avem de-a face cu două limbaje diferite. Dificultăţile de comunicare şi
confuzia devin aparente în absenţa unei traduceri bune. De aceea, un lingvist stabileşte anumite sarcini în
studiul lingvistic, în analiza culturală şi în traducere. Lingvistul trebuie să adopte poziţia alegerii acelor
expresii care comunică în modul cel mai desăvârşit ideile din limba originală în limba tradusă. Ea
presupune, atât traducerea cuvintelor, conceptelor, cât şi nuanţelor, într-un alt univers al discursului.
Astfel traducerea este o altă strategie, alături de critică şi analogie, pentru psihologul creştin ca agent la
bursa culturii.
34
 Metafora traducerii presupune un moment clar de plecare. Chestiunea selecţiei nu este a selectării
unei viziuni normative, ci alegerea şi testarea celui mai bun limbaj pentru a comunica acea viziune sau
acel mesaj. Procesul traducerii este cognitiv şi empiric. Adecvarea traducerii este testată, atât în termenii
consecvenţei raţionale, logice, cât şi lingvistice şi, în termenii consecinţelor asupra vieţii comunităţii.
În lumea modernă o varietate de limbaje au fost dezvoltate pentru a descrie persoana. Un nivel
descriptiv este cel biochimic, care defineşte stressul ca secreţia excesivă a unor enzime digestive având ca
rezultat ulceraţia. Un altul poate utiliza limbajul neurologiei care interpretează gândirea în termenii
proceselor cerebrale. Altul poate utiliza limbajul etologic, pentru a interpreta procesul învăţării utilizând
vocabularul condiţionării, printării, reflecţiilor şi modelelor de întărire şi învăţare. Putem utiliza
terminologia psihologiei ştiinţifice şi implica concepte naturaliste ale determinismului de la cauză la
efect, analiza regresivă, observaţia controlată, manipularea variabilelor şi definiţiile operaţionale.
Cogniţia poate fi examinată utilizând un limbaj din tehnologia computerului input, stocare, buffere, reţea
şi organizare. Toate aceste limbaje au în comun faptul că sunt folosite metafore naturale fundamentale.
Metaforele istorice atât de comune în psihologie, au un caracter naturalist. Unii susţin
autobiografia ca fiind modul esenţial de înţelegere a naturii umane. Unii utilizează schimbul istoric al
motivului organizării, teoria dezvoltării sau a stadializării, schimbările comportamentului în funcţie de
vârstă şi dezvoltarea dialectică. Alţii utilizează limbajul deciziei, acţiunii: consecinţă, reflexivitate,
responsabilitate şi schimbare. Altul poate utiliza limbajul sociologic: roluri, instituţionalizare, înstrăinare,
autoritate, tradiţie, clasă, status. Un altul poate utiliza glosarul antropologilor culturali pentru a examina
comportamentul cultural în termenii unor simboluri, evoluţiei, înrudirii, caracterelor naţionale, adaptării,
tabu-urilor, sancţiunilor, ritualurilor şi aculturaţiei.
Undeva între sistemele naturale şi istorice există metaforele psihologice. Structura dispusă
concentrează asupra introspecţiei conştiente, experienţei, atenţiei, senzaţiilor, percepţiei şi cronometriei.
Funcţionaliştii utilizează limbajul adaptării, ajustării evoluţiei, diferenţierilor individuale, impulsurilor şi
rezolvarea problemelor. Există un întreg dicţionar terminologic oferit de behaviorism: stimul, răspuns,
reîntărire, condiţionare, comportament, asociere, răspuns condiţionat, mediu, modelare, recuperare
spontană. Fenomenologia dezvoltă totuşi un alt sistem de termeni: gestaltism, contextualitate, holism şi
închidere. Chiar şi teoria câmpurilor din fizică poate fi întrupată în explicarea comportamentului
individual: forţe, topologie, echilibru, sisteme de tensiune, valenţă, spaţiu vital, locomoţie şi graniţe
permeabile.
Există un număr de răspunsuri potrivite din partea psihologului creştin. El este chemat să pună
ordine în această pletoră a limbajelor. Mai întâi ar trebui să recunoaştem în mod simplu babilonia limbilor
care utilizează un aşa de larg sistem de limbaje pentru a descrie fiinţa umană şi comportamentul său. În al
doilea rând, ar trebui să ne protejăm împotriva absolutizării oricăruia dintre aceste limbaje, să nu
considerăm că unul anume ar fi cel mai bun în practica sănătăţii mentale.
Reducţionismul este un păcat obsesiv repetat în toate aceste abordări teoretice, o formă de
idolatrie intelectuală. În al treilea rând, cineva poate să compare limbajele şi să determine, atât termenele
relative, cât şi slăbiciunile unui sistem simbolic particular. Ce aspect al realităţii umane este trecut cu
vederea de către un limbaj particular? metafora fundamentală care oferă coerenţă maximă discursului?
În ce contexteste un limbaj mai potrivit decât celelalte? În timp ce toate limbajele descrise mai sus
încearcă să surprindă realitatea umană, unele se concentrează mai intens asupra unui aspect al acestei
realităţi pentru a ne oferi o diferenţiere mai mare. O teorie poate să fie insensibilă faţă de dimensiunea
libertăţii, acţiunii, responsabilităţii, conştiinţei de sine, în timp ce alta poate să fie potrivită pentru analiza
angajamentului, a relaţiei, a prieteniei, a tradiţiei şi a culturii.
Testul definitoriu al unui limbaj este efectul său asupra calităţii vieţii unei persoane sau a unei
comunităţi umane. Un sistem lingvistic care inspiră acte de dreptate, de amabilitate, de eliberare, de
bucurie şi iertare este un limbaj sau o teorie utilă. Să notăm că aceste criterii sunt derivate dintr-un alt
punct de vedere, decât al lingvisticii propriu-zise.

35
 În Atena, testul uzual al limbajului este corespondenţa cu realitatea fizică. Dacă există un nivel
acceptabil al acestei corespondenţe, teoria este considerată adevărată. Însă în perspectiva culturală
ebraică, testul adevărului unei afirmaţii, este capacitatea sa de a inspira acţiuni de încredere.
Un număr de tentative au fost făcute din partea celor care au preocupări teoretice şi interese
psihologice de a traduce în limbajul creştin într-o teorie ştiinţifică. Unii au tradus creştinismul într-un
limbaj al psihologiei ştiinţifice (Myers, 1978), alţii al psihologiei existenţiale (Tweedie, 1968), al
psihologiei tranzacţionale (Malony, 1979), al psihanalizei (Tillich, 1964), al psihologiei lui Jung (Kox,
1959), sau al terapiei nondirective Rogeriene (Browning, 1966).
Astfel, una din multele strategii ale psihologului creştin în relaţie cu cultura, este să ia o anumită
teorie psihologică particulară şi s-o traducă cât mai bine. Oden (1966), de exemplu, a tradus limbajul
teologic în domeniul terapiei nondirective. Păcatul este tradus ca incongruenţă, introspecţia valorilor
negative şi acceptarea condiţională. Răscumpărarea este văzută ca congruenţă, empatie şi răspuns pozitiv
necondiţionat. Creşterea în har devine deschidere faţă de experienţă, congruenţă şi capacitatea de a
funcţiona pe deplin.
David Myers (1978) încearcă să traducă aspecte ale mesajului creştin în limbajul psihologiei
ştiinţifice. El justifică această tentativă, afirmând că punctul de vedere istoric al iudeo-creştinismului vede
pe Dumnezeu acţionând şi relevându-se în toate evenimentele creaţiei. Spiritul lui Dumnezeu este înţeles
ca ceva mai mare decât o forţă neutră, exterioară care intervine uneori în natură. Creştinii vor să vadă în
cercetarea psihologică, exprimată în termeni creştini, un mod al explorării revelaţiei naturale.
Presupunerea ebraică că persoana este unitară este tradusă în limbajul ştiinţific ca unitate
psihosomatică sau mai recent, psihoneuroimunologie. Punctul de vedere iudeo-creştin al relaţiei dintre
gândire şi acţiune este tradus în cercetările ştiinţifice prin demonstraţia că suntem croiţi în aşa fel încât
acţionăm asupra noastră înşine în modul în care gândim şi, în aceeaşi măsură ne imaginăm aşa cum ne
gândim pe noi înşine în acţiune. (Myers, 1978). Tensiunea dintre suveranitatea divină şi responsabilitatea
umană este tradusă în limbajul controlului exercitat de mediu şi responsabilitatea personală.
Cea mai atentă tentativă de a examina relaţia dintre limbajul Bisericii ca şi comunitate şi un
anumit model particular al sănătăţii mintale, al practicii din acest domeniu a fost dezvoltat de Myron
Ebersole (1961). Ebersole s-a concentrat asupra modelului conceptual al comunităţii terapeutice. Acesta a
furnizat o bază teoretică pentru interesul în crearea unui context de grup primar de preocupare şi încredere
în care pacientul ar putea să dobândească încredere şi să-şi reasume responsabilitatea pentru propriile
atitudini şi comportament. (Ebersole 1961).
Abordarea aceasta presupune mai puţin o structură ierarhică, modele de comunicare mai puţin
formale, o participare mai largă în adoptarea deciziilor şi utilizarea conştientă a acestor modele pentru
tratament. O astfel de abordare a fost consecventă cu perspectiva pozitivă asupra naturii Bisericii şi
importanţei responsabilităţii individuale asumate în mod voluntar. Persoana este văzută în termeni
relaţionali, mai degrabă decât individualistici, dar Ebersole nu a pus semnul de egalitate între Biserică şi
noţiunea de comunitate terapeutică. Prima este o comunitate devoţională şi are scopuri cu caracter mai
permanent şi holistic. Cea de-a doua are scopuri mai limitate pentru a găsi resurse şi a determina o
recuperare către sănătatea mentală. Este pe deplin posibil ca un pacient s-obţină însă, aceleaşi rezultate şi
ca participant şi parte integrantă într-o comunitate devoţională.
Strategia traducerii are unele implicaţii clare.
1. Traducerea este o metaforă care presupune două sisteme lingvistice ce au propria lor integritate
şi sunt diferite. De asemenea, acest concept asigură protecţia împotriva botezării unui limbaj specific, ca
fiind creştin. Aşa cum se întâmplă adesea, vorbindu-se în mod impropriu de behaviorism creştin, de
fenomenologie creştină, de psihanaliză creştină, de sistem terapeutic familial creştin.
2. Metafora limbajului relativizează toate sistemele lingvistice. Aceasta eliberează profesioniştii
creştini, dându-le posibilitatea de a utiliza o varietate de limbaje. Aceasta înseamnă că limbajul
creştinismului contemporan nu are, nici el, un caracter absolut. Traducerea creştinismului şi psihologiei
nu serveşte pur şi simplu utilizării sau traspunerii exclusive într-un limbaj biblic. Terapia nu constă, pur şi
36
simplu, din citarea sau utilizarea fragmentelor biblice. Nici un limbaj nu reprezintă un segment de
realitate.
3. Un limbaj poate fi utilizat pentru a contracara tendinţele celorlalte sisteme lingvistice. Sub
aspect fenomenologic, teoriile orientate psihologic sunt o bună contracarare pentru orientarea şi abordare
empirică. Sistemele teoretice sunt complementare teoriilor individualiste asupra motivaţiei umane.
Această strategie are totuşi unele slăbiciuni care au caracter permanent.
1. Limbajul în care viziunea creştină este tradusă, tinde să dobândească primatul şi dominanţa.
Când se întâmplă acest lucru, concepţia creştină este rescrisă în limbajul culturii predominente.
2. Putem presupune că o traducere particulară este permanentă. Dar, noi traduceri sunt necesare,
când circumstanţele se schimbă. Reificarea unei traduceri prea uşor, ridică acea traducere la nivel de
dogmă. O astfel de abordare este statică.
3. Limbajele nu sunt complet neutre, ele conţin anumite presupuneri implicite, faţă de care trebuie
ordonate relaţiile. Limbajele reflectă tendinţele unei culturi particulare. Ele nu sunt pur şi simplu
descriptive. Eliberate de tendinţele culturale, varietatea limbajelor psihologice la care ne-am referit deja,
sunt în mod clar utile profesioniştilor psihologi creştini.
4. Această strategie poate să uite cu uşurinţă că aproape întotdeauna ceva cade în spaţiul liber
dintre crăpături, în procesul translaţiei. Cu alte cuvinte, în orice proces de traducere, se pierde ceva
valoros. Cea mai bună şi mai adecvată traducere este credincioşia faţă de practica Bisericii primare a
Noului Testament.
Critica acestei strategii constă în contextul traducerii, deoarece puţini translatori lucrează complet
singuri şi până la urmă îşi supun activitatea unui sistem. Pentru creştini, indiferent de ocupaţia lor,
contextul traducerii este Biserica. Aici se află dimensiunile esenţiale ale concepţiei noastre şi acesta este
sistemul de testare adecvat al calităţii traducerii. Traducerea este în mod fundamental un proces colectiv
comunitar.
Dialogul
Relaţia din Hristos şi cultură, dintre Ierusalim şi Atena în strategia dialogului este una a tensiunii
şi paradoxului. Noi funcţionăm în mod simultan sub legea care ne condamnă şi sub harul care ne acordă
iertarea. Recunoaştem în acelaşi timp revelaţia şi raţiunea. Umanitatea este în acelaşi timp păcătoasă şi
justificată. Niebuhr (1951) constată că Luther este cel mai bun reprezentant al acestui motiv. Pentru el
există două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia acestei lumi. Prima se ocupă cu viaţa morală
şi aşază persoana liberă în situaţia de a lucra în mijlocul culturii acestei lumi. Una dezvoltă spiritul
umanităţii, iar alta se concentrează asupra tehnicii. Trăind în ambele lumi ni se poate cere să utilizăm
instrumente ciudate, bizare, pentru a realiza obiective şi scopuri de perspectivă, de îndelungă durată.
Relaţia dintre Hristos şi cultură pentru Luther are un carater dinamic şi dialectic.
Metafora dialogului, ca mod de descriere a relaţiei creştinismului şi culturii, este un punct de
vedere potrivit asupra congruenţei expresiilor credinţei noastre şi potrivirii cu realizările culturale. Ea
recunoaşte că toate constructele teologice sunt construcţii umane realizate, într-o măsură mai mare sau
mai mică, în cadrul unor condiţii sociale, istorice, psihologice şi economice în care trăim. În acelaşi timp,
este posibil să afirmăm că şi realizările culturale au loc în acelaşi mod.
Această strategie afirmă că cele două tabere sunt parteneri într-un dialog. Ea presupune că lumea
culturii are o contribuţie validă care poate să devină lucrativă sub domnia Împărăţiei lui Dumnezeu. În
dialogul autentic, partenerii conversaţiei se schimbă, ca rezultat al unei interacţiuni. Pentru ca acest dialog
să apară este numai potrivit ca ambii membri să renunţe la noţiunile preconcepute, să aibă capacitatea de
a asculta în mod empatic pe celălalt şi să renunţe, măcar temporar, la pretenţiile pe care le-ar putea avea
faţă de celălalt.
Aspectul cel mai important este ca, în mod reciproc, să permită celuilalt ca acesta să contribuie cu
ceva semnificativ. Rezultatul ar putea fi o întâlnire creatoare în care apar posibilităţi neaşteptate, în care
dezacordul este acceptat şi tensiunii i se spune bun venit, în loc să fie evitată. În acest mod se recunoaşte
unicitatea şi caracterul original al contribuţiei celuilalt la dialog şi conversaţie, ca rezultat al propriei sale
37
istorii şi experienţe, pe care le aduce în decursul acestuia. Dialogul original presupune şi reclamă o
energie necesară pentru a reconstrui din perspectiva celuilalt.
Din dialogul nostru cu Freud am putea învăţa că religia este uneori o proiecţie a propriilor
satisfacţii şi dorinţe. Freud (1961), Kueng (1979). Freud a afirmat acest lucru într-un mod mai puţin
calificat. Totuşi o onestitate mai pregnantă asupra propriei noastre motivaţii este necesară şi potrivită. De
asemenea, sensibilitatea lui Freud faţă de efectele unei societăţi opresive din punct de vedere sexual, sau
din alte puncte de vedere, asupra nevoilor individuale, trebuie ascultată. El detaliază dezastrul,
fragmentarea şi vinovăţia produsă de un superego arhi- şi suprasocializat. Freud (1976).
Jung (1964) ne reaminteşte importanţa tradiţiei şi a simbolului în viaţa individului, chiar dacă
Jung a acceptat istoria occidentală, mai degrabă în mod necritic, ca pe o bază şi fundament pentru eul
individual. Skinner (1971) a punctat în mod corect, atunci când a descris comportamentul uman ca fiind
condiţionat în mare măsură de mediu. Ar fi instructiv să examinăm modalităţile prin care are loc acest
lucru în societate. În orice caz, Skinner ar putea fi criticat pentru depăşirea graniţelor cercetării obiective,
când argumentează că, conceptele esenţiale şi fundamentale sunt lipsite de semnificaţie, referindu-se la
libertatea umană şi la demnitate. Erikson (1953) descrie dezvoltarea copilului în societăţile occidentale
într-un mod util. El demonstrează cum o societate tehnologică şi capitalistă a modelat procesul creşterii,
deşi a fost mai puţin sensibil la efectele sexismului.
Pericolul endemic al strategiei dialogului este compartimentalizarea. El presupune că fiecare
individ aflat în conversaţie are un rol bine stabilit, de care depinde. Psihologii clinici au de-a face cu
chestiuni emoţionale, în timp ce pastorii sunt responsabili pentru a aduce înţelegerea religioasă care ar
putea să conducă la vindecare şi sănătate. O astfel de dihotomie ar servi doar pentru a raţionaliza statutul
deja existent.
Mărturia
Strategia interacţiunii dintre Hristos şi cultură începe cu textul: Col 1,16: “pentru că prin El au fost
create toate lucrurile, cele în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie
domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El”. Focalizarea are loc
asupra trasformării prezente a tuturor lucrurilor, a tuturor valorilor culturale, pentru gloria lui Dumnezeu.
Ea se centrează mai ales pe Hristos ca Răscumpărător al culturii, decât pe Hristos ca judecător al acesteia.
Păcatul culturii este văzut ca o pervertire, mai degrabă decât ca un rău inerent.
Totuşi, cultura se află sub suveranitatea divină. Există în această strategie o atitudine utilă faţă de
cultură. Activitatea culturală trebuie să fie realizată în ascultare faţă de Dumnezeu. Activitatea creatoare a
lui Dumnezeu în Hristos este tema majoră. Niebuhr (1951) arăta că problema culturii constă în
convertirea acesteia, nu în înlocuirea ei cu o nouă creaţie. Deşi convertirea este atât de radicală încât ea
pare să fie un tip de naştere din nou. În Augustin avem un reprezentant al acestei poziţii prin care îşi
exprimă aşteptarea în mod clar, a unei regenerări universale a culturii prin Hristos. El construieşte o
teorie, de fapt o teologie, pentru reînnoirea existenţei culturale a fiinţei umane. Augustin ilustrează şi a
ilustrat în propria sa viaţă transformarea culturii – ca unul care a fost convertit de la o fiinţă păgână şi a
devenit creştin. El a utilizat limbajul cu o strălucire nouă.
În timp ce a împrumutat din platonismul contemporan, el a trasmis o nouă profunzime şi o nouă
direcţie. Rezultatul a fost creştinismul medieval. Ca un transformator al cuturii, Augustin a redirecţionat
şi revigorat, a regenerat cultura umană. Realizările culturale umaniste sunt acum pervertite, dar au fost
create bune. Calvin a folosit şi a urmat acelaşi motiv, în chemarea sa de a penetra orice aspect al vieţii şi
culturii cu adevărul mântuitor al Evangheliei.
Când această strategie a relaţiei Biserică / cultură este aplicată psihologiei, ne vom concentra
asupra contribuţiei distincte a Bisericii. Prin furnizarea unui context diferit realizărilor culturale a fost
creat ceva nou care se reflectă în mod clar în moştenirea ideo-creştină. Aceasta a luat în serios
presupunerea că există un creştinism unic, autentic în concepţia asupra acestor chestiuni. Ea presupune că
trebuie să începem cu faptul fundamental al existenţei lui Dumnezeu, în înţelegerea asupra naturii umane

38
a vindecării şi a societăţii. Ea vede istoria ca o arenă a activităţii lui Dumenzeu care începe cu fapte
atotputernice înregistrate în mijlocul poporului Israel şi a creştinismului nt, continuând până astăzi.
Participarea noastră la această istorie, activitatea noastră şi scopurile atinse, sunt apoi înţelese şi
judecate mai clar din perspectiva lui Yahweh. Orice în viaţă, orice fragment al existenţei, trebuie să fie
penetrat de Evanghelie. Hristos este Răscumpărătorul lumii. Stilul acestei strategii este o chemare la
schimbare, în conformitate cu viziunea fundamentală asupra domniei lui Dumnezeu. Următoarele
convingeri reies din moştenirea noastră provenind din tradiţia ideo-creştină, din ceea ce reprezintă
Ierusalimul pentru creştinism şi are implicaţii în abordările noastre în domeniul sănătăţii mentale. Ele sunt
convingeri care ar putea fi sistematizate şi explorate în mod fructuos. Aici sunt doar intenţionate ca
sugestive pentru unele direcţii care ar trebui urmărite.
1. Pluralismul – este complet inconsecvent să te angajezi în imperialismul teologic, să angajezi
imperialismul teologic în terapeutică, atunci când istoric, există creştini, precum anabaptiştii care au murit
pentru libertate religioasă şi – în viziunea autorului de data aceasta – pluralism religios. Libertatea
religioasă ne permite să exercităm şi să explorăm implicaţiile credinţei şi angajamentului nostru religios.
Aceeaşi libertate garantează libertatea pacienţilor care nu împărtăşesc credinţa terapeutului; acesta le
acordă garanţia imparţialităţii şi relaţiei terapeutice pozitive, cu toată diferenţa dintre el şi convingerile
pacientului. Pluralismul religios garantează integritatea persoanei care nu este creştin.
În orice caz, aceeaşi libertate trebuie, de asemenea, respectată atunci când programul terapeutului
sau al sănătăţii mintale, atrage atenţia asupra unui mod sau stil alternativ de vieţuire. Pluralismul
presupune că oamenii se află în diferite stadii, în atitudinea lor faţă de domnia lui Dumnezeu. Prin ce
modalităţi terapeutice ar putea un terapeut să facă mai explicită referinţa la dimensiunile credinţei, fără să
utilizeze o atitudine imprealistă şi dominatoare ?
2. Ucenicia sau disciplinarea – O mare parte din terapeutica contemporană s-a concentrat asupra
Evangheliei excluzând legea (Friesen şi Duek, 1988) “O astfel de separaţie este problematică în teologie
şi terapeutică. Ea are drept rezultat: acceptarea fără confruntare, realizarea individuală fără sacrificiu şi
libertate fără structură (Browning, 1976). Disciplinarea presupune că modelul inspirat de Hristos este cel
care dă semnificaţie fiinţei umane. Aici nu se află şi nu este necesară nici o dihotomie între Evanghelie şi
Lege. Fie că este sau nu creştin, viaţa cuiva este modelată în funcţie de acest model şi o nouă viaţă devine
posibilă. Rezultă că nu există o etică pentru creştin şi o alta pentru cei care aleg să nu fie. Pentru terapeut
există o singură etică, deşi indivizii sunt diferiţi şi aduc diferite resurse cu care terapeutul este confruntat.
Cum ar putea un model terapeutic să fie structurat astfel încât să ia în serios noţiunea biblică de Lege?
3. Legământul – Viaţa nu este trăită în singurătate şi nici nu este înţeleasă doar dintr-o
perspectivă individualistă. Legământul lui Dumnezeu cu umanitatea rămâne în vigoare şi din acest motiv
viaţa umană poate fi înţeleasă numai în lumina acestui legământ. Brueggeman (1979). Limbajul
legământului se aplică, de asemenea, relaţiilor interumane. Cum ar putea fi restructurată terapia dacă
scopul nostru ar fi restaurarea, atât a legământului dintre fiinţele umane, cât şi dintre Dumnezeu şi
umanitate.
4. Preoţia tuturor credincioşilor – În faţa lui Dumnezeu toţi suntem preoţi. Nu există nici o
distincţie între cler şi laicat. Dueck (1987). Toţi sunt chemaţi la slujire pentru a satisface nevoile fratelui
sau ale semenului. Biserica ar trebui să devină un context sau mediu semnificativ pentru vindecare. Din
nenorocire, nu am explorat toate posibilităţile şi resursele comunităţii creştine de a vindeca pe cei aflaţi în
dificultate sau având tulburări şi suferinţe psihice. Cel puţin o parte a acestei probleme o reprezintă natura
şi structura Bisericii care ridică, din nefericire, obstacole faţă de aceste deziderate. Cineva poate efectua o
prea mică schimbare, atunci când Biserica sau mijloacele sale se întâlnesc, sunt puse laolaltă doar
sâmbătă dimineaţa sau duminică dimineaţa şi miercuri seară. Dar, în contextul unor grupe mici integrale,
de legământ, care iau în serios binele celuilalt, vindecarea este posibilă şi poate deveni o realitate. Aceste
aspecte ar putea să aibă implicaţii asupra modului în care un terapeut creştin utilizează împrejurările şi
circumstanţele furnizate de comunitatea creştină ?

39
 Wolterstorff (1976) argumentează cu pătrundere că, convingerile creştine ar trebui să afecteze
procesul cercetărilor noastre. El afirmă: “cercetătorul creştin ar trebui să permită conţinutului
convingerilor sale religioase şi angajamentului său autentic, să funcţioneze ca un sistem de control în
stabilirea teoriilor, orientării şi ponderii pe care o acordă acestora”. Pentru el, ca şi pentru oricine
altcineva, este necesară consecvenţa, integralitatea sau totalitatea şi integritatea, atât a crezului, ca un corp
de convingeri şi a angajamentului. Deoarece angajamentul său fundamental constă în urmarea lui Hristos,
ar trebui ca aceste valori să fie decisive, ultimele redute în viaţa sa – cele pe care se sprijină viaţa, atât în
ceea ce priveşte aspectele negative, cât şi cele pozitive. Sub aspect negativ, cercetătorul creştin ar trebui
să respingă anumite teorii, a căror bază sau fundament intră în conflict şi contradicţie cu conţinutul
crezului şi al angajamentului său autentic. Sub aspect pozitiv, ar trebui să stăruie şi să dezvolte acele teorii
congruente şi consecvente cu conţinutul crezului şi angajamentul său.
Controlul convingerilor slujeşte pentru Wolterstorff pentru a conduce, a călăuzi cercetarea
actuală. Controlul convingerilor decurge din angajamentul cuiva, ca urmaş al lui Hristos şi membru al
comunităţii creştine. Scripturile funcţionează în mod normativ şi autoritativ în această comunitate.
Sistemul de control al convingerilor trebuie să fie consecvent cu această autoritate. Controlul
convingerilor nu constă în nişte teorii care au valoare în sine, ci sunt doar nişte jaloane euristice.
Cercetătorul creştin ar trebui să folosească aceleaşi capacităţi creative ale imaginaţiei pe care ceilalţi
cercetători le folosesc. Datele unei teorii sunt furnizate de o observaţie atentă, de reflexie asupra lumii
înconjurătoare. Acest material este o tentativă de a lua propunerea lui Wolderstorff în serios.
Biserica este prinsă între tentaţia asimilării lipsită de discernământ şi, respectiv, a izolării. În
termenii strategiilor care au fost enumerate mai sus, asimilarea apare mult mai uşoară atunci când
adoptăm o atitudine de apărare în legătură cu critica, ne concentrăm asupra continuităţii, ne asumăm
identitatea limbajului, subestimăm diferenţa dintre partenerii aflaţi în dialog şi minimalizăm unicitatea
contribuţiei creştine.
Pe de altă parte, izolarea este o consecinţă a unei critici exclusiviste, a respingerii oricărei
continuităţi, a reificării diferenţelor între limbaje, a compartimentalizării partenerilor în dialog şi a
proclamării, în mod imperialist, a separării Bisericii, a unicităţii sau distinctivităţii sale. Nici unul din
aceste modele nu este un răspuns acceptabil.
Opinia lui Crabb : Creştinismul şi psihologia, duşmani sau aliaţi?
O problemă extrem de controversată şi dezbătută, este aceea a integrării creştinismului şi
psihologiei.18 În promovarea maturităţii creştine prin consiliere, ne putem permite să împrumutăm teorii,
tehnici sau proceduri din psihologia seculară? Este permis pentru un consilier creştin să gândească sau
să-şi formuleze metodele de lucru, fiind influenţat de psihologi necredincioşi sau seculari?
Mulţi consideră că problemele psihice, ca şi celelalte probleme medicale, sunt de natură tehnică,
de specialitate, şi că au puţin de-a face cu aspectele fundamentale creştine. De pildă, o fobie banală, cum
ar fi teama de şerpi, şi care de multe ori, este abordată după o tehnică behavioristă, comportamentalistă,
de desensibilizare sistematică. Aceasta pare să ţină în mod definitiv doar de tehnică. Este acelaşi lucru,
poate, ca şi o tehnică stomatologică: caria trebuie rezolvată şi în spatele acestei tehnici nu se află nici o
filosofie, nici o concepţie de viaţă, nici un adevăr spiritual. Chestiunea este importantă.
Pot fi rezolvate problemele psihologice ale oamenilor în mod mai eficient de către terapeuţii
profesionişti care mânuiesc atât de bine tehnici terapeutice, sau la un anumit nivel aceste probleme
presupun şi o atitudine spirituală, luarea în considerare a unor adevăruri spirituale?
Nici unul din aspecte nu trebuie neglijat. Dacă psihologia oferă o înţelegere care optimizează
capacităţile şi aptitudinile de consiliere şi îi cresc eficienţa, atunci trebuie să le cunoaştem. Dacă toate
aceste probleme au la bază şi aspecte spirituale fundamentale, nu trebuie să le neglijăm, pentru că ele pot
deveni resurse deosebite, extraordinare, prin care oamenii pot să redobândească echilibrul şi să adopte
soluţii constructive, spirituale, faţă de problemele lor.
Numeroşi psihologi creştini au adoptat poziţii relativ diferite în privinţa integrării psihologiei cu
doctrina creştină, cu teologia. În esenţă, deosebirea fundamentală între psihoterapia creştină şi cea
40
seculară este următoarea: în psihoterapia şi consilierea creştină, Hristos este centrul tuturor demersurilor
şi acţiunii, are un caracter hristocentric, pe când în psihoterapia şi consilierea seculară, aceasta pune omul
în mijloc, este în mod fundamental antropocentrică.
În legătură cu aceste poziţii fundamentale, consilierii creştini au adoptat poziţii diferite pe care le
vom detalia în cele ce urmează.
A. Cele două discipline, cea umanistică sau seculară şi cea creştină, sunt separate dar egale. Cei
ce adoptă această poziţie, consideră că Scripturile se ocupă cu probleme teologice şi spirituale, implicând
credinţa şi practica creştină. Ei consideră că multe domenii de preocupare legitimă, ca cele ţinând de
medicină, stomatologie, tulburări psihice, cad în afara preocupărilor şi responsabilităţii creştine, şi că
acestea trebuie să fie, în mod exclusiv, preocuparea unor profesionişti calificaţi. Scriptura, afirmă aceştia,
nu poate să reprezinte un tratat de medicină sau un ghid pentru sănătate de orice fel. Dacă un om face
pneumonie, trebuie să se adreseze infecţionistului. Dacă doreşte să-şi construiască o casă, va invita sau va
colabora cu un inginer constructor. Dacă doreşte să-şi plaseze investiţiile financiare va consulta un
bancher, un consilier.
În mod similar, problemele psihologice, bolile psihice, sunt considerate ca ţinând strict de
terapeuţi sau psihiatri. Pastori care nu au pregătirea necesară şi experienţă în consiliere şi au puţină
înclinaţie pentru astfel de preocupări, vor trimite orice credincios care are tulburări de natură afectivă,
psihică sau relaţională către un consilier competent, un psiholog, sau psihiatru. Face acest lucru, fiindcă
problemele psihologice ţin de o sferă separată care nu avea nici o relaţie cu creştinismul. Mulţi presupun
că Scriptura nu are nici o relevanţă faţă de problemele emoţionale sau psihice, cum nu are nici faţă de
pneumonie.
Dificultatea şi problemele care apar în legătură cu acest mod de gândire, constau în aceea că dacă
încercăm să înţelegem etiologia bolilor psihice, vom constata că multe tulburări psihice constau din
probleme în strânsă relaţie cu simţăminte ca vinovăţia, teama, neliniştea, anxietatea, resentimentele,
apetit necontrolat, lipsă de autoacceptare, sentimente de devalorizare sau insecuritate, priorităţi greşite,
egoism.
Chiar şi o parcurgere superficială a Scripturii va releva imediat că aceasta are mult de-a face cu
astfel de probleme. Poate că o înţelegere detaliată a acestora şi cum tulburările psihice interacţionează cu
aspectele spirituale, pot să conducă la o atitudine mai constructivă. Chiar dacă specialiştii, psihoterapeuţii
sau psihiatrii, au dezvoltat tehnici şi metode de abordare a acestora din perspectiva psihologică, chiar
dacă acestea sunt relativ eficiente, totuşi a separa Scriptura de esenţa, de substanţa acestor tulburări,
înseamnă să respingi o mare parte din conţinutul Sfintei Scripturi.
B. Al doilea tip de relaţie între psihologia seculară şi creştinism este acela integraţionist, numit şi
“salată asortată”. Aceasta înseamnă să amesteci câteva din ingredientele creştine împreună cu cele
psihoterapeutice şi s-obţii ceea ce s-ar putea numi “o salată asortată de consiliere”, aşa-zis, creştină.
Adepţii acestei poziţii recunosc slăbiciunea primei poziţii, de separare completă între psihologia seculară
şi doctrina creştină. Pentru că Scriptura se ocupă cu atât de multe probleme specifice cabinetului de
consiliere, consilierul creştin va dori să adauge în arsenalul său terapeutic, cunoştinţe relevante din Sfânta
Scriptură. Astfel, de pildă, poate fi luată în calcul valoarea doctrinelor biblice privind iertarea, în legătură
cu problemele ce ţin de vinovăţie.
Psihologia seculară nu epuizează toate mijloacele disponibile în ajutorarea oamenilor pentru a trăi
o viaţă împlinită, eficientă. Creştinismul oferă nenumărate resurse indispensabile în rezolvarea
problemelor de natură psihică: credinţa, dragostea, speranţa, încrederea, pe care orice terapeut creştin
avizat ar trebui să le utilizeze. Probabil că mulţi consilieri creştini au adoptat această abordare a integrării.
Să combinăm înţelegerile şi perspicacitatea psihoterapiei seculare cu resursele scripturistice şi astfel să
creeze o psihoterapie creştină mai mult sau mai puţin sofisticată.
Integraţioniştii creştini tind să alinieze cele două discipline, ale teologiei şi ale psihologiei,
considerându-le oarecum superpozabile şi încercând să extragă toate beneficiile din ambele discipline. De
exemplu, hamartologia, studiul teologic al păcatului, şi psihopatologia, studiul psihologic al tulburărilor
41
psihice, au de-a face, dintr-o perspectivă diferită, cu acelaşi subiect: distresul uman. Modelul salatei
asortate al integrării ar putea realizat prin aşezarea elementelor de hamartologie şi psihopatologie în
aceeaşi concepţie unitară.
Problema dificilă cu modelul salatei asortate este aceea că are tendinţa de a devaloriza nevoia unei
examinări atente a fiecărui concept secular, în lumina perspectivei creştine. Datorită faptului că psihologia
s-a dezvoltat pornind de la un set de presupuneri în contradicţie antagonică cu Scriptura, orice model
secular va conţine concepţii diferite, contradictorii faţă de cele scripturistice. O astfel de sinteză, dacă nu
ţine seama de premisele seculare, poate să conducă la concluzii eronate.
Biblia îşi afirmă condiţia de adevăr absolut. Ea reprezintă descoperirea lui Dumnezeu, revelaţia;
orice contrazice acest adevăr devine fals, o eroare. În mod absolut, Scriptura refuză să se acomodeze
conceptelor de sorginte omenească inconsecvente şi contradictorii. Orice concepţie sincretică care
provine dintr-o poziţie filozofică opusă Sfintei Scripturi conţine în ea pericolul îndepărtării de la
premisele biblice fundamentale.
Orice adevăr este, cu siguranţă, un adevăr al lui Dumnezeu. Doctrina revelaţiei generale extinde
domeniul adevărului dincolo de adevărul propoziţional, revelat al Scripturilor, în domeniul studiului
ştiinţific, în felul acesta putându-ne aştepta ca să găsim adevăruri valabile şi utile şi în domeniile seculare.
Dar trebuie să tratăm aceste adevăruri cu deosebită atenţie. Întotdeauna adevărurile ştiinţifice vor fi
testate şi raportate la adevărurile fundamentale ale Sfintei Scripturi. Orice afirmaţie ştiinţifică sau
omenească care nu este în acord cu adevărul scriptural fundamental, cu descoperirea expresă a voinţei lui
Dumnezeu, nu va putea fi validat ca un adevăr ştiinţific veritabil.
O dificultate în plus derivă din faptul că psihologia are de a face cu constructe ipotetice şi
neobservabile. Deşi au fost imaginate strategii ingenioase pentru a descrie, măsura aceste realităţi
inobservabile, în concepte privind structura psihicului uman, o abordare strict empirică a acestei realităţi
neobservabile datorează mult bunului simţ comun. Pozitivismul logic solicită ca orice termen
semnificativ să fie definit în mod exhaustiv în termenii unor fapte observabile, empirice. Cu alte cuvinte,
nimic nu poate să aibă valoare sau semnificaţie fără să fie văzut, dat în simţuri. Această abordare a
cunoaşterii a fost demonstrată ca fiind sterilă.
Tot mai mulţi oameni aparţinând comunităţii ştiinţifice recunosc că nu putem reduce lumea
cunoaşterii, chiar ştiinţifice, la lumea dată în simţuri. Există nenumărate adevăruri ştiinţifice
neobservabile şi totuşi dovedite ştiinţific. De asemenea, cuvinte ca dragostea, spiritul, frumuseţea, nu ţin
de o realitate tangibilă. O mare parte a realităţii, poate cea mai semnificativă, este adesea nedată în
simţuri, nevăzută, neauzită. O disciplină care s-ar limita doar la studiul acelor realităţi palpabile sau date,
în cele cinci simţuri, ar deveni foarte curând doar o investigare a domeniului trivial.
Pentru a fi relevantă, şi semnificativă, psihologia trebuie să depăşească empirismul strict şi să se
ocupe de concepte nemăsurabile direct. Când psihologia se ocupă cu date mai mult observabile,
concluziile sale sunt rezultatul unor interpretări subiective. Ceea ce considerăm ca fiind adevăruri
psihologice, sunt în realitate un amestec de noţiuni în care interpretarea personală are o pondere
importantă. Aici este şi elementul crucial. Interpretarea pleacă de la premise.
Descoperirile psihologice sunt în mod evident reprezentate de date interpretabile şi de aceea
reflectă în mare măsură concepţiile şi premisele teoreticienilor, ale psihologilor. Este imposibil pentru o
disciplină ca psihologia să rămână neutră din punct de vedere metafizic şi doar descriptivă, atâta timp cât
are de-a face cu multe fapte şi realităţi neobservabile. De aceea va trebui să abordăm adevărurile
psihologice cu o prudenţă extremă şi să nu acceptăm concluziile psihologiei seculare în gândirea noastră
creştină.
Dimpotrivă, un adevăr fundamental, ca metodologie, rămâne acesta că vom raporta întotdeauna
adevărurile psihologice la adevărurile absolute ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Sfintei Scripturi. Nu ne
putem permite să ne însuşim idei care contrazic în mod subtil poziţia biblică. Cu siguranţă, psihologia
oferă un ajutor real multor probleme practice creştine şi acestea pot fi rezolvate mult mai eficient, cu

42
condiţia să păstrăm puritatea şi autonomia adevărului biblic. Întotdeauna vom reţine ca adevăruri
psihologice valabile şi vom face o evaluare a acestora în lumina Scripturii.
Pentru a demonstra precaritatea modelului salatei asortate, să ne referim la analiza tranzacţională
care a fost adoptată în mare măsură în cercurile creştine. În esenţă, analiza tranzacţională vede
personalitatea umană împărţită în trei părţi: ca părinte, adult şi copil, care corespunde în mare descripţiilor
biblice ale conştiinţei: părintele – eului, sinele – adultului şi firii pământeşti păcătoase – copilul. Dat fiind
aceste asemănări, consilierul consideră că nimic nu este mai simplu decât a-l ajuta pe om în rezolvarea
problemelor sale, să renunţe la atitudinile legaliste de tip părinte autoritar sau la egoismul copilăresc şi să
se angajeze în a relaţiona şi a se comporta cât mai matur, realist şi rezonabil, ca adult.
Toate bune, numai că în populara şi deosebit de bine primita carte de analiză tranzacţională “I’m
OK you are OK” a lui Tom Harris, iată care sunt concluziile acestuia:
1. Dumnezeu este o forţă impersonală – Harris acceptă teologia lui Tillich;
2. Omul este în mod esenţial bun, păcatul nu este nimic mai mult decât o nenorocire învăţată şi
însuşită prin convingerea că nu sunt OK. Deci în analiza tranzacţională nu există nici un loc pentru
vinovăţia morală obiectivă.
3. Răscumpărarea este un proces al descoperirii că imaginea sau evaluarea de sine dureroasă,
negativă, nu este niciodată realistă sau adevărată. Eu personal, trebuie să fiu, de fiecare dată, în mod real
OK, acceptabil aşa cum sunt. Această poziţie este paralelă cu universalismul care învaţă că toţi oamenii
sunt OK şi că aceştia suferă de teama că nu ar fi.
4. Omul îşi este suficient lui însuşi.
Teoria analizei tranzacţionale reflectă premisele acestei concepţii. O acceptare necritică a analizei
tranzacţionale, a conceptelor acesteia în consilierea creştină, ar avea efecte devastatoare. Păcatul nu va
mai fi luat niciodată în considerare şi nici analizat, discutat, el nu are nici un loc în sistem. Credinţa ca
mijloc fundamental de apropiere faţă de resursele divine devine irelevantă, pentru că nu avem nevoie de
ajutor supranatural. Ideile şi concepţiile de moralitate sunt neglijate prin insistenţa asupra
comportamentului rezonabil de tip adult şi 2) prin includerea păcatului ca parte a copilăriei, a atitudinii
noastre copilăroase, iar 3) prin tratarea materialului privind conştiinţa sau părintele ca fiind suspect.
Renunţarea la vechiul om, la omul firesc, este redusă la dezangajarea faţă de atitudinile
copilăroase, sau la atitudinile de tip parental. Noul om este redefinit ca un tip de reacţie adultă. Ideea că
oamenii pot să aleagă să aibă un comportament acceptabil prin propria lor putere nu reflectă şi este,
evident, în contradicţie cu revelaţia Scripturii şi a lui Isus Hristos. Lucrarea Spiritului Sfânt în motivarea,
capacitarea şi transformarea noastră, eficacitatea ispăşirii în obţinerea unei vieţi noi şi dependente de
Cuvântul lui Dumnezeu, în ghidarea propriei noastre schimbări, sunt toate neglijate.
Când două sisteme sunt asociate, fără o preocupare definită faţă de premisele lor diferite, un
sistem va înghiţi pe celălalt cu timpul. Dacă un consilier îşi însuşeşte analiza tranzacţională şi procedurile
sale în metodologia de lucru fără o preocupare extremă, conţinutul creştin va dispare în curând sau va
rămâne doar un adjuvant secundar. Problema centrală cu modelul ‚salatei asortate’ de integrare nu este
aceea că psihologia seculară nu are nimic de oferit, ci mai degrabă faptul că o acceptare neglijentă a
ideilor seculare poate să conducă la un compromis negândit faţă de doctrina biblică.
Integrarea nu este în mod primordial o problemă de aliniere a teologiei faţă de psihologia
relevantă. Prima îndatorire a integraţioniştilor este de a evalua conceptele seculare prin intermediul
Scripturii. Apoi, vom putea alinia acele concepte care se dovedesc a fi concordante cu adevărurile
teologice şi vom putea să le asimilăm într-o manieră constructivă. Modelul ‚salatei asortate’ nu reuşeşte
să sublinieze suficient această activitate de preluare critică constructivă a adevărurilor psihologice
seculare.
C. A treia concepţie privind relaţia dintre psihologie şi teologie este una exclusivistă, care pare să
fie o reacţie de respingere, motivată de poziţia primelor două. Astfel, poziţia primă, separate dar egale, nu
reuşeşte să recunoască relevanţa Scripturii faţă de problemele psihologice, iar modelul ‚salatei asortate’
adaugă concepte scripturistice la gândirea psihologică, mai degrabă decât să înceapă să aşeze ca
43
fundament adevărul scriptural şi apoi, prin filtrul acestuia, să scruteze cu grijă conceptele psihologice în
lumina preceptelor biblice.
Tendinţa sau poziţia exclusivistă, care poată să includă atât teologi cât şi psihologi, adoptă în
privinţa integrării, atitudinea respingerii complete a celuilalt. Din punct de vedere creştin, această
atitudine poate fi formulată prin nimic, decât harul, Hristos, credinţa, Cuvântul. Această atitudine ar putea
fi schematizată simplu prin haşurarea sau interzicerea modelului antropocentric psihologic secular.
Încercând să formulăm pe scurt, de sigur că fiecare dintre noi este convins de suficienţa lui Hristos pentru
orice nevoie sau trebuinţă umană, dar nu negăm suficienţa lui Hristos şi centralitatea Sa, atunci când
acceptăm gândirea seculară care nu contrazice în nici un fel revelaţia Cuvântului Său.
În limbajul lui Buswell,19 orice concept secular ştiinţific este acceptabil, dacă adevărul hristologic
şi hristocentric îl susţine, dacă este revelat în el. Folosind conceptele care trec acest test, nu contrazicem
adevărul: Isus Hristos este tot ceea ce avem, tot ceea ce ne este necesar, şi nici nu supunem poziţia
Domnului Isus Hristos unor premise omeneşti. Filosofia din spatele poziţiei exclusiviste pare să includă
un număr de idei dintre care multe conţin erori implicite, cel puţin în două dintre abordările sale:
1) Scriptura nu pretinde că oferă o ghidare detaliată faţă de ideile vieţii de fiecare zi, materiale sau
medicale, vindecarea pneumoniei, clădirea sau construcţia unei case, etc. Rămânem şi ne raportăm în mod
substanţial principiilor biblice, ne putem îndrepta către medicină, ingineria de construcţiilor, arhitectură şi
alte discipline seculare pentru a fi asistaţi în ceea ce acestea ne oferă fără să ne compromită credinţa.
2) Orice trebuinţă pentru a trăi efectiv este inclusă în Scriptură, fie direct şi specific prin
învăţăminte normative, fie indirect şi general, prin exemple. Problemele personale care ne afectează într-o
măsură atât de mare, chiar dacă nu includem bolile fizice, provin în mare măsură datorită păcatului şi pot
fi definite ca eşecul de a urma principiile de vieţuire ale lui Dumnezeu, o îndepărtare de la intenţia şi
standardele Creatorului. Atitudinea exclusivistă insistă că tulburările psihice sunt cel mai bine înţelese şi
abordate ca un set de probleme cauzate în mod direct de starea păcătoasă şi de o vieţuire nebiblică.
Psihologi creştini importanţi ca Thomas Szasz, Hobart Mowrer şi Jay Adams resping
presupunerea implicită că multe din tulburările psihice sau mentale ar fi determinate de cauze organice,
împingând acest model până la extrema sa. Modelul, de altfel real, este cel al unor afecţiuni psihice cu
determinare strict organică; vezi episoadele psihotice din maladii infecţioase, toxice, tumorale ş.a.m.d. De
altfel, orice tulburare fizică sau psihică, are o cauză proximă care poate să constea într-o încălcare
flagrantă a unei legi a sănătăţii, dar de multe ori această situaţie nu este evidentă şi atunci rămâne doar
cauza ultimă, cea a păcatului, mult mai complexă. Aceasta ar putea fi generată de: a) eroarea personală, b)
eroarea celuilalt, a semenului – vezi un accident stupid de circulaţie, în care partea vinovată este celălalt,
sau pur şi simplu de prezenţa păcatului în lume. În modelul al doilea şi al treilea pot exista victime absolut
inocente care să sufere consecinţele păcatului doar prin prezenţa acestuia ca şi cauză ultimă a suferinţei şi
nicidecum ca o cauză proximă, aceea care ar putea fi reproşată celui în cauză.
A treia premisă, a atitudinii exclusiviste, este aceea că, deoarece Biblia include revelaţia lui
Dumnezeu în ceea ce priveşte modalitatea Sa de a rezolva şi de a soluţiona păcatul, o declaraţie
comprehensivă a principiilor de viaţă, de vieţuire evlavioasă, este singurul instrument de lucru de care
consilierul are nevoie pentru a soluţiona eficient orice problemă care nu are o cauză organică, aşa cum
sunt problemele de natură psihică.
A patra premisă şi subliniere majoră printre exclusivişti este că oamenii sunt responsabili pentru
comportamentul lor. Ei insistă şi accentuează faptul că problemele psihologice sunt determinate nu de
ceea ce se întâmplă cu tine, ci mai degrabă de felul cum răspunzi la ceea ce ţi se întâmplă după modelul
stresului. Deci oamenii sunt responsabili şi în mod implicit capabili, să răspundă în mod biblic la orice
situaţie.
În fine a cincea premisă, în lumina acestor concepte, consilierea implică în mod esenţial doi timpi:
1. Identificarea modelului păcătos asumat, indiferent de problemele existente la suprafaţă şi 2. Ghidarea şi
îndemnarea de a proceda la paşii care ţin de îndreptare şi schimbare prin pocăinţă, renunţarea la omul
vechi şi însuşirea unui comportament nou, renăscut, schimbat: naşterea omului nou.
44
 Oricât ar fi de antipatică poziţia exclusivistă, are totuşi meritele ei. Ea ne reaminteşte de atitudinea
fidelă şi loială a creştinismului autentic. În unele cazuri, lumea seculară a invadat psihologia creştină şi
atitudinea exclusivistă oarecum împrospătează acea insistenţă trainică asupra autorităţii şi centralităţii
Scripturii. Subliniind responsabilitatea personală, se produce o echilibrare a atitudinii din psihologia
seculară care are tendinţa de a scuza comportamentul păcătos ca un simptom nefericit al tulburărilor
psihice.
Uneori chiar şi în lumea justiţiei există tendinţa, ca şi cele mai oribile crime să fie justificate
printr-o aşa-numită necesitate psihologică. Marii creatori de şcoli terapeutice şi concepte teoretice
psihologice au această tendinţă de a exonera responsabilitatea. Astfel Skiner va blama mediul, Freud îşi
va îndrepta degetul acuzator către tulburările psihice interioare, Rogers va simpatiza cu persoanele
tulburate oferindu-le dreptul la autoexpresie: în fiecare din aceste abordări, persoana ca agent responsabil,
este pierdută.
Responsabilitatea a fost îndepărtată şi în mintea multora, păcatul este asociat doar cu vinovăţia.
Eliminând responsabilitatea, elimini şi vinovăţia, fie ea oricât de obiectivă. Deseori vinovăţia obiectivă
este confundată cu falsa vinovăţie, cu o vinovăţie hiperbolizată, subiectivă, patologică – complexul
vinovăţiei. Dacă îndepărtezi, vinovăţia obiectivă, nici păcatul nu mai există. Dacă îndepărtezi păcatul,
atunci şi crucea lui Hristos devine un martiraj religios, decât fundamentul răscumpărării. E un punct în
plus pentru cel rău. Exclusiviştii ne ajută să ne reîntoarcem la conceptele fundamentale de
responsabilitate, vinovăţie, păcat şi lucrarea ispăşitoare a lui Hristos. Pentru aceasta trebuie să le
mulţumim.
Ajunşi în acest punct al demersului, trebuie să spunem totuşi că, colegii exclusivişti au la bază
două aspecte fundamentale: 1 Insistenţa lor că psihologia nu are nimic de oferit şi 2. Tendinţa prea facilă
de a considera că, consilierea nu constă decât în identificarea păcatului şi solicitarea sau porunca de
schimbare. Implicaţiile constau în faptul că, consilierea nu rămâne a fi decât, mai mult sau mai puţin
complicat, o metodă de a găsi comportamente greşite, instruind oamenii spre ceea ce ar trebui să facă
altfel, plănuind, îndemnându-i şi cerându-le să facă schimbări potrivite. Totuşi, vom constata că
dezechilibrul psihic, suferinţa psihică, este mai mult decât atât.
Consecinţele îndepărtării de adevărurile fundamentale ale lui Dumnezeu, eşecul de a trăi o viaţă
afectivă împlinită cu sentimentul iubirii, încrederii, al credinţei, speranţei, ca şi comportamentele eronate
care derivă din această eroare a gândirii şi afectivităţii, conduc la consecinţe nu numai în plan extern,
relaţional, ci la profunde consecinţe destructurante şi în plan intern. A recunoaşte mecanismele profunde,
intime, chiar dacă după modele umane imperfecte, este de mare folos în recuperarea acestor pacienţi.
De pildă Adam, în Gen. 3, face faţă propriului păcat prin raţionalizare şi proiecţie. El îşi scuză
comportamentul, (exemplu de raţionalizare), dând vina pe Eva, (exemplu de proiecţie). Efectiv el se
înşală pe sine însuşi, declinându-şi propria responsabilitate faţă de păcat. Ieremia afirmă că prin însăşi
natura noastră avem tendinţa să ne autoînşelăm. Ier. 17.9: “Inima este nespus de înşelătoare şi
deznădăjduit de rea”. Anumiţi psihologi creştini au dorit să studieze aceste caracteristici ale autoînşelării
şi să înţeleagă modalităţile specifice prin care le punem în practică.
Ana Freud, fiica lui Sigmund Freud, a scris o lucrare devenită clasică privind mecanismele de
autoapărare, “Strategii care ne ajută să facem faţă realităţilor neplăcute privitoare la noi înşine”. Ea a
observat şi a descris o varietate de căi prin care oamenii se autoînşală. Sunt adevărate strategii şi
mecanisme şi fiecare dintre aceste defense a primit o denumire bine stabilită, cunoscută de psihologi.
Al doilea aspect al poziţiei exclusiviste care stârneşte preocupare, este ceea ce s-ar putea numi un
model simplist de consiliere pe care aceasta îl promovează. Din această perspectivă consilierea creştină
nu este mai mult decât o manieră de a asculta clientul sau pacientul care are probleme, a-i detecta
modalitatea păcătoasă de a se comporta şi apoi porucindu-i în mod autoritar să se conformeze modelului
biblic.
Ori chiar din punct de vedere pur creştin, nu aceasta este maniera prin care cineva poate să fie
salvat şi eventual prin care să poată fi vindecat printr-o terapeutică eficientă. Până când cel aflat în eroare
45
nu descoperă dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu, al cărei apogeu al manifestării constă în lucrarea
ispăşitoare a lui Hristos, până când nu exprimăm profunda acceptare de care ne bucurăm în faţa lui
Dumnezeu, nu putem fi motivaţi, spre dezvoltare spirituală, şi nu putem fi mişcaţi de dragostea lui
Dumnezeu, spre închinare şi slujire.
Consilierea creştină trebuie să nu vină în contradicţie cu caracterul profund iubitor al lui
Dumnezeu şi nici să nu anuleze eficienţa crucii. Dumnezeu este sfânt, neprihănit şi drept. Mânia lui
Dumnezeu împotriva păcatului a fost rezolvată prin actul de jertfă al Domnului Isus Hristos, El
însuşindu-Şi întreaga pedeapsă pe care fiecare dintre noi o merita pentru păcatele săvârşite. Datorită
crucii, nici unul nu trebuie să mai experimenteze mânia lui Dumnezeu din perspectiva mântuirii. Acum
avem privilegiul să explorăm infinita Sa dragoste. În întreaga veşnicie nu vom atinge niciodată limitele
dragostei Sale, ele sunt practic infinite. Datorită faptului că oamenilor le este atât de greu să accepte fără
rezerve pe Hristos, consilierea trebuie să reflecte acceptarea de către Dumnezeu a păcătosului îndreptăţit,
în fiecare moment al demersului său.
Cu siguranţă că şi confruntarea, reproşul, au un loc necesar şi real în consiliere, dar întotdeauna
acestea trebuie să fie plasate în contextul adevăratei acceptări. Un model care subliniază doar îndemnul,
corecţia, poate foarte uşor să neglijeze aspectul dinamic al acceptării. Fără stabilirea unei relaţii şi a unei
comuniuni în care acceptarea autentică este transmisă, corecţia autoritară, confruntarea, poate să dea
naştere la răzvrătire sau la o conformitate pasivă. Nici una dintre acestea nu pot să promoveze
maturizarea spirituală.
O altă problemă ivită din modelul simplistic identifică păcatul apoi îndeamnă, porunceşte,
subliniază caracterul mecanicist al acestuia. Carl Rogers s-a documentat profund în cursul a sute de ore de
consiliere, că relaţia cu pacientul are o putere extraordinară în îmbunătăţirea funcţionării sale psihice.
Oamenii sunt fiinţe sociale. Suntem creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Consilierea trebuie să aibă loc în
cadrul unei dinamici influenţate în mod puternic de exemplul şi modelul consilierului.
Dacă relaţia terapeutică de lucru este abandonată sau pierde în favoarea unui model mai mult
informaţional, mai rece, pe care îl promovează atitudinea exclusivistă, aceasta va reduce interacţiunea
terapeutică dintre cei doi, ducând la diminuarea eficienţei. Reglajul unei maşini se realizează stabilind toţi
parametrii acesteia. Punând maşinii combustibilul, uleiul necesar, poate să fie realizată o funcţionare
desăvârşită. Cu fiinţa umană, însă, nu este la fel. Pentru ca aceasta să poată funcţiona în parametrii optimi,
are nevoie de preocupare, grijă, relaţie, care trebuie comunicate astfel încât să se realizeze desăvârşirea
unui caracter moral şi maturizarea spirituală să fie atinsă.
Un alt aspect care rezultă din precaritatea atitudinii exclusiviste, este modalitatea de abordare a
tuturor consecinţelor care rezultă în urma păcatului. Cu siguranţă că nimic nu este mai adevărat decât
faptul că păcatul are consecinţe dezastruoase, corupătoare. Cu toate acestea, nu doar sublinierea propriei
responsabilităţi este singura modalitate necesară şi suficientă, în tratarea acestor consecinţe. Uneori aceste
consecinţe sunt complexe.
De pildă, să ne gândim la atitudinea oarecum autistă, de retragere şi izolare a unui copil care a fost
abrutizat de tatăl alcoolic. El a devenit retras, incapabil să răspundă stimulilor exteriori, incapabil de
relaţie, temător. Nu va putea fi recuperat doar prin indicarea unei modalităţi corecte de vieţuire, ci în mod
esenţial trebuie să-i fie arătată dragoste, atenţie, care să trezească în această fiinţă plăpândă dorinţa de
relaţie ce ar putea să-l conducă către o dezvoltare naturală şi firească. Dacă lucrul acesta nu se face la
timp, sechelele pot rămâne definitive.
Rezumând cele spuse, trebuie să subliniem că mulţi dintre cei cu care avem de-a face în cadrul
consilierii, se ascund în spatele unor strategii defensive, desemnate să le protejeze un simţământ fragil de
autoacceptare şi să prevină respingerea sau eşecul, încercând să-şi conserve o identitate de sine precară.
Consilierea implică îndepărtarea tuturor acestor straturi defensive, uneori în mod amabil şi plin de tact,
alteori în forţă, pentru a atinge adevăratul miez al personalităţii care se află dedesubt. Contextul tuturor
acestor eforturi trebuie să fie o acceptare autentică. Or, aşa cum afirma Carl Rogers, este necesară o
perspectivă pozitivă necondiţionată faţă de valoarea individuală.
46
 Când această fiinţă lăuntrică este atinsă în cele din urmă, trebuie să fie prezentate adevărurile
Scripturii, în aşa manieră încât să fie potrivite cu condiţia persoanei pe care o avem în faţa noastră.
Parafrazându-l pe apostolul Pavel în 1 Tes. 5,14: “Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce
trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu
toţi”. Dacă acesta este răzvrătit şi în mod conştient greşit, vom utiliza confruntarea şi reproşul. Dacă este
slab, rănit, nesigur, vom încerca prin orice fel de strategie să-l întărim şi să-i acordăm asistenţa necesară.
Faţă de fiecare, indiferent de starea în care se găseşte, trebuie să manifestăm răbdare şi căldură, o
autentică acceptare.
A sublinia că, consilierea nu este decât identificarea păcatului şi îndemnul la schimbare, este o
abordare simplistă a acestei metode terapeutice esenţiale. Consilierea trebuie, prin însăşi caracteristicile
sale creştine fundamentale, să fie altceva decât reproş şi confruntare. Prin excelenţă, ea înseamnă
dragoste, bunătate, acceptare. În timp ce respingem păcatul, ca stare, ca act, trebuie să salvăm în orice
moment păcătosul, ca fiind copilul lui Dumnezeu şi să avem puterea, tăria, pe care marii bărbaţi ai
credinţei, apostolii şi misionarii au avut-o întotdeauna, de a vedea unde poate să ajungă o astfel de fiinţă
decăzută.
Poziţia exclusivistă este eronată cel puţin în două din aspectele ei fundamentale. Ea discreditează
întreaga cunoştinţă care poate proveni din surse seculare şi, în acelaşi timp, are tendinţa de a reduce
interacţiunea complexă dintre terapeut şi pacientul său la o relaţie simplistă de identificare şi confruntare.
D. Următoarea atitudine privind raporturile dintre teologie şi psihologie ar putea fi etichetată drept
“spoliere a egiptenilor”. Modelul, desigur, face aluzie la îndemnul dat de Dumnezeu lui Moise, ca atunci
când poporul va ieşi din Egipt să împrumute bunuri de valoare de la egipteni şi să le ia cu ei. Pe lângă
aceste bunuri, însă, în Ex. 12,38 ni se spune că o mare mulţime, o mulţime amestecată, a dorit să-i
urmeze pe israeliţi. Aceşti oameni păstrau totuşi un set de valori oarecum diferit de cel al israeliţilor. În
timp ce doreau să se bucure de binecuvântările pe care le presupune o relaţie cu Dumnezeu, şi-au păstrat
idolii din Egipt.
Această abordare aminteşte oarecum de poziţia unor creştini moderni care nu se consacră fără
rezerve lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, ci încurajează o atitudine de felul “primeşte, ia, bucură-te de
toate bincuvântările care pot proveni dintr-o relaţie cu Dumnezeu”. Unul dintre scriitori a numit această
atitudine un fel de ‚teologie a lui Moş Crăciun’. Cineva matur n-ar putea fi neapărat interesat în persoana
şi originea lui Moş Crăciun, dar aceasta nu-l împiedică să primească darurile pe care acesta ar putea să i-l
aducă.
Mulţimea amestecată care a urmat pe israeliţi afară din Egipt, au fost primii care i-au instigat pe
aceştia la răzvrătire şi cârtire, astfel încât, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, fiecare israelit din acea generaţie
a ajuns să păcătuiască, să se ridice în mod organizat împotriva lui Dumnezeu de cel puţin zece ori, până
când au trebuit să fie pedepsiţi cu rătăcirea prin pustie timp de patruzeci de ani. Oasele lor au rămas acolo
până când o nouă generaţie, care nu mai era generaţia de robi spirituali, s-a ridicat şi a intrat în Canaan.
Spolierea egiptenilor rămâne o sarcină delicată şi riscantă de care creştinii trebuie să ţină seama
dacă vor să fie sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu şi să fie liberi de orice pericol posibil. Aşa cum am
menţionat în modelul ‚salatei asortate’, atunci când ne însuşim concepţii amestecate, bazate pe premise
antagoniste, un sistem va înghiţi pe celălalt şi s-ar putea ca mulţi creştini oneşti să-şi “lase oasele în
pustie” prin compromisul pseudopremisă care vine în contradicţie cu adevărul lui Dumnezeu şi în felul
acesta să nu mai intre niciodată în Ţara Făgăduinţei.
Cu siguranţă că putem să ne însuşim adevăruri ale psihologiei seculare fundamentale, care nu vin,
în contradicţie cu adevărul lui Dumnezeu, şi pe care le-am verificat cu atenţie dacă rămân compatibile cu
acesta. Însă această activitate de verificare atentă nu este o îndeletnicire uşoară. În pofida celor mai bune
intenţii de a rămâne la adevărul biblic, este cutremurător să constaţi cât de uşor pot fi acceptate idei care
vin în contradicţie cu conţinutul Sfintei Scripturi şi conduc la compromis.
Deoarece psihologii petrec ani întregi în studierea teoriilor psihologice, îşi însuşesc un adevărat
sistem de gândire, un întreg limbaj, un jargon specific propriei specialităţi, şi în felul acesta în mod
47
aproape inevitabil dezvoltă un alt fel de gândire. Ceea ce rezultă, de obicei, este că avem tendinţa de a
privi Scriptura, prin lentilele psihologiei, când avem nevoie să privim psihologia prin lentilele Scripturii.
Orice creştin loial şi onest trebuie să rămână la “stă scris”, la un “aşa zice Domnul” şi să nu se lase
influenţat de relativismul cultural, de determinismul mediului sau alte concepte antibiblice care au
tendinţa de a prelua controlul.
Cu siguranţă că şi acest model al spolierii egiptenilor poate foarte uşor degenera în alt fel de
‚salată asortată’, al cărui rezultat ultim este în cele din urmă un compromis nepotrivit.
Principii de integrare a teologiei cu psihologia
Pentru a reduce această posibilitate în efortul de integrare a creştinismului şi teologiei cu
psihologia, trebuie să urmăm anumite principii. Ele aparţin lui McQuilkin.
1. Acordul că psihologia trebuie să se găsească sub autoritatea Scripturii. A fi sub această
autoritate înseamnă că, Scriptura va fi acceptată ca adevăr fundamental iar orice altă afirmaţie aflată în
contradicţie cu ea, devine inacceptabilă. Am putea spune chiar că indiferent de suportul pe care îl oferă
cercetarea empirică, nu putem să acceptăm astfel de pseudoadevăruri care vin în contradicţie cu adevărul
fundamental al Scripturii.
2. Trebuie să insistăm că, Cuvântul lui Dumnezeu este inspirat, infailibil, că revelaţia în esenţa,
filonul ei, este inerantă în forma sa propoziţională. Oricine are o altă poziţie nu poate să fie definit drept
evanghelic.
3. Trebuie să fim de acord că Scriptura are rolul de a îndruma gândirea noastră. Prin această
caracteristică de control funcţional al Scripturii însă, înţelegem că principiile biblice au prioritate faţă de
opiniile nebiblice. Cu siguranţă că există domenii ca ingineria mecanică sau arhitectura, în care Biblia are
puţin de spus şi nu vine în contradicţie cu date esenţiale, faţă de ştiinţele umaniste cum sunt psihologia şi
filozofia, în care Biblia are mult de spus şi conţinutul ei fundamental, esenţial, este hotărâtor în acest sens.
4. Pentru ca Scriptura să rămână determinantă în efortul de integrare cu ştiinţa, vom nota că:
a. Va fi acordat un interes crescut conţinutului Scripturii astfel încât cercetătorul va petrece mult timp în
studiul Bibliei, cel puţin tot atâta cât şi în studiul psihologiei.
b. Aceste studii vor fi regulate şi sistematizate, şi se vor constitui într-o concepţie sistematizată în
concordanţă cu Biblia.
c. Va fi gândită o concepţie comună a adevărurilor psihologice în armonie cu adevărurile fundamentale
ale Scripturii, şi
d. Nu ne vom opri doar la concepţia teoretică, ci vom face demersuri metodologice şi practice pentru ca
aceste afirmaţii ştiinţifice sau teorii, să-şi găsească loc într-o atitudine şi practică terapeutică creştină.
Putem spune, în concluzie, că cercul revelaţiei generale, al descoperirilor ştiinţifice, intersectează
într-o oarecare măsură cercul fundamental al revelaţiei specifice, propoziţionale, biblice sau scripturale, şi
în acest sens, tot ceea ce este valoros şi în concordanţă cu descoperirea lui Dumnezeu poate fi păstrat fără
rezerve. Crabb oferă un apendice interesant [ppg 47-50] privind idei fundamentale psihologice în
armonie cu adevărurile creştine, dar faţă de care subliniază şi distincţiile, rezervele unor premise nebiblice
şi atrage atenţia asupra lor.
În rezumat, Crabb afirmă: omul este responsabil (Glasser) pentru încrederea în adevăr care trebuie
să rezulte într-un comportament responsabil (Ellis) şi care poate să-i procure semnificaţie şi speranţă
(Frankl) dragoste (Fromm) care îi va folosi ca ghid (Adler) pentru a trăi eficient împreună cu alţii, cu sine
însuşi şi a dobândi relaţii interpersonale semnificative (Harris), îl va ajuta să se înţeleagă (Freud), să se
exprime (Perls) şi poate, prin cine ştie ce minune, va ajunge, să se şi controleze (Skiner).
O psihologie a spiritualităţii: implicaţii pentru personalitate şi psihoterapie
Modelele psihologice ale spiritualităţii, sunt fie reducţioniste, fie dualiste. 20 Explicaţiile
reducţioniste, prezintă spiritualitatea ca fiind nimic altceva decât unele mecanisme care în mod
fundamental sunt psihologice, în timp ce acelea dualiste nu reuşesc să pună în relaţie adecvată
spiritualitatea cu domeniul psihologic. Într-un efort de a evita aceste extreme, acest material prezintă o

48
înţelegere nonreducţionistă a spiritualităţii, care situează spiritualitatea în inima psihismului fiinţei
umane.
Spiritualitatea este înţeleasă ca fiind răspunsul nostru la chemarea sau solicitarea lui Dumnezeu,
pentru a intra în relaţie cu El, chemare pe care putem s-o experimentăm ca o aspiraţie sau tânjire a
transcendenţei de sine, cu supunere. Trei nivele ale spiritualităţii sunt descrise: naturală, religioasă şi
creştină şi este discutat rolul spiritualităţii în psihoterapie.
În pofida, unei antipatii îndelung persistentă din partea psihologiei faţă de religie, se pare că există
o anumită apropiere între cele două domenii, psihologie şi spiritualitate. Recente conferinţe şi publicaţii s-
au concentrat asupra acestei relaţii şi atestă creşterea interesului faţă de spiritualitate, atât din partea
creştinilor, dar mai ales din partea altor psihologi religioşi şi nereligioşi.
Aşa cum este utilizat în contexte contemporane diferite, termenul spiritualitate are o varietate de
sensuri. Ambiguitatea predominentă a conceptului de spiritualitate este atât de mare încât l-a transformat
într-un termen lipsit de sens şi semnificaţie.
O oarecare ambiguitate semantică ar putea fi eliminată printr-o definire atentă şi utilizarea cu
acurateţe a termenilor lingvistici. Oricum, o mare parte din această ambiguitate este inevitabilă fiind
datorată caracteristicilor subiectului. Spiritualitatea ne pune în faţa uneia dintre cele mai complexe
mistere ale fiinţei noastre. În expresia lui Gerald May: ‘Spiritualitatea şi misterul sunt într-o relaţie
strânsă. Misterul poate că nu este întotdeauna spiritual, dar nu există nici o îndoială că spiritualitatea este
întotdeauna misterioasă’21 (1982). Unele puncte de vedere ale unor psihologi contemporani au tendinţa de
a avea concepţii şi puncte de vedere trunchiate privind integrarea experienţei autentice a spiritualităţii în
psihologia umană.
În încercarea de a evita pericolul explicaţiilor reducţioniste asupra spiritualităţii, vom încerca să ne
delimităm de capcana de a face din spiritualitate un fel de apendice al personalităţii, care să nu fie bine
integrat în restul mecanismului intim al psihismului şi personalităţii umane. În domeniul spiritualităţii
avem de-a face cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu noi prin spiritul nostru. Eforturile de a reintroduce spiritul
pe uşa din spate a psihologiei tind să trivializeze spiritualitatea şi nu fac decât să completeze divorţul faţă
de restul personalităţii.
Spiritualitatea devine astfel o activitate cu un oarecare caracter de independenţă, separat de
curentul principal al mecanismelor şi proceselor psihologice, în timp ce teoria personalităţii, cu un astfel
de apendice sau spirit non-integrat, devine superficială. Ea rămâne totuşi mai valoroasă decât cei care
ignoră complet spiritul şi-l reduc la mecanisme şi procese pur psihologice sau fiziologice, rezultând o
psihologie sau fiziologie trunchiată.
Aceşti cercetători nu reuşesc să ţină cont de bogăţia spiritualităţii creştine autentice care inundă
profunzimea fiinţei umane şi integrează toate segmentele personalităţii noastre. De asemenea, aceste
abordări tind să fragmenteze personalitatea într-o parte spirituală şi o altă sferă non-spirituală, limitând
psihologia la sfera nespirituală. În tentativa de a păstra calea de mijloc între aceste două atitudini extreme
şi la fel de nesatisfăcătoare, vom lua în considerare în primul rând faptul că viaţa noastră spirituală
constituie însăşi inima sau miezul psihismului nostru. De asemenea, vom examina rolul spiritualităţii în
psihoterapie, în care vom argumenta că psihoterapia este în mod inevitabil un proces spiritual că aceste
calităţi sunt absolut necesare terapeutic.
Ce este spiritualitatea?
Definiţiile contemporane ale spiritualităţii sunt adesea atât de largi încât au devenit aproape lipsite
de sens. Un exemplu bun este Tart (1975) în acest sens, unul din susţinătorii de vază ai psihologiei
transpersonale, utilizând expresia, o aplică la vastul domeniul al potenţialului uman care se ocupă de
scopurile ultime, cu cele mai înalte entităţi, cum ar fi Dumnezeu, viaţa, compasiunea şi ţelul. 22 Oarecum
mai punctual Holmes (1982) defineşte spiritualitatea drept ‚capacitatea umană de a relaţiona cu
sentimentul care transcede fenomenului’. Această relaţie fiind percepută ca o stare de conştienţă
înălţătoare care proiectează sinele în acţiuni creatoare. 23 Chiar mai concentrată este definiţia lui Groeschel
(1984) care defineşte spiritualitatea ca ‚suma tuturor răspunsurilor pe care cineva le poate da percepţiei
49
lăuntrice a chemării lui Dumnezeu’. Ceea ce au aceste trei definiţii în comun este noţiunea că, în urma
experienţei spirituale, este ceva care ne trage sau ne proiectează dincolo de noi înşine, ceva pe care am
putea să-l numim chemarea către transcendenţa de sine.
Urmărind traiectoria lui Groeschel am putea să sugerăm că spiritualitatea este răspunsul uman faţă
de chemarea harului lui Dumnezeu de a intra în relaţie cu Acesta. Astfel înţeleasă, spiritualitatea are o
origine, un sens şi o împlinire în harul lui Dumnezeu. Este bazată pe conceptul fundamental că suntem
fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, desemnaţi să avem o comuniune intimă şi profundă cu El. În
cuvintele sfântului Augustin, făcând parte din faimoasa sa rugăciune: “Tu care ne-ai făcut pentru Tine,
inima noastră nu-şi găseşte odihna până când nu se odihneşte în Tine”. Deşi această nelinişte şi lipsă de
odihnă nu este întotdeauna, sau chiar în mod obişnuit experimentată ca aspiraţie spirituală, ca tânjire, este
un fapt că ea reprezintă miezul căutărilor noastre spirituale.
Într-o perspectivă oarecum mai psihologică, spiritualitatea ar putea fi definită ca răspunsul nostru
la aspiraţia profundă şi misterioasă a fiinţei umane pentru transcendenţă şi supunere, tânjire de a ne găsi
locul. Aspiraţia sprituală este o conştienţă pe care am uitat-o, dar către care aspirăm şi anume aceea a
apartenenţei noastre.
În timp ce căutăm să ne găsim locul în self-transcendenţă şi supunere, un alt element esenţial al
spiritualităţii umane este căutarea integralităţii fiinţei noastre, pentru a ne descoperi adevăratul eu – o
componentă secundară importantă. S-ar putea crede că acestea sunt doar rezultate psihologice utile ale
spiritualităţii. În orice caz, o înţelegere mai corectă este aceea că tindem să unificăm diversele aspecte ale
fiinţei noastre şi aceasta este o parte a aspiraţiei profunde de a ne descoperi propriul eu.
Căutăm să ne integrăm acţiunile şi gândurile, viaţa interioară şi comportamentul exterior,
afectivitatea şi cunoaşterea, conştiinţa şi inconştientul, sinele şi eul, puterea şi spiritualitatea, umbra şi
persoana, aspectele materiale şi cele imateriale, biologicul şi spiritualul. Dar punctul de referinţă al
acestei integrări trebuie să fie Ceva sau, mai bine spus, Cineva din afara noastră. În timp ce orice punct al
transcendenţei de sine ne oferă oportunitatea acestei nevoi de integrare, cea mai completă integrare a
personalităţii este găsită doar atunci când spiritul nostru este fundamentat în Spiritul lui Dumnezeu.
Atunci şi numai atunci, ne regăsim cu adevărat pe noi înşine şi propriul eu. Toate eurile noastre false sunt
transcendate şi ne plasăm adevărata identitate şi adevăratul eu în Dumnezeu.
Aşa cum van Kaam (1972) arăta, vorbind despre căutările spirituale ca despre căutarea pentru
autodescoperire, trebuie să fim atenţi pentru a distinge acest proces de căutarea propriei împliniri de sine,
simple şi lumeşti. Cercetarea noastră n-ar trebui să constea şi căutările noastre nu ar trebui să conducă la
izolarea sinelui de Dumnezeu, ci mai degrabă la cercetarea identităţii de sine în Dumnezeu. Aceasta este
diferenţa crucială între egoism sau idolatrie şi creştinism, ca şi creştere spirituală. Împlinirea de sine se
deteriorează rapid într-un egocentrism, dacă nu vom descoperi adevărul paradoxal al cuvintelor lui
Hristos că, cel care doreşte să-şi salveze viaţa trebuie mai întâi s-o piardă. Pentru a trăi trebuie mai întâi
să murim. Pentru a ne descoperi adevăratul eu, trebuie mai întâi să îngropăm vechiul eu, acela care se
identifică cu egoismul. Atunci când acest eu sau dragoste de sine idolatrizată este răstignită, abia atunci
suntem capabili să ne descoperim, eul care se găseşte ascuns în Dumnezeu.
În orice caz, nu orice spiritualitate este religioasă şi nu orice spiritualitate religioasă este creştină.
Căutările spirituale devin religioase doar atunci când individul începe să experimenteze propriul eu în
relaţie cu o putere mai mare şi răspunde la această relaţie cu rugăciune şi închinare. 24 May (1982)
Spiritualitatea creştină, o subcategorie a spiritualităţii religioase, este o stare de profundă relaţie cu
Dumnezeu făcută posibilă prin credinţa în Isus Hristos şi vieţuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Relaţia
dintre tipurile variate de spiritualitate este reprezentată în următoarea diagramă.
[Diagramă : Tipuri de spiritualitate].
Anterioară spiritualităţii religioase este ceea ce am putea numi spiritualitatea naturală. Aceasta
este căutarea noastră după auto-transcendenţă şi supunere, o căutare o parte fundamentală a fiinţei
noastre, creată după chipul lui Dumnezeu. Este foarte posibil să devenim conştienţi de această aspiraţie şi
totuşi să nu recunoaştem semnificaţia sa ultimă: vocea lui Dumnezeu în interiorul nostru, conştiinţa care
50
ne recheamă la o relaţie cu Sine. Persoanele conştiente de această aspiraţie şi care îi răspund, sunt în mod
indubitabil mai prezente, mai vii, mai umane, mai împlinite, mai asertive psihologic decât persoanele care
nu au această conştienţă. Sub aspect creştin, astfel de persoane se află totuşi în afara unei relaţii intime cu
Dumnezeu, către care aspiraţia aceasta manifestă tinde să-i direcţioneze.
Spiritualitatea religioasă implică relaţia cu o Putere sau o Fiinţă care serveşte ca ţintă a
transcendenţei de sine şi a sensului în viaţă. Aceasta poate să fie o mişcare către adevăratul Dumnezeu sau
dimpotrivă către un alt dumnezeu. Spiritualitatea religioasă include în mod explicit rugăciunea, meditaţia
şi închinarea. Contrar propriilor susţineri, multe din aceste caracteristici apar în gruparea Alcoolicilor
Anonimi (AA), care deşi par să susţină doar o spiritualitate naturală de fapt, nutresc o spiritualitate cu
caracter religios. Cei care păstrează legătura cu acest grup sunt ajutaţi şi încurajaţi să recapete controlul
asupra propriilor vieţi şi existenţe, apelează la o Putere mai înaltă şi apoi dezvoltă o relaţie cu această
Putere prin meditaţie şi rugăciune. În timp ce este posibil să întrevedem o spiritualitate nereligioasă în
unele aplicaţii ale AA, conceptul în fapt face lucrul acesta şi pare să fie o căutare nespirituală care în mod
progresiv, îi îndepărtează, de spiritualitatea religioasă autentică.
În spiritualitatea creştină sondările şi răspunsurile date aspiraţiei spirituale profunde sunt purtate
către contextul credinţei şi comunităţii creştine. Pentru creştinul care se dezvoltă spiritual, viaţa este trăită
în Spiritul lui Dumnezeu cu o profunzime crescândă şi o conştienţă din ce în ce mai accentuată a trăirii în
prezenţa lui Dumnezeu. Integrarea personalităţii şi direcţionarea vieţii care curge din această perspectivă
este descoperită în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Esenţa spiritualităţii creştine este experienţa cu
Dumnezeu făcută posibilă prin locuirea lăuntrică a Spiritului Sfânt. Spiritualitatea care nu-şi are originea
sau nu este înrădăcinată în Duhul Sfânt nu este creştină. Această atitudine şi poziţie este consecventă cu
utilizarea biblică a termenului de spiritualitate care implică viaţa în, cu Duhul lui Dumnezeu.
Spiritualitatea naturală sau chiar anumite tipuri de spiritualitate religioasă, în care spiritul uman nu
este fondat sau nu se bazează pe Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi considerată identică cu spiritualitatea
creştină. Ea poate fi în relaţie cu aceasta în măsura în care reflectă conştienţa fiinţelor umane, că sunt
creaţi cu dimensiunea spirituală şi percep această intenţie de a transcede propriul eu în supunere faţă de
Cineva dincolo de ei înşişi. Fără această self-transcendenţă realizată prin supunere în viaţa şi în Spiritul
lui Dumnezeu, spiritualitatea eşuează curând fără să devină o spiritualitate creştină autentică.
Există multe forme în care spiritualitatea creştină poate să se dezvolte şi să se exprime pe sine. În
peregrinarea spirituală a fiecărei persoane trebuie să fie un răspuns personal faţă de chemarea lăuntrică
profundă către supunere faţă de transcendent şi slujire. Spiritualitatea prescrisă nu este o spiritualitate
autentică, ci este o religie de tip autoritar şi este cât se poate de clar că religia poate să nu aibă deloc
caracter spiritual, în sensul în care folosim expresia aici. Spiritualitatea poate să fie călăuzită, mântuită,
susţinută, dar n-ar trebui să fie manipulată în mod exterior sau controlat. Tendinţa de a proceda aşa
produce o spiritualitate falsă, o imitaţie care nu provine din inimă; ea poate să distrugă spiritualitatea
autentică care ar trebui să se dezvolte.
Spiritualitatea creştină începe cu viaţa interioară, ca şi adevăratul creştinism. Adevăratul punct de
referinţă al eului nu este sinele însă, firea pământească, ci Dumnezeu în afară şi dincolo de noi înşine.
Dumnezeu ne întâmpină şi satisface cele mai profunde trebuinţe ale propriei noastre fiinţe şi se află acolo
pentru a intra în relaţie cu noi, pentru a ne schimba în această relaţie.
Aceasta este diferenţa între transformarea spirituală şi o religie trăită formal. Creşterea spirituală
porneşte din lăuntru, din inimă şi se manifestă în exterior. Schimbarea religioasă formală are mai mult de-
a face cu exteriorul şi este superficială. Din nefericire, aceasta este cea mai comună formă de religiozitate.
Ea reprezintă mai degrabă o complianţă comportamentală cu anumite standarde exterioare. Transformarea
spirituală autentică a creştinului nu este neapărat izolată de puncte de referinţă exterioare.
În ultimă instanţă revelaţia lui Dumnezeu, voinţa Sa faţă de noi, aşa cum ne este prezentată de
Sfânta Scriptură, este punctul de referinţă suprem pentru creşterea noastră spirituală. În vederea acestei
transformări trebuie să fim împuterniciţi şi direcţionaţi. Persoana se comportă acum diferit din cauză că a

51
fost reînnoită spiritual, lăuntric. Dumnezeu doreşte mai mult decât schimbarea comportamentului, El
doreşte schimbarea inimii, a spiritului.
Notăm că această înţelegere a spiritualităţii nu reclamă o adăugare a unei părţi exterioare a
personalităţii prin care intrăm în relaţie cu Dumnezeu sau facem experienţe cu El. Totalitatea fiinţei
noastre tânjeşte pentru şi răspunde unei astfel de relaţii. Mai mult, relaţia noastră cu Dumnezeu este
mediată prin unele procese şi mecanisme psihologice ca cele implicate în relaţia cu ceilalţi oameni.
Căutarea spirituală este, până la un anumit nivel, o căutare de tip psihologic şi orice căutare psihologică
poate fi înţeleasă ca fiind, într-un anume mod, o reflectare a căutărilor noastre spirituale fundamentale.
Personalitatea umană trebuie înţeleasă ca fiind structurată, ca având toate trăsăturile pe care le
reclamă calitatea noastră de fiinţe psiho-spirituale. Nu contează cât de pură este spiritualitatea noastră sau
cât de pure sunt trăsăturile noastre psihologice. Nu există nici un pas în dezvoltarea psihologică care să fie
golit de semnificaţii spirituale şi nu există nici o dezvoltare spirituală care ar putea fi golită de
semnificaţii psihologice.
Aspectele psihologice şi spirituale ale funcţionării fiinţei umane sunt interconectate în mod
misterios şi orice segregare sau separare a spiritualităţii şi psihologiei este, în consecinţă, artificială şi
destructivă pentru adevărata înţelegere a fiecăreia dintre ele.
Psihoterapie şi spiritualitate – raporturile psihoterapiei cu slujirea pastorală, consilierea
spirituală
La începutul secolului XX psihoterapia era percepută încă (The Oxford English Dictionary) într-o
manieră oarecum psihosomatică, fiind metoda de tratare a bolilor prin mecanisme numite psihice: terapie
hipnică, sugestie, hipnoză, etc. Curând însă, s-a trecut de la accepţiunea terapiei prin mecanisme psihice,
la terapia propriu-zisă a psihicului.
Totuşi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, marile civilizaţii au considerat grija şi vindecarea
sufletului ca fiind specialitatea religiei. Fiecare cultură şi religie a realizat acest lucru în felul ei, dar în
fiecare caz era implicată conversaţia şi instrucţia, educaţia în edificarea şi vindecarea sufletului.
Translaţia de la vindecarea sufletelor la vindecarea minţilor a fost, în principal, o consecinţă a
descoperirilor ştiinţifice din secolele XVII şi XVIII şi a declinului consecutiv al religiei din sec XIX.
Istoricul psihoterapiei, Jan Ehrenwald (1966) descrie abandonarea vindecării religioase a sufletului ca
apărând: ‘atunci când magicul a fost erodat prin critica raţională, iar religia, golită de semnificaţia sa, a
devenit o instituţie formală, o îngrămădire de ritualuri magice şi oprelişti.’ Autorul argumentează că
psihoterapia s-a dezvoltat ca urmare a efortului de a umple vidul spiritual creat prin demisia religiei,
provocarea cu care s-a confruntat aceasta fiind aceea de a ‘satisface trebuinţele metafizice neîmplinite…
fără a recurge la ideologii mitice sau ritualuri magice.’
Cea mai mare aspiraţie a ştiinţei, mai ales a ştiinţelor sociale, a fost aceea de a oferi soluţii noi
unor probleme vechi, fără apelul la artificiile ornamentale ale religiei. Într-un spirit optimist, privind cu
încredere în viitor, ştiinţa sec XIX s-a aruncat înainte cu încrederea că miturile şi ritualurile au fost
abandonate pentru totdeauna într-o eră preştiinţifică vetustă.
Ceea ce s-a petrecut în realitate, însă, a fost faptul că vechile mituri au fost înlocuite cu altele noi.
Psihoterapeuţii secolului XX au ajuns să înlocuiască preoţii, clericii, ca vindecători ai sufletului,
etichetând această vindecare ca terapie a minţilor bolnave, decât ca tămăduire a sufletelor bolnave de
păcat, încercând astfel să se distanţeze cât mai mult de moştenirea religioasă tradiţională a domeniului.
Întrebarea care se pune este: A fost salutară această distanţare a psihoterapiei de aspectele
spirituale ale vindecării sufleteşti? Newman (1975) notează că profesioniştii sănătăţii mentale s-au
îndepărtat de tratamentul bolilor psihice, principala preocupare a psihiatriei din prima jumătate a sec XX,
întorcându-se la susţinerea şi asistarea persoanelor confruntate cu probleme de natură spirituală. În mod
similar, Jung (1933) nota că ‘pacienţii constrâng pe terapeuţi să-şi asume rolul eclesiastic al preotului…
Acest fapt presupune ca noi psihoterapeuţii să ne ocupăm de probleme care, de fapt, aparţin teologilor.’
Astfel, psihoterapeuţii s-au văzut confruntaţi cu sarcina imposibilă de a îngriji şi vindeca suferinţe
sufleteşti fără să facă referinţă la aspectele spirituale ale fiinţei umane. Dar spiritualitatea are poziţia sa
52
legitimă în cadrul psihoterapiei. De fapt, corect înţeleasă, psihoterapia este, în esenţă, un proces
spiritual.
Cu excepţia unor tehnici rare de intervenţie strict limitată (de obicei comportamentale),
psihoterapia are de a face cu nivele largi ale personalităţii în care consideraţii spirituale sunt implicate cu
necesitate. Tulburări asociate cu căutarea sensului şi semnificaţiei vieţii, crizele de identitate,
completitudinea sau chiar nevoia de împlinire, sunt toate preocupări şi lupte de natură spirituală. În
genere oamenii nu reuşesc să vadă implicarea lui Dumnezeu în miezul problemelor de natură spirituală cu
care se confruntă. Odată ce începem să înţelegem diversele modalităţi prin care pacienţii îşi maschează
experienţa şi răspunsul lor la solicitările spirituale, vom deveni tot mai sensibili, gata să discernem natura
şi trebuinţele spirituale din spatele a ceea aceştia prezintă ca fiind doar o problemă de patologie psihică.
(Benner, 1988)
Noi înşine, în calitate de terapeuţi, suntem chemaţi să ne dezvoltăm spiritual, să devenim mai
sensibili şi responsivi la solicitările spirituale în viaţa noastră, sau riscăm să sucombăm. În momentele de
criză sau tranziţie existenţială pe care le traversăm prin viaţă, avem ocazia unei opţiuni ascendente sau
descendente, ceea ce este o mare oportunitate spirtuală. Întâlnirea dintre psihoterapeutul creştin şi
pacientul confruntat cu o astfel de criză poate constitui un moment hotărâtor. Sub acest aspect,
psihoterapia dispune de un potenţial de influenţă spirituală imens. Acest potenţial este însă, o sabie cu
două tăişuri.
Riscuri spirituale ale psihoterapiei
1. Primul şi cel mai evident pericol este asociat cu psihoterapeuţii care au dificultăţi sau probleme
spirituale. Astfel de persoane pot vedea religiozitatea, fie ca un simptom, fie ca o posibilă cauză a
tulburărilor psihice. În consecinţă, se văd obligaţi să combată sau să ‘elibereze’ pacientul de convingerile
sale. Deşi cei mai mulţi tind să-şi limiteze această influenţă, constrânşi fiind să respecte valorile
pacientului, totuşi influenţa lor poate fi comunicată în mod subtil, cu deosebită putere. Având în vedere
puterea influenţei valorilor terapeutului asupra pacientului, în cursul psihoterapiilor intensive, acesta
constituie un pericol real.
2. Un al doilea tip de risc al psihoterapiei este mult mai subtil. Mai mult, acest pericol nu este
eliminat prin simpla alegere a unui terapeut creştin, fiindcă este o capcană în care chiar psihoterapeuţii au
căzut. Este pericolul adoptării aşa-numitei spiritualităţi psihologice şi confundarea acesteia cu
spiritualitatea creştină autentică. Iluminarea ‘aici şi acum’, ascultarea vocilor propriului eu interior şi
integrarea propriei personalităţi în cele mai profunde aspecte, a ceea ce este perceput ca fiind propriul eu
autentic, toate acestea devin primordiale şi adevărata raportare şi dependenţă faţă de Dumnezeu devine
absentă sau este pierdută. Ascultând propriile vise, ascultând şi devenind responsiv faţă de propriile
simţăminte, învăţând să discerni mesajele propriei anxietăţi, sau cultivând acea linişte sau calm lăuntric,
toate instrumentele potenţiale ale dezvoltării creştine autentice sunt reduse la tăcere, iar vocea
transcendentă a lui Dumnezeu devine tot mai slab percepută. Astfel, psihoterapia devine o religie, nu doar
un instrument.
Dar, psihoterapia reprezintă un mare potenţial ca instrument al creşterii spirituale autentice. Dacă
terapeutul evită definirea focalizării terapiei în mod prea îngust şi îşi dă acordul implicit sau explicit,
pentru ca pacientul să pună chestiuni spirituale, domeniul terapeutic poate fi un loc unde aspectele
psihospirituale pot fi abordate, astfel încât să fie experimentată atât o creştere spirituală, cât şi o
echilibrare psihică.
Un mod prin care terapeutul îşi poate oferi permisiunea pentru ridicarea problemelor spirituale,
este ocazia evaluării, în timpul căreia poate insista pe istoria spirituală a pacientului. Este uimitor să
constaţi că psihoterapeuţii sunt interesaţi în mod automat de aspectele medicale, relaţionale, vocaţionale,
academice ale pacienţilor, dar rareori se interesează în legătură cu devenirea şi starea lor religioasă sau
spirituală. A devenit evident că religia a înlocuit sexul ca fiind cel mai evitat subiect, ca tabu al epocii
noastre.

53
 Terapeuţii pot deschide uşa spre consideraţii de natură spirituală într-un mod cât se poate de
direct, spunând pacientului în mod simplu, în una din primele sesiuni, că ei consideră aspectele spirituale
ca fiind inseparabile de cele psihologice şi că sunt interesaţi ca orice consideraţii din acest domeniu să fie
puse pe tapet. De obicei, pacienţii ridică problemele pe care le consideră de natură spirituală. Uneori
acestea pot fi în mod explicit de natură spirituală, alteori fac parte din categoria mai largă a problemelor
existenţiale, sau sunt de natură esoterică, mistică. Procesul terapeutic este, în orice caz îmbogăţit.
Acceptând includerea consideraţiilor de natură spirituală în cadrul psihoterapiei, nu este acelaşi
lucru cu purtarea unei discuţii de natură religioasă sau teologică. Psihoterapia nu este un teren propice
pentru a discuta despre Dumnezeu, pentru a înălţa rugăciuni, pentru interpretări scripturistice sau pentru a
face teologie. Ea, însă este un loc excelent pentru ca pacientul să aducă, în folosul procesului terapeutic,
experienţa sa cu Dumnezeu, sau alte experienţe semnificative ale vieţii lui spirituale. În timp ce
psihoterapia are multe aspecte în comun cu alte discipline ale sufletului, se deosebeşte, totuşi, de acestea.
Psihoterapia abordează grija faţă de psihic într-o manieră unică. Modul unic în care psihoterapeutul
abordează spiritualitatea împreună cu orice alte considerente, o face din perspectivă psihologică.
Dacă veţi aborda subiectul rugăciunii cu duhovnicul sau consilierul Dvs spiritual, vă puteţi aştepta
la un sprijin eficient în dezvoltarea vieţii personale de rugăciune prin sfaturile primite. Dacă însă veţi
discuta subiectul rugăciunii cu psihoterapeutul Dvs, vă puteţi aştepta la o înţelegere mai profundă a
propriei Dvs experienţe în rugăciune. Aceasta este contribuţia esenţială a psihoterapiei. Oricare ar fi
domeniul abordat, aceasta realizează acest lucru prin mijloacele explorării semnificaţiei şi experienţei
persoanei asupra acelui subiect. Astfel, experienţa Dvs în rugăciune, modul Dvs de a apela sau de a abuza
de ea, dinamica şi semnificaţiile ei în viaţa Dvs, toate acestea sunt domeniile adecvate ale explorării
psihoterapice. Cât priveşte, modul cel mai nimerit de a te ruga, este un subiect care trebuie abordat în
primul rând cu consilierul spiritual.
În mod similar, subiectul privindu-L pe Dumnezeu ar trebui abordat într-o manieră diferită în
psihoterapie faţă de cea potrivită în călăuzirea spirituală. Terapeutul trebuie să se concentreze mai întâi
asupra experienţei pacientului cu şi faţă de Dumnezeu. Cum este înţeles Dumnezeu? imaginile lui
Dumnezeu şi în ce relaţie sunt acestea cu reprezentările interioare ale celorlalţi, ale semenilor? relaţia
pacientului cu Dumnezeu? Este Dumnezeu văzut ca un tată aspru şi punitiv, iar această imagine se
suprapune în mod semnificativ cu imaginea tatălui pământesc? Sau persistă imaginea unui Dumnezeu
binevoitor, dar neputincios, relevând astfel unele experienţe ale eului pacientului în lume? Nu sugerăm
aici că Dumnezeu ar fi o creaţie a minţii, ci în măsura în care pacientul este o persoană unitară,
psihospirituală, relaţiile sale cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine sunt mediate toate prin aceleaşi procese
spirituale inerioare. Acestea sunt procesele pe care psihoterapeutul este pregătit să le poată înţelege cel
mai bine şi acesta ar trebui să fie domeniul său de preocupare.
Pe lângă explorarea semnificaţiei experienţei spirituale a cuiva, psihoterapia este procesul excelent
pentru explorarea blocajelor în dezvoltarea spirituală a acestuia. De ce este viaţa mea de rugăciune atât de
searbădă? De ce am probleme atât de mari cu încrederea în Dumnezeu, cu îndoiala, sau de ce sunt atât de
înverşunat împotriva Sa? De ce continui să fiu biruit de păcate pe care, de altfel doresc să le părăsesc? În
timp ce aceste întrebări şi multe altele pot fi adresate în cadrul asistării spirituale, psihoterapia se află în
poziţia privilegiată de a le analiza într-o manieră cât se poate de legitimă. Cele două abordări, spirituală şi
psihoterapeutică n-ar trebui să se afle în competiţie, ci dimpotrivă să aibă caracter complementar.
O înţelegere clară a modalităţii unice de abordare a spiritualităţii de către psihoterapie ne permite
s-o încadrăm în mod îndreptăţit printre disciplinele de asistare şi cură sufletească. Dacă psihoterapia nu
poate să abordeze asistenţa sufletească într-o manieră diferită de călăuzirea spirituală, de păstorire, atunci
este o profesiune nelegitimă, sau şi-a asumat teritorii care nu-i aparţin. Deşi psihoterapia se află într-o
relaţie strânsă cu activitatea de călăuzire spirituală sau pastoraţie, ea are totuşi un caracter unic care
trebuie înţeles cu claritate, în măsură egală, atât de pacienţi cât şi de terapeuţi.
Psihoterapeutul care vede în psihoterapie în primul rând o arenă evanghelistică cu scopul de a face
ucenici, şi-a pierdut din vedere chemarea. O astfel de persoană ar trebui să se gândească serios dacă nu
54
cumva vocaţia sa nu este aceea de terapeut, ce una mai explicit religioasă. Psihoterapeutul ar trebui să fie
profesionistul care subliniază importanţa şi valoarea alinării suferinţelor umane emoţionale, sau de natură
psihică şi care promovează creşterea şi dezvoltarea unei fiinţe umane prin îndepărtarea blocajelor
acesteia. Un astfel de terapeut va sesiza cum acest proces devine concomitent valid şi semnificativ pentru
creştere spirituală. Activitatea terapeutică are implicaţii spirituale într-o proporţie covârşitoare, dar acest
lucru se realizează prin intermediul mecanismelor psihice rearmonizate şi a o transforma în ceea ce nu
este, adică în călăuzire spirituală, în consiliere spirituală, este o tentativă lipsită de onestitate. Lipsa de
onestitate este vădită în plasarea unei mantii de terapeut asupra unui pastor sau evanghelist, capturând
astfel un segment de piaţă asupra căruia lucrătorul religios n-ar avea acces.
Înţelegerea diferenţei dintre psihoterapie şi celelalte discipline de asistare sufletească, trebuie, de
asemenea să includă conştienţa limitelor acesteia. Psihoterapia poate conduce pacienţii până la punctul
disponibilităţii faţă de creşterea spirituală şi chiar să-i ajute să facă paşi semnificativi în direcţia relaţiei cu
Dumnezeu. Totuşi acest proces este unul terapeutic şi nu se confundă cu mântuirea. Evanghelia proclamă
faptul că procesul naşterii din nou se realizează doar prin credinţa în lucrarea răscumpărătoare a lui
Hristos şi nu prin înţelegerea sinelui lăuntric sau prin optimizarea sănătăţii psihice. Van de Kemp (1983)
nota că în timp ce psihoterapia ‘are adesea efectul aducerii persoanei la o conştienţă crescută a
transcendeţei şi a realităţilor ultime… ea nu se identifică cu nevoia ultimă a oricărui om de a intra în
relaţie cu Dumnezeu şi nici nu este rolul său de a confrunta pacientul cu nevoia de a-şi mărturisi păcatele
şi a accepta oferta răscumpărătoare a lui Hristos.
Psihoterapeuţii se află în situaţia unică de a-i ajuta pe cei care se confruntă cu probleme psiho-
spirituale, mai ales când acestea sunt exprimate în termeni pur psihologici. Pentru mulţi oameni, nimeni
altcineva n-ar fi capabil să se apropie mai mult de mecanismul intim al acestor probleme din viaţa lor.
Psihoterapeutul care înţelege că lumea interioară nu este compartimentată în domenii psihologice separate
de cele spirituale, va oferi oportunitatea unică pacientului său de a primi asistenţă terapeutică nu doar în
domeniul structural şi psihologic al personalităţii sale, ci şi în domeniul direcţional şi spiritual al acesteia.
Personalitatea şi spiritualitatea terapeutului
Una dintre cele mai semnificative implicaţii ale teologiei creştine pentru practica psihoterapiei
pare să derive din înţelegerea modului în care Dumnezeu ne comunică harul Său. Dumnezeu nu
realizează acest lucru prin intermediul unor mecanisme impersonale. Dimpotrivă, El S-a întrupat într-o
Persoană. Hristos este vestea bună (evangelion) şi nu doar purtătorul acesteia. Evanghelia este
comunicată sub forma unei Persoane. La fel trebuie să fie şi în terapie.
Psihoterapia este un proces personal. Atunci când apare vindecarea, aceasta nu poate fi explicată
în termenii unor tehnici sau forţe şi mecanisme impersonale. Psihoterapia este o implicare personală
intimă şi profundă a două sau mai multe persoane, indiferent de cadrul şcolii terapeutice în care acest
proces are loc. Un stil al ‘întrupării terapeutice’ prin care terapeutul se apropie de pacient în termenii,
concepţiile şi viziunii acestuia, oferindu-se pe sine acestuia pentru a fi utilizat şi chiar abuzat, este exact
stilul care se apropie cel mai mult de Dumnezeu şi în care Domnul Hristos se apropie de noi. (Benner,
1983). În timp ce este mult mai sigur şi comod să relaţionezi cu cei aflaţi în nevoie de pe poziţiile
anonimatului, distanţei sau superiorităţii, trebuie să recunoaştem că transformarea autentică în ceilalţi
apare doar în măsura în care ne punem la dispoziţia lor şi ne transformăm în forme concrete de
manifestare a harului lui Dumnezeu care îi acceptă.
Evident că, este necesar ca mai întâi eu însumi să fi experimentat harul lui Dumnezeu în viaţa
mea, dacă doresc acest har celorlalţi. În mod similar, dacă doresc să slujesc ca facilitator al dezvoltării
spirituale în ceilalţi, trebuie ca eu însumi să fiu profund spiritual, nu doar un om religios. Aceasta
înseamnă că trebuie să răspund chemării profunde şi intime a lui Dumnezeu pentru comuniune,
dependenţă şi ascultare, trebuie ca fundamentele spiritului meu să fie călăuzite de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, El să fi devenit Domn al vieţii mele şi să trăiesc zilnic tot mai deplin cu conştienţa prezenţei
sale. Această relaţie trebuie să devină centrul fiinţei mele în jurul căreia se grupează toate celelalte
structuri ale personalităţii mele, devenind astfel pe deplin integrate, dacă doresc să pot oferi, atât asistenţă
55
spirituală cât şi psihologică, celor care mi se adresează, fiind confruntaţi cu probleme de natură
psihospirituală.
Persoana psihoterapeutului este un ingredient mult mai important în procesul terapeutic decât se
consideră de obicei. Există tendinţa de a minimaliza această realitate evidentă, punând un accent mai
important pe teorie, metodologie şi tehnici, în încercarea de a evada de sub cerinţele şi responsabilităţile
copleşitoare care se află asupra noastră ca terapeuţi. Ne place să credem că putem veni în ajutorul
pacienţilor, indiferent dacă suntem obosiţi sau suferinzi într-o anumită zi, dacă suntem confruntaţi cu
probleme şi le facem faţă sau nu, dacă ne-am aplecat în mod onest asupra propriilor noastre probleme
lăuntrice şi le-am rezolvat sau nu. Cu aceste convingeri, credem că putem păcăli sau disimula în procesul
terapeutic. Continuăm să credem că îi putem ajuta pe ceilalţi să-şi rezolve probleme, de care noi înşine,
fugim. Aceasta este o minciună, o eroare.
Nu vom putea conduce niciodată pe cineva acolo unde noi înşine nu am ajuns. Fie că este vorba
de eliberarea prin iertare, fie de curajul de a coborâ şi ieşi din nou la lumină din propriul abis, sau de
experimentarea naşterii din nou printr-o transformare spirituală creştină autentică şi profundă, nimeni nu
poate să realizeze în celălalt ceea ce nu a făcut el însuşi. Sănătatea psihospirituală a terapeutului este un
ingredient crucial în procesul terapeutic şi nu pot exista scurt-circuite în acest domeniu, nici pentru
terapeut, nici pentru pacient.
Terapeutul creştin viu şi aflat în plin proces de dezvoltare spirituală este capabil s-ofere altora din
profunzimile sale spirituale, fără ca acest fapt să-l epuizeze. Ioan 7,38. Alternativele acestui proces sunt
fie epuizarea, fie o ofertă trunchiată, doar în detalii superficiale şi de aparenţă ale vieţii şi existenţei. Dacă
răspundem provocării terapiei, aceasta ne va conduce tot mai profund, către esenţe, noi înşine vom trăi în
mod autentic şi la fel o vor face şi pacienţii noştri. Aceasta este adevărata viaţă spirituală. Este
profunzimea fiinţei noastre în care Îl întâlnim pe Isus. El, Marele Medic ne vindecă şi din aceste
profunzimi ne îndreptăm spre lucrarea de restaurare pe care El doreşte s-o realizăm în noi şi în cei spre
care se îndreaptă efortul nostru terapeutic.
Preocupări legate de consilierea profesională
Fiind studiată adresabilitatea persoanelor religioase25, la consiliere, psihoterapie şi respectiv
consult psihiatric, s-a constatat că aceştia au unele motive de reticenţă, având tendinţa să se adreseze în
primul rând prietenilor, rudelor, pastorului şi abia în ultimul rând psihoterapeutului sau psihiatrului.
Horthington şi Scot, (1983) fac un studiu detaliat al motivaţiei acestui comportament şi constată
că există anumite temeri privind pierderea credinţei şi teama de a fi neînţeles sau prost diagnosticat,
datorită caracteristicilor religioase. Iată câteva din aceste temeri şi motivaţii de amânare a adresabilităţii la
psihiatru, comune în occident şi care au fost rezultate în urma cercetării efectuate de cei doi autori:
1. Ignorarea preocupărilor spirituale ale acestora de către psihoterapeut.
2. Tratarea fenomenelor spirituale cum ar fi credinţa în Dumnezeu, ca conducând în mod direct
sau în cel mai rău caz, chiar ca stând la baza etiologiei procesului patologic, sau considerând că aceste
fenomene nu au nuanţă spirituală, ci doar una psihică, psihologică.
3. Eşecul de a înţelege concepte şi limbajul spiritual, cum ar fi mântuirea, sfinţirea sau
îndreptăţirea.
4. Presupunerea că unele norme culturale, în genere, acceptate sunt împărtăşite şi de pacienţii
religioşi, cum ar fi concubinajul, relaţiile sexuale premaritale, divorţul.
5. Recomandarea unor comportamente aşa numite cu caracter terapeutic, considerate imorale de
către persoana religioasă. De pildă, recomandarea pentru cei nesiguri privind orientarea lor sexuală, de a
experimenta relaţii homosexuale.
6. Efectuarea de către psihiatru sau psihoterapeut a unor presupuneri, interpretări şi recomandări
care discreditează revelaţia ca o epistemologie validă.
King (1978) constată că pacienţii religioşi sunt nemulţumiţi, într-o proporţie de 89%, de serviciile
psihoterapeuţilor nereligioşi, din următoarele motive:

56
 a. că credinţa lor creştină ar putea fi prost înţeleasă neapreciată, sau chiar ridiculizată şi apreciată
ca eronată de către consilierul necredincios;
b. credinţa sau convingerea că psihoterapeuţii profesionişti este prea scumpă;
c. convingerea că majoritatea teoriilor terapeutice, în primul rând cele care au o orientare
psihanalitică sunt preocupate de sex şi nu-şi găsesc un corespondent în viaţa reală, sunt un nonsens pentru
oamenii dedicaţi propriei lor familii, căsnicii şi a relaţiilor interpersonale.
d. opinia că psihoterapeuţii nereligioşi solicită prea multe întâlniri şi cer o perioadă prea lungă
pentru a obţine rezultatul.
Virkler (1979) face un studiu pentru a identifica motivele care-i fac pe consilierii pastorali sau
religioşi să nu trimită pacienţii cu tulburări psihice către terapeuţii profesionişti. Aceste motive sunt:
a. perceperea diferenţei în valoarea diferită a terapeuţilor;
b. lipsa de cunoştinţă în legătură cu resursele de psihoterapie disponibile;
c. caracterul stigmatizant ataşat psihoterapiei profesionale de către unii enoriaşi;
d. preocupările financiare.
Folosind aceste studii, Sell şi Goldsmith ajung la concluzia, că în spatele acestor preocupări se
află cinci factori comuni pe care îi enunţă sub formă de ipoteză şi care stau în calitate de premize la baza
unui studiu pe care aveau să-l efectueze, în 1986. Ei identifică aceşti factori, ca fiind următorii:
1. preocupări privind valoarea terapeuticii;
2. preocupări privind costul;
3. preocupări privind stigmatul;
4. preocupări privind eficienţa;
5. gradul de conştienţă al existenţei unei activităţi de psihoterapie şi disponibilitatea acestora
Psihologia şi consilierea creştină
Ca domeniu de cercetare şi ca ştiinţă psihologia s-a dezvoltat mult, mai ales în ultimul secol, în
ultima sută de ani. Pe parcursul acestui interval Dumnezeu a permis psihologilor să dezvolte cercetări
atente asupra comportamentului uman şi acestea au fost împărtăşite în publicaţii şi reviste de specialitate.
Rezultatele studiilor şi cercetărilor, ale eforturilor euristice, verificate în practica şi experienţa de
consiliere şi psihoterapie au făcut pe psihologi şi psihoterapeuţi să dobândească eficienţă în asistarea şi
psihoterapia celor aflaţi în suferinţă psihică.
Cunoaşterea umană este departe de a fi completă şi este expusă erorilor, dar cercetările
psihologice şi analiza datelor constituie astăzi un vast rezervor de concluzii care pot ajuta procesul de
consiliere şi psihoterapie în folosul consiliatului şi clientului sau pacientului. 26 Chiar cei împotriva
teoriilor şi cunoaşterii psihologice utilizează în mod frecvent termeni psihologici de specialitate care ţin
de acest domeniu, dar au fost împrumutaţi în limbajul comun, cotidian.
Suntem convinşi că orice domeniu al realităţii este rezultat al creaţiei lui Dumnezeu şi că
cercetarea acestuia face parte integrală din revelaţia generală. Oamenii căzuţi în păcat au pervertit deseori
prin ipoteze, teorii şi modele umane adevărul ştiinţific autentic. Pentru a avea discernământ ştiinţific şi
spiritual, trebuie să raportăm toate teoriile, afirmaţiile şi modelele ştiinţei umane la Cuvântul lui
Dumnezeu, la descoperirea expresă a voinţei Sale, la revelaţia specială.27
Atitudinea de respingere a cunoaşterii ştiinţifice ar însemna să ne limităm eficienţa în mod drastic,
pretinzând că descoperirile psihologice nu au nimic de-a face şi nu folosesc prin contribuţia lor la
înţelegerea şi soluţionarea problemelor consiliaţilor. Ne-am compromite inegritatea şi buna-credinţă
atunci când am respinge în mod deschis psihologia şi rezultatele cercetărilor ei, dar am strecura prin
contrabandă conceptele sale în înţelegerea noastră sau chiar în practica noastră de consiliere şi
psihoterapie, făcând lucrul acesta în mod naiv şi fără să ne dăm seama de fapt ce facem.
Dar numai acceptarea adevărurilor ştiinţifice psihologice nu este suficientă. Să presupunem că
suntem de acord că psihologia este de un real folos consilierii creştine. Însă întrebarea care se ridică este
cum vom reuşi să trecem prin marasmul de tehnici, teorii şi terminologia de specialitate pe care să ni le
însuşim cu discernământ şi care să devină parte a practicii noastre, astfel încât să fie de folos consiliatului.
57
Răspunsul implică pregătirea teoretică, dar şi practică prin supervizare, cu psihoterapeuţi şi consilieri care
şi-au însuşit deja teoria ca şi practica consilierii şi psihoterapiei şi au experienţă în acest domeniu. Este de
importanţă crucială ca această supervizare să se bazeze pe loialitate şi consacrare faţă de inspiraţia şi
autoritatea Bibliei ca standard împotriva erorilor unor puncte de vedere umaniste, seculare sau ateiste,
materialiste sau spiritualiste.
Nici o lucrare, nici un manual sau tratat de consiliere şi psihoterapie nu poate fi asemănată ca o
carte de bucate desemnată să producă bucătari de excepţie. Chiar şi în arta culinară experienţa este
indispensabilă, cu atât mai mult în cazul fiinţelor umane atât de complexe şi atât de grevate de defense şi
rezistenţe încât pot constitui dificultăţi chiar pentru cei mai competenţi consilieri şi psihoterapuţi.
Orice consilier are propriile sale eşecuri, uneori din cauza incompetenţelor, a percepţiilor greşite
sau a erorilor. Deseori, însă, lucrul acesta se întâmplă deoarece consiliatul nu poate sau nu vrea să se
schimbe. În multe cazuri, însă, recuperarea şi vindecarea se produce fiindcă consilierul are o înţelegere a
naturii problemelor şi ştie, are experienţă asupra modului în care trebuie să intervină.

58
 4. Caracterul unic al Consilierii creştine
‚Fiecare sesiune de psihoterapie, fiecare moment al vieţii umane trebuie văzut în contextul
creaţiei, căderii, răscumpărării şi escatonului (Sanders)’28.
Indiferent dacă consilierul este este pastor, psiholog, psihiatru sau asistent social, principiile
consilierii creştine au un caracter unic:
1. În cadrul consilierii creştine Sfânta Scriptură este acceptată ca standard suprem al autorităţii.
Creştinii nu sunt nevoiţi s-orbecăiască, ci pot să se îndrepte spre o autoritate finală. Bazându-se pe Duhul
Sfânt pentru călăuzire, în studiul şi înţelegerea Bibliei, creştinii nu sunt dependenţi doar faţă de propria
conştiinţă pentru a le ghida comportamentul. Dacă conştiinţa se armonizează cu Cuvântul lui Dumnezeu,
atunci este validată; dacă nu, se descalifică, este invalidată. Biblia nu conferă doar iluminare pentru
comportamentul uman, dar aşează orice înţelegere şi orice chestiune într-o perspectivă corectă. În Sfânta
Scriptură găsim răspunsurile adresate întrebărilor existenţiale fundamentale: cine suntem, de unde venim,
încotro ne îndreptăm, adevărata noastră natură, sensul, semnificaţia şi scopul existenţei noastre.
2. Consilierea creştină este unică fiindcă nu depinde doar de voinţa umană în responsabilitatea sa,
ci este capacitată prin puterea lăuntrică a Duhului Sfânt care poate să domine problematica umană. Deşi,
fiecare dintre noi este responsabil faţă de propriile acţiuni, chiar şi creştinii pot să aleagă să acţioneze
iresponsabil. În orice caz, prin puterea lui Dumnezeu, nu suntem siliţi să mai rămânem sclavi ai unei
voinţe slăbite, mediului nostru învechit din trecut, sau contextului social, deşi problemele n-au dispărut
instantaneu, odată cu acceptarea lui Hristos ca Mântuitor.
3. Caracterul unic al consilierii creştine şi derivă din faptul că, deşi prin natura firească, fiinţa
umană este egoistă şi tinde să ignore sau să urască pe Dumnezeu (Rom. 1,28-32), creştinii părtaşi harului
şi naturii divine, prin puterea Duhului Sfânt, reuşesc să-şi răstignească natura păcătoasă.
4. Consilierea creştină are în caracter, competenţa şi eficienţa sa rolul a se ocupa de trecutul
pacientului. Multe teorii psihologice, metodologii, tehnici, şi şcoli psihoterapice, mai ales cele de
orientare psihodinamică şi psihanalitică, se ocupă în mod exclusiv de trecutul pacientului. Deoarece
creştinii se află în situaţia de a fi iertaţi faţă de evenimentele vieţii trecute, se pot simţi cu adevărat
eliberaţi de complexul vinovăţiei (1In 1,9), privind încrezători în viitor (Fil 3,13.14). Chiar dacă anumite
secvenţe din trecut necesită înţelegere analitică, iluminare (insight) şi rugă stăruitoare pentru a şterge
resentimentele şi amărăciunea, credincioşii au poziţie privilegiată în Hristos.
5. Consilierea creştină este unică, fiind bazată pe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte
(1In 4,10) şi dragostea Sa revărsată în inimile noastre, se revarsă asupra semenilor noştri, purtându-le de
grijă (Rom 12,9-21). Consilierul creştin se simte părtaş spiritual cu fraţii săi, ajutându-i să se dezvolte în
Hristos, pe măsură ce-şi rezolvă problemele psiho-socio-spirituale.
6. Consilerea creştină este unică fiindcă abordează fiinţa umană în ansamblul său, din perspectiva
holismului biblic. Consilierul creştin este conştient că dimensiunile bio-psiho-spirituale ale fiinţei umane
sunt interdependente.
7. Consilierea creştină este unică, prin faptul că, în ultimă instanţă, nu acţionează ca un scop în
sine, nu are în vedere doar reconfortarea psihică a pacientului, ci vizează restructurarea relaţiei acestuia
cu Dumnezeu, având astfel şi o dimensiune spirituală şi misionară.
Caracteristicile consilierii creştine
Există patru caracteristici majore, distinctive în consilierea creştină şi anume:29
1. Premize unice. Nici un consilier nu este complet independent şi neutru faţă de un sistem de
valori în privinţa premizelor. Fiecare avem propriile puncte de vedere, propria filozofie de viaţă care se
regăsesc în situaţia de consiliere, în mediul de consiliere şi influenţează propriile noastre atitudini,
judecăţi, fie că recunoaştem sau nu. De pildă, psihanalistul Erich Fromm, de orientare existenţialistă,
afirmă: “trăim într-un univers indiferent faţă de soarta noastră.” Un astfel de punct de vedere nu lasă nici
un spaţiu pentru credinţa într-un Dumnezeu suveran şi binevoitor. Nu mai există loc pentru rugăciune,
meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, experimentarea iertării divine sau aşteptarea vieţii veşnice
după moarte. Presupunerile lui Fromm i-au influenţat cu siguranţă metodele de consiliere.
59
 În pofida diverselor abordări teologice, cei mai mulţi consilieri de orientare creştină au sau ar
trebui să aibă încredere în atributele lui Dumnezeu, să aibă concepţii şi convingeri legate de natura fiinţei
umane, autoritatea Scripturii, realitatea păcatului, iertarea acordată de Dumnezeu şi speranţa pentru viitor.
Să citim de exemplu primele patru texte din epistola către Evrei. Nu vor influenţa concepţiile relatate în
acest fragment scurt, viaţa şi modalitatea noastră de consiliere? În funcţie de atitudinea pe care o adoptăm
faţă de aceste afirmaţii fundamentale şi anume că Dumnezeu a vorbit neamului omenesc, a creat
Universul prin Fiul Său, a furnizat iertarea pentru păcate şi acum susţine toate împreună prin puterea
Fiinţei Sale?
2. A doua caracteristică fundamentală a consilierii creştine constă în obiectivele sale unice. Ca şi
colegii seculari, consilierul creştin caută să ajute consiliatul să-şi modifice comportamentul, atitudinile,
valorile şi percepţiile. Încercăm să transmitem capacităţi, abilităţi, inclusiv abilităţi sociale, să încurajăm
recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor, s-oferim suport în necazuri şi greutăţi, să transmitem asumarea
responsabilităţii, să stimulăm insight-ul, să călăuzim şi să instruim în adoptarea deciziilor, să ajutăm
consiliatul să-şi mobilizeze resursele interioare şi cele din mediu, în perioade de criză, să transmitem
aptitudini de soluţionare a problemelor şi să ajutăm consiliatul să crească în competenţă şi autorealizare.
Dar dincolo de aceasta, consilierul creştin are încă un domeniu important de activitate. El caută să
stimuleze creşterea şi dezvoltarea spirituală a consiliatului, să încurajeze mărturisirea păcatelor şi să
experimenteze iertarea, să modeleze consiliatul după standardele, atitudinile, valorile şi stilul de viaţă
creştin, să prezinte mesajul Evangheliei, să încurajeze consiliatul să-şi consacre viaţa lui Isus Hristos să
dezvolte valori şi să trăiască viaţa bazat fiind pe învăţătura biblică şi nu în acord cu standardele relativiste
umaniste sau postmoderniste.
Unii vor critica acest aspect ca fiind o introducere a religiei în consiliere. Ignorarea chestiunilor
teologice ar însemna să ne fundamentăm consilierea pe religia naturalismului umanist, să ne fragmentăm
convingerile şi să ne compartimentalizăm vieţile, pe de o parte, într-o secţiune sacră şi în mai multe
secţiuni secularizate. Nici un consilier cu adevărat bun, fie el creştin sau necreştin, nu va forţa
convingerile sau sistemul de valori al consiliatului. Avem obligaţia de a trata oamenii cu respect şi a le
oferi libertatea de a lua propriile decizii. Dar cei ce ajută în mod onest şi autentic nu-şi vor trăda propriile
convingeri, pretinzând că sunt altceva decât sunt cu adevărat.
3. A treia caracteristică fundamentală a consilierii creştine se bazează pe metodologia unică.
Toate tehnicile de consiliere au în ultimă instanţă patru caracteristici. Ele caută: a. să trezească
convingerea că există soluţii, că ajutorul este posibil, b. să corecteze convingerile eronate despre lume, c.
să dezvolte competenţe în relaţiile sociale şi d. să ajute consiliatul să se accepte pe sine ca o persoană de
valoare. Pentru a atinge aceste obiective, consilierii utilizează tehnici de bază ca ascultarea, arătarea
interesului, tentativa de înţelegere şi în ultimă instanţă, în mod cu totul ocazional, oferirea unor orientări
şi direcţii.
Creştinii ca şi non-creştinii vor utiliza aceleaşi metode de ajutorare, doar filozofia diferă.
Consilierii creştini nu vor utiliza tehnicile de consiliere care ar putea fi considerate imorale sau
inconsecvente cu învăţătura biblică, de exemplu să încurajeze relaţii sexuale adultere sau extramaritale, să
utilizeze un limbaj sau un comportament abuziv, să-şi asume un sistem de valori nebiblic, chiar dacă în
unele împrejurări consilierii seculari utilizează astfel de metode.
De asemenea, există alte tehnici creştine distincte care vor fi utilizate în consilierea creştină.
Acestea sunt rugăciunea în timpul şi între sesiunile de consiliere 30, studierea Cuvântului, confruntarea
consiliatului în mod amabil şi plin de căldură, cu adevărurile biblice creştine, încurajarea acestuia de a se
implica în comunitatea locală şi de a se constitui ca exemplu.
4. O altă trăsătură a consilierii creştine constă chiar în caracteristicile consilierului. În fiecare
situaţie de consiliere, în fiecare sesiune, consilierul adresează cel puţin patru întrebări: 31 1. Care este
problema? 2. Ar trebui eu să intervin pentru a încerca să ofer ajutor? 3. Ce ar trebui să fac pentru a fi de
folos? 4. Ar putea altcineva s-ofere un sprijin mai calificat? Este important pentru consilierul creştin să
aibă o înţelegere a problemei, cum a apărut aceasta şi cum poate fi rezolvată, o cunoaştere a învăţăturii
60
biblice în legătură cu problemele umane şi familiarizarea cu competenţele în consiliere. Există însă
dovezi că, dincolo de aceste caracteristici, trăsăturile personale ale consilierului au o semnificaţie mai
importantă în aptitudinea sa de a fi de folos.
După ce a scris o carte foarte bine primită în teoria consilierii, Patterson ajunge la concluzia că un
consilier eficient trebuie să fie o persoană profund umană, care oferă o relaţie umană autentică
consiliatului. Este o relaţie caracterizată nu atât de mult prin tehnicile pe care terapeutul le utilizează, cât
prin ceea ce este, nu atât de mult prin ceea ce face, cât prin modul în care o face. Cu câţiva ani în urmă,
unele studii şi cercetări au constatat că tehnicile de consiliere sunt cele mai eficiente atunci când sunt
utilizate de consilieri caracterizaţi prin căldură, sensibilitate, înţelegere, preocupare autentică şi
bunăvoinţa de a confrunta consiliaţii într-o atitudine de dragoste.
Manualele de consiliere subliniază importanţa calităţilor consilierului ca acesta să fie un om de
încredere, echilibrat psihic, onest, răbdător, competent şi să se cunoască pe sine. 32 Potrivit celor mai
recente cercetări, consilierii cei mai eficienţi sunt cei care posedă aceste trăsături, împreună cu o
cunoaştere profundă a problemelor umane şi şi-au însuşit aptitudini competente în consiliere. Cele mai
bune intenţii, sugerează Adams, nu sunt substitute pentru cunoaştere şi competenţă. 33 Cu siguranţă că
Domnul Isus Hristos este cel mai bun model în consilierea eficientă.
Caracteristica fundamentală a modului de a fi de folos oamenilor, a Domnului Isus Hristos, a fost
propria Sa personalitate. În învăţăturile Sale, în asistenţa şi consilierea pe care a acordat-o, El a
demonstrat acele trăsături, atitudini şi valori care L-au făcut atât de eficient, ca slujitor al oamenilor şi El
este cel dintâi Model pentru noi. Isus era în mod absolut onest, profund interesat de oameni, având o
înaltă sensibilitate şi o spiritualitate matură. Era consacrat pentru a-L sluji pe Tatăl ceresc şi fiinţele
umane. Pregătirea Sa spirituală pentru activitatea epuizantă căreia i se dedica, era realizată prin perioade
de rugăciune intensă şi meditaţie. Se familiarizase în profunzime cu Scriptura şi era capabil să ajute într-o
asemenea manieră pe cei aflaţi în nevoie, astfel încât, în ultimă instanţă, ei să simtă pace, linişte, speranţă
şi siguranţă. Ioan 14.
Din atitudinea Domnului Isus Hristos putem realiza un adevăr verificat, şi anume că oamenii au
nevoie să fie ascultaţi, mângâiaţi, înţeleşi pentru a-şi pune pe tapet într-o conversaţie şi relaţie terapeutică,
propriile probleme, înainte de a putea învăţa din confruntare, provocare, oferire de orientare directivă sau
predicare publică. În concordanţă cu Sfânta Scriptură, creştinul are mandatul de a învăţa tot ceea ce
Hristos a poruncit şi a învăţat. Dar aceasta nu include doar doctrinele creştine fundamentale privindu-L pe
Dumnezeu, autoritatea Sa, mântuirea, creşterea spirituală, rugăciunea, biserica, viitorul, natura umană, ci
Isus a învăţat şi despre relaţiile nediscriminative, libertate, de asemenea a transmis învăţătură în legătură
cu chestiunile personale legate de sexualitate, teamă, anxietate, singurătate, îndoială, mândrie, păcat şi
descurajare.
Toate aceste chestiuni sunt cele care determină pe oameni să se adreseze consilierului astăzi.
Atunci când Isus avea de a face cu oamenii, El le asculta cererile şi îi accepta, înainte de a-i stimula să
gândească şi să acţioneze în mod diferit. Desigur, uneori le-a spus oamenilor şi ce trebuie să facă, dar a
utilizat metode competente pentru a întreba şi a asculta persoane confruntate cu probleme şi a-i ajuta să-şi
soluţioneze aceste probleme. Toma a fost ajutat în legătură cu îndoiala sa. Lui Petru i-a fost utilă
atitudinea de reflectare pe care a aplicat-o Isus în legătură cu erorile sale din trecut. Maria a învăţat prin
ascultare, iar Iuda a învăţat din experienţele sale dureroase.
Să înveţi ceea ce Isus Hristos a învăţat, presupune să oferi învăţătură în privinţa doctrinelor, dar
de asemenea, implică să-i ajuţi pe oameni să intre într-o relaţie mai bună cu Dumnezeu, cu semenii şi cu
ei înşişi. Mat 28,19.20. Acestea sunt chestiuni care preocupă fiecare fiinţă umană, pe oricine. Unii învaţă
din lectură, din predici sau din cărţi, alţii învaţă prin studiu biblic personal sau din conversaţii. Totuşi unii
trebuie să fie ajutaţi prin consiliere mai mult sau mai puţin formală sau informală şi poate că cei mai mulţi
suntem în stare să învăţăm printr-o combinare a tuturor acestor abordări.
Ca miez al tuturor modalităţilor de ajutorare creşţtină, fie privată sau publică, este influenţa
Duhului Sfânt. Prezenţa sau influenţa Sa face consilierea creştină într-adevăr unică. Prezenţa Duhului
61
Sfânt este aceea care transformă consilierea creştină şi o face să devină una din cele mai eficiente, cea
mai eficientă chiar, şi anume dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, amabilitatea,
credincioşia şi înfrânarea de sine toate acestea sunt roadele Duhului Sfânt care trebuie să se găsească în
consilier pentru a fi însuşite prin modelare şi învăţare şi de către consiliat. Gal 5,22.23. Prin rugăciune,
meditaţie, mărturisirea păcatelor şi consacrare zilnică faţă de Hristos, consilierul poate deveni un
instrument prin care Duhul Sfânt să lucreze pentru a mângâia, a ajuta, a învăţa, a convinge şi călăuzi o
altă fiinţă umană. Ioan 14,16.26; 16, 7-15. Acesta ar trebui să fie obiectivul fiecărui credincios, fie el
profesionist, ecleziast sau laic să fie folosit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru a atinge vieţile
oamenilor, a le schimba, a aduce în viaţa acestora, atât maturitate psihologică, cât şi spirituală.34
Cadrul consilierii creştine
Miezul caracterului unic al consilierii creştine constă în moştenirea teologică, în orientarea,
resursele şi conştienţa acestei poziţii. Acesta este cadrul de referinţă şi aria în exercitată consilierea
creştină.35
A. Conştienţa puterii personale a Duhului Sfânt al lui Dumenzeu este miezul întregii realităţi care
domină şi procesul consilierii creştine.
B. Un alt aspect îl constituie pregătirea consilierului creştin. Consilierii creştini, fie ei pastori sau
asistenţi sociali cu specialitatea teologie, au studii diverse şi profunde, competente, de filosofie, teologie,
etică, studii biblice, istorie bisericească şi a religiilor, ceea ce le conferă un ascendent deosebit de
important în activitatea de consiliere. De asemenea, au cunoştinţe vaste de psihologie creştină.
Cunoştinţele lor în aceste domenii pot să-i capaciteze să devină utili tuturor acelora care se
confruntă cu dificultăţi în realizarea de sine, în maturizarea şi dezvoltarea spirituală, care au înregistrat
blocaje, defense sau rezistenţe în calea devenirii lor, care s-au cantonat în zona simptomatică, ineficientă a
soluţiilor superficiale şi dăunătoare, faţă de problemele dificile ale existenţei şi ale vieţii, cele mai multe
dintre acestea fiind generate de starea de păcat care ne conduce pe căi eronate, lăturalnice şi centrate pe
egoism, vanitate, mândrie, resentimente.
Doctrina creştină poate rezolva nodul gordian al dificultăţilor în care se zbate o fiinţă umană
aflată în capcana propriilor erori. Dilemele morale, conflictele spirituale, valorile distorsionate, toate
acestea pot să-şi găsească soluţia şi să fie rezolvate în mod creativ în perspectiva filosofiei biblice asupra
vieţii şi existenţei.
C. Consilierea nu se rezumă la alinare şi vindecare, ci adevărata consiliere vizează maturizarea şi
dezvoltarea ulterioară, ca obiectiv fundamental al acestui proces. Aceasta înseamnă că dincolo de
ameliorare şi vindecare, consilierul va pregăti consiliatul pentru a fi util semenilor, pentru a prelua
valorile creştine şi a le promova, pentru a fi deschis unei relaţii de comuniune profundă cu Dumnezeu,
pentru a se dedica şi a se consacra, astfel încât idealurile, ţelurile, comandamentele vieţii sale, să-l
mobilizeze în sens creativ şi profund spiritual.
Totuşi, să reţinem că, mulţi consiliaţi vor manifesta în continuare imaturitate, distorsiuni şi erori
în viaţa lor afectivă şi comportamentală. Fie că subiectul este în mod explicit religios şi spiritual sau nu,
esenţa sa conduce, totuşi, către acest domeniu. Dacă viaţa spirituală a cuiva continuă să fie o sursă de
conflict, vinovăţie, şi blocaje în devenire, trebuie să fie obiectivul principal şi explicit în consiliere.
D. Un alt aspect al caracterului unic al consilierii creştine este derivat din faptul că este de dorit ca
profesioniştii din acest domeniu să utilizeze resursele tradiţiei religioase ca parte integrală în consilierea
creştină. Indiferent dacă e vorba de consiliere de susţinere, rezolvare a crizelor, traversarea unor
nenorociri, aspecte de etică sau existenţiale, călăuzire spirituală, toate acestea trebuie rezolvate prin
metode şi după fundamente creştine, ca fiind un proces sacru, însoţit de rugăciune, de comuniune cu
Dumenzeu, şi în prezenţa călăuzitoare a Duhului Sfânt.
Consilierul creştin va dobândi odată cu câştigarea înţelegerii, a capacităţii profesionale în
consiliere, ca şi a propriei maturizări spirituale, va înţelege din ce în ce mai profund, atât cauzele proxime
ale tulburărilor psihice şi înstrăinării spirituale, cât şi cauzele ultime care întotdeauna sunt de natură

62
spirituală, va învăţa tehnici şi metodologii, analiză, diagnoză şi terapeutică psihologică, însă se va referi
întotdeauna la fundamentele spirituale care stau în spatele acestor suferinţe de natură psihologică.
E. Poziţia consilierului creştin este unică şi prin faptul că trăieşte şi se mişcă într-un mediu
creştin, într-o comunitate care împărtăşeşte aceleaşi valori, care se întâlneşte ritmic şi periodic, în cadrul
serviciilor divine sau al manifestărilorsocial creştine, o reţea de cunoştinţe, relaţii, care nu întotdeauna
sunt dintre cele mai perfecte, deşi mediul creştin este mult mai sănătos decât alte medii sociale. Din
această perspectivă consilierul creştin are o poziţie privilegiată şi unică.
Cunoaşte multe detalii din viaţa celor consiliaţi, le cunoaşte statura spirituală, trăsăturile de
personalitate, conflictele şi problemele mai vechi sau mai noi, astfel încât consilierea nu debutează pe un
teren virgin, ci porneşte de la nişte premise care însă – atenţie - niciodată nu trebuie să fie idei
preconcepute sau prejudecăţi. Consilierul creştin, fie el pastor, asistent social sau slujitor laic, este o
persoană cu autoritate, cu prestigiu, ceea ce îi conferă facilităţi, dar şi riscuri.
Fiind o persoană cunoscută, chiar publică, în mediul creştin în care activează, este expus
transferului care are loc în cadrul procesului terapeutic. În conştiinţa şi în memoria consiliatului există
nenumărate evenimente anterioare care trezesc amintiri şi simţăminte legate de Dumnezeu, părinţi, Cer,
serviciu divin, conflicte, funeralii, ceea ce este drept, ceea ce este eronat, relaţii etc. În procesul
consilierii, toate aceste chestiuni spirituale nefinalizate tind să irumpă, pot să fie asociate ca distorsiuni şi
modalităţi de abordare, cu persoana consilierului.
Faptul că, consilierul creştin este văzut ca reprezentativ în privinţa anumitor valori etice şi
convingeri religioase poate, pe de o parte, să faciliteze adresabilitatea, dar în alte situaţii poate s-o
blocheze. Un anumit consiliat, având rezerve să se dezvăluie pastorului său, va încerca să caute alinare
într-un loc unde este mai puţin cunoscut. De aceea, consilierul va adopta întotdeauna o atitudine de largă
acceptare, de bunătate, disponibilitate, de slujire, pentru ca persoanele în dificultate să i se adreseze fără
rezerve. Discreţia şi secretul profesional sunt esenţiale în acest sens. Chiar dacă nu se dau nume, în
predică sau în comentariile de la Şcoiala de Sabat nu vor fi utilizate niciodată elemente din cadrul
consilierii. Este absolut dăunător ca cineva să-şi vadă propriile experienţe, propria viaţă, uneori conţinând
aspecte profunde, intime, puse pe tapetul public şi făcute obiect de comentarii mai mult sau mai puţin
neavenite.
F. O deosebire faţă de psihoterapeutul profesionist este faptul că, consilierul creştin în mod
frecvent nu percepe o taxă de consiliere, deşi consiliatului trebuie să-i fie stimulată independenţa şi să
pună preţ pe şedinţa de consiliere, ar trebui ca el să participe fie pentru fondul Tabita, fie în alte scopuri
comunitare, cu o taxă financiară, fie pentru cei mai săraci, sau serviciu în folosul altor persoane în nevoie.
G. De asemenea, o distincţie între psihoterapeut şi consilier este faptul că, în timp ce
psihoterapeutul îşi exercită profesia, într-un cadru formal, deseori consilierul creştin poate să rezolve în
mod rapid, şi poate de-a lungul mai multor momente fugitive, într-un cadru absolut informal, probleme de
consiliere şi ajustare terapeutică.
H. O altă distincţie notabilă este faptul că, în timp ce psihoterapeutul nu va lua niciodată iniţiativa
terapiei, consilierul creştin, atunci când sesizează o dificultate, are oportunitatea unică de a prelua
iniţiativa, având în vedere că se mişcă în mijlocul tramei sociale în care consiliatul însuşi trăieşte.
Modelul consilierii creştine:36
1. Scopul fundamental al consilierii creştine este de a elibera, de a capacita şi dezvolta completitudinea
şi integralitatea fiinţei umane, realizată în Spiritul lui Dumnezeu.
2. Integritatea spirituală şi etică este miezul şi fundamentul tuturor celorlalte aspecte ale vieţii fiinţei
umane.
3. Consilierea creştină trebuie să utilizeze şi să integreze atât valorile teologice şi spirituale, cât şi cele
psihologice şi terapeutice în situaţia consiliatului care se adresează pentru terapeutică şi vindecare.
4. Consilierea creştină are caracter holistic biblic, creştin; nu trebuie să ignore sau să neglijeze nici una
din dimensiunile sau nivelele de existenţă ale fiinţei umane în suferinţa sau în situaţia sa.

63
5. Consilierul trebuie să ţină seama de stadiul de dezvoltare cronologică, dar şi psihologică, biologică,
socială sau spirituală a persoanei care necesită ajutor.
6. Consilierea creştină ţine seama de contextul social, sistemic, în care persoana nu este o insulă, deşi
este unică în felul său, dar trăieşte într-o tramă de relaţii, este contextualizat în familie, rude, colegi,
vecini, fraţi şi surori de credinţă, societate.
7. Consilierul creştin promovează valorile terapeutice în rândul grupului-suport, al comunităţii din care
face parte consiliatul.
8. Crizele şi pierderile din vieţile indivizilor şi familiilor, ca şi crizele sociale şi perioadele de tranziţie
ale societăţii, constituie ocaziile în care grija, susţinerea şi consilierea pot fi utilizate cu maximum de
succes, în slujirea creştină. De aceea, intervenţiile de scurtă durată, centrate pe criză, sunt metode
indispensabile pentru eficienţa în acest tip de slujire al consilierii.
9. Consilierul creştin trebuie să se elibereze de orice fel de prejudecăţi şi idei preconcepute privind
discriminările de orice fel. El trebuie să aibă o deosebită grijă de a nu se identifica doar cu clasa căreia îi
aparţine. Orice fiinţă umană aflată în dificultate este un copil al lui Dumnezeu care trebuie susţinut, asistat
şi ajutat să se ridice, să descopere bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu.
10. Un aspect crucial în consilierea creştină constă în capacitarea oamenilor de a-şi dezvolta şi optimiza
aspectele constructive ale comportamentului, simţămintelor, atitudinilor şi valorilor.
11. Consilierul creştin ar trebui să-şi utilizeze poziţia şi identitatea unică ca slujitor şi reprezentant al lui
Dumnezeu, să facă uz de statutul, rolul său, să folosească aşteptările sociale privind poziţia şi prestigiul
său ca reprezentant al lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie să-l facă cu demnitate, în temere de
Dumnezeu, fără complexe şi fără timidităţi nejustificate.
12. În consilierea creştină unitară, integrală, holistică în sensul creştin şi biblic, consilierul creştin va
utiliza atât metode ce ţin de emisferul drept al creierului, şi anume metode intuitive, metaforice,
imaginative, în procesul de vindecare şi creştere, cât şi metode ce ţin de emisfera stângă, şi anume cele
analitice, raţionale, intenţionale şi centrate pe soluţionarea de probleme.
13. Eficienţa şi succesul în consilierea creştină vor fi extrase şi prin noile metodologii terapeutice care
presupun abordarea integrală şi sistemică a consiliatului.
14. Elementele de consiliere creştină trebuie să transpară în activităţile celui ce îi slujeşte pe alţii, fie că
este vorba de activitate medicală, de asistenţă socială, pastorală, închinare, predicare, sau misiune.
15. Pentru a fi un bun consilier creştin, cel care practică o consiliere ce priveşte integralitatea şi
dezvoltarea continuă a fiinţei umane, trebuie ca el însuşi, consilierul, să crească în cunoştinţe, în
aptitudini şi capacităţi, în îndemânare profesională şi mai ales în comuniune spirituală cu Dumenzeu.
Viziunea şi ţelul Domnului Isus Hristos în legătură cu poporul Său exprimată în Ioan 10,10 (‚Eu am venit
ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug’), ca viaţa de care se bucură copiii Săi să fie o viaţă plenară, o
viaţă din belşug, rămâne ţinta şi ţelul oricărui consilier creştin.
16. Aspectul profilactic al consilierii, dezvoltarea la nivel optim în fiecare etapă a vieţii, fie că este vorba
de copilărie, pubertate sau adolescenţă, de tinereţe sau maturitate, de vârsta a treia sau senectute, orice
fiinţă umană în relaţie cu semenii, cu sine, şi mai ales în relaţie cu Dumnezeu, poate să dezvolte în mod
creativ potenţialităţi extraordinare. Este mult mai ferice să previi decât să tratezi. De multe ori a acţiona
pozitiv, a gândi pozitiv, a te bucura de şansele oferite de viaţă şi existenţă, înseamnă mult mai mult decât
a lupta doar cu crizele, cu dificultăţile, cu necazurile. Atitudinea faţă de acestea poate constitui cheia în
depăşirea lor.
Un ţel unificator – Completitudinea. Fiecare trebuie să fim conştienţi de unicitatea matriceală
cu care ne-a creat şi înzestrat Creatorul. Prin alegerile noastre, prin efort conştient, prin orientarea noastră,
putem îndeplini viziunea lui Dumnezeu privitoare la noi, sau ne putem îndepărta de la acest ţel. Se pare că
cea mai mare parte dintre oameni nu folosesc decât un mic procent din înzestrările cu care Creatorul i-a
dăruit. Fiecare consilier creştin trebuie să-şi utilizeze potenţialităţile, disponibilităţile, astfel încât să
devină un canal abundent de alinare, vindecare şi dezvoltare pentru toţi cei aflaţi în dificultate. Există
mulţi factori care tind să blocheze şi să împiedice dezvoltarea fiinţei uamne.
64
 Astfel, absenţa unei îngrijiri şi afecţiuni mature în prima parte a vieţii, crize traumatice sau
dificultăţi şi necazuri succesive ca: nenorociri, divorţ, accidente, şomaj, boli grave, dezastre naturale,
războaie, pot impieta buna dezvoltare şi devenire a fiinţei umane. Paralizia determinată de conflictele
interioare, anxietăţile debilitante şi consecinţele unui mod de viaţă iresponsabil, pot de asemenea să
blocheze dezvoltarea unei fiinţe umane. De asemenea, modele dăunătoare de comportament, de rezolvare
nesănătoasă, defensivă a unor relaţii sau în situaţii de viaţă, pot conduce fiinţa umană la suferinţă, la
apariţia unor semne şi simptome de boală, care se structurează, se cristalizeză, se agravează, până când
cel aflat în suferinţă se înstrăinează complet de sine, de semeni şi de Dumnezeu, dezvoltând ceea ce în
mod normal întâlnim în psihopatologie ca tulburare de personalitate, nevrotică sau chiar psihotică.
Deşi tulburările psihice grave nu întrunesc un procent foarte ridicat din populaţie, totuşi
tulburările de graniţă, cum sunt cele de personalitate şi cele de intensitate nevrotică pot ajunge până la
40% sau chiar mai mult, mai ales în perioade de criză şi tranziţie cum sunt cele din România. Însă dincolo
de această simptomatologie patentă, care ar putea să facă obiectul unui diagnostic, covârşitoarea
majoritate a populaţiei, chiar şi a populaţiei creştine, considerată ca fiind în limitele normalului, trăieşte
cu suferinţe pe care le compensează, sechele ale acestor evenimente din devenirea şi existenţa lor.
Există cel puţin şase dimensiuni ale completitudinii, ale integralităţii fiinţei umane (Clinebell).
Probabil că prima este cea din Romani 12, primele texte, şi anume mentalitatea, “să vă înnoiţi în duhul
minţii voastre”; apoi corporalitatea, relaţiile, mediul natural şi social, aspectele instituţionale şi nu în
ultimul rând relaţia cu Dumenzeu. Orice fiinţă umană stabileşte relaţii sistemice cu toate aceste medii.
Noi înşine suntem sisteme deschise care facem schimburi de substanţe, informaţii şi putere, energie, cu
mediul înconjurător.
Deoarece completitudinea este întotdeauna relaţională, împlinirea de sine în singularitate este o
imposibilitate psihologică. Creşterea urmărită în mod egocentric, doar de dragul sau în folosul personal,
devine un terminal înfundat. Creşterea, completitudinea, nu poate fi realizată decât în relaţie cu ceilalţi şi
prin intermediul acestora. Creaţi ca fiinţe sociale, suntem dăruiţi cu sentimentul de adoraţie şi închinare.
Purtăm în noi imago Dei, Chipul lui Dumnezeu.
Crizele – ocaziile consilierii. Marea majoritate a ocaziilor pentru asistare şi consiliere apar odată
cu crizele vieţii. Există două tipuri de crize: crize ale dezvoltării şi devenirii care apar odată cu tranziţiile
stresante, normale, de-a lungul etapelor vieţii, aşa cum sunt căsătoria, naşterea, absolvirea, pensionarea,
etc., şi crizele accidentale care determină stres şi pierderi neaşteptate, aşa cum sunt bolile, accidentele,
intervenţiile chirurgicale, şomajul, mutările, dezastrele naturale, care pot interveni în orice moment al
vieţii. Unul din obiectivele majore ale consilierii este acela de a-i capacita pe oameni să răspundă în faţa
crizelor în mod constructiv, să vadă în ele ocazii de dezvoltare.
Un exemplu edificator în această privinţă este Iov. Fiecare criză este o ocazie pentru dezvoltare
spirituală, pentru dobândire de noi profunzimi şi maturitate spirituală. Consilierea creştină trebuie s-
optimizeze concepţiile, simţămintele, atitudinile şi comportamentul în faţa acestor crize. Ajută oamenii să
facă faţă în mod constructiv problemelor imediate, să ia propriile decizii în mod constructiv şi creator, să
facă faţă responsabilităţilor şi să-şi optimizeze atitudinile, comportamentul, simţămintele, atât faţă de
situaţie, cât şi faţă de semeni, faţă de ei înşişi şi în raport cu Dumnezeu.
Consilierea creştină trebuie să abordeze simţămintele blocate, prejudecăţile, atitudinile eronate, să
desfacă aceste noduri gordiene din viaţa şi structura personalităţii consiliatului pentru ca să poată să se
adapteze cu supleţe, să devină creativ şi armonios, făcând faţă cu succes tuturor problemelor cu care se
confruntă pe calea vieţii. În acest proces, consiliatul poate câştiga tărie, competenţă, valorizare de sine şi
speranţă, învăţând cum să facă faţă crizelor viitoare. Însă mai presus de toate, consiliatul va dobândi
disponibilitatea de a fi el însuşi de folos altora, care au experienţe asemănătoare şi va rămâne cu un
profund simţământ al dependenţei complete de Dumnezeu, al consacrării sale faţă de Creatorul,
Susţinătorul şi Mântuitorul său. Acesta este sensul profund al consilierii cu caracter creştin, biblic.37
Spre deosebire de psihoterapie, care poate avea loc în cabinetul psihoterapeutului sau în grup,
consilierea creştină poate să dobândească uneori forme surprinzătoare, cu totul şi cu totul informale. O
65
privire, un gest, o strângere de mână, o prezenţă plină de empatie, poate să se consume doar între două
uşi, pe un coridor, într-un loc de trecere sau în orice altă împrejurare. Cu siguranţă, că există şi momente
în care întrevederea ia aspecte mai formale, însă de multe ori consilierul creştin poate să transmită în
însuşi fluxul vieţii, valorile nestemate ale aptitudinii sale de consilier.
Consiliatul poate veni să solicite ajutorul, dar altă dată, consilierul poate percepe nevoia. Poate lua
iniţiativa, fără a deveni intempestiv; el este pâinea lui Dumenzeu care poate să aline rana, suferinţa. Ca
slujitor, ca lider într-o comunitate religioasă, consilierul creştin are un prestigiu, o poziţie, o demnitate. Ea
poate fi îmbunătăţită prin calitatea relaţiilor pe care le stabileşte, prin competenţa şi eficienţa sa. El
trebuie şi poate să uzeze cu măsură, în folosul semenilor, a consiliaţilor, de această poziţie, fără ca să şi-o
aroge, în mod egoist, vanitos sau egocentric.
Diagrama [pag,39] pune în valoare rolul şi funcţiile tradiţionale iudeo-creştine, cum sunt acelea
de slujitor, profet, preot, învăţător, şi cele moderne, pentru a sublinia integralitatea şi completitudinea
slujirii în spirit pe diverse dimensiuni, într-o comunitate creştină. Clebsch şi Jaekle identifică cinci direcţii
de asistare ale consilierii creştine, stabilind o paralelă între expresiile istorice şi cele contemporane.38
[Diagrama holism biblic şi Funcţiile consilierii pe coloane]
Yankelovich vede o schimbare fundamentală în valorile culturale de astăzi.39 Ne îndepărtăm de
vechile preocupări ale eticii, care valorizau responsabilitatea, datoria şi succesul, definiţi în termenii
realizării, puterii, prestigiului şi proprietăţii într-o luptă competitivă. Se pare că ne îndreptăm spre etica
realizării de sine, care peamăreşte libertatea, spontaneitatea şi alegerea personalizată a propriului mod de
a trăi, îndreptându-ne către o nouă etică a dedicării care valorizează responsabilitatea reciprocă în relaţii.
Ceea ce descrie Yakelovich este similar cu dedicarea faţă de integralitatea şi unicitatea personală, a
semenilor şi a societăţii. Totuşi ce lipseşte din modelul lui este comuniunea şi relaţia cu Dumnezeu,
dependenţa de Creatorul şi Mântuitorul nostru.
Viziunea umanistă privind procesul integrator ar putea să producă o libertate responsabilă a
valorizării, o dedicare şi consacrare creativă, o intenţionalitate liberă şi un legământ al dezvoltării faţă de
integralitate şi unitate în relaţii. Lipsită, însă, de elementele fundamentale ale tradiţiei iudeo-creştine ale
raportului cu Dumnezeu, această viziune umanistă constituie, totuşi, un pericol.
Este o utopie să imaginezi o societate pe acest pământ, în această lume căzută în păcat, în care
fiinţa umană, prin propriile eforturi, să ajungă la o dezvoltare optimă, să ajungă la o culme a armoniei, a
înţelegerii, a dezvoltării de sine, eliminând tot ceea ce a însemnat convulsie, haos, opresiune, violenţă.
Aceasta nu poate fi decât o fantazare sterilă în această lume în care păcatul, tendinţele fireşti şi cel rău
luptă pentru supremaţie şi continuă să uzurpe terenul fiecărei inimi, conducând la răzvrătire faţă de
Dumnezeu. Astfel de realizări nu sunt realiste şi nu vor fi atinse niciodată. Doar în momentul încheierii
istoriei acestui pământ şi a istoriei păcatului, atunci când va avea loc înnoirea tuturor lucrurilor, atunci
când rădăcina păcatului va fi smulsă, atunci când se va produce glorificarea, atunci când vor fi puse
bazele Împărăţiei lui Dumnezeu, abia atunci va fi realizată armonia universală. Atunci se va realiza
împăcarea, atunci se va atinge statura iniţială a creaţiei, care are drept model persoana Domnului Isus
Hristos.
Misiunea, bazele biblice şi unicitatea consilierii creştine. Încercând să creăm o diagramă sau o
panoramă a microgrupului social sau a comunităţii pe care o deserveşte un consilier creştin, am putea
observa în această comunitate suma de cazuri care au disperată nevoie de consiliere. Astfel, ar putea
exista unul care tocmai şi-a internat soţia într-o clinică de psihiatrie săptămâna trecută. O tânără soţie,
profund deprimată de moartea tragică a soţului său, doi tineri părinţi care au aflat de curând că unicul lor
fiu are leucemie, sau un alcoolic care se luptă cu propria adicţie şi dependenţă. Un cuplu care încearcă să
înfrângă agonia înstrăinării unul faţă de altul în relaţia maritală, un bărbat suferind de paranoia, care nu
răspunde la nici un tratament psihiatric, o femeie care trebuie să se opereze pentru o tumoră presupusă
malignă, un profesionist terifiat de iminenţa retragerii la pensie.
Sunt oare oamenii conştienţi de toate aceste cazuri, de toate aceste poveri teribile purtate de
fiinţele umane? Cu siguranţă că cei mai mulţi nu sunt conştienţi de prezenţa lor, dar un consilier creştin
66
trebuie să fie totdeauna atent, trebuie să sondeze, trebuie să sesizeze aceste adevărate drame existenţiale
pe care le parcurg semenii săi. De cele mai multe ori consilierul creştin este unica persoană căruia aceşti
oameni îi permit să pătrundă în intimitatea vieţii lor. În nevoia lor disperată îşi deschid inima faţă de
acesta, fie că merită sau nu această încredere. Aşa cum arăta Wayne Oates, consilerul creştin nu se bucură
de privilegiul de a decide dacă vrea sau nu să consilieze. Alegerea nu este între a consilia şi a nu consilia,
ci între a consilia într-o manieră disciplinată şi înţeleaptă, sau într-una defectuoasă şi la întâmplare.40
Supervizarea. Un aspect important al consilierii căruia în cercurile creştine nu i se acordă
suficientă importanţă, este acela al supervizării şi pregătirii continui printr-un consilier cu experienţă.
Această supervizare care ar trebui să fie, atât academică şi clinică, cât şi spirituală, nu are menirea doar de
a evita caracterul dăunător, rău, pe care consilierea l-ar putea provoca din ignoranţă, ci mai ales pentru a
realiza continua dezvoltare şi perfecţionare a consilierului.
Cu siguranţă pregătirea în domeniul consilierii necesită efort îndelungat, atât teoretic cât şi
practic, o consacrare ireproşabilă, însă efortul este încununat de rezultate pe măsură. Se produce o
optimizare a activităţii, slujirii, chiar şi în alte domenii, cum ar fi comunicarea, relaţiile interpersonale,
viaţa personală, şi în acelaşi timp, beneficiul celor asistaţi este real.
Deşi unii teologi privesc cu rezerve psihoterapia, în mod special şi consilierea, în general, trebuie
spus că într-un anumit sens consilierea creştină este aplicarea practică a celei mai pure teologii, la un
nivel personal deosebit de profund. Fie că este sau nu etichetată ca teologică, la nivelul unei societăţi
secularizate, totuşi probleme ca: păcatul şi salvarea, înstrăinarea şi reconcilierea, vinovăţia şi iertarea,
judecata şi harul, moartea spirituală şi naşterea din nou, disperarea şi speranţa, sunt în mare măsură
intricate atât cu psihoterapia şi consilierea, cât şi cu aspectele teologice ale dezvoltării şi maturizării
spirituale. Există câteva motive pentru important ca în procesul consilierii să integrăm punctele de
vedere biblice fundamentale.41
Baze biblice ale consilierii creştine
1. Biblia este izvorul tradiţiei spirituale iudeo-creştine, iar această cultură îşi are rădăcinile în
tradiţia biblică. Adevărurile scripturistice privesc fiinţa umană ca aflată în dificultate, căzută în păcat şi
disponibilitatea de a-i oferi asistenţă şi ajutor, de a o conduce către recuperare şi reabilitare. Integralitatea
şi unitatea primordială, este scopul întregului proces de mântuire, care până la un punct se suprapune cu
actul terapeutic.
2. Pătrunşi de spiritul biblic putem genera atitudini şi disponibilităţi în persoana asistată care
facilitează în acelaşi timp vindecarea şi maturizarea.
3. Lucrând cu persoane care au aceleaşi fundament cultural şi spiritual, creştin şi biblic, care
operează cu imagini, destine şi evenimente biblice, acestea pot fi utilizate ca instrumente în transformarea
creativă. Parabolele, metaforele şi învăţăturile Sfintei Scripturi comunică adevăruri profunde despre viaţa
şi existenţa umană. Ele sunt putere susţinătoare în viaţa multor oameni care preţuiesc această carte.
4. Înţelepciunea biblică privind natura holistică şi integrală a fiinţei umane este necesară pentru a
adopta o atitudine critică, corectivă, şi în acelaşi timp a îmbogăţit înţelegerea contemporană a psihologiei
privind aceste aspecte ale fiinţei umane.
În Sfânta Scriptură există o înţelegere mult mai realistă şi mai profundă a integralităţii fiinţei
umane decât în psihologia umanist-seculară. Pentru a înţelege holismul biblic în lumina Sfintei Scripturi,
putem studia capitolul de antropologie creştină din “Filosofia sănătăţii creştine” 42 şi, de asemenea, vom
ţine seama de câteva texte fundamentale privind această temă.
‚Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească
şi parte femeiască i-a făcut’ Geneza 1,27;
‚L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste’ Ps.8,5;
‚Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug’ Ioan 10,10;
Mat.25,14-30 – parabola talanţilor;
‚Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul
vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos’ 1Tes.5,23;
67
 ‚De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, în tine prin punerea mâinilor mele.
Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă’2Tim.1,6-7.
Înţelegerea biblică a holismului şi integralităţii fiinţei umane face clar faptul că omul nu este
Dumnezeu, chiar dacă este creat după Chipul Său. Conştiinţa propriei finitudini, a limitărilor şi a naturii
umane căzute în păcat este esenţială în legătură cu conştienţa şi dezvoltarea tuturor potenţialităţilor
necesare slujirii semenilor în cadrul consilierii şi, ca misiune, în evanghelizare. Fără aceasta, cineva poate
cu uşurinţă să cadă în idolatrizarea de sine, în mândrie narcisică, care alienează orice persoană şi o face
incapabilă şi inadecvată de a intra într-o relaţie constructivă cu oamenii aflaţi în dificultate. Într-adevăr, în
acest sens textele din Is.40,6-8 sunt extrem de semnificative: ‚Un glas zice: “Strigă!” – Şi eu am răspuns:
“Ce să strig?” – “Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca iarba de pe câmp. Iarba se usucă,
floarea cade; când suflă vântul Domnului peste ea.” – În adevăr poporul este ca iarba: iarba se usucă,
floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac’.
Sinteza Legii, citată din Deuteronomul de Domnul Isus Hristos în Marcu 12,30 – aceea de “a iubi
pe Dumnezeu cu toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău”, versiunea
engleză spune cu toată mintea sau concepţia ta, subliniază importanţa pe care trebuie s-o acordăm acestor
dimensiuni ale fiinţei umane şi atrage atenţia şi asupra contextului psihologic modern. Subliniind
importanţa dimensiunii cognitiv-intelectuale, dar şi a celei emoţionale, spirituale ale personalităţii noastre.
În termeni actuali, dragostea faţă de Dumnezeu, cu toată mentalitatea sau cu toată cerebralitatea,
cu tot intelectul cuiva, ar putea fi exprimată ca fiind o continuă dezvăluire a potenţialităţilor cerebrale,
mentale şi emoţionale de-a lungul unei întregi vieţi de învăţare şi slujire. Adevăruri ca cel al eliberării din
Ioan 8,32: “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”, sau din Gal.4,31 şi mai departe, “noi nu
suntem copii ai sclaviei, ci ai libertăţii”, sau cel din Rom.8,2 “pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos
Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”, ca şi alte teme generoase ale Scripturii, ca cea a
schimbării şi naşterii din nou din Ioan 3 sau Rom. 6, până la “statura plinătăţii lui Hristos”, ‚…până vom
ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea
staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de
învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi
adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos’
Efes.4,13-15 toate acestea subliniază importanţa unor teme ale consilierii privite din perspectivă creştină
şi biblică.
Dezvoltarea, maturizarea, completitudinea şi integralitatea sunt starea pe care Dumnezeu o
aşteaptă din partea noastră.43 Poate că maniera de slujire a unui consilier creştin autentic este cel mai bine
prezentată în Mat.16,25: ‚Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde
viaţa pentru Mine, o va câştiga’. Modul în care acesta se consumă pentru cei pe care îi slujeşte este bine
ilustrat de cuvintele Scripturii, “oricine se consumă, se risipeşte şi îşi pierde viaţa pentru Numele Meu, o
va câştiga în veşnicie.” Cel care se conservă în mod egoist şi narcisic se va pipernici, va dispărea în
ultimă instanţă, pe când cel care se investeşte ajutându-i pe alţii să se dezvolte, se dezvoltă el însuşi,
creşte până la statura plinătăţii lui Hristos, Modelul nostru de slujire şi Marele Medic, Marele Terapeut.
Natura căzută a fiinţei umane. Pentru a sluji în mod eficient multiplele forme de naufragiu
uman, în consilierea creştină este esenţial să avem o înţelegere realistă şi înţeleaptă a stării de decădere
morală şi spirituală a firii omeneşti păcătoase. Punctul de vedere biblic oferă o concepţie sănătoasă
fundamentală şi corectivă la care trebuie să ne raportăm, faţă de optimismul superficial pe care îl afişează
uneori psihologia umanistă. Fiecare dintre noi a resimţit în mod profund conflictul interior exprimat de
apostolul Pavel către Romani, ‚Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea
pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care
vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!’ Rom.7,18-19. Biblia ne face
conştienţi de faptul că înstrăinarea noastră de noi înşine şi de alţii îşi are rădăcina în înstrăinarea faţă de
Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul nostru, Cel dătător de viaţă iubitor.

68
 În termeni psihanalitici, Freud a definit această stare firească a omului păcătos ca fiind rezistenţă.
Fie că o numim rezistenţă sau natură păcătoasă inconştientă, a şti să faci faţă atât psihologic, cât şi moral
şi spiritual acestei realităţi, este un punct nodal, crucial în orice consiliere creştină. Dincolo de aspectele
ereditare avute în vedere de textele din Ex.34,7: ‚…care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de
oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi
pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!’, ca
şi cele din Ex.20 şi Ezechiel, pot fi găsite paralele contemporane şi în legătură cu transmiterea
transgeneraţională a modelelor distructive, a blocajelor care împiedică dezvoltarea armonioasă a unei
fiinţe integrale şi unitare. Fiinţa umană este sfâşiată între măreţie şi decădere.
O vizită la Auschwitz sau Buchenwald unde au existat acele lagăre ale morţii din timpul
holocaustului, şi faptul că din aceeaşi naţiune şi, nu la distanţă prea mare în spaţiu sau în timp, se găsesc
casele memoriale ale unor Goethe, Luther şi Bach, simbolizează atât proximitatea psihologică a
caracterului distructiv şi diabolic al fiinţei umane decăzute, cât şi potenţialul grandorii care poate fi găsită
în aceasta.
Dacă vom subestima puterea răului şi a păcatului din om, alienarea şi caracterul său distructiv, nu
vom putea fi agenţi eficienţi în recuperare, reconciliere şi vindecare, până la acea statură optimă a unităţii
armonioase şi împlinirii care ne este prezentată în modelul Domnului Isus Hristos.
Dar această natură căzută şi limitată nu priveşte numai pe pacienţii sau clientela noastră, ci ne
reaminteşte de propriile noastre limite şi incapacităţi. Deseori rezultatele consilierii întârzie să apară, sunt
limitate, iar alteori nu reuşim să facem nimic sau putem chiar să dăunăm. Consilierea şi terapia, ca şi
metodologia folosită este imperfectă. Aceste instrumente sunt utilizate de fiinţe umane imperfecte, care
trăiesc într-o societate imperfectă.
Un consilier creştin creativ şi competent, care face tot ce poate mai bine, poate spera că în cele
mai multe cazuri va conferi tărie şi seninătate celor pe care îi asistă ca să accepte existenţa şi viaţa într-o
manieră constructivă, să se adapteze şi în acelaşi timp, să-şi însuşească o concepţie fundamental creştină
asupra vieţii care priveşte dincolo de viaţa aceasta şi se ancorează în veşnicii.
Creşterea ca luptă, moarte şi naştere din nou. Există o varietate de imagini biblice care arată cu
claritate că atingerea maturităţii spirituale nu poate fi realizată decât prin Spiritul lui Dumnezeu, fiind
darul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp că, acest proces presupune efort, intenţionalitate, şi că adesea,
constă într-o agonie dureroasă până la atingerea acestor potenţiale. Imagini ca luarea propriei cruci, din
Mat.16,24: ‚Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea, şi să mă urmeze’ sau moartea şi naşterea din nou, din Ioan 3,3-6: ‚Drept răspuns, Isus
i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în
pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte
cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este
carne, şi ce este născut din Duh, este duh’, sau Rom. 6,6: ‚Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost
răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai
fim robi ai păcatului’, pătrunderea prin poarta strâmtă şi calea îngustă, conducând către Împărăţia lui
Dumnezeu, presupun o transformare şi convertire, o pocăinţă autentică. Toate acestea comunică adevăruri
fundamentale.
Creştinii din biserica apostolică erau cunoscuţi ca urmaşi ai Căii, Calea care apare în Faptele
Apostolilor de mai multe ori, fiind înscrisă cu majuscule. Viaţa creştină înseamnă mai mult decât
încredere şi credinţă, ea este o modalitate de a face, de a călători în peregrinajul vieţii. În mod frecvent
Domnul Isus Hristos a adresat îndemnuri imperative la acţiune: “du-te!”, “fă!”, “ridică-te!” şi “umblă!” –
toate aceste aspecte ne atrag atenţia asupra faptului că, deşi mântuirea se obţine prin harul dat prin
credinţă: ‚Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de
ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei
răbdări a lui Dumnezeu’ Rom. 3,25 şi că nu trebuie să cădem în capcana mântuirii prin fapte, a
69
neprihănirii obţinute prin propriile eforturi, totuşi renunţarea la tendinţele fireşti şi acceptarea darului lui
Dumnezeu este o experienţă care ne transfigurează, ne cutremură. Este o experienţă profundă care are
de-a face cu agonia morţii omului vechi şi cu travaliul dureros al naşterii omului din nou.
Toate acestea, chiar dacă pot fi făcute numai cu asistenţă divină, sunt resimţite în mod profund şi
dureros de fiecare fiinţă umană. Ca fiinţă umană care parcurge aceste etape, se poticneşte, luptă, va fi
sprijinită şi ajutată de o atitudine conştientă de acceptare, de empatie şi încurajare, şi nu de una
acuzatoare, incriminatoare şi legalistă. Experienţa morţii şi renaşterii este subliniată atât în Ioan 3,3, cât şi
în Ioan 12,24, în descrisă moartea seminţei din care renasc mai multe roade: ‚Adevărat, adevărat, vă
spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce
multă roadă.’ De asemenea, acest proces al mântuirii este ilustrat şi cu actul naşterii, al travaliului, în Ioan
16,20-21: ‚Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi
întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se
întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă,
de bucurie că s-a născut un om pe lume’.
Astfel, aşa cum psihologia şi psihoterapia modernă vede în rezistenţă şi defense un mijloc de a
diagnostica, de a sprijini şi de a ajuta pacientul în consiliere şi psihoterapie, la fel şi viziunea biblică vede
în puterea rezistenţei o şi mai mare putere a resurselor de creştere şi dezvoltare. Păcatul este văzut în
contextul mai larg al mântuirii, disperarea în contextul speranţei, moartea în contextul învierii, judecata în
contextul harului. Văzând întunericul înstrăinării omului faţă de sine însuşi şi faţă de semenul său în
contextul luminii care vine de la Dumnezeu şi care alungă întunericul şi îl transformă într-o lumină ce
creşte progresiv, ca zorile până la zenit, până la miezul zilei.
Vindecare şi mântuire. Literatura teologică şi devoţională inspirată afirmă că Domnul nostru
Isus Hristos a petrecut mult mai mult timp vindecând şi venind în întâmpinarea nevoilor oamenilor decât
predicând. Chiar dacă mesajul Său este bogat în nestemate nepieritoare, veşnice, tema vindecării şi
salvării este asociată până la suprapunere în multe părţi din Sfânta Scriptură.
În Mat.18,12-14 parabola păstorului care lasă 99 de oi pentru a o regăsi şi aduce pe cea pierdută în
staul, este sugestivă în acest sens: ‚Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă
bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru
celui din ceruri să piară nici unul măcar din aceşti micuţi’. De asemenea, atunci când era acuzat că
mănâncă cu păcătoşii şi vameşii, replica Domnului Isus Hristos consemnată în Marcu 2,17 ţine de aceeaşi
suprapunere a vindecării cu salvarea, cu mântuirea: ‚ Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: “Nu cei
sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe
cei păcătoşi’. Isus indica principiile fundamentale ale orientării Sale în slujire.
Cu siguranţă că, procesul vindecării este doar cuprins în cel al mântuirii, mult mai larg, că sub
aspect teologic, ele nu se confundă, ar fi o eroare să credem acest lucru, dar cele două domenii sunt
secante până la un anumit punct. Este interesantă statistica pe care Robinson o face atunci când constată
că expresia grecească pentru mântuire, soteria, ca şi verbul sozo, care apar de 151 de ori în Noul
Testament, conţin în 16 cazuri eliberarea de suferinţă fizică sau de posesiune demonică şi în peste 40 de
cazuri eliberarea de moartea fizică. Mântuirea este înţeleasă în Noul Testament ca suprema şi ultima
vindecare.44
Comunitatea creştină, un centru de vindecare, eliberare şi maturizare, dezvoltare. În mod
tradiţional, sarcina bisericii a fost divizată în 4 funcţii majore:45
1. kerigma, proclamarea Evangheliei dragostei lui Dumnezeu,
2. didache, învăţare,
3. koinonia, stabilirea unei părtăşii, convivialităţi şi susţinere în grupuri suport ca şi comunitate, şi
4. diakonia, expresie a slujirii practice a nevoilor celor aflaţi în suferinţă.
Deşi consilierea este în principal o expresie a diakonia, totuşi acest tip de slujire înseamnă şi
comunicarea Evangheliei, învăţarea şi capacitarea oamenilor în problemele vieţii, şi stabilirea unei relaţii
terapeutice desemnate de koinonia.
70
 Dumnezeu fiind sursa reală a ceea ce devine semnificativ, ce prinde sens în viaţă şi care conferă
plinătate, integralitate, dimensiunea spirituală a consilierii rămâne una fundamentală. Această prezentare,
însă, este una ideală, teoretică. De multe ori comunităţile creştine divizate, bogate în conflict, în
resentimente, nu constituie mediul cel mai prielnic pentru vindecare, pentru însănătoşire.
Etiologie psiho-spirituală – Trebuinţe fundamentale
Cei care solicită consiliere pot face acest lucru pentru diferite şi foarte diverse motive. Astfel, un
om poate să dezvolte o incapacitate de a-şi chivernisi economiile făcând cumpărături iresponsabile, un
altul poate să se angajeze într-o relaţie extraconjugală la mijlocul vieţii, altul poate să fie grevat de o
nevoie irepresibilă de a minţi sau de a fura, o femeie aflată la a doua tinereţe poate să cadă într-o profundă
depresie, şi lista ar putea continua la nesfârşit.
Toţi aceşti oameni care ajung să aibă temeri nejustificate, anxietăţi, depresii, simţăminte dificile
care acţionează într-o manieră inacceptabilă, pot să se adreseze consilierului şi să ne facă afirmaţii de
felul celor care urmează: “Simt nevoia să am un respect de sine, ca orice persoană de valoare. Uneori nici
măcar nu mă mai consider o persoană. Simt nevoia să mă simt întreg, aş vrea să-mi placă de mine însumi,
să mă accept pe sine însumi. Ar trebui să fiu cineva pentru ca să mă accept. Nu mă pot accepta pe mine
însumi, şi pentru a reliza aceasta ar trebui să fiu cineva, ar trebui să realizez ceva, viaţa mea să însemne
ceva, să devină semnificativă; dar, chiar dacă aş realiza acest lucru, nu-mi foloseşte la nimic, nimic nu îmi
este suficient. Mă simt lipsit de valoare. Aş vrea să fiu iubit, să fiu iubit în mod necondiţionat, să fiu
acceptat fără nici o cerinţă şi fără nici o presiune. Dacă sunt iubit pentru că m-am comportat bine şi pentru
că am răspuns tuturor cerinţelor, mă simt sub presiune de a mă comporta tot timpul la înălţimea
solicitărilor şi standardelor, dar ştiu că nu pot face lucrul acesta. Mi-e teamă că voi pierde dragostea,
iubirea, aprecierea. Simt nevoia să fiu iubit, să fiu acceptat, astfel încât să fiu sigur că nu voi pierde
această dragoste şi apreciere, indiferent ce aş face.”
Dacă ar fi să facem ordine în acest afluviu al inconştientului, se pare că oamenii au două tipuri de
nevoi fundamentale pentru ca să fie satisfăcuţi.46
A. Cea mai mare nevoie pare să fie un simţământ al valorii personale şi al acceptării de sine ca
persoană reală, întreagă,
B. iar a doua cerinţă este aceea de semnificaţie, scop, importanţă, adecvare şi securitate, dragoste
necondiţionată exprimată în mod consecvent, permanentă acceptare.
Deci oamenii au nevoie de semnificaţie şi de securitate, siguranţă sau dragoste. Înainte de cădere
Adam şi Eva se simţeau semnificativi şi în siguranţă. Din momentul creaţiei, aceste nevoi fundamentale
au fost împlinite în mod profund şi complet în relaţia lor cu Dumnezeu, atâta timp cât aceste nevoi nu au
fost prejudiciate prin păcat.
Semnificaţie şi siguranţă au fost calităţile aşezate în structura personalităţii lor, aşa că practic,
înainte de cădere nici nu le acordau atenţie conştientă, deoarece se bucurau de prezenţa lor, trăiau într-un
ocean de încredere, dragoste şi semnificaţie. Când păcatul le-a compromis nevinovăţia şi a distrus relaţia
lor cu Dumnezeu, ceea ce înainte de cădere erau atribute normale, au devenit nevoi. După cădere, Adam
s-a ascuns de faţa lui Dumnezeu pentru că se temea de respingerea sa. Amândoi şi-au aruncat unul altuia
invective, temându-se de ceea ce Dumnezeu le-ar putea face. Nu se mai simţeau în siguranţă.
Ruşinea şi goliciunea, pustietatea, anxietatea, sentimentul de vinovăţie, erau simţămintele care-i
încercau şi-i urmăreau. Blestemul rostit asupra lui Adam, ca să-şi câştige existenţa prin sudoarea frunţii, a
însemnat lupta şi conflictul dintre om şi natură. Părinţii noştri erau ameninţaţi cu lipsa de semnificaţie şi
sufereau din lipsă de siguranţă şi iubire.
Sentimentul valorii personale provine din satisfacerea acestor două nevoi fundamentale: nevoia
de siguranţă şi nevoia de semnificaţie. Se pare că pentru bărbaţi, principala cale de a dobândi valoare
personală este semnificaţia, iar pentru femei, siguranţa sau nevoia de dragoste. Nevoia de semnificaţie
este o nevoie normală, o parte intrinsecă a omului ca fiinţă umană normală, pe care numai Dumnezeu
Însuşi poate s-o împlinească pe deplin şi pe care Dumnezeu chiar doreşte s-o îndeplinească în fiecare
dintre noi.
71
 Problema nu este în nevoia de semnificaţie, ci eroarea poate consta în ceea ce poate împlini
această semnificaţie. O convingere eronată că pseudovalorile ar putea să te facă semnificativ, poate să
conducă la dezechilibre şi comportamente reprobabile. În alţi pacienţi se dezvoltă o teamă profundă faţă
de respingere. În aceasta este implicată nevoia de securitate, de siguranţă, de dragoste.
O relaţie bazată pe încredere este necesară în procesul maturizării şi dezvoltării personale. Încă
din cea mai fragedă pruncie această relaţie este dezvoltată prin sentimentul şi relaţia maternă. Pruncul este
hrănit, mângâiat, privit, şi odată cu aceste atingeri fizice şi cu relaţia care începe să se urzească, nevoia sa
de siguranţă, dragoste, relaţie este împlinită.
Mulţi terapeuţi seculari şi consilieri de astăzi operează cu presupunerea că atunci când nevoile
egoiste ale unei persoane de a exercita puterea şi de a experimenta plăcerea nu sunt împlinite, ea va găsi o
modalitate oarecare pentru a-şi satisface aceste nevoi. Consilierea seculară, de fapt, nu constă decât în
efortul de a ajuta pe aceşti oameni să realizeze acest lucru, să facă lucrurile aşa cum doresc, pentru ca să
se simtă bine, indiferent de consecinţe, de standardele morale. “Fii tu însuţi, afirmă-te, exprimă-te aşa
cum eşti”, sunt expresii comune în consiliere. “Împlineşte-ţi nevoile fundamentale de putere şi plăcere în
orice mod, dacă aceasta nu stârneşte mânia socială sau reprobarea. Fii un căutător şi împlinitor de sine,
socializat.”
Alţi consilieri încearcă să descopere conflictele împovărătoare care ameninţă satisfacerea acestor
nevoi fundamentale. În înţelegerea lui Freud, maturizarea psihologică este caracterizată de nevoia de
satisfacţie. În felul acesta terapia nu devine decât o explorare, o căutare şi descoperirea problemelor
ascunse, care odată descoperite vor elibera persoana de probleme sale psihologice. Boala mentală
constând doar din aceste conflicte inconştiente nerezolvate.
Terapeuţii directivi tind să creadă că dacă o persoană va ajunge să se comporte responsabil, totul
va fi în regulă. Consilierul nu devine decât un diagnostician care identifică modalităţile iresponsabile de
comportament şi îi cere, sau îl învaţă să se comporte responsabil.
De fapt problema trebuie înţeleasă altfel. Atunci când aceste nevoi fundamentale de siguranţă şi
semnificaţie sunt ameninţate, oamenii încearcă să găsească căi iresponsabile de a le satisface şi fac lucrul
acesta într-o manieră iresponsabilă de a trăi, încercând să dezvolte mijloace de apărare, defensive,
împotriva simţămintelor de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie care îi copleşesc. Astfel se dezvoltă
dezechilibrele psihologice. În cele mai multe cazuri, oamenii dezvoltă idei greşite în legătură cu ceea ce
constituie semnificaţie şi siguranţă în această viaţă, în această existenţă, şi aceste convingeri eronate,
false, sunt miezul problemelor lor psihologice.
Modele greşite de vieţuire se dezvoltă şi acestea provin din concepţii sau filozofii greşite despre
viaţă şi existenţă. Aşa cum spune înţeleptul, în Prov.23,7: ‚inima omului este izvorul gândurilor sale, sau
din prisosul inimii vorbeşte gura’. Atunci când proiectele, planurile omului de a realiza valoarea personală
dobândesc o turnură eronată, el dezvoltă simptome de protecţie, defensive care îl fac să se simtă rău.
Încearcă să facă faţă acestor simţăminte de devalorizare de sine, să le ascundă, să le respingă, să le arunce
în inconştient.
Acest model este, însă, unul nevrotic. El produce tulburări emoţionale, poate dezvolta simptome,
chiar dacă, aparent este mai puţin dureros; dezvoltă această simptomatologie pentru a-şi salva valorizarea
personală, pentru a nu se simţi lipsit de valoare. În timp ce poate dobândi un sentiment de valorizare
personală subiectivă, simptomatologia dezvoltată prin defense şi autoamăgiri în mod obiectiv, de fapt, îşi
pierde din ce în ce mai mult din această valorizare, decade pe scara demnităţii şi valorii personale.
Tratamentul ar trebui să includă corectarea bazelor fundamental greşite ale persoanei de a se simţi
în siguranţă şi semnificativ şi a-l ajuta să vadă calea reală pentru a dobândi valoare personală. Cât timp
cineva crede că trebuie să-şi sacrifice sau să-şi rişte simţământul valorii personale dacă trăieşte
responsabil, va alege să trăiască iresponsabil. Nici un consilier, însă, nu-l va putea ajuta doar
îndemnându-l să trăiască responsabil. El trebuie ajutat să-şi schimbe gândirea, reperele, premisele, pentru
a acţiona în mod responsabil.

72
 Multe amvoane evanghelice încearcă să rezolve această problemă făcând lungi liste cu ceea ce
trebuie sau nu trebuie să facă creştinul. Oamenii însă, se tem să trăiască responsabil, pentru că le este
teamă că îşi vor pierde simţământul valorii prsonale, se vor simţi vinovaţi pentru comportamentul
iresponsabil. Învăţăturile biblice nu insistă doar asupra responsabilităţii, ascultării, asupra unui
comportament plăcut înaintea lui Dumnezeu, ci includ în acelaşi timp explicaţii clare privind
fundamentele creştine asupra semnificaţiei şi siguranţei.
Adevărata noastră semnificaţie depinde de înţelegerea a ceea ce sunt, ce reprezint în Hristos. Mă
voi simţi semnificativ şi astfel voi avea un impact deosebit asupra oamenilor din jurul meu, ajutându-i şi
slujindu-le. Chiar dacă înregistrez un eşec în afaceri, soţia mă părăseşte, chiar dacă am o profesie sau un
loc de muncă mai dificil sau lipsit de semnificaţie, chiar dacă nu-mi pot permite decât o casă sărăcăcioasă
sau o maşină uzată, continui, totuşi, să mă bucur de semnificaţie pentru că aparţin Stăpânului Universului
care mă consideră copilul Său, Căruia Îi aparţin şi care are o lucrare de făcut pentru mine. El m-a înzestrat
în vederea acestei însărcinări.
În procesul de maturizare, sunt chemat să dezvolt trăsături asemănătoare lui Hristos, voi dezvolta
o comuniune din ce în ce mai strânsă şi mai semnificativă cu El şi voi avea un simţământ din ce în ce mai
intens al apartenenţei şi slujirii faţă de El şi faţă de semeni. Nevoile mele de siguranţă, acelea de a fi iubit
în mod necondiţionat, acceptat, de a mi se purta de grijă acum şi întotdeauna, sunt împlinite de relaţia cu
Dumnezeu. Dumnezeu mi-a arătat dragoste, a demonstrat cât de mult mă iubeşte, dându-şi viaţa pentru
mine.
Acest tip de dragoste nu poate fi pierdut niciodată. Ştiu că sunt pe deplin acceptat chiar dacă se
întâmplă ca comportamentul meu să fie greşit. Nu mă aflu sub presiunea de a-i câştiga dragostea şi
preţuirea, acceptarea mea de către Dumnezeu depinde doar de dragostea lui Dumnezeu pentru Isus
Hristos şi prin El sunt acceptat şi iubit. Jertfa lui Isus pentru mine este ceea ce contează şi El a plătit, pe
deplin pentru toate păcatele mele. Ştiu că sunt iubit, preţuit şi valorizat, de aceea mă bucur de împăcare cu
Dumnezeu şi mă simt în siguranţă, fiind conştient că un Creator veşnic, care deţine putere, bunătate şi
înţelepciune infinită contribuie la bunăstarea mea şi îmi asigură tot ceea ce este spre binele meu veşnic.
Din aceasta decurge sensul valorii personale, astfel este împlinită nevoia de siguranţă şi de
dragoste. Nu mi se poate întâmpla nimic, decât ceea ce este permis de către un Dumnezeu iubitor. Nu voi
experimenta nimic decât ceea ce El mi-a pus la dispoziţie ca să fac faţă. Atunci când problemele se adună
deasupra capului meu, când mă simt singur, lipsit de siguranţă şi temător, atunci când simt nevoia să-mi
umplu bateriile mentale şi sufleteşti cu sentimente de siguranţă, mă gândesc la faptul că Dumnezeul meu,
Tatăl meu, este un Dumnezeu suveran, plin de bunătate şi dragoste, personal, şi că El deţine un control
absolut asupra întregii existenţe. Această cunoaştere, această relaţie, mă face să mă bucur de siguranţă.
Chiar dacă mă bucur de această acceptare, de această dragoste şi relaţie de comuniune cu
Dumnezeu în Hristos, acestea nu sunt o garanţie şi nici o încurajare a unei vieţi lipsite de griji, neglijente,
sau dezordonate. Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura, mă învaţă că voi da socoteală lui Dumnezeu despre
felul cum trăiesc. Înţeleg această responsabilitate, dar aceasta nu ameninţă că sunt sau nu acceptat. Nu
trăiesc sub presiunea de a mă comporta bine, pentru ca să fiu acceptat.
Înţeleg că sunt acceptat oricum, chiar dacă viaţa meaconţine greşeli. Când înţeleg că sunt
acceptat, că îi aparţin ca şi copil al Său, atunci nu mă simt respins, străin, îndepărtat de nişte standarde, ci
trăiesc conform acelor standarde pentru că aparţin Lui, sunt iubit şi preţuit. Orice simţământ de
respingere, de teamă, este îndepărtat datorită dragostei în care El mă poartă. Adevărata semnificaţie şi
siguranţă sunt disponibile numai creştinului care îşi pune încrederea în viaţa lui Hristos şi în moartea Sa
substituţională.
Atunci când resursele pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie nu sunt disponibile datorită
necredinţei, individul trăieşte fără speranţa că îşi va împlini vreodată nevoile fundamentale de
semnificaţie şi siguranţă. Viaţa nu va avea niciodată un ţel şi nu va fi împlinită niciodată nevoia
fundamentală de dragoste, departe de Dumnezeu. Oamenii pot să dezvolte strategii alternative pentru a
învăţa cum să se simtă valoroşi, pentru a-şi conserva imaginea sau valoarea de sine, dar aceste strategii
73
defensive nu vor avea niciodată eficienţă reală, pentru că obstacolele peste care trebuie să treacă sunt
insurmontabile.
Oamenii nu se vor bucura niciodată de semnificaţie şi siguranţă, nevoi fundamentale de care au
trebuinţă în mod disperat, pentru ca să trăiască eficient, creativ şi împlinit. Lucrul acesta poate fi realizat
numai împreună cu Dumnezeu.
Interesante sunt concluziile la care a ajuns Freud. El afirmă că principalele două direcţii către
împinse fiinţele umane şi comportamentele acestora, sunt acelea de putere şi plăcere, sau în termenii săi,
tanatos şi eros. Freud utilizează expresia tanatos însemnând moarte şi referindu-se la aceasta ca expresie
finală a dorinţei umane de putere. Eros se referă în mod simplu la dorinţa hedonistă după plăcere. Acestea
nu sunt decât două forme degenerate ale fiinţei căzute în păcat, ale nevoilor fundamentale de semnificaţie
şi siguranţă. Într-o viaţă fără Dumnezeu, probabil că puterea şi plăcerea sunt tot ce ar putea oamenii să
spere în mod realist.
Într-adevăr, lumea de astăzi este caracterizată de două probleme majore, violenţă şi imoralitate.
Este posibil ca acestea să fie rezultatul inevitabil al setei de putere şi de plăcere, însă ultima redută a setei
de putere este distrugerea, violenţa, războiul, iar atunci când plăcerea devine principalul şi supremul scop,
este clar că rezultatele vor fi imoralitatea şi perversiunea.
În Rom. 1,21 Pavel afirmă că atunci când oamenii au eşuat în a-L recunoaşte pe Dumnezeu, au
refuzat să-L proslăvească ca Dumnezeu, nu şi-au plecat genunchiul în faţa Sa dându-i închinare şi-au
pierdut speranţa de a dobândi adevărata semnificaţie. Pavel adaugă: nu au fost niciodată recunoscători şi
mulţumitori. În loc să se bucure de odihnă, împăcare şi dragoste faţă de un Dumnezeu salvator şi să
trăiască într-o atitudine de recunoştinţă şi mulţumire pentru grija şi protecţia Sa, s-au încrezut în ei înşişi
şi au renunţat la adevărata stare de siguranţă. Astfel omenirea s-a înscris pe o spirală descendentă şi
degradantă în care oamenii au încercat să trăiască fără Dumnezeu. ‚Fiindcă, măcar că au cunoscut pe
Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi
inima lor fără pricepere s-a întunecat’ Rom. 1,21.
Rezultatul constă în violenţă, crimă, războaie şi imoralitate, homosexualitate şi suferinţă.
Sadomasochismul pare să fie ultima combinaţie a degenerării nevoii fundamentale a oamenilor de
semnificaţie şi siguranţă, o combinare macabră de putere violentă, sadism şi supunere absolută,
irezistibilă faţă de celălalt, ca masochism.

STADIUL A STADIUL B STADIUL C

Nevoile umane fundamentale pot Fără Dumnezeu, cele mai înalte Consecinţele inevitabile pe
fi satisfăcute doar de Dumnezeu nevoi care pot fi împlinite sunt termen lung ale unei vieţi fără
| pervertite Dumnezeu
↓ | |
↓ ↓

SEMNIFICAŢIE PUTERE VIOLENŢĂ

SIGURANŢĂ PLĂCERE IMORALITATE

Din acest grafic reiese că există trei stadii: A, B şi C. În stadiul A nevoile fundamentale umane, de
semnificaţie şi securitate sunt împlinite numai de Dumnezeu. Fără Dumnezeu, în stadiul B, aceste nevoi
fundamentale, sunt pervertite. Cea de semnificaţie în nevoia de putere, iar cea de siguranţă în nevoia de
plăcere senzuală. Dacă omul constată neîmplinirea şi vidul pe care îl crează setea de putere şi de plăcere
senzuală, poate să-şi revină şi să se întoarcă la Dumnezeu care va împlini nevoia de semnificaţie şi de
securitate. Dacă continuă să se îndepărteze de Dumnezeu, se va îndrepta inexorabil către stadiul al treilea,
74
C, al consecinţelor unei vieţi lipsite de Dumnezeu, în care setea de putere degenerează în violenţă, iar
setea de plăcere, în imoralitate şi perversitate.
Motivaţie: de la trebuinţă, dorinţă, la simptom. Mulţi oameni sunt într-o confuzie teribilă în
legătură cu propriul comportament. Cum ajung să comită lucruri atât de reprobabile? Pavel exprimă
foarte bine acestă rătăcire agonizantă în capitolul 7 din Romani. El constată că este gata să facă şi se
surprinde făcând exact opusul a ceea ce în mod onest doreşte să facă, sau acceptă cu mintea. Aşa cum
observă Pavel, acest comportament nedorit în care se surprinde pare să fie rezultatul unei legi care
operează în profunzimile structurilor noastre instinctuale, în pofida unei alte legi pe care o acceptă
conştiinţa şi spiritul uman. Ceea ce rezultă din această situaţie dilematică, în care se găseşte fiecare dintre
noi, este o luptă agonică a contradicţiilor între tendinţele firii pământeşti şi intenţiile lipsite, însă, de
putere, ale omului de a acţiona conform voinţei lui Dumnezeu.
În faţa acestei lupte, acestei strădanii agonice, magistral descrise de Pavel, cu siguranţă că
răspunsul nu poate fi constituit de clişeele aşa-zis creştine, ca de pildă: “Nu te încrezi suficient în puterea
lui Dumnezeu”, “te încrezi prea mult în propriile-ţi puteri”, “trebuie să răstigneşti firea pământească”,
“roagă-te mai mult pentru eliberare” şi “repetă: ”sângele lui Hristos, sângele lui lui Hristos” şi vei vedea
cum problemele tale vor dispărea. Dar problemele se încăpăţânează să persiste.
Mulţi oameni care încearcă să se schimbe în mod conştiincios şi să devină mai buni nu
experimentează decât un sentiment de neputinţă şi de vinovăţie în confruntarea cu propriile lor dificultăţi
de autocontrol. adevăratul răspuns care ar putea să soluţioneze acestă problemă? De ce nu reuşim în mod
conştient să facem ceea ce mintea nostră acceptă? Răspunsul nu ar putea fi exprimat cu uşurinţă doar în
câteva cuvinte.
Oamenii care acceptă răspunsuri simpliste se îndrepată fie către o atitudine legalistă, autoritară,
către un set rigid de principii şi vor fi dezamăgiţi dacă sunt sinceri, sau vor aplica acest set rigid legalist
doar în legătură cu alţii, ignorând cu bună ştiinţă şi în mod defensiv, propria zădărnicie şi propriul eşec în
legătură cu atingerea acestor standarde, fie vor abandona lupta şi vor adopta un mod de viaţă uşuratic,
neglijent şi libertin.
În legătură cu motivaţia umană, putem face cinci afirmaţii axiomatice după cum urmează:47
1. Motivaţia depinde în mod fundamental de o stare de nevoie sau, mai simplu spus, suntem
motivaţi să ne împlinim propriile nevoi, trebuinţele fundamentale.
2. Motivaţia este o expresie care se referă la aspectul dinamic sau de forţă care conduce la un
anumit comportament. Înainte ca acest comportament să fie realizat, această forţă motivaţională, tendinţă,
îşi face loc în conştiinţă, este gândită, proiectată mai întâi. Această dinamică presupune o anumită
direcţie. Sunt motivat să-mi împlinesc o anumită trebuinţă, făcând anumite lucruri deoarece sunt convins,
că îmi va împlini trebuinţa sau nevoia respectivă.
3. Comportamentul motivat este întotdeauna direcţionat către un scop: cred că ceva îmi va împlini
trebuinţa. Acest ceva devine ţelul sau obiectivul meu.
4. Atunci când acest ţel sau obiectiv nu poate fi atins, când percepţia mea individuală subiectivă
presupune că nu poate fi atins, apare o stare de dezechilibru resimţit subiectiv ca anxietate. Nevoia sau
trebuinţa a cărei satisfacţie este negată, devine o sursă de emoţii negative şi dezechilibre sufleteşti. În
termeni mai simpli, atunci când nu pot avea ceea ce cred că am nevoie pentru a deveni, a dobândi
semnificaţie şi siguranţă, mă simt lipsit de valoare, devalorizat. Atunci sunt motivat să mă protejez, să-mi
protejez nevoia de a mă simţi valoros, de a-mi conserva simţământul valorii şi imaginea de sine şi mă
protejez de suferinţă şi răniri mai profunde minimalizându-mi propriile simţăminte de nesiguranţă şi lipsă
de semnificaţie.
5. Orice comportament este motivat. Nu există persoane nemotivate. Lenea, alinarea, retragerea,
sunt motivate de dorinţa de protejare a sinelui, eului, de simţăminte crescânde de devalorizare. În analiza
comportamentului nu putem spune niciodată “nu există nici un motiv pentru acest lucru”. Este lipsit de
sens. Orice comportament are un sens. El poate fi păcătos, ineficient, bizar, dar are un sens. Pentru a-l
înţelege, trebuie să ştim ce nevoie constituie motivaţia acelui comportament.
75
 Pentru a înţelge un comportament unitar, trebuie să ştim ce trebuinţă constituie motivaţia acelui
comportament, ideile pe care persoana le are în legătură cu ceea ce ar putea să împlinească trebuinţele
sale, scopul pe care îl gândeşte ca determinant sau de dorit şi sucesul sau eşecul pe care l- a înregistrat
în atingerea scopului.
Încercând să explicăm şi să detaliem aceste afirmaţii, să ilustrăm cum pot explica anumite
comportamente.
Simt nevoia să mă simt semnificativ, şi sunt motivat într-un fel oarecare să-mi împlinesc această
nevoie. (Propoziţia 1).
Am fost învăţat, printr-un sistem de valori lumesc fals, că pentru a deveni important trebuie să am
bani, să câştig bani. De aceea, presupun că bogăţia mă poate transforma într-o persoană semnificativă.
(Propoziţia 2)
Astfel, obiectivul meu devine să câştig cât mai mulţi bani. (Propoziţia 3).
Ascultând pastorul care spune că dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi că nu pot sluji
în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui Mamona, că trebuie să caut mai întâi împărăţia Sa, şi că principala
mea preocupare ar trebui să fie comorile cereşti, ceea ce presupune să renunţ la obiectivul meu, scopul
meu de a deveni bogat, pentru că sunt creştin şi crezând că Biblia este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.
Sunt complet de acord cu ceea ce predică pastorul, dar în acelaşi timp simt o tensiune lăuntrică care mă
împinge irezistibil să fac rost de bani. Să câştig cât mai mulţi bani. Eu încerc să-i fac faţă. Dar nu sunt în
stare. Rugăciunea, pocăinţa, consacrarea, toate acestea mă fac să mă simt mai bine pentru un timp, dar
lăcomia de bani rămâne foarte puternică.
Problema reală nu este dragostea faţă de bani, ci mai degrabă credinţa eronată, presupunerea
învăţată că semnificaţia personală depinde de bogăţia financiară. Până când această idee nu este în mod
deliberat şi conştient respinsă, voi fi tot timpul însetat după câştigul de bani, indiferent cât de dureroase şi
sincere ar fi încercările mele de a mărturisi şi de a mă consacra lui Dumnezeu în legătură cu păcatul meu
legat de lăcomia de bani.
Dacă voi câştiga bani, mă simt vinovat pentru că ştiu că dorinţa mea este greşită, dar mă simt
totuşi ceva mai bine înlăuntrul meu. Am încercat să ating un anumit grad de semnificaţie, în concordanţă
cu presupunerea mea eronată, dar fermă.
Chiar dacă reuşesc să câştig mai mulţi bani, continui să mă simt lipsit de valoare. (Propoziţia 4).
Probabil că voi renunţa la o profesiune destul de eficientă şi plină de succes pentru a mă angaja
într-o slujire creştină full-time, dar nu voi avea simţământul unei depline împliniri până ce nu voi reuşi să-
mi schimb concepţie în legătură cu ceea ce mă transformă într-o persoană semnificativă. Dacă voi
continua în efortul de a câştiga cât mai mulţi bani, dar voi experimenta un eşec financiar, atunci îmi voi
dubla eforturile ca să fac faţă acestei dorinţe consumtive, compulsive după câştig bănesc. Atât timp cât, în
mod inconştient, cred că banii înseamnă semnificaţie, niciodată nu mă voi opri, voi continua să nutresc
această lăcomie faţă de bani, pentru că sunt motivat continuu să-mi împlinesc nevoia fundamentală din
propoziţia 1.
Pavel spune că adevărata transformare depinde de reînnoirea minţii noastre. “Ci să vă înnoiţi în
duhul minţii voatre, să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia.” Spus într-un alt mod, energia, dinamica
noastră motivaţională, trebuie să fie canalizată într-o direcţie diferită, dacă vrem să ne schimbăm
concepţia în legătură cu modalitatea în care putem să ne împlinim nevoile fundamentale.
Dacă eforturile mele de a mă schimba sunt focalizate mai degrabă asupra comportamentului decât
asupra gândirii, o schimbare autentică nu va fi niciodată realizată. Dacă nu pot să-mi ating scopul de a
câştiga bani, şi nici nu pot să-mi corectez propria concepţie, atunci s-ar putea să apelez la strategii
incorecte, neetice, pentru a-mi atinge scopul. Ştiind că sunt greşit, mă voi urî pe mine însumi pentru că
mă comport în mod păcătos, dar voi continua să acţionez în acelaşi sens. Motivaţia de a-mi împlini
trebuinţele sau nevoile personale, este copleşitor de puternică.
Este posibil ca să-mi dezvolt o conştiinţă împietrită pentru a mă gratifica cu un pseudosimţământ
de linişte şi împăcare. Sau aş putea să apelez la crearea unor manevre, defense, desemnate să mă protejeze
76
de un simţământ de devalorizare personală. (Propoziţia 4). Aş putea să dezvolt un tip de fatigabilitate
psiho-somatică sau nişte tulburări de vorbire de tipul balbismului sau o migrenă. Aş putea să dezvolt chiar
o simptomatologie mai complexă psihologică, de tipul depresiei, anxietăţii, sau atacurilor de panică sau a
unei insomnii cronice. Aceste probleme vor servi drept paravan util în atenuarea durerii de a mă simţi
lipsit de valoare.
Mă pot mângâia în felul acesta cu convingerea că numai datorită faptului că mă confrunt cu o
sănătate precară, am înregistrat eşecuri. Astfel propria imagine de sine, valoarea personală este salvată,
referitor la eşecul financiar. Deşi simptomele pe care le-am dezvoltat nu sunt fabricate nici conştiet şi nici
deliberat, ele au intenţia inconştientă de a îndeplini această funcţie psihologică.
Totuşi simptomele nu sunt o manieră eficientă în prevenirea celei mai profunde şi grave dureri
sufleteşti, acea recunoaştere onestă şi conştientă că sunt lipsit de valoare. (Propoziţia 5). Până în
momentul în care voi atinge acestă ultimă redută, orice gând sau tentativă suicidară nu are alt caracter
decât manipulativ, desemnat oarecum să-mi salveze şi ultimele reminiscenţe de valoare în ochii
conştiinţei. Când nu mai există nici o posibilitate, nici un refugiu în acceptarea faptului că sunt complet
lipsit de valoare personală, atunci însuşi actul suicidar poate deveni, în propria mentalitate sau conştiinţă
o alternativă raţională. Tentativa suicidară se poate în acest moment transforma în act suicidar reuşit.
Referitor la aspectul motivaţiei, putem aborda această problematică şi din perspectiva lui
Abraham Maslow, cel care a alcătuit clasica şi celebra piramidă a trebuinţelor umane fundamentale. El
descrie cinci nevoi umane fundamentale. Pentru a fi îndeplinită oricare dintre nevoile fundamentale
ierarhic superioare, trebuie în prealabil să fie satisfăcută cea inferioară, cea precedentă.
Conform lui Maslow, cele cinci trebuinţe începând de la bază sunt următoarele:
1. Nevoi fizice, biologice: alimentaţie, apă, elemente necesare pentru menţinerea vieţii biologice.
2. Siguranţă. Maslow înţelege prin aceasta siguranţă fizică, o încredere suficient de trainică şi
justificată că nevoile biologice vor fi împlinite, şi mâine.
3. Dragoste, ceea ce am numit mai devreme sentimentul de siguranţă.
4. Scop, sau ceea ce am numit semnificaţie, şi în fine
5. Autorealizare, în opinia lui Maslow expresia celor mai multe calităţi umane. Dezvoltarea
propriei personalităţi într-o manieră completă, creativă şi capabilă să se exprime pe sine.
Caracteristica esenţială a teoriei lui Maslow este că oamenii nu sunt motivaţi să împlinească
nevoile cele mai înalte până când nevoile cele mai joase sau fundamentale nu sunt deja satisfăcute. Dacă
nu am asigurată hrană în acest moment, voi fi mai puţin preocupat de ceea ce mi se va întâmpla mâine.
Dacă sunt profund preocupat în legătură cu posibilitatea de a supravieţui mâine, fiind ameninţat cu
foametea, nu voi fi interesat, nu mă voi preocupa de scopul meu în viaţă, să zicem.
De asemenea, piramida trebuinţelor lui Maslow sugerează că siguranţa sau dragostea este o
nevoie fundamentală primordială care trebuie aşezată sub scop sau semnificaţie. În orice caz, vom vedea,
amândouă trebuie împlinite pentru ca să devin o persoană motivată de a mă exprima pe mine însumi, şi s-
o fac în termeni realişti. Atunci când mă bucur de siguranţă şi semnificanţă, pot ştii exact cine sunt şi ce
doresc de la viaţă.
Dumnezeu este infinit şi o fiinţă personală, iar omul este creat după chipul Său dar are caractere
personale, dar finite. Ca fiinţă finită, este dependent de resurse externe care să-i împlinească propriile
nevoi. Spunem că este o fiinţă contingentă.
Nevoile sale biologice, ca fiinţă creată, corespund primelor două trebuinţe ale lui Maslow.
Trebuinţele fizice, care trebuiesc împlinite astăzi, şi încrederea că ele vor fi împlinite de asemenea şi
mâine.
Cea de a treia şi a patra trebuinţă descrise de Maslow, dragostea şi semnificaţia sau scopul, ar
putea fi numite trebuinţe personale ale omului, trebuinţa de siguranţă şi semnificanţă.
Autorealizarea, ultima şi cea mai înaltă trebuinţă din sistemul lui Maslow, se apropie foarte mult
de conceptul biblic de a deveni matur în Hristos, dezvoltând acele caracteristici specifice Domnului şi

77
Mântuitorului nostru, fiind capabili să exprimăm valoarea pe care Dumnezeu ne-o atribuie în închinarea
de bună voie faţă de Dumnezeu şi în slujirea altora prin exercitarea darurilor spirituale.
Să notăm că primele patru trebuinţe sunt în mod fundamental centrate pe eu, pe sine. Ele implică
mai degrabă primirea decât oferirea. Trebuie să-mi adjudec nişte resurse externe pentru a-mi împlini
trebuinţele biologice şi să experimentez dragoste şi simţământul semnificaţiei. Motivaţia de a împlini
aceste patru trebuinţe primordiale este numită motivaţie de deficit, sau deficit motivaţional. Dorinţa care
mă împinge datorită simţământului că-mi lipseşte ceva, şi sensul motivaţional este desemnat să-mi
împlinească ceea ce-mi lipseşte.
Numai ultima trebuinţă desemnată de Maslow, autorealizarea, ne permite să ne manifestăm în
mod neegoist, neegocentric şi să manifestăm o motivaţie centrată pe celălalt, dispus mai degrabă s-ofere
decât să primească. Este interesant de notat că Adler aprecia sănătatea mentală în termenii dezvoltării a
ceea ce numea interes social, o manifestare activă a preocupării faţă de nevoile celorlalţi.
Într-un sens similar, preşedintele Asociaţiei Psihologice Americane punea sub semnul întrebării
noul model al sănătăţii psihice centrat sau subliniază doar gratificarea de sine. El arăta că sublinierea
noastră insistentă asupra individualismului, pleacă de la presupunerea pe care am întreţinut-o că libertatea
faţă de conflicte, absenţa acestor conflicte interioare, ar depinde de dobândirea a tot ceea ce dorim şi
atunci când dorim orice lucru. El sugera că un element mult mai important al adaptării umane nu constă
în ceea ce dobândim, ci mai degrabă în ceea ce oferim, o preocupare faţă de bunăstarea socială, ca măsură
a unei negări de sine responsabile, şi a unei aderenţe faţă de standardele morale.
Această concepţie pare să fie consecventă cu învăţătura Domnului Hrsitos: dacă doriţi să vă
salvaţi sufletul sau viaţa, trebuie să-l sacrificaţi, să-l pierdeţi. În acest caz, este adevărat că sănătatea
psihică este cel mai bine definită în termenii unui autentic interes al persoanei în a se exprima pe sine
pentru binele sau în favoarea celorlalţi şi că este imposibil de a atinge acest stadiu de realizare de sine
când primele patru trebuinţe cu caracter individualist şi egoist nu sunt împlinite.
Din aceste afirmaţii pot fi trase unele concluzii care trebuie raportate la o bază scripturistică. Aşa
cum am mai spus, trebuinţele noastre fundamentale de siguranţă şi semnificanţă, nu pot fi pe deplin
împlinite decât în relaţie cu un Dumnezeu personal. Din această afirmaţie rezultă că numai creştinii, ca
oameni care au o relaţie autentică cu Dumnezeu pot să se bucure cu adevărat de o împlinire, şi dezvoltare
personală armonioasă. Prezentată într-o formă logică, această argumentaţie arată după cum urmează:
1. Pentru a fi cu adevărat adaptată, persoana trebuie să atingă stadiul de autorealizare cinci
Maslow
2. Pentru a atinge acest stadiu, trebuie mai întâi să parcurgă primele patru stadii. Astfel,
trebuinţele fizice şi personale trebuie să fie împlinite înainte de a deveni autorealizat
3. Dacă trebuinţele personale pot fi împlinite numai într-o relaţie cu un Dumnezeu personal,
atunci creştinul, ca şi copil al lui Dumnezeu, are resursele necesare pentru a atinge în mod autentic cel
de-al cincilea stadiu al realizării de sine, devenind astfel cu adevărat bine adaptat.
Cu siguranţă că şi necreştinii îşi împlinesc trebuinţele lor fizice, biologice fără ca să se bizuie pe
Dumnezeu în mod conştient. Cea de-a doua treaptă, nevoia de a fi sigur că trebuinţele biologice vor fi
împlinite şi mâine şi într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, nu poate fi asigurată niciodată în
mod autentic, având în vedere incertitudinea existenţei pe acest pământ.
Totuşi, dacă există prosperitate, un cont rotund în bancă, oamenii pot avea simţământul că
trebuinţele lor de semnificanţă şi siguranţă sunt deja împlinite. Aceste stadii sunt urmărite cu precădere de
către necreştini. În aparenţă, chiar şi fără o relaţie profundă cu Dumnezeu este posibil să atingi un relativ
sentiment de siguranţă, să ai un tovarăş de viaţă drăgăstos, un grup de prieteni, şi un oarecare simţământ
de siguranţă şi semnificaţie legat de propria persoană. Orice om consideră astfel de lucruri importante. Pe
baza unui simţământ de satisfacţie subiectivă, oarecum contrafăcut, oamenii ajung să trăiască un
simţământ de realizare, de semnificanţă şi siguranţă şi, chiar se consideră realizaţi.
Este adevărat, însă, că orice încercare de a împlini nevoile profunde de autorealizare autentică fără
o consacrare faţă de Dumnezeu şi faţă de Isus Hristos, nu este decât un fel de scurt-circuitare.
78
Necredincioşii se simt oarecum cantonaţi în primele trei-patru stadii şi nu vor fi niciodată satisfăcuţi în
mod autentic în realizarea de sine şi în dobândirea unei autentice semnificaţii şi siguranţă. Un
necredincios va fi întotdeauna copleşit şi orbit de egoism, se va cantona în materialitate şi nu va fi motivat
cu adevărat să devină creştin.
Cineva ar putea s-obiecteze că mulţimea necredincioşilor nu manifestă interes faţă de ceilalţi
oameni şi totuşi pot să se dedice unor cauze umanitare. Nu sunt acestea o expresie a unei autentice
realizări de sine? Nu, pentru că, de fapt, o persoană lipsită de Dumnezeu sau fără o relaţie autentică cu
Dumnezeu, va fi grevată de trebuinţe nesatisfăcute în mod autentic, trebuinţe de semnificanţă, de
siguranţă şi de a fi iubit.
Într-adevăr Dumnezeu este absolut indispensabil în împlinirea trebuinţelor personale
fundamentale. De aceea, indiferent cât de bine realizat ar fi un necredincios sau un necreştin, oricât de
echilibrat ar părea, el nu poate fi motivat decât într-un sens al motivaţiei care operează din deficit. Miezul
motivaţional al comportamentului său nu este susţinut decât de dorinţa de a-şi împlini propriile trebuinţe
şi nevoi, este în mod fundamental self centrat, este împins înainte doar de deficitul motivaţional de a-şi
adjudeca şi împlini pentru sine însuşi ceea ce-i lipseşte.
Pentru oricine recunoaşte în profunzimile sale sufleteşti, numai Dumnezeu poate să satisfacă şi să
dea împlinire unor trebuinţe cu adevărat neegosite şi să conducă la o adevărată autorealizare şi dezvoltare
armonioasă a personalităţii. În cazul în care acest demers este cu adevărat corect, orice credincios, orice
creştin ar trebui să fie o persoană cu adevărat realizată, plin de grijă şi compasiune pentru celălalt, pentru
semenul său, liber de orice manifestare egocentrică, de orice meschinărie, supărare şi orice fel de
manifestare derivând din preocuparea egosită de a dobândi pe orice cale împlinirea trebuinţelor proprii.
Teoretic creştinii se află în poziţia privilegiată de a fi liberi de deficitul motivaţional. Putem trăi în
mod consecvent, dincolo de primele patru stadii al lui Maslow, bucurându-ne de autorealizarea specifică
stadiului cinci, folosind propria noastră existenţă şi viaţă ca un instrument al lui Dumnezeu în beneficiul
semenilor. Apostolul Pavel reproşa creştinilor că trăiesc ca oameni obişnuiţi, ordinari; de asemenea,
Domnul Hristos reproşa la un moment dat ucenicilor şi celor ce-L urmau în Predica de pe Munte “ce
lucru neobişnuit faceţi” fiindcă, deseori, suntem foarte puţin diferiţi în preocupările noastre lumeşti,
egoiste.
Motivaţia pentru un comportament firesc nu este greu de descoperit. Într-un cuvânt, este o
problemă de necredinţă, sau mai bine exprimat, de convingeri eronate. Dacă deschidem Biblia şi căutăm
textele prin care Dumnezeu promite că va împlini fiecare din trebuinţele de pe lista piramidală a lui
Maslow, vom constata că toate acestea sunt mai mult decât asigurate. Ceea ce rămâne este să avem
capacitatea de a intra în posesia a ceea ce ne este făgăduit. Creştinul trebuie să parcurgă primele patru
stadii prin credinţă şi să se stabilizeze în stadiul al cincilea.
Iată câteva exemple de astfel de făgăduinţe:
Dumnezeu promite să împlinească trebuinţele noastre fizice, biologice – ‚Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra’ Mat.6,33.
Dumnezeu are în vedere trebuinţele noastre din viitor: ‚Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine,
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei’ Mat.6,34, ‚ Nu vă îngrijoraţi de
nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu
mulţumiri’ Fil.4,6.19;
Dumnezeu împlineşte trebuinţele noastre de dragoste şi siguranţă – ‚Cine ne va despărţi pe noi de
dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
sau primejdia sau sabia? …nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi’ Rom.8,35.39,
Rom.5,8;
Dumnezeu împlineşte trebuinţele noastre pentru semnificanţă şi o viaţă care să aibă scop – ‚Căci
pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în
79
Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. El îţi
izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare. ’ Fil. 1,21; Efes.2,10; Ps.103,4.
Gradul în care orice creştin ia în consideraţie şi crede aceste texte îi asigură libertatea şi eliberarea
faţă de o viaţă dedicată egoismului şi preocupării exclusive faţă de sine. Indiferent dacă în mod aparent
trebuinţele sale sunt împlinite sau nu, el este capabil să progreseze către adevărata realizare de sine,
ştiind, cu convingere şi încredere, nu neapărat simţind acest lucru, că toate trebuinţele sale vor fi împlinite
în concordanţă cu scopul lui Dumnezeu şi că toate trebuinţele sale fizice personale vor fi realizate acum şi
în totdeauna, pe deplin.
Să fii convins de acest lucru, confruntat fiind cu presiunea extraordinară al sistemului de valori al
acestei lumi care trăieşte doar pentru satisfacţie imediată, pentru îmbogăţire şi plăcere, presupune să ai o
încredere neclintită faţă de autoritatea Scripturii. Este surprinzător să auzi uneori că în probleme
psihologice Biblia este utilă, dar nu autoritară. E ca şi cum Scriptura ar putea să manifeste acurateţe în
învăţăturile sale spirituale sau teologice, dar ar putea fi incorectă în domeniul ştiinţific sau al revelaţiei
generale.
Cei ce se bizuie pe Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să insiste în mod principial că tot ceea ce
afirmă Scriptura este în mod absolut adevărat şi se bucură de o autoritate infailibilă. Atunci când
Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său că trebuinţele mele fizice, biologice, personale şi spirituale vor fi
împlinite, înseamnă că aşa se va întâmpla, acest lucru va avea loc. Chiar dacă eu, ca fiinţă precară pe
acest pământ, mă răzvrătesc şi mă lupt cu mine însumi, spunând “niciodată nu reuşesc să mă simt cu
adevărat în siguranţă şi având semnificanţă, mă simt lipsit de valoare”, trebuie să mă încred şi să mă
consacru înaintea lui Dumnezue, prin Cuvântul şi prin harul Său.
Experimentând comuniunea cu Dumnezeu, permiţându-I lui Dumnezeu să intervină în propria
existenţă, vom putea să verificăm veridicitatea făgăduinţelor Sale. De altfel, adoptând cele mai moderne
şi sofisticate metode psihoterapeutice, terapeuţii şi psihologii nu încearcă decât să rezolve astfel de
probleme pe o cale ocolită şi niciodată în mod pe deplin satisfăcător, aşa cum promite Dumnezeu s-o
facă. Creştinul nu va apărea niciodată din perspectiva deficitului motivaţional, ci mai degrabă din acela al
deplinei împliniri. Vieţile noastre ar trebui să fie o expresie a completei împliniri în închinare şi slujire.
În felul acesta, motivaţia devine o modalitate potrivită de autorealizare. Atunci când resimţim un
deficit, avem tendinţa de a acţiona pentru a-l umple. Una este să pretinzi că, prin credinţă nevoile noastre
sunt deja împlinite şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu trăim deja în stadiul cinci, şi altceva este ca acest lucru
să se întâmple cu adevărat în propria ta existenţă.
În concluzie, reţinem că oamenii sunt motivaţi să-şi împlinească propriile trebuinţe. Dacă sunt
flămânzi, se vor comporta astfel încât să-şi asigure hrana. Dacă se simt în nesiguranţă, vor încerca să
găsească dragoste. Până în momentul în care trebuinţele personale sunt împlinite, omul acţionează din
perspectiva unui deficit motivaţional. Motivaţia sa este caracterizată de preocupare de sine. El încearcă
să-şi împlinească propriile nevoi şi trebuinţe. Probabil că cea mai bună înţelegere a conceptului de
motivaţie este acela dinamic, de forţă, putere, de a face ceva considerat de persoana în cauză că va
conduce la împlinirea unor nevoi şi trebuinţe fundamentale.
Călăuziţi de sistemul de valori fals al lumii acesteia, oamenii dezvoltă idei şi modalităţi de a-şi
îndeplini propriile trebuinţe de semnificanţă şi siguranţă. Convingerile lor sunt determinante în conturarea
preocupărilor şi a scopurilor lor. Aceste obiective sau scopuri, fie ele bogăţie, bani, putere, nu vor fi
niciodată împlinite cu adevărat, dacă oamenii nu recunosc că adevărata împlinire a trebuinţelor
fundamentale ale fiinţei umane nu poate proveni decât dintr-o relaţie cu Dumnezeu, cu Isus Hristos.
Pentru a înţelege mobilul comportamentului nostru trebuie să înţelegem că de cele mai multe ori
acţionăm din perspectiva unui deficit motivaţional, încrecând s-obţinem ceea ce considerăm că ne va
împlini trebuinţele personale. Atunci când un obiectiv către care aspirăm nu este atins, suntem motivaţi să
ne protejăm de simţămintele dureroase de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie. Alcoolismul,
supraponderalitatea, consumul de droguri, setea după bogăţie sau după plăceri senzuale, multe din

80
manifestările psiho-somatice, sunt forme derizorii de eşuare în împlinirea autentică a trebuinţelor fizice,
personale şi spirituale.
Structura personalităţii şi etiologia psihospirituală. În descrierea personalităţii este important
să subliniem două aspecte. Primul, faptul că realitatea psihică nu poate fi cunoscută în mod direct şi că la
nivelul cunoaşterii actuale nu ştim cum se transformă realităţile neuro-fiziologice în realităţi psihice.
Desigur, există multe zone albe în neuro-fiziologie, dar acest prag, ca şi celelalte praguri existenţiale: al
trecerii de la non-existent la existent, de la non-viu la viu, de la non-conştient la conştient, şi acela de la
muritor la nemurire, presupun intervenţia directă a Creatorului.
De asemenea, a doua afirmaţie importantă este că aşa cum se întâmplă şi în domeniul anatomiei,
nu putem aprecia fiinţa umană ca părţi componente separate. Putem face lucrul acesta în studiul anatomiei
sau al fiziologiei, putem vorbi de sisteme, de aparate, de organe, dar o fiinţă umană este mai mult decât
suma plămânilor, ficatului, inimii şi celorlalte organe vitale sau adiacente. Trebuie să înţelegem fiinţa
umană ca un sistem complet, mai mult decât suma părţilor sale componente, să înţelegem fiinţa umană în
integralitatea sa, conform holismului biblic.
De asemenea, trebuie să înţelegem că o persoană este indivizibilă, că nu numai în părţile sale
componente, dar şi în funcţionarea sa, exprimându-şi în fiecare moment totalitatea sa. Folosim termeni ca
spirit, suflet, corp, şi acestea sunt nivele sau dimensiuni ale fiinţei umane. Nefiind un tratat de psihologie
sau antropologie, deseori Scriptura utilizează termeni structurali interşanjabili, folosind un limbaj comun,
accesibil oricărei fiinţe candidate la salvare, la mântuire. Totuşi, în viziunea de ansamblu, direcţia
filozofică dată de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână fundamentală şi primordială, trebuie să
rămână adevărul la care ne vom raporta în orice moment.
Pentru a înţelege cum funcţionează psihicul uman, va trebui în mod didactic să-i descriem
componentele. Mai întâi ne vom referi la conştient sau partea conştientă a minţii umane. Omul are
autoconştienţă sau conştienţa de sine. El poate să se refere la sine în manieră propoziţională. Se poate
delimita faţă de mediul extern natural sau social. Atunci când are loc un eveniment extern, mă raportez la
El şi vorbesc în termeni diferiţi despre existenţa mea în raport cu acest element exterior.
Coloratura pe care o au aceste evenimente este în cea mai mare măsură, atribuită de noi înşine.
Este modalitatea noastră de a reflecta realitatea. Nu evenimentele, nu realităţile exterioare îmi controlează
simţămintele, ci propria evaluare mentală mă afectează şi dictează felul cum mă simt. Atât Freud, cât şi
Skiner, sunt de acord cu faptul că o persoană este responsabilă în legătură cu problemele pe care le are.
De asemenea, Adler, Ellis, Rogers şi alţii acordă mare importanţă felului în care o pesoană percepe ceea
ce i se întâmplă şi reacţiile sale emoţionale, comportamentale la acestea.
Dacă o persoană percepe un anumit eveniment ca o ameninţare faţă de propriile trebuinţe
personale, va trăi simţăminte negative puternice şi va adopta o atitudine defensivă faţă de acel eveniment.
Noi obişnuim să luptăm, ne confruntăm, reacţionăm atunci când ne simţim ameninţaţi în trebuinţele
noastre fundamentale. Dimpotrivă, atunci când considerăm că un anumit eveniment ne satisface
trebuinţele de semnificanţă, siguranţă, ne simţim bine şi reflectăm lucrul acesta prin atitudinea noastră.
Deci, hotărâtor pentru faptul cum se simte o anumită persoană, este modul în care evaluează mental ceea
ce s-a petrecut şi atitudinea, comportamentul prin care aceasta reacţionează.
Expresia greacă pentru minte sau conştiinţă este nous. Aceasta înseamnă conştiinţa reflectivă,
cuprinzând facultăţile percepţiei şi înţelegerii, cât şi pe acelea ale simţămintelor, judecăţii şi exprimării
hotărârii sau voinţei. Importanţa conştientului este subliniată în Rom.12,2 atunci când Pavel spune că
trebuie ‚să ne reînnoim în duhul minţii noastre’. Aceasta înseamnă că, creşterea şi maturizarea personală,
spirituală, depinde de modul în care percep şi evaluez lumea, cu alte cuvinte, de cadrul la care mă
raportez precum şi de evenimentele pe care le trăiesc. ‚Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să
vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută
şi desăvârşită’ Rom.12,2
În Scriptură, de pildă în Rom.8,15: ‚Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi
primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: “Ava! adică: Tată!”’ putem găsi şi expresia fronema, care
81
ar putea să definească componenta inconştientă a minţii umane. Este acea parte inconştientă a
funcţionării mintale care reprezintă rezervorul unor presupuneri fundamentale pe care oamenii în mod
ferm şi emoţional şi le formează în legătură cu modalitatea în care propriile trebuinţe şi nevoi de siguranţă
şi semnificaţie sunt împlinite. Fiecare dintre noi a fost programat în inconştientul său să creadă că
fericirea, valoarea, bucuria, toate lucrurile bune ale vieţii, depind, de cine altcineva, decât de Dumnezeu!?
Firea noastră, acea dispoziţie înnăscută de a ne opune şi a ne răzvrăti faţă de Dumnezeu, este gata
să răspundă sistemului fals de priorităţi şi valori al lumii şi să se considere că noi înşine, ne suntem
suficienţi, că ne putem împlini prin noi înşine, că putem să realizăm adevărata valoare personală şi
socială, adaptarea şi armonia fără ca mai întâi să ne plecăm în închinare în faţa crucii lui Hristos. Desigur
Satan încurajează dezvoltarea acestor convingeri, sistemele sociale sunt astfel concepute în mod tactic şi
strategic de Satan ca să vină în întâmpinarea dorinţelor pervertite ale firii noastre pământeşti.
În felul acesta este neglijată modalitatea regală de împlinire a trebuinţelor fundamentale pe care
Dumnezeu o oferă. Datorită înclinaţiilor fireşti, suntem dispuşi să dezvoltăm presupuneri greşite în
legătură cu modalitatea în care vor fi împlinite propriile noastre trebuinţe. Adler a găsit o expresie
adecvată a acestor presupuneri fundamentale pe care le-a denumit “ficţiuni călăuzitoare ale persoanei”,
constând în convingeri eronate care apoi determină cea mai mare parte a comportamentului şi
simţămintelor noastre. Putem face unele afirmaţii, în mod conştient, care ne vor influenţa în mod puternic
şi hotărâtor, profund, felul în care ne simţim şi ceea ce vom face ulterior.
Important este să realizăm izvorul, originea acestor afirmaţii. Conţinutul acestor propoziţii pe
care ni le spunem în conştiinţa noastră, pornesc de la presupuneri greşite pe care le păstrăm în inconştient.
În mod frecvent, nu suntem conştienţi de sistemul nostru eronat de convingeri în legătură cu modalitatea
cea mai potrivită de a ne împlini trebuinţele. Şi totuşi, astfel de convingeri nesfinte, fireşti, determină în
mod hotărâtor turnura pe care o iau evenimentele în viaţa noastră, felul în care va fi configurată concepţia
noastră, în care ne vom structura propria lume lăuntrică şi exterioară şi mai ales felul în care ne vom
comporta şi simţămintele care vor colora acest comportament.
De aceea s-a afirmat că bătălia supremă care se dă astăzi, este pentru mintea oamenilor.
Influenţând o persoană în convingerile sale, practic îi influenţezi întreaga viaţă, întreaga existenţă. Deşi
sistemul de presupuneri greşite pe care îl adoptă fiecare persoană este variabil, totuşi sunt câteva idei
comune care se regăsesc în fiecare sistem de convingeri eronate, după cum urmează:
1. Trebuie să mă bucur de succes financiar pentru a fi cu adevărat semnificativ, valoarea
financiară este identică cu valoarea personală.
2. Trebuie să nu fiu criticat niciodată pentru ca să mă simt în siguranţă şi iubit. În fiecare moment
toată lumea trebuie să mă aprobe pentru ceea ce fac.
3. Toţi ceilalţi trebuie să recunoască propriile mele abilităţi, pentru ca să fiu cu adevărat
semnificativ.
4. Siguranţa mea depinde de maturitatea mea spirituală.
5. Semnificaţia mea depinde de succesul meu în slujire, în ceea ce fac.
6. Trebuie să nu greşesc niciodată, să nu eşuez niciodată. În mod arbitrar, definesc standardele de
succes la graniţa perfecţiunii. Niciodată eşec pentru a avea o imagine de sine şi valorizare personală
acceptabilă.
Dacă în evaluarea evenimentelor care ni se întâmplă depindem de criterii de felul celor de mai
sus, nu este de mirare că mulţi oameni devin anxioşi, dezvoltă sentimente de vinovăţie, depresie sau
resentimente. Pentru consilier este foarte important să exploreze sistemul de presupuneri al persoanei care
solicită asistenţa, sprijinul. Din evaluarea sistemului său de presupuneri, pot fi dezvoltate adevăratele
direcţii de lucru în restructurarea şi în ajutorul pe care i-l dăm ca să depăşească simptomatologia
psihopatologică.
Mecanisme defensive. Trebuie să înţelegem, însă, că puţini oameni se vor bucura să descopere
lucruri neplăcute despre ei înşişi. Este foarte greu pentru cineva să admită că obiectivele sale în afaceri
sunt ambiţii egocentrice şi modalităţi eronate de a-şi găsi resursele de valoare personală. Rezistenţa faţă
82
de recunoaştera acestui sistem egoist de călăuzire fictivă poate să ia multiple forme, de la negare până la
confuzii mari. Este dificil, dacă nu chiar frustrant, să constaţi că un pacient căruia îi dezvălui modalitatea
de a gândi, de a evalua şi aprecia existenţa, îţi răspunde în mod nesigur: “ştiu şi eu, posibil, nu ştiu, sunt
confuz”.
Nimic nu este mai uşor decât să te autoînşeli. Descoperirea autentică de sine este dureroasă. Ea ne
răneşte mândria, ne spulberă opiniile pe care le-am nutrit şi le-am îndrăgit atât de mult despre noi înşine.
Scriptura ne învaţă că suntem maeştri ai autoînşelării şi că avem nevoie de ajutor supranatural pentru a
constata cine suntem cu adevărat. Ier.17,9-10: ‚Inima omenească este nespus de înşelătoare şi
deznădăjduit de rea: cine poate s-o cunoască?’
Explorarea cu onestitate şi acurateţe a profunzimilor lăuntrice ale fiinţei umane este unul din
prerogativele speciale ale lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Consilierea creştină depinde în mod hotărâtor,
în această privinţă, ca şi în altele, de lucrarea Duhului Sfânt. Fără asistenţa divină, nimeni nu va percepe
şi nu va accepta adevărata măsură a egoismului şi abordării greşite pe care o practică în viaţă.
Psihologii şi-au bătut capul îndelung cu problema rezistenţei care poate fi definită ca efortul
pacientului de a preveni aducerea în conştient a unor materiale inconştiente dureroase. Din punct de
vedere psihologic rezistenţa poate fi explicată în două moduri.
În primul rând este o idee care a fost puternic întărită prin acte repetate de-a lungul anilor şi
foarte greu de modificat. Credinţa a devenit o parte a personalităţii acestuia, atâta timp cât se simte
confortabil, aşa cum te simţi bine într-o pereche de pantofi pe care i-ai purtat deja multă vreme şi cu care
te-ai obişnuit. Orice schimbare a unei atitudini familiare este dureroasă şi percepută ca ameninţătoare.
În al doilea rând, este important să realizăm că presupunerile fundamentale sunt mai mult decât
nişte convingeri doar sub aspect logic. Dacă noi, cu ajutorul conştientului reţinem anumite evaluări
propoziţionale logice, atunci în inconştient îşi au rădăcinile atitudinile noastre. Atitudinile au resorturi
afective şi emoţionale, cât şi componente cognitive. Ele sunt dezvoltate într-o atmosferă de tensiune
emoţională în care persoana caută cu îndârjire să-şi împlinească propriile sale trebuinţe şi este devorată de
această dorinţă. “Trebuie să devin valoros. Cum s-o fac?”
Apoi lumea îi oferă nişte standarde, nişte chei care în mod aparent par să-i satisfacă setea şi să
împlinească trebuinţele fundamentale. Când cineva acceptă o anumită convingere şi adoptă o anumită
strategie pentru a-şi realiza valoarea, începe să împărtăşească, o anumită convingere eronată cu deosebită
intensitate. A încerca să-i subminezi această convingere, înseamnă să-i subminezi sensul vieţii, să
ameninţi însăşi existenţa.
Consilierea care încearcă doar să înveţe în mod logic anumite adevăruri, fără preocupare pentru
componenta emoţională ameninţată în realizarea schimbării, este o abordare superficială care nu face
decât să împingă pe pacient către rezistenţă.
Relaţia dintre consilier şi pacient este fundamentală. Numai într-o atmosferă de siguranţă, în
care pacientul sau clientul poate să se deschidă în mod autentic faţă de sine însuşi şi să ia în considerare
schimbarea convingerilor pe care le-a îndrăgit şi le-a practicat ani de-a rândul, în tendinţa de a dobândi
valoare personală. Cabinetul de consiliere trebuie să fie un loc sigur în care clientul sau pacientul ştie că
este acceptat ca o persoană, indiferent de problemele pe care le aduce cu sine.
Creştinii ar face bine să citească referinţele lui Carl Rogers asupra nevoii de acceptare autentică şi
profundă a pacientului ca fiinţă umană valoroasă. Rogers spune “Mă implic profund în relaţia terapeutică,
având o ipoteză sau convingerea că încrederea mea, înţelegerea lăuntrului persoanei cu care stau faţă în
faţă va conduce la un proces semnificativ al devenirii. Astfel, intru într-o relaţie adevărată cu acea
persoană.” În felul acesta relaţia de parteneriat dintre terapeut şi pacient este un mijloc important de a-l
determina pe acesta să facă schimbări. Numai în condiţiile în care vom manifesta o autentică acceptare şi
preţuire a celuilalt, acesta se va simţi în siguranţă să se deschidă, să intre într-o relaţie conlucrativă de
consiliere, care va facilita schimbarea până în profunzimile trăirilor emoţionale şi a convingerilor eronate.
Orientare fundamentală, ţeluri, comandamente de viaţă. Inima, al 3-lea element din
personalitatea umană implică orientarea pe care o persoană a ales-o. Scriptura vorbeşte frecvent despre
83
inima omului. Expresia grecească cardia este utilizată în numeroase contexte şi are semnificaţii diferite.
Cu siguranţă că, în primul rând, inima desemnează organul vital al omului, acela care nu este decât o
masă musculară, eventual cu nişte centri şi căi de conducere, dar a cărui ritm depinde atât de sensibil de
stările noastre emoţionale şi însoţite de manifestări vegetative. De asemenea, Scriptura ne învaţă că viaţa
este în sânge, Lev. 17,11: ‚Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, să slujească
de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el, face sângele ispăşire’. Ori inima îndeplineşte
această funcţie de a asigura circulaţia până în intimitatea extremităţilor, ducând nutrienţi şi oxigen şi
aducând produşii de catabolism şi bioxid de carbon.
Personalitatea umană constă într-o activitate mentală şi morală, în activitate raţională şi
emoţională, în aspecte conştiente, subconştiente şi inconştiente. Am afirmat anterior că presupuneri
greşite sunt depozitate în inconştient, ceea ce determină personalitatea umană să adopte atitudini şi
comportamente greşite. Despărţiţi de lucrarea suverană a lui Dumnezeu, oamenii îşi iau destinul în
propriile lor mâini. Întreaga lor capacitate raţională, morală, judecată, emoţii, afectivitate, voinţă,
conlucrează în atingerea obiectivelor eronate, a ţintelor păcătoase şi aceasta se realizează în primul rând
prin înălţare de sine, egoism, mândrie, vanitate.
‚Din prisosul inimii vorbeşte gura.’ Direcţia, tendinţa fundamentală pe care o ia viaţa unei fiinţe
umane este inclusă în acest termen de “inimă”. Inima reprezintă intenţiile fundamentale ale unei persoane
– pentru ce a ales să trăiască în această lume. Cineva ar putea să considere că există o paletă largă de
răspunsuri care pot fi date sau de opţiuni care pot fi asumate de către cineva în acest sens. Totuşi, în
perspectivă biblică există, de fapt, numai două direcţii fundamentale între care oamenii pot să aleagă: să
trăiască pentru sine, sau să trăiască pentru Dumnezeu.
Dacă în inima noastră alegem să trăim în mod egoist, aşa cum o şi facem în nod natural, atunci nu
vom ajunge niciodată să ne împlinim în mod autentic trebuinţele fundamentale. Îndepărtându-ne de
Dumnezeu, întorcându-I spatele, conform unei concepţii prost înţelese despre libertate, oamenii nu fac
decât să-şi zădărnicească şi irosească viaţa. De fapt, îndepărtându-se de Dumnezeu, se îndepărtează de
adevărata sursă de semnificanţă şi siguranţă. Lăsaţi să-şi organizeze viaţa după propria lor concepţie şi
mentalitate, după criteriile valorilor umane, pot să ia cele mai bune măsuri în a-şi împlini trebuinţele
fundamentale personale.
S-ar putea să adopte cele mai bune opţiuni disponibile după concepţia lumii şi probabil cu ajutorul
unui terapeut să respingă soluţiile de tip nevrotic, cum ar fi, de pildă, “Nu mă simt în siguranţă sau iubit
decât dacă toată lumea mă admiră şi mă place în orice moment”, dar cu toate acestea nu vor găsi
adevărata opţiune, adevărata alegere care ar putea să le satisfacă în mod deplin şi complet propriile
trebuinţe fundamentale. Fără să introducă pe Dumnezeu în ecuaţie, oamenii nu vor face decât să utilizeze
diferitele alternative puse la dispoziţie de cel rău prin falsele sisteme ale acestei lumi.
Dacă, dimpotrivă omul, prin harul lui Dumnezeu, pune pe Hristos pe primul loc şi Îi slujeşte,
atunci devine capabil să respingă sistemul de valori al lumii, concepţiile omeneşti şi lumeşti, fireşti asupra
modalităţii de a deveni valoros şi începe să-şi potrivească conştiinţa, mentalitatea, adevărurilor Scripturii.
Trebuie să ne potrivim concepţiile, mentalitatea, să ne “înnoim în duhul minţii noastre”, potrivit cu
adevărurile biblice, cu revelaţia specială, descoperirea propoziţională a voinţei lui Dumnezeu.
Desigur, nu se poate spune că, din această perspectivă, eul este eliminat, ci, dimpotrivă, o mai
bună înţelegere a acestui proces ar fi că personalitatea omului renăscut este cufundată în Hristos. Nu după
propria mea voinţă, ci facă-se voia Ta! Gal.2,20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc. Dar nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Sau afirmaţiile Domnului Isus Hristos, “pe oricine îşi pierde
sufletul sau viaţa pentru Mine, acela va fi salvat, va fi mântuit.”
Concluzionând, există două surse polarizate care pot să alimenteze mentalitatea, conştiinţa
noastră. Sistemul de valori şi afirmaţii organizate strategic de cel rău, care vin în întâmpinarea tendinţelor
noastre fireşti, nerenăscute şi inconştiente, şi ceea ce Dumnezeu afirmă prin intermediul Sfintei Scripturi,
către conştientul nostru. Dacă răspunsul nostru individual se lasă influenţat de presupunerile greşite şi

84
pulsiunile inconştiente ale firii pământeşti, ne vom comporta şi vom adopta acceaşi mentalitate şi
atitudine ca un necredincios.
Dar, dacă ne vom reînnoi în duhul minţii noastre, evaluând toate evenimentele existenţei noastre
dintr-o perspectivă biblică, atunci vom deveni o persoană renăscută, transformată. Chiar dacă traversăm
un eveniment descurajator în em respinşi sau dezaprobaţi, atunci, prin autoritatea Scripturii şi inspiraţi de
Duhul lui Dumnezeu, bucurându-ne de harul Său, afirmăm în mod conştient: “siguranţa şi semnificanţa
mea ca persoană, depind doar de relaţia, de comuniunea mea cu Hristos. Deşi nu mă simt confortabil să
fiu respins, totuşi valoarea mea ca persoană rămâne neatinsă.” Astfel, un eveniment tulburător poate să fie
dureros, dar nu mai este devastator. Devin conştient că Dumnezeu poate să transforme binele în rău, şi că
totul lucrează pentru binele celor ce Îl iubesc.
Astfel, îmi păstrez consecvenţa, mă încred în El, atitudinea, simţămintele şi comportamentul meu,
reacţia mea, rămân scripturistice şi nu voi fi descumpănit. Pavel apreciază în acelaşi fel evenimentele din
viaţa sa, din perspectiva lui Dumnezeu. Când a fost închis pe nedrept, a devenit capabil să evalueze acest
eveniment regretabil care i-a produs multă suferinţă, din perspectiva lui Dumnezeu. ‚Vreau să ştiţi,
fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, la
toată curtea împărătească, şi pretutindeni, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei
mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă
Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar
alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că sunt însărcinat cu
apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai
adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este
propovăduit. Mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura’ Fil.1,12-18. Semnificanţa sa nu depindea de
circumstanţele nefavorabile; depindea doar de Dumnezeu pe care Îl cunoştea, Îl iubea şi Îl slujea.
Datorită faptului că direcţia fundamentală a inimii şi a existenţei sale era cea corectă, “pentru
mine a trăi este Hristos”, putea să evalueze orice eveniment din viaţă din perspectiva lui Dumnezeu şi să
trăiască astfel o profundă bucurie disponibilă numai celui ce se bucură de semnificanţă şi siguranţă
personală în Hristos. Îşi păstra intactă semnificanţa ca slujitor al viului Dumnezeu şi siguranţa sa se bizuia
pe conştienţa faptului că Dumnezeul Cel Atotputernic era păstorul său iubitor care era la cârma vieţii sale
în orice moment, indiferent ce se întâmpla, şi avea grijă să nu-i lipsească nimic.
Voinţa. Pe lângă conştient, inconştient şi ceea ce am numit inimă sau direcţie fundamentală, ţel al
oamenilor, aceştia au capacitatea de a alege cum să se comporte. Orice concepţie asupra modului de
funcţionare a persoanei care nu ia în considerare voinţa ar fi incomplet. Noul Testament are cel puţin două
expresii lingvistice: boule şi thelema, care se referă la noţiunea de alegere. Unii aleg să facă ceea ce este
semnificativ, ceea ce le conferă sens. Cu alte cuvinte, concepţiile, percepţiile, modul lor de evaluare
asupra vieţii şi existenţei, ceea ce am putea spune că alcătuiesc conştientul lor, concepţia despre lume şi
viaţă, va determina modalitatea de comportament pe care o vor alege.
Libertatea de alegere a unei persoane este restrânsă de limitele înţelegerii sale raţionale.
Controversa în legătură cu liberul arbitru trebuie abordată cu conştienţa faptului că oamenii aleg să se
comporte numai după criterii pe care le înţeleg şi le resimt ca semnificative. De pildă, o persoană
necredincioasă nu este incapabilă să-L aleagă pe Dumnezeu. Din perspectiva voinţei, este perfect capabil
să aleagă să se încreadă în Hristos, dar concepţia sa lumească asupra existenţei nu îi permite să facă
alegerea corectă. El nu are nevoie neapărat de o voinţă puternică, ci ceea ce-i lipseşte este iluminarea
minţii, lucrarea Duhului Sfânt.
Pastorii şi consilierii pot să-şi risipească energia îndemnând oamenii să-şi schimbe
comportamentul, predicându-le, dar voinţa umană nu este o entitate liberă. Ea este condiţionată de modul
de înţelegere al persoanei. În loc să ne concentrăm efortul pentru a le influenţa alegerile, pastorii ar trebui
mai întâi să le corecteze concepţia. Atunci când o persoană înţelege cine este Hristos, în ce constă
valoarea personală şi semnificaţia vieţii, are formulările necesare pentru a-şi schimba stilul de viaţă.

85
 Creştinii care încearcă să trăiască corect, fără ca să-şi corecteze erorile de înţelegere în legătură cu
ceea ce le poate satisface pe deplin trebuinţele fundamentale, se vor confrunta tot timpul cu lupte şi
contradicţii în viaţa creştină, aceasta neavând culoare, bucurie sau satisfacţie, ci fiind transformată într-o
corvoadă împovărătoare. Domnul Hristos ne-a învăţat că atunci când vom cunoaşte adevărul, acesta ne va
face liberi. Suntem într-adevăr liberi să alegem o viaţă de ascultare, pentru că înţelegem că în Hristos
devenim cu adevărat persoane semnificative şi valoroase. Suntem liberi să ne exprimăm recunoşinţa în
închinare şi slujirea Celui care ne împlineşte nevoile profunde.
Trebuie să subliniem că ascultarea nu decurge în mod automat dintr-o înţelegere corectă. Să ne
amintim că percepţiile noastre, modul nostru de înţelegere determină categoriile de opţiuni pe care ni le
vom asuma. Voinţa este o componentă reală a personalităţii umane, prin care exercităm libertatea de
alegere în mod responsabil şi ne comportăm astfel în mod consecvent cu învăţătura Scripturii atunci când
evaluăm existenţa şi lumea noastră. Astfel de alegeri nu sunt uşoare. Ele implică eforturi stăruitoare,
dureroase de a alege împotriva tendinţelor noastre fireşti.
Este important să alegem ceea ce este corect în prezent, acum, moment după moment. Fără o
exercitare clară a voinţei, nu ar exista nici o ascultare consecventă. Pe măsură ce creştinul continuă să
aleagă cărarea neprihănirii, capacitatea sa de a exercita voinţa de alegere în faţa ispitelor şi adversităţilor
se întăreşte, devine mai puternic în Hristos, omul în care Dumnezeu poate să se încreadă şi să-i acorde
responsabilităţi mai mari.
Emoţiile sau afectivitatea. O altă parte importantă a personalităţii umane care ne conferă
completitudine, este capacitatea noastră de a avea simţăminte, afectivitatea noastră, sau componenta
emoţională. În abordarea emoţiilor, nu trebuie să înţelegem că ceea ce simte o persoană este de mică
importanţă. Sublinierea importanţei gândirii n-ar trebui să creeze impresia greşită că, atâta timp cât o
persoană gândeşte corect, un consilier ar trebui să fie satisfăcut. Desigur că o gândire corectă este
necesară, o bază fundamentală pentru simţăminte corecte. Cu siguranţă consilierea poate fi gândită ca un
efort de a învăţa să gândim corect, să alegem comportamente corecte, dar în ultimă instanţă şi să trăim
simţăminte corecte.
Sfânta Scriptură are multe de spus despre simţămintele noastre. Deseori citim despre Dumnezeu
că acesta este mişcat de compasiune şi că vine în întâmpinarea nevoilor umane, că simte o profundă grijă
faţă de noi. Expresia grecească pentru compasiune din Evanghelii este splachnon, ceea ce ar putea să
însemne visceral, vegetativ, sau afecţiuni, afecte, simţăminte, afecţiuni. În epistole, expresia literară din
Ioan, atunci când se referă la creştinii care nu vin în ajutorul fraţilor sau surorilor în nevoie, este îndemnul
de a se elibera, de a lăsa ca tranzitul visceral să funcţioneze. Ar putea fi numit, un astfel de creştin care nu
are compasiune şi nu face nimic pentru cei în nevoie de lângă el, drept un creştin constipat.
Deseori creştinii sunt confuzi în legătură cu subiectul simţămintelor. Cineva ar putea lăsa impresia
că dacă umblăm împreună cu Dumnezeu, ne mărturisim păcatele, atunci trebuie să ne simţim în orice
moment bine. Alţii ar putea considera că, desigur, creştinul poate să aibă şi emoţii negative, să le ascundă,
să le încuie în el însuşi şi să nu le exprime niciodată. Pentru astfel de oameni, simţămintele nefericite sunt
ruşinoase în lumina mărturiei şi experienţei creştine şi de aceea n-ar trebui niciodată să fie văzute. Astfel
de concepţii pot să producă confuzii spirituale. Fiecare se simte rău uneori, se simte descurajat, deprimat.
Ceea ce trebuie spus este că simţămintele negative nu sunt neapărat o eroare morală, un păcat.
Unele simţăminte negative, chiar intense, sunt acceptabile şi experienţe normale pe calea credinciosului,
putând coexista cu un simţământ profund de împăcare şi bucurie. Alte emoţii negative pot rezulta din
modalitatea noastră eronată de a gândi şi a trăi, dar chiar şi acestea nu trebuie muşamalizate şi îngropate,
ci mai degrabă ar trebui să le examinăm cauzele şi să le abordăm în mod constructiv pentru a remedia
problema, în loc să le reducem la tăcere.
Dacă unele simţăminte negative sunt acceptabile, iar altele au drept cauză fundamentală păcatul,
cum putem să le deosebim? Probabil criteriul cel mai important de distincţie este acesta: orice simţământ
negativ care exclude compasiunea faţă de semen implică păcatul. Simţămintele majore ale unei existenţe
spirituale hristocentrice sunt profund influenţate de compasiunea pentru ceilalţi. Apostolul Pavel
86
reaminteşte galatenilor că erau atât de îngrijoraţi în Domnul pentru starea sănătăţii sale, încât ar fi fost
dispuşi să-i ofere chiar şi ochii, având în vedere suferinţa sa. Astfel galatenii nutreau o compasiune reală
faţă de problemele apostolului. Acesta constituie un reproş, o mustrare pentru noi. Suntem dispuşi să
facem unele sacrificii, dar nu cred că vreunul dintre noi ar renunţa la vreun ochi pentru celălalt. Şi totuşi
acest nivel profund de preocupare unul faţă de celălalt caracteriza pe creştinii din Biserica primară, care
erau plini de dragostea lui Hristos.
În acest caz, orice emoţie, simţământ, care blochează dezvoltarea sau minimalizează expresia
acestei compasiuni faţă de celălalt, este în esenţă păcătoasă. Emoţiile negative care nu interferă în nici un
fel cu dragostea faţă de aproapele, sunt acceptabile. Am putea spune că un barometru bun asupra
comuniunii cu Dumenzeu este nivelul nostru de compasiune faţă de o lume pierdută, şi faţă de cei aflaţi în
suferinţă din Biserică. Viaţa de creştin n-ar trebui înţeleasă ca un pat comod de flori sau o succesiune
nesfârşită de evenimente fericite, de veselie lipsită de griji.
Deseori, chiar într-o viaţă abundentă şi semnificativă de creştin, apar necazuri şi dificultăţi,
probleme ale existenţei, cu care trebuie să ne confruntăm şi în mijlocul cărora suntem chemaţi să trăim
speranţa într-o viaţă de luptă, de confruntare pentru Dumnezeu şi împotriva celui rău. Vom trăi
dezamăgiri, suferinţe, încercări. Atunci ne-am putea întreba în ce constă împlinirea, abundenţa, belşugul.
Simplu, răspunsul este conştienţa că aparţinem lui Dumnezeu, că existenţa Universului, pământului, sunt
proprietatea Sa, că putem trăi o viaţă semnificativă numai sub călăuzirea şi controlul unui Mântuitor plin
de grijă, care într-o zi ne va oferi viaţa veşnică.
Creştinii care nu reuşesc să înţeleagă această realitate se simt vinovaţi, îşi pun întrebări în legătură
cu credincioşia lor şi se întreabă de ce nu pot fericiţi. Ar fi nerealist ca în condiţiile conflictului dintre
adevăr şi minciună, dintre bine şi rău, să considerăm că existenţa creştină este o sumă de fericiri pe acest
pământ, un mod de viaţă lipsit de griji. Marii bărbaţi ai credinţei şi Însuşi Domnul Isus Hristos a fost
confruntat cu simţăminte negative, cu singurătate, cu mânie, cu anxietate. Dacă până şi Domnul Hristos a
experimentat simţăminte dureroase, n-ar trebui să ne surprindă că suntem şi noi confruntaţi uneori cu
acestea.
[Diagrama]
Iată câteva exemple:48 Coloana A sunt emoţii negative care blochează compasiunea şi de aceea
implică păcatul. În coloana B, emoţiile negative sunt un mod scripturistic de a răspunde situaţiilor cu care
ne confruntăm, şi sunt susţinute de citate biblice.
În orice împrejurare emoţiile negative, eronate, greşite, sunt determinate de presupuneri greşite în
legătură cu modalitatea corectă de împlinire a trebuinţelor fundamentale. Vom evalua ceea ce se întâmplă
astfel încât nu vom resimţi depresie, pseudovinovăţie, resentimente, frustrare sau anxietate.
Fiecare din aceste emoţii negative izvorăşte din motivaţia deficitară determinată de o gândire
incorectă, de premise incorecte. Anxietatea, resentimentele şi vinovăţia sunt condiţii fundamentale în
spatele tuturor dificultăţilor cu care se confruntă oamenii.
Dacă suntem convinşi că toate trebuinţele noastre pot fi satisfăcute în Dumnezeu şi că El este
suprema noastră nevoie, atunci nu vom mai experimenta anxietate, resentimente şi falsă vinovăţie.
Vinovăţia provine din presupunerea că Dumnezeu nu ne poate acorda iertarea autentică,;
resentimentele se bazează pe convingerea că trebuinţele mele sunt ameninţate de ceva sau cineva pe care
El ar permite să mi se întâmple.
Anxietatea este teama legată de faptul că trebuinţele mele, nu vor fi niciodată satisfăcute.
Concepţiile noastre determină nu doar comportamentul şi modalitatea de a alege, ci ne
influenţează în cea mai mare măsură şi afectivitatea, emoţiile, simţămintele. Dacă gândirea noastră are ca
fundament sistemul de valori eronat al lumii, atunci vom trăi, vom experimenta emoţii negative care vor
bloca compasiunea noastră. Dacă dimpotrivă, concepţia noastră este bazată pe Scriptură, atunci vom
evalua evenimentele cu em confruntaţi, astfel încât, chiar dacă vom trăi sentimente sau emoţii dureroase,
profunde, reale, compasiunea noastră va putea, totuşi, să fie exprimată.

87
 Numai creştinul a cărui trebuinţe sunt implinite în Hristos este capabil de compasiune susţinută,
indiferent de circumstanţele pe care le traversează. De aceea Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat că,
caracteristica distinctivă a adevăraţilor creştini trebuie să fie dragostea exprimată faţă de comunitatea
credincioşilor, a fraţilor de credinţă şi faţă de toţi ceilalţi oameni, pe baza unei preocupări autentice faţă
de semeni.
Încercând să concluzionăm, referindu-ne la un necredincios, vom constata că acesta este
dependent de lucruri exterioare materiale, îşi evaluează propria existenţă şi viaţă în funcţie de criteriile
sistemului de valori lumesc. Comportamentul său este destinat să-i împlinească doar propriile trebuinţe.
Nu manifestă nici un fel de compasiune sinceră faţă de ceilalţi şi toate acestea derivă din convingerea
eronată în legătură cu falsa imagine creată de cel rău despre ce înseamnă să fii o persoană împlinită,
realizată. El este într-adevăr un fiu al celui rău.
Privind, însă, asupra credinciosului, vom constata că deşi unele convingeri eronate încearcă să
pătrundă în conştientul său, acesta are drept criterii de evaluare cadrul biblic, scriptural. Există o relaţie
biunivocă între comportamentul său şi simţămintele de compasiune faţă de ceilalţi. Scopul vieţii creştine
este de a trăi pentru Hristos şi a sluji semenii. Creştinul îşi evaluează propria viaţă şi existenţă din
perspectiva lui Dumnezeu. Alege să se comporte aşa cum îi cere Dumnezeu. Simte compasiune pentru
ceilalţi şi se comportă ca atare. Acest om experimentează un sens profund valorii personale şi ştie din
experienţă roadele Duhului Sfânt.
Un aşa-zis creştin care trăieşte, totuşi, ca un om firesc, va încerca să trăiască pentru sine şi să-şi
evalueze propria existenţă dintr-o perspectivă falsă, ajungând să se comporte egoist, neascultător şi lipsit
de compasiune. El gândeşte, acţionează şi simte la fel ca un necredincios. Ce tragedie!
În concluzie, Duhul Sfânt ne pune la dispoziţie resurse pentru transformarea prin mecanismele
naturale ale personalităţii umane. Spiritul Sfânt poate să ne facă receptivi faţă de adevărurile Scripturii şi
să ne inspire în a le aplica faţă de circumstanţele cu em confruntaţi chiar în prezent. Apoi, oricare va
putea constata că nici un eveniment nu poate să-i răpească valoarea personală, că este o fiinţă integrală
care se bucură de semnificanţă şi siguranţă, indiferent de evenimentele pe care le traversează şi ceea ce i
se întâmplă. Astfel ajunge să aprecieze aceste evenimente într-o manieră care nu îl conduce să se
comporte sau să aibă simţăminte egoiste, ci depăşeşte o astfel de mentalitate (moving OVER).
Pe măsură ce continuă să-şi evalueze evenimentele existenţiale din perspectivă biblică, Duhul
Sfânt îl ajută la o apreciere tot mai profundă a adevărurilor lui Dumnezeu. Convingerile creştine se
infiltrează în propriul sistem de evaluare, înlocuieşte convingerile eronate pe care le păstra din copilărie.
Astfel, se maturizează, lăuntrul său este schimbat. (moving UP).
Poate să se evalueze nesimţindu-se ameninţat, o personalitate întreagă, armonioasă, care devine
capabilă să-şi exprime propria valoare în închinare şi slujire. Această transformare depinde în cea mai
mare măsură de reînnoirea minţii, a mentalităţii.
Obiectivele consilierii creştine. Crabb apreciază că există trei tipuri de consiliere:49
1. Acordarea iubirii, purtarea poverilor, ruga de mijlocire, încurajarea.
2. Transmiterea principiilor biblice fundamentale de vieţuire
3. Explorarea profundă a blocajelor şi obstacolelor psiho-spirituale.
Deseori pacientul intră în cabinet spunând: “Nu mă simt bine, aş vrea să mă simt bine. Aş vrea să
fiu fericit.” Nu e nimic rău în a dori să fii fericit. Totuşi, o preocupare obsesivă faţă de propria fericire
reprezintă adesea o înţelegere greşită a vieţuirii creştine bibice. Dumnezeu spune că sunt binecuvântări
neţărmurite în dreapta Sa; de asemenea, apostolul Pavel spune că Domnul Isus Hristos a fost înălţat la
dreapta Tatălui.
Dacă locuim în Hristos cu atât mai puternică va fi bucuria şi satisfacţia noastră în părtăşia cu
Dumnezeu. Dacă doresc să experimentez adevărata fericire, trebuie să doresc mai presus de orice să devin
asemenea Domnului şi Mântuitorului, să-mi supun propria viaţă şi existenţă voinţei Tatălui ceresc, aşa
cum a făcut-o El. Mulţi dintre noi aşază în topul priorităţilor, nu asemănarea cu Hristos în mijlocul
problemelor cu care se confruntă, ci obţinerea cu orice preţ a fericirii.
88
 Fiecare doreşte să fie fericit, dar adevărul, paradoxal poate, este că niciodată nu vom fi fericiţi
dacă suntem preocupaţi în mod primordial şi fundamental doar ca să devenim fericiţi. Principalul scop, al
fiecăruia dintre noi, în orice circumstanţă, este să reacţionăm în mod biblic, să punem pe primul loc pe
Dumnezeu, să ne comportăm aşa cum aşteaptă din partea noastră.
Adevărul extraordinar şi minunat este că dacă ne consacrăm toate puterile şi energiile noastre
sarcinii de a deveni ceea ce Hristos doreşte din partea noastră, El ne va umple cu bucurie şi pace întreaga
existenţă, mai presus de ceea ce cuvintele ar putea să descrie.
Frecvent, în viaţă trebuie să respingem, în mod conştient şi ferm, prin exercitarea propriei voinţe,
scopul primordial de a fi fericiţi şi să adoptăm scopul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, asemenea
Domnului Isus Hristos în caracter. Rezultatul va consta în fericire şi bucurie, care provine din încrederea
în Dumnezeu că, locuind în Hristos şi având pe Hristos în inimă, aceasta conduce la adevărata fericire şi
împăcare sufletească.
Sublinierile moderne asupra completitudinii personale a potenţialului uman, a libertăţii de a fi noi
înşine, în mod subtil, au tendinţa de a ne îndepărta de la concentrarea asupra devenirii asemenea
Domnului Isus Hristos în caracter, spre un interes primordial în a ne dezvolta ca fiinţe umane, ca
persoane, promiţându-ni-se implicit că aceasta va conduce la fericire. Există o literatură abundentă în
acest sens, mare parte din ea chiar cu referinţe creştine şi trimiţând la concepte de natură creştină, dar
mesajul lor nu este hristocentric, ci mai degrabă antropocentric.
Trebuie să ne amintim, totuşi, că niciodată scopul vieţii creştine şi în acelaşi timp scopul
consilierii creştine nu este neapărat fericirea individuală. Încercarea de a fi fericit, de a găsi fericirea, este
oarecum asemănătoare cu încercarea de a dormi. Atât timp cât, în mod conştient şi zelos te străduieşti să
realizezi acesta, cu atât mai greu reuşeşti s-o faci; uneori nu reuşeşti să atingi scopul. Apostolul Pavel
spunea că obiectivul său, ambiţia sa, nu era de a deveni fericit, ci de a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu în
orice moment.
Ori de câte ori traversăm probleme existenţiale, atunci când lucrurile nu merg, suntem confruntaţi
cu dificultăţi, când suntem tulburaţi, atunci principala responsabilitate este de a fi plăcuţi înaintea lui
Dumnezeu. În Evr.13,15-16 ni se spune că, în calitate de sfinţi, credincioşi, preoţi – şi toţi suntem preoţi –
trebuie să îndeplinim o dublă funcţiune:
1. aceea de a ne oferi ca jertfă în închinarea faţă de Dumnezeu
2. de a ne jertfi în slujirea, pentru semeni.
‚Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care
mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi
plac’ Evr.13,15-16.
Dacă dorim să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fim preocupaţi de închinarea şi
slujirea noastră. Acest adevăr este neglijat în cadrul consilierii creştine. În ultimă instanţă, problema
fundamentală a rezolvării tulburărilor, simptomatologiei, dezechilibrelor psihice văzute din perspectivă
biblică, este aceasta: vrei să intri într-o relaţie de comuniune mai profundă cu Dumnezeu? Doreşti să-I fii
plăcut, printr-o atitudine de închinare şi slujire efectivă? Răsplătiri personale sunt asigurate din
abundenţă. Apostolul Pavel a fost puternic întărit în încercări şi dificultăţi, privind spre făgăduinţele
cereşti. El privea înainte, către odihna minunată şi bucuria netulburată, astfel încât nu era tulburat de
dificultăţile prezente, pentru că era puternic motivat, avea un scop, înalt.
În concordanţă cu marii bărbaţi ai credinţei, cu ucenicii şi apostolii, cu reformatorii şi părinţii
creştini, vom constata că fericirea personală nu este un scop în sine, ci este un rezultat al trăirii în
conformitate cu principiile creştine, a convieţuirii împreună cu Hristos. Proslăvind pe Dumnezeu, vom fi
fericiţi în relaţie cu El.
Atunci când, în consiliere dorim să sprijinim pe cineva ca să-şi rezolve problemele, atât persoana
în cauză cât şi noi înşine ca şi consilieri trebuie să înţelegem că nu încercăm să rezolvăm problemele,
pentru a găsi fericire, echilibru şi bucurie iluzorie şi temporară, ci dimpotrivă, preocuparea, direcţia,
obiectivul spre care trebuie să ne îndreptăm este acela: “aş vrea să rezolv această problemă pentru ca să
89
am o relaţie de comuniune mai strânsă cu Isus Hristos, pentru ca să fiu asemănător în caracter cu El. Dacă
vom acţiona în acest fel, fericirea, bucuria, împăcarea şi împlinirea sunt principalele rezultate.
În Col.1,28 Pavel scria că în interacţiunea şi, convorbirile sale cu semenii, cu copiii lui
Dumnezeu, întotdeauna urmărea să promoveze maturitatea creştină. ‚Pe El Îl propovăduim, şi sfătuim pe
orice om, în toată înţelepciunea, ca să-l înfăţişăm, desăvârşit în Hristos Isus’ Col.1,28. Numai un
credincios matur va putea să experimenteze profund obiectivul sau scopul său ultim, şi anume închinarea
şi slujirea. Consilierea biblică pe care o vom adopta trebuie să aibă ca strategie majoră promovarea
maturităţii spirituale şi psihologice.
Maturitatea implică două elemente: ascultarea imediată şi necondiţionată de Dumnezeu în situaţii
specifice şi o dezvoltare a caracterului, pe termen lung. Pentru a înţelege ce înseamnă această maturitate,
trebuie să înţelegem cum aceste două elemente contribuie la dezvoltarea personalităţii. Îndreptăţirea sau
justificarea noastră, trecutul nostru şi glorificarea, înălţarea, viitorul nostru, depind în mod exclusiv de
Dumnezeu, de jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Dar, între timp, avem mari dificultăţi cu ascultarea.
Consilierea creştină trebuie să fie preocupată cu acest aspect practic. Dacă în orice împrejurare, în
orice experienţă a vieţii de fiecare zi, pacientul răspunde în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, cu
fidelitate, în mod biblic, indiferent de circumstanţele stresante, trebuie să insistăm că indiferent de
circumstanţe sau de fondul problemei, credincioşia faţă de Dumnezeu ne asigură că, şi va trebui să
asigurăm şi pacientul ca să aibă toate resursele necesare pentru a reacţiona comportamental la orice
situaţie în mod biblic. Dumnezeu nu va lăsa credinciosul să treacă prin situaţii în care să nu fie în stare să
răspundă biblic.
Din momentul în care înţelegem realitatea lui Hristos în conştiinţa noastră prin Duhul Sfânt, nu
vom mai afirma: “nu pot să mă comport cum cere Dumnezeu, circumstanţele mă obligă să fac altfel, mi
se cere prea mult.” Consilierul trebuie să-şi ajute clientul să progreseze, să crească, pe cărarea ascultării.
Acest prim scop al consilierii ar putea fi numit over goal, scopul de a atinge întotdeauna mai mult decât
ţi-ai propus, de a atinge excelenţa.
În mare parte consilierea constă în îndepărtarea blocajelor de tipul “nu pot, nu vreau, nu ştiu” şi
de a-l ajuta pe client să le administreze şi să le îndepărteze din modul său de a fi. Ascultarea este doar o
parte din scopul consilierii creştine. Un creştin trebuie să facă mai mult decât să-şi schimbe
comportamentul. Trebuie schimbate, atitudinea, dorinţele, interesele şi preocupările, trebuie să adopte un
nou stil de viaţă, care reprezintă mai mult decât o colecţie de reacţii sau răspunsuri obediente. Nu trebuie
să realizeze doar o ascultare externă, ci o reînnoire interioară, o reînnoire a gândirii, a percepţiei, o
schimbare a scopurilor, o transformare a personalităţii. Acest al doilea obiectiv al consilierii creştine ar
putea fi numit up goal, scopul de a înainta mereu în sus, de a se autodepăşi.
Aceste obiective ale consilierii creştine de autodepăşire, de excelenţă, de perfecţiune sunt radical
diferite de scopurile obişnuite ale consilierilor seculari. Umanismul a fost definit ca fiind orice sistem sau
mod de gândire acţiune în care demnitatea, valorile şi interesele umane predomină.50 Multe teorii sau şcoli
psihologice şi psihoterapeutice acceptă doctrina umanistă în mod explicit sau implicit ca fundament al
gândirii lor. Sistemul în care predomină interesele, valorile şi demnitatea umană, este un sistem
antropocentric care nu lasă nici un loc pentru orientarea către un Dumnezeu personal şi obiectiv.
Dacă în concepţia terapeutului, interesele umane intră în conflict cu cerinţele biblice şi acestea din
urmă sunt înlăturate, atunci consilierea îşi pierde calitatea de a fi creştină. Pentru orice consilier secular,
fericirea pacientului sau a clientului este supremul obiectiv. Prin orice mijloc este promovat acest
simţământ de bine şi de împlinire, şi acesta este scopul suprem urmărit. Sigur că se are în vedere şi
aspectul aşa-numit ecologic, ca fericirea personală să nu însemne rănirea sau obţinerea acesteia în dauna
celorlalţi.
Totuşi este o regulă supremă în consilierea seculară, aceea de a nu te atinge de sistemul de valori
şi priorităţi al clientului, pacientului, oricât de greşit ar fi acesta. Trebuie spus că astfel de consiliere nu
poate atinge decât obiective parţiale. Sistemul de valori şi priorităţi, morala noastră, are ca termen de
referinţă morala biblică şi creştină.
90
 Scopul consilierii creştine este acela de a promova maturitatea creştină, de a ajuta oamenii să intre
într-o experienţă mai bogată de închinare şi într-o viaţă efectivă de slujire. În termeni largi, maturitatea
creştină este dezvoltată prin preocuparea faţă de circumstanţele imediate într-o manieră consecventă cu
Scriptura, şi anume:
1. autodepăşire, atingerea excelenţei
2. dezvoltarea unui caracter asemenea caracterului lui Hristos.
Aceasta implică atitudini, credinţe, scopuri. Cele două dimensiuni ale maturităţii creştine şi
scopuri ale consilierii creştine, în concepţia lui Crabb sunt move over şi move up.
Natura experienţei religioase. Experienţa religioasă creativă presupune procese intuitive
profunde. Mulţi se găsesc în dificultate atunci când trebuie să formuleze în mod adecvat, atât sub aspect
psihologic, cât şi teologic, aceste realităţi. Multe dintre aceste realităţi trebuie experimentate la nivel
inconştient şi de aceea sunt dificil de formulat intelectual. Poeţii şi artiştii sunt conştienţi de experienţele
de acest tip. Ei folosesc mediul artistic pentru a sugera realităţile pe care doar le intuiesc şi care nu pot fi
exprimate în cuvinte.
Astfel de experienţe pot fi, de asemenea, exprimate în simboluri religioase, dar din punct de
vedere teologic aceste simboluri sunt organizate raţional, li se acordă o semnificaţie. Cu cât aceste
simboluri sunt organizate mai raţional, cu atât mai profundă este pierderea conţinutului simbolic şi a
semnificaţiilor lor. Astfel, simbolurile sunt rupte de semnificaţiile lor şi devin lipsite de puterea de a
promova creşterea şi maturizarea spirituală.
Freud a numit acest nivel profund ca fiind nivelul primar al procesului de gândire. El îl distinge de
procesul secundar al gândirii gândirea logică, care are de-a face doar cu realităţile lumii externe şi cu
relaţiile interumane. Ar fi o eroare să considerăm că procesul primar de gândire ar fi întotdeauna regresiv
şi să-l găsim doar la persoanele bolnave, să-l recunoaştem doar în formele sale distorsionate. Toate
tipurile de gândire creativă conţin într-o măsură deosebit de puternică procesul acesta primordial de
gândire utilizat în procesele lăuntrice ale eului. Există desigur aspecte simbolice şi creative şi în gândirea
matematică care pare atât de raţională şi totuşi exprimă şi realităţi dincolo de raţionalitate.
Prin excelenţă, procese similare acţionează în experienţa religioasă şi acesta este motivul pentru
care toate teoriile teologice şi psihologice asupra acestor tipuri de experienţe nu sunt niciodată adecvate.
Ele sunt numai încercări de a surprinde şi a descrie astfel de realităţi, însă esenţa lor rămâne inefabilă. Din
acest motiv psihologia religiei, ca disciplină, este mai degrabă sterilă. Într-o experienţă religioa s-
originală, Dumnezeu întâlneşte omul la cel mai profund nivel al fiinţei sale – Creatorul atinge creatura.
Din aceste experienţe izbucnesc noi adevăruri, noi capacităţi de înţelegere şi integrare care sfărâmă toate
nivelele conştiincioase ale conştienţei umane pentru că, tot ce ţine de conştientul uman este prea legat de
sistemul de valori al lumii căzute în păcat şi care este răzvrătită faţă de Dumnezeu.
În acest context, sănătatea sau patologia nu trebuie judecate numai în termenii unui proces sau
unor rezultate aflate doar la nivel uman. Pe această bază trebuie să înţelegem insistenţa cu care teologii
susţin că Dumnezeu transcede conştiinţa umană într-o manieră care crează discontinuităţi pentru raţiunea
umană, în special aceea care încearcă să surprindă şi să descrie experienţa întâlnirii, a relaţiei cu
Dumnezeu, a contingentului cu transcendentul. Una dintre cele mai puternice realităţi din domeniul
spiritual, din această perspectivă este persoana Duhului Sfânt.
Aceste discontinuităţi între realităţile ultime şi contingentul conştient, raţional, uman au o
importanţă deosebită pentru semnificaţia practică a slujirii şi terapiei pastorale. În nici un caz omul finit
nu poate să controleze ceea ce este transcendent, infinit. Unii oameni doresc să fie controlaţi pentru că în
felul acesta se simt exoneraţi de responsabilitate şi de durerea de a face faţă propriilor experienţe. Alţii se
luptă cu ardoare, chiar utilizând mijloace dăunătoare, nepermise, s-obţină controlul.
Pastorul, psihoterapeutul poate să înţeleagă că unicitatea abordării terapeutice creştine constă
în modul în care îl aduce pe Dumnezeu în interiorul situaţiei terapeutice ca şi coterapeut. Indiferent de
ceea ce face sau nu face pastorul, nu poate să garanteze sau să controleze actele lui Dumnezeu. Istoria
slujirii pastorale în general, şi a slujirii pastorale ca psihoterapeut în special, are de-a face cu o astfel de
91
tentativă şi arată că atunci când Dumnezeu foloseşte omul se realizează actul terapeutic de succes,
eficient. Atunci când omul doreşte să-L folosească pe Dumnezeu nu se realizează nimic bun, ci
dimpotrivă un mare rău. Suntem chemaţi să împlinim voinţa lui Dumnezeu, nu Dumnezeu trebuie să se
conformeze dorinţelor noastre şi nici n-o va face.
În această situaţie tot ce poate să realizeze terapeutul creştin la nivelul relaţiei nu este să facă, ci
să fie. În maniera sa de a fi ca persoană poate să comunice valorile centrale ale credinţei creştine. Religia
creştină este o religie a întrupării. Cuvântul a devenit trup într-un asemenea grad, încât după ce a devenit
trup în persoana Domnului Isus Hristos, ca Fiu al Omului, a rămas întrupat în biserică. Biserica este
organismul lui Hristos astăzi. Aici avem de-a face iarăşi cu realitaţile ultime transcendente şi cele
contingente – un mister profund pe care nici unul din conceptele noastre nu-l pot explica pe deplin.
Dragostea autentică, speranţa şi încrederea, din partea umană a ecuaţiei, poate vorbi prin aceste
dimensiuni despre Dumnezeu, dar nu-L poate exprima complet. În schimb, dacă aceste realităţi nu sunt
prezente în relaţie, deşi sunt în mod necesar verbalizate, vorbirea despre ele este complet inutilă. Atunci
când sunt prezente în mod real, sunt comunicate. Fără prezenţa lor însă, cealaltă persoană este incapabilă
să le primească, să le recepţioneze în procesul comunicării. Ele pot fi respinse. Pastorul nu poate controla
răspunsul celeilalte persoane şi nici nu trebuie să încerce s-o facă.
În pofida tuturor celor ce pot fi spuse despre caracterul autentic, original şi creativ al experienţei
religioase, în cele din urmă, nici o altă persoană nu poate fi implicată în ea. Relaţia primordială este dintre
individ şi Dumnezeu, faţă de care se simte dependent în întreaga sa existenţă. Preoţia credinciosului aşa
cum este descrisă de Petru, comuniunea prin relaţie, ca şi puterea curativă a terapeutului, este în cea mai
mare măsură semnificativă, dar are limitele ei. Psihoterapeutul creştin este conştient că există graniţe pe
care nici o fiinţă umană nu poate să le depăşească. El poate doar încerca ca sa-l aducă pe consiliat, pe
pacient în relaţie cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte nu există nici un fel de formă a intervenţiei umane care să
fie cu siguranţă eficientă la acest nivel profund. Aceasta nu se poate realiza decât între persoana
respectivă şi Dumnezeul său.
Tot ce poate face psihoterapeutul creştin este să-l conducă pe semen până în anticamera prezenţei
divine şi poate să se exprime pe sine prin ceea ce este el în urma acestei experienţe, motivându-l pe acesta
să-l urmeze.51 Deseori, însă, la un nivel atât de profund şi autentic, această experienţă este evitată, pentru
că este o experienţă unică, cutremurătoare, acel misterium tremendus de care vorbeşte Rudolf Otto. Parte
din dezamăgirea prezentă în legătură cu predicarea este faptul că predicatorul vorbeşte prea adesea despre
Dumnezeu, într-o manieră în care Dumnezeu nu este, în realitate, o experienţă vie în viaţa sa.
Sensibilitatea, grija şi slujirea pastorală
Deseori au fost trasate distincţii între slujirea pastorală şi psihoterapia pastorală. Slujirea pastorală
este gândită ca activitatea pastorilor de a telefona sau vizita pe oameni atunci când sunt bolnavi sau trec
prin greutăţi. Slujirea pastorală sugerează un anumit tip de contact, care variază ca frecvenţă, decât
inervenţii regulate pentru o perioadă de timp. Slujirea pastorală este un contact rezultat din iniţiativa
pastorului, în timp ce terapia sugerează că relaţia, contactul este iniţiat de cel care are nevoie de ajutor.
Alteori s-a spus că slujirea pastorală constă dintr-un număr redus de întâlniri scurte şi că pastorul îl ajută
pe cel aflat în dificultate să facă faţă situaţiei în mod rapid, direct şi autoritativ. Se presupune că pastorul
nu are timp pentru un alt tip de abordare care ar trebui să utilizeze sesiuni numeroase şi o perioadă
îndelungată de relaţie terapeutică. Toate acestea sugerează că pastorul nu este o persoană care să se
implice în psihoterapie.
Rezolvarea acestor viziuni diferite poate fi făcută prin câştigarea unei perspective mai largi, mai
realiste asupra asistenţei pastorale. Slujirea pastorală n- ar trebui gândită ca o activitate. Este o relaţie în
care aspectele de slujire ale credinţei creştine sunt comunicate. Slujirea pastorală, asistenţa pastorală este
un anumit tip de calitate a relaţiilor care trebuie insuflată şi informată în sensul introducerii în forma
tutror activităţilor pastorului. Este un mod de a fi cu celelalte persoane.
Predicarea, apelurile, activităţile educaţionale, conducerea închinării, administrarea, toate fac
parte din slujirea pastorală atunci când o astfel de slujire şi asistare este văzută în mod fundamental ca o
92
relaţie în care aspectele de suport şi susţinere ale credinţei sunt comunicate. S-ar putea ca pastorul să
constate că înţelegerea asupra persoanelor şi capacitatea sa de a stabili relaţii terapeutice au fost mai utile
şi eficiente pe parcursul unui apel sau în cazul unui contact cu o anumită persoană aflată în dificultate,
decât în multe alte ore de activitate terapeutică propriu-zisă.
Completitudinea, integralitatea reclamă din partea pastorului să adopte aceeaşi atitudine, acelaşi
spirit, indiferent de activitatea specifică pe care o desfăşoară la un moment dat. Trebuie să fie un canal
permanent, o sursă, un izvor de sensibilitate, care să influenţeze dinamica internă, psihologică, a
persoanelor cu care vine în contact în sensul terapeutic divin.
Dacă vorbim de autonomie şi responsabilitate personală, aceasta este foarte diferită în cazul unei
paciente care, de pildă, este bolnavă de cancer şi se află într-o stare terminală, faţă de cazul altei femei
care se află în pragul divorţului. Autonomia şi responsabilitatea primei este mult diminuată de faptul că
este controlată de o boală terminală şi totuşi în ambele aspecte autonomia şi responsabilitatea ce ţin de
pacient pot fi exercitate şi, în acelaşi timp, caracterul terapeutic al relaţiei cu pastorul să apară. Persoana
aflată în stare terminală poate să fie limitată în multe privinţe ale existenţei sale, dar îi rămâne totuşi
opţiunea de a muri în demnitate sau de a se lăsa cuprinsă de teamă, de angoasă, de anxietate existenţială.
Într-o asfel de situaţie prezenţa pastorului şi suportul, susţinerea sa pot fi de o importanţă capitală.
Identitatea lui este aceeaşi, dar tehnica pe care o adoptă poate să difere în mare măsură.
Elementele fundamentale, cele ce ţin de spiritualitate, de comuniunea cu Dumnezeu, însă, rămân
neschimbate. O chestiune fundamentală în slujirea pastorală constă în faptul că se prezintă ca o persoană
dedicată altora, în termenii nevoilor fundamentale, profunde, ale lor sau ale lui însuşi. În fiecare situaţie şi
caz în parte, sensibilitatea pastorului faţă de elementele motivaţionale sunt indispensabile. Pastorul va fi
preocupat cu calitatea existenţei pe care o implică fiecare din aceste experienţe.
Înţelegerea conceptului de chip al lui Dumnezeu în om prin creaţie asupra psihoterapiei
creştine. Conceptul de chip al lui Dumnezeu este mai degrabă unul dinamic, procesual, decât unul static.
Aceasta înseamnă că pastorul trebuie să devină o persoană capabilă de părtăşie ca şi creatură de acelaşi
tip. Pastorul este chemat să-şi accepte umanitatea sa fundamentală şi s-o experimenteze atât cu el însuşi,
în privinţa adevărurilor ultime, fundamentale, şi în acelaşi timp să se ofere celorlalţi ca relaţie terapeutică,
ca persoană care traversează aceeaşi condiţie umană, aceeaşi stare de cădere şi are acelaşi potenţial de a
accepta oferta divină şi de a se constitui într-un model, un exemplu pentru cel aflat în păcat, în suferinţă.
Acest lucru presupune mai mult decât o convingere sau credinţă intelectuală. Ea antrenează
structurile emoţioanle şi viaţa autentică a persoanei, terapeutului pastor. Un obstacol în faţa calităţii
pastorului ca şi persoană terapeutică este narcisismul sau dragostea de sine. Narcisismul uman este unul
din cele mai importante obstacole în stabilirea unei relaţii terapeutice şi în capacitatea de a îndruma pe
cineva către salvare, către mântuire.
Două persoane care încearcă să-şi impună egoismul unul altuia nu vor putea stabili niciodată o
relaţie terapeutică. Acest lucru are de-a face cu profunzimile personalităţii umane, dar este domeniul în
care credinţa creştină atinge o profunzime şi o eficienţă de un dinamism extraordinar. Capacitatea de a fi
o fiinţă umană, chip al lui Dumnezeu pentru ceilalţi, în sensul terapeutic, reclamă din partea pastorului o
deschidere constantă către transformarea egocentrismului său în altruism şi calitate de fiinţă autentică
salvată prin puterea şi harul lui Dumnezeu.
Narcisismul psihologic şi egoismul firesc în perspectiva religioasă. Fiinţa umană căzută în
păcat, trebuinţele sale pervertite de această stare, plasează eul propriu în centrul universului şi încearcă să
devină mai degrabă creator decât creatură, iar lucrul acesta devine evident încă de pe primele pagini ale
Sfintei Scripturi. Acest egocentrism este rădăcina multor probleme umane. El constă în solicitarea ca
universul întreg să fie restructurat în concordanţă cu propriile mele nevoi, indiferent de nevoile celorlalţi.
Oamenii au o mare dificultate în a se accepta ca fiind ceva cu puţin mai prejos decât îngerii, Ps. 9. Cea
de-a doua ispită experimentată de Isus (Mat. 4) în pustie, ne oferă o viziune deosebit de puternică asupra
acestei probleme în conştiinţa lui Isus.

93
 Freud descrie aceleaşi aspecte atunci când explorează procesul nevrotic în pacienţii săi. El
utilizează, însă, un simbol din mitologia greacă, simbolul lui Narcis care s-a îndrăgostit de propriul chip
reflectat în apă, şi de aici termenul de narcisism. Narcisismul este în mod esenţial ataşamentul unei
energii faţă de imaginea de sine, prin intermediul celorlalţi, relaţia cu alţii în termenii satisfacţiei
propriilor trebuinţe.
În stadiile timpurii ale copilăriei fiinţa umană nu este conştientă de celelalte obiecte sau persoane,
ci numai de propriile sale trebuinţe. Mai târziu devine conştient de existenţa celorlalţi şi faptul că
realitatea, celelalte persoane nu există doar pentru ca să-i îndeplinească propriile trebuinţe. Copilul, care
se consideră centrul lumii sale, continuă să facă solicitări, să trimită cerinţe adresate celorlalţi. Multe
persoane rămân blocate în această atitudine într-un asemenea grad, încât devin patologice.
Stadiul final al dezvoltării cuiva constă în a învăţa să relaţioneze cu ceilalţi indiferent de starea
trebuinţelor sale. Cu alte cuvinte, persoanele nu există doar pentru propria satisfacţie. Mai mult, acesta
poate să intre în relaţie cu alţii în termenii propriilor trebuinţe sau doar ca persoane în sine. Acesta este
nivelul matur de dezvoltare. Calea spre această maturitate este presărată cu multe căderi, care depind în
mare măsură de calitatea relaţiilor responsabile cu adulţii, dacă aceştia sunt capabili s-ofere suport,
afecţiune şi educaţie copilului.
Pe de altă parte, anumite tipuri de narcisism sau iubire de sine sunt necesare pentru protecţia de
sine, dar aceasta este numită în mod inadecvat narcisism. Aceasta este conservarea de sine, un instinct pus
prin creaţie de Dumnezeu în om pentru a supravieţui într-o lume riscantă, şi aceasta nu împiedică
dezvoltarea de sine care se realizează fără să rănească sau să lezeze pe cei din jur. O persoană care îşi
reprimă trebuinţele fundamentale ca identitate, ca persoană întreagă, poate să atingă un grad patologic al
acestui proces, astfel încât să facă alegeri dăunătoare sau distrugătoare de sine, sau nu poate fi capabilă să
se apere împotriva cerinţelor nerezonabile ale celorlalţi.
Cele două porunci fundamentale care sintetizează Decalogul în viziunea Domnului Isus Hristos
din Mat. 22, 34-40 se ocupă în mod direct şi succint cu problema dragostei. Soluţia fundamentală este că
forţa dominantă a dragostei trebuie direcţionată de către Dumnezeu. Dumnezeu este mai mult decât o
proiecţie a imaginii de sine: El este realitatea care trăişte vie pe paginile Sfintei Scripturi, în istoria
umană şi, ca imagine, chip prin creaţie, cât şi ca prezenţă a Duhului Sfânt, în fiecare din noi. Dragostea
pentru Dumnezeu este dragostea supremă, pentru că include şi dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu,
incluzându-i pe semeni şi pe sine. Dragostea autentică faţă de Dumnezeu înseamnă acceptarea de sine ca
şi creatură împreună cu celelalte persoane, şi dragostea faţă de ceilalţi, ca faţă de sine însuşi.
Această dragoste nu impune pretenţii, dar este capabilă să răspundă nevoilor celorlalţi, s-ofere
acestora libertatea de a fi ei înşişi. Narcisismul terapeutic, fie pastor, medic sau asistent social, poate fi un
obstacol în cadrul slujirii sale. Pe de altă parte, nu poate să realizeze o slujire creativă, atât timp cât
permite celorlalţi să-i determine cum şi cât din activitatea sa le satisface trebuinţele. Terapeutul creştin ar
trebui să proiecteze o imagine constantă şi consecventă asupra poporului pe care îl slujeşte.
Dragostea sa faţă de Dumnezeu ar trebui să fie clară şi neambiguă; el trebuie să înţeleagă că cei
care proiectează asupra sa imagini infantile şi care aşteaptă să se conformeze acestor imagini, sunt în
eroare, în suferinţă. Aceştia ar trebui să fie capabili să recunoască când o atitudine sacrificială este
necesară din partea sa sau din partea altora, dar să nu confunde aceasta cu nevoia nevrotică de
autopedepsire. Relaţiile sale cu alţii nu ar trebui să fie determinate de nevoia de a-şi satisface trebuinţele
narcisiste. Sarcina unui terapeut creştin ţine de un înalt nivel al maturităţii personale.
Chipul lui Dumnezeu. Înţelegerea simbolisticii legate de chipul lui Dumnezeu are o profundă
semnificaţie în psihoterapia creştină. Ea poartă sensul că Dumnezeu a plasat în interiorul omului, ca parte
a naturii create de El, resurse care îi acordă calitatea completitudinii, sănătăţii, dezvoltării, soluţionării
conflictelor, transformării tendinţelor şi pulsiunilor interne într-o manieră creativă de a trăi. Imaginea
chipului lui Dumnezeu în om înseamnă potenţialităţi care trebuie împlinite şi realizate de către fiecare din
noi. În felul acesta chipul devine în mod actual asemănarea cu prototipul, cu Dumnezeu. Aceasta
înseamnă că fiecare fiinţă umană joacă un rol decisiv în propria fiinţare şi devenire, prin deciziile,
94
dedicările şi realităţile sale. Există resurse de vindecare în interiorul fiecărei persoane. Nu terapeutul le-a
pus acolo, ci Dumnezeu.
Aceasta este mai mult decât o convingere intelectuală. Ea trebuie să fie o parte din motivarea
emoţională a terapeutului. El trebuie să fie conştient de modelele pe care le încurajează şi să nu-şi asume
responsabilitatea pe care numai celălalt poate s-o exercite faţă de sine însuşi. Terapeutul, pastor, asistent
sau medic nu are formule gata făcute şi nici nu trebuie să ia decizii în locul clientului sau al pacientului.
El trebuie s-ofere fiecărei persoane posibilitatea de a fi conştient de propriile trebuinţe, de restructurările
de care are nevoie, de perspectiva problemelor, a existenţei sale în viziunea voii lui Dumnezeu, şi
clarificându-i aceste aspecte să-i ofere libertatea de a-şi lucra transformare, propria restructurare şi astfel
să-şi alcătuiască propria cale pe drumul vieţii.
Orice simbol religios, ca şi acesta al chipului lui Dumnezeu, nu are corespondenţe doar în
realitatea umană, ci şi în realitatea de dincolo de fiinţarea umană. Mulţi terapeuţi seculari acceptă doar
ceea ce numesc resursele umane interne, dar neagă sau sunt agnostici în legătură cu dimensiunile ultime
ale acestor resurse. Aceştia pot fi foarte eficienţi atunci când este vorba de probleme în care preocuparea
rămâne la nivel strict uman. Dar persoana, mai ales dacă omul este religios, trebuie să fie abordată şi în
relaţie cu experienţa, înţelegerile, şi crezurile sale religioase.
Terapeutul creştin comunică la acest nivel maniera în care el însuşi este ca persoană, nu în mod
necesar verbal, dar mult mai profund, prin respectul şi confirmarea crezurilor şi convingerilor pacientului
şi în privinţa relaţiei acestuia cu Dumnezeu. Înţelegând fiecare fiinţă umană ca un păcătos creat după
chipul lui Dumnezeu, aduce recunoaşterea în profunzime a conflictului uman, pentru care nu
condamnarea, ci vindecarea şi salvarea sunt necesare.
Realizarea profundă a acestui conflict constituţional în interiorul tuturor fiinţelor umane de care
terapeutul creştin este conştient, clarifică obiectivul relaţiei terapeutice. El nu constă în schimbarea naturii
umane, dar îl ajută să găsească experienţele umane prin care dragostea poate să înfrângă mânia, credinţa
poate să depăşească teama şi anxietatea, iertarea poate să accepte şi să aducă alinare în vinovăţie, iar
vindecarea este rezultatul acestui proces. Astfel de experienţe vor solicita schimbare, restructurare în
interiorul persoanei.52
Şcolile psihodinamice au elaborat în mare măsură conceptul ambivalenţei, dar nu au descoperit
adevărata esenţă a conflictului uman. Acest conflict îşi găseşte expresia, atât la nivel uman, cât şi la
nivelul relaţiei dintre Dumnezeu şi fiinţa umană. Deoarece este o problemă a dinamicii intrapsihice a
persoanei, răspunsul trebuie găsit acolo, ceea ce înseamnă că este mai mult o experienţă decât o formulare
verbală. Crucea a devenit un simbol universal pentru că vorbeşte despre profunzimile ambivalenţei
umane, fie în relaţia personală cu semenii, fie în relaţia personală cu Dumnezeu. Ea spune că binele
trebuie separat de rău şi că lucrul acesta nu poate fi realizat decât într-o relaţie răscumpărătoare cu
Dumnezeu, care să dea o nouă calitate vieţii.
O astfel de schimbare în calitatea vieţii, trebuie acompaniată de o schimbare în motivare, în
organizarea şi restructurarea persoanei, ca o transformare. Aceasta este în contrast cu abordarea generală a
acestei probleme care consideră că conflictul, ambivalenţa, este doar rezultatul experienţei. Orice
implicaţie mai profundă este negată. Deoarece conflictul este considerat ca rezultatul experienţei umane,
el trebuie vindecat doar printr-o corectă abordare şi prin tehnici omeneşti.
Unii autori, ca Erich Fromm, au dezvoltat o abordare sociologică şi culturală, în contrast cu ceea
ce s-a numit abordarea biologică a lui Freud. Alţii au văzut conflictul intrauman în termenii învăţării şi au
descris tehnici de dezvăţare şi reînvăţare. Aceste abordări omeneşti ignoră rădăcina conflictului şi se
concentrează asupra schimbării comportamentului, presupunând că dacă comportamentul este schimbat,
atunci şi persoana este schimbată. Alte abordări ignoră semnificaţia conflictului şi caută să corecteze
comportamentul prin utilizarea drogurilor sau a medicamentelor. Dependenţa de drog, inclusiv
dependenţa de tranchilizante, este unul din substitutele majore pentru dezvoltarea unui eu puternic prin
intermediul credinţei religioase originale.

95
 Chestiunea de faţă nu este dacă experienţa umană are ceva de-a face cu conflictul uman. Evident
că are mult de-a face cu el, dar problema este dacă teoria experienţială este adecvată şi explică în
totalitate esenţa acestui conflict uman şi de aceea dacă o abordare terapeutică bazată numai pe teoria
experenţială este adecvată pentru un pastor creştin.
Din nou trebuie să subliniem discontinuitatea între înţelegerea omului în dimensiunea sa ultimă
religioasă şi o înţelegere ştiinţifică, deterministă de la cauză la efect. Punctul de vedere biblic asupra
acestor două dimensiuni nu trebuie văzut ca fiind în conflict, ca şi cum acceptarea unuia înseamnă
respingerea celeilalte. Este necesară o viziune integrală care să le combine pe ambele. O relaţie de lucru,
terapeutică, nu este o problemă de teorie raţională, este rezultatul unui nivel de integrare în interiorul
personalităţii, atât din partea terapeutului, cât şi a clientului o relaţie care se stabileşte, atât în interiorul
acestora, cât şi între cele două persoane.
Dar mai presus de aceasta este acceptarea unei relaţii cu Dumnezeu, Fiinţa fundamentală,
Prototipul, Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul, Acela care poate să dea omului libertate şi putere ca să
soluţioneze cauzele şi efectele păcatului din viaţa sa, să-l împuternicească pentru a face faţă experienţelor
cotidiene. O astfel de relaţie îi oferă omului un loc în universul creat al lui Dumnezeu.
Oamenii confruntaţi cu probleme, fie cu simptome psihopatologice, fie cu tulburări de relaţie în
familie, cu reacţii nepotrivite, speră în intervenţii rapide şi rezolvări facile ale problemelor. În mod realist,
ei trebuie să înţeleagă însă, că aceste simptome şi probleme aparente au rădăcini profunde în fiinţa lor, că
o restructurare trebuie să se producă, şi că de multe ori aceasta nu este o chestiune de magie, de
transformare instantanee, ci un proces care trebuie cucerit, însuşit, şi că Dumnezeu este alături de noi prin
Duhul Sfânt, gata să sprijine, ca Unul care, El Însuşi a urcat Calvarul. Soluţiile facile nu sunt lucrative.
Pe de altă parte, dacă terapeutul îl conduce pe consiliat în profunzime şi îl lasă acolo fără să-l
ajute să-şi clarifice soluţiile şi să iasă la suprafaţă, poate să-i facă mai mult rău decât bine. Terapeutul
trebuie să ajute o astfel de personă să adopte o atitudine realistă, responsabilă. O astfel de abordare
conţine în sine posibilitatea eşecului, dar ea este, de asemenea, şi producătoare de creştere, dezvoltare şi
maturizare.
Deseori este foarte dificil să înfrângi rezistenţa pe care mulţi o au faţă de un asemenea obiectiv.
Unii doresc gratificaţii şi mai puţin transformarea. Aceştia adoptă o atitudine infantilă. Abordarea
magică distorsionează deseori relaţiile dintre fiinţele umane şi sensul, semnificaţiile ultime. Omul păcătos
caută să controleze pe Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu cu ajutorul pastorului să-l vindece de nevroză
fără ca să-şi rezolve problemele din propria existenţă. Dar aceasta nu este posibil.
Uneori, terapeuţii se pot regăsi blocaţi într-o orientare mai degrabă în opoziţie cu orientarea
aceasta magică. Ei pot să aibă o atitudine supraoptimistă care consideră că persoana poate fi ajutată la
nivel uman şi odată luate aceste măsuri sau tehnici psihologice, în mod automat se rezolvă şi problemele
spirituale şi se restabileşte relaţia cu Dumnezeu, sau Îl subjugă, Îl forţează pe Dumnezeu să-l ajute.
Deseori această atitudine conduce la evitarea semnificaţiilor profunde, spirituale ale relaţiei terapeutice.
Ea poate să producă, cel puţin în mod temporar şi aparent, rezultate bune sub aspectul vindecării
psihologice, dar nu ajută persoana să descopere sensul şi semnificaţia unei relaţii vitale cu Dumnezeu.
Atât în procesul terapeutic, cât şi în celelalte împrejurări în care pastorul stă aproape de
Dumnezeu, comunică cu Dumnezeu, transmite solia Sa, conduce închinarea: în toate acestea, el trebuie să
conducă pe cel asistat la relaţia cu Dumnezeu. În timp ce ideea că nimeni care nu iubeşte pe fratele său,
pe care îl vede, nu poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede, are suport biblic în 1Ioan 4,20, nu
există nici o dovadă sau suport pentru ideea că cine iubeşte omul, semenul, în mod automat Îl iubeşte şi
pe Dumnezeu. De aceea oamenii pot să cadă în capcana unui umanism superficial şi steril, şi să uite atât
de uşor de Dumnezeu în această lume seculară.
Realităţi ultime şi contingente. Ce putem spune în această privinţă în legătură cu psihoterapia
creştină? În primul rând ar trebui să înţelegem că nu trebuie să încercăm să manipulăm dimensiunile
profunde, spirituale, din viaţa oamenilor. Un simţământ profund al paradoxului naturii umane trebuie să
fie păstrat viu. Acest paradox constă în faptul că suntem creaţi cu o măsură de libertate şi totuşi, trebuie să
96
înţelegem că ne aflăm sub legea determinismului, a cauzalităţii. Acest paradox, atunci când este conştient
devine un fundament pentru înţelegerea naturii şi semnificaţiei care include ambele perspective.
Atunci când o persoană realizează aceste dimensiuni paradoxale în mod simultan, trăieşte o stare
de tensiune care poate avea ca rezultat o evoluţie creativă sau negarea libertăţii într-un comportament
regresiv. De felul cum este rezolvată această chestiune profundă a libertăţii şi necesităţii în înţelegerea
individului, rezultă viziunea asupra sa însuşi, asupra celorlalte persoane şi asupra lui Dumnezeu. O
distorsiune în acest domeniu provoacă suferinţă şi este domeniul prin excelenţă al intervenţiei
psihoterapeutice pastorale creştine. Psihoterapeutul spiritual nu poate garanta succesul, pentru că acest
proces şi aceste realităţi sunt dincolo de control. Tot ceea ce poate face este să-l susţină, să-l accepte, să
fie suportiv şi să-l conducă pe client într-o relaţie de comuniune şi consacrare, de pocăinţă faţă de
Dumnezeu. Pentru calitatea relaţiei terapeutice, toate aceste profunzimi trebuie să fi fost realizate şi
soluţionate în viaţa terapeutului mai întâi.
Salvare, har, Lege şi judecată. Declaraţia creştină asupra mântuirii este prezentată succint.
Suntem mântuiţi prin harul care vine prin credinţă, Efes.2,8. Această declaraţie atrage atenţia mai ales
asupra calităţii relaţiei, decât asupra procedurii sau paşilor care trebuie parcurşi în cadrul procesului.
Fiinţele umane nu pot să se salveze de ei înşişi. Ei pot să găsească pace lăuntrică, împăcare, linişte
sufletească, rezoluţia conflictului şi transformării, printr-o relaţie care mijloceşte harul, rădăcina structurii
vieţii şi a restructurării acesteia, în Dumnezeu. Harul operează la nivelul vieţii umane ca parte a relaţiei
dintre Creator şi creatură. În relaţiile umane, dragostea poate deveni o revelaţie a dragostei divine şi
încrederea în relaţiile umane devine în mod necesar un fundament de încredere faţă de Dumnezeu, dar nu
o garanţie.
În mântuire şi vindecare avem de-a face cu calităţile fiinţei implicate în fiecare dimensiune a
vieţii umane, de la contingent până la transcendent, la realităţile ultime. Înţelegerea creştină a harului şi
încrederii se dezvoltă din ideea experienţei opuse a Legii şi judecăţii. Cu siguranţă acestea sunt, de
asemenea, o parte a experienţei umane şi o parte a procesului terapeutic. Chestiunea constă în aplicarea
legii şi judecăţii ca parte a prerogativei unui pastor, fie că este vorba de procesele vieţii reflectate asupra
persoanei prin propria sa experienţă de viaţă şi, care trebuie să fie înţelese şi interpretate prin intermediul
harului din partea pastorului.
Aceasta ridică chestiuni reale privind aspectele confruntării, interpretării şi acceptării,
confirmării şi conştientizării sentimentului de vinovăţie din partea terapeutului. De exemplu ce fel de
model al relaţiei terapeutice va adopta pastorul, fiind pus faţă în faţă cu o tulburare de personalitate care
nu simte nici un fel de vinovăţie pentru comportamentul său antisocial? Va fi îngăduitor, îl va condamna
sau îl va ajuta să înţeleagă semnificaţiile comportamentului său în termenii consecinţelor faţă de sine şi
faţă de alţii? Sau pur şi simplu această chestiune va fi ignorată?
Cum va procesa terapeutul creştin vinovăţia experimentată sau exprimată de cineva? Este
conştient de diferenţa dintre vinovăţia reală şi cea nevrotică? Înţelege că multe modalităţi de-a face faţă
simţămintelor de vinovăţie pot să conducă în profunzimile psihismului uman? punctul său de vedere în
legătură cu cei supraîmpovăraţi de simţăminte de vinovăţie? Va avea acelaşi tip de atitudine în relaţie şi în
tratament? Înţelegerea acestor experienţe variate a problemei vinovăţiei îl va ajuta să determine maniera
în care se va comporta ca persoană şi terapeut cu fiecare caz în parte.
Problema Legii şi a judecăţii este strâns legată de problema încrederii şi a harului. Harul trebuie
interpretat ca acceptare. Tillich a mers un pas mai departe în ceea ce a numit atenţia faţă de trebuinţa
cuiva de a se accepta pe sine şi de a fi acceptat. Este dificil de acceptat iertarea şi de a face schimbări în
sine, pe care aceasta le reclamă. Acceptarea este o calitate centrală în terapia pastorală creştină. De multe
ori ea exprimă un anumit tip de relaţie de acceptare care elimină orice simţământ de judecare şi de
evaluare şi care prezintă riscul de a hrăni narcisismul individual. Persoana nu este solicitată să nutrească
nici un simţământ discernământ şi responsabilitate, iar aceasta ar fi o altă eroare.
Fie că este concepută în termeni psihologici sau teologici, acceptarea este fundamentală pentru
orice proces de vindecare, dar ea nu este suficientă. Acceptarea trebuie să fie onestă, şi asta înseamnă că
97
nu doar potenţialul personal al pacientului trebuie acceptat ci, de asemenea, şi slăbiciunile sale, mândria,
rezistenţele şi defensele sale. De multe ori terapeutul trebuie să interpreteze răspunsurile nesănătoase sau
destructive ale persoanei. Aceasta trebuie făcută în spiritul amabilităţii şi înţelegerii. Numai în felul acesta
poate să aibă loc procesul vindecării şi reconcilierii, în loc să se producă răni mai profunde, mai adânci, şi
o înstrăinare mult mai gravă. Confruntarea poate fi vindecătoare, curativă sau dimpotrivă poate fi
destructivă.
Un alt aspect al experimentării harului ar putea fi umbrit de recenta subliniere asupra acceptării.
Aceasta ţine de confirmare. În multe biserici confirmarea este un ritual. Dar ea trebuie să fie, de
asemenea, o realitate a influenţei asupra fiinţelor umane. Capacitatea de a intra în relaţie cu semenul astfel
încât dubiile şi nesiguranţa în legătură cu sine ca persoană să poată fi înlăturate, este o experienţă de
eliberare. Ea se poate produce rapid sau poate fi rezultatul unei experienţe prelungi, în relaţia cu o altă
persoană sau în procesul terapeutic. Este esenţial ca în procesul terapeutic să dezvoltăm un sentiment
puternic al valorii şi al identităţii personale. În timp ce există anumiţi factori interni care operează şi
contribuie la stabilirea unui simţământ al libertăţii personale, al autenticităţii, aceasta trebuie confirmată
şi de ceilalţi.
Autoritatea. Strâns legată de experienţa harului şi a Legii este experienţa autorităţii în viaţa
umană şi în procesul de vindecare. Modul în care este angajat în procesul terapeutic, reflectă natura
practicii sau autorităţii terapeutului, a pastorului şi ea nu reflectă doar conceptul intelectualizat, cerebral
despre autoritate, ci modul cum trăieşte autoritatea în viaţa sa.
Viziunea terapeutului asupra sursei sale de autoritate este foarte importantă. Cine îi dă dreptul să
facă ceea ce face? Este înrădăcinat şi are vocaţia profesiunii sale? Autoritatea sa este conferită de
Dumnezeu sau de ştiinţă? Deseori oamenii ne întreabă cu ce drept facem lucrurile pe care le spunem sau
le facem? Cum poate cineva fi sigur că are nevoie de ceea ce-i cerem să facă? Oricare ar fi sursa de
autoritate, aceasta este comunicată prin calitatea şi procesul relaţiilor sale.
sursa autorităţii cu investit atât terapeutul cât şi clientul? natura autorităţii pe care alţii o
exercită asupra lui? Îşi asumă responsabilitatea pentru propriile lor vieţi? Oferă răspunsuri facile, îşi
dezvoltă autonomia ca persoane, sau dimpotrivă întreţin un simţământ de dependenţă? Autoritatea
înseamnă putere, fie că pastorul şi-o ia de la sine sau îi este conferit de către altcineva. Ce aspecte sunt
implicate atunci când un client sau o persoană îi cere un anumit tip de autoritate pe care pastorul simte că
nu este în prerogativele sale s-o exercite? Acesta devine un impas terapeutic sau este folosit ca o sursă
terapeutică pentru progresul procesului? Ocazii de felul acesta sunt fructuoase pentru a ajuta clientul să
înţeleagă rădăcinile emoţionale şi semnificaţiile tipului de autoritate pe care îl solicită?
Terapeutul ar trebui să aibă sursa de autoritate în afara lui şi asta derivă din relaţia sa cu
Dumnezeu. O parte a autorităţii sale poate fi găsită în el însuşi în măsura în care a internalizat relaţia cu
Dumnezeu, în felul de a fi al persoanei sale, modul în care a fost capabil să-şi rezolve propriile probleme,
conflicte, răni, anxietăţi. Autoritatea sa derivă şi din sistemul de valori după care se călăuzeşte în viaţă şi
cum este capabil să mijlocească pentru alţii, propriul său mod de a fi în profunzime.
Puterea reală de vindecare constă în capacitatea unei persoane de a vorbi în mod semnificativ şi
profund, de a transmite celuilalt valori pe care îl invită să şi le însuşească conform propriilor sale
concepţii şi potenţialităţi, ca persoană. Fie că acesta le va accepta sau nu, valorile după care terapeutul îşi
trăieşte viaţa sunt comunicate oamenilor şi acelaşi spirit care îl motivează îi va pătrunde şi îi va atrage şi
pe ceilalţi care caută sprijin şi ajutor terapeutic din partea sa. Învăţarea teoretică sau practică este
importantă, dar mult mai important decât aceasta este dezvoltarea întregii persoane şi a calităţii de a fiinţa
ca persoană împreună cu ceilalţi.
Apoi dincolo de ceea ce este, ce reprezintă, el vorbeşte şi este ascultat. Este înţeles şi crezut, în
măsura în care există o concordanţă între ceea ce spune, ceea ce face şi este el însuşi. De la problema
autorităţii ne îndreptăm către situaţia paradoxală a experienţei autonomiei şi determinismului. Oricine
acceptă viziunea biblică asupra omului trebuie să accepte şi paradoxul naturii acestuia şi să înţeleagă cum
fiecare fiinţă umană este influenţată şi influenţează la rândul ei. Deseori mediul eclesiastic a subliniat şi
98
întărit, a supralicitat libertatea, negând determinismul, dar Biblia are destul de mult de spus în legătură cu
aspectele deterministe ale vieţii, chiar şi în Noul Testament, deşi obiectivul acestuia este să promoveze
libertatea faţă de legalism. Soluţia acestui paradox nu constă în acceptarea unei părţi şi excluderea
celorlalte.
În relaţia cu semenii din perspectiva terapeuticii şi a susţinerii pacienţilor, simţămintele şi
comportamentele care se nasc din procesele deterministe ajută la exercitarea unui grad de autonomie, de
care este capabilă o persoană la un moment dat. Înţelegerea acestui paradox în propria experienţă şi prin
continua căutare de a extinde limitele acestei libertăţi, prin luarea deciziilor personale va transforma spre
maturizare şi vindecare progresivă, pe parcursul procesului terapeutic.
O persoană matură, sănătoasă trebuie să înveţe să ia decizii personale şi să nu accepte ca libertatea
să-i fie acordată sau îngrădită de ceilalţi, să nu aştepte să fie controlat sau manipulat şi nici să nu facă
tentative de a manipula şi controla pe ceilalţi. Autonomia trebuie exercitată şi trebuie supusă închinată
doar lui Dumnezeu. Cu siguranţă că socializarea presupune negocierea autonomiei, responsabilităţii şi
libertăţii şi cu semenii noştri. De fapt bucuria dragostei şi relaţiei este împărtăşită tocmai în acest schimb
de libertate şi afecţiune între două sau mai multe fiinţe care se iubesc.
Autonomia este exercitarea de sine ca funcţie fundamentală a eului şi poartă amprenta propriilor
răspunsuri, nu acelea determinate din afară. Este câştigarea libertăţii prin schimburi cu exteriorul ca
entitate de sine distinctă, derivând din autodeterminare. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu oferă
libertatea de a accepta sau respinge harul divin, chiar dacă aceasta poate avea consecinţe veşnice.
Dumnezeu respectă libertatea noastră, dar există o manieră abuzivă, răzvrătită de a-ţi însuşi autonomia şi
libertatea împotriva lui Dumnezeu, prin negarea acestuia.
Există multe ocazii în procesul terapeutic în care terapeutul trebuie s-ofere persoanelor libertatea
de a respinge sau de a accepta tot ceea ce zice sau face şi de a-l accepta sau respinge chiar pe el însuşi ca
persoană. Lucrul acesta nu trebuie făcut în mod reactiv, ci dimpotrivă într-o manieră terapeutică. Sarcina
terapeutului este de a fi suportiv şi creativ cu persoana, astfel încât procesul vindecării să progreseze.
Respect, reverenţă şi adorare. În final, una din influenţele culturii noastre moderne cu care
terapeutul trebuie să se confrunte este simţământul de superficialitate şi familiaritate în dispoziţia omului
modern. Unele aspecte sunt evidente în maniera în care mulţi pastori conduc serviciul de închinare.
Adresabilitatea faţă de Dumnezeu este ca faţă de un om aflat în încăperea alăturată. Nu mai există nici un
sentiment al acelui misterium tremendus care solicită fiinţa umană să se cutremure şi să fie pătrunsă de
respect, reverenţă şi adorare în prezenţa lui Dumnezeu.
Omul este destul de hărţuit şi cutremurat de realităţile vieţii din jur, rezultat al stării de păcat al
omenirii. Bolile, umilinţele biologice ale vârstei, criza energetică, moartea, impozitele, ameninţarea
războiului atomic, terorismul, toate sunt surse de teroare. Popularitatea filmelor horor atestă nevoia
omului de a fi terorizat, cel puţin doar în fantezie.
O altă sursă de teroare este procesul inconştient al omului, deşi este prea puţin conştient de
aceasta. Oamenii sunt mai conştienţi, cel puţin formal, de realitatea răului din afară, pe care eventual îl
caricaturizează şi schematizează într-o formă vulgară, dar cât de oripilaţi am putea să fim dacă am fi
conştienţi de ceea ce ne controlează, de ceea ce este înăuntrul nostru şi de care nu suntem conştienţi!
Toate aceste influenţe terorizante au mai degrabă un efect destructiv decât unul constructiv.
Ori, rolul terapeutului creştin este tocmai de a utiliza în sens constructiv spaimele, de a le trata şi
de a înlătura efectul distructiv al acestora. În ultimii ani sublinierea a ceea ce este umanist, ceea ce ţine
doar de dimensiunea umană a fost făcută în detrimentul a ceea ce este în mod original sfânt pentru
perspectiva şi credinţa creştină. Obiectul reverenţei, adorării şi al temerii este viul Dumnezeu. Ceea ce,
aşa cum am mai spus, Rudolf Otto numea misterium tremendus, reprezintă o dispoziţie şi o orientare faţă
de ceea ce este creativ, vindecător şi salvator, mântuitor.
Aceasta implică cunoştinţa faptului că există o realitate în viaţă care nu poate fi înţeleasă, dar care
se constituie în fundamentul vieţii şi că aceasta este transcendentă. Această realitate care nu poate fi
cunoscută în întregime şi are o componentă misterioasă, s-a dezvăluit, totuşi, ca veste bună a mântuirii.
99
Ea s-a pus în slujba omenirii şi a fiecărui om în parte, pentru a reface integralitatea iniţială de la creaţie, şi
această restaurare poate să aducă roade în viaţa omenească, cum sunt cele din 1Tes. 5 – dragostea, bucuria
şi pacea – roadele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Această realitate reprezentată de Dumnezeul nostru cu caracter personal ne ridică, ne înalţă, ne
orientează către înălţimea Sa. Aceasta este infinită în putere, înţelepciune şi în dragoste. Trăsăturile Sale
transcendente sunt combinate cu trăsăturile imanente, de aceea El intervine în viaţa noatră a fiecăruia în
mod providenţial.
Atitudinea corectă a omului faţă de această realitate personală este aceea de respect, reverenţă,
închinare şi adorare. Dumnezeu nu este un om, nu putem să-l reducem la relaţia de familiaritate, şi o
asemenea lipsă de respect este un simptom al propriei noastre înstrăinări de Dumnezeu. Este dificil să
admitem şi să acceptăm finitudinea noastră în faţa Infinitului, astfel încât devenim terorizaţi de aspectele
distructive ale vieţii, mai degrabă decât experienţa cutremurătoare a reverenţei în prezenţa unui
Dumnezeu Creator, iubitor şi vindecător.
Terapeutul creştin este chemat să ajute oamenii să înţeleagă ceea ce nu poate vindeca, că nu pot fi
vindecaţi prin ei înşişi, că vindecarea vine prin elemente care se află în interiorul lor, dar care nu sunt
dependente de ei şi nici nu le-au creat. Primul lucru de care au nevoie este să adopte o atitudine de
reverenţă şi ascultare. Alternativa este o închinare de sine viciată. Vindecarea care trebuie să se producă în
noi transcede propriile noastre puteri şi voinţa noastră. Vindecarea este dovada că în fiinţele umane
lucrează forţe care pot să-i readucă la starea de unitate şi completitudine care a fost distrusă prin păcat şi
că lucrul acesta poate fi făcut numai de puterea divină a Duhului Sfânt şi nu poate fi realizat doar prin
mijloace umane.
În rezumat, putem spune că există multe întrebări şi chestiuni privind interpretarea teologică a
terapiei creştine, pastorale. Teologia este o declaraţie descriptivă asupra înţelegerilor şi pătrunderilor
credinţei. Din acest punct de vedere este comparabilă cu teoria psihologică care stabileşte modalităţile
psihologice de a descrie realităţile pe care crede că le înţelege. Există printre oameni tendinţa de
verbalizare, dar aceasta nu este potrivită şi nu poate să înlocuiască realităţile pe care caută să le
formuleze. Limbajul utilizat în procesul terapeutic trebuie să fie un limbaj al experienţei, un insight direct
şi adesea simbolic, figurativ. Este necesar un limbaj în care persoana poate să investească semnificaţie
emoţională.
Limbajul religios ca o formă distinctă de limbajul teologic descriptiv este adesea mult mai potrivit
în relaţia terapeutică pentru a genera insight, înţelegere, restructurare. El trebuie să fie fundamentat pe o
relaţie în care persoana simte preocupare din partea terapeutului, de a-l asista în propriile lupte şi în
durerea sa nu doar să-l îndoctrineze cu un crez teoretic abstract. În felul acesta parcurgem un ciclu
complet.
Prezenţa consilierului în faţa consiliatului îl va revela în mod inevitabil pe el însuşi ca persoană,
credinţa sa; clientul va sesiza resursele acestuia şi în acelaşi timp va începe să înţeleagă propriile resurse
de anxietate, teamă şi teroare. Deoarece şi terapeutul creştin este om, nu va adopta întotdeauna o atitudine
şi comportament mântuitoare, dar tot ceea ce putem spera este ca să se dezvolte continuu în har, către o
perfecţiune care poate fi realizată în mod realist. El trebuie să fie părtaş lacalitatea vieţii pe care caută să-
i ajute pe ceilalţi s-o atingă.
Terapia creştină, pastorală este o comunicare a Evangheliei prin relaţie personală, astfel încât
odată cu comunicarea, în aceeaşi măsură în şi o comunicare a elementelor propriei personalităţi a
terapeutului şi felul în care el însuşi şi-a rezolvat problemele privind existenţa, credinţa, mântuirea.
Terapeutul creştin este o persoană chemată să utilizeze propriul său proces de vindecare, astfel încât să fie
imitat, iar dacă nu face lucrul acesta, poate fi respins.
La cel mai profund nivel, în sensul nou-testamental, terapia este o preocupare faţă de motivaţia
internă din Mat. 5, mai degrabă decât a comportamentului corect. Noul Testament nu oferă reguli sau
tehnici pentru vindecare sufletească, nici pentru restaurarea lăuntrului uman către completitudine, ci oferă
o Persoană care a avut o putere vindecătoare uimitoare în relaţie cu Dumnezeu, şi faţă de ceilalţi. În
100
relaţia cu Dumnezeu se afla înrădăcinată întreaga Sa putere vindecătoare întreaga Sa influenţă, fie că
aceasta era recunoscută sau nu.
Imitând Marele Medic care a fost Isus Hristos, terapeutul creştin este chemat să fie un vindecător
sau o persoană terapeutică faţă de ceilalţi. Terapia creştină, psihoterapia pastorală este un proces în care
relaţia dintre pastor, terapeut şi semen este un element esenţial.
Programe de consiliere ale comunităţii locale. Pregătirea laicilor
Infrastructura academică în domeniul terapeutic şi psihoterapeutic pune la dispoziţia consilierului
şi a psihoterapeutului creştin, a asistentului social ca şi a corpului pastoral un instrumentar deosebit de
eficient şi competent care are tendinţa să dezvolte şi în România după ce în Occident s-a atins deja acest
stadiu, o infrastructură deosebit de competentă în a asista persoanele cu dificultăţi psihopatologice,
relaţionale şi moral-spirituale şi să facă lucrul acesta cu cea mai înaltă competenţă.
Specialiştii în domeniul consilierii şi psihoterapeuticii creştine reprezintă o resursă semnificativă
în împlinirea a patru domenii din viaţa unei biserici locale:53
a) Furnizează consiliere creştină şi psihoterapie la cel mai înalt nivel de competenţă pe care
pregătirea specializată l-a făcut posibil. În felul acesta devin un braţ vital al slujirii în comunităţi.
b) Pot îndeplini cercetări creative, experimentări şi edificări de teorii, prin contribuţii personale,
elaborare de monografii, teze şi lucrări scrise care pot dezvolta şi ilumina contribuţiile în domeniul
consilierii şi terapiei ca şi altor discipline care presupun alinarea şi vindecarea.
c) Pot dezvolta o reţea de programe de pregătire în care să fie seminarizaţi şi pregătiţi slujitorii
laici în domeniul aptitudinilor în consiliere, participând astfel la conferinţe, asigurând supervizare,
grupuri de consultaţie, şi evenimente de educaţie continuă.
d) Un număr crescând de seminarii şi centre de consiliere creştină ar trebui să furnizeze pregătire
şi supervizare celor pregătiţi pentru slujirea în domeniul consilierii.
Pregătirea laicilor pentru consiliere
‚Purtaţi- vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos’ Gal. 6,2
În ultimele decade a fost făcută o descoperire dramatică a unui fapt uimitor, acela că toţi creştinii
au un mandat de slujire prin faptul că sunt creştini, prin însăşi definiţia lor şi nu pentru că ar fi întăriţi sau
ordinaţi. Această conştienţă oferă laicilor o nouă imagine de sine – nu mai sunt creştini de mâna a doua,
care lasă activitatea spirituală doar în mâna slujitorilor angajaţi. Creştinii laici au o activitate de slujire
unică, vitală, faţă de lumea de dincolo de biserică, în mijlocul vecinilor, colegilor, prietenilor, a celor
defavorizaţi, respinşi şi exploataţi, în comunitatea lor.
Această activitate de slujire vitală trebuie să atingă nivele care n-au fost niciodată atinse până în
acest moment şi datorită faptului că trebuinţele şi situaţia materială din România de tranziţie
postrevoluţionară sunt atât de dramatice în rândul populaţiei pauperizate şi confruntate cu suferinţe, boli,
şomaj şi crize de tot felul. Renaşterea activităţii laice se bazează pe înţelegerea nou-testamentală a
Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, corp al lui Hristos, o comunitate a Spiritului Sfânt în care fiecare
membru este o piatră vie şi are rolul său în slujire.
Expresia laic provine de la cuvântul grecesc utilizat în Noul Testament, laos, care se referă la
totalitatea creştinilor. Lucrarea de împăcare descrisă în 2Cor. 5,17: ‚Căci, dacă este cineva în Hristos, este
o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi’, a fost încredinţată întregii
Biserici, nu doar unei clase distincte de profesionişti ai slujirii. Rolul-cheie al consilierului creştin faţă de
corpul laicilor, este acela descris în Efes. 4,11-12: ‚Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii,
evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire,
pentru zidirea trupului lui Hristos’. Lucrarea noastră este aceea de a pregăti, inspira, călăuzi, antrena
membrii de rând ca instructori ai instructorilor, consilieri ai consilierilor.
Implicaţii ale activităţii laice în consiliere
Implicaţiile activităţii laice în domeniul consilierii sunt profunde şi provocatoare. Climatul de
consiliere trebuie să fie un climat dezvoltat la nivelul întregii comunităţi. Un program sau mai bine zis o
atmosferă de consiliere ar trebui să fie dezvoltată ca un climat dinamic de preocupare, susţinere, suport şi
101
dragoste reciprocă la nivelul întregii comunităţi locale. O comunitate creştină se distinge de celelalte
grupări tocmai prin faptul că trebuinţele fundamentale ale fiecărui membru, rănile, suferinţele, frustrările,
sunt compensate, se bucură de activitate suportivă, oamenii au simţământul mult mai evident al
apartenenţei şi preţuirii, al empatiei şi compasiunii în mijlocul fraţilor lor, aspecte ce nu se regăsesc în
celelalte grupări seculare.
Parabola bunului samaritean, milostiv ca şi imaginea din Matei după care păstorul împarte pe
aşteptătorii săi în două categorii, la dreapta şi la stânga, în oi şi capre, aşa cum sunt descrişi în Mat.
25,35-36: ‚Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost
străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în
temniţă, şi aţi venit pe la Mine’.
Dacă suntem o seminţie preoţească, un neam sfânt, după cum descrie Petru sub inspiraţie divină
comunitatea creştină, atunci trebuie ca aceste aspecte să devină o realitate, să ne depăşim postura de
spectatori şi consumatori, să ne implicăm profund în activitatea de slujire reciprocă. Trebuinţele omeneşti
neîmplinite din fiecare comunitate sunt atât de numeroase şi variate, încât lucrarea pastorului sau chiar a
comitetului de slujitori nu poate să acopere decât o mică parte. Atitudinea suportivă şi susţinerea celor
aflaţi în singurătate, bolnavi, bătrâni, celor ce trec prin crize sau prin necazuri mari, străinii,
instituţionalizaţii, exploataţii social şi economic, oprimaţii, ar putea fi înzecită prin implicarea tuturor
laicilor în lucrarea de slujire şi susţinere.
Activitatea laicilor este unul din aspectele cheie în revitalizarea şi creşterea spirituală a
comunităţii. Cercetările în domeniul creşterii sau declinului spiritual al unei comunităţi au arătat că
implicarea în slujire a laicilor este o variabilă crucială a sănătăţii şi creşterii unei comunităţi.
Rezistenţa unor consilieri şi pastori de a implica neprofesionişti în activitatea de slujire ar trebui
rezolvată sau cel puţin redusă prin iniţierea unor programe al căror rezultat să fie atât de convingător încât
această neîncredere să fie depăşită. Unii slujitori se simt vinovaţi atunci când cer altora să îndeplinească
sarcini care par să le revină în totalitate. Complexul indispensabilităţii este împărtăşit de mulţi slujitori ai
amvoanelor şi constituie o ameninţare faţă de activitatea laică.
Imaginea de sine a consilierului, asistentului social şi pastorului trebuie să fie regândită, în sensul
că ei trebuie să dobândească abilităţi de supervizare şi instruire, capacitând slujitorţii laici care să
dobândească o importanţă centrală în îndeplinirea sarcinilor la nivelul comunităţii. Rezistenţa persoanelor
specializate este întărită de anumite atitudini prevalente în cele mai multe comunităţi. Răspunsul iniţial al
membrilor laici la ideea pregătirii în domeniul asistenţei sociale, a consilierii sau psihoterapeuticii, este
următorul: “noi plătim zecimea, avem un pastor angajat, astfel încât nu dorim ca altcineva să fie învăţat să
facă lucrul său.”
Unii membri simt că nu sunt decât nişe slujitori de mâna a doua, amatori, care n-ar putea
niciodată să facă o lucrare competentă. Şi totuşi există un anumit nivel al prezenţei, al micilor îngrijiri, al
asistenţei, doar prin căldură umană, prin vizită, prin prezenţă, prin ataşament, compasiune şi empatie care
are un rol foarte mare, care necesită acest volum de muncă şi care nu presupune o pregătire foarte
elaborată. Atât consilierii, asistenţii sociali, cât şi pastorii trebuie să înţeleagă că activitatea de pregătire şi
implicare a laicilor nu este un mod de pasare a responsabilităţilor pastorale asupra laicilor, ci o manieră
deosebit de eficientă şi puternică de a aprofunda, lărgi şi împărtăşi oportunităţile de slujire la nivelul
întregii comunităţi, care va trăi o experienţă a reformei şi redeşteptării, a creşterii şi maturizării spirituale.
Activitatea laicilor nu înlocuieşte activitatea profesionistă a asistentului social, a consilierului,
psihoterapeutului sau a pastorului, ci mai degrabă o completează şi o întăreşte în cea mai fericită
modalitate. Cu siguranţă că nici această implicare a laicilor nu se face fără organizare, fără pregătire
temeinică sau la întâmplare. Experienţa privind programele laice în comunităţi a arătat că o pregătire
inadecvată şi lipsa de supervizare a laicilor poate să facă rău, mai ales dacă ei lucrează cu persoane,
familii care au nevoie de consiliere sau de terapie specializată. Dar acest mod inadecvat de slujire poate fi
valabil şi în privinţa slujitorilor, consilierilor care nu au dobândit competenţa şi pregătirea necesară.

102
 Dacă această activitate este bine organizată, ea poate fi extrem de constructivă, poate diminua
cantitatea de suferinţă, poate revitaliza comunitatea, poate mângâia şi susţine pe cei aflaţi în dificultate.
Modalităţi de activitate şi slujire laică
Modalităţile de activitate şi slujire laică cuprind: vizita bătrânilor, activitatea de îngrijire a celor în
suferinţă – nursing, vizita la centrele de suferinţă neuro-motorie a spitalelor de bolnavi cronici, a
familiilor celor aflaţi în închisoare, activitatea de asistenţă prin telefon sau vizită a celor aflaţi în perioadă
de criză. Howard Stone a dezvoltat un model mai complicat pentru pregătirea laicilor în 8 sesiuni. Acesta
se concentrează asupra unor subiecte şi competenţe, după cum urmează: ce înseamnă activitatea de slujire
laică, după metodologia ABCD de soluţionare a crizelor, stabilirea unor relaţii suportive printr-o ascultare
eficientă, reacţia responsivă în modalităţi facilitatorii, activitate de mică îngrijire a celor aflaţi în suferinţă
fizică, asistenţă şi suport în situaţii de necaz, activitate de supervizare, soluţionarea problemelor prin
solicitarea consultului şi deferirea altor specialişti, modalităţi de structurare a unui program la nivelul
comunităţii.
Stone subliniază că cei mai mulţi consilieri, pastori şi asistenţi sociali care au dezvoltat un
program de activitate laică în propriile comunităţi, nu şi-au redus propria lor activitate, ci dimpotrivă
aceasta a devenit mult mai eficientă şi implicată. Dar au avut satisfacţia de a vedea că în mijlocul
membrilor, trebuinţele, nevoile oamenilor sunt rezolvate într-o manieră creştină şi în acelaşi timp
profesionistă.
Diane Zapp şi William Dixon au dezvoltat o abordare multidimensională de pregătire a laicilor,
descrisă ca activitate de îngrijire şi susţinere laică. 54 Ei propun fructificarea ocaziilor de susţinere şi suport
care există deja în activităţile laice cum sunt: evanghelizarea şi încorporarea de noi membri, vizita la
spital, asistenţa celor aflaţi în necazuri, vizita la bătrâni şi cei infirmi reţinuţi la pat, clase de Şcoală de
Sabat, grupe de vârstă sau categorii de persoane, oferind sugestii privind structurarea, conţinutul şi
supervizarea acestei pregătiri. Ei declară: “unul dintre cele mai importante lucruri privind susţinerea,
suportul şi slujirea, pe care poţi să-l faci pentru comunitate şi pentru tine însuţi, este să-i motivezi pe
ceilalţi să acorde la rândul lor susţinere şi suport.”
A rămas celebră remarca Melinei Mercouri: “În Grecia suntem prea săraci pentru a beneficia de
ajutorul şi asistenţa psihoterapeuţilor şi psihiatrilor, aşa că avem grijă să avem prieteni.“ Capacitatea de a
pune teologia în practică poate să schimbe în mod vizibil întreaga viaţa a unei comunităţi. Atât
profesioniştii cât şi membrii laici pot fi întăriţi şi inspiraţi prin exercitarea darurilor şi talentelor în această
lucrare de reciprocă de slujire.
Modalităţi de pregătire a laicilor şi direcţii de activitate. Una din principalele diecţii este aceea
de a pregăti oamenii pentru a dezvolta capacităţi de ascultare în profunzime. În acest sens, seminarul
Limbajul alinării, care există şi în România, adus şi tradus de pastorul Aurel Ionică, este instructiv. O altă
direcţie importantă este aceea de a îi ajuta pe cei care traversează crize, care se află în necaz şi nenorocire.
Când a fost iniţiată această activitate de vizitare şi părtăşie comună, laicii au descoperit că prin activitatea
lor pot face chiar mai mult decât profesioniştii.
Grupurile de tip alcoolicii anonimi (AA), ca şi alte grupe de tip self-suporting, care activează
după 12 principii, reprezentând o sistematizare a unor convingeri spirituale fundamentale: conştienţa
nevoii, pocăinţei, supunerea egoismului, deschiderea şi dependenţa faţă de Dumnezeu, autoexaminarea,
mărturisirea onestă, restituirea şi repararea daunelor, reînnoirea şi aprofundarea comuniunii şi
legământului cu Dumnezeu, împărtăşirea vieţii noi cu ceilalţi semeni aflaţi în nevoie.
Această activitate a alcoolicilor anonimi a dat roade extraordinare şi a ajutat mulţi oameni să-şi
învingă dependenţa de alcool. Acest program poate fi aplicat foarte bine şi altor probleme, diferite de
alcoolism. Biserica, comunitatea este trimisă în lume ca să slujească societatea în ansamblul ei, nu doar
să-şi slujească unii altora în interiorul comunităţii.
Programele de misiune trebuie să facă parte integrantă şi să fie îmbinate cu sensul consilierii, a
suportului şi susţinerii ca mijloace de misiune şi de îndreptare a sufletelor aflate în suferinţă către
Dumnezeu.
103
 B. TEORIA GENERALĂ A CONSILIERII ŞI PSIHOTERAPIEI
5. Structura procesului terapeutic
Schema Collins. Consilierea nu este un proces care poate fi urmat pas cu pas, aşa cum se
întâmplă de pildă într-o reţetă culinară sau într-un proces tehnologic ca schimbarea unei roţi la maşină.
Fiecare consiliat este unic, cu problemele, atitudinile, valorile, aşteptările şi experienţa sa, diferite de ale
altora. Consilierul are şi el propriile sale probleme, atitudini, valori, aşteptări şi experienţe.Aceste aspecte
sunt aduse în procesul de consiliere, de aceea fiecare persoană trebuie abordată în mod unic şi individual.
Desfăşurarea consilierii va diferi de la o persoană la alta.
În orice relaţie terapeutică de consiliere, pe măsură ce problemele sunt luate în considerare, apar
totuşi câţiva paşi fundamentali sau faze stereotipice care trebuie reţinute.55
Fazele consilierii
1. Stabilirea contactului. Aceasta implică iniţierea, edificarea şi menţinerea relaţiei dintre
consilier şi consiliat. Consilierul ascultă cu atenţie şi arată o preocupare sinceră, grijă faţă de consiliat la
început în mod tentativ, pentru a-i împărtăşi simţămintele, preocupările şi problemele.
2. Explorarea. Consiliatul are nevoie să-şi brodeze pe canava propriile sale povestiri, relevând
detalii ale situaţiilor problemei, ocazii pierdute şi experienţe frustrante. 56 Consiliatul trebuie să fie
încurajat să-şi împărtăşească simţămintele, să vorbească despre gândurile sale şi să-şi descrie acţiunile.
Consilierul va asculta cu atenţie, va întreba sau cere periodic precizări şi va răspunde cu respect, empatie
şi sensibilitate. Această explorare a problemelor îi conduce pe consilier şi consiliat să edifice un raport şi
să clarifice înţelegerea situaţiei problematice.
3. Planificarea. Pe parcurs consiliatul începe să vadă natura problemei într-o lumină diferită se
discută în legătură cu obiectivele şi acţiunile care ar trebui întreprinse pentru a găsi soluţii. Cum ar putea
consiliatul să se schimbe? Există lucruri care pot fi făcute pentru ca lucrurile să meargă mai bine? Sunt
unele lucruri care trebuie acceptate pentru că nu pot fi schimbate? Există păcate care trebuie mărturisite,
acţiuni care trebuie întreprinse, atitudini care trebuie schimbate, obiective care să fie atinse, aptitudini sau
abilităţi care să fie învăţate? Împreună, consilier şi consiliat, vor dezvolta unele planuri pentru acţiune.
Unii consilieri încearcă să sară peste această etapă şi cele două faze precedente, astfel încât se
îndreaptă direct către procesul sfătuirii şi provocării oamenilor să treacă la acţiune. Această atitudine
poate să dea rezultate uneori, dar de cele mai multe ori este ineficientă, ca şi cum o intervenţie
chirurgicală ar fi efectuată de către un chirurg legat la ochi care nu-şi rezervă timp pentru a stabili
diagnosticul.
4. Exerciţiul activ. Planificarea nu este utilă dacă nu este urmată de acţiune. După ce oamenii au
hotărât ce trebuie făcut, trebuie încurajaţi să pornească la acţiune pentru a-şi îndeplini scopurile sau
obiectivele. Consilierul îi oferă suport, orientare, încurajare şi uneori îl îmboldeşte în mod blând către
acţiune. Uneori consiliatul trece la acţiune, dar are parte de eşec. Consilierul îl ajută pe consiliat să
evalueze ceea ce a fost greşit şi împreună fac planuri pentru a încerca iarăşi.
5. Finalizarea. Consilierea nu este un proces care durează toată viaţa. La un moment dat, atât
consilierul cât şi consiliatul ajung la constatarea că au realizat deja un lucru eficient, că au soluţionat
problemele, pot să facă un rezumat şi constată ceea ce a fost învăţat, realizat. Poate să aibă loc o discuţie
în legătură cu modalităţile în care consiliatul face faţă mai eficient în viitor şi uşa este lăsată deschisă
pentru eventuale contacte viitoare de consiliere, ori de câte ori acestea sunt necesare.
Richard Walters propune unele etape şi scopuri ale consilierii, reunite sub formula HELP (Hello –
stabilirea contactului cu consiliatul; Exploration – explorarea şi clarificarea problemelor; Learning –
stabilirea obiectivelor şi planificarea pentru viitor; Progress – acţiune în vederea atingerii scopurilor).57
Pe hârtie acestea pot să pară foarte simple şi uşor de realizat, dar procesul de consiliere poate fi
foarte complicat şi solicitant, cerând timp, efort şi energie. Fazele consilierii în practică sunt rareori
identificate atât de clar şi uşor ca în fragmentele şi aliniatele precedente.

104
 Modelul SIPEIS. În întreg procesul de consiliere consilierul va fi conştient şi va urmări toate
chestiunile privind valorile spirituale ca şi trebuinţele fundamentale ale persoanei, în vederea alinării,
vindecării, creşterii şi dezvoltării.58
Tipologia consilierii ar putea fi enunţată într-o formulă mnemotehnică, SIPEIS sau SUPEA, după
preferinţe (suport, înţelegere, probare, evaluare, interpretare, sfătuire) şi aceste tipuri de consilieri sau
consiliere, sunt următoarele:59
E. Evaluativ – Răspunsurile acestuia reflectă faptul că consilierul a emis anumite judecăţi privind
privind bunătatea, adecvarea, corectitudinea sau eficienţa comportamentelor sau simţămintelor clientului.
Aceste răspunsuri transmit sau implică ceea ce clientul trebuie să facă.
I. Interpretativ – răspunsurile indică intenţia consilierului de a învăţa, de a transmite semnificaţii
clientului, de a explica de ce şi cum.
S. Suportiv – Răspunsurile indică intenţia consilierului de a asigura şi de a reduce intensitatea
simţămintelor consiliatului.
P. Probic – Probarea. Răspunsurile indică intenţia consilierului de a întreba, de a căuta mai multe
informaţii sau de a provoca o discuţie mai profundă în legătură cu un anumit subiect sau direcţie. Aceste
răspunsuri implică abordarea sau dezvoltarea unui anumit aspect în profunzime.
I. Înţelegere – Răpunsurile indică faptul că intenţia consilierului de a răspunde astfel încât să
comunice înţelegerea şi ca urmare să întrebe pe consiliat dacă această înţelegere a fost corectă şi din
perspectiva acestuia, deci o verificare a modului în care consilierul a înţeles problemele consiliatului în
mod corect din perspectiva acestuia din urmă. Şi
A sau S. (rom) Sfătuire – răspunsul indică intenţia consilierului de a recomanda anumite abordări,
acţiuni, convingeri sau atitudini ca fiind de folos.
Rezumând şi exprimându-ne în alţi termeni, un răspuns evaluativ este unul care retransmite
judecăţile de valoare ale consilierului. Interpretativ este unul care intenţionează să înveţe sau să explice
dinamica comportamentului consiliatului, (de ce?), un răspuns suportiv este unul care caută să asigure, să
inspire şi să susţină o persoană, unul care probează este unul care pune întrebări, cel al înţelegerii este un
răspuns care reflectă înţelegerea şi empatia pentru siţămintele şi atitudinile consiliatului, iar un răspuns de
sfătuire este acela care oferă convingerea consilierului şi o trasmite cu scop constructiv, de a face sugestii
privind modul de abordare pentru a face faţă situaţiei sau problemelor consiliatului.
Cei mai mulţi dintre consilieri au tendinţa de a manifesta o atitudine de probare, suportivă şi
sfătuire, fără să fie conştienţi de aceste tendinţe. Consilierii moralişti tind să fie în primul rând evaluativi
şi probativi. Cei care au oarecare cunoştinţe de psihologie sau mai rar de psihanaliză, tind să fie
interpretativi, iar cei care abordează o consiliere centrată pe consiliat sau pe client, cum spunea Carl
Rogers, dau de obicei cele mai multe răspunsuri care reflectă înţelegerea.
Un consilier care nu are nici un fel de pregătire, ci face această consiliere doar pentru o înţelegere
umană şi în dorinţa de a fi de folos, utilizează foarte rar răspunsuri de tip înţelegere. Recomandabil este ca
în procesul consilierii să fie utilizate în mod proporţional şi cu măsură toate aceste tipuri de răspuns. În
stadiile iniţiale este necesar să aibă prioritate răspunsurile de tip înţelegere. În consilierea de tip
confruntaţional, atunci când consiliatul este confruntat cu anumite aspecte din viaţa sa, răspunsurile de tip
evaluativ şi interpretativ, în sensul învăţării ca şi de tip sfătuire, sunt importante. În consilierea centrată pe
o anumită criză, răspunsurile suportive trec pe primul loc, iar în consilierea educaţională de scurtă durată,
de tip premarital de exemplu, probarea şi aspectele suportive şi interpretative sunt indispensabile. În toate
stadiile şi tipurile de consiliere, răspunsurile care denotă înţelegerea sunt cele mai importante şi, din
nefericire, acestea sunt cele care lipsesc, cel mai adesea.
(Exerciţiu util pentru seminarizare: Vor fi alcătuite diade din 2 studenţi, unul susţine un discurs
privind o problemă din viaţa sa, iar celălalt încearcă rând pe rând s-ofere toate cele şase tipuri de răspuns
enunţate teoretic, să le formuleze în mod distinct.) Apoi rolurile sunt inversate.

105
 Sistemul SIPEIS este extrem de util în supervizare, putându-se remarca şi identifica anumite pete
oarbe în răspunsurile consilierului, tipuri de răspunsuri pe care acesta le evită sau nu le abordează în
paternul său de consiliere.
O persoană aflată în dificultate va fi anxioasă în a lua iniţiativa şi a se adresa, a vorbi despre
propriile probleme cu o altă persoană, fie ea şi profesionistă. De aceea, capacitatea de a susţine, de a ieşi
în întâmpinarea problemelor, este esenţială. Prima întrevedere, primul contact, chiar telefonic, va trebui să
exprime căldură, deschidere, înţelegere, pentru ca cel ce apelează să se simtă acceptat şi în siguranţă.
Odată întâlnirea stabilită, va avea loc prima întrevedere, o întrevedere de evaluare şi de diagnoză.
Trebuie spus că întâlnirile trebuie stabilite de comun acord cu o anumită regularitate, iar aceste lucruri
odată fixate trebuie respectate atât de consilier, cât şi de consiliat. De multe ori nerespectarea programului
trădează o dificultate care trebuie analizată şi rezolvată.
Pe parcursul primei sesiuni de consiliere vor apare câteva lucruri:60
1. Dacă au fost puse bazele unei relaţii terapeutice, aceasta va fi cultivată în continuare prin căldură,
înţelegere şi atenţie plină de grijă
2. Prin ascultare focalizată şi reflectare empatică a simţămintelor consiliatului, se va produce o eliberare
sau catharsis a simţămintelor blocate, durerose, şi
3. Consilierul va începe să dobândească o înţelegere a cadrului intern de referinţă a consiliatului, cum
arată existenţa şi viaţa acestuia, care sunt reperele lumii în care se mişcă. Aceste impresii, diagnostice
iniţiale, includ şi o înţelegere asupra modului în care persoana îşi defineşte problema, modul în care
relaţiile sale au eşuat sau modalităţile prin care nevoile şi trebuinţele fundamentale au fost împlinite
sau nu. De asemenea, consilierul începe să înţeleagă ce resurse şi ce limite are consiliatul pentru a
face faţă situaţiei cu care se confruntă.
4. Pe baza acestui diagnostic de etapă, tentativ, consilierul va recomanda o anumită abordare în vederea
acordării ajutorului, fie prin continuarea consilierii, fie printr-un consult interdisciplinar
5. Dacă este decisă continuarea şedinţelor de consiliere, printr-un acord comun va fi stabilit un contract
de consiliere, mai mult sau mai puţin formal sau informal, definindu-se obiectivele şi aşteptările
acestei relaţii terapeutice.
Consilierea constă în stabilirea şi utilizarea subsecventă a unei relaţii. Calitatea acestei relaţii
descrise ca fiind terapeutică, adică producând alinare şi vindecare, maieutică (de ‘moşire’ – gr.),
facilitarea naşterii din nou, creşterii, dezvoltării şi reconcilierii, restaurarea relaţiilor de înstrăinare şi
restructurarea personalităţii, mai mult apanajul psihoterapiei.
Acest mediu psihologic, atunci când este eficient şi efectiv, va produce rezolvarea şi soluţionarea
problemelor, va aduce vindecare şi va determina restructurarea şi creşterea. Tehnicile de consiliere sunt
de folos numai în acest context. Dacă vom ajunge să experimentăm această calitate a relaţiei, aceasta va fi
vindecătoare şi stimulatoare a creşterii şi dezvoltării prin ea însăşi. Nu putem sublinia îndeajuns cât de
importantă este calitatea relaţiei terapeutice în consiliere, relaţie bazată pe încredere, căldură, empatie,
acceptarea necondiţionată.61
Relaţia terapeutică se dezvoltă pe măsură ce consilierul se implică în însăşi situaţia problematică a
persoanei care are nevoie de terapie. Aceasta înseamnă concentrare asupra ascultării şi răspuns cu
empatie plină de grijă şi susţinere. Această activitate importantă pe parcursul tuturor fazelor consilierii,
este în mod deosebit indispensabilă în primele stadii.
În loc să ne frământăm şi să ne întrebăm ce va trebui să spunem sau să facem în momentul
imediat următor, aşa cum fac consilierii începători, un consilier cu experienţă îşi va focaliza energia
pentru a fi conştient şi a coparticipa împreună cu persoana la o relaţie de viaţă reală. Aceasta este ceea ce
psihoterapia existenţialistă numeşte “prezenţă”. Karl Jaspers declară: “Ce ne lipseşte nouă! Ce ocazii de
înţelegere pierdem din cauza unui singur moment decisiv în care ne lipsim de simpla virtute a unei
prezenţe umane complete!”
Fiecare a cunoscut simţăminte de golire, pustiire, depersonalizare, rezultând din conversaţia cu o
persoană care nu este în mod real de faţă, prezentă. Opusul acestei experienţe este prezenţa, în cel mai
106
deplin sens al cuvântului, acum şi aici, hic et nunc, care produce ameliorare, alinare, vindecare, şi
stabileşte o relaţie plină de semnificaţie.
Pe măsură ce fiinţele umane simt că consilierul încearcă în mod real şi dezinteresat să asculte în
profund şi să intre în relaţie pe deplin, o tramă delicată de fire nevăzute începe să se ţeasă între consilier
şi consiliat. Această tramă relaţională este aspectul vital care face ca relaţia să devină terapeutică, face ca
informaţiile şi simţămintele să curgă de la unul spre celălalt în mod reciproc, astfel încât problemele,
poverile consiliatului să fie descărcate, iar ştiinţa, înţelepciunea şi competenţa consilierului să fie de
folos.
Anamneză, evaluare, diagnostic
Un model medical al anamnezei. Anamneza pacientului reprezintă un element central al practicii
terapeuticii. În ciuda apariţiei unor noi tehnici imagistice şi terapeutice, comunicarea rămâne elementul
fundamental al evaluării. Nici un test diagnostic nu poate înlocui relaţia cu pacientul. Instrumentul primar
al acestei relaţii este reprezentat de un interviu sensibil şi dibace. Acesta trebuie să faciliteze rezolvarea
problemelor, să îmbunătăţească cooperarea pacientului, dorinţa de schimbare şi dezvoltarea personală.62
Cooperarea cu pacientul este un element esenţial, deoarece pacienţii cu probleme psihice au
deseori o atitudine ambivalentă cu privire la nevoia unui ajutor profesional. Deşi doresc susţinere în
rezolvarea problemelor, tocmai această dorinţă îi poate face să se simtă umiliţi şi înfrânţi. Deşi doresc să-
şi schimbe comportamentul, nu doresc să renunţe la metodele familiare de coping. La toate acestea se mai
adaugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi stigmatizarea carea se asociază tratamentului psihiatric. În
efectuarea unei anamneze, toate aceste lucruri trebuie luate în considerare şi trebuie avut mereu în minte
faptul că solicitarea ajutorului este un eveniment tulburător, ce naşte conflicte interioare. Din acest motiv,
empatia, respectul şi încrederea trebuie să guverneze interviul psihiatric.
Caracteristicile psihanamnezei. Anamneza psihică se diferenţiază prin necesitatea unor multiple
evaluări. O atenţie deosebită trebuie acordată comunicării nonverbale prin expresia feţei şi limbajul
corporal. Cu cât este mai acută şi gravă suferinţa unui pacient, cu atât mai importantă este ştiinţa
observaţiei. Datele anamnestice trebuie completate cu ajutorul surselor auxiliare. Familia, prietenii,
colegii de muncă pot aduce informaţii colaterale de o importanţă inestimabilă. În mod similar pot fi
folosite fişele medicale anterioare sau alte surse (fişe şcolare, militare, de la locul de muncă). În toate
aceste cazuri trebuie să avem grijă ca demnitatea, confidenţialitatea şi încrederea pacientului să fie
respectate.
Ştiinţa observaţiei. Deseori privim interviul ca pe un instrument cu ajutorul căruia obţinem date
prin comunicare, dar interviul presupune şi date pe care le putem obţine prin observaţie. Primul timp al
anamnezei este activ şi intruziv, al doilea timp este pasiv şi receptiv. O calitate esenţială pentru observaţie
este capacitatea de a sta tăcut, astfel încât pacientul să poată vorbi şi exprima, manifesta în voie. Există
două faze ce compun observaţia: vigilenţa activă şi ceea ce Freud numea atenţia distributivă cu capacitate
panoramică.
Vigilenţa activă. Vigilenţa activă începe imediat ce contactul cu pacientul a fost stabilit. În
această fază trebuie culese şi absorbite cât mai multe date cu ajutorul tuturor simţurilor printr-un proces
activ. Modul în care pacientul întâmpină personalul, oferirirea sau nu a mâinii şi felul în care strânge
mâna, stabilirea sau nu a contactului vizual, prezenţa carţilor pe noptieră, îmbrăcămintea, glumele şi
ironiile pacientului, existenţa unor mirosuri sau sunete neobişnuite în cameră, reprezintă lucruri asupra
cărora trebuie să ne îndreptăm atenţia înainte ca pacientul să-şi rostească numele.
Atunci când interviul începe, faza de vigilenţă activă continuă în primele momente ale dialogului.
Primele cuvinte ale pacientului, tonul emoţional asociat trebuie notat.
Atenţia distributivă. Din faza de vigilenţă activă se face trecerea spre atenţia distributivă. Dacă
vigilenţa este aplicată în primele momente ale interacţiunii, restul interviului va fi reţinut foarte uşor fără
a apela la un carnet de notiţe. Cu excepţia unor date cheie, consemnarea notiţelor în timpul interviului nu
este recomandată.

107
 Poziţia adoptată în timpul interviului este una relaxată şi receptivă. Capacitatea de a asculta este
esenţială. Pacientul trebuie lăsat liber să spună tot ce-i trece prin minte, în timp ce terapeutul urmăreşte
gândurile, ideile, şi asociaţiile întâmplătoare ce apar în timpul discursului. Într-o a doua fază interviul va
fi direcţionat spre un anumit obiectiv.
Unele dificultăţi conceptuale pot interfera cu capacitatea de observaţie. Una dintre aceste
dificultaţi constă în găsirea unui echilibru între gândirea sceptică şi formarea precoce a unei concluzii. A
doua problemă dificilă este reprezentată de tendinţa universală de a atribui datele obţinute prin interviu
calităţii terapeutului. Orice concluzie care se bazează pe date limitate trebuie privită drept o ipoteză şi nu
o certitudine. Nu trebuie ezitat atunci când, în funcţie de date, concluziile trebuie modificate sau
dezvoltate.
În cursul unui interviu, nu trebuie ca datele oferite de pacient să fie înţelese niciodată prin prisma
propriei experienţe. Pacientul poate spune: ’în ultima vreme nu sunt eu însumi’, frază ce nu are un
conţinut clar, iar înţelesul ei nu poate fi presupus. ‚Nu sunt eu însumi’ poate însemna ‚sunt impotent’ sau
‚plâng în fiecare noapte şi vreau să mă sinucid’. În astfel de situaţii sunt recomandate întrebările
adiţionale menite să clarifice răspunsul pacienţilor.
Cu privire la cea de a doua problemă – responsabilitatea terapeutului pentru modul în care
interviul decurge – numai experienţa va arăta că interviul este mai puţin influenţat de acţiunile
terapeutului decât de temperamentul şi starea de spirit a pacientului. Interviul este modelat de pacient cu
aceleaşi modalităţi de coping, dorinţe, frici, conflicte, precum este propria sa viaţă. Aceasta este cea mai
importantă caliate a unei anamneze, modul în care se constituie drept o replică a vieţii bolnavului.
Tehnica interviului este importantă şi este numai normal ca îmbunătăţirea să fie dorită de
cătreterapeut, totuşi trebuie înţeles că interviul descoperă pacientul şi nu terapeutul. Acest adevăr nu
presupune negarea responsabilitaţii, ci recunoaşterea unui principiu important de diagnoză.
Conţinut şi transmitere. Orice formă de comuni alcătuită din conţinut şi modalitatea de
transmitere, fond şi formă sau proces. În genere, atenţia noastră cade asupra conţinutului, dar în egală
măsură trebuie s-observăm şi procesul care generează comunicarea. În acelaşi mod în care muzica este
alcătuită din note, dar şi din ritm, armonie, timbru, comunicarea este formată din conţinut, ceea ce este
spus, dar şi din modul în care acesta este transmis, cursivitatea, sincronizarea.
Procesul prin care conţinutul este transmis are o importanţă covârşitoare în relaţia cu pacientul.
Deseori, acesta are multiple îngrijorări cu privire la modul în care va fi tratat, daca i se va acorda
respectul necesar, dacă nu cumva boala sa produce dezgust, dacă personalul are experienţa necesară, sau
el este primul cu o astfel de afecţiune. Toate aceste îngrijorări vor fi rareori exprimate direct, însă vor
răzbate întotdeauna din modul de exprimare al pacientului, chiar şi atunci când acesta nu e conştient de
ele. Trebuie recunoscute şi îndepărtate pentru a asigura o bună complianţă a bolnavului.
Evaluarea modului de transmitere a mesajului necesită experienţă, pentru a putea fi corect
efectuată. Câteva întrebări pe care trebuie să le urmărim pot fi ajutătoare:
1. Ce încearcă pacientul să transmită cu privire la temerile sale?
2. Ce încearcă pacientul să transmită cu privire la sentimentele sale?
3. părerea pacientului cu privire la relaţia sa cu personalul medical?
Îndreptându-ne atenţia spre modul de transmitere al mesajului putem afla răspunsul şi la
întrebarea cheie: ‚de ce acum?’, motivul pentru care acest pacient s-a decompensat în acest moment şi
nu mai târziu sau mai devreme.
Ce s-a întâmplat în viaţa pacientului? Nu vom afla răspunsul prin analiza mesajului pe care îl
transmite, ci prin analiza modului în care transmite acest mesaj.
Conceptul de ‚transmitere’ se află în strânsă legătură cu fenomenul de transfer. În psihiatrie,
sentimentele pe care pacientul le nutreşte faţă de terapeut sunt de mare importanţă. Succesul psihoterapiei
se bazează pe mânuirea inteligentă a acestor sentimente. În anumite forme de terapie, cum ar fi
psihanaliză, psihoterapie psihanalitică, înţelegerea transferului pe care îl suferă pacientul este o parte

108
integrantă a tratamentului. Cu câteva excepţii, natura şi gradul tranferului vor fi reflectate în modul de
exprimare al comunicării.
A.r.t.a interviului. Orice anamneză poate avea trei faze: ascultare (assesment), raţionalizare
(ranking), tranziţie (transition) (Reiser, 1995), de unde apariţia acronimului ART.63
Ascultarea. Faza de ascultare a interviului, nu are un obiectiv definit şi nu este direcţionată. Locul
de desfăşurare trebuie să fie ferit de orice zgomot sau întreruperi. Atât intervievatul, cât şi examinatorul se
află la acelaşi nivel şi comunică pe acelaşi ton. Dacă locul de desfăşurare nu poate fi unul liniştit şi intim,
atunci este necesar un grad mai mare de empatie din partea terapeutului pentru a depăşi acest neajuns.
Orice anamneză începe prin prezentarea terapeutului, şi lămurirea bolnavului cu privire la motivul
discuţiei. Apoi pacientul este invitat să vorbească, fie printr-o frază simplă, standard – ‚Ce vă supără?’ sau
printr-o privire interesată şi un gest de invitaţie.
Este foarte important ca interviul să înceapă prin invitaţia pacientului de a comunica, acest gest
transmite respectul şi interesul terapeutului. Acest lucru este întotdeauna important în relaţia cu pacienţii,
mai ales cu cei care suferă de un complex de inferioritate, lipsa valorii de sine sau neîncredere în ceilalţi.
Apoi este importantă urmărirea modului în care pacientul îşi construieşte discursul. Coerenţa, logica
ideilor sau dimportivă incoerenţa, incapacitatea de a articula cuvintele din cauza plânsului, râsul fără
motiv, vorbirea grăbită, reprezintă incongruenţe ale afectelor şi tulburări cognitive care ies la iveală prin
intermediul anamnezei libere, necontrolate.
Al treilea şi cel mai important motiv pentru care interviul trebuie să înceapă într-un mod deschis
se referă la tendinţa naturală a terapeutului de a presupune diferse lucruri ca urmare a comportamentului
pacientului, totuşi acestea pot fi eronate. Prezumţiile pe care terapeutul le face, la prima vedere, sunt
modulate de datele suplimentare pe care conversaţia liberă le aduce.
În timpul fazei de ascultare, bolnavul îşi va exprima temerile, va prezenta simptomele şi va face
diverse afirmaţii cheie pe care terapeutul le va aprofunda ulterior. Informaţiile trebuie să cuprindă
istoricul pacientului, relaţiile familiale, dificultăţile financiare sau vocaţionale. Discuţia liberă poate dura
între 3 - 10 minute.
Raţionalizarea. În faza de raţionalizare a anamnezei, terapeutul trebuie să ia o decizie cu privire
la ordinea în care diferite aspecte trebuie discutate. În timpul discuţiei libere, pacientul ar putea deschide
o sumedenie de subiecte ce ar merita aprofundate, dar care dintre acestea trebuie ales mai întâi?
Clasificarea subiectelor poate fi făcută astfel:
1. îngrijorările pacientului cu privire la faptul că teama nu îi este înţeleasă
2. un istoric de 3 săptămâni de depresie şi gânduri suicidare
3. separarea sau divorţul
4. pierderea slujbei după 20 ani de muncă.
Apoi fiecare subiect este abordat din nou într-o manieră deschisă. Pe măsură ce pacientul începe
să descrie situaţia, întrebările terapeutului devin din ce în ce mai directe şi mai specifice. Trebuie
observate şi priorităţile pacientului atunci când vorbeşte despre îngrijorările sale şi vom ţine seama de ele
în momentul stabilirii ordinii de abordare.
Tranziţia. Ascultarea şi raţionalizarea subiectelor propuse de pacient sunt calităţi deprinse pe
măsură ce experinţa se acumulează; la polul opus se află tranziţia care poate fi deprinsă încă din prima zi.
Tranziţia constă în anunţarea pacientului că subiectul de discuţie se schimbă şi explicarea motivului
pentru care se întâmplă acest lucru. Spre exemplu terapeutul poate spune: ‚înţeleg preocuparea
dumneavoastră faţă de soţia alcoolică, dar aş vrea să-mi explicaţi mai pe larg de ce spuneţi că totul se va
încheia’. Astfel terapeutul stabileşte drept prioritară tendinţa suicidară a pacientului. În acest caz
terapeutul a clasificat tendinţa suicidară drept subiectul de maximă importanţă şi a comunicat pacientului
tranziţia spre acest subiect.
Tranziţia poate fi utilizată pentru trecerea de la un anumit subiect la o discuţie liberă. Şirul
întrebărilor este clar în mintea terapeutului, dar nu şi în mintea pacientului de aceea utilizarea tranziţiei
este importantă.
109
 Succesiunea A.R.T. Ascultarea, raţionalizarea şi tranziţia au fost prezentate în mod succesiv, dar
ele au loc simultan. Pe măsură ce relaţia dintre investigator şi pacient se desfăşoară, apar noi şi noi
subiecte ce necesită ascultare sau reascultare, şi reclasificare.
Tehnici specifice interviului. Piatra de temelie a unei anamneze de calitate este reprezentată de
relaţia dintre pacient şi terapeut pe baza încrederii reciproce. Atunci când încrederea există, orice greşeală
tehnică în conducerea interviului este iertată. Cel mai puternic instrument din tehnica interviului este
empatia. Acesta este lucru de care pacientul are cea mai mare nevoie, este mult mai important decât orice
altă tehnică specială. Practic, dincolo de accepţiunea conceptului, empatia poate fi manifestată concret
prin aplicarea unor tehnici normative, în număr de douăsprezece:64
1. Oferă comfort pacientului – linişte şi intimitate
2. Adu-ţi aminte de lucrurile fundamentale – stilul întrebărilor
3. Fii natural – comunicare în ambele sensuri
4. Încurajează exprimarea sentimentelor – a afectelor
5. Ia în considerare nivelul de dezvolare al pacientului – stadiul de stres sau criză
6. Fii atent la starea de nesiguranţă a pacientului – pacientul neliniştit
7. Fii receptiv – interpretarea sentimentelor
8. Repetă frazele pacientului – evită împotmolirea; ascultare reflectivă
9. Foloseşte întrebări directe, deschise
10. Menţine liniştea terapeutică – ascultă pacientul
11. Fii atent la limbajul nonverbal – citeşte limbajul corporal
12. Mergi de la general spre specific – focalizează, acordă atenţie detaliului semnificativ.
Oferă comfort pacientului. Comfortul pacientului este deosebit de important. Adesea anamneza
se desfăşoară într-un spaţiu aglomerat, unde demnitatea, intimitatea şi comfortul emoţional sunt neglijate.
Prezentarea este abia rostită sau chiar sărită, personalul se strânge în jurul unui bolnav, care dintr-o
poziţie, literal, supinată încearcă să răspundă întrebărilor. Uneori aceste situaţii sunt inevitabile, dar asta
nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea acest aspect. Probabil că asigurarea unui minim comfort
pacientului nu reprezintă în sine o tehnică a anamnezei, dar este un amănunt prea adesea trecut cu
vederea, de aceea am preferat să-l menţionăm.
Reguli fundamentale. Empatizarea cu bolnavul este mult mai importantă decât aderarea rigidă la
o tehnică de investigare, totuşi este bine să avem o listă sistematizată a regulilor de anamneză.
1. Nu pune două întrebări deodată (‚aţi fost vreodată deranjat de voci sau gânduri stranii?’)
2. O întrebare deschisă este de preferat uneia închise. La întrebările închise se răspunde cu ‚da’
sau ‚nu’, cele deschise invită la dezvăluire.
3. Nu pune întrebări ce sugerează răspunsul negativ (‚Nu aţi auzit vreodată voci, nu?’)
4. Evită atitudinea judicativă implicită sau explicită (‚aţi avut vreodată gânduri obscene?’)
5. Foloseşte afirmaţii încurajatoare (‚înţeleg’, ‚da’, ‚cum v-aţi simţit’, ‚spuneţi, vă ascult’)
6. Cereţi explicaţii suplimentare (‚puteţi să-mi explicaţi la ce v-aţi referit, nu sunt sigur că am
înţeles.’)
Fii natural. Puteţi avea încredere în stilul personal, natural pe care îl aveţi. Experienţa pe care o
aveţi reflectă talentul în mânuirea relaţiilor interpersonale. Dacă o persoană nu duce lipsă de prieteni şi
are legături familiale strânse, are o înclinaţie naturală spre stabilirea de relaţii. Relaţia cu pacientul nu
trebuie să fie uni-, ci bilaterală. Dacă terapeutul se simte liber să împărtăşească date personale cu
pacientul, o poate face într-o manieră respectoasă. În anumite situaţii poate să strângă mâna pacientului
pentru a-l îmbărbăta sau a arăta înţelegere. Terapeutul nu se va teme să întâmpine nevoile pacientului şi să
fie uman. Trebuie avut grijă ca acest gest să nu pară ‚fals’ din cauza rezervei personale. Acestă apropiere
nu trebuie forţată, este un gest decis de atitudinea personală.
Contactul fizic, atingerea, a fost comparată cu un medicament, dar orice medicament poate avea
efecte secundare nedorite. A şti când este bine să-l foloseşti şi când nu, se deprinde cu experienţa. Un
pacient poate fi ‚atins’ în multe feluri. Dacă expresia feţei sugerează înţelegere şi empatie, dacă priviea
110
este sinceră şi plină de compasiune, efectul poate fi mai puternic decât acela al unei bătăi pe umăr. De
fiecare dată când comunicaţi cu pacientul, verbal sau nonverbal, terapeutul trebuie să se ghideze după
răspunsul la întrebarea: ‚Pentru pacient fac lucrul acesta?’
Încurajează exprimarea sentimentelor. Unii pacienţi se află sub dominanţa cutumelor culturale
care îi împiedică să-şi exprime în public sentimente precum furie sau supărare. Cel care face anamneza
poate avea aceleaşi prejudecăţi sau îşi poate închipui că dacă un pacient începe să plângă în timpul
interviului, acesta este rezultatul greşelilor sale. Cei mai mulţi dintre pacienţii cu probleme psihice trăiesc
simţăminte pe care nu le pot exprima, cum ar fi mânia sau tristeţea. Trebuie încurajaţi să-şi manifeste
aceste sentimente. Există în s-o excepţie de la această regulă, pacientul nu trebuie încurajat atunci când
manifestarea sentimentelor nu poate fi controlată. Pierderea controlului este semnalată de un
comportament evolutiv, (pacientul vorbeşte din ce în ce mai tare şi este din ce în ce mai tensionat). În
astfel de situaţii, terapeutul cere pacientului să-şi înfrâneze sentimentele.
Nivelul de dezvolare al pacientului. Pacientul trebuie privit întotdeauna în termenii unor stadii
evolutive. Creşterea şi dezvoltarea nu încetează la vârsta de 21ani. Este important şi folositor să stabilim
în ce stadiu al vieţii se află bolnavul. Pacienta de 50 ani deprimată poate suferi de ‚sindromul cuibului
gol’, tânărul psihotic şi agitat poate fi confruntat cu probleme de ordin sexual sau suferă din cauza
separării de familie. Înţelegerea stadiilor evolutive conferă o perspectivă interviului şi poate ajuta la
înţelegerea grijilor şi preocupărilor pacientului, mai ales când acesta are o vârstă depărtată de cea a
terapeutului.
Nesiguranţa pacientului. Nu trebuie uitat că pacientul este adesea speriat. Tânărul se teme de
întâlnirea cu personalul medical şi de posibilitatea de a avea o boală psihică. În mintea sa iau naştere o
serie de întrebări: ‚Oare îmi pot fi citite gândurile prin tehnici psihologice sau medicale? Voi fi considerat
dezagreabil? Sunt în pragul unei boli incurabile sau problema mea e atât de mică încât va stârni râsul
tuturor?’ De multe ori lipsa experienţei produce nesiguranţă şi teamă, dar nu o teamă mai mare decât a
pacientului care trebuie intervievat. Aprecierea stării de nesiguranţă a pacientului poate ajuta la luarea
unor decizii benefice pentru acesta într-un timp mai scurt.
Fii receptiv. Receptivitatea presupune perceperea rapidă a schimbărilor subtile de stare, gândire,
sau comportament. Atitudinea trebuie să fie una activă care, fie interoghează simţămintele pacientului cu
privire la evenimentele prin care a trecut: ‚Puteţi descrie simţămintele dumneavoastră cu privire la aceste
evenimente?’, fie empatizează cu acesta: ‚Probabil v-aţi simţit ca un prizonier, tebuie să fi fost foarte
dureros’. Unii clinicieni nu agrează această tehnică de a ‚pune cuvinte în gura bolnavului’. Într-adevăr
aceasta poate fi o capcană şi trebuie evitată, dar riscul atribuit este exagerat. Dacă apare o greşeală în
folosirea anumitor cuvinte pentru a descrie sentimentele bolnavului, acesta le va corecta. Dacă această
greşeală se repetă, este semnul că relaţia empatică cu pacientul nu a fost stabilită sau este împiedicată de
ceva.
Atunci când terapeutul nu-şi dă seama simţămintele bolnavului este suficient să întrebe sincer:
‚Cum v-aţi simţit, cum vă simţiţi acum?’ De multe ori se pierde ocazia interacţionării terapeutice cu
pacientul din cauză că terapeutul nu şite ce simte pacientul şi în consecinţă nu-şi poate exprima empatia.
Receptivitatea poate ajuta la construirea unei relaţii, ea comunică grijă şi interes faţă de bolnav.
Repetă frazele pacientului – metoda ascultării reflective. Tehnica repetării ultimelor cuvinte ale
pacientului poate fi folosită atunci când anamneza pare a se împotmoli. Această tehnică a fost propusă de
psihologul Carl Rogers (1951), pentru caracterul ei nondirectiv care încurajează pacienţii să vorbească
despre ceea ce doresc sau aleg (metoda ascultării reflective). Folosirea excesivă (repetarea tip papagal) a
acestei tehnici nu este benefică într-o anamneză. Interviul trebuie să urmeze dorinţele pacientului, dar
uneori interogatorul trebuie să direcţioneze conversaţia în aşa fel încât să obţină informaţiile necesare.
Această tehnică este încurajată numai când poate fi folositoare, la fel şi mişcarea capului în semn
aprobator sau onomatopeele ‚aha’, ‚mmh’. De asemenea, în timpul unui interviu pot fi admise perioade
scurte de linişte.

111
 Foloseşte întrebări directe. În cursul unei anamneze trebuie puse întrebările nerostite, incomode.
Dacă terapeutul acordă atenţie, atât propriilor sentimente, cât şi sentimentelor bolnavului, poate observa
cu uşurinţă când acesta este speriat, furios sau deprimat. Inclusiv gândurile sinucigaşe pot fi depistate
astfel. Într-un mod fericit, nu toţi cei care gândesc astfel de lucruri le şi pun în practică, totuşi pacientul
poate experimenta sentimente de izolare şi singurătate. Mulţi pacienţi se gândesc la moarte, dar simt că nu
pot împărtăşi nimănui aceste gânduri. O povară asemănătoare este reprezentată de alte afecte intense, pe
care pacienţii se tem să le împărtăşească.
Întrebările cu privire la intenţia de suicid trebuie puse într-o manieră respectoasă şi directă. Există
teama nefondată că prin aceste întrebări, terapeutul poate induce idei suicidare pacientului, dar aceasta
este o exagerare. A ignora semnalele nonverbale ale unui pacient potenţial suicidar, este un risc şi o gravă
eroare. Cei mai mulţi pacienţi cu tentative de suicid fuseseră recent văzuţi de personalul medical, nu şi-au
declarat intenţia, şi de cele mai multe ori au folosit medicamente în încercarea lor de a-şi lua viaţa. De
aceea întrebările incomode sunt binevenite.
Acest principiu este valabil şi pentru alte probleme. Dacă sunt suspectate alcoolismul, dependenţa
de droguri, maltratarea copiilor, omucidere sau alte probleme sociale delicate, nu trebuie să existe teama
de a pune întrebări şi a lămuri subiectul. Ocazional pacientul intră în ofensivă, dar mult mai rar decât s-ar
crede. O notă specială va fi acordată sexualităţii. În ciuda timpurilor ‚liberale’, este surprinzător faptul că
cele mai multe anamneze omit acest subiect. Sexul este o parte a vieţii umane şi deseori este afectat de
boală, mai ales de o suferinţă psihică. Întrebările cu privire la acest subiect trebuie să fie ferme pentru a
putea acorda asistenţă bolnavului. În final, întrebările directe nu sunt necesare doar pentru a trata
sexualitatea sau suicidul, ele se aplică oricăruia dintre subiectele tabu precum frica de moarte, mutilarea,
disfuncţiile sexuale, nebunia, suicidul, omuciderea, etc. Ghidându-se după semnalele pacientului, cel care
face anamneza va şti întotdeauna când este bine să se retragă. De cele mai multe ori, pacientul îşi
deschide sufletul plin de recunoştinţă şi uşurare.
Menţine tăcerea terapeutică. În cursul anamnezei, pe măsură ce povesteşte, pacientul poate
ajunge la un moment delicat, în care urmează să dezvăluie un lucru neplăcut; de obicei acest moment este
marcat de tăcere. Terapeutul trebuie să înveţe să tolereze această linişte. Liniştea poate deveni stranie, dar
ea poate fi exploatată în folosul celui care conduce anamneza. Atunci când pacientul devine tăcut şi
terapeutul trebuie să rămână la fel. Tensiunea creşte şi situaţia poate părea ciudată, dar de cele mai multe
ori, pacientul îşi reia firul, dezvăluind ceea ce îl supără cu adevărat. Dacă liniştea devine supărător de
stranie, pacientul trebuie încurajat printr-o frază neutră: ‚vă ascult’.
Fii atent la limbajul nonverbal. Limbajul corporal nu trebuie trecut cu vederea. Este unul din
modurile prin care pacienţii pot comunica. Acest subiect a primit foarte multă atenţie, atât în literatura de
specialitate, cât şi în lucrări laice. Această atenţie a fost deseori exagerată, totuşi, limbajul corporal
rămâne o modalitate prin care oamenii se pot exprima şi spre deosebire de limbajul verbal, acesta rareori
minte.
La începutul interviului, limbajul corporal poate fi revelator. Poziţia, mişcările pacientului, modul
în aşezat şi stabilirea contactului vizual transmit o anumită informaţie despre acesta. Acest limbaj
reprezintă o formă de comunicare pe care toată lumea o foloseşte, isteţimea constă în a şti ce trebuie s-
observi.
Demers de la general spre specific. În cursul anamnezei, abordarea se mută uşor dinspre general
spre specific. În primele 3-10 minute pacientului îi este îngăduit să vorbească liber, după care interviul va
fi orientat către una sau mai multe probleme specifice. Terapeutul poate fi comparat cu un fotograf ce
reglează focalizatorul pentru fiecare fotografie, plecând de la un unghi mare spre unul mic de apropiere.
În timpul fazei generale, de ascultare, terapeutul are răspunsuri scurte, repetă frazele pacientului,
încearcă să identifice starea de spirit a bolnavului şi cere clarificări. Apoi, întrebările devin mai directe
pătrunzând mai adânc în problemă. Informaţiile cerute se referă la cronologia simpotmelor, natura şi
severiatea lor şi relaţia acestora cu alte simptome. Întrebările sunt puse urmărind criteriile de diagnostic

112
pentru o anumită afecţiune sau problemă. Ultimele întrebări sunt cele cu grad înalt de specificitate la care
se poate răspunde numai prin ‚da’ sau ‚nu’.
Cele douăsprezece tehnici discutate, precum şi înţelegerea diferenţei dintre conţinut şi proces, ca
modalitate de transmitere oferă o imagine clară asupra modului în care trebuie condu s-o anamneză
pentru a obţine o povestire semnificativă din partea bolnavului. Nu trebuie uitat însă că tehnica este
secundară dimensiunii umane a anamnezei – mai presus de toate, stabilirea empatiei, respectului şi
încrederii sunt principalele obiective.
Arta ascultării. Carl Rogers, care a pus la punct o psihoterapia centrată pe persoană, este un
maestru în a sublinia respectul şi deplina acceptare pe care consilierul şi psihoterapeutul trebuie s-o arate
faţă de cel asistat. Arta ascultării reflective şi empatice este esenţială în orice consiliere. Consilierul
trebuie să asculte nu doar cu mintea, ci cu inima, cu simţămintele, care trebuiesc citite printre rânduri
pentru că sunt poate profunde şi dureroase ca să fie încredinţate cuvintelor. El trebuie să reflecte continuu
şi să răspundă acestor simţăminte. Este o artă să înveţi să asculţi cu ochii, urechile, gândul, mintea,
simţămintele, cu inima, să te pui în acord cu cel ce-ţi vorbeşte, să simţi şi să înţelegi ce se află în spatele
cuvintelor, în spatele evenimentelor relatate, să vezi problema reală şi s-o scoţi la suprafaţă, s-o pui pe
tapet, astfel încât consiliatul uimit să trăiască insight-ul, să realizeze ceea ce se întâmplă de fapt în viaţa
lui şi cea mai potrivită soluţie pe care trebuie s-o adopte.
Arta de a asculta presupune să afli mai întâi ceea ce simte consiliatul în legătură cu o anumită
problemă. Niciodată nu va trebui să facem greşeala de a ceda tentaţiei primului impuls, primului răspuns,
primei soluţii care pare să fie adecvată şi să-i dăm drumul înainte de a afla exact ce simte şi cum înţelege
consiliatul situaţia, altfel soluţia promovată de noi s-ar putea fi complet inadecvată, inutilă şi chiar
dăunătoare.
În timp ce consilierul ascultă în profunzime, recepţionând multiplele nivele ale comunicării
verbale şi nonverbale, el reflectă către consiliat într-o formă parafrazată, tot ceea ce aude, nu ca un
papagal, ci reprezentând doar esenţa a ceea ce este comunicat, şi care conduce la sinteza simţămintelor, a
problemelor transmise. Acest mod de ascultare, o ascultare profesionistă, disciplinată, se focalizează
asupra a ceea ce este mai semnificativ din simţăminte, preocupare dinamică, sufletească şi suferinţă.
Printr-o rezumare periodică se ajunge la clarificare şi concluzii, astfel încât consilierul ajută
persoana să înceapă să-şi organizeze lăuntrul aflat în confuzie şi dezorientare, şi în mod treptat să
înţeleagă mai clar propriile probleme. Acest proces de ascultare şi reflectare, într-o manieră plină de
căldură şi preocupare, are câteva funcţii extrem de importante:65
1. Permite consilierului să puncteze cu acurateţe propriile percepţii. Dacă nu se află în rezonanţă
emoţională cu consiliatul, acest mod de reflectare îi oferă ocazia de a-şi corecta erorile de înţelegere.
2. Conduce consiliatul să afle ceea ce consilierul încearcă să înţeleagă în legătură cu lăuntrul său, cu
simţămintele şi semnificaţia acestora, aşa cum le structurează şi înţelege consiliatul.
3. Conştienţa preocupării consilierului de a-l înţelege, stimuleză şi consolidează relaţia terapeutică.
4. În anumite cazuri, această reflectare a comunicării poate să conducă la deschiderea unor acumulări
dureroase de tensiuni şi conflicte interioare, permiţând resentimentelor sau blocajelor să dreneze, astfel
încât să apară alinarea şi vindecarea – catharsis-ul.
5. Pe măsură ce consilierea progresează, ascultarea consilierului şi maniera în care răspunde, furnizează
consiliatului ocazia de a examina şi testa realitatea simţămintelor şi acţiunilor sale.
Ţinta consilierului este de a realiza în cea mai mare măsură ceea ce Rogers numeşte înţelegere
empatică a lumii lăuntrice a consiliatului. Heinz Kohut declară: “Empatia înseamnă acceptare, confirmare
şi înţelegere umană a ecoului evocat de către sine. Este o manieră psihologică fundamentală de a asista
creşterea şi dezvoltarea fără de care viaţa umană nu poate fi susţinută.” 66 Această dorinţă manifestată, de
înţelegere, a consilierului, comunică grija plină de bunătate, acceptare faţă de persoana aflată în
dificultate, ceea ce îi permite consilierului să stabilească punţi de legătură care cresc procesul de
înţelegere a lumii interioare a consiliatului.

113
 Nu este necesar un talent nemaipomenit pentru a dobândi capacitatea şi abilitatea de a empatiza,
de a fi împreună cu celălalt pentru a consilia în mod eficient. Dacă sunt în mod real împreună cu persoana
într-o manieră lipsită de atitudine justiţiară sau de judecată, ci într-una de acceptare, tentativa de a
înţelege şi de a reflecta simţămintele va conduce la o înţelegere mai deplină, ceea ce va consolida relaţia
terapeutică.
Există câteva lucruri care tind să blocheze sensibilitatea consilierului faţă de simţămintele
consiliatului. Prima şi cea mai importantă este tentativa prematură de a gândi la soluţiile furnizate pentru
rezolvarea problemelor puse în discuţie.
O anxietate prea înaltă şi lipsa, incapacitatea de a fi centrat, produce, de asemenea, în mod
frecvent, incapacitatea de a rezona cu simţămintele consiliatului. Conflictele interioare ale consilierului se
vor materializa în pete oarbe ale psihismului său, care vor bloca capacitatea de a deveni conştient şi
vigilent faţă de problemele similare ale clientului.
De asemenea, o prea mare preocupare şi efort din partea emisferei stângi a consilierului asupra
teoriilor şi tehnicilor, vor slăbi capacitatea sa intuitivă de a percepe pe consiliat. Consilierii lipsiţi de
experienţă şi începători ar trebui să evite să încerce să gândească la soluţiile problemelor pe care le pune
consiliatul şi, în schimb, să se concentreze asupra înţelegerii şi capacităţii de a fi împreună cu consiliatul
într-o manieră plină de grijă, bunătate, respect şi lipsită de orice atitudine de judecată, legalistă şi
acuzatoare.
Atitudinea rezultând din această calitate a prezenţei în interacţiune va tinde să crească înţelegerea
de sine a consiliatului, şi-l va capacita să înţeleagă singur soluţiile care apar din ce în ce mai evidente în
faţa conştiinţei sale, pe măsură ce îşi deapănă problemele. Ascultarea empatică este o ascultare activă,
solicitând investire emoţională şi o deschidere faţă de simţămintele consiliatului, cât şi cele ale
consilierului.
Consilierii care nu pot deveni conştienţi de propriile simţăminte, în mod deosebit cele de mânie şi
supărare datorită unor blocaje interioare, sunt în mod serios handicapaţi. Ei sunt extrem de limitaţi în
capacitatea de a experimenta rezonanţa care apare între două persoane şi face posibilă relaţia în
profunzime, producând efecte terapeutice.
Motivare, diagnostic, intervenţie, contract sau legământ contactual. Fără să uităm importanţa
ascultării şi reflectării într-o manieră caldă a simţămintelor, există anumite întrebări asupra cărora
consilierul trebuie să răspundă, preferabil pe parcursul primei sesiuni. Dacă aceste răspunsuri nu sunt
realizate pe parcursul discuţiei cu consiliatul, consilierul ar trebui să ridice aceste întrebări într-o manieră
directă, după ce o anumită relaţie s-a stabilit deja, şi anume:
“De ce ai găsit oportun să soliciţi ajutorul în acest moment?
De ce mi te-ai adresat mie?
Care este problema, aşa cum o vezi dumneata?
Te simţi rănit, jignit, din cauza presiunii exercitată de altcineva?”
Cu alte cuvinte dorim să aflăm dacă persoana este motivată intern sau extern, deci
“Te simţi rănit sau rănită pentru că te-a trimis altcineva?
Cum te simţi fiind aici?” şi foarte important
“Ce fel de ajutor te aştepţi să primeşti din partea mea?”
Aceste întrebări au o importanţă crucială, pentru că au de-a face cu gestiunea fundamentală a
motivării consiliatului. Dacă sunt neglijate, relaţia terapeutică nu va fi stabilită, ci se înregistrează un
eşec. Consiliatul şi consilierul vin deseori la întâlnire cu aşteptări diferite din partea relaţiei de consiliere.
De aceea, prin punerea acestor înrebări şi probleme, ei discută deschis şi ajung la concluzii comune. Când
consilierul are de-a face cu un consiliat timid sau rezistent, există câteva proceduri prin care poate fi
motivat. Acestea sunt:
1. Descoperirea modalităţii în care consiliatul îşi vede problema, dacă există sau dacă o percepe
ca existentă.

114
 2. Discutarea şi punctarea a ceea ce consideră că este dificultatea sa persoanlă, în ce măsură se
simte neconfortabil, jignit sau rănit. Aflăm astfel, dacă este motivat intern în nevoia sa de ajutor.
3. Încurajarea exprimării mâniei şi resentimentului în legătură cu determinarea externă, de a se
întâlni cu consilierul.
4. Acceptarea dreptului consiliatului de a continua sau a întrerupe procesul de consiliere în situaţia
în care acesta nu simte nevoia de ajutor.
5. Manifestarea interesului cald şi diponibilităţii emoţionale, astfel încât persoana să se simtă
liberă să accepte ajutorul datorită motivaţiei personale.
Fără conştientizarea consiliatulului, de problemele cu care se confruntă, şi fără ca acesta să
dorească ajutorul în mod efectiv, nu poate exista consiliere autentică. Chiar dacă ea decurge după un
ritual formal relativ bine structurat, rezultatele vor întârzia să apară.
La prima întâlnire consilierul face o tentativă diagnostică privind natura şi profunzimea problemei
de viaţă a consiliatului. Prin ascultare atentă, el devine conştient de paternul simţămintelor, problemelor şi
relaţiilor consiliatului.
Acesta poate să confere un anumit grad de înţelegere a modalităţilor inadecvate ale consiliatului
în ceea ce priveşte stilul de viaţă, personalitatea şi resursele de a face faţă problemelor cu care se
confruntă. De asemenea, consilierul poate să înţeleagă mecanismele unor simptome care se manifestă în
viaţa consiliatului. Atunci când structura personalităţii acestuia este relativ armonioasă şi singura
problemă cu care se confruntă este o criză acută, dar trecătoare, abordarea va fi printr-o consiliere de
scurtă durată, în soluţionarea problemei.
Dacă, se constată tulburări, mai mult sau mai puţin importante, de personalitate sau de relaţie, de
adaptare şi modalitate de rezolvare a problemelor, atunci este necesară o terapie de lungă durată. Această
decizie diagnostică este extrem de importantă. Termenul de diagnostic este împrumutat din modelul
medical. El implică mai ales un proces de înţelegere şi evaluare a problemelor, şi apoi, în lumina acestor
înţelegeri, luarea unei decizii în legătură cu maniera în care vom interveni şi ce tip de ajutor vom oferi sau
vom recomanda.
Diagnosticul de consiliere ar trebui să includă şi o evaluare a stării generale a persoanei, ca şi a
oricărui proces patologic, fie organic, psihic sau spiritual. Vom acorda o deosebită atenţie stării spirituale
a consiliatului: valori, priorităţi, convingeri, vitalitate spirituală. După ce consilierul a făcut această
evaluare iniţială, ar trebui să-şi pună onest întrebarea: “Va benefia această persoană de consilierea pe care
pot să i-o acord, având în vedere pregătirea, timpul şi capacitatea mea de a-i furniza ajutor? Există un alt
cadru sau un alt terapeut care ar putea să-i ofere o formă mai specializată sau mai competentă de ajutor,
mai adecvată nevoilor sale?” Pe baza acestor consideraţii, consilierul ia decizia dacă va continua sau va
cere un consult interdisciplinar unui psihoterapeut, psiholog, psihiatru sau medic.
În unele cazuri consilierea pe termen scurt poate să fie cea mai bună alegere. Dacă, însă, pe
măsură ce procesul se derulează, nu se obţine un progres, atunci este mai înţelept să cerem un consult
interdisciplinar sau să trimitem consiliatul către un alt specialist. Dacă se ajunge la un acord privind
continuarea consilierii, atunci trebuie stabilită o relaţie contractuală în legătură cu scopul şi obiectivele
acesteia – vor fi enumerate aşteptările şi responsabilităţile fiecărei părţi, va fi stabilit timpul şi locul, ca şi
lungimea fiecărei sesiuni, va fi enunţată o declaraţie clară din partea consilierului privind natura
confidenţială a ceea ce este comunicat în cadrul consilierii.
Pe parcursul acestui proces de stabilire a datelor contractuale, este necesară o colaborare reciprocă
şi va fi subliniat faptul că consiliatul nu trebuie să se aştepte la prescripţii magice sau la soluţii facile.
Relaţia de tip medic-pacient din mintea multor consiliaţi este relativ inadecvată, pentru că face să apară
aşteptări privind metode terapeutice de tip extern care nu implică sau implică consiliatul în mică măsură.
Există o puternică tendinţă de a păstra modele vechi, de a aştepta miracole, când vindecarea de obicei nu
poate proveni decât prin agonia înmormântării omului vechi şi travaliul dureros al naşterii omului din
nou. Pentru a fi eficientă, consilierea trebuie să implice pe consiliat în mod activ, mobilizându-i propriile

115
resurse de a face faţă situaţiei şi problemelor de a creşte şi a se dezvolta. Aşteptările privind consilierul
sau procesul de consiliere, ca să realizeze miracole, trebuie să fie corectate în mod amabil dar ferm.
În privinţa timpului şi locului vor fi stabilite date cât mai precise care vor fi respectate întru totul.
Unui consiliat nu i se va permite să întârzie, să schimbe frecvent programul, să lipsească. Deşi consilierul
se pune cu totul la dispoziţia sa, totuşi o anumită disciplină este necesară pentru a înţelege seriozitatea
procesului de consiliere.
O sesiune durează de obicei o oră. O durată mai lungă a sesiunii scade capacitatea de concentrare
şi ascultare. Cu siguranţă că pot fi stabilite şi întâlniri mai scurte, dar acestea de obicei nu vor urma
structura formală a unei sesiuni complete de consiliere. Catharsisul emoţional, numit şi ventilaţie sau
abreacţie este o parte esenţială în primele stadii ale tuturor tipurilor de consiliere. Unul din obiectivele
semnificative ale experienţei de consiliere este acela de a deschide gândurile, atitudinile şi simţămintele
blocate, şi care intră în cadrul procesului de deschidere, confesare, ascultare şi consiliere propriu-zisă.
Însă nu catharsisul este elementul fundamental al consilierii, ci ceea ce apare şi se produce după ce are
loc catharsisul.
Acceptarea calităţii unei relaţii de consiliere furnizează un mediu securizat în care simţămintele
împovătoare ale celor mai mulţi oameni, care au fost ascunse în profunzimile sufletului lor, în inconştient,
pot fi revelate şi explorate. În relaţia de încredere care se stabileşte, consiliatul poate să facă faţă
simţămintelor puternice, ca de pildă vinovăţie intensă, mânie, panică, imagine de sine scăzută, impulsuri
sexuale, şi să se ocupe de ele în mod deschis, să le sfărâme vraja care le bloca viaţa.
O relaţie de consiliere autentică furnizează ocazia unică de despovărare a spiritului consiliatului,
prin descoperire, verbalizare, exprimare, clarificare şi rezolvare a simţămintelor ascunse, interzise, în
prezenţa figurii autoritative a consilierului, care nu-l respinge, nu-l judecă, nu-l acuză, ci îi comunică
înţelegere şi acceptare. Chiar dacă consiliatul sau procesul de consiliere nu depăşeşte stadiul de catharsis
emoţional, el poate totuşi să aibă virtuţi vindecătoare şi de creştere, dezvoltare, ajutând consiliatul să
renască din propriul marasm care îi bloca acceptarea de sine şi capacitatea de a face faţă problemelor.
În mod frecvent, după ce este transmis, relatat un eveniment dureros din viaţa consiliatului, acesta
spune: “Ah, am purtat această povară cu mine ani în şir, mi-a fost teamă să vorbesc despre ea şi n-am
spus-o nimănui. Acum am făcut acest lucru pentru prima dată de atâţia ani şi mă simt mai uşor, mă simt
eliberat.” Cum poate consilierul să încurajeze această eliberare emoţională? Prin ascultare empatică, plină
de grijă, aşa cum a fost descrisă mai sus, şi prin reflectare, prin rezonare la aceste simţăminte.
Comunicare terapeutică: relaţie şi semnificaţie
O relaţie de încredere cu un psihoterapeut creştin care are o înţelegere profundă a valorilor,
semnificaţiilor religioase din viaţa pacientului poate crea o experienţă fundamentală pentru reinterpretarea
simbolurilor religioase şi atribuirea, ordonarea lor în maniera sănătoasă care conduce la vindecare şi
dezvoltare. Activitatea terapeutică de calitate cere din partea psihoterapeutului să aibă o idee clară asupra
problemelor cu care are de-a face şi asupra direcţiei, scopului către care se îndreaptă.
Ceea ce vrem să subliniem aici este că ideile şi simbolurile religioase sunt o magistrală în
procesul lăuntric al persoanei şi de aceea trebuie să fie una din preocupările majore ale psihoterapeutului
creştin. Psihoterapeutul trebuie să abordeze această metodă cu înţelegere teologică şi psihologică,
psihoterapeutică, profundă, astfel încât să poată să facă distincţie între ritualurile, semnificaţiile şi
simbolurile universale cele de grup, şi, să înţeleagă particularitatea semnificaţiilor private şi expresiile
specifice ale persoanei pe care o are în faţa sa.
Semnificaţiile cu caracter personal pot să nu fie congruente cu cele ale grupului sau cu cele
universale. Înţelegerea psihologică şi teologică profundă trebuie să aibă loc astfel încât pot fi identificate
conflicte între dragoste şi autoritate, legalism şi autonomie, simţăminte de teamă, vinovăţie şi nevoie de
pedeapsă. Toate acestea sunt chestiuni universale în religie, dar abordarea lor într-un caz particular cere
nuanţare şi specificitate.
În abordarea psihoterapeutică avem de-a face cu aspectele emoţionale, psihologice şi spirituale ale
persoanei. Este o eroare să crezi că aplicarea semnificaţiilor universale şi cele acceptate de grup, în
116
aceeaşi manieră, la o situaţie personală va corecta problemele emoţionale, psihologice, psihopatologice şi
spirituale ale subiectului aflat în faţa ta. Viaţa ar fi mult prea simplificată dacă acest lucru ar fi adevărat.
Problemele legate de realităţile lăuntrice trebuie abordate în nuanţa lor specifică, în dimensiunea lor
proprie – aceasta este sarcina psihoterapeutului.
Cu siguranţă că ştiinţa teologică sănătoasă este esenţială psihoterapeutului creştin, aşa cum şi
cunoştinţele de fiziologie şi de psihologie sunt importante. Toate aceste cunoştinţe teoretice trebuie să fie
un sprijin teoretic pentru înţelegerea proceselor lăuntrice ale cazului din faţa sa. Indiferent cum sunt
formulate sau verbalizate, aceste procese sunt aceleaşi, fie ele sănătoase sau distorsionate, patologice.
Psihoterapeutul însă, trebuie să înveţe cum să citească fiecare document uman în parte.
O altă resursă de utilizare a acestor metode, a interpretării şi lucrului cu simbolurile şi
convingerile religioase, este înţelegerea manierei în care au loc comunicarea interumană şi principiile
acesteia. Fiecare comunicare, în special în legătură cu subiecte vitale, cum este religia, nu reprezintă doar
un proces cognitiv şi nu are doar un conţinut cerebral, raţional – el implică, de asemenea, o relaţie. Intră
în discuţie într-o astfel de comunicare nu doar idei, ci teamă, simţăminte de ruşine, emoţie, anxietate.
Toate relatările biografice, aparent banale ale cuiva, sunt împănate în aceste simţăminte profunde
despre sine însuşi, despre persoanele semnificative, evenimentele parcurse, valorile şi semnificaţiile
universale. Fiecare persoană va relata şi se va poziţiona într-o manieră absolut originală în legătură cu
toate aceste aspecte şi va reprezenta în mod unic procesul său lăuntric şi constelaţia relaţiilor sale.
În felul acesta psihoterapeutul creştin învaţă să înţeleagă ambele nivele ale comunicării, nu numai
cele factuale, discursive, anecdotice, ci mai ales cele profunde care au semnificaţie pentru culoarea
conflictului, a tulburării, a simptomatologiei psihopatologice şi spirituale, ca şi a soluţionării acestora şi îi
dau posibilitatea să-l asiste pe pacient şi să-l înţeleagă.
Desigur, că această abordare profundă a valorilor şi semnificaţiilor religioase poate avea
consecinţe profunde şi asupra celorlalte aspecte ale slujirii pastorale sau ale asistenţei sociale în viaţa
Bisericii. Maniera de a predica Cuvântul, maniera în abordată rugăciunea, consacrarea, reforma şi
redeşteptarea, misiunea, proclamarea, toate acestea pot fi influenţate de această înţelegere profundă a
mecanismelor în care valorile şi semnificaţiile religioase ajung să se combine cu realităţile psihologice
profunde, lăuntrice ale fiecărei fiinţe şi maniera în care acest proces poate să fie vindecător şi să conducă
la maturizare spirituală, sau dimpotrivă poate fi distorsionat, deturnat, producând suferinţă şi conducând
la forme patologice, atât psihologice, cât şi spirituale.
În procesul psihoterapeutic, sarcina psihoterapeutului este să simtă şi să înţeleagă ceea ce
pacientul exprimă în spatele cuvintelor sale, modul în care utilizează limbajul. Aceasta înseamnă că,
conversaţia este un instrument, nu este un scop în sine. Chiar tăcerea este o formă discursivă care cere
interpretare. Adevărata chestiune este nivelul de empatie din partea psihoterapeutului. Există o artă de a
asculta, de a auzi într-un sens profund ceea ce spune celălalt. Conţinutul manifest al cuvintelor, adesea
acoperă semnificaţiile profunde.
Anamneza asupra chestiunilor religioase şi analiza lor. Iată setul de întrebări fundamentale
privind aspectele religioase ale persoanei în viziunea diagnosticului, înţelegerii structurii personalităţii şi
a aspectelor psihodinamice ale pacientului, aşa cum au fost elaborate de Edgar Draper, revizuite de
Departamentul de Psihoterapie Creştină de la Spitalul General Luteran din Park Ridge, Illinois,:67
1. cea mai timpurie amintire de natură religioasă din viaţa ta?
2. Care erau credinţele, convingerile tale religioase ca şi copil?
3. Cu ce Îl asemeni, pe Dumnezeu sau ce înseamnă Dumnezeu pentru tine, în acest moment?
4. Care este relatarea religioasă, povestirea biblică favorită şi de ce?
5. Care este textul biblic sau afirmaţia religioasă care îţi este cel mai apropiat şi de ce?
6. Care este personalitatea biblică care îţi place cel mai mult şi de ce?
7. Dacă te rogi, subiectele tale de rugăciune?
8. Ce semnificaţie are religia sau credinţa religioasă pentru tine?
9. Ce simţăminte ai în legătură cu Biserica şi cu pastorul tău, cu organizaţia religioasă de care aparţii?
117
10. Care este semnificaţia lui Dumnezeu, pentru tatăl şi mama ta?
11. Care este cea mai importantă noţiune religioasă pentru tine în acest moment?
12. Care crezi că este cel mai important act religios pe care cineva poate să-l realizeze?
13. Care crezi că este cel mai mare păcat pe care l-ar putea comite cineva?
14. În ce măsură crezi că Dumnezeu este implicat în propria ta suferinţă?
15. Care este concepţia ta despre existenţa în moarte?
16. Dacă Dumnezeu ţi-ar cere să-ţi exprimi trei dorinţe, care ar fi acestea?
Alte întrebări semnificative, pe care le adaugă Wise, sunt următoarele: scopul sau semnificaţia
specială pe care o atribui propriei existenţe? Care crezi că este scopul tău în viaţă? şi Ce gândeşti despre
moarte, convingerile tale legate de moarte?
Diagnosticul psihoterapeutic din perspectivă creştină. Oamenii vin la psihoterapeut pentru că
simt durere emoţională sau spirituală. În lăuntrul lor se simt ameninţaţi, au simţăminte de vinovăţie,
mânie, frustrare şi se simt răniţi. Aceste experienţe sunt simptome care indică calitatea lăuntrică a vieţii
lor, care nu le aduce satisfacţie şi împlinire. În loc să trăiască pace interioară, experimentează conflict, în
locul bucuriei, cunosc tristeţea şi amărăciunea, în locul iubirii simt mânie. În loc să aibă o viziune clară a
drumului care se află în faţa lor, sunt blocaţi şi perplecşi.
Mulţi au încercat panaceele oferite de cultura modernă şi postmodernistă, panacee care nu au
făcut decât să se ocupe de simptome, de vârful icebergului, dar nu au rezolvat cauzalitatea, condiţiile
subiacente şi astfel au rămas goi.
Preocuparea psihoterapeutului creştin este calitatea vieţii interioare, a condiţiei lăuntrice a
pacientului, dar nu trebuie să sară la concluzii sau să generalizeze în legătură cu aceasta. Sarcina sa este
de a ajuta persoana să facă faţă şi să-şi analizeze propria condiţie şi experienţele pe care le face. Trebuie
s-o facă el însuşi (pacientul), să ajungă la înţelegerea lor, să şi le clarifice, să le ordoneze şi să ia hotărâri
proprii în acest sens. Terapeutul este interesat în evaluarea profundă a persoanei din faţa sa. Nu este
interesat în etichetarea acestei persoane, sau şi mai rău, în etichetarea unei afecţiuni. El este interesat în
înţelegerea profundă a persoanei, a procesului care are loc, atât cel patologic cât şi cel de recuperare, de
tămăduire şi, orice expresii sau vocabular foloseşte, trebuie să fie puse în slujba acestei înţelegeri şi a
succesului alinării, succesului terapeutic.
Principala focalizare a psihoterapeutului trebuie să fie asupra persoanei. Chestiunea majoră este
aceea a tipului de persoană descoperită prin felul cum se prezintă pentru ajutor, pentru susţinere, pentru
terapie, iar o a doua întrebare este ce tip de ajutor caută şi dacă acest ajutor intră în competenţa
psihoterapeutului creştin. Ce este necesar ce are psihoterapeutul să-i ofere şi cum interacţionează această
ofertă în relaţie cu cererea pacientului care caută vindecarea?
O altă întrebare este: de ce caută persoana ajutor în acest moment şi de ce a venit în special la
mine? Este prima dată când consultă un terapeut? În timp ce psihoterapeutul trebuie să transmită o
atitudine de maximă acceptare faţă de persoană, ar fi o eroare gravă dacă ar accepta toate declaraţiile
făcute de pacient ca reprezentând adevărul gol-goluţ. Ceea ce o persoană prezintă pe parcursul
anamnezei, a interviului iniţial, poate reprezenta imaginea de sine în momentul acesta, dar care poate să
fie distorsionată de rezistenţe şi defense, de anxietăţi şi depresie, de procesul patologic în sine.
În consecinţă, terapeutul nu numai că trebuie să asculte cu atenţie şi să fie alert, dar trebuie să facă
acelaşi lucru şi pentru el, să înţeleagă propriile semnificaţii şi răsunetul emoţional, spiritual pe care
discursul pacientului îl trezeşte în inima sa. Cum şi când caută răspunsuri la întrebările de mai sus,
depinde de stilul său terapeutic şi de ceea ce simte că este potrivit în fiecare caz în parte.
Un principiu tradiţional, atât în psihoterapia pastorală, cât şi în medicină, este că cea mai bună
abordare terapeutică depinde de un diagnostic corect. Unii resping această evaluare iniţială şi diagnostic
de problemă, considerând-o ca fiind contaminată de un model prea medical. Totuşi nu se poate realiza un
adevărat debut şi demaraj terapeutic fără o înţelegere cu acurateţe a factorilor motivaţionali care se află în
spatele condiţiei patologice care îl aduce pe pacient la terapeut.

118
 Abordarea psihoterapeutică creştină ar trebui să fie caracterizată de un profund respect, de
preocupare şi empatie pentru celălalt. O atitudine realistă, combinată cu o atitudine creştină autentică
poate să prevină terapeutul, pe de o parte de acel tip de sentimentalism ieftin care se găseşte la graniţa cu
idolatria. Privind istoria psihoterapeuticii creştine tradiţionale, vom descoperi că procesul de diagnoză se
confundă cu terminologia definirii celor aşa-numite şapte păcate capitale sau mortale. Acestea sunt
mândria, pizma, lăcomia, invidia, senzualitatea, mânia şi lenea. Aceştia sunt termeni care descriu
atitudini şi simţăminte care rezultă din comportamentul păcătos şi care au corespondenţă în
psihopatologia modernă.
Cele zece porunci sunt o altă formă favorită de diagnostic, statuată în termeni mai degrabă
behaviorişti. Diagnosticul psihologic modern caută să se reţină de la judecăţi morale, asociate îndeobşte
cu aceşti termeni şi adaugă dimensiunile psihogenetice dinamice şi ale proceselor de dezvolatre. Cu alte
cuvinte, este mai profund şi mai accentuat psihologică decât teologică. Psihologii au constatat că aceste
atitudini îşi au originea în experienţele şi relaţiile timpurii din copilărie.
Lăcomia, de pildă, poate să nu fie în relaţie doar cu alimentele şi băutura sau cu alte aspecte
materiale, ci poate fi generată de privare de dragoste şi intimitate. Mândria poate fi o atitudine defensivă
faţă de supraestimarea narcisică timpurie a eului, care nu-i permite cuiva să devină conştient de propriile
greşeli. Mândria îşi găseşte expresia în numeroase mecanisme defensive şi patologice şi constă în
incapacitatea multora de a-şi accepta nevoia de răscumpărare, salvare, mântuire şi terapie.
Senzualitatea, patima, este dorinţa pentru plăcere fizică într-o relaţie lipsită de dragoste autentică
şi respect pentru celălalt. Tendinţa aceasta către patimă carnală poate fi descoperită, din punct de vedere
psihogenetic, în relaţiile cu părinţii sau alţi adulţi din anii formativi.
Lenea este identificată cu, comportamentul de retragere inhibată a unor persoane cu tulburări
schizide sau a celor care în copilărie au fost încurajaţi să adopte o atitudine pasiv dependentă care
aşteaptă ca ceilalţi să facă totul pentru ei. Această atitudine este uneori în mod fals translată în concepte
religioase: Dumnezeu ar avea răspunsuri şi soluţii pentru toate nevoile noastre, facând totul în locul
nostru, iar noi n-ar trebui decât să-I cerem Lui şi să nu facem nimic. Este o atitudine antireligioasă şi
eronată.
Orice concepţie care neagă utilizarea cunoaşterii psihologice moderne în ceea ce aceasta se
armonizează cu descoperirile din Cuvântul lui Dumnezeu, este o greşeală nefericită, pe care atitudinea
uneori tradiţionalistă şi rigidă a Bisericii şi teologilor au avut-o faţă de progresele ştiinţei şi faţă de
progresele medicale chiar, aşa cum a fost atitudinea de respingere a intervenţiilor chirurgicale, anesteziei
şi vaccinării.
Altă categorie, care ţine de evaluarea psihoterapeutică creştină şi care era utilizată frecvent în
trecut, ţine de aşa-numitul spirit bun şi spirit rău, duhuri creative şi spirite demonice. Nu intenţionăm să
ne implicăm într-o discuţie privind conceptele biblice asupra Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu şi a
spiritului uman, al duhului care se găseşte în om, dar dorim să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce
psihologia modernă şi psihoterapia au fost capabile să detalieze, fără un concept comparabil cu ceea ce în
termeni religioşi înţelegem prin spirit.
Unul din aceşti termeni este self-ul sau sinele, folosit în mod obişnuit în termenii modului în care
persoana se experimentează pe sine însuşi. Termenul descrie experienţa subiectivă a persoanelor, de
exemplu conştienţa de sine şi transcendenţa de sine a unor creştini de. Vorbim de concepţie de sine,
evaluare de sine, stimă de sine sau autoblamare, în care indicăm modalitatea în care o persoană se
înţelege şi se evaluează pe sine însăşi. Cuvântul eu sau ego este mai degrabă un concept obiectiv, o
descriere a anumitor funcţii observate de către celălalt, aşa cum este tăria eului. Un psihoterapeut poate să
încerce să înţeleagă nivelul de forţă sau de tărie a eului într-o persoană, examinându-şi propriile insight-
uri, înţelegeri de sine însuşi. Aceste insight-uri sunt posibile datorită capacităţii de self-transcendere,
capacitatea de a te aşeza în spatele sau în locul cuiva, de a fi onest cu ceea ce vezi.
Din punct de vedere individual vorbim mai degrabă despre o autoînţelegere sau o înţelegere de
sine. În practica reală aceste expresii sine, self şi eu sunt adesea interşanjabile. În evaluarea
119
psihoterapeutică creştină este de dorit ca modalitatea în care o persoană se vede, înţelege şi se evaluează
să fie clarificată în procesul psihoterapeutic. De asemenea, este necesar să-şi evalueze propriul proces
lăuntric cât mai obiectiv, privind eul şi pe sine, să noteze gradul în care congruenţa cu sine este realizată.
Ambele concepte, insight-ul şi înţelegerea de sine, exprimă simţăminte care se găsesc în
conceptele biblice privind spiritul uman. Unele semnificaţii ale conceptului de spirit uman se găsesc pe
paginile Sfintei Scripturi.
1. Conştienţa de sine a omului, recunoaşterea propriei condiţii, a măreţiei şi mizeriei ţine de
posibilităţile şi responsabilităţile sale. Omul are responsabilitatea să facă ceva în legătură cu condiţia sa,
dar trebuie să facă lucrul acesta în contextul credinţei şi harului, în relaţia răscumpărătoare cu Dumnezeu.
2. Omul are capacitatea să fie deschis şi responsiv faţă de valorile spirituale pe care Dumnezeu le
pune la dispoziţia sa. Având capacitatea de a evalua şi judeca, i se cere să testeze duhurile, să le încerce,
probeze.
3. O altă parte a conceptelor asupra spiritului uman constă în dorinţele, impulsurile, tendinţele
umane şi îşi găsesc expresia în controlul acestora. Cea mai profundă dorinţă a omului este aceea de unire
cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Aceasta este ultima semnificaţie a dragostei, ceea ce în expresia lui Tillich
înseamnă reunirea a ceea ce a fost şi este separat.
4. Omul este o unitate, în ceea ce este spiritual, psihologic şi somatic, ca procese, funcţii, în
integralitatea sa. Această unitate funcţională poate fi distrusă sau tulburată. Sarcina terapiei este de a ajuta
pacienţii să recupereze în urma acestor procese distructive şi să câştige din nou un nivel de funcţionare a
unităţii şi integralităţii cât mai optim. Acest obiectiv, terapeutic din punct de vedere psihologic, este
răscumpărător şi mântuitor din punct de vedere spiritual şi religios.
Astfel, putem spune că religia are propriile metode de diagnosticare şi evaluare a oamenilor ca şi
candidaţi pentru schimbare pentru o nouă calitate a vieţii. Nu este suficient să pui o etichetă pentru o
condiţie şi nici s-o condamni. Consilierul creştin trebuie să înţeleagă şi să facă lucrul acesta din
perspectiva psihogenetică a dezvoltării, a dinamicii interne şi din perspectiva motivaţională. Trebuie să
înţeleagă calitatea vieţii pentru care individul se luptă, ceea ce-l blochează, tendinţele, pulsiunile sale şi
cum intră acestea în relaţie cu calitatea vieţii aşa cum este portretizată în Noul Testament. El trebuie să
renunţe la concepţia tradiţională că o persoană poate să se manipuleze, astfel încât să trăiască în mod fals
o nouă calitate a vieţii. Acesta poate să fie un proces lung de recucerire a normalităţii şi care să ceară
parcurgerea unor etape dificile şi dureroase.
Evaluarea sau diagnosticul, în sensul ştiinţific, implică o descriere cu acurateţe a istoriei condiţiei,
o opinie privind etiologia posibilă, o diferenţiere faţă de condiţii similare, un diagnostic pozitiv şi o
recomandare pentru o abordare terapeutică, un prognostic pentru viitor. Diferenţa dintre competenţa
profesională şi cea tehnică, constă în disciplina profesioniştilor în arta diagnosticului şi a evaluării.
Aceştia nu lucrează orbeşte, ci se concentrează asupra problemei care poate să-i conducă la descoperirea
resurselor utile în rezolvarea situaţiei. Tehnicianul este capabil să întrebuinţeze anumite tehnici şi uneori
face greşeala de a le aplica nediscriminativ pacientul, fără să se gândească la situaţia specifică în care
acesta se află. Multe instruiri şi antrenamente în vederea consilierii sunt, într-o oarecare măsură, doar
nişte antrenamente tehnice, nu profesioniste şi complete.
Există două tipuri de limbaj utilizate în procesul de diagnoză şi evaluare. Unul este limbajul
experienţei subiective în care persoana îşi descrie şi evaluează propria experienţă, şi altul este jargonul
tehnic utilizat de profesionişti. Uneori consiliatul utilizează un limbaj religios, şi psihoterapeutul creştin
trebuie să determine dacă persoana comunică o experienţă originală sau utilizează termenii într-o manieră
stereotipă şi defensivă. Pentru a evita învăluirea într-o subiectivitate personală, terapeutul trebuie să
traducă limbajul persoanei în limbajul său tehnic, dar acest lucru îl face numai pentru uz personal fără să-l
comunice persoanei.
De exemplu, un pacient poate să spună: “sunt singur” şi terapeutul trebuie să descopere tipul de
experienţă la care se referă. El nu va răspunde în termenii alienării sau înstrăinării sau distanţării
nevrotice sau reacţiei schizofrenice. Utilizarea limbajului tehnic este eroarea începătorului, numai
120
terapeuţii experimentaţi reuşesc să utilizeze abstracţiunile tehnice pentru ei înşişi, fără ca să le comunice
pacientului. Trebuie să subliniem încă o dată că acest limbaj este un instrument important pentru gândirea
terapeutică, dar nu va trebui utilizat în comunicarea cu pacientul. El este un instrument de comunicare cu
colegii, de supervizare, este un limbaj util, codificat pentru a defini situaţiile identice şi a le compara.
Utilizat, în relaţia cu pacientul, poate avea efect de îndepărtare şi dezumanizare.
Obiecţiile procedurilor de diagnoză şi evaluare se concentrează în primul rând asupra atitudinii
terapeutului în obţinerea informaţiei. Anamneza sau obţinerea de date personale tinde să aibă loc într-o
manieră rece şi impersonală, sau poate fi influenţată de prejudecăţi sau concepţii preformate legate de
persoana respectivă. Aceste obiecţii au de-a face, cu stilul sau maniera în care procesul este îndeplinit şi
nu cu procesul însuşi. Suntem de acord că pot apare efecte secundare dăunătoare legate de astfel de
atitudini. Psihoterapeutul nu trebuie să devină un inchizitor un contabil care nu face decât să identifice şi
să bifeze semne, simptome sau date.
Deseori pacientul din faţa noastră se află cufundat într-o mare de ambiguităţi, date nediferenţiate
şi dezorganizate. În această situaţie psihoterapeutul trebuie să manifeste preocupare pentru persoană,
punând întrebări, clarificând problemele prezentate. El trebuie să înveţe cum să colecteze datele clinic
semnificative, să gândească clar şi să le pună în ordine. Interviul de diagnoză şi evaluare trebuie să fie
condus într-un cadru şi o relaţie terapeutică.
Esenţa psihoterapiei de orientare creştină este aceea de a căuta adevărul ca un proces dinamic
interior în cadrul unei relaţii de încredere, de înţelegere şi respect. Întrebările pot fi puse într-o manieră
deschisă, lăsând posibilitatea pacientului să aleagă alternativa cea mai potrivită de răspuns. Pe parcursul
dialogului pacientul simte acceptarea, preocuparea şi profesionalismul terapeutului. El constată că îi este
respectată intimitatea, dar înţelege şi nevoia de informaţie ca fundament pentru progresul terapeutic. Cei
mai mulţi oameni au o atitudine pozitivă faţă de abordarea diagnostică.
Acest stadiu, această parte a procesului terapeutic le dă simţământul că terapeutul ştie ce face, că
este competent. Totuşi un pacient care vine pentru prima dată la psihoterapie poate să se simtă stânjenit,
să aibă emoţii, trac, să accepte şi să trăiască mult mai dificil simţămintele etapei de anamneză şi diagnoză.
Toate aceste atitudini trebuie receptate de terapeut, fiind semnificative pentru diagnoză ca şi pentru actul
terapeutic ulterior. Deseori, chiar pe parcursul derulării anamnezei şi diagnozei, valoarea terapeutică a
discuţiei se impune. Relatarea problemelor duce şi la conştientizarea lor, la clarificarea în conştientul
pacientului şi astfel pot fi ordonate şi sistematizate mai bine.
O altă atitudine esenţială pe parcursul anamnezei este aceea ca terapeutul să emită tot timpul
ipoteze de lucru şi concluzii tentative. Acestea nu sunt definitive, dar nici nu trebuie să rămână
nestructurate pentru că se acumulează un noian de date, în hăţişul cărora terapeutul nu mai este în stare să
pună ordine. Pe de altă parte, concluzii prea pripite pot avea un grad mare de eroare. De altfel, pe
parcursul întregului proces terapeutic, efortul de diagnoză şi evaluare este prezent şi manifest. Un
psihoterapeut experimentat poate să recunoască imediat semnele şi simptomele pe care le prezintă
pacientul şi să le încadreze într-o anumită formă de patologie. Pe de altă parte, rutina poate să conducă la
erori, la greşeli.
În unele situaţii procesul de diagnoză poate să fie mai laborios, în altele nu diagnoza este
principala problemă; de pildă într-o situaţie de criză, pierdere, necaz teribil, principala sarcină a
terapeutului nu este diagnoza, lucrurile sunt evidente şi clare. Intervenţia terapeutică de scurtă durată şi
apoi, pe termen mai lung, trebuie imediat iniţiată, pentru a alina suferinţa pacientului şi a sesiza
eventualele distorsiuni sau evoluţii cu tendinţe patologice, în reactivitatea acestuia faţă de criză. Mânia,
vinovăţia, ruşinea trăită pe parcursul unei crize, blocajele care apar, toate acestea trebuie distinse. Un alt
criteriu de evaluare este natura şi profunzimea problemei.
Elemente biografice. Biografia nu este doar o colecţie de fapte reci, nu înseamnă doar ceea ce îşi
aminteşte pacientul din trecut. Ea constă în mod esenţial în înţelegerea acestor fapte în termenii dinamicii
şi dezoltării semnificative a persoanei. Dacă faptele sunt scheletul, semnificaţia lăuntrică a acestor fapte
este viaţa şi sângele. Prezentarea problemei constă într-o culminare a interrelaţiei dinamice dintre fapte şi
121
semnificaţia lor, în măsura în care acestea au influenţat procesele de dezvoltare. Speranţa sau disperarea
persoanei pentru viitor este o parte a semnificaţiei istoriei sale.
Semnificaţia, în acest context, este mai mult decât o propoziţie intelectuală; ea presupune
răspunsurile emoţionale ale individului la variatele sale experienţe şi relaţii, care au determinat modul în
care s-au dezvoltat şi s-au fixat în trecut. Aceste răspunsuri reprezintă o manieră de reflectare a propriei
dezvoltări şi modalitatea în care aceasta s-a produs, în mod echilibrat, armonios sau distorsionat. O
atitudine şi o relaţie empatică cu pacientul este necesară pentru a crea simţământul semnificaţiei lăuntrice
a experienţelor relatate.
Ideea că Dumnezeu intervine în istoria umană nu este nouă şi are rădăcini biblice. De obicei, este
aplicată istoriei grupurilor mari şi naţiunilor. Pentru psihoterapeutul creştin, ideea că Dumnezeu lucrează
în istoria individuală şi a micilor grupuri, precum familia, este la fel de valabilă şi constituie un articol de
credinţă, un crez.
Într-un sens larg, există forţe cu caracter distructiv sau creativ care intervin în viaţa persoanelor.
Există forţe şi puteri care fac ca cei sănătoşi să se îmbolnăvească sau dimpotrivă, cei bolnavi să fie
recuperaţi. În acest sens, psihoterapeutul este şi el supus condiţiei umane şi se află înaintea lui Dumnezeu,
dependent de Acesta, în aceeaşi măsură ca şi consiliatul sau pacientul său. Atent să înţeleagă istoria
devenirii pacientului, consilierul creştin realizează că este parte a creaţiei lui Dumnezeu şi că are în faţa sa
un copil al lui Dumnezeu, asemenea lui. Numai o atitudine de onestitate, umilinţă şi respect faţă de
Dumnezeu şi faţă de semenul său îl ajută să înţeleagă experienţele de viaţă cu care are de-a face în
procesul terapeutic.
Primul lucru de care avem nevoie într-o abordare sistematică a evaluării şi diagnozei este o
declaraţie clară din partea pacientului, exprimată în propriile sale cuvinte şi care să exprime de ce caută
ajutor, de ce face lucrul acesta în acest moment şi de ce se adresează nouă şi nu altui terapeut. Pe scurt, de
ce a venit tocmai acum la psihoterapie.
Este de dorit ca în timp ce punem aceste întrebări şi pacientul răspunde, să notăm modul în care se
exprimă, dacă este încet, lent sau rapid, dacă este plin de obstacole, întrerupt sau fluent şi alte detalii de
felul acesta. Dispoziţia sau afectivitatea persoanei, atitudinea faţă de terapeut, comportamentul general în
cabinet, mimica şi gestica, limbajul corporal, toate acestea trebuiesc notate. A adoptat o atitudine
îndrăzneaţă şi exuberantă, sau este timid şi retras? Îşi pune scaunul aproape de al tău sau se retrage cât
mai departe? Dă semne de nervozitate, sau dimpotrivă este calm? Este original, autentic, sau dă impresia
de mască? Dacă este de sex opus terapeutului, adoptă cumva o manieră seductivă, fie că face lucrul acesta
deschis, fie că o disimulează sau doar o sugerează?
De asemenea, consilierul creştin trebuie să fie interesat în mod deosebit faţă de limbajul religios
pe care îl foloseşte pacientul. Este aceasta exprimarea autentică a experienţei sale individuale sau
încearcă doar să pozeze şi să seducă consilierul creştin în favoarea unor interese iluzorii? Flatarea, de
pildă, pe care ar putea s-o manifeste pacientul faţă de terapeut poate să ascundă ostilitate (defensă: reacţie
formativă). Deseori, după ce multă vreme un pacient utilizează flatarea, brusc devine ostil, în mod
deschis. Uneori pacientul trebuie confruntat cu aceste atitudini şi întrebat în mod direct.
Psihoterapeutul trebuie să fie alert faţă de aspectele comunicării şi metodele utilizate de pacient.
Persoanele isterice sunt experte în a vorbi foarte mult, dând impresia de comunicare reală, dar vei
constata că spun puţine lucruri semnificative despre ei înşişi. Unii pot fi vorbitori compulsivi, intrând în
detalii nesemnificative, relatând evenimente inconsecvente sau alţii vorbesc într-o manieră prin care se
distanţează de ei înşişi. Unora le este dificil să comunice, vor rămâne tăcuţi şi retraşi, iar alţii pot fi ostili,
în special soţul care simte că este adus cu forţa la consiliere maritală. Maniera în care pacientul utilizează
comunicarea necesită o atenţie deosebită în consilierea de orice fel şi în consilierea maritală, în mod
special.
Consilierul şi psihoterapeutul va fi de asemenea, alert faţă de propria manieră de comunicare. De
ce s-a aşezat aici şi când sau unde? În spatele unui birou protector, într-o poziţie faţă în faţă,
confruntaţională sau utilizează un unghi care îi permite să evite privirea ochi în ochi a celuilalt. Este
122
consilierul preocupat de hârtii sau de telefonul de pe propriul birou, sau este concentrat mai degrabă
asupra luării de notiţe, în loc să menţină un contact emoţional cu persoana din faţa sa? Utilizează o
modalitate de înregistrare şi a cerut permisiunea pacientului? Are ezitări şi face începuturi false, dând
impresia că nu ştie ce face şi care îi sunt intenţiile?
O înţelegere mai profundă a persoanei poate fi câştigată implicându-l într-o discuţie privind
relaţiile sale în interiorul familiei. Aceasta va spune câte ceva despre tipul relaţiilor sale, într-un cadru
intim, apropiat. De asemenea, alegerea profesiunii poate să reflecte anumite faţete ale dezvoltării
personale. Viaţa socială şi religioasă, modalităţile de a-şi folosi timpul liber, toate aceste detalii furnizează
date importante despre personalitatea pacientului şi, în măsura în semnificative trebuie luate în
considerare.
Ori de câte ori încercăm să evadăm şi să punem diagnosticul, trebuie să ne reamintim că tot ce ne
spun pacienţii despre relaţiile cu alţii, de obicei relevează ceva, anumite trăsături proprii, de care nu sunt
conştienţi. Obişnuim să vorbim despre alţii, în special despre cei cu care suntem în relaţii apropiate,
focalizându-ne asupra a ceea ce este particular în relaţiile intime şi în mod sensibil, specific pentru
propriile relaţii.
Materialul obţinut din anamneză va fi organizat şi interpretat într-o manieră sistematică. Faptele
nude nu sunt suficiente. Dinamica sau semnificaţia motivaţională a acestor fapte este foarte importantă.
Pacientul care se îmbracă cu meticulozitate, vă spune ceva despre el însuşi; cel dezordonat comunică
altceva. Manierismele, gesturile, postura şi comportamentul, sunt mijloace extrem de importante de
comunicare despre sine.
Gradul de inteligenţă, puterea de judecată, gradul de orientare în timp, în spaţiu şi faţă de sine,
pierdute în condiţii psihotice sau de oligofrenie şi demenţă, sunt uşor de sesizat. Afectivitatea,
simţămintele, dispoziţia, temerile, mâniile, toate acestea vorbesc despre pacientul din faţa noastră.
Defensele, rezistenţele sale, trebuiesc înţelese. O istorie privind gânduri suicidare sau autoagresive,
accidente, simptome nevrotice, psihotice, a unor tulburări de personalitate, trebuiesc explorate cu atenţie.
De asemenea, ar trebui făcute estimări privind tăria eului personal. Aceasta include estimarea
conflictelor care există între impulsuri şi controlul lor, modul în care pacientul rezolvă aceste conflicte
dintre dorinţele sale şi conştiinţă, dintre dorinţe şi normele culturale, capacitatea de a-şi testa aptitudinile
sau slăbiciunile, relaţia cu obiectele, cu realitatea înconjurătoare, dependenţa faţă de alţii şi cum îi face
faţă, felul în care îşi pune împreună experienţele de viaţă, filozofia, concepţia sa legată de existenţă.
Există multe descrieri ale felului cum trebuie condu s-o anamneză, dar nu trebuie să fim sclavii
schemelor preformate. Cel mai important lucru este să înţelegem ce se întâmplă în viaţa şi istoria
pacientului, să avem o imagine clară a ceea ce reprezintă acesta. Trebuie să-i înţelegem baza culturală,
cadrul din care provine. În această apreciere consilierul creştin trebuie să nu aibă prejudecăţi şi aprecieri
subiective. Propriile valori, sistemul nostru de semnificaţii ne pot face subiectivi şi să pot distorsiona o
apreciere realistă.
Primele experienţe ale copilăriei, în special despărţirea de mamă, convieţuirea într-o instituţie de
ocrotire publică, participarea la creşă, felul cum s-a produs separarea, hrana, felul cum a învăţat primele
reflexe de control a sfincterelor, toate acestea sunt importante, pentru că dezvoltă încrederea sau
neîncrederea, trebuie să fie explorate şi înţeles procesul de dezvoltare a autonomiei, ruşinii şi dubiilor faţă
de sine. Maniera în care a depăşit stadiile timpurii de dezvoltare poate să fie una sănătoasă sau una
distorsionată.
Dezvoltarea simţămintelor de dependenţă, pasivitate, teama de agresivitatea normală, teama de a
nu fi iubit, au tendinţa de a se manifesta sub forma unor anxietăţi care trebuie identificate. Capacitatea
pacientului de a stabili relaţii în primii ani ai grădiniţei sau ai şcolii îi dezvoltă tăria sau slăbiciunea şi
acestea trebuie evidenţiate. Felul cum s-a comportat mai târziu în activitatea profesională, experienţele
sexuale, ataşamentul sau respingerea în primele relaţii din perioada adolescenţei sau cele mai târzii,
succesul sau eşecul câştigat în emanciparea de sub tutela părintească, felul în care s-a descoperit pe sine
ca personalitate în formare, identitatea proprie şi felul în care şi-a câştigat independenţa emoţională sunt
123
semnificative. Capacitatea de a dezvolta relaţii, experienţele sale sexuale în căsnicie, vocaţia, poziţia
socială, experienţele religioase trebuie explorate.
Această explorare nu va fi formală şi superficială, ci va trebui să pătrundă în profunzime şi, prin
ea însăşi dă posibilităţi terapeutice pacientului, pentru a-şi clarifica şi organiza propria istorie. De
asemenea, pe parcursul acestei anamneze terapeutul va înţelege dacă pacientul se confruntă doar cu o
problemă imediată şi are nevoie de terapie de scurtă durată, pentru a depăşi o criză de moment sau,
dimpotrivă, are nevoie de asistenţă îndelungată, de psihoterapie pentru restructurare sau dezvoltarea sa
ulterioară.
În timp ce este esenţial să fim conştienţi şi să înţelegem procesele patologice, este în egală măsură
important ca terapeutul să devină conştient de potenţialul sănătos, resursele şi eforturile pacientului de
a-şi menţine echilibrul. Trebuie să reţină faptul că există aspecte sănătoase în utilizarea reacţiilor
defensive. Defensele sunt o formă de luptă împotriva anxietăţii, încearcă să menţină un nivel de integrare;
fără defense s-ar simţi dezintegrat. Tăria, forţa defensivă, ne ajută să estimăm o anumită putere, forţa
anxietăţii şi, de asemenea, a tăriei eului personal. Uneori defensele sunt atât de rigide şi simţămintele
privind tăria eului atât de slabe, încât orice explorare a anxietăţii subiacente este imposibilă şi nu trebuie
făcută nici o tentativă până ce nu apar semne de dezvoltare a sinelui, a eului.
Capacitatea de a sta în expectativă şi de a observa ce se întâmplă este un aspect de forţă a eului.
Capacitatea de a se deschide, de a se înţelege, ideea privind nevoia de ajutor, abilitatea de a dobândi noi
înţelegeri, insight-uri asupra sa însuşi, bunăvoinţa de a-şi accepta condiţia şi de a primi ajutor sunt
esenţiale pentru propria creştere, pentru nivelul de succes pe care îl poate avea atât în relaţia cu sine
însuşi, cât şi la nivelul relaţiilor interumane, şi toate acestea sunt indicatori ai tăriei personale.
Tendinţa către integrare şi completitudine a oricărei persoane este un element inerent al acesteia în
procesul de consiliere. Aceasta constituie motivaţia şi ţelul celor mai multe experienţe religioase şi este
una din resursele oferite de Dumnezeu fiinţei umane. Sub acest aspect, terapeutul nu va uita niciodată că
nu el trebuie să facă lucrul acesta, de armonizare, de punere împreună a tuturor acestor date pentru
pacient, ci trebuie să conducă pacientul să-şi utilizeze resursele şi s-o facă el însuşi, să ajungă la
înţelegere, clarificare, organizare şi restructurare, aceasta fiind esenţa procesului terapeutic.
Pe parcursul anamnezei pot apărea evidente anumite tulburări somatice, manifestări organice care
impun un consult medical. În interpretarea diferitelor tulburări psihosomatice, terapeutul poate să facă
două erori grosolane. În primul rând, poate exista tendinţa puternică de a atribui toate simptomele unei
cauze psihologice, în timp ce acestea au o cauză organică certă, iar a doua ar putea consta în acceptarea
cauzelor biologice, ca factor de negare a responsabilităţii personale a pacientului pentru propriul
comportament.
Gradul de deschidere, de încredere, omisiunile, transferul, rezistenţa pe care le dezvoltă pacientul
în procesul anamnezei, trebuie să fie foarte clare terapeutului. Terapeutul trebuie, de asemenea, să-şi
examineze propriile simţăminte în legătură cu persoana pacientului. Se simte ameninţat sau mânios, este
puternic ataşat sau respinge, a devenit anxios sau indiferent? Mulţi terapeuţi îşi utilizează propriile lor
simţăminte în evaluarea persoanelor din faţa lor. Acest procedeu, are valoare şi virtuţi diagnostice, dar are
şi riscuri potenţiale.
Cum se nasc simţămintele în terapeut? Sunt ele autentice, răspunsuri faţă de persoana din faţa
noastră, sau sunt propriile producţii ale unor procese, experienţe din trecutul terapeutului? Ce reacţii
provoacă sau stimulează ele în persoană? Este suprazelos şi exigent în colectarea datelor? Este
suprainteresat de anumite aspecte ale experienţei persoanei şi neinteresat de altele? Oricare ar fi
simţămintele sale, şi le poate examina cu atenţie şi onestitate?
Va trebui să ştie suficient despre sine însuşi, ce fel de persoană este, pentru a realiza anamneza şi
evaluarea cu competenţă. Nimeni nu se poate achita de sarcini într-o manieră competentă dacă nu-i place,
dacă nu este implicat în ceea ce face. În multe situaţii nu există nici un substitut pentru cunoaşterea de
sine a terapeutului, care vine din propria analiză şi supervizare. Autocunoaşterea de sine îi dă un
simţământ despre felul cum se simte în situaţii similare, când se confruntă cu persoane care au trăsături
124
sau au avut experienţe sau tulburări similare cu ale sale şi acestea trebuie cunoscute cu competenţă
terapeutică de către psihoterapeutul însuşi.
Motivaţia pentru terapie. Aspectele motivaţionale răspund la întrebările pentru care persoana
vine acum la terapie şi de ce se adresează acestui terapeut în mod special. speranţele şi aşteptările sale,
ce doreşte s-obţină, ce aşteaptă şi cum procedează în confruntarea cu suferinţele şi dificultăţile, este
dispus să stabilească o relaţie terapeutică, care sunt speranţele sale pentru viitor şi cum crede că va depăşi
problemele. Sandor Rado a dezvoltat o formulare interesantă privind motivarea în psihanaliză şi relatează
faptul că aspectele motivaţioanle sunt dezvoltate în mai multe stadii.
1. Nivelul magic. Cea mai primitivă formă de motivaţie este foamea, aspiraţia către soluţii
magice, reprezentată de copilăria timpurie. Pastorul sau terapeutul este perceput ca sursa de împlinire a
dorinţelor persoanei şi că trebuie să realizeze ceva magic, un miracol. Această motivaţie implică
dependenţă profundă, omnipotenţă, nevoie de control, persoana se simte neajutorată şi încearcă să-şi
echilibreze aceste simţăminte a căror forţă nu poate s-o controleze şi pe care pretinde s-o realizeze
terapeutul.
Cunoscând motivaţia persoanelor de felul acesta, terapeutul trebuie să înţeleagă cum funcţionează
procesele dinamice lăuntrice la acest nivel. Persoane cu o pregătire intelectuală înaltă şi cu doctrine
teologice sofisticate, utilizează aceste resursele ca o mască, pentru o nevoie puternică de a li se oferi
răspunsuri magice.
Chiar unii terapeuţi n-au lucrat suficient cu dorinţa lor de a fi omnipotenţi. Această tendinţă poate
fi într-o oarecare măsură un hazard vocaţional în slujire. Terapeutul, pastorul şi asistentul social sau
medicul poate fi motivat de simţăminte de vinovăţie, datorită dezamăgirilor faţă de aşteptările personale.
El simte nevoia să ofere acel tip de ajutor cerut, trebuinţa puternică de a fi un generator popular de
ajutor. Dacă se întâmplă aşa, el crede că are formule magice pe care le poate utiliza în orice situaţie.
2. Nivelul dependenţei infantil-parentale. În copilărie, mama realizează multe din lucrurile pe
care copilul nu le poate face. Rămas îngheţat la acest stadiu, pacientul îşi simte neajutorarea şi aşteaptă ca
terapeutul să facă ceea ce are nevoie, nu magic, dar realist, în termenii unei competenţe terapeutice. În
acest stadiu, aşteaptă să fie condus de mână, dar să nu meargă el însuşi. Are o mare nevoie de dependenţă
şi un simţământ foarte slab al propriei iniţiative şi responsabilităţi.
În aceeaşi măsură şi terapeutul poate simţi nevoia să aibă de-a face cu oameni dependenţi de el,
cărora să le arate puterea sau superioritatea sa ca de părinte faţă de un copil. Dacă a fost pregătit în astfel
de terapii manipulative, cu atât mai mult va avea astfel de tendinţe, dar dependenţa nu ajută la creşterea şi
maturizarea pacientului, chiar dacă ajunge să atenueze anumite simptome. Persoana nu va experimenta
niciodată o dezvoltare şi maturizare sănătoasă a responsabilităţii personale.
3. Nivelul cooperării. Această persoană doreşte să înveţe cum să se ajute pe sine, dar utilizează
terapeutul în acest scop. Acesta este un nivel de adaptare adult, şi plasează relaţia pe o bază realistă de la
început. Un terapeut matur va spune bun-venit unei astfel de persoane şi-l va ajuta să lucreze. Un terapeut
imatur va găsi încrederea în sine a pacientului ca ameninţătoare la adresa omnipotenţei sale şi va dori să
caute pacienţi dependenţi de el.
4. Nivelul motivaţional potenţial de creştere. În materie de potenţial de creştere şi dezvoltare,
este evident că nu ne naştem egali, şi că nu există un standard absolut de creştere care poate fi aplicat
tuturor. Este mai degrabă o problemă de evaluare personală a propriei persoane care poate să ajute
terapeutul să separe elementele realiste de cele nerealiste, în conceperea de sine.
Este necesar să ajutăm pacienţii să atingă cel puţin al treilea nivel de motivare înainte de a începe
orice proces terapeutic real. Dacă persoana se găseşte la primele două nivele, ajutorul pe care putem să i-l
dăm are loc doar în cadrul aşteptărilor sale şi nu se vor realiza decât ajustări superficiale, dar nu o
restructurare profundă a personalităţii, o creştere semnificativă, o maturizare. Vom întreţine o dependenţă
continuă faţă de suportul terapeutic.
Un terapeut competent va ajuta astfel de persoane să-şi depăşească dependenţa, să evolueze către
un stadiu în care îşi asumă responsabilitatea şi se bazează mai mult pe tăria propriilor mecanisme psihice.
125
Aceasta poate să ia timp şi să se realizeze numai prin psihoterapii dinamice şi analitice care presupun
procese interpretative. Terapiile noninterpretative aşa cum sunt cele centrate pe persoană sunt de puţin
ajutor în aceste cazuri. Persoanele aflate la nivelul 3 şi 4 pot realiza o creştere şi dezvoltare indiferent de
limitele unui anumit tip de abordare terapeutică. Terapeuţii necritici acceptă asta ca o evidenţă a propriilor
lor abilităţi terapeutice.
În rezolvarea problemelor motivaţiei este necesară o discuţie clară şi deplină în legătură cu
acceptarea simţămintelor negative ale persoanei legate de terapie şi de terapeut. Aceasta trebuie făcută cu
înţelegere. Interpretările motivaţiei pot fi făcute cu succes numai după ce s-a stabilit o relaţie suficient de
puternică terapeutic. Dacă terapeutul cade în capcana gratificării motivaţiilor imature ale persoanei în
procesul de evaluare, îi va fi foarte dificil să schimbe acest pattern mai târziu. În acest sens, terapia
trebuie să înceapă cu momentul de diagnoză şi evaluare.
Terapeutul trebuie să fie în gardă, protejat de orice trebuinţă personală de a vinde terapia, de a
persuada, de a seduce pe celălalt în terapie. Această abordare trebuie făcută din perspectiva pacientului,
din felul în care îşi identifică acesta propriile probleme, dureri şi consecinţele practice ale acestora şi cum
procesul terapeutic poate să ajute persoana. Nu vor fi aplicate anumite tipuri preformate de terapii, ca un
pat al lui Procust asupra pacientului, ci după o analiză serioasă, pacientul va alege între mecanismele,
metodele şi procedeele terapeutice care se află la dispoziţia terapeutului.
În orice caz, nu va fi făcută nici o promisiune în acest stadiu incipient, privind acceptarea
simţămintelor negative. Terapeutul va trebui să se preocupe şi să lucreze cu ceea ce se găseşte în spatele
acestora. Unele forme de terapie nu fac decât să se oprească la acest nivel. Concepţiile greşite ale
pacientului în legătură cu terapia trebuie clarificate şi stabilite în mod onest. Terapeutul trebuie să ia în
considerare şi să accepte nivelul de motivaţie la care se află pacientul, să-i explice evoluţia ulterioară şi
abordarea corectă a problemelor sale la nivelul unor motivaţii şi speranţe realiste, de tip adult.
În mod tradiţional scopul psihoterapiei a fost acela de a ajuta individul ca să-şi rezolve propriile
probleme şi nu să încerce să schimbe mediul său. Relaţiile sale cu mediul inclusiv cu celelalte persoane au
fost considerate ca fiind problema sa pe care şi-o va rezolva în manieră personală. Există unele excepţii
de la această regulă. Ani de zile modalitatea de abordare în psihoterapie a copilului a insistat asupra
tratării părinţilor împreună cu copilul, dar în procese separate. Aceasta a evoluat acum către terapia
familială în care întreaga familie este văzută împreună, simţămintele de vinovăţie sunt înlăturate după ce
unul dintre membrii familiei a fost identificat drept pacient.
Mulţi psihoterapeuţi de orientare creştină şi asistenţi sociali încearcă să ajute persoanele prin
modificări în mediul lor, de exemplu plasând un copil într-un mediu securizat, atunci când familia este
ameninţată cu destrămarea sau divorţul. Instituţionalizarea este o altă formă de tratament al mediului. În
orice caz, abordările asupra mediului trebuie să fie selective şi vor fi referite către departamentul de
asistenţă socială. Psihoterapeutul creştin va fi foarte atent în recomandările pe care le face din punctul său
de vedere, astfel încât să nu apară simţăminte de inadecvare.
La sfârşitul întâlnirii evaluative, pentru diagnoză şi anamneză, terapeutul va trebui să facă un
rezumat evaluativ, să-şi noteze elementele esenţiale şi acesta face parte din acurateţea procesului de
evaluare, va colecta şi organiza toate datele, le va studia cu atenţie, şi va emite aprecieri pertinente.
Criteriile discutate şi după care s-a făcut diagnoza şi evaluarea în acest capitol sunt cele ale eului sau ale
sinelui, şi felul în care persoana le pune împreună, astfel încât să avem o perspectivă integrală, holistă
asupra acesteia, aşa cum se află în viziunea nou-testamentală.
În orice proces de evaluare şi diagnoză al pacientului, terapeutul însuşi trebuie să se
autoanalizeze. El trebuie să cântărească bine atitudinea subiectivă şi obiectivă faţă de datele pe care le-a
obţinut, să-şi organizeze şi să-şi aprecieze aspiraţiile, valorile, obiectivele, ca şi factorii negativi care intră
în ecuaţie. În felul acesta, terapeutul, participă la procesul de dezvoltare şi maturizare ca terapeut creştin.
Obiectivele consilierii şi psihoterapiei
Biblia conţine multe exemple ale trebuinţelor umane. Paginile sale ne vorbesc despre anxietate,
singurătate, descurajare, îndoială, supărare, tristeţe, violenţă, tulburări de orientare sexuală, amărăciune,
126
sărăcie, boală, tensiuni şi conflicte interpersonale şi o varietate de alte probleme în viaţa celor mai mari
bărbaţi ai credinţei şi sfinţi.
Iov este un exemplu, ca şi eşecul lamentabil al sfătuitorilor săi. Apoi a venit Elihu, un tânăr care a
ascultat pe Iov şi a înţeles luptele sale. Elihu a fost critic faţă de consilierii anteriori, bine intenţionaţi dar
insensibili, care l-au ascultat pe Iov şi i-au oferit sfaturi în tentativa lor de a fi de folos. Prin contrast,
Elihu a manifestat acceptare şi preocupare, o bunăvoinţă umilă de a fi la acelaşi nivel cu Iov, fără acea
atitudine de sfânt şi de om mai bun sau superior celuilalt, a manifestat curajul de a confrunta şi dorinţa
hotărâtă de a îndrepta, de a călăuzi consiliatul către Dumnezeu, singurul suveran capabil să ajute în
perioade de necaz şi nevoie. Elihu a fost consilierul care a avut succes atunci când ceilalţi au eşuat. Iov
cap. 32-37.
Cu câţiva ani în urmă, fostul preşedinte al American Psychological Association a estimat că, şi
astăzi, trei din patru consilieri sunt ineficienţi. Cercetări recente au arătat că cei mai mulţi pastori se simt
nepregătiţi pentru responsabilităţile de consiliere şi cei mai mulţi nu sunt suficient de competenţi ca şi
consilieri.68 Unele dovezi sugerează că majoritatea consilierilor sunt ineficienţi şi chiar dăunători. 69 Alţii
reuşesc să aibă succes şi procesul de consiliere îndeplinit de ei este eficient.
Aceştia din urmă sunt caracterizaţi printr-o personalitate care radiază sinceritate, înţelegere,
compasiune şi abilitatea de a confrunta într-o manieră constructivă şi autentică. Aceşti consilieri au
capacitatea de a utiliza tehnicile care ajută consiliaţii să-şi atingă obiectivele specifice.
De ce vin oamenii la consiliere? Ce doresc să realizeze? Care este motivul terapeutului în
încercarea de a-i ajuta în problemele ce necesită consiliere? Acestea sunt întrebări dificile. Fiecare dintre
noi avem o varietate de răspunsuri, depinzând atât de consiliat, cât şi de consilier. Consilierul creştin ar
trebui să se aştepte ca, clienţii să aducă probleme legate de preocuparea privind rugăciunea, îndoiala,
doctrina, creşterea spirituală, vinovăţia faţă de comportamentul păcătos. Dacă cineva ar face o cercetare
ar constata că numai 10% din consilierea creştină sau pastorală are de-a face cu chestiuni de natură
religioasă.70
Cel mai adesea oamenii se adresează pentru probleme şi neînţelegeri maritale, pentru situaţii de
criză, depresie, conflicte interpersonale, confuzie şi alte probleme de viaţă. Isus a fost preocupat în
legătură cu acest tip de probleme. El a afirmat că a venit să ofere viaţa din belşug. In 10,10. În ceea ce
este desigur cel mai faimos fragment al Scripturii, Isus a descris scopul lui Dumnezeu în trimiterea şi
misiunea Fiului Său, “pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” In 3,16. Isus avea
două obiective pentru fiecare persoană: o viaţă abundentă, îmbelşugată pe pământ şi viaţa veşnică în
ceruri.
Consilierul creştin care urmează Domnului Isus Hristos are aceleaşi obiective supreme cu care se
prezintă oamenilor: le propune o viaţă îmbelşugată, abundentă şi să urmărească ţelul vieţii veşnice
promis tuturor celor credincioşi. Dacă ne însuşim marele mandat în mod serios, vom avea dorinţa
puternică de a vedea pe toţi cei pe care îi consiliem ca devenind ucenici ai Domnului Isus Hristos.
Dacă credem în cuvintele Domnului Isus Hristos în mod serios, vom încerca să atingem
obiectivele propuse de El, şi anume viaţă îmbelşugată, împlinită, care nu poate fi realizată decât celor care
trăiesc în concordanţă cu învăţăturile Sale. Este totuşi bine cunoscut că există mulţi creştini sinceri care
speră să fie mântuiţi în ceruri şi care par să fie îndreptăţiţi să creadă acest lucru, dar care nu
experimentează o viaţă îmbelşugată, abundentă, împlinită pe acest pământ. Aceşti oameni au nevoie de
consiliere care implică altceva decât evanghelizare sau educaţie creştină tradiţională sau administrarea
unei predici.
Un astfel de proces de consiliere ar putea ajuta consiliatul să recunoască atitudinile sale
dăunătoare ascunse, să-l instruiască privind abilităţile de relaţionare interpersonale, să-şi optimizeze
comportamentul, să-i călăuzească pe cei care au de luat decizii pentru a-şi schimba stilul de viaţă sau să le
arate cum să-şi mobilizeze resursele lăuntrice pentru a face faţă unei situaţii de criză. Uneori consilierea
călăuzită de Duhul lui Dumnezeu poate elibera consiliatul de blocaje persistente, de cicatrici sau amintiri

127
dureroase, sau le poate optimiza atitudinile prezente, făcându-i mai adaptabili şi ajutându-i să se
maturizeze şi să crească spiritual pentru viitor, ancorându-i în credinţă şi în speranţă.
Pentru necredincioşi o astfel de consiliere poate servi ca un mod de preevanghelizare 71 care îi
ajută să-şi clarifice valorile şi priorităţile, care îndepărtează obstacolele din faţa convertirii.
Evanghelizarea şi ucenicia este în acest caz ultimul obiectiv sau obiectivul suprem al consilierului creştin,
deşi el nu are doar aceste obiective în faţă.
Care sunt alte obiective ale consilierului creştin? Mulţi consiliaţi au doar o noţiune vagă în
legătură cu aşteptările lor faţă de consiliere, exceptând doar înţelegerea de sine sau ca să se simtă mai
bine. Dacă la fel este şi simţământul consilierului, în sensul că nu înţelege obiectivele procesului de
consiliere, ci rămâne confuz şi vag, atunci procesul de consiliere nu reuşeşte să dobândească virtuţi
terapeutice, este inutil şi ineficient.
Consilierul trebuie să fie persoana care ajută consiliatul să-şi transforme problemele în scopuri şi
obiective prin intermediul soluţiilor adecvate pe care le găseşte chiar consiliatul, în procesul de clarificare
şi înţelegere de sine. Obiectivele specifice ale consilierii depind în mare măsură de problemele
consiliatului, dar o listă exemplificatoare ar trebui să includă cel puţin următoarele obiective:72
1. Înţelegere de sine. Înţelegerea de sine este adesea primul pas în vindecare. Multe probleme
sunt adesea autoimpuse, dar un consiliat care are nevoie de ajutor poate să nu reuşească să recunoască că
are o perspectivă tendenţioasă, atitudini dăunătoare sau comportamente autodistructive. Să luăm de pildă
exemplul unei persoane care se plânge: “nimănui nu-i place de mine”, dar nu reuşeşte să realizeze că
această lamentaţie continuă îi plictiseşte pe ceilalţi şi că este motivul major pentru care este respinsă.
Unul din obiectivele consilierii este de a trezi în consiliat o percepţie obiectivă şi realistă a sinelui, a ceea
ce se petrece în viaţa sa şi în lumea care îl înconjoară.
2. Comunicarea. Este bine cunoscut că multe probleme familiale sau maritale implică
incapacitatea de a comunica între cei doi soţi. Mulţi oameni sunt incapabili sau nu sunt binevoitori să
comunice. Consiliatul trebuie încurajat să comunice simţămintele, gândurile şi atitudinile cu acurateţe şi
în mod eficient. O astfel de comunicare implică exprimarea clară de sine cu acurateţe şi primirea
mesajelor din partea celorlalţi.
3. Însuşirea, învăţarea schimbării comportamentului. Comportamentele noastre sunt învăţate.
De aceea consilierea implică asistarea consiliaţilor de a se dezvăţa de comportamente ineficiente şi a
învăţa modalităţi mult mai eficiente de a face lucrurile. O astfel de învăţare poate proveni din instruire
prin imitarea consilierului sau a altor modele şi prin experienţa proprie, prin metoda încercării şi a erorii.
Este necesară analiza cauzelor, atunci când se înregistrează un eşec şi reluarea tentativelor de reuşită
4. Realizarea de sine. Unii autori au subliniat importanţa ajutării persoanelor de a învăţa să
realizeze şi să-şi menţină potenţialul optim propriu. Acesta este definit cu termenul de realizare de sine şi
este propus de unii consilieri ca obiectiv al tuturor fiinţelor umane, fie că sunt sau nu implicate în
consiliere. Pentru creştini un termen ca realizarea în Hristos ar putea fi un obiectiv mai potrivit pentru
ţelul cuiva în viaţă, acela de a fi complet în Hristos, dezvoltând cel mai mare potenţial prin puterea
Duhului Sfânt care ne poate procura maturitatea spirituală.
5. Suport. Adesea oamenii sunt capabili să-şi atingă obiectivele enumerate mai sus şi să
funcţioneze eficient, cu excepţia unor perioade trecătoare de stress sau criză neobişnuită. Aceste persoane
pot beneficia de o perioadă de suport, susţinere, încurajare, şi purtare a poverilor până când sunt capabili
să-şi remobilizeze propriile resurse personale şi spirituale pentru a face faţă cu eficienţă problemelor de
viaţă.
6. Maturitatea spirituală. Clinebell scrie că miezul slujirii şi consilierii creştine este acela de a
ajuta oamenii să-şi împlinească nevoile spirituale şi să găsească starea de maturitate şi completitudine
spirituală. Deşi discuţia legată de religie poate uneori să fie modul consiliatului de a-şi ascunde
problemele personale şi psihologice şi reciproca este valabilă. În mod frecvent, consiliaţii nu reuşesc să
vadă sau să admită eă există o dimensiune spirituală a tuturor problemelor umane.

128
 Cei mai mulţi vor fi de acord cu frecvent citata afirmaţie a lui Karl Jung, că dintre pacienţii săi
peste 35 de ani nu există nici unul a cărei problemă, în ultimă instanţă, să nu-şi găsească o tensiune sau
perspectivă religioasă asupra vieţii. De aceea consilierul creştin devine un lider spiritual care călăuzeşte
spre dezvoltare şi maturizare spirituală, ajută consiliaţii să facă faţă luptelor spirituale şi-i capacitează să
găsească convingeri şi valori semnificative.73
În loc să vorbim de un dialog între consilier şi consiliat, perspectiva creştină atrage atenţia asupra
‚trialogului’74: conştienţa prezenţei lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, ca miez al oricărei consilieri
eficiente.
Procesul de consiliere este rareori eficient dacă consilierul îşi impune propriile ţeluri sau obiective
clientului său. Este mai bine ca cei doi să lucreze împreună în stabilirea acestor ţeluri şi obiective. Astfel,
ele pot fi cât se poate de concrete şi specifice, în loc să fie vagi, realiste şi organizate într-o secvenţă
logică, în intenţia de a le atinge în această ordine.
În viziunea lui Corey, obiectivele psihoterapiei şi consilierii sunt la fel de diverse ca şi abordările
teoretice. Aceste scopuri pot să includă:75
- restructurarea personalităţii,
- descoperirea inconştientului,
- generarea unor interese sociale,
- conştientizarea semnificaţiei vieţii,
- rezolvarea şi vindecarea unor tulburări emoţionale,
- examinarea unor hotărâri şi decizii mai vechi şi înlocuirea cu altele noi,
- dezvoltarea încrederii în sine, cultivarea asertivităţii,
- reducerea anxietăţii,
- diminuarea comportamentului maladaptativ şi învăţarea unor modele adaptative noi,
- câştigarea unui control eficient asupra propriei vieţi.
dominanta comună în aceste scopuri şi obiective terapeutice atât de diverse? Această diversitate
poate fi simplificată prin considerarea gradului de generalitate sau a obiectivelor specifice. Obiectivele se
ierarhizează, se situează pe o paletă largă într-un continuum, de la unele foarte specifice, concrete şi pe
termen scurt, către unul final, general şi pe termen lung, pe de altă parte.
Abordarea cognitiv-comportamentală pune accent pe primele. Terapiile orientate pe relaţie
terapeutică tind să pună accent pe ultimele. Obiectivele aflate la extremităţile acestor două tendinţe nu
sunt în mod necesar contradictorii, ci este problema modului specific cum sunt definite şi abordate, fiind
ţinta oricărei terapii eficiente şi de succes.
Categorii diagnostice psihopatologice. Înţelegerea problemelor ce ţin de controlul impulsurilor
în interiorul psihismului pacientului, se potriveşte cu diferitele entităţi nosologice care pot fi de folos
psihoterapeutului şi se bazează pe cunoştinţe de psihopatologie. Grupul obsesional-compulsiv - aceste
persoane tind să se manifeste în mod sever inhibat. Faţă de expresia directă a trebuinţelor lor
fundamentale şi a impulsurilor, găsesc un substitut care le oferă o satisfacţie parţială.
Aceste persoane trăiesc o nemulţumire profundă, dar nu-i cunosc cauza. Ei îşi reprimă
simţămintele de vinovăţie, au o conştiinţă puternică şi rigidă. Eul lor are de-a face cu tot felul de
interdicţii, prohibiţii şi control al acestei conştiinţe, păstrând un nivel de satisfacţie pentru aspectele
impulsive. Eul are o oarecare tărie, dar nu-şi poate rezolva conflictul dintre dorinţă şi expresia directă a
impulsului, respectiv, inhibarea sa. În această situaţie, simptomele specifice obsesive sau compulsive,
devin o modalitate de menţinere a controlului, în timp ce, permite o exprimare parţială a unor impulsuri
inacceptabile şi a unei anumite cantităţi de autopedepsire şi alinare a vinovăţiei.
Modalitatea de lucru cu astfel de pacienţi este asistarea şi suportul în a-şi aduce simţămintele la
suprafaţă, a descoperi în ce măsură reactualizează simţămintele din copilărie faţă de persoanele apropiate,
în special faţă de părinţi.
Oarecum diferită este tentativa de a ajuta persoanele care au o reacţie isterică. În aceste persoane
controlul, represia, sunt foarte puternice, dar impulsurile împotriva controlului sunt, de asemenea,
129
puternice. Ca persoane nevrotice, simptomele devin o expresie deghizată a impulsului, aşa încât ele oferă
o oarecare satisfacţie, dar de asemenea, o formă de autopedepsire pentru vinovăţia implicată în impuls.
Mecanismul vinovăţie-pedeapsă este comun la persoanele nevrotice. Uneori autopedepsirea
precede expresia impulsului, alterori urmează, iar în alte persoane se manifestă simultan. Aceste persoane
dezvoltă, de asemenea, modalităţi de a-i determina pe ceilalţi să-i pedepsească, probabil o tehnică pe care
au învăţat-o în copilărie.
Pentru persoanele isterice, impulsurile care le determină anxietate sunt cele de dragoste,
sexualitate şi mânie, cu anxietate şi vinovăţie legate de acestea. Eul nu este suficient de puternic ca să
exercite un control complet asupra impulsului. Represia care pare să înlăture impulsurile faţă de controlul
conştiinţei eului are loc în aşa fel încât este experimentat un simţământ de înstrăinare faţă de eu. Deşi
apare o lipsă de conştienţă a conflictului interior, există o conştienţă intensă a simptomelor. Conştienţa
asupra simptomului include anxietate şi suferinţă legată de aceasta, în timp ce justifică căutarea dragostei
sub forma atenţiei şi simpatiei.
Istericii apar frecvent în cabinetul medicului, psihoterapeutului şi altor persoane pentru a căuta
remedii externe care să-i exonereze de propria responsabilitate. În terapeutică pot fi extrem de solicitanţi,
încearcă să stabilească condiţiile procesului terapeutic şi să se protejeze faţă de durerea autodezvăluirii.
Din acest motiv, procesul devine nesănătos. Împreună cu alte forme de reacţii defensive, ei încearcă să-şi
protejeze eul patologic şi să perpetueze aceeaşi stare.
În anamneză, vor face o supralicitare puternică pentru simpatie, în timp ce vor supraveghea atent
consilierul faţă de reacţiile sale pozitive sau negative. Ei pot să recite o istorie lungă de suferinţe fizice,
solicită consultul multor medici cu rezultate pozitive minime. Tind să stabilească relaţii fuzionale, apoi
pot exploda rapid şi violent în mânie, de obicei limitându-se la violenţă verbală. Deseori, descriu
simptome somatice în mod defensiv, tinzând să înlocuiască simptomele psihice reale.
Alte persoane vin să solicite ajutorul psihoterapeutului, datorită suferinţelor de tip fobic. Există
multe obiecte sau segmente ale realităţii, faţă de care astfel de pacienţi dezvoltă o teamă nerealistă şi
imposibil de controlat. Indiferent de obiectul faţă de care se manifestă fobia, există o conexiune simbolică
între acel obiect şi impulsul de care se tem. În timp ce se teme de impulsurile sale, fie ele sexuale, de
mânie sau de orice altă natură, înlocuieşte teama cu fobia faţă de un obiect exterior care îi reprezintă
această dorinţă. Astfel, obiectul temerii devine o chestiune de natură a conflictului, dar controlul este atât
de puternic, încât tratamentul devine o sarcină lungă şi dificilă. Fobia este un mijloc de expresie, atât a
impulsului, cât şi a controlului.
Persoana poate să sufere o anxietate intensă şi să ajungă să-şi restrângă activităţile în mod sever.
De asemenea, ea utilizează fobia pentru a-şi controla familia, prin intermediul căreia poate să devină un
lider foarte puternic, exercitându-şi controlul social, politic, sau asupra grupurilor religioase. Aceste
persoane nu vin la tratament, deoarece consideră că temerile lor sunt justificate de condiţii. Persoanele
fobice consultă uneori psihoterapeutul, încercând s-obţină prescripţii uşoare şi simple pentru vindecarea
propriilor anxietăţi. Deseori, psihoterapeutul neexperimentat poate să eşueze sub controlul lor şi să le
ofere astfel de soluţii. Un astfel de tratament dictat de o persoană nevrotică va avea drept rezultat
perpetuarea şi nu rezolvarea simptomului. Persoanele fobice au o nevoie nevrotică de simptomele lor,
până când sunt capabile, cu sprijinul unui terapeut competent şi experimentat, să lucreze asupra problemei
subiacente care generează simptomul.
Un alt tip de persoană care consultă psihoterapeutul sunt cele care au pierdut controlul asupra
impulsurilor. Acestea pot avea un comportament impulsiv sexual, de obicei lipsit de sentimente de
vinovăţie, dar uneori pot avea anxietatea că vor fi prinşi asupra faptului. Alţii pot să-şi exprime unele
impulsuri distructive. Unii pot fi foarte pasivi şi dependenţi, în timp ce alţii reacţionează la pasivitatea
subiacentă cu maximă agresivitate. De asemenea, pot să dea pe faţă o judecată precară şi să se implice în
tot felul de practici şi comportamente cu rezultate distructive atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei din jur.
Unii sunt capabili de relaţii interpersonale extrem de superficiale, egocentrice, relaţii extrem de
distructive pentru cei din jur. Comportamentul lor este seductiv, solicită simpatia, aprobarea, deşi dau
130
impresia că nu au nevoie de acest lucru. Aceasta este marea categorie a tulburărilor de personalitate din
care se recrutează delincvenţii şi, în unele cazuri, criminalii. De asemenea, acest comportament şi
tulburările de personalitate sunt grevate de diferite adicţii, consum de alcool şi droguri. Caracteristic
pentru această categorie de persoane este un simţământ de iresponsabilitate, manifestat în diferite grade şi
intensităţi.
În procesul de diagnoză, psihoterapeutul va trebui să facă o evaluare a tăriei relative a impulsului
exprimat şi a capacităţii persoanei de a controla aceste impulsuri. De asemenea, să evalueze şi alte calităţi
ale persoanei cum ar fi capacitatea şi dorinţa de a-şi înţelege propriul psihic, sinceritatea şi profunzimea
dorinţelor de schimbare a comportamentului şi capacitatea de a forma relaţii cu semenii – necesare pentru
susţinerea moral-spirituală, capacitatea de a stabili o relaţie terapeutică.
În legătură cu impulsul şi controlul acestuia, pacienţii utilizează compromisul ca defensă: renunţă
la controlul unui impuls, pentru a reuşi să controleze altul, pe care îl percep ca mai periculos. Astfel, un
bărbat poate să seducă sexual o femeie pentru a-şi controla impulsul subiacent, mult mai înspăimântător,
de a distruge şi răni femeile. Altcineva se poate angaja într-un comportament sexual sau ostil pentru a
evita să experimenteze depresia sau simţământul de inadecvare şi lipsa dragostei. Mulţi vorbesc despre
singurătatea care-i chinuie, în timp ce simptomatologia lor indică incapacitatea de a stabili relaţii umane
apropiate; comportamentul lor distructiv îi înstrăinează şi mai profund.
Psihoterapeutul va nota că aceşti pacienţi trebuie să-şi accepte comportamentul ca aparţinându-le,
ca expresie a propriului eu, sau într-un limbaj mai tehnic, ca simptomatic pentru propriul eu,
egosimptomic. Aceasta poate să facă procesul terapeutic dificil sau imposibil, deoarece pot fi în situaţia
de a nu dori schimbarea. Ei doresc doar să nu fie dezvăluiţi sau prinşi; caută terapia numai ca rezultat al
temerii de a fi daţi de gol, cu rezultate dezastruoase asupra imaginii de sine sau asupra altor presupuse
avantaje, beneficii secundare.
Nu pot să stabilească o relaţie terapeutică autentică până când terapeutul nu-i face conştienţi că
trebuie să respingă comportamentul problematic şi să realizeze caracterul său inacceptabil. De asemenea,
este necesară evaluarea profunzimii şi gravităţii problemei subiacente, în relaţie cu dorinţa şi tăria de a
intra în procesul terapeutic. Procesul terapeutic pentru cei cu tulburări de personalitate poate să fie foarte
lung, iar psihoterapeutul trebuie să fie suficient de antrenat atunci când face tentativa de a-i ajuta. În
situaţia contrară trebuie dirijaţi către consult interdisciplinar şi tratament psihiatric sau, în urma încălcării
normelor juridice, pedeapsa contravenţională, corecţională, sau privativă de libertate, conform gravităţii şi
legii.
Persoanele depresive prezintă probleme diferite în termenii evaluării psihoterapeutice. În cazul
acestora, impulsurile sunt controlate doar cu preţul unui simţământ imens de vinovăţie şi autopedeapsă.
Conflictul dintre impulsuri şi o conştiinţă moralistă severă este deosebit de intens. Persoanele deprimate
pot vorbi de acţiuni meschine de care ataşează vinovăţie. Aceasta este doar o manevră defensivă:
înlocuirea. Depresivii au dificultăţi cu controlul impulsurilor ostile. Aceste impulsuri, iniţial direcţionate
asupra persoanelor pentru care ar trebui să nutrească dragoste, sunt reprimate şi deturnate împotriva
propriei persoane.
Este ca şi cum persoana care merită ura pacientului se instalează în interiorul său ca parte a
propriului sine. Dar ego-ul persoanei încearcă, de asemenea, să-i rezolve problema şi să-i ofere alinare.
Din acest motiv, depresia se pretează la psihoterapie. În diagnoza psihoterapeutică, două tipuri de
depresie trebuie să avem în minte: depresia de intensitate nevrotică şi depresia endogenă sau psihotică.
Tulburarea depresivă de intensitate nevrotică a fost numită şi reactivă. Este o reacţie faţă de
evenimente reale, de pierderi care au redus în mare măsură imaginea de sine a persoanei. Depresia de
intensitate psihotică este produsă de condiţii psihopatologice lăuntrice sau endogene şi poate fi parte a
psihozei, aşa-numite maniaco-depresive, sau o formă atipică a depresiei ce ţine de schizofrenie. Titulatura
DSM–IV vorbeşte de tulburare afectivă recurentă. În timp ce depresia nevrotică beneficiază de
psihoterapie, tulburările depresive de intensitate psihotică trebuie tratate de către psihiatru, constituind de
multe ori o urgenţă psihiatrică prin potenţialul suicidar.
131
 Persoanele aflate în faza (hipo)maniacală, cu simţământul supraestimat de stare de bine, se
adresează uneori psihoterapeutului în cadrul confesional al comunităţii creştine. Ei pot să-şi ofere cu
deosebită disponibilitate serviciile ca administratori sau slujbaşi în comunitate, se suprasolicită până la
epuizare. De asemenea, prin modul pripit în care iau hotărâri şi acţionează, pot să genereze multiple
probleme în colectivitate.
Persoanele cu caracteristici schizoide ridică alte tipuri diferite de probleme. Sunt senzitivi, retraşi,
tind să confunde fanteziile cu realitatea şi manifestă o teamă intensă. Au o profundă incapacitate de a se
încrede atât în ei înşişi cât şi în ceilalţi, se tem de pierderea controlului faţă de propriile impulsuri şi
simţăminte, sunt foarte speriaţi de apropiere şi intimitate şi se retrag, sau se implică prea adesea, în mod
rapid într-o relaţie intimă apropiată, fără precauţii şi încep să trăiască anxietatea respingerii până la
panică. Aceste reacţii sunt datorate temerii că-şi vor pierde controlul, temerii de a fi iubit şi de a iubi.
Retragerea în fantezie devine un refugiu pentru că pot să-şi controleze propriile fantezii şi în felul acesta
se simt în siguranţă.
Dacă controlul eului cedează, apare puseul manifest, căderea în psihoză acută cu producţii
psihopatologice halucinatorii şi delirante. Ideile nu le pot fi înţelese logic, limbajul lor este profund
simbolic.
Evaluarea şi diagnoza adolescenţilor. Deseori problema controlului este importantă, în măsura
în care adolescentul se teme că va pierde controlul asupra simţămintelor şi dorinţelor care nasc în sufletul
său şi pentru că devine conştient de ele pentru prima dată. Uneori, aceşti tineri se comportă ca şi cum n-ar
avea control, când de fapt, îşi controlează prea rigid comportamentul, într-o manieră în care poate fi
aparentă pentru observatorul întâmplător. Unii adolescenţi au nevoie de ajutor pentru a renunţa la
modalităţile de realizare a controlului din copilărie, astfel încât dezvoltarea ulterioară a personalităţii să
fie posibilă. Alţii au nevoie să-şi stabilească într-o manieră constructivă şi echilibrată, controlul.
Psihoterapeuţii care lucrează cu adolescenţii vor observa rapid aceste tendinţe, dar există şi alte probleme
de diagnoză şi evaluare a adolescenţilor.
Este dificil să distingem între adolescenţii care au o criză de identitate normală şi cei care au
tendinţa de a deveni schizoizi. Erikson a insistat asupra faptului că adolescenţa nu este o tulburare, ci o
criză normală pe parcursul dezvoltării, în care conflictul are potenţial de dezvoltare şi creştere. Legat de
natura şi extensia simţămintelor şi impulsurilor în activitatea psihoterapeutică creştină, trebuie să
înţelegem că sarcina psihoterapeutului este aceea de a determina o maturizare a conştiinţei personale şi nu
aceea de a accentua sau submina tendinţa către rigiditate sau libertinism.
Există preocupări justificate asupra naturii tipului de control. Unele tipuri de control sunt
congruente cu credinţa creştină, iar altele nu. Unii autori vorbesc despre diferenţa despre egomoralitate şi
superegomoralitate. Putem să gândim lucrul acesta în termeni dinamici. Tăria eului constă în a lua decizii
autonome şi exercitarea unui control autonom, ca modalitate de a înfrânge forţa aspectelor inconştiente şi
a evita exercitarea controlului prin anxietate şi vinovăţie, care pot fi complicate şi de procese de
autopedepsire.
Psihoterapeutul va şti să ajute fiecare persoană să-şi evalueze propriile simţăminte de vinovăţie şi
anxietate, să-şi descopere originile şi puterea acestora în viaţa personală. Unii pacienţi au nevoie de ajutor
în a-şi descoperi vinovăţia realistă, obiectivă, în timp ce alţii trebuie să fie alinaţi de simţămintele de
vinovăţie excesivă, nevrotică. Psihoterapeutul creştin va trebui să-şi examineze în profunzime propriile
tendinţe, astfel încât să nu forţeze pe ceilalţi să intre în propriile sale modele asupra valorilor, cu alte
cuvinte să-i controleze.
Oamenii trebuie să-şi adopte propriile valori şi aceasta trebuie să fie o alegere autonomă care să
fie rezolvată în ultimă instanţă între ei şi Dumnezeu, care deţine norma supremă pe care a revelat-o.
Conştiinţa creştină este o instanţă, pentru care o minimă cerinţă, este aceea de a nu-şi dăuna lui însuşi sau
semenului său, ci de a ajunge să dobândească o stare de bine la un nivel mai înalt. Ea operează pe baza
acelui tip de dragoste care caută să apropie persoanele şi nu să le separe, inteligentă şi imaginativă în a
promova valorile spirituale autentice. Această libertate faţă de o conştiinţă legalistă îngustă este libertatea
132
care poate să conducă la relaţii creative, intrapsihice, interpersonale şi cu Dumnezeu, având ca rezultate
dezvoltarea şi maturizarea spirituală.
Greutatea formulării unui diagnostic diferă de la un pacient la altul. Cu excepţia suferinţelor
nonpsihotice, cele mai multe suferinţe psihiatrice afectează capacitatea pacientului de a comunica sau de
a înţelege realitatea.
Pacientul depresiv. Pacienţii care suferă de depresie au tendinţa de a percepe lumea într-o lumină
negativă. Ei au o nevoie disperată de speranţă şi asigurare. Vor întreba în mod repetat dacă nu au făcut
ceva rău sau dacă pot fi ajutaţi. Cu toate acestea, când asigurarea este oferită, este primită cu scepticism şi
conferă doar o liniştire temporară.
Pacientul psihotic. Pacientul care suferă de o psihoză, cum ar fi schizofrenia paranoidă, poate fi
confruntat cu o serie de halucinaţii auditive înspăimântătoare. El poate fi convins că cineva complotează
împotriva lui dorind să-l otrăvească şi să-i fure bunurile. Dacă halucinaţiile au caracter de persecuţie,
pacientul poate fi recalcitrant, indetificând personalul cu persecutorii. Anamneza unui astfel de pacient
presupune doar observaţia. Interacţiunea cu astfel de pacienţi, reprezintă un stimulent pentru
comportamentul psihotic. La distorsionarea realităţii se adaugă frica; aceşti factori pot genera un
comportament violent neprevăzut. Deşi trebuie trataţi cu compasiune şi înţelegere, trebuie luate măsuri
preventive pentru a-i împiedica să acţioneze conform ideilor delirante.
Pacientul ostil. Pacienţii ostili au un istoric cu manifestări agresive. Astfel de manifestări se
întâlnesc la pacienţii cu personalităţi antisociale, alcoolici, dependenţi de substanţe, cu psihoză paranoidă,
cât şi la pacienţii care au o înclinaţie spre violenţă în absenţa unei tulburări psihice.
Un indicator sensibil al evoluţiei unei situaţii periculoase îl reprezintă propriul răspuns emoţional.
Sentimentele de frică sau nesiguranţă trebuie înlăturate prin măsuri de precauţie adaptate situaţiei. Dacă
îngrijorarea este minimă, măsura de precauţie este reprezentată de simpla poziţionare între pacient şi o
uşă deschisă, pe parcursul discuţiei. Dacă gradul de îngrijorare este mai mare, una sau mai multe persoane
pot fi plasate în câmpul vizual al pacientului. Astfel de măsuri reprezintă o uşurare pentru pacientul
confuz, psihotic, deoarece absolvă pacienţii de luarea unei decizii în momentul în care nu au control
asupra acţiunilor lor.
Pacientul somatic. Pacientul cu diferse manifestări şi simptome fizice va cere timp în plus.
Afecţiunile psihice au diverse manifestări, unele nefiind concludente pentru un diagnostic imediat. Acesta
poate fi cazul tulburărilor de conversie, ipohondriei, somatizărilor, simptome nespecifice asociate
anxietăţii sau depresiei. Astfel de simptome pot fi semnele unei boli în stadiu incipient, ce nu permite încă
diagnosticul sau pot reprezenta o metodă prin care pacientul atrage deliberat atenţia asupra sa.
Simptomele somatice pot fi singulare sau multiple. În cazul simptomelor singulare, evaluarea
medicală continuă până la excluderea unei cauze fizice. În cazul simptomelor multipe, când o afecţiune
somatizantă este posibilă, evaluarea medicală continuă numai pentru simptomele ce pot fi obiectivate. E
important de ştiut că mulţi pacienţi au un vocabular psihologic limitat şi îşi exprimă sentimentele în
termeni biologici, somatici, deşi trăiesc un disconfort emoţional.
Pacientul maniac. Aflat într-o criză maniacală, pacientul se poate repezi spre gardianul spitalului,
poate fi capabil să-şi cheltuiască repede toate economiile fără să dea atenţie sfatului celorlalţi. Principala
preocupare a pacientului poate fi testarea tuturor robinetelor şi încercarea de a convinge personalul
medical că a descoperit o nouă metodă de a transforma apa în aur. Anamneza unui astfel de pacient se
desfăşuară în mai multe etape, de scurtă durată, crescând gradual capacitatea acestuia de a sta liniştit şi de
a comunica.
Pacientul demenţiat. Pacientul care suferă de demenţă poate fi foarte cooperant. Stă liniştit pe
scaun şi dă afirmativ din cap atunci când este întrebat dacă înţelege, zâmbind larg. Din păcate, pacientul
este convins că se află în anul 1926, iar asistenta este colega lui de liceu. Un astfel de pacient nu este
capabil să-şi ia medicaţia şi necesită constant reamintirea instrucţiunilor şi a schemei de tratament,
precum şi a activităţilor zilnice (igienă personală, activităţi, odihnă, mese zilnice).

133
 Pacientul cu tulburări de personalitate. Poate evoca un istoric sfâşietor de insomnie şi alte
tulburări ale somnului, concluzionând cu cererea unei prescripţii de amfetamine, cum obişnuia să-i dea
celălalt medic.
Rolul şi funcţiile terapeutului. Aşa cum au fost precizate diferite obiective şi scopuri terapeutice,
de asemenea şi rolul terapeutului este diferit pentru modele şi orientări terapeutice diferite. Dacă tindem
către o perspectivă integrativă trebuie să ne punem o serie de întrebări asupra atitudinii şi
comportamentului terapeutului:
Cum se schimbă rolul şi funcţiile terapeutului pe măsură ce procesul terapeutic se desfăşoară?
Îşi menţine terapeutul un rol fundamental sau acest rol variază în concordanţă cu cerinţele
clientului?
Cum decide şi pe ce criterii hotărăşte terapeutul, cât de activ şi directiv trebuie să fie?
Cum mânuieşte şi modifică structura mai laxă sau mai fermă procesului terapeutic pe măsură ce
acesta se desfăşoară?
Care este echilibrul optim al responsabilităţii în relaţia client-terapeut?
Când şi cum, în ce măsură îşi poate permite consilierul, terapeutul să se dezvăluie?
Controlul asupra comportamentului pacientului. Aşa cum vom vedea în descrierea diferitelor
abordări terapeutice o preocupare centrală este aceea a controlului pe care-l exercită terapeutul asupra
comportamentului pacientului în timpul şi între sesiuni. Terapeuţii cognitiv-comportamentali şi reality-
terapeuţii, operează cu o structură directivă şi didactică. Ei sugerează în mod frecvent teme pentru acasă
care constau în exercitarea noului model de comportament chiar şi între sesiuni. Prin contrast, terapeuţii
centraţi pe persoană operează cu o structură mult mai puţin definită şi mai laxă.
Structurarea depinde de clientul particular pe care-l avem în faţă şi de circumstanţele specifice
aduse în situaţia terapeutică de problematica sa. O structură clară este mult mai importantă în fazele
timpurii ale procesului terapeutic; ea încurajează pacientul să vorbească despre problemele sale şi-l
conduce către înţelegerea nevoii de terapie, îl motivează într-o manieră colaborativă. Este util ca atât
terapeutul cât şi pacientul să facă o evaluare iniţială care poate preciza problematica pe care o aduce în
procesul terapeutic clientul, modalităţile, tehnicile, procedurile care vor fi aplicate, soluţiile care vor fi
găsite şi scopul general al procesului terapeutic. Terapeutul să împărtăşească clientului gradul său de
responsabilitate şi el să înţeleagă că este o parte activă în procesul terapeutic şi nicidecum primitor,
consumator sau participant pasiv. Încă din stadiile iniţiale ale procesului terapeutic pacientul trebuie să fie
conştient că are rolul său activ şi trebuie să devină un participant activ la procesul terapeutic.
Experienţa pacientului în terapie. Ce aşteptări are pacientul atunci când se adresează terapiei?
responsabilităţile sale în acest proces? Este terapia doar pentru cei care au tulburări psihice? Pot beneficia
de terapie şi persoane relativ echilibrate şi sănătoase? Există trăsături, stadii, etape comune în procesul
terapeutic care se aplică unei largi diversităţi de pacienţi şi clienţi? Cei mai mulţi clienţi împărtăşesc un
anumit grad de suferinţă, durere sau cel puţin nemulţumire. Există o mare discrepanţă între cum ar dori să
fie şi cum sunt în realitate.
Unii iniţiază procesul terapeutic deoarece speră să fie vindecaţi de un simptom specific sau un
anumit grup de simptome, îşi doresc să scape de migrenă, să nu mai fie victimele unor atacuri de panică,
să piardă în greutate sau să iasă din depresie. De asemenea, unii manifestă conflicte între simţăminte şi
reacţii, se pot confrunta cu complexe de inferioritate sau pot fi prost informaţi, să-şi dorească cultivarea
unor aptitudini şi capacităţi. Mulţi se adresează pentru rezolvarea unor conflicte de natură maritală. Din
ce în ce mai mult, oamenii vin la terapie frământaţi de probleme existenţiale, acuzele lor sunt mai puţin
definite, dar, au de a face cu experienţe cum ar fi senzaţia de vid, de goliciune, lipsa de sens şi
semnificaţie a vieţii, plictiseală, relaţii deteriorate generatoare de conflict şi supărare, lipsa unor drepturi,
pierderea sensului propriului eu.
Aşteptările iniţiale ale pacienţilor sunt acelea de a primi asistenţă din partea unui expert şi
rezultate imediate. Ei au mari speranţe iniţiale pentru schimbări majore cu efort mic. Pe măsură ce
procesul terapeutic progresează, descoperă că trebuie să fie activi în acest proces, trebuie să-şi selecteze
134
propriile ţeluri şi obiective şi să lucreze asupra lor, atât în timpul sesiunii, cât şi între sesiuni, în viaţa de
fiecare zi.
Gândind asupra unei presiuni a integrării în practica terapeutică şi de consiliere, luaţi în
considerare caracteristicile fiecărui client care vă solicită ajutorul. Unii dintre aceştia beneficiază de
recunoaşterea şi exprimarea simţămintelor perturbatoare, în timp ce alţii au nevoie să-şi examineze
propriile gânduri, idei şi convingeri. Unii au nevoie de schimbarea comportamentului , în timp ce alţii vor
beneficia de discutarea propriilor relaţii cu persoane semnificative din viaţa lor. În hotărârea intervenţiei,
necesară şi utilă, luaţi în calcul fundamentul cultural, etnic şi socio-economic al pacientului. Mai mult
decât concentraţi-vă asupra a ceea ce procesul de consiliere poate să schimbe în pacienţii aflaţi în stadii
diferite.
Deşi unii clienţii, simt nevoia iniţial să fie ascultaţi şi să găsească cadrul securizat în care să-şi
poată permite exprimarea unor simţăminte profunde, ei pot beneficia mai târziu de examinarea modelelor
de gândire care au contribuit la suferinţa psihică.
În procesul terapeutic este esenţial ca pacientul să facă trecerea dela ceea ce a învăţat despre el
însuşi în procesul terapeutic, la acţiuni concrete. Acesta este un moment crucial în terapie. Degeaba
dobândeşte insight, culege informaţii, este convins că există segmente, atitudini, modele eronate în
propria existenţă, dacă nu este dispus să se schimbe, să treacă la acţiuni practice, să exerseze aceste noi
modele de acţiune, astfel încât modificările, schimbarea să se producă în viaţa sa şi ajungă la rezultate
concrete.
Având în vedere că mulţi iau procesul terapeutic ca pe un panaceu, gata format, ca pe un
comprimat miraculos care să fie înghiţit şi să le rezolve peste noapte toate problemele, această trecere la
acţiune concretă după dobândirea înţelegerii şi a convingerii a ceea ce trebuie schimbat, rămâne un prag
crucial şi pacientul trebuie pregătit pentru acest moment, motivat şi însoţit în eforturile pe care le
presupune schimbarea şi lucrul cu sine însuşi.
Relaţia terapeutică
Cele mai multe abordări terapeutice sunt de acord că relaţia terapeutică dintre consilier şi clientul
său este covârşitoare. Punctele de vedere ale terapiei existenţiale centrate pe persoană, gestalt terapiei,
sunt bazate pe relaţia personală care are un rol determinant în tratament şi în rezultatele acestuia. Celelalte
abordări cum ar fi rational-emotive-behavior-Therapy (REBT), terapia cognitiv-comportamentală şi cea
comportamentală propriu-zisă, nu ignoră relaţia, dar îi oferă o importanţă mai puţin centrală. Procesul
terapeutic este o problemă personală care implică o relaţie personală şi dovezile indică faptul că
onestitatea, sinceritatea, acceptarea, înţelegerea şi spontaneitatea sunt ingrediente fundamentale ale
rezultatelor durabile şi de succes. Gradul terapeutului de înţelegere, grijă, disponibilitate, capacitatea sa
de a fi de folos, autenticitatea, originalitatea sa, sunt factori care influenţează această relaţie.
Lazarus descrie caracteristicile pe care le consideră trăsături definitorii ale unui terapeut de
succes: un respect autentic faţă de oameni, o atitudine pozitivă şi nonjudicativă, un simţ al
umorului dezvoltat, căldură, autenticitate, bunăvoinţa de a recunoaşte şi a dezvălui propriile
greşeli.
Lazarus vede în relaţia dintre terapeut şi pacient terenul care-l capacitează pe terapeut să
înrădăcineze tehnicile terapeutice. Relaţia terapeutică caldă, suportivă, care manifestă disponibilitate şi
grijă este necesară pentru remedierea convingerilor eronate a pacientului şi a comportamentelor
maladaptative. Pentru a realiza aceste schimbări, terapia eficientă reclamă ca terapeuţii să-şi înveţe
clienţii, pacienţii să dobândească o sumă de abilităţi de a face faţă, pe care ei le pot utiliza în rezolvarea
problemelor. De asemenea, pacienţii, clienţii pot contribui la această relaţie cu o sumă de variabile
valoroase şi necesare cum ar fi motivaţie, cooperare, interes, preocupare şi aşteptări active.76
Aşa cum am văzut, în dezvoltarea perspectivei terapeutice personale trebuie să acordăm atenţie
congruenţei, potrivirii dintre pacient şi consilier. Aceasta nu înseamnă ca terapeutul să-şi modifice
personalitatea pentru a se potrivi aşteptărilor fiecărui client. Este important însă, să fii tu însuţi autentic
pentru a satisface o relaţie autentică, cu pacientul. Este un fapt că nu vom reuşi să lucrăm eficient cu
135
fiecare client, să avem succes în fiecare caz, deoarece rezultatele nu sunt determinate doar de cunoştinţele
şi competenţa noastră tehnică. Unii pacienţi răspund mai bine altor terapeuţi care au un alt tip de
personalitate şi un alt stil terapeutic, diferit de al nostru. Astfel este recomandabilă sensibilitatea în
evaluare şi diagnoză.
Să înţelegi exact ceea ce aşteaptă pacientul să faci: o apreciere judicioasă în legătură cu indicaţiile
tipului şi procesului terapeutic pe care îl iniţiezi, dacă este util sau nu pacientului. Nu trebuie neapărat să
ne asemănăm cu pacienţii şi nu trebuie neapărat să experimentăm acelaşi tip de probleme, pentru a fi
eficienţi faţă de ei. Este important să fii capabil să le înţelegi lumea, cadrul lor şi să-i respecţi.
Problema corespondenţei dintre terapeut şi client are implicaţii foarte serioase şi interesante în
perspectiva terapiei multiculturale. Dacă avem rezerve sau carenţe pentru o anumită clasă de pacienţi deşi
n-ar trebui să fie aşa, fie datorită convingerilor lor religioase, apartenenţei etnice, statutului socio-
economic, sau anumite complexe, indisponibilităţi, este bine să ne centrăm asupra categoriilor de pacienţi
asupra cărora simţim că eficienţa noastră este maximă şi să solicităm consultul, să ne declinăm
competenţa şi responsabilitatea, ori de câte ori, în mod onest, constatăm că suntem depăşiţi sau, pur şi
simplu, nu suntem potriviţi pentru această categorie de pacienţi sau de afecţiune.
Mulţi oameni pregetă să vină la consiliere. Nu este uşor pentru nimeni să admită că are nevoie de
ajutor. Unele persoane sunt terifiate de consiliere sau le este teamă de ceea ce ar putea fi întrebaţi. Alţii au
probleme deoarece sunt prea jenaţi ori li se pare prea greu să discute aspecte intime, profunde, ale vieţii
personale şi se simt neconfortabil.77
Uneori, creştinii se tem sau simt că n-ar trebui să fie copleşiţi de probleme, astfel încât să aibă
nevoie de consiliere, percepând aceasta ca o dovadă a eşecului spiritual. Un consilier capabil este
conştient aceste simţăminte de nesiguranţă şi încearcă să ajute consiliatul să se relaxeze şi să depăşească
problemele inerente începutului. Stabilirea unui climat terapeutic78 în care consiliatul se simte confortabil,
fără întreruperi sau distrageri ale atenţiei, contribuie la aceasta. Acest loc poate fi un cabinet sau un centru
de consiliere, dar asistarea şi slujirea efectivă poate avea loc aproape oriunde. Pentru unii, un colţ liniştit
într-un restaurant sau în natură, poate să fie mai puţin ameninţător decât un cabinet formal de consiliere.
Mult mai importantă decât localizarea este relaţia dintre consilier şi consiliat. 79 Mulţi consilieri
sunt de acord că relaţia terapeutică este inima sau miezul procesului de consiliere. Cum poate fi edificată
această relaţie terapeutică? O cercetare cu o durată de patru ani într-o clinică cu o diversitate de tipuri de
consilieri, a constatat că relaţia terapeutică se dezvoltă şi starea pacienţilor se îmbunătăţeşte, atunci când
terapeuţii manifestă nivele înalte de căldură, autenticitate şi înţelegere empatică cu acurateţe. Când aceste
calităţi ale consilierului lipseau, pacienţii se agravau. Este important să fii sensibil şi să utilizezi cea mai
adecvată tehnică pe care o stăpâneşti şi o ai la îndemână pentru a face consiliatul să se simtă mai bine, dar
miezul procesului de consiliere pare să fie relaţia terapeutică dintre consilier şi consiliat şi caracteristicile
personale ale consilierului.80
În procesul de strângere a materialului pentru diagnoză se dezvoltă relaţia dintre psihoterapeut şi
pacient. natura acestei relaţii? Va promova ea procesul terapeutic, sau îl va face să regreseze şi îl va
distruge? Putem dezvolta o relaţie terapeutică cu pacientul din faţa noastră? Deseori s-a vorbit despre
alianţa terapeutică. O relaţie terapeutică este o relaţie de lucru în care terapia progresează. Ea face
parte din capacitatea psihoterapeutului de a comunica preocupare, înţelegere şi competenţă faţă de
pacient. Din partea pacientului aceasta constă din bunăvoinţa şi abilitatea de a manifesta cooperare în
procesul terapeutic, capacitate de autoanaliză şi de înţelegere.
Relaţia terapeutică nu se dezvoltă printr-o anumită procedură. Pe parcursul timpului, a sesiunilor
succesive, aceasta se dezvoltă, devine din ce în ce mai strânsă şi eficientă. Încă de la prima sesiune se
poate stabili dacă au fost puse bazele relaţiei terapeutice sau constituie un eşec.
Eşecul psihoterapeutului de a înţelege persoana din faţa sa, de a comunica înţelegere, inabilitatea
de a-l asculta, de a sesiza mesajele nonverbale ca şi cele verbale, incapacitatea de a proceda deschis cu
rezistenţele acestuia, sunt motivele care pot conduce la eşecul stabilirii unei relaţii terapeutice.

136
 Din partea pacientului, primul obstacol în relaţia terapeutică este rezistenţa faţă de terapie, motive
pentru care pacientul caută să evite relaţia terapeutică, teama de a se explora, tendinţa de a blama pe alţii
pentru problemele sale, tendinţa de a-şi juca rolul faţă de probleme, decât să le investigheze în
profunzime, negarea acestora.
Toate acestea sunt cauze interne şi pot constitui obstacole în stabilirea relaţiei terapeutice. Ele tind
să fie aduse pe parcursul procesului, iar terapeutul trebuie să ştie să abordeze rezistenţele. Acestea pot fi
chiar indicatoare ale suferinţei şi un terapeut competent poate să exploateze versantul pozitiv al acestora.
Pot fi utilizate atât în diagnoză, cât şi ca potenţialităţi ale pacientului de a-şi soluţiona problema, care pe
această cale poate fi conştientizată.
Aşa cum am văzut deja, un psihoterapeut creştin are mijloace speciale de diagnoză şi evaluare a
pacientului prin ideile şi atitudinile sale religioase, valorile spirituale ale acestuia. De asemenea, pacientul
va evalua atitudinile religioase ale terapeutului, în lumina propriilor sale dorinţe. N-ar trebui să se ajungă
la dezacorduri deschise şi trebuie să înţelegem că procesul şi relaţia terapeutică nu sunt nici locul nici
timpul de a rezolva controverse teologice, ci terapeutul trebuie să manifeste înţelegere faţă de
convingerile religioase ale pacientului, indiferent care ar fi acestea.
Dacă pacientul caută o relaţie de dependenţă prin intermediul religiei, pastorul poate alege să
accepte aceasta, dar cu preţul distrugerii procesului terapeutic, sau să se ocupe de această tendinţă ca o
rezistenţă care să-i determine înţelegere mai profundă şi dezvoltare către autonomie şi bizuire pe sine
însuşi. În procesul de diagnoză şi evaluare, psihoterapeutul trebuie să estimeze modul în care pacientul îşi
utilizează propria religie pentru atingerea unor obietive sănătoase sau patologice.
O atitudine antireligioasă nu constituie în mod necesar o indicaţie împotriva psihoterapiei de
orientare creştină. Ea poate constitui un aspect al problemei care trebuie explorat şi adesea pot fi găsite şi
experienţe nefericite în istoria pacientului resurse de dezvoltare. Aceasta poate contribui la vindecare,
dacă consiliatul constată că psihoterapeutul este mult mai interesat în înţelegerea lui şi a atitudinilor sale
religioase decât în schimbarea acestora sau a atitudinii, a convingerilor sale teologice şi a practicilor sale.
Aceste aspecte comunică o atitudine fundamentală faţă de credinţa religioasă: un respect şi o acceptare a
persoanei, o preocupare pentru a-l ajuta să-şi învingă temerile.
La momentul oportun, pe parcursul întâlnirilor de diagnoză şi evaluare, psihoterapeutul trebuie să
informeze pacientul asupra concluziilor şi recomandărilor sale. Acestea trebuie făcute într-un limbaj
accesibil pacientului. Dacă psihoterapeutul face un diagnostic clinic acesta trebuie să fie utilizat pentru
propria înţelegere şi pentru schema de lucru, dar nu va fi comunicat pacientului. Unii profesionişti se
protejează prin etichete şi doresc un diagnostic, dar nu există nici un motiv să etichetăm pe cineva, ci
trebuie ca pacientul să se înţeleagă pe sine şi să fie capabil de autoexplorare.
Totuşi, este important atât pentru psihoterapeut, cât şi pentru pacient să conlucreze în legătură cu
tentativele sale de a-şi rezolva problemele, maniera în care a făcut-o şi de ce a eşuat, să reducă sau să
înlăture simţămintele de vinovăţie nevrotică, să clarifice de ce este necesară terapia. Va trebui să lucreze
cu simţământul fals de independenţă, de zădărnicie. “De ce n-am fost în stare”, ar putea să spună
pacientul, “să-mi rezolv singur problemele?”, iar terapeutul să-l ajute să înţeleagă rolul procesului
terapeutic, cum poate să-l realizeze şi de ce este necesar. Aceasta nu trebuie să fie o predică lungă, o
lectură, ci trebuie să fie spus foarte pe scurt şi în expresii netehnice.
Deseori, vom întâmpina o rezistenţă puternică de intrare în procesul terapeutic. Alte ori, pacientul
este pregătit să accepte asistenţa terapeutică şi ia o decizie favorabilă stabilirii relaţiei terapeutice fără
rezistenţă şi în mod rapid.
Cu această ocazie trebuie stabilite procedurile în mod clar. Frecvenţa şi timpul întâlnirilor, plata,
felul în care aceasta se va face, cadrul terapeutic, toate aceste condiţii formale, fără să fie stabilite cu
rigiditate, sunt totuşi necesare pentru a proteja procesul terapeutic ca şi persoana terapeutului şi a crea
atmosfera necesară instituirii acestui act sacral. Totuşi, pacientul va trebui să aibă libertatea de a se
exprima liber, de a-şi aduce orice fel de problemă în procesul terapeutic şi trebuie să ne asigurăm de
cooperarea sa totală.
137
 Datele din anamneză nu sunt un obiectiv prin ele însele. Sunt doar informaţii care trebuie utilizate
pentru a stabili o relaţie terapeutică empatică, pentru a înţelege dinamica interioară a persoanei, pentru
beneficiul terapeutic al persoanei, îndeplinind scopul pentru adunate. Înţelegerea acestui proces poate fi
exprimată în diferite moduri, fie psihologic, fie religios, spiritual. Datele adunate în legătură cu persoana
pacientului nu sunt necesare doar pentru a satisface curiozitatea ştiinţifică a terapeutului, nici nu pot
constitui, în mod vulgar, subiect de bârfă, ci dimpotrivă sunt utilizate numai în procesul terapeutic şi în
favoarea pacientului.
Relaţia terapeutică este primul şi cel mai important pas în a ajuta persoana să se înţeleagă. Din
partea terapeutului aceasta presupune o atitudine umilă autentică şi îi permite să stabilească şi să
consolideze această relaţie în care manifestă empatie, încredere reciprocă şi colaborare autentică. În
dimensiunea creştină a relaţiilor terapeutice, Dumnezeu este permanent prezent, prin Duhul Său Cel Sfânt
şi asistă pe cei doi, atât pe terapeut cât şi pe pacient, în dezvoltarea acestui proces, în care terapia este
efectuată, dar vindecarea este dăruită.81
Relaţia de lucru, relaţia dintre terapeutul creştin şi pacient este un ingredient necesar în orice tip
de slujire creştină: pastorală, de asistenţă socială sau medicală, dar este de importanţă crucială în
psihoterapia de tip creştin. Ea este baza procesului, interacţiunii şi constituie maniera în care dinamicile şi
conţinutul sunt utilizate. Importanţa ei a condus la o subliniere aproape exclusivă, cu excluderea nefericită
a altor aspecte. Aceasta a avut ca rezultat evitarea procesului în sine al conţinutului şi tinde să plaseze o
supraimportanţă asupra simţămintelor conştiente. Astfel, persoana este împinsă către evitarea a ceea ce se
află în spatele simţămintelor şi reduce valoarea terapeutică a experienţei.
Această subliniere nu ne va conduce însă la minimalizarea funcţiei centrale a relaţiei terapeutice.
Ne-am ocupat deja de anumite aspecte teologice ale relaţiei de tip creştin, chiar psihoterapeutic creştin.
Pot exista dezacorduri considerabile asupra unor aspecte, deoarece înţelegerea terapeutică a relaţiei
creştine în psihoterapie sau a relaţiei pastorale, depinde de poziţia teologică a interpretului, de culoarea sa
confesională.
Aşa cum am indicat anterior, fundamentele biblice pentru slujirea creştină în terapeutică şi vinde
extrem de generoase. Orice relaţie psihoterapeutică autentică trebuie să aibă caracteristicile fundamentale
terapeutice şi vindecătoare. Aceste virtuţi sunt necesare pentru că orice fiinţă umană căzută în păcat este
într-un fel sau altul rănită, se află în suferinţă. Orice tip de slujire creştină va trebui să contribuie la
refacerea integrităţii şi completitudinii persoanei.
Psihoterapeutul creştin este antrenat în mod esenţial în procesul terapiei, astfel încât să pună
bazele unei relaţii terapeutice eficiente, să conţină ingredientele fundamentale specifice slujirii creştine şi
fundamentele teologice ale acesteia. Pentru orice tip de slujire creştină, relaţia stabilită este fundamentală.
Multe erori sau eşecuri se datorează incapacităţii de a stabili o relaţie lucrativă. Aceste aspecte se pot
datora unor factori care ţin de terapeut, de pacient, sau de ambii. Adesea aceste aspecte sunt “rezolvate”
fie prin blamarea celuilalt, fie prin generarea unor conflicte, fără ca fiecare parte să-şi investigheze partea
de responsabilitate şi contribuţie şi să încerce să se corecteze.
Relaţia lucrativă este foarte importantă la nivelul slujirii creştine, dar este rezultatul unor atitudini
conştiente şi a înţelegerii fiecărui versant. Este o relaţie realistă şi reală faţă către faţă, persoană către
persoană, cu simţămintele autentice şi răspunsuri sau reacţii adecvate din partea celuilalt. În terapie şi
adesea în slujirea de tip creştin se stabileşte o relaţie în care simţăminte inconştiente, infantile,
distorsionate predomină, indiferent dacă sunt de natură afectivă, ce ţin de mânie, supărare sau de
vinovăţie. Aceasta, în termeni psihanalitici, se numeşte tranfer.
Transferul, constituie în esenţa sa, actualizarea simţămintelor şi atitudinilor faţă de relaţii
precedente, având un model general asemănător, în relaţia prezentă, de lucru. Ne vom ocupa mai întâi de
relaţia de lucru şi apoi cu relaţiile de tip tranferenţial, în psihoterapia de natură creştină.
Relaţia terapeutică de lucru se bazează pe aspectele sănătoase ale pacientului care răspund
aspectelor sănătoase ale psihoterapeutului. Cele mai sănătoase aspecte de ambele părţi se asociază în
mod liber în relaţia terapeutică, în vederea depăşirii problemelor. Dar fiinţele umane sunt lipsite de
138
desăvârşire şi au probleme. Vom discuta mai departe atitudinile psihoterapeutului şi care dintre acestea
pot fi eficiente în mod fundamental în relaţia terapeutică de lucru.82
În primul rând este necesar să fie adusă în această relaţie terapeutică de lucru o preocupare
autentică şi respect pentru particularităţile individuale ale pacientului. Cele mai multe vieţi distorsionate
merită încă respectul şi demnitatea care trebuiesc acordate oricărei fiinţe umane. Persoana şi problemele
sale necesită acceptare. Fiind capabil să înţelegi suferinţa unei persoane să fii interesat în învăţarea
felului în care ai putea contribui la asistarea şi alinarea, însănătoşirea sa, este un simţământ comun al
calităţii umane al psihoterapeutului.
Înaintea lui Dumnezeu, fiecare stăm şi avem aceleaşi trebuinţe fundamentale. Mat. 25,34-45.
Persoanele rănite, aflate într-o suferinţă care poate fi alinată prin intervenţie umană, trebuie să beneficieze
de tentativa psihoterapeutică. Aceasta înseamnă că obiectivul fundamental în ajutarea pacientului este
acela de a găsi modalităţile de vindecare, de înlăturare sau reducere a conflictului, de încurajare a
persoanei ca să-şi găsească modalităţile de creştere şi împlinire. În această sarcină, psihoterapeutul creştin
va fi preocupat să permită forţelor vindecătoare lăuntrice ale pacientului să devină operaţionale.
Aceste forţe, aceste puteri vindecătoare, includ încrederea, dragostea, puterea de judecată,
bunăvoinţa, potenţialul de a lua hotărâri personale şi care, în mare parte, sunt coincidente cu roadele
Duhului Sfânt din 1 Tes 5. Vindecarea nu poate să aibă loc prin supunerea pacientului unei autorităţi
externe, cum ar fi biserica, persoane eclesiastice, psihoterapeutul, sau unor principii abstracte teologice
sau moraliste. Etica creştină fundamentală presupune dragostea care nu răneşte semenul, ci mai degrabă
caută să facă ceva bun pentru el. Oamenii sunt bolnavi din cauză că dezvoltarea unei experienţe mature a
dragostei a fost blocată.
Psihoterapeutul creştin este dedicat în a asista pacienţii să câştige înţelegere, insight, experienţa
lor, astfel încât să-i facă să ia decizii responsabile, atât în prezent, cât şi în viitorul vieţii lor. O relaţie cu
un psihoterapeut care a adoptat şi păstrează aceste atitudini va ajuta pacientul să dezvolte un simţământ al
valorii personale, ca fiinţă umană.
1. Problema centrală a psihoterapeutului creştin în relaţia sa terapeutică este identitatea sa, ca
persoană şi psihoterapeut. Încrederea este o calitate de bază în relaţia de lucru, în relaţia terapeutică.
Psihoterapeutul a cărui identitate conţine elemente de neîncredere şi dubiu, va constata că îi este foarte
dificil să stabilească o relaţie de lucru bazată pe încredere. Fără ca cineva să se simtă în siguranţă şi
deschis faţă de sine şi faţă de psihoterapeut, nimic terapeutic nu se poate produce. S-ar putea ca pacientul
să se întoarcă de mai multe ori pentru mai multe sesiuni, dar nu va fi capabil să lucreze asupra
problemelor cu care se confruntă.
Psihoterapeutul confuz în legătură cu propria identitate va reacţiona cu anxietate, va deveni
dogmatic şi moralist, sau va manifesta nesiguranţă. El trebuie să se simtă încrezător şi puternic, având ca
bază a acestei tării, încrederea şi relaţia cu Dumnezeu. Dacă simte slăbiciune şi lipsă de încredere, le va
transmite în relaţia terapeutică care va deveni ineficientă. Încercarea de a stabili punţi relaţionale cu
pacientul, structurate într-o manieră preconcepută, plină de prejudecăţi, conform unor abstracţiuni
teologice sau psihologice, este o manieră de a exprima nesiguranţa şi până la urmă lipsa de competenţă şi
maturitate spirituală. Orice abstracţiune şi orice generalizare nu este adecvată şi nu poate să ţină seama în
mod real de individul concret pacientul din faţa psihoterapeutului şi problemele sale, suferinţa sa.
De asemenea, psihoterapeutul poate să arate inadecvat, incomod şi incapabil să facă faţă situaţiei
pe care pacientul o aduce în discuţie şi pentru care are nevoie de terapie, asistenţă. Dacă acesta este un
simţământ onest, trebuie să fie adus în discuţie, să fie pus pe tapet cu francheţe fiind solicitat consultul
altui specialist. Învâţând să se încreadă în forţele integratoare ale dragostei şi vindecării, psihoterapeutul
creştin inspiră în mod tăcut o astfel de încredere încă de la prima întâlnire.
Aceasta are de-a face mai mult cu felul cum vorbeşte decât cu ceea ce spune, cu maniera şi felul
său de a se comporta şi de a transmite preocupare faţă de pacient, decât cu diplomele sau creditele sale, cu
un simţământ profund de siguranţă în propria sa omenitate, decât orice pretenţie verbală de competenţă
sau profesionalism. Un adevărat profesionist viu al credinţei este aspectul cel mai de dorit.
139
 2. Autonomia este o altă calitate a relaţiei de lucru în raport cu identitatea psihoterapeutului
creştin şi cu abilitatea pacientului de a-l accepta. Autonomia, ca şi încrederea, este o condiţie a unei
existenţe sănătoase. În măsura în care psihoterapeutul nu şi-a dezvoltat autonomia, va tinde s-o blocheze
şi în ceilalţi. Opusul autonomiei este un control autoritar. Acesta poate fi raţionalizat ca fiind spre binele
sau în interesul pacientului.
Unele persoane sunt atât de bolnave, încât simt nevoia de a fi controlate de altcineva. Pe de altă
parte, există persoane dependente care caută ajutor la psihoterapeut sau un alt slujitor creştin, pastor,
asistent social, medic creştin, deoarece simt că în felul acesta le sunt gratificate trebuinţele de dependenţă.
Nu se realizează nici o soluţionare a conflictului şi nici nu se poate realiza o dezvoltare şi maturizare
psihologică sau spirituală în acest proces. Nevoia de dependenţă poate să fie problema centrală care
trebuie rezolvată.
Treptat se dezvoltă autonomia şi bizuirea naturală pe forţele proprii, un proces lent, dar care
trebuie să înceapă încă de la prima întrevedere, pe parcursul anamnezei, permiţând pacientului să decidă
dacă va continua sau nu procesul terapeutic şi dacă va vrea să pună şi acest aspect pe tapetul terapeutic. În
relaţia terapeutică pacientul trebuie să devină autonom, astfel încât să aibă impact decisiv asupra propriei
vieţi.
Psihoterapeutul trebuie să aibă capacitatea interioară de a oferi o relaţie de tip autonom. Aceasta
depinde de gradul său de autonomie. Dacă face acest lucru într-o manieră care aduce în relaţia terapeutică
propriile sale trebuinţe de dependenţă sau de răzvrătire, procesul terapeutic este zădărnicit.
Trebuie să subliniem că nu purtăm o discuţie abstractă, nu vorbim de principii teoretice, ci de un
proces real între două persoane concrete. Fiecare dintre cele două persoane trebuie să-şi ia propria măsură
de responsabilitate, să şi-o asume pentru tot ceea ce se întâmplă în procesul terapeutic, încă de la început.
Dacă nu se poate face aceasta, trebuie discutate motivele care blochează această atitudine. Pentru unele
persoane acest proces de asumare este unul lung în care rezistenţele sunt prezente şi trebuie lucrat cu ele.
Procesul terapeutic şi relaţia teraputică trebuie văzute ca un prototip de relaţie sănătoasă care va trebui
apoi transpusă în viaţa de fiecare zi, în existenţa şi lumea reală.
3. O altă calitate a relaţiei de lucru este reciprocitatea. În mod fundamental, aceasta este o relaţie
în care psihoterapeutul şi pacientul se acceptă pe ei înşişi şi unul pe altul ca parteneri într-o colaborare
unită. Aceasta presupune stabilirea unei atmosfere de lucru, a unei echipe. Psihoterapeutul nu va da
niciodată impresia că este conducătorul, şeful. În orice caz, atitudinea sănătoasă a psihoterapeutului este
aceea de a rămâne cu o jumătate de pas în spatele pacientului, lăsându-l să preia conducerea şi să-şi
asume responsabilitatea pentru ceea ce aduce în procesul terapeutic într-o manieră desemnată ca să-i
crească starea de sănătate şi manifestarea ca persoană.
Psihoterapeutul remarcă ceea ce pacientul aduce şi dă răspunsuri terapeutice conform competenţei
şi cunoştinţelor sale, dar în replică, este privilegiul pacientului de a respinge unele răspunsuri, fără ca
psihoterapeutul să argumenteze. “Probabil mai târziu va înţelege şi va accepta ceea ce i-am spus, poate că
mai târziu psihoterapeutul va descoperi că era şi de ce era greşit.” În orice caz, psihoterapeutul va oferi un
astfel de privilegiu şi dreptul pacientului, încât acesta să se simtă pe deplin liber să facă afirmaţii şi să
participe la procesul terapeutic. Dacă procedează corect sub aspect terapeutic, ambii vor avea experienţe
care le conferă satisfacţie şi vor ajunge concomitent la aceleaşi concluzii. Aceasta arată că sunt emoţional
împreună, nu numai intelectual sau raţional.
Relaţia de lucru, terapeutică, poate să sufere schimbări, să se dezvolte, maturizeze şi, de
asemenea, poate şi trebuie să aibă profiluri diferite de la un pacient la altul. La început, de obicei există o
dependenţă faţă de psihoterapeut, care crează o atmosferă în care pacientul poate să-şi facă partea,
oferindu-i-se încurajare când se simte dificil sau jenat, să aibă parte de confruntări, de clarificări şi
interpretări, atunci când acestea sunt necesare. Relaţia terapeutică ajută pacientul să lucreze într-o
manieră deschisă şi sănătoasă cu sine însuşi şi cu propriile conflicte.
Pe măsură ce procesul progresează, dependenţa faţă de psihoterapeut descreşte şi persoana începe
să preia iniţiativa, înţelege partea sa şi se achită de ea cu succes, în felul acesta crescându -i încrederea şi
140
progresând sub aspectul vindecării. Învaţă să se observe şi să comunice cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Îşi dă
seama că dependenţa de psihoterapeut este redusă progresiv şi treptat câştigă în autonomie. Acest proces
de creştere, maturizare, este marcat prin creşterea tăriei şi slujirii în mod real, ca atribute ale stării de
sănătate. Când se ajunge la deplină maturizare, atunci psihoterapeutul trebuie să fie suficient de înţelept
încât să se apropie de încheierea procesului terapeutic şi să-i permită fostului pacient să-şi ia destinele în
propriile sale mâini.
Pacientul aduce în relaţia terapeutică:83
1. Suferinţa asupra căreia trebuie să se lucreze.
2. Se aduce pe sine ca persoană şi terapeutul trebuie să accepte lucrul acesta şi să ştie să lucreze
cu acest tip de personalitate unică, fiecare caz în parte fiind unic. Aceasta înseamnă că împreună cu
suferinţa, cu rănile sale, îşi aduce anxietăţile, defensele, obiceiurile de a răspunde faţă de alţii, de a se
comporta, pattern-urile sale.
3. Pacientul aduce şi un grad oarecare de răspuns pozitiv faţă de acceptarea pe care o manifestă
psihoterapeutul, fără prea multă anxietate legată de aceasta.
4. Bunăvoinţa de a lucra pentru a dobândi înţelegere de sine şi insight şi de a accepta procesul
terapeutic. Persoanele care caută să definească sau să controleze procesul terapeutic vor face astfel încât
să-şi protejeze propriile defense şi nu va avea loc nici un fel de schimbare.
5. Încredere şi capacitatea de a face cel puţin o minimă dedicare, angajare faţă de psihoterapeut şi
procesul psihoterapeutic.
6. Autonomie şi responsabilitate, cel puţin atât cât sunt necesare ca procesul să poată începe
7. Potenţialul şi resursele de a deveni o persoană matură, uimitoare, capabilă să ia decizii,
hotărâri, calităţile native, care n-au fost încă alterate de procesul patologic.
El îşi va aduce însă cu sine şi limitele, şi psihoterapeutul trebuie să le accepte, cu speranţa că
lucrul cu acestea va face ca potenţialităţile sale să fie activate, astfel încât, în ansamblu, să existe o
atitudine de încredere optimistă.
Transferul. Ne vom ocupa acum de relaţia de tip tranferenţial. Pe scurt ea înseamnă înlocuirea
simţămintelor, atitudinilor şi răspunsurilor din relaţiile precedente şi experienţele trecute, aduse în
relaţia terapeutică. Această înlocuire poate fi puternică sau slabă, pozitivă sau negativă, ambivalentă,
conţinând ambele calităţi. Un exemplu de transfer este situaţia în care pacientul are simţămintele faţă de
terapeut ca acelea pe care le-a manifestat toată viaţa faţă de unul din părinţii săi.
Transferul unor simţăminte de felul acesta este un proces inconştient şi modifică relaţia prezentă
de la persoană la persoană, în aşa manieră, încât poate produce confuzie. Acestea pot fi simţăminte de
insatisfacţie, de dragoste sau de mânie faţă de un părinte din copilărie, astfel încât sunt părtaşe anumitor
trăsături infantile şi sunt expresia unei nevoi puternice pentru gratificaţii imediate. Această credinţă poate
fi raţionalizată cu grijă. Pacientul simte că dragostea sa este o modalitate de îndreptăţire de sine, că este
îndreptăţită, merită această gratificaţie şi devine mânios dacă este frustrat.
Un alt mod de transfer poate să apară în maniera obişnuită a pacientului de a răspunde. De
exemplu, o persoană obişnuită să fie pasivă va răspunde pasiv faţă de psihoterapeut, o persoană
dominantă va face tentativa de a-l domina. Un pacient dispus la concesii şi este de acord cu orice, va
adopta o astfel de atitudine. Unul grevat de complexul culpabilizării nevrotice va dori să-şi descarce sacul
vinovăţiei la nesfârşit, dacă i se permite lucrul acesta. Psihoterapeutul familiarizat cu aceste posibilităţi
variate de structură caracterială nu va fi tulburat emoţional faţă de persoanele care încearcă să stabilească
acest tip de relaţie transferenţială, ci le va înţelege cu competenţă profesională şi va şti să le facă faţă.
Transferul poate fi văzut ca un avantaj din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale sau al
relaţiilor obiectuale. Psihoterapeutul va avea o relaţie şi o atitudine de întâmpinare faţă de pacientul care
caută în mod constant să-l utilizeze pentru propriile scopuri. El ar putea fi o persoană servilă sau care
încearcă să-şi controleze semenii apelând la simpatia lor, prin agresivitate sau printr-o altă formă de joc
de rol. Psihoterapeutul trebuie să fie conştient de ceea ce încearcă pacientul să facă şi cum să răspundă
fiecărei categorii.
141
 Atitudinile transferenţiale aduc trecutul în prezentul relaţiilor. De aceea vor trebui aduse în
prezent, să fie transformate în hic et nunc, aici şi acum. Înţelegând ce se întâmplă pe parcursul anamnezei,
transferul îl va ajuta pe psihoterapeut să facă faţă şi să procedeze în mod terapeutic cu procesul care are
loc, o ocazie de a-i oferi insight pacientului asupra manierei în care relaţionează cu ceilalţi. De exemplu,
dacă un om de afaceri îi spune psihoterapeutului cât de importante şi puternice sunt afacerile sale, cât de
puternic şi eficient este, cum dă altora ordine şi ceilalţi îl ascultă – îi spune în mod inconştient
psihoterapeutului că mai curând sau mai târziu va încerca să-i dea ordine şi lui. De asemenea, îi spune
psihoterapeutului, în mod indirect, ce este dificil şi problematic în relaţia sa maritală şi de ce soţia sau
copiii săi sunt neascultători şi răzvrătiţi. La nivel mai profund, el spune terapeutului ceva despre relaţia cu
părinţii şi atitudinea persoanelor cu care se identifica în copilărie. Aceste ultime informaţii nu sunt încă
necesare şi pertinente în momentul terapeutic actual. Cele mai importante aspecte din prezent sunt
elementele transferenţiale care operează şi cum influenţează ele procesul terapeutic blocându-l,
perturbându-l, dacă nu deturnându-l sau determinându-l să evolueze în mod inadecvat.
Un principiu util pentru psihoterapeut este să înţeleagă tot ce aduce persoana pe parcursul
anamnezei şi în ce măsură acest lucru are într-un fel sau altul caracter transferenţial. Trecutul există în
prezent şi va determina răspunsurile viitoare dacă influenţa sa nu este modificată. Este important pentru
terapeut să înţeleagă că relaţia transferenţială poate apare în relaţiile obişnuite care nu sunt relaţii
terapeutice. Într-adevăr pastorul, medicul sau asistentul social creştin poate să aibă relaţii interioare într-o
comunitate creştină cu actualul pacient. Aceste relaţii pot să aibă un oarecare trecut, o istorie; un potenţial
pacient poate să manifeste transferul şi înlocuirea sentimentelor de încredere, afective sau diferite
categorii de resentimente premergătoare relaţiei terapeutice.
Dacă simţămintele sunt pozitive şi dacă nu sunt excesiv de puternice sau rigide, atunci nu
constituie o problemă pentru terapie. Dacă însă sunt simţăminte negative aduse în transfer, atunci pot
apărea probleme. De obicei pastorii sunt ţinte ideale pentru relaţiile de tip transferenţial de natură
afectivă, sexuală sau simţăminte de mânie pentru persoanele frustrate.
Atitudinea profesională a terapeutului nu trebuie neglijată, pentru a lua în considerare transferul
de tip înlocuire în cadrul unei comunităţi creştine. Prin aceasta înţelegem că dincolo de propria persoană,
un pastor sau alt slujitor creştin simbolizează şi conţine în slujba sa nenumărate semnificaţii. Însuşi
pastorul are simţământul al investirii sale simbolice ca fiind importantă şi comunică lucrul acesta altora.
Ceea ce reprezintă slujba sa, faptul de a fi întărit prin binecuvântare, îi conferă autoritate, de a predica,
sluji, de a fi lider în comunitate – simbolic numită familie creştină, şi lucrul acesta nu trebuie subestimat
sau negat. Slujitorul lui Dumnezeu este, într-o oarecare măsură un reprezentant, omul lui Dumnezeu, iar
masa credincioşilor înţelege natura slujirii sale eclesiastice.
Există riscul ca, fiind într-o asemenea poziţie, slujitorul lui Dumnezeu să devină dogmatic sau
autoritar, să manifeste simţăminte pozitive faţă de persoanele dependente, care au nevoie nesănătoasă de
autoritate, să aibă simţăminte de mânie faţă de cei ce sunt încă într-o răzvrătire adolescentină sau să
ignore, să nedreptăţească persoanele care dezvoltă simţăminte sănătoase faţă de figura care exprimă
autoritate reală, obiectivă şi măsurată. S-ar putea fi înclinaţi spre căldură sentimentală în exprimarea
propriei dragoste, preocupări sau acceptări faţă de alţii şi să găsească ataşamente extrem de puternice faţă
de acei care au nevoie de astfel de relaţie.
În ultimii ani, mulţi pastori au manifestat tendinţa de a-şi subestima semnificaţiile simbolice,
datorită aspectelor negative pe care o societate seculară le manifestă, în timp ce aspectele pozitive nu au
fost apreciate. Rezultatul acestei subestimări sau pierderi de prestigiu, este că mulţi laici au pierdut
sentimentul profund al siguranţei şi trăiniciei religioase.
Pe de altă parte, alţi slujitori creştini, pastori au un concept foarte înalt asupra semnificaţiei lor
simbolice. Un adevărat slujitor creştin, mai ales un pastor, nu va privi niciodată oricare din activităţile
sale specifice, ca separate de el însuşi şi de semnificaţia sa simbolică, ca slujitor al lui Dumnezeu.
Problema relaţiilor transferenţiale în cadrul unei comunităţi creştine este aceea că foarte dificil le
poţi face faţă. Pastorul nu trebuie doar să aibă cunoştinţă de existenţa lor, dar în procesul terapeutic,
142
atunci când încearcă să facă psihoterapie creştină, trebuie să fie disponibil pentru interpretarea şi
discutarea acestor aspecte. De obicei relaţiile de tip transferenţial sunt însoţite de simţăminte foarte
puternice. Slujitorul creştin are de partea sa puterea simbolurilor religioase pentru a face o interpretare
corectă, constantă, atât a lui însuşi, a poziţiei în care se află, a simbolurilor şi obiectelor de devoţiune
religioasă, astfel încât persoanele care participă în mod profund şi sincer la împărtăşirea cu diversele
mijloace ale harului să aibă parte de o maturizare spirituală şi astfel tendinţele lor transferenţiale din
copilărie sau din trecut să se îndrepte către relaţii de tip matur.
Din nefericire pentru cei într-o suferinţă avansată sau au o personalitate prea rigidă, nu pot să
aibă parte de dezvoltare psihologică şi maturizare spirituală în serviciile spirituale sau religioase, ci au
nevoie de asistenţă terapeutică în cabinetul de psihoterapie creştină. La mulţi dintre pacienţii care au o
oarecare disponibilitate şi libertate pentru dezvoltare, procesul este accelerat prin terapie. Psihoterapeutul
creştin este de mare folos celor care se simt frustraţi în viaţa spirituală sau religioasă, sau incapabili să
spargă anumite cercuri vicioase ale comportamentului lor transferenţial. Psihoterapeutul va trebui însă, să
parcurgă un studiu aprofundat al relaţiilor de tip transferenţial, să le înţeleagă şi astfel să fie util celor ce
au probleme.
Să enumeri toate posibilele relaţii pozitive sau negative care pot fi experimentate în slujirea
creştină, în genere, sau pastorală în mod special, în mod complet inconştient din partea ambelor părţi, dar
nu din partea unor observatori avizaţi, ar necesita un lucru temeinic, de lungă durată, asupra maturizării
personalităţii şi dinamicii intrapsihice. Ne putem rezuma la cele mai frecvente tipuri, cu riscul repetării.
O situaţie comună, în parte stimulată de atitudinea pastorului şi, în parte de semnificaţia simbolică
a poziţiei sale, sunt fanteziile infantile de omnipotenţă. Dezvoltarea fanteziilor de omnipotenţă în
copilăria timpurie şi înlocuirea lor, prin intermediul părinţilor, către pastor şi apoi către Dumnezeu, nu
este rară. În această dispoziţie o persoană se aşteaptă ca pastorul sau Dumnezeu să realizeze printr-un act
magic ceea ce ar putea să-i aducă izbăvire şi uşurare faţă de problemele sale. El ar vrea o vindecare
miraculoasă care să nu reclame nici un efort. Această tentativă de scurt circuitare este însoţită subiacent
de dorinţa persoanei de a controla pe oricine, inclusiv pe Dumnezeu şi este introdusă prin uşa apelului la
simpatie. Psihoterapeutul poate să asiste în acest proces şi să fie de folos numai dacă motivaţia sa este
onestă şi nu defensivă, dacă se îndreaptă către integrarea de sine, în sensul semnificaţiei simbolice, a
idealului nou-testamental.
Un alt fenomen de transfer în religie ar trebui menţionat. Este acela că Dumnezeu este adesea
utilizat ca un obiect de transfer sau de înlocuire. Simţămintele de dependenţă infantilă de exemplu, pot fi
clasate sau transferate asupra lui Dumnezeu şi astfel ne aşteptăm ca Dumnezeu să facă tot felul de lucruri
în favoarea noastră sau în locul nostru. Dacă ne analizăm simţămintele şi atitudinile pe care le exprimăm
în rugăciunile noastre, vom găsi elemente de dependenţă infantilă.
Dependenţa copilărească este aşteptată de Dumnezeu din partea noastră, dar în condiţiile în care
ne facem partea, ceea ce este responsabilitatea noastră asumată. Ori dacă manifestăm o dependenţă
infantilă şi avem impresia că Dumnezeu nu răspunde dorinţelor noastre infantile, atunci simţămintele
noastre se transformă în mânie şi resentiment faţă de Dumnezeu. Este posibil ca să avem imaginea lui
Dumnezeu ca fiind aceea a unui tată indulgent, mai degrabă decât unul care aşteaptă ca să ne asumăm
responsabilităţi.
Examinarea ideilor teologice va arăta cum le utilizăm şi cum raţionalizăm unele transferuri care
iau naştere chiar în relaţia noastră cu Dumnezeu. Putem să stabilim o relaţie matură spiritual cu
Dumnezeu sau dimpotrivă putem dori să rămânem la o relaţie infantilă de dependenţă şi suprasolicitare a
unor acţiuni magice. În psihoterapie suntem preocupaţi mai degrabă de procesele de viaţă revelate în
utilizarea ideilor religioase mai mult decât de conţinutul propriu-zis al acestor idei.
Slujirea noastră faţă de ceilalţi înseamnă schimbarea a ceva în interiorul nostru, ceea ce va sluji
progresului către maturizare psihologică şi spirituală, către starea de completitudine, atât a noastră cât şi a
celorlalţi. Psihoterapia de factură creştină poate fi promovată de o persoană sănătoasă pentru semeni,

143
aflată în slujba şi în procesul de slujire al celorlalţi, permiţându-le să lucreze în mod onest şi autonom cu
propria lor condiţie.
Consilierea de susţinere şi suport
Transformările sociale din ultimele decenii, cum ar fi migrarea, industrializarea, urbanizarea, au
condus la dispariţia micilor colectivităţi rurale structurate în care oamenii comunicau, se cunoşteau şi se
susţineau unii pe alţii atunci când traversau evenimente sau perioade dificile din viaţă, făcând ca
activitatea de susţinere şi consiliere să cadă în mare măsură asupra personalului ecleziastic.
Teoriile şi practicile psihoterapeutice fac o distincţie între metodele aşa-numite analitice,
personale sau de esenţă psihodinamică, şi metodele suportive sau de susţinere. Cele din a doua categorie
au menirea de a susţine, de a motiva, de a stabiliza, călăuzi, persoanele confruntate cu probleme.
Metodele psihodinamice sau inside orientate se concentreză asupra factorilor profunzi,
inconştienţi, aparţinând experienţelor din perioadele timpurii ale vieţii, care au influenţat structurarea
personalităţii şi dezvoltarea unor mecanisme defensive proprii care influenţează maniera de a face faţă
problemelor şi relaţiile curente.
În contrast, consilierea suportivă ajută persoanele în primul rând să câştige tărie şi perspectivă,
utilizându-şi propriile resurse psihologice şi de relaţie – care oricum sunt limitate – în mod eficient,
pentru a face faţă situaţiilor de viaţă în mod creativ. Metodele suportive sau de susţinere se concentreză
asupra problemelor de aici şi acum – hic et nunc, în vieţuire, ajutând pe consiliat să accepte această
manieră orientată asupra realităţii şi să-şi întărească astfel capacitatea de a face faţă în mod constructiv
viitorului. Astfel de metode caută să ajute persoanele să evite modelele de comportament prin care îşi fac
rău lor înşişi sau rănesc pe ceilalţi, ajutându-i să-şi sporească trebuinţele reciproce de satisfacţie în relaţii.
Personalitatea acestora se dezvoltă în mod treptat pe parcursul consilierii suportive, ca rezultat al
creşterii eficienţei consiliatului în a face faţă propriilor probleme şi datorită îmbunătăţirii relaţiilor
acestora. În ambele metode, relaţia terapeutică, strânsă, puternică, empatică, dintre consilier şi consiliat,
este de importanţă majoră. Ea este fundamentul succesului într-o astfel de consiliere. Astfel de relaţie,
bazată pe încredere, crează un cadru securizat în care consiliatul poate să lucreze cu simţămintele sale
reprimate, ameninţătoare, cu fanteziile şi amintirile sale profunde blocate care îi provoacă durere.
Astfel, consilierea suportivă devine un instrument de prim ordin al schimbării. Fără ca distincţia
dintre cele două metode să constea într-o dihotomie rigidă, să reţinem că aceasta constă în principal în
diferenţa dintre obiectivele fundamentale pe care le urmăreşte fiecare dintre cele două tipuri de consiliere.
Metode de consiliere suportivă sau de susţinere. Psihiatrul Franz Alexander descrie 5 proceduri
utilizate în psihoterapia suportivă, instrumente utile şi în consilierea creştină:84
1. Gratificarea trebuinţelor de dependenţă. Consilierul care oferă suport este o figură parentală
binevoitoare pentru consiliat. Există multe forme de gratificare a sentimentelor, de dependenţă, incluzând
mângâierea, susţinerea, hrănirea afectivă sau fizică, călăuzirea, protecţia, instruirea, inspirarea. Aceste
gratificaţii ale simţămintelor de dependenţă, le comunică persoanelor care trec prin necazuri şi tulburări,
grija şi protecţia.
2. Catharsis-ul emoţional. Aşa cum sublinia Rogers, acceptarea simţămintelor persoanelor
împovărate este una din metodele cele mai suportive pe care consilierul poate să le îndeplinească,
oferindu-i consiliatului posibilitatea să-şi descarce simţămintele. Într-o relaţie plină de înţelegere îi
permite acestuia să dreneze, să evacueze toate otrăvurile care i-au rănit spiritul, îl ajută să-şi aline
anxietăţile paralizante care îl blocau şi inhibau utilizarea propriei judecăţi şi aptitudinile de a-şi rezolva
problemele. Simţământul că o altă fiinţă umană ştie şi este plină de compasiune şi grijă în legătură cu
propriile dureri sufleteşti, le oferă persoanelor aflate în dificultate tăria de a face faţă problemelor cu care
se confruntă.
3. Revederea obiectivă a situaţiei stresante. Relaţia suportivă permite, de asemenea, persoanelor
aflate în dificultate să câştige o anumită obiectivitate în legătură cu propria problemă, având astfel o
perspectivă mai largă şi explorând alternative viabile. Această obiectivitate îi ajută să ia decizii înţelepte
în legătură cu ceea ce ar putea să facă.
144
 4. Susţinerea propriilor mijloace defensive. Din punct de vedere metodologic, acest mod de
susţinere este opus celui de confruntare, descoperire şi probare a defenselor. În perioadele de criză acută,
în pierderile majore, în accidente, consiliaţii pot dezvolta mijloace defensive necesare până parcurg
intensitatea şi acuitatea copleşitoare, devastatoare a crizei, la represia propriei vinovăţii sau proiecţia
asupra altora şi această manieră defensivă de a uşura suferinţa trebuie încurajată până când, odată cu
trecerea timpului, cel aflat în dificultate dobândeşte din ce în ce mai multă obiectivitate, evită un
comportament autodistructiv ispăşitor şi poate să facă faţă propriei responsabilităţi şi vinovăţii într-o
manieră mult mai constructivă.
5. Schimbarea situaţiilor de viaţă. Consilierul poate de asemenea, să-l ajute pe consiliat să facă
schimbări, iar dacă acestea nu sunt posibile, să-l ajute să modifice cadrul sau circumstanţele pe care le
traversează. Acesta este mai degrabă un ajutor practic al consilierii decât unul psihoterapeutic. Clinebell
mai adaugă la lista lui Alexander şi alte metode de consiliere suportivă, şi anume,
6. Încurajarea acţiunilor potrivite atunci când consiliatul este paralizat datorită simţămintelor de
anxietate, defensă, eşec, pericol ori pierderi tragice. Este util să se prescrie consiliatului anumite activităţi
care îl pot păstra în funcţiune şi îl pot distrage de la activităţi lăuntrice devastatoare şi distructive. Astfel,
un studiu recomandat sau biblioterapia, poate fi un exemplu.
7. Utilizarea resurselor spirituale: rugăciunea, studiul Scripturii, literatura devoţională,
comuniunea, părtăşiei, toate sunt resurse de susţinere extrem de valoroase în consilierea creştină. Ele
trebuiesc utilizate conform necesităţilor fiecărui caz în parte.
Distincţia între alegerea unei consilieri de susţinere sau analitice. Ceea ce decide în abordarea
diferită a celor două metode de consiliere este tăria eului consiliatului. Cei care au un eu personal slab,
rigid sau defectuos nu vor răspunde la metodele psihanalitice, ci mai degrabă la cele suportive.
Eul, în termenii analizei tranzacţionale, este ramura executivă a personalităţii. Funcţiile sale
constau în integrarea vieţii lăuntrice şi în capacitatea de a face faţă vieţii de relaţie exterioare. Capacităţile
sale includ raţionarea, soluţionarea problemelor, reflexia, imaginaţia şi activităţile motorii, cum sunt
vorbirea şi deplasarea. De asemenea, eul include simţământul propriei identităţi şi valori.
Persoanele cu un eu dezvoltat sunt, în general, ferme şi dau răspunsuri pozitive la cele două
întrebări capitale: cine sunt eu şi care este valoarea mea? În termenii analizei tranzacţionale, acestea sunt
persoanele în care adultul este capabil să călăuzească şi să direcţioneze copilul sau părintele intern.
Caracteristicile unui eu slab sunt:85
1. Incapacitatea de a face faţă responsabilităţilor de om matur şi de a aborda relaţiile cotidiene în
mod constructiv. În esenţă, astfel de persoane sunt incapabile să-şi menţină o slujbă sau să stabilească
relaţii constructive. Pe de altă parte, cei care au relaţii constante şi activităţi, profesiuni bine conturate,
dovedesc că au tăria interioară, un eu bine constituit.
2. Incapacitatea de a face faţă frustrărilor şi de a-şi controla impulsurile. Persoanele cu un eu slab
cedează impulsurilor primordiale şi au o foarte slabă toleranţă la frustrare, nefiind capabile să amâne
gratificarea în interesul unor obiective de lungă durată.
3. Un grad mic al capacităţii de a-şi organiza viaţa, de a face planuri de perspectivă realiste, de a
învăţa din propria experienţă. Persoanele cu un eu slab suferă şi trec prin dificultăţi economice cronice,
fac greşeli în mod repetat şi, în general, sunt dezorganizate.
4. Dependenţă cronică pronunţată. Ei tind să stabilească relaţii parazitare cu toţi cei din preajma
lor, să cerşească grijă şi susţinere.
5. Distorsiuni de percepţie. Acestea provin datorită presiunilor interioare şi conflictelor.
Acurateţea cu care consiliatul apreciază pe consilier este un index al tăriei sale personale. Dacă, de pildă,
vede în consilier un judecător atotputernic sau un protector magic, asta este un semn de slăbiciune a eului
personal. Dacă sub imperiul unor dificultăţi majore, al unui stres, consiliatul are tendinţa de a regresa
către forme severe de negare a realităţii, aceasta este un semn de eroare în funcţionarea eului.
6. Rigiditatea personală. Rigiditatea sau fixismul pot fi manifestate în domenii teologice sau
politice. Persoanele care păstreză în mod obsesiv o idee sau o atitudine ce frizează extremismul sau
145
fanatismul pot utiliza astfel de mecanisme represive pentru a-şi menţine în oarecare ordine haosul interior.
Efortul de a modifica convingerile unor astfel de persoane este de multe ori inutil.
Oamenii cultivă defensele eului pentru că au nevoie de ele. 86 Defensele funcţionează în mod
automat şi inconştient pentru a proteja pe oameni faţă de ameninţările insuportabile la adresa imaginii sau
stimei de sine venite din partea societăţii, a relaţiilor interpersonale, sau dimpotrivă, din surse interioare
intrapsihice.
În cazul unor persoane relativ echilibrate şi sănătoase, defensele operează cu oarecare flexibilitate.
De pildă, un student care a căzut la examen, deseori îşi protejează valoarea intelectuală proprie, utilizând
raţionalizarea: „asta s-a întâmplat pentru că sunt un tip sociabil, de lume, şi nu sunt un şoarece de
bibliotecă.” Sau proiecţia: „profesorul ăsta este un cap pătrat şi pică pe toată lumea la examen”, sau
negarea: „nici nu e important examenul ăsta pentru a fi luat.” Dar pe măsură ce imaginea şi stima de sine
sunt recuperate, persoanele devin conştiente de propria contribuţie la eşecul personal şi iau măsuri
potrivite, remediind situaţia.
Prin contrast, persoanele cu un eu slab, utilizează mecanismele defensive în mod inflexibil, rigid,
limitându-şi în mod drastic capacitatea unor schimbări creative, a înţelegerii de sine şi a soluţionării
problemei în mod util. Scopul consilierii unor astfel de persoane este de a le oferi suport şi stimă în
experienţele negative, pentru a le uşura propriile trebuinţe de defensă şi a diminua proiecţia sau negarea
realităţii.
7. Incapacitatea de a beneficia de consiliere analitică foarte frecventă în consilierea persoanelor
din clasa mijlocie. Unii oamenii sunt lipsiţi de capacitatea de a se angaja în analiza de lungă durată care
poate conduce la înţelegere de sine şi la modificarea atitudinilor fundamentale.
De asemenea, capacitatea lor de a-şi ordona viaţa, de a-şi controla impulsurile şi de a învăţa din
experienţă este limitată şi viciată de lipsa de înţelegere a vieţii şi a propriei personalităţi. Aceste deficienţe
pot apărea şi în cazul altor categorii de pacienţi şi pot fi cauzate, de tulburări interioare, de stres sau de
circumstanţe exterioare.
În genere, tulburările de personalitate, şi anxio-depresive, de intensitate nevrotică, pot manifesta
astfel de incapacităţi datorită, pe de o parte trăsăturilor personalităţii morbide, iar pe de altă parte, în cazul
nevrozelor simţămintelor acute şi intense de vinovăţie şi anxietate. Tulburările de personalitate au o tărie
patologică a eului, în sensul agresivităţii, pe când persoanele nevrotice au o vunerabilitate psihopatologică
care le produce simptome dureroase, inclusiv epuizarea datorită propriei ineficienţe.
Concentrându-se asupra unor simţăminte de vinovăţie imaginară, nevrotice, tăria lor este
consumată, epuizată, fără eficienţă. Atunci când sunt consiliaţi şi li se dezvăluie astfel de derapaje, pot să-
şi revină.
De asemenea, tăria eului personal este deosebit de slăbită în cazul unor intoxicaţii cronice şi a
adicţiilor, a dependenţelor din cazul alcoolicilor şi celor ce se droghează. Psihoticii cu personalităţi
defectuale, tulburările depresive cronice şi alte afecţiuni cu suferinţe psihosomatice au, de asemenea,
probleme de tărie a eului personal. Societatea contribuie la proliferarea slăbiciunii eului, datorită
dezorganizării familiale, instabilităţii comunitare, confuziei valorilor şi extremei mobilităţi a societăţii
moderne, a stresului, tranziţiilor de tot felul şi influenţei depersonalizatoare a industrializării,
tehnologizării şi urbanizării.
Tipuri de consiliere suportivă sau de susţinere. Există cel puţin 4 tipuri majore de consiliere, şi
anume: în criză, a aşa-numită la marginea prăpastiei, de susţinere şi pentru dezvoltare şi creştere.
Consilierea în situaţii de criză constituie una din ocaziile majore ale consilierii creştine şi va fi
tratată într-un capitol separat. Consilierea stopgap sau la marginea prăpastiei este adresată celor cu
tulburări psihice majore care au tendinţa de a dezvolta o psihoză şi însoţiţi până la deferirea unui
serviciu specializat de psihiatrie.
Consilierea de susţinere utilizează metodele suportive periodic, într-o relaţie de susţinere şi grijă
pe care consilierul o practică cu anumite tipuri de consiliaţi până când ajung să funcţioneze la nivelul
optim propriu. Astfel, cei care se confruntă cu dificultăţi, neschimbabile ale vieţii sau oameni în vârstă,
146
bolnavii cronici, au nevoie de susţinere periodică din partea consilierului. Trebuie spus că în astfel de
situaţii consilierul nu trebuie să se bizuie numai pe şedinţele de consiliere de cabinet, ci trebuie să adopte
o atitudine proactivă, constituind o adevărată reţea comunitară de susţinere, în care eficienţa poate fi mult
sporită. Un exemplu este experienţa alcoolicilor anonimi.
În cadrul acesteia, însă, este practicată consilierea şi pentru dezvoltare sau creştere. Propriu-zis,
numim dezvoltare sau creştere moral-spirituală şi psihologică, acel proces prin care consiliatul
dobândeşte capacitatea de a soluţiona problemele şi situaţiile din viaţă în mod constructiv şi creativ, din
ce în ce mai eficientă.
Riscuri şi efecte secundare în consilierea suportivă. Consilierea de susţinere sau suportivă este
ca un dispozitiv ortopedic care trebuie utilizat doar temporar. Există pericolul ca relaţia suportivă să
întreţină starea de dependenţă şi să blocheze dezvoltarea sănătoasă ulterioară a consiliatului. Pentru a
evita acest risc, consilierul nu trebuie să facă niciodată partea care revine consiliatului. În mod treptat,
consilierul trebuie să-l implice din ce în ce mai activ în exercitarea propriei personalităţi pentru a rezolva
situaţiile sale psihologice relaţionale sau de viaţă. Pentru a combate tendinţa la dependenţă, consilierul
creştin poate adopta una din următoarele metode:
a) să fie conştient şi să reziste faţă de orice trebuinţă nevrotică manifestă.
b) să spună nu atunci când este necesar şi potrivit,
c) să distribuie dependenţa către grupurile suportive ale membrilor laici, ceea ce poate constitui
un mediu social sănătos mai aproape de viaţa reală.
Tehnici şi metode în consiliere şi psihoterapie
Locul tehnicilor în evaluare, diagnostic şi terapie. Extragerea tehnicilor din orientări
diferite. Aşa cum am menţionat nu este necesar să fim restrictivi şi să aplicăm doar câteva tehnici din
orientarea care ni se pare cea mai potrivită sub aspectul concepţiei şi filosofiei terapeutice. Dimpotrivă,
am putea să încorporăm o gamă largă de proceduri în stilul terapeutic. Într-adevăr, ar fi plictisitor,
monoton, să foloseşti una sau două note, una sau două game sau numai un anumit stil muzical, în loc să
foloseşti toate cele patru, şase sau opt octave ale claviaturii unui pian sau al unei orgi.
În timp, reflectarea simţămintelor şi simpla ascultare terapeutică a mesajelor verbale şi non-
verbale ale pacientului sunt foarte potrivite, dar a te limita doar la aceste proceduri este o atitudine
contraproductivă. Deseori, este în beneficiul pacientului să-l confrunţi cu propria evaziune, fugă de
realitate sau cu paternul de gândire ilogică, dar nu trebuie să ne concentrăm doar asupra acestui
comportament; este o restricţie inutilă pentru calitatea de terapeut.
Uneori trebuie să fii interpretativ, alteori trebuie să inviţi pacientul să-şi interpreteze propriile
semnificaţii ale comportamentului său. Uneori este potrivit să fii directiv şi structurat, iar alteori trebuie
să laşi lucrurile să curgă, fără să impui o anumită direcţie sau structurare. Depinde mult de scopul
terapeutului, de situaţia în sine, de personalitatea şi stilul acestuia, de calităţile pacientului, cât şi de
problemele selectate pentru intervenţie, încât orice proces terapeutic este unic în felul său.
Beuttler se întreba: Ce activităţi terapeutice sunt cele mai potrivite pentru un anumit tip de
problemă, pentru care terapeut şi pentru ce client, indiferent de modelul pe care l-ai ales şi cu care te
identifici, în stilul terapeutic. Trebuie să decizi ce tehnici, ce proceduri sau intervenţii vei utiliza, când vei
face lucrul acesta şi pentru care clienţi. Unele au indicaţie clară şi sunt potrivite, pe când altele sunt
absolut inutile într-un caz, dar pot fi extrem de necesare şi să aibă o indicaţie absolut necesară în alt caz.87
Ar fi o greşeală să gândim eficienţa unui terapeut prin prisma eficienţei unei singure tehnici sau
unui set de tehnici. Unii terapeuţi ar putea să devină specialişti în tehnicile confruntaţionale. Ei îşi
dezvoltă un stil de relaţie cu pacienţii care constă în provocare pentru a le creşte anxietatea şi chiar
simţăminte de mânie pe care le cer să le exprime şi se concentrează asupra tehnicilor de procedură în a
face faţă mâniei. Aceşti terapeuţi extrag un simţământ de putere, devenind specialişti în confruntare.
Pentru un set diferit de motive, alţi terapeuţi îşi limitează tehnicile la reflectare şi clarificare.
Probabil că le este teamă să se implice mai mult în viaţa clienţilor, să fie mai mult decât empatici şi
suportivi. Acesta este un nivel necesar, dar într-o terapie eficientă, trebuie depăşit. Ei nu fac decât să
147
reflecte, fiindcă nu au capacitatea de a-şi asuma riscul, de a se implica mai mult. Cunoscând bine
orientările terapeutice şi concepţiile lor filozofice, cu avantajele şi limitele, cu tehnicile şi procedurile
aplicate, vom realiza că o terapie eficientă implică o combinare adecvată şi eficientă a tehnicilor
terapeutice cognitive, afective şi comportamentale. O astfel de combinare este necesară pentru a ajuta
clienţii să gândească asupra concepţiilor şi convingerilor, presupunerilor şi prejudecăţilor lor, să
experimenteze la nivel afectiv simţămintele, conflictele şi frământările lor şi în mod real să treacă, după
ce au dobândit insight-ul necesar, la programe de acţiune pentru a-şi însuşi modalităţi de comportament
mai bune şi eficiente în viaţa de fiecare zi.
Tehnici de bază în consiliere. În multe aspecte, consilierul şi consiliatul devin prieteni care
lucrează împreună pentru rezolvarea unor probleme. Ceea ce este diferit de discuţiile întâmplătoare dintre
prieteni – relaţia terapeutică este caracterizată de un scop clar, ceea ce îl ajută pe consiliat. Trebuinţele
consilierului sunt împlinite oriunde în altă parte, dar nu în cabinetul de consiliere, el nu depinde de
consiliat pentru dragoste, afirmare sau ajutor, sprijin. Consilierul pune deoparte propriile sale conflicte,
caută să devină conştient de trebuinţele consiliatului şi comunică înţelegere şi bunăvoinţa de a fi de
folos.88
Nu există formule simple pentru a rezuma cum poate fi oferit sprijinul şi ajutorul în consiliere.
Procesul de susţinere şi suport poate fi complicat şi nu este uşor să rezumi în câteva paragrafe
complexitatea acestei probleme.Totuşi, câteva tehnici de bază sunt utilizate în cele mai multe situaţii şi
procese de consiliere:89
1. Atenţia. Consilierul trebuie să ofere o atenţie neîmpărţită consiliatului. Aceasta poate fi
realizată prin:
a. Contactul ocular sau al privirii; priveşte fără să fixezi, într-un mod care manifestă preocupare
şi înţelegere.
b. Postură, adoptată într-o manieră mai degrabă relaxată decât tensionată şi care implică simpatie
şi atenţie faţă de consiliat.
c. Gestica. Trebuie să fie naturală, nu excesivă şi care distrage. Consilierul ar trebui să fie
curtenitor, amabil şi puternic motivat pentru înţelegere. Uneori, în consiliere trebuie să recunoşti propriile
stări sau simţăminte de oboseală, nerăbdare, preocupare cu alte probleme, nelinişte care te pot îndepărta
de procesul de consiliere şi îţi pot distrage atenţia. Consilierii şi toate profesiunile care presupun slujirea
şi asistarea celor aflaţi în nevoie, implică sensibilitate, expresie autentică a grijii şi disponibilităţii de a
ajuta, vigilenţa, faţă de ceea ce consiliatul încearcă să comunice.
2. Ascultarea. Aceasta implică mai mult decât notarea cu jumătate de ureche a cuvintelor care
provin de la cealaltă persoană. Ascultarea eficientă este un proces activ. Ea implică:
 Să fii capabil să laşi deoparte propriile conflicte, supoziţii, concepţii şi preocupări şi să te concentrezi pe
ceea ce îţi comunică consiliatul;
 Evită expresiile verbale şi non-verbale de dezaprobare şi judecare asupra a ceea ce este spus, chiar în
condiţiile în care conţinutul este jignitor sau ofensiv,
 Utilizează atât ochii cât şi urechile pentru a detecta mesajele care vin din tonul vocii, mimică, gestică,
postură şi alte aspecte non-verbale.
 Receptarea, nu doar a ceea ce spune consiliatul, ci mai ales a ceea ce lasă deoparte sau trece sub tăcere.
 Aşteptarea cu răbdare pe parcursul perioadelor de linişte sau atunci când lacrimile curg, ca cel asistat să
dobândească suficient curaj, să se adune pentru a-şi împărtăşi simţămintele dureroase, pentru a-şi clarifica
sau a-şi pune laolaltă gândurile în perioadele de tulburare şi necaz.
 Priveşte spre consiliat în timp ce vorbeşte, fără să-l fixezi insistent, nici să laşi ochii să-ţi rătăcească
indiferenţi sau distraşi pe obiectele din încăpere.
 Realizează că poţi accepta consiliatul, deşi nu trebuie neapărat să consimţi sau să aprobi acţiunile, valorile
sau convingerile acestuia. Isus a acceptat femeia prinsă în adulter, deşi nu a aprobat niciodată
comportamentul său. Poate fi de folos dacă încerci să te imaginezi tu însuţi în situaţia consiliatului şi să
încerci să vezi lucrurile din punctul său de vedere.

148
 Este uşor să ignori aceste aspecte, să-ţi laşi mintea să-ţi rătăcească, în special atunci când
consiliatul cade în anecdotic, sau când se repetă, este plictisitor, sau să aluneci uşor într-o conversaţie
excesivă, într-o verbalizare inflaţionistă şi în oferirea de sfaturi care, de cele mai multe ori, sunt
neavenite. Ori de câte ori se întâmplă lucrul acesta, consiliatul se simte neînţeles, şi nu-şi va exprima
rănile sau problemele în mod onest sau va trece peste detalii şi nu le va împărtăşi. Consilierii care vorbesc
prea mult, care încearcă să dea sfaturi “bune”, sunt rareori ascultaţi şi mai rar, se dă curs acestor sfaturi. În
astfel de situaţii consiliaţii se simt neînţeleşi.
Prin contrast ascultarea activă este maniera cea mai potrivită de a spune consiliatului: “sunt în
mod real interesat de tine şi în mod sincer doresc să-ţi fiu de folos”. Atunci când nu ascultăm şi încercăm
să consiliem prin conversaţie, ne exprimăm propria noastră insecuritate şi incapacitate de a face faţă
situaţiilor ameninţătoare, vagi, confuziei sau unor subiecte cu potenţial emoţional crescut.
3. Răspunsul. Nu trebuie să presupunem că, consilierul nu face decât să asculte şi nimic altceva.
Isus a fost un bun ascultător; amintiţi-vă de perechea de ucenici în drumul spre Emaus: a manifestat
atitudinea Sa de suport, de susţinere şi a furnizat ajutor care era caracterizat şi prin acţiune şi răspunsuri
verbale specifice.
a. Conducerea sau orientarea – directivitatea (leading), este capacitatea prin care consilierul în
mod amabil direcţionează sau orientează conversaţia cu întrebări ajutătoare care ţintesc spre esenţa
fenomenelor. “Ce s-a întâmplat după aceea, spune-mi dumneata” – înţelegi prin aceasta că sunt chestiuni
scurte care pot să stimuleze discuţia în direcţia care ne poate furniza informaţii utile.
b. Reflectarea este modalitatea prin care permitem consiliatului să înţeleagă că suntem împreună
cu el, că suntem capabili să înţelegem cum se simte sau ce gândeşte. “Probabil că te simţi…” sau
“presupun că aceasta este deosebit de frustrant”, sau “ar trebui să fie destul de distractiv”, reflectă că
suntem alături şi înţelegem pe măsură ce consilierea se derulează. Nu exercita reflectarea după fiecare
propoziţie. Fă lucrul acesta periodic şi atunci când simţi că este potrivit. Nu încerca să repeţi ca un
papagal, cuvânt cu cuvânt, ceea ce spune consiliatul. S-ar putea să-l plictisească. Încearcă să rezişti la
tendinţa de a repeta aceleaşi cuvinte sau expresii stereotipe.
Un rezumat periodic scurt asupra a ceea ce a fost spus, o sinteză, poate fi cel mai potrivit mod de
a reflecta şi de a stimula explorarea mai profundă a consiliatului. Consilierul poate să rezume simţăminte,
“asta trebuie că te-a rănit” sau tema generală a ceea ce a fost spus. ‚Toate acestea par să însemne că ai un
simţământ general de neîmplinire sau de eşec...’ Ori de câte ori faci un comentariu, oferă-i consiliatului
timpul şi ocazia de a-ţi oferi feed- back, de a-ţi răspunde la ceea ce ai spus. El poate să-ţi confirme sau
să-ţi infirme presupunerea şi înţelegerea ta, făcând astfel corecţia necesară.
c. Întrebările. Dacă sunt adresate cu competenţă şi pricepere, pot să aducă o mare cantitate de
informaţie utilă în procesul consilierii. Cele mai bune întrebări sunt acelea care solicită cel puţin una sau
două propoziţii ca răspuns, sau cele cu caracter deschis. De pildă: “vorbeşte-mi despre mariajul tău”, sau
“ ce tip de evenimente sau ce aspecte din viaţa ta te fac nefericit”, mai degrabă decât întrebări al căror
răspuns constă doar într-un cuvânt, întrebări de tip închis: “eşti căsătorit?”, “eşti nefericit?”, “ vârsta ta?”.
Începătorii tind să pună multe întrebări. Prea multe întrebări au tendinţa de a fragmenta comunicarea;
studenţii sunt instruiţi să pună cât mai puţine întrebări.
De asemenea, trebuie evitate întrebările care încep cu “de ce”. Ele nu obţin ca răspuns decât scuze
şi justificări şi tind să sune ca o atitudine de judecată sau stimulează discuţii intelectuale care reţin
consiliatul să se centreze pe simţămintele sau rănile sale reale.
d. Confruntarea nu este acelaşi lucru cu atacul sau condamnarea vicioasă. Atunci când
confruntăm prezentăm ideile pe care consiliatul nu le sesizează altfel. Consiliatul poate fi confruntat cu
păcatul său, cu eşecurile, inconsecvenţele, scuzele, atitudinile dăunătoare şi comportamentul defensiv.
Confruntarea realizată cel mai bine este administrată într-o manieră iubitoare, amabilă şi lipsită de o
atitudine de judecată şi prejudecată. Uneori consiliatul răspunde la confruntare cu mărturisire şi cu o
experienţă semnificativă a iertării. Adeseori, însă, confruntarea poate să nască rezistenţă, vinovăţie, rănire
sau mânie.
149
 Este important să permitem consiliatului să răspundă verbal confruntării. Oferă-i timp să discute
modalităţi alternative de comportament. Unii creştini au sugerat că, consilierea şi confruntarea sunt
termeni sinonimi. Dar această atitudine nu are suport psihologic şi nici biblic. Confruntarea este
importantă şi uneori o parte dificilă a consilierii, dar nu este singurul instrument eficient care poate fi
utilizat în ajutorarea oamenilor.
e. Informarea implică oferirea unor fapte oamenilor care au nevoie de ea. Nu oferi prea multă
informaţie într-o singură sesiune. Fii clar şi aminteşte-ţi că atunci când oamenii sunt răniţi sau se află în
criză, răspund cel mai bine la informaţia relevantă pentru preocupările şi trebuinţele lor imediate. Acest
tip de informare este larg acceptată în procesul de consiliere.
Oferirea de sfaturi – sfătuirea este controversată. Sfătuitorii sunt lipsiţi de cunoştinţele necesare
situaţiei pentru a oferi un sfat competent, iar sfatul lor încurajează consiliatul să devină dependent, iar
dacă sfatul oferit se dovedeşte a fi ineficient, consilierul se va simţi mai târziu responsabil pentru
orientarea către o direcţie greşită. Ori de câte ori ţi se cere sfatul sau eşti înclinat s-oferi un sfat, fii sigur
că eşti foarte bine informat în legătură cu situaţia respectivă.
Ai suficientă informaţie şi competenţă pentru a oferi un sfat competent, sau mai degrabă îl trimiţi
pe consiliat către o altă sursă? Apoi întreabă-te pe tine însuţi care ar putea fi rezultatele, consecinţele
acestui sfat? Ar putea determina pe consiliat să devină mai dependent? Poţi să faci faţă sentimentelor care
ar putea să nască dacă sfatul tău este respins sau se dovedeşte a fi rău? Ori de câte ori oferi un sfat, dă -l
sub forma unei sugestii tentative. Oferă consiliatului timp să reacţioneze sau să aprecieze sfatul tău,
pentru a avea un feed-back şi urmăreşte mai târziu să vezi în ce măsură sfatul s-a dovedit de folos.
f. Interpretarea implică explicarea consiliatului în ce constau comportamentele sau alte
evenimente şi semnificaţia lor. Aceasta este o aptitudine care presupune competenţe tehnice mai înalte şi
are un mare potenţial de a capacita consiliatul să se vadă pe el şi situaţia sa mult mai clar. Interpretarea
poate fi dăunătoare dacă este introdusă înainte ca pacientul să poată să administreze emoţional acest
material, sau dacă este greşită. Dacă începi să vezi explicaţii posibile pentru problemele şi acţiunile
celeilalte persoane, întreabă-te dacă într-adevăr consiliatul este pregătit intelectual şi emoţional ca să facă
faţă acestui insight. Transmite-l în termenii cei mai simpli şi prezintă-ţi interpretarea într-o manieră
tentativă sau sugestivă. “Ar putea lucrul acesta să însemne că…” sau “am putea să înţelegem că…” şi dă-i
timp consiliatului să răspundă. Pe măsură ce discutaţi interpretarea, consiliatul va dezvolta un insight din
ce în ce mai accentuat, mai important şi va fi capabil să exploreze cursul viitor al acţiunilor.
g. Suport şi încurajare sunt alte părţi importante în procesul de consiliere, în special la început,
când oamenii sunt copleşiţi de poveri, nevoi şi conflicte. Ei pot beneficia de stabilitatea şi atitudinea
suportiva a unei persoane empatice care îi arată acceptare şi îi oferă reasigurare. Suportul include
călăuzirea consiliatului să-şi evalueze propriile sale resurse psihologice şi spirituale, să-l încurajeze la
acţiune şi să-l ajute în problemele şi eşecurile care ar putea să rezulte din acţiunile sale.
4. Învăţarea. Aceste tehnici sunt forme specializate de educaţie psihologică. Consilierul este un
educator, unul care instruieşte prin exemplu şi prin călăuzirea consiliatului, astfel încât acesta învaţă prin
experienţă să facă faţă problemelor vieţii. Ca şi alte forme mai puţin personale de educaţie, consilierea
este mult mai afectivă atunci când discuţia este foarte concretă şi specifică nu vagă, atunci când se
concentrează asupra unor situaţii concrete. Un instrument puternic de învăţare este răspunsul, cu
aplicabilitate imediată. Aceasta implică capacitatea consilierului şi consiliatului de a discuta deschis şi
direct ce se întâmplă aici şi acum în relaţia terapeutică. Astfel de afirmaţii şi subiecte abordate onest şi
deschis, concentrate pe probleme, exprimă progresul procesului terapeutic de consiliere. Ele conduc la o
înţelegere mai profundă a ideilor, simţămintelor, atitudinilor, comportamentelor şi edifică relaţia
terapeutică interpersonală. Această înţelegere este un aspect educaţional important al consilierii.
5. Filtrarea. Un consilier bun nu este un sceptic, neîncrezător faţă de orice spune consiliatul, dar
trebuie să-şi amintească cu înţelepciune că, consiliatul nu spune întotdeauna întreaga poveste şi nu tot ce
spune, doreşte în mod real sau sunt trebuinţele sale reale. Uneori consiliatul prezintă în mod deliberat o
imagine distorsionată, lăsând deoparte aspecte jenante sau detalii care l-ar putea incrimina.
150
 Consiliatul nu reuşeşte să-şi vadă problemele dintr-o perspectivă mai largă. El vine pentru ajutor
ţintit pe o problemă, dar pregetă să vadă că există în spatele acestei probleme altele mai profunde. Pe
măsură ce procesul consilierii avansează, încearcă să selectezi mental între expresiile consiliatului. Ce
doreşte în mod real? Ce îşi doreşte în mod real în procesul consilierii? Există alte probleme diferite de cea
prezentată? Uneori oamenii vorbesc despre probleme, dar sunt puţin motivaţi pentru schimbare, dar caută
simpatie, atenţie, catharsis, punctul de vedere al unei alte persoane, sau doresc să scape de unele situaţii
neplăcute.
Pe măsură ce asculţi şi reuşeşti să întrezăreşti aceste motive subiacente, vei realiza că ele nu sunt
recunoscute de către consiliat. Pe măsură ce procesul consilierii progresează, la un moment dat consilierul
va dori să discute despre aceste aspecte în consiliere. Nu trebuie să inventeze chestiuni noi sau să forţeze
consiliatul să ia în considerare subiecte pe care nu doreşte să le discute, dar activitatea de consiliere va fi
mai eficientă dacă vei învăţa să asculţi cu sensibilitate şi vei încerca să nu accepţi totul ca având valoare
egală, ci cu discernământ, vei stabili o ierarhie a importanţei problemelor prezentate.
În această situaţie consilierul are nevoie de înţelepciune şi discernământ. Aceste calităţi nu pot fi
dobândite decât prin experienţă, dar creştinul ştie că sensibilitatea şi capacitatea de a consilia poate fi
dobândită prin rugăciune, cerând înţelegere, călăuzire şi o percepţie veritabilă oferită de Duhul Sfânt al
lui Dumnezeu.
Evitarea întreruperii premature a consilierii. Unii consiliaţi tind să întrerupă prematur
consilierea, deşi se află într-un proces constructiv de asistare şi au şansa de a progresa şi a realiza o
consiliere efectivă, suficientă. Iată câteva modalităţi de reducere a acestei retrageri premature: Experienţa
consiliatului în legătură cu căldura, înţelegerea şi acceptarea consilierului este fundamentală. În plus
întreruperea poate fi redusă astfel:
1. Exprimă interes activ în lucrul cu persoana pentru rezolvarea problemei sale personale.
2. Explică cum câteva sesiuni de consiliere sunt necesare în continuare, pentru demersul procesual
al consilierii.
3. Exprimă motivele pentru care speranţa este realistă şi în ce măsură consilierea poate să reducă
suferinţa consiliatului şi să-i crească satisfacţia – viziunea optimistă asupra rezultatelor .
4. Este important s-oferim consiliatului ceva definit în decursul primelor trei sesiuni; astfel
aceasta ar putea consta în rezumatul situaţiei, aşa cum o vede consilierul, o carte pentru a o citi, nişte
teme pentru acasă, ceva la care să reflecteze sau pe care să facă.
5. Către finalul fiecărei sesiuni consilierul ar trebui să întrebe “Cum te simţi în legătură cu
discuţia noastră din această oră?” Dacă consiliatul se simte dezamăgit, şi nu are posibilitatea să exprime
aceste simţăminte, ar putea să-şi exprime aceste simţăminte prin întreruperea consilierii.
6. Dacă nne aflam în apropierea procesului de încheiere a consilierii, aceasta trebuie discutată
deschis. Această discuţie poate ajuta la prevenirea terminării premature şi abrupte.
7. Dacă aşteptările iniţiale ale consiliatului în legătură cu consilierea sunt în mod flagrant
nerealiste, atunci vor fi corectate în mod amabil şi treptat mai degrabă decât abrupt.
8. Negocierea unui contract clar, inclusiv a unui acord de a veni la un număr specificat de
întâlniri, va reduce sfarsitul prematur. Ştiind exact numărul de sesiuni, consiliatul va fi încurajat să
lucreze pe parcursul tuturor acestora, până la finalizarea problemelor sale.
Publicitarea disponibilităţii pentru consiliere. O problemă relativ controversată este aceea a
publicitării disponibilităţii şi capacităţii de a acorda consiliere sau psihoterapie. Este oarecum unanim
acceptat că publicitatea profesională nu se face prin canale mass-media, de largă circulaţie sau de
circulaţie universală, ci dobândeşte un spaţiu rezervat în literatura de specialitate sau în literatura
confesională. Totuşi, având în vedere dificultăţile cu care se confruntă cineva care are nevoie de asistare,
consiliere sau psihoterapie, trebuiesc găsite modalităţi acceptabile sub aspect etic şi deontologic, pentru a
realiza o publicitare decentă.
Astfel în comunitate, într-o colectivitate creştină, pastorul, asistentul social sau slujitorii principali
pot transmite fie printr-o scrisoare deschisă, fie printr-un anunţ la avizier, o declaraţie care ar putea să
151
aibă următorul conţinut: “Fiecare dintre noi suntem confruntaţi uneori cu probleme, dificultăţi în viaţa de
fiecare zi. Putem beneficia de discuţia cu o persoană pregătită în consiliere.Vă stă la dispoziţie un
consilier de orientare creştină care va discuta aspectele cu care sunteti confruntaţi, fiind siguri de discreţie
şi confidenţialitate, fie că este vorba de probleme cu caracter personal, probleme familiale, dificultăţi în
luarea unor decizii, traversarea unor crize, dificultăţi spirituale sau nevoia de orice alt tip de ajutor
specializat. Să fii confruntat cu probleme şi să beneficiezi de ajutor profesional este un semn de tărie!
Consilierea include direcţii şi fundamente spirituale şi este o parte normală a activităţii oricărui slujitor
creştin. Puteţi stabili o întâlnire fie prin intermediul telefonului, (urmează numărul), fie la cutia “De vorbă
cu pastorul”, sau adresa, telefonul asistentului social, consilierului au psihoterapeutului, pentru a stabili
timpul şi locul întâlnirii.”
În consiliere, atunci când aceasta are loc într-un cadru formal, este bine să alegem un loc retras,
liniştit, în care telefonul să nu sune, să nu fim întrerupţi prin bătăi în uşă; eventual un mic anunţ va fi
prins pe partea exterioară a intrării: “Nu deranjaţi, vă rugăm; suntem în sesiune, se lucrează, etc.!” Este
bine să stabilim un program fix al sesiunilor de consiliere şi să definim de la început, momentul iniţial şi
momentul final al fiecărei întâlniri. În situaţia în care consilierea trebuie acordată de urgenţă şi în mod
neaşteptat, atunci consilierul va stabili de la început durata pentru disponibil, astfel încât întâlnirea să aibă
nişte limite rezonabile, timp în care situaţia va fi abordată şi rezolvată pentru etapa prezentă.
Utilizarea mijloacelor adjuvante, de înregistrare audio, video, constituie un suport bun de lucru,
atât pentru consilier, cât şi pentru consiliat, în diferite etape ale procesului.
Activitatea consilierului trebuie să fie înregistrată şi acest lucru poate fi realizat în mai multe
feluri. Poate exista un registru de consiliere, un fişier cu fişe personale ale consiliaţilor (acesta va fi
asigurat, pentru păstrarea discreţiei şi a secretului profesional). Cu acordul explicit al consiliatului, pot fi
făcute înregistrări audio sau chiar video. Pentru rememorarea anumitor nuanţe şi detalii ale fiecărui caz,
de asemenea, pentru supervizarea necesară consilierului, astfel de înregistrări sunt extrem de necesare.
Revederea acestor înregistrări scrise, audio sau video cu reflectarea sistematică între sesiuni,
planificarea şi proiectarea anumitor tactici şi strategii de abordare, vor creşte foarte mult eficienţa în
consiliere şi psihoterapie. După câteva sesiuni, înregistrările sunt de mare ajutor în a deveni conştient de
procesul care se dezvoltă într-o relaţie particulară. De asemenea, pot fi sesizate anumite greşeli, anumite
puncte nodale esenţiale în evoluţia consiliatului şi în procesul consilierii. De asemenea, în eventualitatea
solicitării unui consult interdisciplinar, şi în momentul în care consiliatul se reîntoarce la consilier după o
absenţă mai mult sau mai puţin îndelungată, înregistrările sunt utile pentru a rememora particularităţile
cazului. Toate înregistrările trebuie asigurate în privinţa confidenţialităţii, şi vor fi păstrate într-un sertar
încuiat, într-un birou de păstrat fişe, casete care se află sub cheie şi la care nu are acces decât consilierul.
Fişa personală este alcătuită după modelul fişei medicale de consultaţie, cuprinzând în prima
secţiune datele personale, numele şi prenumele putând fi înlocuit printr-un cod, astfel asigurându-se încă
o dată confidenţialitatea datelor, şi apoi mai multe secţiuni cu: prezentarea problemelor, planul de
intervenţie, eventualele consulturi interdisciplinare. După fiecare sesiune de consiliere se face un scurt
rezumat al dezvoltărilor semnificative care au fost adăugate. Este recomandabil, dacă se iau notiţe scrise,
să se facă lucrul acesta cu cât mai mare discreţie, fără să se piardă contactul vizual cu consiliatul, sau cel
mai bine se pot face câteva notări după ce sesiunea de consiliere s-a încheiat.
Pentru orice operaţie de înregistrare, trebuie obţinut acordul consiliatului, explicându-i-se raţiunea
acestei acţiuni şi faptul că consilierul revine asupra informaţiilor, sau chiar împreună pot să revadă
anumite etape pentru a înţelege mai bine sensul consilierii şi aspectele câştigate, evoluţia specifică a
cazului.
Telefonul consilierului. Este un instrument extrem de util care câştigă timp şi efort. El trebuie
utilizat pentru stabilirea unui prim contact, a primei sesiuni, pentru rezolvarea unor situaţii de urgenţă, dar
nu va înlocui contactele personale, strict necesare în consiliere. De asemenea, consiliaţii nu vor abuza de
acest instrument, existând un program de apelare pus la vedere.

152
 Principiile abordării holistice în consiliere
 Vor fi incluse toate dimensiunile completitudinii, ale integralităţii fiiinţei umane în obiectivele
consilierii legate de o anumită persoană.
 Consilierul va deveni pe cât posibil conştient, încă din fazele iniţiale de toate resursele potenţiale
şi capacităţile consiliatului şi le va sublinia ori de câte ori se iveşte ocazia.
 Va remarca toate elementele de patologie, suferinţe şi păcat, toate aspectele care blochează,
distorsionează dezvoltarea consiliatului.
 Va utiliza în mod echilibrat în procesul asistării şi dezvoltării consiliatului, atât procedee de
îngrijire, asistare, cât şi cele de confruntare, de-a lungul întregului proces de consiliere. De
asemenea,
 În procesul creşterii către completitudine şi de-a lungul întregii relaţii terapeutice, acest obiectiv al
creşterii, dezvoltării şi integralităţii, va fi utilizat ca o ţintă, ca o provocare, ori de câte ori este
necesar.
 Toate problemele consiliatului vor fi abordate în perspectiva tramei relaţiilor sale interpersonale în
contextul mai larg al microgrupului şi societăţii, depăşind abordarea individualistă sau individuală
şi recunoscând ponderea semnificativă a statutului, rolurilor sociale şi abordarea contextuală a
tuturor problemelor de viaţă ale consiliatului.
Optimizarea transculturală a consilierii. Ca şi teoriile şi modelele psihoterapeutice şi
consilierea creştină a fost organizată după conceptele, metodele şi modelele de vindecare imaginate
pentru clasa de mijloc a consiliaţilor. În practica de zi cu zi, un consilier poate constata că atunci când
consiliaţii nu ţin de această clasă de mijloc care are venituri şi o pregătire medie, ci aparţin unor categorii
defavorizate, în sensul unei slabe pregătiri sau unor categorii sărăcite, aşa cum este structurată majoritatea
populaţiei din România, o dificultate majoră apare în sensul că oamenii nu sunt capabili să pătrundă în
profunzimea simţămintelor, trăirilor lor, să participe la o analiză eficientă şi restructurantă a propriei
personalităţi.
Ei sunt copleşiţi de probleme extrem de presante, urgente şi concrete, dorind rezolvarea lor
imediată. Ar putea obţine această rezolvare imediată, superficială şi de scurtă durată, dar trebuie instruiţi
să participe cu răbdare în procesul terapeutic pentru a dobândi un sens mai profund al mecanismelor
sufleteşti al simţămintelor şi rădăcinilor atitudinilor şi comportamentelor.
În timp ce rolul consilierii este acela de a restructura modelele atitudinilor şi comportamentelor
eronate, care au rădăcini în fundamentele educaţionale şi formative ale consiliaţilor, aceştia de obicei
doresc mai degrabă o relaţie, „o pilă”, să găsească un loc de muncă, suport material şi alte asemenea
avantaje. În această situaţie consilierul trebuie să fie suficient de înţelept să nu utilizeze poziţia sa
privilegiată şi de autoritate, manipulând consiliaţii, dând sfaturi coercitive sau luând decizii în locul lor.
Rolul consilierii este de a instrumenta şi capacita pe consiliaţi pentru a-şi clarifica propriile situaţii
şi probleme, pentru a vedea exact ceea ce este eronat şi care le sunt resursele, pentru a decide ei înşişi, în
ultimă instanţă, în legătură cu propriile probleme, cu propriile dificultăţi de personalitate şi cu propriile
decizii pe care trebuie să le ia în mod responsabil şi matur.
Se constată că într-un astfel de mediu, in care se gasesc consiliaţi defavorizaţi, aparţinând păturilor
sărace, lipsite de pregătire intelectuală şi culturală, terapeuţii sau consilierii care abordează problematica
acestora mai degrabă de pe poziţia asistentului social sau a liderului spiritual, sunt mult mai eficienţi şi
activitatea lor este încunată de succes. Aceştia părăsesc cabinetul de consiliere sau psihoterapie şi intră în
relaţie cu consiliaţii sau pacienţii lor în mod informal, la locul de muncă, în familie sau chiar în întâlniri
pe stradă, devenind astfel foarte curând, în conştiinţa acestora, membri ai comunităţii celor pe care îi
susţin şi consiliază.
Oamenii săraci, dezavantajaţi, acceptă mult mai rapid intervenţii directe în situaţii de criză, nefiind
pregătiţi să psihologizeze sau să filosofeze prea mult în legătură cu situaţiile presante cu care se
confruntă. Se pare că la această categorie de consiliaţi, consilierea trebuie să fie centrată în stadiile

153
iniţiale, mai mult pe susţinere şi călăuzire, urmând ca pe parcursul procesului, un proces de această dată,
consumându-se în cadrul social al colectivităţii, să apară şi fenomenele terapeutice şi de vindecare.
În cadrul consilierii, un aspect important sunt tendinţele culturale care pot trăda anumite
preconcepţii sau prejudecăţi de tip masculin, rasiale, etnice, denominaţionale sau religioase. Cu siguranţă
că principiile fundamentale, biblice şi creştine ale consilierului rămân piloni fundamentali în consilierea
creştina, însă anumite norme şi standarde culturale care n-au nimic de-a face cu valorile universale ale lui
Dumnezeu, ci sunt doar ataşamente culturale, pot să constituie obstacole majore în înţelegerea şi utilitatea
consilierului faţă de consiliaţi.
De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cât de condiţionaţi cultural suntem. Avem o adevărată
obstinaţie în a ne transmite mai degrabă valorile culturale decât cele pur evanghelice şi de misiune. Cu
siguranţă că dincolo de dezavantajele sale, comunicarea globală şi relaţiile transculturale schimbă în mod
fundamental situaţia, transformând vechile bariere culturale în punţi care stimulează stabilirea de noi
relaţii.
Consultul interdisciplinar şi deferirea către alte competenţe
Consilierul creştin, membru al unei comunităţi religioase, are de obicei o poziţie strategică foarte
asemănătoare cu un centru de triere, de triaj. Deseori el nu are timpul necesar şi nici competenţa necesară
să rezolve toate problemele care i se adresează. De aceea, una din competenţele sale este tocmai aceasta,
sa cunoască sursele cele mai bune, căile cele mai competente de a soluţiona variatele probleme cu care se
confruntă şi care i se adresează.
De fapt consilierul creştin se găseşte ca o punte între sistemele sociale de susţinere şi suport
informal, şi cele ale clasei profesioniştilor, care acordă suport şi terapie şi susţinere într-o manieră mult
mai specializată şi profesionalizată. Ar fi o eroare din partea consilierului să considere că trimiterea
pentru consult sau soluţionare la un alt specialist este un semn de eşec sau incompetenţă. Chiar şi cei mai
competenţi şi mai specializaţi oameni apelează în mod frecvent la consult interdisciplinar, ori de câte ori
afecţiunea sau particularităţile cazului o impun. Aceasta nu este o dovadă de slăbiciune, ci de flexibilitate
şi de competenţă.90
Soluţionarea problemelor complexe puse în contextul societăţii moderne, presupune colaborarea
unei echipe de specialişti. Categoriile de persoane care trebuie deferite unui consult sau terapiei la altă
sursă sunt cei care:91
1. pot fi ajutaţi mult mai eficient de către alt specialist.
2. au probleme pentru a căror natură există resurse specializate în societate.
3. după 3 până la 5 sesiuni de consiliere creştină nu indică nici o îmbunătăţire.
4. a căror nevoi, trebuinţe sau probleme depăşesc cu mult timpul disponibil sau pregătirea
consilierului creştin.
5. au nevoi financiare cronice, de obicei acestea sunt cazuri ţintă ale asistenţei sociale.
6. au nevoie de asistenţă medicală sau de instituţionalizare într-un spital de bolnavi cronici.
7. au nevoie de psihoterapie intensivă.
8. pentru care consilierul are dubii în legătură cu natura problemei lor.
9. au o depresie profundă sau tentative suicidare.
10. au reacţii negative sau atracţie faţă de consilier, fie că este vorba de transfer, sau
contratransfer, anxietate, ostilitate, cât şi ataşamentul de o parte sau alta a versantului, sunt extrem de
contraproductive pentru procesul consilierii şi al terapeuticii.
Consilierul va trebui să păstreze o sumă de relaţii permanente cu sistemele de asistenţă socială, cu
anumiţi medici, eventual creştini, cu centrele capabile s-ofere asistenţă specializată. Astfel un medic va
fi solicitat pentru aspecte de sănătate biologică, probleme psihosomatice, depresie, tendinţe suicidare,
alcoolism, adicţie, probleme de menopauză, handicap fizic, boli cronice sau terminale, probleme de
disfuncţie sexuală grave, aspecte geriatrice, tulburări de dispoziţie sau afective, anxietate generalizată cu
atacuri de panică.

154
 Înainte de a consulta un eventual specialist, trebuie să fie obţinut consimţământul consiliatului sau
al pacientului. Iată câteva semne de tulburare psihică majoră, situaţie în necesar consultul psihiatric:
a) persoana crede, fără să existe un fundament real, că alţii încearcă să-l rănească, să-l violeze sau
să-l influenţeze într-o manieră ciudată.
b) au iluzia grandorii în legătură cu ei înşişi.
c) au apărut modificări abrupte în comportamentul lor obişnuit.
d) prezintă producţii psihopatologice – halucinaţii şi delir.
e) au o atitudine rigidă, idei bizare şi temeri care nu pot fi influenţate în mod raţional sau logic.
f) au gânduri obsesive.
g) sunt dezorientaţi în timp, în spaţiu şi faţă de propria identitate.
h) sunt sever deprimaţi, până la stuport sau la o atitudine agresivă.
i) sunt autişti, au tendinţa de a se retrage în propria lume pierzându-şi interesul faţă de activităţile
normale.
Care sunt sursele de consult şi deferire, trimitere a consiliatului, a pacientului? John Mixon cu o
bogată experienţă în asistenţă socială, declară: „Cele mai importante două aspecte ale unei bune trimiteri
sunt: 1. cunoaşterea surselor, programului, funcţiilor, a politicii interioare etc., şi 2. utilizarea unei
consilieri sănătoase, metodice în interpretarea acestor resurse şi în posibilitatea de a oferi ajutor celui care
se aşteaptă să-l primească.” Consilierul creştin trebuie să se pregătească în vederea unui consult şi
trimiteri eficiente. Astfel aceasta implică două tipuri de activităţi: 1. dobândirea unei baze de date în
legătură cu toate resursele comunitare şi sociale. Pentru aceasta există anuare, Pagini Aurii, etc., şi 2.
stabilirea unor relaţii permanente cu agenţii sociale şi societăţi de profesionişti în terapeutică şi asistenţă.
Cum decurge o trimitere la consult sau terapeutică eficientă? Iată câteva recomandări:
1. creaţi atmosfera pentru această aşteptare, trebuinţă, care trebuie conştientizată consiliatului.
2. menţionaţi posibilitatea unui consult sau unei trimiteri încă din stadiile timpurii ale relaţiei de
consiliere, explicând că în situaţia în care apar aspecte care trebuie să se bucure de asistenţă specializată
acest ajutor va fi necesar.
3. începeţi din momentul, locul şi situaţia în care persoana îşi percepe problema şi tipul de
trebuinţe de care are nevoie.
4. consiliaţi percepţia proprie asupra problemei şi soluţiilor disponibile, astfel încât consiliatului
să-i devină evident că îi este necesară trimiterea.
5. ajutaţi-l pe consiliat să-şi rezolve rezistenţa emoţională faţă de alte tipuri de ajutor sau constând
în persoane sau agenţii care au fost, sunt sau vor fi recomandate.
6. interpretează natura generală a ajutorului pe care persoana trebuie să se aştepte să-l primească
în relaţie cu propriul simţământ de nevoie.
7. stabiliţi un raport, o relaţie suficient de puternică cu persoana pentru a dezvolta o punte pe care
poate să meargă consiliatul către cealaltă sursă de ajutor.
8. dacă se îndoieşte şi este încă nehotărât, consiliaţi-l şi ajutaţi-l să încerce alternativa, să
dobândească hotărârea de a face acest pas.
9. permiteţi-i consiliatului să înţeleagă că opţiunea pentru consult sau trimitere nu înseamnă
ruperea relaţiei terapeutice şi că imediat ce problema sa specifică a fost rezolvată, va beneficia în
continuare de susţinerea şi suportul dumneavoastră.
Evaluarea eficienţei în consiliere şi psihoterapie. Abia în decada a şasea şi a şaptea au început
cercetările privind procesul psihoterapeutic şi rezultatele sale. Scopul central era acela de a dobândi o
înţelegere mai clară a ceea ce constituie schimbările terapeutice şi cum se realizează, astfel încât să fie
abordate şi dezvoltate cele mai eficiente metode de consiliere şi psihoterapie. O dată cu dezvoltarea
fondurilor şi a programelor publice pentru sănătate mintală, în a doua parte a secolului XX, au fost
utilizate din ce în ce mai mult şi s-au dezvoltat cercetările privind eficienţa terapeutică, încercând să
răspundă la următoarea întrebare fundamentală: Ce valoare are psihoterapia pentru persoană şi societate?

155
 Terapeuţii sunt confruntaţi cu această provocare a eficienţei lor. Într-o eră în care eficienţa buna
administrare a oricăror investiţii financiare, de efort, de timp, este foarte important ca orice activitate
umană, mai ales cea într-un domeniu sensibil ca cel al sănătăţii şi funcţionării optime a fiinţei umane, să
se dovedească a fi eficientă. Este, însă extrem de dificil să măsori eficienţa într-un domeniu atât de
complex ca cel al subiectivităţii umane.
În genere, s-au obţinut rezultate ceva mai obiective şi concrete în domeniul comportamental. Au
continuat să fie ridicate întrebări de tipul: realizează terapia o diferenţă semnificativă, oamenii care au
participat într-un program, proces terapeutic, se simt mai bine, funcţionează mai optim decât fără acesta,
poate să fie terapia utilă într-adevăr, sau dimpotrivă, presupune şi anumite riscuri şi poate deveni în alte
cazuri dăunătoare?
O dificultate în plus este că multitudinea de curente terapeutice şi sisteme aplicate presupun şi
evaluări, după criterii diferite ale rezultatelor şi eficienţei. Mai mult decât atât, clienţii înşişi sunt implicaţi
în eficienţa rezultatului terapeutic şi sarcina, aşa cum am văzut nu cade numai pe umerii terapeutului.
Dacă clienţii, pacienţii aleg să se angajeze în activităţi autodistructive, acest comportament va contracara
efectele pozitive. Mai mult decât atât, efectele pot fi influenţate de evenimente neaşteptate şi necontrolate
care vin din partea mediului şi pot să distrugă sau să contracareze eficienţa dobândită pe parcursul
psihoterapiei.
Aşa cum arăta Garfield în 1992, variabilele fundamentale care influenţează cercetarea în domeniul
eficienţei terapeutice sunt extrem de dificil de evaluat şi controlat. Suntem încă în situaţia de a lupta cu
aproximaţii.92 Este clar că evaluarea obiectivă a procesului terapeutic nu este deloc simplă. Studii
aprofundate şi care au dobândit un consens unanim au demonstrat prin anii 1980, că procesul
psihoterapeutic este mai eficient decât în lipsa terapiei. Smith şi colegii săi au făcut o metaanaliză a
rezultatelor psihoterapiei din literatură şi au ajuns la concluzia că aceasta are o eficienţă înaltă.93
În pofida acestui suport general al valorii procesului psihoterapeutic există şi date din literatură
care susţin că multe concepte, proceduri şi alte abordări terapeutice, au rezultate dezamăgitoare. În orice
caz, cercetările în ansamblu au constatat că există diferenţe mici în eficienţa terapeutică a diferitelor
orientări şi că, încercând să stabilească o ierarhizare a factorilor care contribuie la eficienţa terapeutică, se
pare că doar 15% din aceasta se datorează efectiv tehnicilor, procedurilor şi unei anumite orientări, în
timp ce procentul cel mai însemnat se datorează calităţilor terapeutului, acelea de căldură, înţelegere,
acceptare, disponibilitate pentru relaţia terapeutică, iar celelalte procente care rămân sunt acoperite fie de
revenirea spontană, fie de vindecarea dată de trecerea timpului, schimbarea perspectivei pacientului,
influenţe din partea grupului de persoane semnificative, a împrejurărilor, ş.a.
În 1992, Lambert face un studiu asupra unei largi variabilităţi de tehnici aplicată de practicienii
integrativi şi găseşte că este extrem de dificil să evaluezi eficienţa a unor abordări eclectice. El enumeră
următoarele motive pentru care o evaluare precisă a eficienţei psihoterapiei este dificilă.94 Un număr
substanţial de foşti pacienţi îşi îmbunătăţesc echilibrul şi starea psihică fără psihoterapie formală. Aceasta
presupune că terapeuţii eclectici ar trebui să extragă orice împrejurare sau eveniment cu virtuţi terapeutice
din mediul pacientului şi să-l folosească în procesul terapeutic.
În genere, procesul psihoterapeutic este benefic si eficient. Luând în considerare orientările
terapeutice, fiecare conţine propriile sale tehnici şi nu există argumente care să dovedească superioritatea
unei şcoli, tehnici sau proceduri asupra altora, fiecare are domeniul său specific de aplicabilitate, fiecare
constituie o abordare dintr-o anumită perspectivă. Variaţi factori afectivi, sociali, interpersonali comuni
diferitelor orientări terapeutice sunt responsabili pentru un grad substanţial de optimizare constatată la
clienţi. Aceştia includ:
- factorii suport şi anume: căldura, respectul, empatia, acceptarea terapeutului, gradul în care
acesta oferă feed-back şi alţi factori asociaţi cu o relaţie terapeutică pozitivă;
- factori de învăţare, insight, învăţarea cognitivă şi autoacceptarea;
- factori de acţiune practică, activă a pacienţilor, aşteptarea îmbunătăţirii, capacitatea de a face faţă
temerilor, testarea realităţii, modelarea, practica şi lucrul efectiv cu simptomele. Cercetătorii sugerează că
156
toţi aceşti factori comuni pot să fie mai importanţi decât anumite tehnici specifice se facilitare a unor
schimbări pozitive în viaţa clienţilor şi pacienţilor.
Tehnicile specifice pot fi selectate ca fiind adecvate unor probleme specifice pe baza eficienţei lor.
Acesta oferă un cadru pentru a evalua direcţia şi rezultatele terapeutice. Deseori a fost ridicată această
întrebare generală: Este într-adevăr psihoterapia şi consilierea eficientă? La o astfel de întrebare cu
caracter global este dificil să răspundem semnificativ. Garfield argumentează că, întrebarea privind
eficienta psihoterapiei, este prost pusă şi va primi răspunsuri proaste. El atrage atenţia că psihoterapia, în
ansamblul , nu este clar definită, nu este un proces uniform; din această cauză nu există nici un fundament
obiectiv pentru a răspunde la această întrebare.
Vandenboss ajunge la concluzia că rezultatul cercetării privind eficienţa terapeutică pare să ţină de
domeniul trecutului. El presupune că în viitor cercetările se vor concentra asupra explorării diferitelor
avantaje şi, respectiv dezavantaje ale strategiilor terapeutice alternative pentru pacienţi cu diferite
probleme psihologice şi comportamentale. Aceste cercetări se vor concentra asupra costului relativ, al
perioadei de timp pentru o schimbare eficientă şi efectivă, asupra naturii şi amplorii acestei schimbări.
Orice formă ar lua cercetările în domeniul psihoterapiei vor juca un rol din ce în ce mai important în
determinarea viitorului procesului psihoterapeutic.95
Recomandări privind îmbunătăţirea, optimizarea acestei cercetări globale sunt furnizate de Paul,
încă din 1967 prin următoarele întrebări: Ce tratament, de către cine, este cel mai eficient pentru această
persoană cu aceste probleme specifice şi aflată sub care set de circumstanţe? Este clar că o precizie din ce
în ce mai mare şi o specificitate, este necesară în acest tip de cercetări. Astfel problema eficienţei
psihoterapiei trebuie să fie divizată pe tipuri de terapie şi pe anumite tehnici, aşa încât rezultatele să fie
cât mai precise. Mai mult decât atât, practicienii care aderă la acelaşi tip de abordare, la aceleaşi tehnici o
fac în modalităţi diferite şi toate acestea trebuie studiate în parte. Rezultatele depind, de asemenea, de
tipul de client şi de problemele pe care acesta le pune la un anumit moment dat.
Aşa cum am văzut, în însuşirea unui stil integrativ în psihoterapie, este important să ne întrebăm
care teorii furnizează o bază pentru înţelegerea dimensiunilor cognitive, ce putem spune despre aspectele
afective şi cum vom aborda dimensiunile comportamentale. Cele mai multe dintre orientările terapeutice
de astăzi se concentrează asupra uneia sau alteia dintre aceste experienţe ale dimensiunii umane. De aceea
atitudinea terapeutică integrativă pare să fie cea mai adecvată. Aceasta presupune studiu asiduu,
capacitate de selecţie şi experienţă practică. Fără să dobândim o cunoaştere temeinică, în profunzime şi cu
acurateţe a acestor orientări şi teorii nu putem să formulăm o sinteză autentică. Simplu spus, nu putem să
integrăm ceea ce nu cunoaştem, aşa cum afirma Norcross şi Newman încă din 1992.
Concluzia centrală este aceea că trebuie să rămânem deschişi faţă de orice teorie, să continuăm să
ne perfecţionăm şi să ne aprofundăm cunoştinţele, să înţelegem cum conceptele cheie ale fiecărei abordări
se potrivesc cu personalitatea terapeutului şi cu problematica clientului. Atunci când vom reuşi să
modelăm un stil terapeutic personalizat, acesta trebuie să fie bazat pe cele mai bune caracteristici ale
câtorva teorii şi acest nu trebuie să fie un proces gata făcut sau finalizat, ci necesită o optimizare continuă.
De asemenea, din perspectiva creştină toate aceste fundamente teoretice sau tehnice şi practice vor fi
raportate la valorile creştine, la voinţa lui Dumnezeu.
Dincolo de luarea în considerare a propriei personalităţi, trebuie să ne gândim la conceptele şi
tehnicile cele mai eficiente pentru categoria de clienţi asupra cărora lucrăm sau asupra unui pacient
specific. Aceasta presupune cunoştinţe, artă, abilitate şi experienţa de a determina care tehnică este cea
mai potrivită pentru un anumit tip particular de problema. De asemenea, presupune arta de a şti când şi
cum să utilizezi o intervenţie terapeutică anume.
Deşi reflectarea asupra propriilor noastre preferinţe este importantă, aceasta trebuie să fie totuşi în
consens cu rezultatele apreciate obiectiv şi echilibrat ale dovezilor ştiinţifice neutre şi care au
aplicabilitate generală. Dezvoltarea unei maniere personale de abordare în practica psihoterapeută şi de
consiliere nu presupune faptul că orice merge. Într-adevăr în această eră a administrării eficiente şi a
raportului dintre cost şi eficienţă precis, preferinţele noastre personale pot să nu fie întotdeauna
157
determinate doar de consideraţii subiective, ci trebuie să ţină seama şi de alte circumstanţe care însă nu
pot fi conjuncturale, ci trebuie dovedite temeinic sub aspect ştiinţific şi uneori chiar administrativ şi
economic.
În practica psihoterapeută a unor pacienţi cu probleme, unele tehnici specifice şi-au demonstrat
eficienţa. Terapia comportamentală, terapia cognitivă, terapia interpersonală şi terapia psihodinamică pe
termen scurt a dovedit în mod repetat succesul în tratarea depresiei. Deşi nu putem sugera adoptarea unei
anumite teorii care nu se potriveşte cu un tip de personalitate, considerentele deontologice ale practicii
terapeutice presupun însuşirea celor mai eficiente proceduri adaptate unui anumit tip de client sau de
problemă.
Noi trebuie să ne confruntăm activ cu următoarele întrebări: În ce împrejurări este potrivit sau etic
să înlocuiesc un tratament dovedit ştiinţific cu un tratament pe care îl prefer personal? Care sunt
consideraţiile care mă pot determina să aplic preferinţele personale sau să utilizez dovezile ştiinţifice? În
această privinţă este util să aplici propria pricepere, experienţă şi înţelegere câştigată în decursul practicii
şi din parcurgerea literaturii.
Mai mult decât atât, trebuie să cântărim asupra orientărilor şi teoriilor care par să aibă cea mai
mare aplicabilitate practică şi care ne ajută să înţelegem situaţia prezentă de viaţă cu care se confruntă
pacientul. Trebuie să luăm în consideraţie schimbările pe em interesaţi să le facem şi care abordări ar
putea să dovedească utilă modificarea anumitor tipuri de gândire specifică, simţăminte şi paternuri
comportamentale. O ocazie bună de a revizui tot ce am învăţat din capacitatea noastră de a stabili relaţii
eficiente cu ceilalţi oameni.
Este important să punem în balanţă trăsăturile personale, atât cele de folos în procesul terapeutic,
cât şi cele care împiedică dezvoltarea unei relaţii terapeutice şi de lucru cu pacienţii noştri. Unele întrebări
pe care ar trebui să ni le punem sunt: Ce am învăţat din propriile trebuinţe personale şi cum par să
funcţioneze în relaţia terapeutică? Ce ştiu în legătură cu propriile valori şi atitudini, convingeri şi cum pot
fi puse în slujba pacientului sau cum pot acestea să constituie un obstacol în eficienţa relaţiei terapeutice
şi a rezultatelor procesului terapeutic? Ce paşi trebuie să fac pentru a-mi creşte şansele de a deveni un
terapeut mai eficient?
După ce am parcurs aceşti paşi semnificativi privind profilul nostru personal şi stilul terapeutic
este important să vedem experienţele şi ce am învăţat din procesul terapeutic şi de consiliere. Poate fi
utilă identificarea unei teorii particulare pe care s-o adoptăm ca fundament de bază în stabilirea propriei
perspective în teoria şi practica consilierii. Cu siguranţă că pentru psihoterapeutul şi consilierul creştin,
singura concepţie şi filosofie care poate constitui fundamentul oricăror abordări subiacente sau
supraiacente este concepţia şi filosofia creştină.
În acest proces de selectare, asimilare şi decizie asupra stilului terapeutic trebuie să înţelegem : 1.
Presupunerile şi preconcepţiile noastre subiacente; 2. Concepţiile majore; 3. Obiectivele terapeutice; 4.
Relaţia terapeutică şi 5. Tehnicile şi procedurile pentru care optăm. Fiecare din orientările terapeutice are
şi contribuţii majore, dar şi limite fundamentale.
Scrutarea viitorului. În mod tradiţional, consilierea a fost împărţită în trei domenii: terapeutică,
preventivă şi educativă. Consilierea terapeutică implică ajutorarea oamenilor care au de-a face cu
probleme existenţiale ale vieţii. Consilierea preventivă caută să stopeze agravarea problemelor şi previne
apariţia altora. Consilierea educativă implică consiliere în transmiterea principiilor sănătăţii mentale la
grupuri şi colectivităţi cât mai largi. Este imposibil de estimat procentajul în care un consilier creştin este
implicat în fiecare din aceste domenii, dar consilierea terapeutică constituie procentajul major care umple
timpul şi consuma energia consilierului. Şi totuşi sub aspect creştin şi social, activitatea preventivă şi
educativă este de reală importanţă, chiar dacă rezultatele nu se văd imediat.
Cu câţiva ani în urmă un comitet al Asociaţiei Psihologice Americane a recomandat aceste trei
tipuri de consiliere şi a spus că importanţa lor ar trebui să fie schimbată, şi anume punând cel mai mare
accent pe consiliere educaţională, apoi prevenţie şi în ultimul rând pe consilierea terapeutică de reabilitare
şi recuperare.
158
 Consilierea creştină este o sarcină dificilă, dar deosebit de promiţătoare şi fructuoasă. Ea implică
dezvoltarea unor trăsături de personalitate terapeutice, însuşirea unor abilităţi, sensibilitate faţă de oameni
şi înţelegerea procesului consilierii, o stare de vigilenţă faţă de pericole, o însuşire în profunzime a
adevărurilor Sfintei Scripturi sensibilitate şi o atitudine de supunere faţă de călăuzirea Duhului Sfânt.
Consilierea poate fi discutată şi abordată într-o carte, dar nu poate fi învăţată numai din cărţi.
Pentru a deveni un consilier creştin bun, trebuie să ne consacrăm lui Hristos, trebuie să parcurgem o
perioadă de instruire practică, cu supervizare şi călăuzirea unui consilier experimentat şi să exersăm noi
înşine ajutorarea oamenilor cu probleme.

159
 6. Procesualitate terapeutică psihodinamică
Psihoterapia de esenţă creştină ca orice psihoterapie trebuie văzută din perspectiva relaţiei, a
procesului şi a conţinutului.96 În trecut s-a pus un mare accent asupra conţinutului. Recent sublinierea a
fost mutată asupra procesului, asupra a ceea ce are loc în cadrul persoanei, înlăuntrul terapeutului,
interacţiunile dinamice şi tranzacţiile dintre terapeut şi pacient.
Psihoterapia este o intervenţie în procesul vieţii unei persoane cu scopul de a rezolva conflictele
lăuntrice şi de a promova dezvoltarea şi creşterea acesteia. Experienţa fixaţiei este centrală în acest
concept. Acesta conţine ideea că un conflict emoţional blochează procesul normal de dezvoltare al
personalităţii şi într-un fel sau altul distorsionează acest proces al maturării şi adaptării. Procesul
terapeutic este frecvent confundat cu alte experienţe care promovează creşterea. Experienţa dragostei
autentice în familie sau a unei acceptări profunde în cadrul comunităţii, al bisericii poate stimula creşterea
personală în domeniile fără un conflict sever. O analogie poate fi făcută cu clădirile au linii arhitecturale
moderne şi armonioase pe trei din feţele lor, dar cea de-a patra este distorsionată şi slabă, arătând o
urâţenie, o sluţenie teribilă.
Este frecventă observaţia prin care un student, arată semnele unui conflict interior care îi grevează
dezvoltarea purtand sechelele experienţelor din familie, in profesie, în relaţiile sale si care sunt ignorate.
Totuşi, după zece sau cincisprezece ani de slujire, acest punct slab al personalităţi se dezvoltă şi se
manifestă ca o depresie, un comportament nevrotic sau handicap sever.
Procesul de convertire religioasă a fost utilizat ca o tentativă de a rezolva conflictul. Observaţiile
au arătat că dificultăţile sau sechelele de origine psihică nu pot fi rezolvate doar printr-o soluţie de natură
spirituală. Conflictul va ieşi la iveală în alte zone şi se va manifesta surprinzător când te aştepţi mai puţin.
Unii se străduiesc o viaţă întreagă să-şi rezolve conflictele interne şi defensele, promovând aspecte
pozitive în relaţiile interumane sau în psihoterapie.
Utilizăm expresia conţinut pentru a indica faptele şi interpretările intelectuale ale acestora care
sunt parte din procesul comunicaţional. “Mama este o femeie minunată” este un conţinut. Dacă terapeutul
răspunde: “Ce ai găsit minunat la ea?” acesta este tot conţinut. Dincolo de vorbe, terapeutul poate detecta
o atitudine defensivă. Pacientul poate simti nevoia de a-şi idealiza mama, de a se apăra împotriva mâniei
faţă de ea. Acesta este proces deja. În acelaşi timp, o persoană poate avea trebuinţa să se apere de
simţăminte de mânie pe care le are faţă de terapeut spunând, “Sunteţi într-adevăr cel mai bun”. În genere,
multe complimente de felul acesta sunt adresate pastorilor, medicilor sau asistenţilor sociali. Ei
încurajează astfel de complimente. Acesta este un proces.
În spatele tuturor comunicărilor cu conţinut verbal, procesul vieţii face şi determină caracterul
persoanei, al terapeutului şi interacţiunea dintre ei îşi găseşte expresia. În mare măsură aceste aspecte pot
fi inconştiente pacientului, dar terapeutul trebuie să fie conştient de ele şi trebuie să il ajute să devină
conştient. Sarcina terapeutului este aceea de a simţi încotro se îndreaptă schimburile dintre el ca terapeut
şi persoana pacientului, să ştie momentul în care să intervină în legătură cu ceea ce se întâmplă.
Procesul are de-a face cu o interacţiune imediată sau tranzacţia dintre pacient şi psihoterapeut şi
este o cale cu două sensuri. Terapeutul trebuie să se întrebe tot timpul ce se întâmplă în interiorul
persoanei, în interiorul lui însuşi şi între ei, ce procese se află în spatele comunicării interpersonale. Un
alt mod de a spune lucrul acesta este acela de a-i focaliza atenţia asupra a ceea ce se întâmplă acum în
cabinetul terapeutic.
Poate că persoana vorbeşte despre relaţiile sale cu mama când era copil, dar ce se află în spatele
acestei relatări? Este o tentativă seriosă de a înţelege această relaţie şi cum răspundea el acesteia? Îşi
blamează mama pentru mizeria în care se găseşte sau caută să evite responsabilitatea? În faptul că
vorbeşte despre mama sa este doar un subterfugiu de a scăpa uşor şi face lucrul acesta pentru a evita un
material mult mai dureros? Spune el terapeutului aceasta deoarece vede în el o altfel de mamă? Ce se
întâmplă când terapeutul aduce în discuţie situaţia prezentă şi îl întreabă în ce măsură relaţia lui cu mama
are de-a face cu problemele prezente? Încearcă persoana să evite lucrul acesta prin intelectualizare, prin
schimbarea subiectului, prin ignorarea întrebării sau prin alt subterfugiu? Caracterul răspunsului
160
pacientului se manifestă aici, acum şi el este un factor determinant în procesul terapeutic. Multe alte
ilustraţii de acest fel pot fi oferite.
Aspectul cel mai important este al conţinutului care se află în spatele comunicării verbale, ca
proces ce are loc şi care îşi exprimă dinamica manifestând şi punând în evidenţă problemele şi
simptomele pentru care persoana caută terapia. Dacă sunt înţelese de către terapeut şi descoperite cu
abilitate, toate aceste evenimente dezvăluie procesele fundamentale ale vieţii, interacţiunile şi tranzacţiile,
conflictele, simţămintele şi defensele care crează problemele pentru care pacientul se adresează
psihoterapiei. Aceasta trebuie să fie punctul de focalizare al psihoterapeutului şi răspunsul său terapeutic.
Credibilitatea psihoterapeutului. Venind prima dată în contact, în relaţie, fie că lucrul acesta are
loc în cabinet, în comunitate, la spital, la telefon sau oriunde în altă parte, chestiunea iniţială este
capacitatea psihoterapeutului de a comunica că este o persoană de încredere şi capacitatea persoanei de a
răspunde cu suficientă încredere faţă de procesul terapeutic care trebuie stabilit. Lipsa unei încrederi
autentice, de o parte sau de alta, conduce la blocarea procesului de dezvoltare sau la manipulare care e
desemnată să prezerve un simţământ de pseudosecuritate. E ca şi cum persoana ar spune: “dacă pot să te
controlez, nu trebuie să mă tem de tine”. Într-un astfel de proces, de tip de relaţie, nu va exista nici-o
terapie.
Terapeutul, pastorul, medicul, asistentul social, poate dezvolta nenumărate contacte şi relaţii în
care poate fi dezvoltată încrederea sau neîncrederea. Maniera în care relaţionează cu oamenii în timp de
criză, necazuri şi tulburări, atitudinea sa de la amvon, felul în care conduce situaţii administrative,
contactele întâmplătoare, pot să inspire un simţământ de încredere care consolidează relaţia terapeutică pe
o bază excelentă.
Pe de altă parte, şi reciproca poate fi valabilă. Această situaţie poate fi o sursă de anxietate sau de
ocazii creative pentru psihoterapeut. Rolul, prestigiul, statutul social al terapeutului poate să dezvolte o
bază minimă de încredere confirmată de relaţia reală sau dimpotrivă. Pacienţii cu personalităţi diferite,
unii sensibili, senzitivi, suspicioşi, alţii încrezători. Unii tind către naivitate, dar şi superficialitate
infantilă, alţii manifestă maturitate şi responsabilitate.
Încrederea înseamnă că persoana se simte asigurată în relaţie, crede că nu va fi rănită, aşa cum i
s-a întâmplat cu alte persoane în trecut şi este gata şi capabilă să lucreze în cadrul acestei relaţii
terapeutice. Pentru psihoterapeut credibilitatea înseamnă că este capabil să fie autentic în cadrul acestei
relaţii, să pună valorile terapeutice, profesionale şi spirituale în relaţia cu această persoană şi că în
procesele fundamentale ale vieţii este de încredere, acordând în acelaşi timp un grad de libertate acelor
dimensiuni ale vieţii pe care pacientul le determină. Fără o măsură de credinţă nu poate exista
psihoterapie creştină. Comunicarea terapeutică va inspira încredere în el ca persoană. Aceasta include,
atât procesul, cât şi conţinutul comunicării.
În prima sesiune sau porţiunea iniţială a procesului terapeutic, trebuie discutate aspectele de
încredere în mod deschis. Pentru unele persoane este foarte dificil să exercite încrederea în procesul şi în
persoana terapeutului, deoarece nu au fost capabili să înveţe încrederea în primele experienţe ale
copilăriei, având trăiri frustrante. Alţii exercită încrederea fără nici o problemă şi nici măcar nu este
necesar să fie adusă în discuţie. În orice caz, aspectul încrederii este acela care prelungeşte cel mai mult
procesul terapeutic.
De asemenea, motivaţia pentru terapie trebuie explorată în prima sesiune. Întrebarea este: ce îl
face pe pacient să vină la acest terapeut şi în acest moment? Modalitatea de a găsi răspunsul: este simplu
să întrebi şi să asculţi cu atenţie nuanţele răspunsului. Este cumva răspunsul dorinţa de dependenţă
magică faţă de terapeut, de autoritatea şi caracterul său de expert? Acest aspect nu cere o discuţie lungă
din partea terapeutului. O clarificare mai elaborată o cere chestiunea intelectualizării şi ocazia de a-şi
clădi defensele legate de aceste aspecte. Procesul terapeutic autentic va avea de-a face cu motivaţiile sale
reale, nu cu explicaţiile pe care le dă.
Legământul contractual. În Sfânta Scriptură conceptul de legământ are rezonanţe profunde.
Sigur că în relaţia terapeutică acesta se referă la aspectele juridice, legale ale calităţii relaţiei dintre
161
terapeut şi pacient, drepturile şi obligaţiile fiecăruia, aşa cum le înţeleg cei doi şi cum pot fi stabilite de
comun acord. În cadrul acestui proces, terapeutul trebuie să clarifice competenţele sale şi aşteptările din
partea pacientului, să afirme clar ce este pregătit s-ofere şi ceea ce nu poate să facă. Toate lucrurile
acestea trebuie precizate pentru a evita neînţelegerile. Va trebui stabilită durata întâlnirii, responsabilităţile
pacientului. În nici o împrejurare psihoterapeutul nu trebuie să promită vindecarea sau soluţionarea
problemei pacientului, altfel acesta poate să fie frustrat la un moment dat şi să pretindă că nu şi-a
îndeplinit promisiunea.
În cadrul discuţiei contractuale, nu vor fi ridicate chestiuni conexe şi nici nu va fi descris procesul
terapeutic în detaliu. Trebuie totuşi adusă suficientă clarificare şi, fără să vinzi o descriere a terapiei,
trebuie mai degrabă să inspiri încredere, astfel încât să-şi împărtăşească problemele şi dificultăţile.
Un alt motiv pentru necesară o înţelegere clară este că relaţia odată stabilită este dificil de
schimbat. De pildă, dacă terapeutul face greşeala să gratifice trebuinţele de dependenţă ale pacientului de
la prima întâlnire prin sfaturi şi sugestii, acesta va insista să fie gratificat în acest sens şi va dezvolta în
continuare dependenţă. Dacă dimpotrivă, descoperă că poate să controleze procesul terapeutic încă de la
primul interviu, va insista în continuare să pretindă control şi procesul terapeutic va fi compromis.
Dacă de la prima sesiune terapeutul îi va permite să depăşească un interval, durata stabilită a
şedinţei, pacientul va avea tendinţa să facă lucrul acesta şi mai târziu. Un contract clar şi ferm, este
contractul pe baza căruia terapia poate progresa. Aceasta se aplică atât terapeutului cât şi pacientului. De
pildă pacientul are dreptul la întâlniri la o anumită dată, la o anumită oră şi într-un anumit loc. Dacă nu
poţi oferi aceste precizări şi să le respecţi, atunci mai bine nu te angajezi în procesul terapeutic. În situaţia
în care devine necesară schimbarea unei anumite date sau a unui anumit ritm în terapie, aceasta trebuie
stabilit de comun acord între ambele părţi.
Nerespectarea contractului poate să fie o formă de rezistenţă din partea terapeutului sau mai
frecvent din partea pacientului. În esenţă, aranjamentul contractual este unul în termeni de timp, loc,
plată, dacă există o formă de plată, pe baza aşteptărilor şi responsabilităţilor ambelor părţi. După prima
sesiune sau cel târziu după a doua, pacientul va avea un simţământ clar asupra a ceea ce i se cere, sau
dacă a obţinut oarecare alinare a suferinţei sale.
Autoobservarea, autodezvăluirea este fundamentală, pentru că numai în felul acesta devine
conştient în mod progresiv de felul în care poate să facă faţă simţămintelor şi cum să relaţioneze cu
ceilalţi. Orice tendinţă şi de a aborda pe ceilalţi sugerând că sunt responsabili pentru condiţia sa, este
nefructuoasă şi va fi interpretată ca rezistenţă. Trebuie ajutat să-şi accepte responsabilitatea pentru propria
condiţie şi simţăminte. Va fi amabil ghidat înapoi către sine într-o manieră care să-l încurajeze să
vorbească despre motivaţii şi defense.
Autoobservarea sau introspecţia şi comunicarea gândurilor şi simţămintelor este un proces dificil
deoarece persoana poate să nu dorească să se cunoască sau să fie cunoscut de către altul. Să fii cunoscut
sau să ştii să te cunoşti, înseamnă să fii confruntat cu o decizie in legatura cu ce nu trebuie să faci cu tine
însuţi. Poate apărea o atitudine ambivalentă în acest sens, dorind să spună câte ceva, şi totuşi reţinându-se
pe de altă parte. În acest proces este necesar să fie asistat şi ajutat să-şi cunoască simţămintele, să-şi
clarifice această ambivalenţă. El doreşte pe de o parte să fie descătuşat de tensiunile şi suferinţa lăuntrică,
dar se teme să vorbească despre sine şi să devină vulnerabil.
Empatia – să aduci acest aspect timpuriu în procesul terapeutic – trebuie mai degrabă demonstrat
decât discutat. Prin atitudinea şi maniera sa, terapeutul va demonstra persoanei preocuparea de a-i acorda
înţelegere, a-i soluţiona conflictele şi a-l ajuta în procesul vindecării. Nu există nici un substitut pentru a
fi autentic în această privinţă. Aceasta presupune cunoasterea persoanei mai mult decât în termeni
psihologici sau teologici, mai mult decât a şti ceva despre el, mai mult decât cunoştinţă, înseamnă o
modalitate directă de cunoaştere, o deplină acceptare şi afirmarea celuilalt ca personalitate distinctă.
Empatia este capacitatea de a simţi ceea ce simte celălalt în timp ce îţi menţii obiectivitatea şi
chiar eşti conştient de propriile simţăminte, fiind centrat pe cel din faţa ta. Aceasta presupune deschidere
şi sensibilitate faţă de ceilalţi, capacitatea de a fi conştient de felul cum se simt, de ceea ce au nevoie, să
162
intri în pielea sau în pantofii (galoşii, şoşonii) – cum spun anglo-saxonii – celuilalt, capacitatea de a
înţelege cum se simte în prezenţa altcuiva.
Simţămintele terapeutului pot fi de contratransfer şi acestea vor fi discutate. În orice caz, el
trebuie să ştie suficient de multe despre sine pentru a cunoaşte originea simţămintelor sale ca terapeut.
Procesul tranzacţional în terapie nu înseamnă satisfacerea simţămintelor, ci înseamnă şi răspunsul
terapeutic la aceste simţăminte. Aceasta presupune sensibilitate şi un proces care trebuie să aibă loc în
spatele comunicării verbale aparente.
Psihoterapeutul creştin are la îndemână un prototip scripturistic despre acest tip de sensibilitate. El
se găseşte în fragmentele din Psalmi, cum sunt cele din Ps. 139 unde Dumnezeu este descris ca fiind
foarte apropiat şi intim, având o cunoştinţă directă şi înţelegând omul, prezenţa sa, nu cu scopul de a crea
vinovăţie sau de a pedepsi, ci pentru a oferi răscumpărare. De asemenea, marele poem al dragostei din
1Cor. 13, în care Pavel, sub inspiraţie divină, vorbeşte despre experienţa în care cunoştinţa şi înţelegerea
parţială din prezent va deveni o cunoaştere deplină şi autoînţelegere, aşa cum suntem si vom fi pe deplin
înţeleşi.
Aceasta este cunoaşterea empatică şi această autoînţelegere ajută persoana să fie conştientă de
resursele sale lăuntrice care nu pot fi puse în valoare şi făcute disponibile decât în procesul terapeutic.
Există o mare diferenţă între conţinutul verbal al comunicării religioase şi procesele subiacente ale
experienţei religioase.
Sistematizarea datelor anamnestice Criterii diagnostice psihodinamice. Aşa cum am arătat,
anamneza trebuie să decurgă într-o atmosferă terapeutică şi răscumpărătoare, nu în una critică de judecată
sau într-o atmosferă lipsită de preocupare. Rămâne sarcina de a evalua şi de a organiza materialul adunat.
Ne vom ocupa mai departe de criteriile după care putem face această sistematizare a materialului în
folosul diagnozei şi evaluării. Procesul asupra cărora va trebui să ne concentrăm sunt relaţia individului
cu sine însuşi şi cu mediul său imediat.97
Testarea realităţii. Cele mai multe discuţii privind procesele eului stabilesc faptul că testarea
realităţii este una din funcţiile sale primordiale. Acesta se referă de obicei la procesul prin care o
persoană relaţionează cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare, maniera în care o face, mai bine sau mai
rău. Eul psihologic are funcţia de a evalua mediul extern, astfel încât persoana să găsească satisfacţia
trebuinţelor sale lăuntrice, într-o manieră adaptativă faţă de ocaziile, solicitările şi interdicţiile mediului.
Mediul extern include mediul natural şi cel social, semenii, cultura, cu tot ceea ce produce: satisfacţie,
frustrare, amânare, etc. ca şi lumea naturală. În genere, oamenii tind să neglijeze relaţiile interdependente
dintre ei şi mediul natural.
Psihoterapeutul va fi conştient şi de un alt nivel al semnificaţiei expresiei realitate. El va fi
preocupat de conceptul realităţii ultime, adică relaţia pe verticală, cu Dumnezeu. Pentru o persoană
religioasă, există o realitate de deasupra şi de dincolo mediului imediat, o realitate a dragostei şi a Legii,
care pune anumite condiţii şi , de asemenea, o sursă de har susţinător. Credinţa religioasă este o mărturie
a relaţiei dintre Realitatea ultimă, mediul extern şi lumea lăuntrică a individului. Aceste relaţii pot fi o
sursă de tensiune pronunţată, dar pot fi şi o sursă de tărie şi pace. Avem de-a face cu înţelegerea sau
insight-ul a ceea ce poate fi cunoscut numai prin credinţă şi care nu poate constitui subiectul unor
verificări ştiinţifice.
Cei care insistă că realitatea este constituită doar din acele aspecte subiect de verificare
ştiinţifică, tind să nege validitatea preocupărilor faţă de realităţile ultime. Această problemă nu trebuie să
constituie o barieră practică pentru psihoterapia creştină.
Primul pas în testarea realităţii indiferent de nivel, este propria percepţie a realităţii, şi această
percepţie trebuie să aibă aceeaşi calitate la ambele nivele. Percepţia nu este controlată de realitatea
percepută. Personalitatea celui care percepe, simţămintele, atitudinile, modelele de răspuns, defensele,
calităţile personale fundamentale, cum ar fi dependenţa de mediu sau răzvrătirea împotriva sa, au o
influenţă puternică asupra calităţii percepţiei. Aceasta este expresia capacităţii organismului de a

163
funcţiona ca un întreg şi a capacităţii eului de a căuta să-şi menţină procesul de integrare şi
completitudine.
Maniera în care persoana eşuează să realizeze lucrul acesta, conduce la procese patologice, la
boală. Aceasta va fi relevat în interpretări asupra realităţii pe care psihoterapeutul va trebui să le
recunoască ca fiind distorsiuni. Persoanele deprimate vor avea o viziune pesimistă asupra realităţii.
Persoanele paranoide vor vedea realitatea ca ameninţătoare. Persoanele naive vor vedea realitatea ca fiind
confuză şi vor dori să se retragă.
În toate acestea, funcţionarea ca un întreg, oferă punctul de vedere util asupra chestiunii dacă
religia, utilizată în procesul de diagnostic, poate să reveleze percepţia persoanei asupra lui însuşi, asupra
realităţii imediate şi asupra realităţii ultime. Întotdeauna există o relaţie între condiţia lăuntrică a
persoanei şi percepţia asupra lumii exterioare. Concentrarea asupra concepţiei despre lume şi existenţă
este controlată din interior.
Relaţia dintre factorii de personalitate şi calitatea percepţiei realităţii poate fi o problemă pentru
psihoterapeutul creştin. Percepţia asupra realităţii poate fi distorsionată de experienţele trecutului, de
tendinţe personale şi de obiective de viitor. De asemenea, el poate utiliza fie teologia, fie psihologia,
pentru a-şi reîntări propriile percepţii într-un mod intelectualist. Acestea îl pot conduce la o interpretare
eronată sau îl fac incapabil să înţeleagă cum percepe realitatea pacientul.
Aceasta este problema contratransferului şi unii terapeuţi încearcă să rezolve această problemă
acţionând sau pretinzând că o fac ca şi cum şi-ar nega propriile percepţii şi ar lucra în cadrul perceptiv al
pacientului. Dar aceasta nu este decât o autoînşelare, risc care priveşte şi pacientul. Aceasta nu poate avea
drept rezultat decât un alt tip de contratrasfer dăunător fiecăruia dintre cei doi poli, psihoterapeut şi
pacient.
Problemele legate de interpretare vor fi discutate mai târziu, dar într-o manieră competentă,
terapeutul trebuie să confrunte adesea persoana pacientului cu ceea ce este, evident, o distorsiune a
realităţii. Din punctul de vedere al unui psihoterapeut creştin, mai ales al unui pastor, aceasta poate să se
extindă asupra realităţii religioase, şi aceasta este o problemă specială în psihoterapia de orientare
creştină. Orice tip de psihoterapie creştină reclamă un nivel substanţial de sănătate a terapeutului,
spirituală, psihologică, socială şi, în genere, la toate nivelele de funcţionare a fiinţei umane.
Testarea realităţii poate fi considerată, în termenii experienţei cotidiene – cum înţelege persoana
gratificaţiile oferite de mediul imediat, le acceptă sau se teme de ele? Cum percepe simţămintele de
interdicţie sau restricţie din partea mediului, ocaziile de creştere pe care acesta i le oferă? Îşi neagă
experienţele de dezvoltare şi creştere?
O persoană poate să se plângă că nu este iubit de familie; a testat el acest aspect al propriei
realităţi şi aceasta este concluzia la care crede că a ajuns? Este posibil să se teamă de dragoste, de oferirea
şi primirea dragostei. O defensă comună legată de teama de dragoste, este să-i percepi, pe semenii tăi, pe
cei foarte apropiaţi, ca nefiind iubitori faţă de tine, în timp ce aceştia trăiesc şi simt în mod real.
Un altul poate să simtă că restricţiile societăţii sunt complet nedrepte şi că îl împing pe către
tulburări serioase, când de fapt el nu este subiectul nici unei constrângeri mai importante decât cele la
supuşi şi ceilalţi, o experienţă denaturată subiectiv, din partea sa. Cineva ar putea crede că realitatea nu
este decât un sân gras la care este chemat să sugă, să fie răsfăţat şi să se îndoape, să-şi permită să-l
abandoneze în orice moment.
Cunoştinţe solide de psihopatologie îl vor ajuta pe psihoterapeut să stabileasca tipurile de
percepţie distorsionată ce reies din simţămintele şi defensele pacientului îl vor ajuta să le sesizeze atunci
când se manifestă şi cum pot fi abordate terapeutic. Aceste aspecte sunt valabile şi atunci când persoana
nu manifestă distorsiuni psihopatologice grosolane, şi sunt doar tendinţe aflate oarecum la graniţa
realităţii.
Lumea lăuntrică a unei persoane este o parte din realitatea sa. Cum îşi evaluează pacientul
simţămintele, gândurile, impulsurile, dorinţele? În cazul în care doreşte ceva, poate să şi dobândească, sau
dimpotrivă, ceea ce îşi doreşte neagă? Este capabil să negocieze până la un anumit punct şi să accepte
164
compromisuri, nu asupra principiilor, ci asupra situaţiilor complexe din viaţă? Cum îşi rezolvă dilemele?
Îşi supraestimează expresiile de mânie sau se teme de pulsiunile agresive şi exprimarea deschisă?
O parte din testarea realităţii implică semnificaţiile şi valorile pe care şi le însuşeşte şi, în măsura
în care le trăieşte în practică, aceasta include un anumit nivel de înţelegere de sine, ca şi conştiinţă a
propriilor procese psihice şi a relaţiei dintre sine şi lumea sa.
Utilizarea limbajului, de asemenea, este o modalitate de percepţie şi evaluare a realităţilor psihice
ale pacientului ca şi viziunea sa despre lume, ceea ce este revelat şi ceea ce este ascuns de către pacient.
Aceasta înseamnă că pentru diagnoza psihoterapeutică există trei aspecte ale realităţii care trebuiesc
examinate:98
1. Conceptul pacientului asupra realităţilor ultime şi felul cum funcţionează acesta în viaţa sa
2. Realitatea privind lumea exterioară, obiectivă, a mediului natural şi social
3. Propria sa lume lăuntrică, subiectivă, sinele, eul sau spiritul său.
Religia a fost întotdeauna preocupată de cultivarea trăirii şi a vieţii lăuntrice. Psihologia
transpersonală şi a unificării are tendinţa de a unifica în mod spiritualist realităţile lăuntrice cu realităţile
ultime, transcedentale, ceea ce este o gravă eroare care neagă obiectivitatea existenţei reale şi personale a
unui Dumnezeu ca şi Creator, Susţinător şi Mântuitor.
Din partea pacientului, o anume subliniere a aspectelor intelectuale ale religiei tinde să neglijeze
sau să nege simţămintele şi luptele lăuntrice ale acestuia. Uneori este adevărat reversul: există în cultura
seculară persoane care acordă o mare importanţă simţămintelor şi intimităţii, pentru a nega atât realităţile
ultime, cât şi realităţile lumii exterioare.
Una dintre cele mai dificile probleme ale omului modern este aceea de a menţine simţământul
completitudinii, integralităţii în toate aspectele vieţii, acordând o importanţă echilibrată, corectă şi
experimentând o relaţie integrală a tuturor acestora. Deoarece psihoterapia creştină are de-a face cu
persoana în integralitatea ei, diagnoza şi evaluarea pentru această experienţă, trebuie să înţeleagă
persoana în totalitatea sa, să integreze toate datele elementare sau particulare dobândite pe parcursul
anamnezei.
Mai mult, psihoterapia creştină trebuie să-l ajute pe pacient să facă faţă problemelor lăuntrice şi
spirituale. Din acest motiv, extindem conceptul de testare a realităţii. Psihoterapia creştină este preocupată
să ajute persoana să se dezvolte, să-şi dezvolte credinţa, speranţa şi dragostea, nu doar un tip de adaptare
la realitatea externă, care poate fi o conformitate sau o adaptare câştigată cu preţul sacrificiului integrităţii
lăuntrice, a creşterii şi creativităţii. Mulţi psihoterapeuţi seculari se străduiesc să atingă astfel de
obiective, încât diferenţe majore pot exista în metodologia şi formularea diferitelor şcoli. Sub aspectul
psihoterapiei creştine, va trebui să aplicăm regula biblică: “după roadele lor îi veţi cunoaşte” Mat.
7,16-20.
Modalitatea în care un pacient îşi utilizează religia în economia psihică este o parte importantă a
înţelegerii capacităţii sale de testare a realităţii. De pildă, un tânăr pretindea că trăieşte sub har, şi
psihoterapeutul a devenit suspicios la această subliniere supralicitantă. Făcând investigaţii terapeutice,
anamnestice, a constatat că tânărul practica, sub diferite forme, tulburări de orientare sexuală, insistând în
continuare că trăieşte sub un “har ieftin” (Bonhoefer), în sensul uman şi peiorativ al expresiei. El utiliza
religia ca o manieră de a distorsiona percepţia asupra tulburărilor de orientare sexuală, parte din realitatea
sa. Capacitatea de a-şi evalua comportamentul era extrem de precară, în termenii experienţei religioase de
fiecare zi. Eul său era aservit impulsurilor fireşti.
Alţii pot utiliza religia într-o manieră opusă, ca mijloc de raţionalizare a unei vinovăţii exagerate
şi autopedepsire, departe de realitate şi excesivă. Un alt pacient poate utiliza religia pentru a-şi justifica
controlul asupra familiei, dincolo de orice atitudine rezonabilă, şi solicitată de situaţia în sine.
Este frecvent modul în care oamenii utilizează religia ca să-şi exprime impulsurile de
omnipotenţă sau dorinţele magice şi care nu sunt decât forme de distorsiune a spiritualităţii şi
religiozităţii cuiva. Ei pot avea concepte naive despre Dumnezeu prin care încearcă să întreţină o

165
personalitate imatură, evitând o evaluare realistă şi chemarea lui Dumnezeu de a se dezvolta şi maturiza
spiritual.
Pe de altă parte, nenumărate persoane utilizează religia ca mijloc de testare a propriilor atitudini,
comportamente, şi de a-şi evalua relaţiile cu semenii sau cu mediul, în mod onest. Cei care reuşesc să
progreseze către o atitudine matură vor utiliza religia ca suport în acest sens. Alţii vor găsi stimulare
pentru dezvoltare, creştere şi maturizare în religie, în timp ce motivaţia pentru reforme sociale poate să
sporească din defense nesănătoase în alţii.
Adevăratul profet cu virtuţi sociale şi spirituale, este o persoană care utilizează atât capacităţile
lăuntrice cât şi cele spirituale, religioase, pentru a se sensibiliza faţă de trebuinţele umane, a înţelege
condiţiile pe care le reclamă procesul schimbării avand curajul să adopte aceste măsuri necesare.
Psihoterapeutul creştin va căuta evidenţele unor aspecte şi procese sănătoase, ca şi modalitatea
creativă de a utiliza religia. El va trebui să nu uite niciodată că există persoane care testează şi resping
multe din valorile mediului lor, nu din cauză că sunt bolnavi, ci pentru că acceptă valorile ultime şi
universale. Oamenii care au convingeri religioase sănătoase, reuşesc de obicei, să utilizeze acest sistem de
valori pentru a-şi pune viaţa în ordine şi a trăi cu adevărat restructurarea şi armonizarea cu ei înşişi, cu
mediul şi cu Dumnezeu.
Persoanele autentic religioase pot să utilizeze dedicarea lor faţă de valorile ultime şi universale ca
mijloace prin care fac faţă realităţii de fiecare zi şi care să-i conducă într-o comuniune cu realitatea
răscumpărătoare a lui Dumnezeu, mergând zilnic cu El, ca Enoh. Şi pot realiza lucrul acesta parcurgând
experienţe triste, frustrante, suferinţă şi chiar moarte. Este dificil de înţeles pentru cei care nu au
experimentat acest tip de relaţie şi de realitate, cum pot aceştia să ajungă la o astfel de performanţă
spirituală.
Am vorbit despre mândrie ca despre o categorie foarte importantă din schema tradiţională a
diagnosticului psihoterapeutic. Mândria este un eşec în testarea realităţii, în testarea privind propria
persoană, propria lume şi valorile ultime. Este un fel de inversiune a realităţii. Este expresia narcisismului
şi omnipotenţei. În experienţa socială şi clinică, poate să se manifeste ca o persoană care îşi exaltă
propriul eu şi înţelege orice aspect al realităţii ca fiind ceva asupra căruia are dreptul să-l controleze.
Psihoterapeutul creştin va constata că mulţi oameni suferă din cauza mândriei, de depresie, că se
degradează, îşi exaltă poziţia ca fiind cei mai mari păcătoşi. Există multe forme de manifestare a mândriei
care apar incluzând şi alte păcate capitale. Mândria determină victima să creadă că nu are nevoie de
schimbare şi respinge orice ajutor care ar putea s-o conducă către sănătate şi salvare. Nu poate să se
încreadă suficient în altcineva, să se pună în situaţia de a fi ajutat sau salvat printr-o relaţie terapeutică şi
mântuitoare.
Mândria psihoterapeutului poate, de asemenea, să conducă la simţăminte de supraîncredere în
sine, că poate să ajute pe oricine, că este omnipotent, să nege faptul că are limite şi că el însuşi se
confruntă cu probleme dificile, sau dimpotrivă, se manifestă arbitrar şi dictatorial.
Răspunsul religios la problema mândriei este un fel de golire de sine. Aceasta este modestia,
umilinţa autentică, baza pentru adevărata evaluare a realităţii la toate nivelele, acompaniată de un autentic
sacrificiu de sine. Numai o încredere şi o consacrare profundă poate să conducă către acest ideal.
Terapeutul nu poate să ceară acest lucru din partea altor persoane, ci va constata că cei care realizează
acest nivel înalt de împlinire sunt foarte rari. Fără o măsură reală a umilinţei din partea terapeutului
însuşi, nu va fi decât un robot mecanic, sau mândria sa ar putea fi distructivă şi pentru ceilalţi.
Adevăratul lider religios cu virtuţi psihoterapeutice, va fi unul care-şi va ajuta semenii să-şi
descopere propria durere şi mândrie, le va dezvălui imaginea unei persoane de care au nevoie şi care
poate să se constituie într-un sprijin, într-un suport în lupta cu păcatul.

166
 Impulsurile şi controlul. Un alt aspect al funcţionării eului, important în evaluarea şi
diagnosticul psihoterapeutic creştin, este maniera în care persoana face faţă impulsurilor şi simţămintelor
sale vitale. Conceptul biblic asupra spiritualităţii include şi elementele de putere, impulsuri, instincte,
alegere a scopurilor sau valorilor. Dorinţele şi aspiraţiile sunt motive care reprezintă puterea şi aspectele
dinamice din spatele unui comportament virtuos, sau dimpotrivă, a păcatelor capitale sau fatale. Ele
reprezintă un factor major în producerea tulburărilor psihice, emoţionale, de orice tip. De asemenea, pot fi
o resursă puternică pentru viaţă creativă, aşa cum sunt definite de Ap. Pavel ca roade ale Spiritului, în
Gal. 5,22.23
O chestiune centrală este ce a controlului sau direcţiei. Pentru cei descrişi în Noul Testament ca
fiind posedaţi de demoni, sunt persoane care au pierdut controlul, în opinia lui Wise. Aici se află resursele
puterii şi protecţiei din afara individului, în forţe exterioare. Psihologia modernă încearcă să aducă aceste
forţe în interiorul persoanei şi vede în aceste probleme ca fiind conflictualitatea forţelor din lăuntrul său.
Această idee nu este străină de gândirea biblică. Conflictul dintre Lege şi Evanghelie, în Noul
Testament şi în teologia creştină, este o proiecţie a conflictului din interiorul lumii psihice, lăuntrice a
omului. Aceasta nu ar trebui luată ca bază pentru negarea dimensiunilor transcendente sau ultime ale
acestui conflict. Proiecţiile umane sunt o modalitate majoră prin care aceştia încearcă să-şi înţeleagă
lumea interioară şi externă.
Chestiunea reală este natura şi scopul acestor proiecţii, dacă această realitate este o cercetare
pentru înţelegere sau un mijloc de evadare, de negare, ca expresie a unor procese patologice. Structurile şi
procesele psihice trebuie înţelese ca unele create de Dumnezeu în interiorul omului, dar care au fost
zădărnicite prin căderea în păcat. Alianţa terapeutică spirituală, este facilitată de instrumentul uman, dar
trebuie în mod esenţial, fundamentată pe verticală, ca o relaţie terapeutică şi de comuniune cu Dumnezeu.
Văzut nu doar ca realitate lăuntrică, conform holismului spiritualist sau panteist, de esenţă
orientală, ci ca o relaţie cu un Dumnezeu personal, manifestat în mod triunic, în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt care pune la dispoziţia omului aflat în dificultate instrumentele spirituale ale răscumpărării şi
mântuirii. Din punct de vedere clinic, psihoterapeutic creştin, pacientul poate să se confrunte cu problema
controlului în cele două extreme ale sale, fie supracontrol, fie o atitudine laxă de libertinism, ca şi o
confuzie între cele două.
Scrupulozitatea excesivă a comportamentelor presupuse moral-religioase este o chestiune cu care
psihoterapeutul se confruntă frecvent. Persoane intens inhibate, pline de simţăminte de vinovăţie şi
anxietate asupra dorinţelor lor, pot să apeleze la psihoterapeut pentru ajutor şi pentru a găsi oarecare
alinare. Adesea oamenii vin pentru conflicte maritale atunci când sunt supracontrolaţi şi inhibaţi, nefiind
în stare să-şi exprime dragostea, ca parte a unei relaţii sănătoase cu partenerul de viaţă.
Alteori, psihoterapeutul se confruntă cu persoane care au o puternică mândrie şi încredere în sine,
nefiind decât o reacţie faţă de vinovăţie şi anxietate. Persoanele supracontrolate sunt acelea care doresc
să-si controleze semenii, şi adoptă această atitudine în familie, în Biserică şi oriunde altundeva, încercând
să-i controleze pe ceilalţi şi să-şi justifice atitudinea printr-o responsabilitate asumată. Acesta poate să fie
si motivul adaptarii profesiilor care presupun ajutorul, sprijinul, susţinerea, cum sunt cele medicale, de
asistenţă socială sau psihoterapie.
Persoanele subcontrolate au frecvent probleme care îi aduc în cabinetul psihoterapeutului creştin.
Aceste persoane sunt cele care dezvoltă adicţii, impulsuri incontrolabile şi iresponsabile. Poate fi foarte
dificil să distingi între un element compulsiv şi nevoia de a-şi satisface dorinţele în mod imediat sau
periodic. Sunt foarte egoiste, egocentrate, orientate spre plăceri, seductive, capabile de a relaţiona, a vorbi
despre ele şi despre alţii la nesfârşit, de a-şi justifica propriul comportament. Acesta este acceptabil în
perspectiva propriului lor eu, dar trebuie ajutate să realizeze că această atitudine este un obstacol în
progresul terapeutic.
Impulsurile fireşti îşi pot găsi expresia în domenii ca sexomania, supraalimentaţia, bulimia, ,
consumul de alcool, droguri, jocuri electronice sau de cărţi, furtul şi altele, cum ar fi câştigarea banilor în
mod necinstit sau jecmănirea altora. Nu au nici un sentiment de vinovăţie legat de propriul
167
comportament. Sunt, în genere iresponsabili, nu realizează suferinţele pe care le generează, nu se gândesc
la consecinţele propriilor acţiuni, nu au scrupule morale, fiind adepţii iertării facile.
Psihoterapeutul va trebui să fie în gardă şi să recunoască astfel de tulburări de personalitate.
Comportamentul lor impuslsiv poate să fie generat de sentimentul de deprivare sau rănire a stimei de sine,
generată timpuriu în copilărie. Adesea resimt această tulburare ca o depresie şi încearcă să-şi compenseze
suferinţa prin comportament antisocial. De obicei, au fost suprastimulaţi şi apoi frustraţi în trebuintele
fundamentale de către o persoană semnificativă din copilăria lor.
Fiecare cultură are propriile metode de a-şi învăţa membrii să-şi controleze impulsurile privind
dragostea, sexul şi mânia. De asemenea, sunt stabilite modalităţi acceptabile şi mijloace de exprimare a
acestora, într-o manieră care să permită exprimarea toleranţei sau a compromisului dezaprobator. În
cultura occidentală, persoanele supracontrolate sunt de obicei reci, indivizi neiubitori, uneori capabili să
se angajeze în relaţii sexuale, dar numai pentru propria lor plăcere, fără să aibă o preocupare autentică
faţă de partener. De asemenea, cei conduşi de impulsuri sunt capabili de dragoste, dar aceasta este una
egocentrică, răneşte pe celălalt şi are efecte distructive.
Controlul inadecvat al mâniei, crează probleme de adaptare în individ şi un comportament
distructiv faţă de ceilalţi. Mânia, agresiunea şi ostilitatea sunt printre problemele cruciale din multe
domenii ale societăţii noastre.
Elemente variate din cultura noastră constituie modalităţi de aprobare sau dezaprobare, atât asupra
controlului, cât şi a lipsei de control. Uneori, mesajele oferite de către Biserică pe această temă sunt
contradictorii, aşa încât oamenii sunt învăţaţi să iubească într-un sens spiritual, dar să evite exprimarea
afecţiunii fizice. Oamenii pot să iubească ca fiinţe întregi, sau nu pot să iubească deloc. Simţămintele de
teamă şi vinovăţie sunt acelea care cer exercitarea controlului. Nevoia de plăcere este cea care reclamă
satisfacţii impulsive.
Libertatea spiritului uman, în perspectiva credinţei creştine, necesită spontaneitatea căldurii,
tandreţe şi intimitate, într-un context apropiat, cel al căsătoriei şi al unui legământ, a unei dedicări care
recunoaşte personalitatea completă, în semen.
În realizarea unei diagnoze şi evaluări psihoterapeutice creştine asupra problemei controlului, unii
înţeleg exercitarea controlului sau lipsa acestuia, în relaţie cu procesul de dezvoltare, aşa cum a fost
descris de Erikson. El plasează perioada esenţială în învăţarea controlului în al doilea stadiu de
dezvoltare a eului şi caracterizează conflictul fundamental aici ca fiind unul dintre autonomie pe de o
parte, ruşinea şi îndoiala de sin,e pe de altă parte. Succesul sau eşecul, depinde de nivelul de încredere
sau neîncredere experimentat în primul stadiu al copilăriei. Autonomia nu poate fi dezvoltată pe baza
anxietăţii sau a neîncrederii. În al doilea stadiu, ruşinea sau dubiul sunt experimentate prin cei
responsabili să înveţe copilul cum să-şi controleze funcţiile corporale.
În acest stadiu, autonomia, capacitatea copilului de a învăţa să-şi regleze manifestările de dragoste
faţă de mamă şi dorinţa de a-şi emula părinţii, măsura, proporţia fiecăruia dintre aceste simţăminte este
învăţată. Atunci când dubiul sau ruşinea predomină asupra libertăţii de a-şi regla eul în contextul unui
cadru care asigură securitate, problemele psihologice ale controlului au toate şansele să apară în viaţa
adultă. Acesta pare să fie un factor major în dezvoltarea mai târzie a patologiei obsesiv-compulsive.
Problemele controlului apar de asemenea, în stadiul următor, atunci când conflictele fundamentale
sunt descrise ca unele între iniţiativă şi vinovăţie, implicând dragostea şi sexualitatea. Acesta este stadiul
creşterii conştienţei sexualităţii, a delimitării emoţionale clare între genurile masculin şi feminin, cu
identificarea potrivită a atracţiei faţă de părintele de sex opus, şi într-o oarecare măsură a competitivităţii
faţă de părintele de acelaşi sex. Multe dintre simţămintele şi atitudinile care mai târziu vor conduce la
împlinire sau la probleme serioase în relaţia maritală încep aici, deşi unele dintre ele au fost introduse de
către stadiile mai timpurii. Persoanele care îşi convertesc simţămintele dureroase în simptome fizice, vor
avea probleme de dezvoltare în acest stadiu.
Relaţiile obiectuale. Dezvoltarea personalităţii este în relaţie vitală cu experienţa primirii
satisfacţiei din lumea externă pentru nevoile emoţionale. La nivel primitiv, nevoia de hrană şi experienţa
168
de a fi hrănit, este prototipul nevoilor fiziologice aflate la nivel fizic elementar şi urmate de nivele
supraiacente, cu o spiritualitate progresivă. Acele persoane sau lucruri prin care trebuinţele
fundamentale sunt satisfăcute, sunt numite obiecte ale tendinţei şi impulsului pentru satisfacţie. Ele pot
include alte persoane şi obiecte neînsufleţite ca locuinţa, instituţia, profesiunea, ideile importante şi
hobby-urile.
Relaţia sănătoasă cu obiectele în copilărie este primordială, fiind o problemă de primire a
satisfacţiei. În viaţa adultă, relaţia obiectuală sănătoasă reclamă abilitatea de a oferi ca şi aceea de a primi
satisfacţii. De exemplu, părinţii sunt adesea solicitaţi s-ofere mai mult decât primesc din partea unui
copil. În acelaşi timp au nevoie de o relaţie satisfăcătoare în care oferta şi primirea satisfacţiei are loc
între ei ca părinţi, parteneri. Începutul relaţiei obiectuale se află în copilărie. Dependenţa şi neajutorarea
copilului faţă de persoana care îl îngrijeşte, faţă de mamă în mod specific este fundamentală.
Trebuinţele copilului sunt acelea de apropiere, căldură, securitate şi siguranţă, care trebuie
gratificate împreună cu trebuinţele sale de hrană. În copilăria timpurie există o lipsă de diferenţiere între
propriul eu şi ceilalţi. Apoi apare conştienţa eului personal şi diferenţierea celorlalţi. Copilul simte deja
aspectele pozitive şi negative sau caracterul amestecat, de mixtură al lumii. El dezvoltă simţăminte legate
de aspectele pozitive ale propriului eu, când se simte bine şi aspectele negative, când se simte rău, faţă de
mama bună şi faţă de manifestările rele, frustrante ale persoanei pe care o identifică cu mama, pe baza
calităţii relaţiilor care există deja, împreună cu propriile sale fantezii.
Fiecare stadiu al dezvoltării îşi aduce contribuţia în procesul relaţiilor obiectuale. Modelele de
căutare, ofertă sau incapacitate de a cere şi primi, devin bine stabilite şi persistă în viaţa adultă. Dacă
acestea devin patologice, este sarcina psihoterapeutului să ajute persoana să le modifice. Din aceste
motive, diagnoza în termenii relaţiilor cu obiectele, este un important pas în începerea procesului. Nevoia
de a primi satisfacţii pentru trebuinţele emoţionale, nu este niciodată depăşită.
Dacă intensitatea acestor trebuinţe nu este modificată, sau capacitatea de a oferi şi a primi nu este
dezvoltată, persoana rămâne într-un stadiu infantil. Termenul de narcisism este utilizat pentru a descrie
acest aspect. Este un nivel de dragoste de sine care îi utilizează pe ceilalţi pentru propria gratificaţie.
Există persoane care au învăţat să-i supună şi să-i solicite pe ceilalţi în asemenea măsură, încât aceştia au
devenit parteneri de bună voie într-o relaţie regresată infantil. Seminţele propriei autodistrugeri sunt
conţinute în acest tip de relaţie care apare frecvent în terapia maritală.
Relaţia obiectuală sănătoasă in fiecare stadiu este reciprocă. De exemplu, o mamă poate să simtă
o intensă satisfacţie atunci când copilul zâmbeşte, şi-i răspunde cu o creştere a căldurii afective. Când
astfel de relaţii sunt neglijate sau supraimpuse, creşterea copilului poate fi distorsionată şi ne putem
aştepta la relaţii similare, distorsionate în viaţa adultă. Relaţiile nesănătoase pot fi reciproce, dar satisfac
trebuinţe imature, ca cele de dominanţă, dependenţă, sau sadomasochism.
Variabilitatea calităţii relaţiei este diferită la fiecare stadiu de dezvoltare. Psihoterapeutul creştin
trebuie să cunoască atât aspectele patologice, cât şi cele sănătoase ale relaţiilor interpersonale. De
asemenea, trebuie să fie sensibil la maniera în care persoana asistată utilizezază obiectele sau permite ca
el însuşi să fie utilizat de acestea.
Un mod ilustrativ de relaţie obiectuală pe care trebuie s-o avem tot timpul în minte este nevoia
de a controla, de a fi controlat, sau de a relaţiona normal cu semenii, fără să cauţi să-i controlezi sau să fii
controlat. Tendinţa de a sexualiza toate relaţiile cu sexul opus, ori de a-şi reprima sexualitatea şi de a
căuta doar relaţii de tip platonic, ca si utilizarea sexualităţii într-o manieră satisfăcătoare reciprocă în
condiţiile potrivite, sunt alte tipuri şi exemple de relaţii obiectuale.
Pot exista persoane care îi folosesc pe alţii ca să le confere un sens al identităţii pe care nu au
reuşit să-l realizeze în ei înşişi, sau care operează pe baza trebuinţei de a se răzvrăti împotriva celorlalţi,
decât să lucreze într-o manieră operaţională, optimă cu conflictul, astfel încât acesta să devină o sursă
reciprocă de satisfacţie în relaţie. Alţii caută un simţământ de pseudointimitate pentru a-şi compensa
teama de intimitate reală. Acestea sunt numai câteva din posibilele manifestări ale relaţiilor de tip
obiectual.
169
 În relaţia obiectuală, sănătoasă de tip adult există reciprocitate în satisfacerea trebuinţelor.
Aceasta înseamnă s-oferi şi să primeşti, o acceptare a responsabilităţii şi preocupării pentru ceilalţi, o
recunoaştere a individualităţii semenilor şi capacitatea de a avea simţăminte pozitive adecvate faţă de
ceilalţi. Îşi permit să aibă propria identitate. Realizarea unei identităţi solide este necesară pentru a
experimenta relaţii satisfăcătoare în mod reciproc cu ceilalţi semeni. Capacitatea de a deveni o persoană
matură înseamnă depăşirea modalităţilor de relaţionare infantile.
Obstacolul constă în adoptarea unor modalităţi infantile care oferă anumite satisfacţii, unor
persoane care cred că ar fi pierdute dacă s-ar schimba. Aceştia nu pot să-şi imagineze cum ar arăta fără ele
şi aceasta îi sperie, au nevoie de modele de adulţi sănătoşi care să le ofere imaginea a ceea ce o persoană
poate fi înainte ca să-şi realizeze o astfel de ţintă sau obiectiv.
Situaţia de criză apare atunci când o persoană semnificativă sau un obiect este pierdut. Severitatea
crizei poate fi o indicaţie a patologiei relaţiei. Există, de asemenea, diferenţe normale în intensitatea
reacţiei. Moartea unui părinte în vârstă, deşi dificilă, nu este atât de dificilă ca pierderea unui copil.
Consilierul creştin este familiarizat cu toate aceste circumstanţe, dar ar putea să nu înţeleagă procesele
psihologice din spatele lor.
O cale de a înţelege este aceea de a ajuta persoana să se exploreze într-o manieră detaliată şi să
înţeleagă natura relaţiei emoţionale cu cel pe care l-a pierdut. Uneori teama de respingere este suficientă
pentru a declanşa o reacţie defensivă ca depresia. Adesea, istoria pacientului va arăta că există pierderi
recente care contribuie la situaţia psihopatologică prezentă. Reacţiile faţă de necazuri, nenorociri, pot fi
amânate timp de ani de zile. Pentru unii, deprivarea implicată într-un divorţ sau pierderea profesiei,
somajul, pot să însemne crize deosebit de severe.
Psihoterapia în perioada de jale sau de doliu, include lucrul asupra stărilor de şoc, de necaz, si
supărare intensă. Noile adaptări necesare datorită pierderilor trebuie făcute pe parcursul acestui proces de
lucru în situaţia de criză şi necaz. Dacă nu se realizeză succesul, atunci va rezulta o tulburare în relaţiile
interpersonale. Acestea pot predispune la pierderea obiectului de relaţie, datorită poverii pe care acest tip
de rlatie o presupune.
O femeie a cărei relaţie cu soţul este în mare măsură o proiecţie a simţămintelor ambivalente faţă
de tatăl său, va plasa o povară emoţională asupra soţului ei. El nu va şti niciodată la ce să se aştepte din
partea ei şi unele din reacţiile ei vor fi în mare măsură contradictorii. O persoană ale cărei relaţii sunt
caracterizate de dependenţă intensă poate face soţul să se simtă plictisit de solicitările acesteia.
Cineva care proiectează asupra lui însuşi imaginea altuia, o căutare inconştientă de a se iubi pe
sine prin intermediul celuilalt, poate crea uneori tensiuni deosebit de severe. Persoanele implicate în
relaţii simbiotice, fuzionale, în care fiecare îşi gratifică simţămintele profunde prin intermediul celuilalt,
de asemenea, sunt modele imature de adaptare şi defensă faţă de celălalt, vor găsi că relaţia este în mod
potenţial ameninţătoare datorită posibilităţii schimbării simţămintelor. Celălalt se va simţi rănit,
abandonat şi va izbucni în mânie, ceea ce va face dificilă găsirea unui obiect substitut.
Relaţiile obiectuale ambivalente conţin seminţe ale disoluţiei. Persoanele care au avut conflicte
severe cu părinţii în copilărie şi care au o imagine puternică a ceea ce înseamnă părinţi buni şi părinţi răi,
ar putea să înlocuiască aceste simţăminte, să le plaseze asupra altora, asupra soţului de exemplu. În timp
ce vor face tentative infantile, de a dobândi sau de a oferi acest tip de dragoste infantilă, mai târziu vor
răspunde cu ostilitate sau vor provoca ostilitate în celălalt, cu scopul de a-şi demonstra că este bun sau
rău. Soţia unui alcoolic adesea intră în acest model de comportament. Motivaţia pentru aceste provocări
este inconştientă.
Uneori relaţiile obiectuale sunt fundamentate pe experienţe nesatisfăcătoare în care o persoană
caută gratificaţia propriilor trebuinţe prin intermediul celuilalt. O mamă incapabilă din cauza propriilor
anxietăţi să accepte relaţii de tip adult cu soţul său, va căuta să-şi trăiască o viaţă satisfăcătoare prin
intermediul copilului. Este imposibil pentru copil, însă, să gratifice toate trebuinţele unei mame. O astfel
de relaţie forţează copilul să intre într-o relaţie de tip dependent sau de răzvrătire. În ambele cazuri
trebuinţele mamei nu vor fi satisfăcute şi, astfel va creşte mânia atât în copil cât şi în tată, respectiv soţ.
170
 Întotdeauna oamenii au un anumit tip de relaţie obiectuală cu propriul corp. Uneori aceasta este
numită imaginea corporală. Putem nega importanţa realistă a organismului nostru, supraevalua, sau
putem exprima dragoste de sine într-o manieră autodistructivă. Unii se ascund în spatele organismului aşa
cum fac obezii. Adesea femeile sucombă sub presiunea reclamelor de cosmetice în a-şi împodobi
propriile corpuri. Alţii resping această atitudine şi devin extrem de inatractivi. Unele persoane au o
atitudine ambivalentă faţă de îmbrăcămintea proprie, într-o manieră care pe de o parte face un apel
seductiv către sexul opus, iar în momentul în care persoanele răspund la această provocare, devin
mânioase şi resping orice avans.
Utilizarea corpurilor noastre ca o sursă de satisfacţie pentru trebuinţe are numeroase riscuri prin
boală sau traumatisme ale organismului nostru, putem deveni slabi sau deformaţi. Un copil infirmizat de o
suferinţă poate să sufere datorită unei dezvoltări precare a eului şi asta înseamnă că va avea un simţământ
profund de inferioritate şi dependenţă. O femeie care şi-a pierdut sânul printr-o intervenţie chirurgicală
experimentează o traumă emoţională deosebită. Un om foarte mândru de el însuşi, de forţa şi puterea sa
fizică, poate să simtă o pierdere profundă şi să devină deprimat pe măsură ce vârsta îi răpeşte această
tărie. Unii oameni sunt deprimaţi şi atunci când părul începe să le încărunţească sau când apar primele
riduri. Organismul, corpul nostru ca obiect poate suferi multe schimbări şi pierderi care solicită din partea
eului o serie de adaptări continue.
O evaluare a relaţiilor obiectuale este o parte foarte importantă a terapiei. Psihoterapeutul trebuie
să înţeleagă diferenţa între a-i ajuta pe oameni să devină conştienţi de propriile lor relaţii şi de a-şi ajuta
să-şi schimbe aceste relaţii. Mai târziu poate fi mult mai dificil. Conştienţa calităţii acestor relaţii nu este
suficientă pentru a-şi ajuta pe oameni să-şi modifice comportamentul atunci când un astfel de
comportament este fundamentat pe experienţe intense din copilărie. Unii au introdus recent metode
psihoterapeutice care pot ajuta doar la conştientizarea acestor relaţii. În mod frecvent astfel de tratament
nu aduce un beneficiu real, ci poate chiar să dăuneze individului. În timp ce conştientizarea acestor relaţii
este o parte esenţială a procesului terapeutic, trebuie să fie urmată de conştienţa şi modalitatea de lucru cu
experienţele timpurii, astfel încât acest tip de relaţii infantile să fie depăşite, nu să se rămână în stadiul
acela de suferinţă şi conflictualitate.
Maniera în care pacientul răspunde psihoterapeutului şi de asemenea, relaţia terapeutică generală
în procesul de evaluare va furniza anumite chei pentru înţelegerea acestui comportament. Psihoterapeutul
îşi va folosi capacitatea de judecată şi evaluare pentru a stabili dacă relaţia terapeută este afectată de acest
tip de relaţii patologice. Anumite discuţii sunt obligatorii în procesul terapeutic. Mai există şi un alt
aspect. S-ar putea ca psihoterapeutul să fie conştient de calitatea relaţiilor pe care le imprimă şi le
formează cu ceilalţi, cu anumite persoane care vin să-i caute sprijinul, ajutorul.
Ce tip de relaţii îi sunt mai facile sau mai dificile lui? petele oarbe, trebuinţele terapeutului,
pentru intimitate sau distanţe, nevoia lui de a provoca sau de a evita ostilitatea, anxietatea sau vinovăţia în
ceilalţi, trebuinţa sa de satisfacţie emoţională şi alte trebuinţe vor interfera atât cu procesul de evaluare,
cât şi cu procesul terapeutic propriu-zis. Multe din ele, dacă nu sunt rezolvate pot constitui un handicap
sever în relaţia terapeutică propriu-zisă, ca şi în relaţia profesională mai largă pastorală, medicală sau de
asistent social.
O libertate sănătoasă de a aborda deschis şi cu tact relaţiile obiectuale în cadrul procesului de
evaluare, diagnoză şi terapie este o necesitate pentru psihoterapeut. Psihoterapeutul fie prea agresiv sau
prea inhibat va dăuna procesului terapeutic şi poate să dăuneze chiar şi echilibrului persoanei care solicită
adevărul. Tactul necesar faţă de o anumită persoană sau sugestii care consideră că sunt necesare atât
pentru interacţiunile sale cât şi ale persoanei cu alţii vor fi urmate de explorări mai profunde şi asta va fi
de un mare ajutor. Uneori un anumit impas terapeutic va apare deoarece psihoterapeutul nu reuşeşte să ia
iniţiativa necesară de a identifica natura interrelaţiilor sau nu reuşeşte să interpretreze în mod corect un
anumit comportament, ori îl înţelege greşit.
Nevoia psihoterapeutului de a fi conştient de propriile sale relaţii, ca şi de relaţiile celuilalt, a
persoanei asistate, a pacientului, mai îmbracă un aspect esenţial şi anume faţă de obiectele de natură
171
spirituală, religioasă. Pentru anumiţi psihoterapeuţi creştini, în special pentru pastori, acestea reprezintă
obiecte de devoţiune mai degrabă, decât mijloace prin care oamenii sunt slujiţi. De asemenea, pentru
conştiinţa unui pastor poate să apară teama de relaţii personale prea apropiate, să se protejeze de alţii prin
suplinirea naturii profesiiilor eclesiaste sau a organizaţiilor din care fac parte.
Pe de altă parte, membrii unei comunităţi pot utiliza biserica în acelaşi mod. Ei pot, de asemenea,
să investească mult timp în activităţi de biserică, evitând astfel relaţiile foarte apropiate în interiorul
familiei sau chiar a bisericii. Pastorul poate să încurajeze acest tip de devoţiune fără să realizeze
semnificaţiile sale profunde. Psihoterapeutul creştin trebuie să fie preocupat faţă de relaţiile persoanei,
faţă de astfel de obiecte spirituale sau religioase, cum sunt Dumnezeu, Domnul Hristos, crezurile
religioase şi Biblia. Semnificaţiile acestor obiecte poate să fie stimulatoare în procesul terapeutic sau în
grupuri de studiu.
Ce tip de relaţie este dorită cu un anumit obiect?
Ce nevoi caută persoana să-şi împlinească în acest mod?
Sunt aceste trebuinţe în mod real satisfăcute sau există un sentiment de frustrare?
Cât de realiste sunt astfel de nevoi şi speranţa că vor fi satisfăcute, sau sunt doar nişte fantezii?
Au fost aceste obiecte satisfăcătoare la nivele timpurii ale dezvoltării, dar şi-au pierdut sensul azi?
locul unor defense ca proiecţia, identificarea şi înlocuirea în relaţiile cu obiectele religioase?
Există ceva în legătură cu aceste relaţii care crează vinovăţie sau dimpotrivă alină acest simţământ?
În relaţia cu obiectele religioase, persoana adoptă o atitudine matură sau imatură?
Aceste relaţii promovează, interferă sau exclud relaţiile interumane reale?
Devoţiunea persoanei faţă de obiectele religioase o transformă într-o fiinţă umană mai bună, capabilă să
manifeste mai multă dragoste şi căldură faţă de alţii?
Este capabilă să producă în ea roadele Spiritului din Gal. 5,22?
Parabolele Domnului Hristos conţin multe descrieri, atât ale relaţiilor obiectuale creative cât şi
distructive. Pe parcursul anamnezei, psihoterapeutul va trebui să se informeze, astfel încât să fie capabil
să evalueze toate aceste aspecte ale relaţiei persoanei cu obiectele semnificativ religioase.
Dimensiunea temporală. Un alt aspect al diagnozei şi evaluării în psihoterapie este cel al
timpului. Există trei dimensiuni temporale: trecut, prezent şi viitor. Psihoterapeutul de orientare
existenţială utilizează aceste categorii şi acelaşi lucru face şi psihanaliza. Pentru un terapeut de tipul
analitic al eului cum este Erikson, toate aceste trei aspecte sunt foarte importante. Unii terapeuţi tind să
sublinieze importanţa unor aspecte de tip hic et nunc sau aici şi acum şi să respingă mai mult sau mai
puţin, atât trecutul, cât şi viitorul. Diagnosticul sau evaluarea psihoterapeutică caută să înţeleagă întreaga
persoană în mediul său complet cu sublinierea sau accentuarea funcţionării proceselor eului conştient,
trebuie să ia în calcul experienţele precedente ale persoanei. Aceasta înseamnă o oarecare atenţie oferită
istoric ca parte a acestui proces de evaluare.
Istoria este un proces al experienţei individuale în interiorul grupurilor cum sunt familia, în
interiorul căreia există multe tranzacţii care schimbă atât individul cât şi grupul. Istoria este fundamentată
pe procesele biologice, psihologice şi sociale şi scopul ei principal ar trebui să fie dezvoltarea individului
prin asimilarea valorilor şi spiritului grupului. Această dezvoltare individuală este adesea distorsionată de
grupul care dăunează procesului şi relaţiilor.
Într-adevăr, în afară de distorsiunile care produc tulburări psihologice de care ne ocupăm în cadrul
procesului psihoterapeutic sau în alte forme de terapie, psihoterapia trebuie de asemenea, să evalueze
unde, când şi cum a început individul să se dezvolte, prin ce a trebuit să treacă şi cum a răspuns el tuturor
evenimentelor care i le-a oferit istoria dezvoltării sale. Din punct de vedere individual, sunt implicate
două tipuri de procese în forţa cu care experienţele istoriei sale au influenţat dezvoltarea personală. Unul
se referă la dezvoltarea unor patternuri care au caracter de recurenţă şi perpetuare, patternuri şi atitudini,
şi care conduc la formarea personalităţii, celălalt este procesul memoriei.
Este uşor să suprasimplificăm chestiunea dezvoltării personalităţii şi există multe aspecte pe care
nici nu reuşim să le înţelegem şi nici să le cunoştem. O teorie esenţială în privinţa aceasta asigură o bună
172
psihoterapie, dar trebuie să fim suficient de flexibili ca să ne schimbăm punctul de vedere oferit de noile
date ale cunoaşterii. Studii aprofundate în acest domeniu sunt esenţiale pentru psihoterapeut şi chiar
pentru asistent sau pastor în general. Punctul pe care vrem să-l subliniem aici este că un anumit
determinism influenţează dezvoltarea personalităţii, fie spre o stare de echilibru şi sănătate, fie spre
distorsiune şi boală. Nu este adevărat doar că ceea ce seamănă omul aceea va şi secera. Este la fel de
adevărat că ceea ce seamănă în copilărie, poate chiar înainte de sarcină, dar cu siguranţă în mica copilărie
ca şi după aceea, de asemenea, va ajunge să recolteze.
Condiţiile nevrotice sau psihotice nu vor înflori decât în adolescenţă sau mult timp după aceea,
dar ele îşi au originea în procese care încep în copilăria timpurie. În timp ce copilul nu are decât cinci sau
şase ani, aceste procese sunt clădite în personalitatea copilului, cu o rigiditate care le face dificilă, dacă nu
imposibilă schimbarea lor. Ideea că atitudinile şi patternurile personalităţii formează o structură care poată
să se transmită provoacă anxietate multor persoane care nu reuşesc să înţeleagă că acest mecanism
operează în acelaşi fel în dezvoltarea unei persoane sănătoase şi puternice ca şi în sensul generării
proceselor patologice. Adesea această anxietate conduce la reafirmarea principiului libertăţii în interiorul
credinţei creştine a respingerii proceselor cauzale. Acesta este un tip de răspuns greşit.
Realmente avem de-a face cu două feţe ale unei condiţii paradoxale în interiorul psihismului
uman. Multe patternuri ale personalităţii se dezvoltă prin procese deterministe, cauzale. În această
situaţie, organismul are posibilitatea să aleagă factorul determinant. Este capacitatea de a-şi determina
propriile sale răspunsuri, care constituie cadrul său de autonomie şi libertate. El are funcţii autonome
sau de autodeterminare. Acestea sunt funcţiile eului, în sens psihologic şi nu religios.
Această autonomie poate fi exercitată:
1. pentru a descoperi influenţele experienţelor trecutului asupra comportamentului prezent
2. pentru a evalua influenţele în termenii consecinţelor pentru prezent şi pentru relaţiile viitoare
3. pentru a decide ce să reţină şi la ce să renunţe.
Cu cât este mai nesănătoa s-o persoană, cu atât ea este mai determinată mai mult de influenţele
externe. Un adult sănătos atinge un înalt nivel de autonomie. El este fundamentat pe libertatea de a-şi
controla simţămintele şi răspunsurile şi astfel a învăţat să-şi determine răspunsuri proprii.
Cele mai multe forme de psihoterapie pornesc de la premisa că persoanei i-a rămas suficientă
autonomie pe care s-o aducă în procesul de asistare pentru a coopera în stadiile iniţiale şi a se deplasa în
sensul terapeutic, pentru a-şi creşte această autonomie. Această creştere a autonomiei trebuie să fie unul
din obiectivele psihoterapiei creştine. Un motiv pentru care unii terapeuţi reacţionează împotriva oricărei
sublinieri a istoriei individului este acela că au descoperit că aceasta este folosită pentru a relaţiona şi de
aici pentru a justifica condiţia prezentă. „Eu sunt ceea ce părinţii au făcut din mine, aşa că nu este nimic
de făcut în legătură cu asta”, dar aceasta indică necesitatea de a ne ocupa de defensa împotriva schimbării,
decât de a avea un motiv să negăm puterea istoriei.
A fi alienat, înstrăinat de istoria cuiva, a simţi că ai tăiat rădăcinile sau legăturile cu trecutul sau a
nega proceselor psihice, afirmând că numai procesele biologice vitale au un istoric care a fost
experimentat, este ca şi cum ai tăia rădăcinile identităţii personale. Identităţile care par să izvorască din
prezent, fără rădăcini în trecut, sunt umbrite şi distorsionate. Ele nu pot conduce la o împlinire reală, ci
doar la suferinţă şi regresie. Astfel de persoane sunt ca arborii scufundaţi în apă, din care nu se văd decât
câteva frunze. Ei par dezintegraţi. Oricare ar fi procesul istoric pe care l-a parcurs o persoană, până când a
devenit tânăr sau adult, o maturizare sănătoasă necesită să fie înţeleasă şi acceptată, atât în aspectele ei
consolidatoare, cât şi în cele care produc slăbiciuni. Deoarece tăriile pot fi împlinite şi crescute, iar ceea
ce este slăbit poate fi abandonat şi înfrânt.
Tradiţia religioasă prin care o persoană a devenit, este o parte din istoria lui completă. De
asemenea, este necesar să înţelegem, să acceptăm şi s-o facem să producă, să aducă roade. Persoana care
neagă şi se răzvrăteşte împotriva oricărui aspect al istoriei sale, care refuză s-o identifice în termeni cât se
poate de clari, are probleme de identitate, în aceeaşi măsură cu persoanele care încearcă să rodeze

173
anumite forme şi practici din trecutul său. În orice asimilare a experienţelor noastre istorico-culturale,
există un anumit spirit şi anumite valori importante nu doar în formele şi practicile lor exterioare.
Procesul psihologic care ne leagă de trecutul nostru este memoria. Memoria este un proces al
eului şi o modalitate în care poate fi utilizată sau distorsionată, este o indicaţie a tăriei eului. Amintirile
cele mai timpurii ale persoanei sunt de obicei semnificative în măsura în care ele indică ceva despre o
anumită relaţie obiectuală. Calitatea şi dinamica memoriei reflectă stilul de viaţă şi răspunsul emoţional al
persoanei. Deseori ne amintim ceea ce dorim să ne amintim şi uităm ceea ce dorim să uităm sau
distorsionăm memoria cu fanteziile noastre, aşa cum ne-ar plăcea să fi avut loc.
O persoană care plonjează în amintirile copilăriei cu multe detalii care n-au nici o valoare
emoţională, evident că-şi reprimă simţămintele puternice şi îşi izolează intelectul de aceste afecte şi
simţăminte. Persoana care nu-şi poate aminti anumite perioade din viaţă, de exemplu nu are amintiri
înainte de opt ani, ori care-şi blochează amintirile între şase şi zece ani, face lucrul acesta lucrul acesta
inconştient, evitând ceva dureros. Persoana care îşi aminteşte că are experienţe dureroase, cărora le
acordă o semnificaţie sau o valoare mai importantă decât ar trebui, utilizează aceste aspecte pentru a
reprima amintiri dureroase.
Aceasta este cunoscut în literatura psihoterapeutică ca ecranul memoriilor, deoarece acest
material este transpus, este proiectat şi un proces important, ca şi datele din material sunt importante.
Persoana care nu-şi poate aminti nimic bun sau suficient de bun despre trecutul său, ci doar experienţe
care-i crează mânie, poate avea nevoie să nege dragostea de părinţii săi, pentru a-şi justifica mânia faţă de
ei. O persoană care îşi permite să devină obsedată în legătură cu anumite amintiri care îi fac plăcere, poate
să facă lucrul acesta pentru că-i determină durere, dincolo de semnificaţia reală, şi utilizează acest
dispozitiv pentru a se pedepsi, datorită unei vinovăţii în legătură cu ceva de care nu doreşte să-şi
amintească.
Tipul de memorie semnificativ în procesul terapeutic nu se referă doar la amintiri intelectuale.
Este mai degrabă o reexperimentare în care persoana retrăieşte anumite experienţe prin ceea ce se
întâmplă acum. Trecutul devine prezent în conştiinţă. Unele persoane au tăria de a face lucrul acesta
timpuriu în procesul terapeutic, în timp ce altora le ia mult timp şi trebuie să parcurgă un proces gradual.
Fără să excludem alte dimensiuni temporale, în evaluarea psihoterapeutică trebuie să ţinem seamă
de modalităţile în care persoana îşi atribuie şi asimilează propriul trecut, calitatea personajelor şi figurilor
importante din trecut pe care le-a introiectat, încorporat în sine însăşi, tipul de răspunsuri pe care le-a
învăţat şi pe care încă le adoptă, conţinutul amintirilor sale şi modul în care le utilizează. Evaluarea are
scopul de a stabili relaţia trecutului cu problemele prezente, cu tipul de relaţii şi experienţe şi acum
decizând asupra căror nevoi trebuie lucrat în cadrul procesului terapeutic şi ce metode şi procedee
trebuiesc utilizate, sarcina terapeutică propriu-zisă.
Acum vom reveni asupra consideraţiei dimensiunilor temporale ale evaluării psihoterapeutice
prezente. Întrebarea este: cum asamblează clientul toate acestea, ce îi place cel mai mult acum, cum se
vede pe sine însuşi, ce doreşte de la terapeut în prezent şi de ce a venit acum pentru ajutor la acest
terapeut, de ce l-a ales pe acesta.
Religia şi psihoterapia creştină sunt preocupate cu persoana în integralitatea ei. Multe persoane
gândesc religia şi sunt preocupate de cadrul religios într-o înţelegere extrem de limitată. Religia se
preocupă de standarde etice, de un set de crezuri, de dragostea faţă de aproapele, etc., deci au imagini
foarte vagi despre valorile religioase. De fapt este foarte puţin din toate acestea, şi ceva mult mai
semnificant. Religia în sensul biblic este preocupată cu întreaga completitudine a vieţii, nu doar cu omul
şi lăuntrul său în relaţie cu lumea şi cu Dumnezeu. Adevărul este că nimic nu este străin de credinţa
biblică, de aceea psihoterapeutul creştin trebuie să ia în considerare absolut toate aspectele persoanei.
Capacitatea de a face lucrul acesta cere să te informezi, adeseori să alcătuieşti o echipă
disciplinară terapeutică, astfel încât să ai date despre toate aspectele fiinţei umane. Aceste informaţii sunt
obţinute cu permisiunea persoanei. Această solicitare de permisiune crează o încredere între pacient şi
psihoterapeut. Fără să minimalizăm importanţa proceselor tranzacţionale, există pericolul de a cădea într-
174
o capcană. Falsitatea începe atunci când utilizăm o cauză şi efect suprasimplificate sau concepte simpliste
în legătură cu un anumit proces.
De pildă, putem suprasimplifica un client care are un anumit handicap, o anumită sechelă. Aceasta
determină anumite perturbări, dar este mult mai important să ştim în ce a constat experienţa sa,
simţămintele şi atitudinile faţă de sine însuşi şi faţă de alţii, cum a integrat această experienţă şi cum îi
răspunde. Realitatea asupra căreia psihoterapeutul trebuie să se concentreze nu este cea a unei sechele
exterioare, ci asupra procesului intrapsihic care s-a dezvoltat ca reacţie a ceea ce se întâmplă în exterior.
Într-o căsnicie pot apărea multe simţăminte dureroase, recriminări, dar indiferent ce se întâmplă,
răspunsurile noastre sunt, în mare măsură determinate de procesele intrapsihice, incluzând amintirile, iar
o abordare integrală a întregii personalităţi, presupune ca în cadrul procesului terapeutic întreaga persoană
să-şi asume responsabilitatea pentru toate acestea.
Un alt aspect în diagnoza şi evaluarea psihoterapeutică este că experienţele de orice fel din lumea
exterioară sunt traduse în lumea intrapsihică în termeni de gratificaţie şi frustrare. Se dezvoltă un
conflict înlăuntrul persoanei dacă gratificaţia este excesivă, frustrarea prea severă şi lipsită de
compensaţie. Supragratificaţia nevoii de dragoste poate produce vinovăţie şi anxietate, ca şi
subgratificarea. Unele persoane doresc multă dragoste, dar le este teamă de ea şi de faptul că vor stabili o
relaţie în care nu vor primi această dragoste. De aceea pot să blameze pe celălalt că nu sunt iubiţi, în
acelaşi timp simţindu-se uşuraţi că nu trebuie să facă faţă temerii faţă de gratificaţie.
În evaluarea psihoterapeutică, maniera în care materialul din lumea exterioară este luat şi translat,
tradus în gratificaţie şi frustrare, în plăcere sau conflict, în bine şi rău, este foarte semnificativ şi
important. Întrebările care trebuiesc puse şi evidenţierea modalităţii în care persoana face faţă conflictelor
sale lăuntrice, ce procese defensive foloseşte, cum face faţă problemelor sale, cum imaginează şi percepe
lumea în care se mişcă şi ce face cu ceea ce crede că are la dispoziţie. Iată de ce toate aceste aspecte
trebuie să fie estimate în maniera în care persoana îşi pune întreaga viaţă împreună.
Conflictul nevrotic este o disturbare a motivaţiilor fundamentale ale organimului faţă de
integralitate. Anxietatea este un indicator al conflictului, dar nu conflictul însuşi. Este important să
estimăm nivelul de anxietate pentru a evalua intensitatea conflictului. Există şi alte chestiuni asupra vieţii
lăuntrice a persoanei şi modalităţi în care el o integrează. Unul din acesta este natura reveriilor sale, care
pot fi puse în valoare prin întrebări directe. Refuzul de a le revela şi de a vorbi despre acestea, are de
asemenea, semnificaţie diagnostică. Este rezultatul lipsei de încredere în terapeut sau este rezultatul ueni
sensibilităţi extreme şi incapacităţii de a vorbi despre aceasta? Tipul de romane sau filme care îi plac
persoanei este de asemenea, legat de fantezia vieţii sale.
De asemenea, ce gândeşte despre el însuşi şi cum se simte în legătură cu propria persoană nu
trebuie neglijat, congruenţa sau conflictul în simţămintele asupra propriei persoane vor trebui noate. Felul
în care clientul şi-a rezolvat problemele de identitate, este el capabil să-şi accepte natura sa biologică ca o
parte a propriei identităţi? Dacă este femeie, îşi acceptă sau îşi respinge propria feminitate? Dacă este
bărbat, îşi acceptă propria masculinitate?
Comportamentul unei persoane pe parcursul anamnezei, interviului va fi notat şi va fi inclus în
această evaluare. Maniera în care persoana ia decizii, în special decizii asupra terapiei este importantă.
Persoana care ia iniţiativa şi indică ce doreşte din partea terapeutului, ce fel de ajutor îi este necesar, este
o persoană mai puternică decât una care doreşte ca terapeutul să ia decizii în legătură cu ea.
Înainte de a deveni subiect terapeutic, multe persoane trebuie să-şi schimbe atitudinea de la ceea
ce relatează că „iată ce mi s-a întâmplat mie, iată ce mi se întâmplă”, să accepte reponsabilitatea că au
făcut ceva prin care au condus la astfel de consecinţe negative. Un pacient dezamăgit sau care nu mai
are speranţă, care spune „niciodată nu se va mai întâmpla nimic”, înseamnă că nu are încredere în
procesul terapeutic, în persoana terapeutului sau nu doreşte ca să se întâmple nici unul din aceste lucruri.
Este atât de speriat, încât îşi avertizează terapeutul că nu va lăsa nimic să se întâmple.
Credinţa religioasă şi experienţa umană este orientată către viitor. Calitatea acestei orientări
presupune speranţă nu teamă, iertare şi împăcare, nu vinovăţie. Aceste speranţe şi temeri pot să-şi
175
găsească diferite formulări simbolice. Persoanele deprimate nu au speranţă şi vor formula diversele lor
convingeri religioase sub forma mâniei lui Dumnezeu care le va exprima această experienţă. Alte
persoane îşi exprimă speranţa în mod fantastic. Acest tip de persoană nu va căuta niciodată ajutorul
terapeutului. Persoanele deprimate vor veni deoarece caută alinarea durerii. Alte persoane au speranţe
realiste de a-şi rezolva conflictele dureroase şi de a găsi oarecare satisfacţie.
Speranţa reală se naşte şi creşte pe parcursul experienţei în găsită suficientă satisfacţie astăzi şi
care dă asigurare pentru satisfacţia de viitor, de mâine. Astfel, speranţa devine un ingredient în evaluarea
psihoterapeutică. Adevărata speranţă este fundamentată pe convingerea că trebuinţele realiste trebuiesc
satisfăcute, că schimbarea este posibilă şi de dorit. O speranţă fantezistă este fundamentată pe dorinţe
imature, netemperate printr-o înţelegere şi acceptare a realităţilor, atât a celor imediate cât şi a celor
ultime. Natura speranţelor clientului, a pacientului, este o indicaţie a naturii terapiei pe care o caută, când
şi cum trebuie să înceapă această terapie. Speranţa reală nu neagă aspectele destructive ale vieţii.
În viaţă, ca şi în terapie, self-destructivitatea este adesea o problemă crucială. Sarcina terapeutului
constă în a ajuta clientul să renunţe la dorinţele sale infantile şi să accepte obiective şi valori mult mai
realiste. Persoanele a căror speranţă se agaţăîn fantezie şi fantastic neagă elementele distructive din
experienţa lor şi doresc răspunsuri magice. Speranţa care nu ţine seama de realităţi şi nu se ocupă în mod
realist cu elementele adverse şi distructive din experienţa umană nu este o speranţă autentică. Felul în
care o persoană poate să facă faţă mâniei, ostilităţii, furiei şi distructivităţii, este vitală pentru o evaluare
reală, pentru terapie.
Speranţa este o atitudine esenţială şi din partea psihoterapeutului. Persoana va simţi orice
simţământ de neajutorare şi de lipsă de speranţă din partea terapeutului, de asemenea, orice speranţă
falsă sau superficială. Speranţa fundamentată realist nu trebuie neapărat comunicată verbal sau nonverbal,
ci în procesul terapeutic, felul în care acesta este structurat, obiectivele fixate, identificarea şi
promovarea resurselor latente din pacient, îl face să devină optimist şi-i stimulează speranţa. Există doi
poli ai spertanţei realist-fundamentată. Unul este cel de lungă durată al posibilităţilor ultime, iar celălalt
este speranţa pasului următor, speranţa imediată. Orice obiectiv distant este realizat numai prin paşi scurţi,
de exemplu restructurarea personalităţii este un obiectiv de lungă durată, dacă într-adevăr este o
posibilitate. Ajutarea unei persoane să se dezvolte, să-şi înlăture blocajele emoţionale pentru a se dezvolta
mai realist, implică paşi imediaţi.
Dacă psihoterapeutul stabileşte aceste obiective într-o manieră rigidă, va bloca persoana. Este mai
bine să aibă obiectivele în minte, dar aceste obiective trebuie dezvăluite treptat pacientului, pe măsură ce
acesta are deja succes în modificarea, în înţelegerea şi restructurarea sa în cadrul procesului terapeutic.
Obiectivele nerealiste sunt expresia dinamicii lăuntrice şi ale dificultăţii de schematizare a procesului
terapeutic. Uneori poate să apară un impas deoarece terapeutul însuşi este blocat într-un conflict privind
obiectivele tratamentului şi în mod inconştient este calat pe obiective nonterapeutice.
De aceea speranţa trebuie să fie tradusă în obiective care ţin seamă în mod deplin de dinamica
intrapsihică a persoanei, de tăria şi amploarea defenselor sale, de zone în care adaptarea este o problemă,
şi în felul acesta vor fi stabiliţi paşi reali către o adaptare mai satisfăcătoare. Rezistenţele vor fi văzute ca
aspecte în care persoana este în completă armonie cu obiectivele stabilite şi va trebui să le facem faţă, să
ne ocupăm de ele pe măsură ce răsar. De exemplu, un depresiv poate dori să-şi învingă depresia, dar poate
nu doreşte să renunţe la scopurile inconştiente de a-şi controla propria familie, pentru care depresia este
utilizată.
Speranţa trebuie să fie realistă şi în privinţa racordării la simţământul timpului psihologic – cât
timp însemană viitorul? Desigur nimeni nu ştie. Timpul necesar persoanei pentru a creşte şi a se schimba
variază şi depinde de tipurile de schimbare prevăzute. Poate terapeutul să arate răbdare şi înţelegere?
Atunci va genera speranţă. Sub presiunea timpului, poate să se străduiască prea tare şi să distrugă
procesul terapeutic, sau poate să piardă timpul, să-l risipească, pentru că nu recunoaşte şi nu ştie să facă
faţă unui impas, nu se poate concentra asupra dificultăţilor care au apărut. Există o linie foarte lină în a te

176
mişca prea repede sau a bate pasul pe loc. Este sarcina terapeutului de a trasa această linie specifică
fiecărui caz în parte.
Iată de ce nu vor fi stabiliate încă din prima şedinţă cu exactitate numărul sesiunilor şi întâlnirilor
pentru că aceasta poate să trezească false speranţe sau dimpotrivă rezistenţe în pacient. În cazul unor
probleme mai grave putem solicita consultaţia la un alt specialist, dacă problema ţine de altă specialitate.
În concluzie, prezentul şi viitorul, dimensiuni temporale, implică modalitatea în care pacientul îşi
pune viaţa sa împreună, tipul de viaţă lăuntrică pe care şi l-a dezvoltat, tipurile sale de speranţe, aşteptări,
obiectivele pe care şi le trasează în viitor. Dimensiunea temporală nu este doar o problemă de deviaţie sau
de calendar, ci este o problemă a calităţii şi semnificaţiilor care durează, calităţi care au fost
experimentate în trecut, în prezent şi se speră că vor fi experimentate în viitor. Acest aspect dă
simţământul de integralitate persoanei şi îi conferă un simţământ mai puternic asupra identităţii. În unele
privinţe el se simte asigurat, în altele el se simte ameninţat. Procesul terapeutic trebuie să-l echilibreze,
să-i permită să-şi restructureze obiective şi speranţe realiste pentru dezvoltarea de la stadii imature şi
distorsionate către unele mature şi echilibrate. Identificarea defenselor ca şi a rezistenţelor face parte din
acest proces.
Autonomia. Una din resursele interne este capacitatea autonomă de a utiliza sinele în procesul
terapeutic. O întrebare care apare frecvent în primele sesiuni ale procesului terapeutic este: “Despre ce
doreşti să-ţi vorbesc?” Aceasta arată că pacientul are obiceiul de a-şi supune autonomia faţă de ceilalţi,
dorind să urmeze acest model în procesul terapeutic. Dacă se întâmplă aşa ceva, nici un fel de vindecare
nu va avea loc. O anumită măsură de autonomie internă, numit grad al acestei autonomii este un potenţial
oferit de Dumnezeu, un mijloc al harului şi poate fi dezvoltat numai dacă este utilizat. Deseori, pentru
pacienţi este o luptă dificilă să înveţe să-şi utilizeze propriul potenţial, sinele în mod autonom în cadrul
procesului terapeutic şi lucrul acesta trebuie învăţat, depăşind obstacole şi inhibiţii, până când pacientul
îşi descoperă conflictele nevrotice, se înţelege pe sine însuşi şi gradul său de libertate creşte în sensul
dezvoltării.
Acceptarea şi afirmarea de către terapeut crează condiţii ca toate defensele şi rezistenţele să
diminue treptat în cadrul relaţiei terapeutice, dar acestea pot fi încă utilizate de către pacient, deoarece el
răspunde la imaginile, personajele, experienţele şi modelele de comportament din trecutul său, devenite
repetitive şi introiectate, iar în procesul terapeutic, proiectate asupra terapeutului. Aceasta poate să fie de
folos terapeutului pentru că descoperă mecanismele pacientului, însă trebuie experimentate de pacient,
care să devină conştient de ele.
Procesul terapeutic propriu-zis poate fi descris ca un proces prin care pacientul poate fi ajutat să
experimenteze aspectele sale înstrăinate şi reprimate, apoi mecanismele şi procesele prin care acestea
sunt din nou aduse într-o stare de funcţionare optimă a sinelui. Un simţământ de alienare nu este niciodată
alinat şi vindecat într-o situaţie vidă, ci numai printr-un anumit tip de experienţă care trebuie să fie
descrisă.
Verbalizarea, simbolizarea şi autenticitatea. Un caracter central în procesul terapeutic îl are
comunicarea de către pacient a ceea ce el trăieşte, simte, gândeşte. Comunicarea verbală constă în
capacitatea de a formula experienţa cuiva într-un discurs care are capacitatea de a distinge pe om de
celelalte animale şi esenţială pentru conştientizare şi înţelegere. Comunicarea are loc, de asemenea, şi în
alte moduri, nonverbale, cum sunt postura, expresia facială, mişcările, timbrul vocal, tonul, maniera de a
vorbi, mai repede sau mai lent, începuturile false, întreruperile şi tăcerile. De asemenea, terapeutul
comunică atât prin cuvinte cât şi prin comportament. Dacă este plictisit, ostil, frustrat, are o atitudine
critic-judicativă, de nerăbdare, indiferenţă sau, dimpotrivă, capacitatea sa de înţelegere, răbdare,
amabilitate, de fermitate, are un simţământ al propriei identităţi, toate acestea sunt comunicate de-a lungul
ideilor pe care el le prezintă.
Nu va putea fi niciodată subliniat îndeajuns faptul că procesul comunicării, în cadrul procesului
terapeutic, este o autostradă cu două sensuri şi că nu poate fi complet până ce nu este recepţionat, înţeles
şi până ce nu este adresat răspunsul într-o manieră terapeutică de către psihoterapeut. Aceasta nu
177
înseamnă că trebuie să răspundă verbal la tot ceea ce spune persoana. Poate să permită pacientului să-i
vorbească un timp considerabil fără să-l întrerupă sau fără să-i dea nici o replică. Într-adevăr, dacă
terapeutul se teme să întrerupă pacientul sau dacă îl întrerupe intempestiv în mod repetat, atunci ar trebui
să se întrebe ce se întâmplă cu el şi de ce procedează aşa.
Pe de altă parte maniera în care terapeutul ascultă, este un proces de comunicare terapeutic sau
antiterapeutic. Terapeutul foarte pasiv, tăcut, poate să comunice indiferenţa sau teama de pacient, în timp
ce cel foarte comunicativ, prea volubil, poate să comunice nevoia de a ţine persoana la distanţă, poate
chiar din cauza anxietăţii pe care o resimte. Orice persoană poate să transmită comunicări verbale sau
nonverbale şi poate să primească răspunsuri în aceeaşi manieră. Sarcina terapeutului este aceea de a
pătrunde, de a sparge ciclul comunicării nesănătoase sau nevrotice, să păstreze procesul unei comunicări
care să conducă la înţelegere şi dezvoltare, creştere. Aceasta înseamnă că ascultarea terapeutului ajută la
înţelegerea semnificaţiilor subiacente ale discursului pacientului.
De pildă, o pacientă poate să vorbească despre dorinţa sa de linişte şi pace în cămin, dar în tonul
vocii sale, ca şi în expresia mimicii sale indică multă anxietate şi conflict. Această parte a sinelui lăuntric
a persoanei este partea pe care doreşte s-o evite vorbind despre linişte şi pace. De asemenea, ea doreşte în
mod inconştient să comunice terapeutului că ar dori ca această linişte şi pace să nu-i fie perturbată nici în
cadrul interviului terapeutic. Nu doreşte ca terapeutul s-o deranjeze, s-o tulbure cumva.
Ca regulă, orice comportament pe care o persoană îl aduce în cadrul procesului terapeutic, are
semnificaţii subiacente pentru procesul terapeutic. Uneori concentrarea atenţiei trebuie să aibă loc asupra
tonului vocii, de pildă, mai mult decât asupra conţinutului cuvintelor.
De asemenea, terapeutul trebuie să fie foarte atent să-şi citească propriile simţăminte şi idei din
cuvintele pacientului. El trebuie să fie suficient de liber faţă de trebuinţele sale de a proiecta ceea ce
acesta evită. Aceasta înseamnă că psihoterapeutul trebuie să se asculte pe el însuşi, să-şi surprindă
simţămintele, defensele, fanteziile şi motivele lui însuşi pe care le reflectă răspunsurile sale personale.
Fiind conştient de toate acestea, se află în gardă împotriva exprimării lor, dar lucrul acesta nu are nici o
garanţie şi relevanţă terapeutică. Trebuie să se asculte, să-şi înţeleagă rsăpunsurile, şi să fie stimulat sau
provocat de către persoană, să înţeleagă dacă acestea sunt stimulate sau provocate de către persoana din
faţa lui sau dacă provin din lăuntrul lui însuşi, dacă-i aparţin. El poate avea trebuinţa de a-i proteja pe
alţii, de a-i controla, sau de a se apăra pe sine însuşi, de a fi autoritativ, de a se retrage. Fiecare terapeut,
chiar în aspectele generale ale activităţii, dacă este pastor, în activitatea pastorală, trebuie să aibă o
profundă înţelegere a lui însuşi, a trebuinţelor şi tendinţelor care se manifestă.
În ultimii ani a existat o reacţie împotriva verbalizării psihoterapiei în forma sa propoziţională şi
s-a insistat asupra tehnicilor care încurajează comportamentul care rezultă din expresia simţămintelor.
Aceasta a făcut ca în unele tehnici terapeutice să se ajungă la atingeri terapeutice, unele practicate chiar la
bazine şi piscine. Uneori este necesar într-adevăr de a dărâma defensele şi de a încuraja persoana să-şi
exprime emoţiile intense sub forma unui comportament. S-a reţinut că nici o înţelegere nu poate realiza
schimbarea, ci este necesară exprimarea.
Dar aceasta pare să fie numai o formă de manifestare, de acţionare a expresiei emoţionale, care
derivă dintr-un conflict comportamental, cu scopul de a evita înţelegerea, insight-ul şi rezoluţia sau
soluţionarea. Credem că conştienţa poate fi exprimată şi într-un discurs verbal care poate fi o parte
esenţială a psihoterapiei. Experimentarea unor simţăminte intense într-o manieră dezorganizată,
incoerentă, poate să rezulte din căderea defenselor şi poate fi periculoasă pentru pacient. O tentativă
grijulie de a înţelege trebuinţele celuilalt trebuie să fie îndeplinită. Pe de altă parte, intelectualizarea ca
defensă, este ineficientă. Terapeutul trebuie să respecte defensele persoanei. Defensele nu vor fi atacate
sau dărâmate până ce pacientul însuşi nu-şi înţelege trebuinţele şi de ce le manifestă. Apoi va renunţa el
însuşi la ele şi va aşeza altceva mai valoros în locul lor.
Motivul pentru subliniată comunicarea verbală este acela de a înţelege natura vieţii. Orice
trebuinţă vitală şi orice structură se exprimă pe sine în funcţiile sale. Cuvintele şi formulările sunt
modalitatea umană de a-şi crea structura sinelui care încorporează forţele şi funcţiile intangibile ale vieţii
178
intrapsihice. Utilizarea structurilor verbale este în strânsă relaţie cu dezvoltarea şi utilizarea propriului eu.
Prin intermediul stadiilor de cercetare de sine, de explorare a sinelui în psihoterapie până la soluţionarea
conflictului şi la luarea deciziilor, formulările verbale joacă un rol central.
Reprimarea sau minimalizarea locului şi structurii în interrelaţia dintre conştient şi procesele
inconştiente au semnificaţii importante asupra întregii persoane înstrăinată, ca şi faţă de celelalte aspecte
parte integrantă din sine. Structurile şi funcţiile sunt două părţi ale aceluiaşi proces. Există un paradox în
natura comunicărilor verbale, a formulărilor propoziţionale sau simbolice. Funcţia lor este aceea de a
promova insight-ul, înţelegerea de sine lăuntrică dar, de asemenea, pot fi utilizate pentru amânarea sau
jenarea acestui insight. Lucrul acesta este adevărat pentru orice altă structură. Ea poate deveni împietrită
şi fixată cu scopul evitării şi disocierii. Apoi organismul este blocat în funcţionarea sa.
Procesul calcificării arterelor şi structurii oaselor din organism este o ilustrare a lăuntrului vieţii
psihice, învăluită în întuneric prin convingeri păstrate într-o manieră rigidă şi defensivă. O astfel de
rigiditate şi apărare, defensă este o condiţie reală a funcţionării eului, o reflectare a condiţiei lăuntrice a
cuiva. Regresia necontrolată, în care funcţiile eului sunt în mod temporal abandonate diferă de regresia
aflată în slujba eului şi rezultatele sale. Spontaneitatea cu care eul participă prin observare, înţelegere şi
sintetizare, se direcţionează către integralitate. Utilizarea simbolurilor verbale în acest proces contribuie
la întărirea eului.
Verbalizarea este o funcţie a eului care trebuie să fie utilizată în procesul de vindecare. Aceasta
împreună cu simbolizarea constă în capacitatea care distinge omul de animale şi trebuie utilizată pentru o
deplină realizare. În mod obişnuit, verbalizarea din psihoterapie începe la un nivel descriptiv şi apoi se
aprofundează către niveluri ale insight-ului şi semnificaţiilor mai profunde. Aceasta este evaluarea,
sublinierea asupra a ceea ‚ce’ şi ‚cum’ este experimentat înaintea lui ‚de ce’. Mulţi psihoterapeuţi tind să
împingă către de ce-uri, către etiologie, către cauzalitate, înainte ca ei sau pacientul însuşi să ştie cu ce au
de-a face şi cum vor lucra asupra acestuia. Întrebarea şi chestiunea lui ce şi cum a experienţei este o
importantă bază pentru înţelegere, pentru insight.
Dar ştiind cum se simte cineva, pentru a realiza lucrul acesta, trebuie să fii onest şi să examinezi
în mod dechis pentru a descoperi ‚de ce’ cineva simte şi face un anumit lucru sau ia o anumită hotărâre de
a se reţine sau de a renunţa la astfel de simţăminte. Procesul simbolic conduce la sănătate în acelaşi mod
în psihoterapie ca şi în viaţă. El implică, în primul rând, o tentativă constantă de a lărgi semnificaţiile
simbolului cuiva, într-o manieră acompaniată prin dezvoltarea sinelui. Dezvoltarea sinelui şi extinderea
semnificaţiei simbolurilor sunt cele două feţe ale aceluiaşi proces, care au loc în mod simultan. Acesta
este motivul pentru care argumentarea care ar putea să apară iniţial este inutilă. Ele nu pot merge decât
împreună şi nu pot implica decât întreaga persoană, gândirea, simţămintele, şi luptele acesteia.
Un al doilea aspect esenţial al vindecării este acela al autenticităţii formulării simbolice care
trebuie verificată şi reverificată tot timpul. Semnificaţia unui simbol poate fi schimbată atunci când este
descoperită ca fiind inadecvată sau greşită. Adesea în biserică sau în cadrul sistemului nostru educaţional,
persoanele pot accepta formulări simbolice inautentice, care nu corespund experienţelor proprii. În alte
cazuri simboluri autentice pot fi respinse, sau simboluri inadecvate pot fi utilizate pentru a ascunde
experienţe autentice. Ambivalenţa poate deveni o problemă.
Multe persoane religioase acceptă rapid cuvântul iubire ca un simbol autentic, dar resping
expresia mânie, ca ceva rău, ca şi cum n-ar face parte din propria lor experienţă. Ambivalenţa
dragoste- mânie îi face, atunci când trăiesc lucrul acesta, să devină extrem de anxioşi. Trebuinţele alienate
de mânie pot fi aduse în interior şi făcute o parte a eului, a sinelui firesc, fără anxietate. În felul acesta
mânia va deveni un simbol autentic al propriei lor experienţe, iar eul va creşte într-o manieră constructivă
de a face faţă sentimentelor de mânie şi în felul acesta semnificaţia lor este extinsă. Va rezulta o întărire a
sănătăţii şi a completitudinii.
Atunci când procesul verbalizării este utilizat pentru a ascunde semnificaţia sau când este izolat
de simţăminte sau simţămintele sunt reprimate, atunci are loc un proces nesănătos. În acest domeniu
procesul terapeutic ajută la aducerea graduală a conştienţei, manierei în care verbalizarea este utilizată în
179
mod defensiv, inautentic şi distorsionat. Pe măsură ce creşte conştienţa şi se produce o expansiune a
semnificaţiei simbolurilor, în mod simultan se dezvoltă şi se întăreşte şi sinele.
Un motiv pentru care simbolurile religioase tradiţionale şi-au pierdut semnificanţa pentru multe
persoane este datorită faptului că semnificaţiile neexprimate sunt atât de incongruente cu semnficaţiile
crezului lor. Verbalizarea şi simbolizarea conţine o componentă culturală. Prima consecinţă este că multe
din cuvinte şi expresii utilizate ca un fond comun pot avea semnificaţii extrem de diferite pentru diverse
persoane. Acest lucru se întâmplă şi cu limbajul religios. Sarcina terapeutului este să fie conştient de
propriile semnificaţii şi să evite proiectarea acestora asupra situaţiei terapeutice sau a pacientului. El
trebuie să aibă şi să ajungă la o înţelegere profundă a semnificaţiilor pacientului în termenii cadrului său
cultural şi religios.
Comunicarea autentică în legătură cu sinele lăuntric şi luptele, conflictele care au loc acolo
presupun reflectare şi meditaţie. Aceasta exprimă un simţământ al creşterii contactului cu sine însuşi în
special ca parte a eului care a fost alienat. În căutarea adevărului despre sine, adevărul înţeles ca un
proces dinamic al vieţii şi nu doar ca o propoziţie, aspectele inacceptabile ale luptei cu sine însuşi, provin
din inconştient, deşi adesea sunt deghizate şi distorsionate ca formă. Este sarcina terapeutului de a ajuta
persoana să parcurgă şi să înţeleagă aceste disimulări şi să descopere ce se află în spatele lor. Se dă o luptă
şi defensele împiedică şi blochează procesele vitale care trebuie să se nască. Pacientul va fi instruit şi
ajutat să se reflecte pe sine însuşi, experienţele sale, aşa cum îi vin în minte. Terapeutul va interpreta
comunicarea şi va ajuta să pătrundă în spatele simbolurilor şi înţelegerii acestora, ajungând la procesul
creşterii şi semnificaţiei şi dezvoltării sinelui.
Aceasta înseamnă ca pacientul să descopere în însuşi ceea ce fusese respins, să reia în posesie şi
să utilizeze. Ca rezultat al acestui proces terapeutic, persoana dobândeşte un simţământ mai profund al
propriei umanităţi, o nouă capacitate de a se apropia şi de a intra într-o relaţie autentică cu ceilalţi, într-o
manieră potrivită, putând manifesta mai multă simpatie faţă de ceilalţi, pe baza unui simţământ de
identificare. Capacitatea de a fi una şi în armonie cu sine însuşi, ajută pe ceilalţi să se identifice cu
semenii săi.
Terapia ca proces religios. Acest proces reflectiv, meditativ şi revelator de sine este în mod
esenţial un proces spiritual, unul religios. Este esenţa rugăciunii autentice şi a experienţei mistice.
Psihanaliza necesită prezenţa şi activitatea potrivită a unui terapeut plin de înţelegere pentru a ajuta
persoana să lucreze şi să-şi depăşească defensele şi distorsiunile. În expresie religioasă, este necesar un
confesor, un consilier. Experienţa rugăciunii în inimă şi calităţile experienţei mistice, atunci când acestea
sunt o căutare autentică a adevărului, este procesul prin care eul alienat, înstrăinat de sine însuşi se
regăseşte şi se dezvoltă, se întăreşte, reunind ceea ce fusese cândva separat.
Rugăciunea este adesea ineficientă pentru că are de-a face cu condiţii nevrotice, datorită
înstrăinării, defenselor şi distorsiunilor care reclamă prezenţa unei alte fiinţe umane ce demonstrează
profunda sa înţelegere şi acceptare faţă de persoană, în timp ce o ajută să-şi dezvăluie distorsiunile. Un
terapeut mai puţin avizat în aspectele spirituale ar putea să întrebe unde este Dumnezeu în acest proces,
exprimându-şi lipsa de înţelegere a proceselor spirituale şi religioase. Acest lucru se întâmplă pentru că nu
este înţeles caracterul transcendent şi imanent al lui Dumnezeu. Dumnezeu poate să pătrundă în mod
providenţial prin Duhul Său cel Sfânt, Persoana cu putere vindecătoare.
Există un simţământ puternic de dependenţă în acest concept. Dumnezeu este, prin Duhul Său cel
Sfânt, deja prezent în orice proces de cercetare de sine şi dezvăluire, de cercetare a adevărului despre sine
însuşi, şi în orice proces de creştere şi maturizare spirituală, prin intermediul credinţei care lucrează prin
dragoste. Pe măsură ce o fiinţă umană devine conştienă de tăria sa lăuntrică, înţelege că utilizează resurse
care nu sunt omeneşti, au fost create de Dumenzeu şi de aceea pot fi găsite în structurile sale lăuntrice.
Aceste structuri au fost, de asemenea, răscumpărate şi astfel fiinţa umană nu se prăbuşeşte sub povara
vinovăţiei, ci are cale deschisă către harul lui Dumnezeu vindecător.
Sarcina psihoterapeutului creştin este de a conduce pe cel aflat în suferinţă să redescopere
resursele divine de vindecare. Psihoterapeutul va înţelege că tocmai această participare profundă,
180
lăuntrică la experienţe vitale, are o profundă semnificaţie religioasă şi că trebuie comunicată această
semnificaţie într-un moment şi manieră plină de tact şi potrivită chiar pacientului. S-ar putea ca
psihoterapeutul secular să nu împărtăşească această responsabilitate, şi aceasta pentru că are alte
convingeri de natură spirituală sau religioasă, sau pur şi simplu ignoră aceste dimensiuni.
Selectarea datelor şi stabilirea obiectivelor. Pe parcursul procesului terapeutic, anumute lucruri
se repetă, devin redundante. Vor fi reţinute şi ne vom concentra asupra rezistenţelor, interpretărilor, şi în
fine finalizarea procesului terapeutic. Îndeplinirea clauzelor contractuale şi creşterea calităţii vieţii este
dependentă de stabilirea cu claritate a obiectivelor, atât în mintea terapeutului, ca şi capacitatea lui de a
ajuta pacientul să progreseze către aceste obiective. În gândirea procesului terapeutic, psihoterapeutul
trebuie să realizeze nivelul dezvoltării la care conflictul patologic a apărut, să identifice fixarea sau
blocajul în acest proces de dezvoltare şi maturizare şi să înţeleagă că acela este punctul din care trebuie să
înceapă procesul terapeutic.
Simţămintele pe care pacientul le exprimă şi capacitatea de a-şi exprima aceste simţăminte sunt
indicative în acest sens. Cu alte cuvinte, simţămintele sunt simptomatice pentru conflicte şi va trebui să le
abordăm într-o lumină în care ele să pună diagnosticul problemei, a dificultăţii în sine. Pe de altă parte,
această chestiune implică şi modalitatea în care pacientul răspunde şi reflectă conflictul său, felul în care
îl utilizează şi ce permite conflictelor să facă cu el. Aceasta înseamnă că există anumite obiective pentru
terapeut, în termenii dinamicii psihice. Acest aspect este foarte important. Deja am menţionat cele mai
multe din aceste obiective, pe care le vom relua aici.
Unul dintre ele este capacitatea persoanei de a-şi asuma responsabilitatea pentru sine însuşi şi
aceasta împotriva dependenţei faţă de ceilalţi. Terapia implică dezvoltarea responsabilităţii, indiferent de
conţinutul conflictului, dar aceasta va fi cu mult mai dificilă dacă conflictul este mai sever, mai grav, sau
dacă a avut loc în primii doi sau trei ani ai vieţii, decât dacă a survenit mai târziu.
În acelaşi fel, autonomia a fost menţionată ca obiectiv. Aceasta are de-a face cu responsabilitatea,
dar de asemenea, cu relaţia pacientului faţă de figurile autoritative din existenţa sa.
Un alt obiectiv poate fi exprimat în termenii de a ajuta persoana să se elibereze de barierele sau
conflictele care au survenit în existenţa sa, privind încrederea, dragostea şi faţă de agresivitate sau faţă de
aspecte ale sexualităţii. Unele persoane au nevoie să facă faţă şi să-şi administreze impulsurile, în timp ce
altele au nevoie de ajutor pentru a-şi modifica o conştiinţă prea puternică, prea rigidă.
Toţi vor avea nevoie de acel ajutor care presupune calitatea funcţionării eului, necesară pentru o
mai înaltă calitate de vieţuire matură. O ilustraţie despre cum toate acestea trebuie să intervină, ca
procesualitate în situaţia unui pacient, o poate furniza cazul unei paciente care a venit la terapeut cu o
conştienţă intensă a anxietăţii şi cu un număr de simptome fizice dureroase despre care medicii au conchis
că nu au o cauză organică. În mod conştient ea simţea că anxietatea sa este o reacţie la tentativa de
dominare a tatălui său care tindea s-o controleze, deşi avea deja treizeci de ani, era căsătorită şi avea
copii. Îşi înţelegea anxietatea ca un răspuns la tentativa acestuia de a o controla, manifestată uneori într-o
manieră extrem de crudă. Ea rezista şi orice efort o ajuta să vadă că mânia sa era în acelaşi timp o defensă
împotriva simţămintelor sale de dragoste faţă de tatăl său şi pentru care se simţea foarte vinovată. A căutat
alte persoane care ar fi putut cumva să-l convingă pe tată să renunţe la atitudinea sa dominantă.
Astfel chestiunea responsabilităţii sale pentru rezolvarea problemei apăruse foarte timpuriu, pe
parcursul terapiei. Simţea nevoia ca alţii să ia decizii pentru ea, aşa cum tatăl său făcuse de fiecare dată în
copilărie, dar era necesar să înveţe să ia aceste decizii pentru sine însăşi. De-a lungul întregii copilării a
menţinut o rezistenţă pasivă faţă de tatăl său, dar acum învăţase că agresivitatea îi este necesară pentru
protecţie. A câştigat tăria de a rezista controlului tatălui său, chiar în condiţiile în care trebuia să-l sfideze.
Deşi a rezistat la orice tentativă de a-şi administra aspectele de dragoste filială în relaţia cu tatăl său,
dragostea şi afecţiunea sa pentru familie creştea şi adaptarea sexuală faţă de soţul său s-a îmbunătăţit
evident.
A dobândit înţelegerea că orice formă de anxietate era un răspuns la nevoia de a-şi controla tatăl
pentru propria sa protecţie. A câştigat tăria de a renunţa la dorinţa de a-şi controla tatăl, ca fiind nerealistă
181
şi inutilă şi a câştigat încredere în ea însăşi, nemaiavând nevoie să-l înfrângă, ci doar să decidă cum să
răspundă la tentativele sale de dominare. Multor conflicte profunde din copilărie nu li s-a făcut faţă în
termenii conţinutului lor. Lucrul cu ea s-a centrat ajutând-o să înţeleagă natura răspunsurilor sale în
situaţia imediată şi cum trebuie să-şi schimbe aceste răspunsuri. Terapeutului trebuie să-i foarte clare
obiectivele sale legate de calitatea eului pacientului şi cum poate să-i îmbunătăţească acesteia viaţa,
existenţa sa.
Catharsis-ul emoţional. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra catharsis-ului emoţional ca un
instrument în psihoterapia creştină. Unele persoane vin la terapeut în grade diferite de tulburare
emoţională şi au nevoie de ocazia de a-şi exprima şi a-şi ventila simţămintele către un ascultător. Trebuie
făcută o distincţie între tulburarea emoţională datorată unei situaţii reale, prezente, obiective, aşa cum
este o pierdere gravă în familie, un necaz, o nenorocire, şi una care îşi are baza, fundamentul, chiar în
conflictele emoţionale şi în structura de caracter a pacientului. Multe persoane obsesive sau isterice, de
exemplu, au o satisfacţie deosebită să-şi etaleze viaţa interioară oricui ar dori să i-o asculte. De obicei
vorbesc fără să spună nimic, ci doar ventilând un material simptomatic. O discuţie doar la acest nivel nu
are decât efecte paleative, lipsite de fond. Din când în când un simţământ de frustrare apare, care nu poate
conduce la nici un rezultat definitiv.
Pentru terapie condiţiile în care apar simţăminte puternice se datorează unor conflicte emoţionale
subiacente, conflicte care trebuie aduse în conştient şi înţelese în profunzimea lor. Cauza tensiunii poate fi
prelucrată în felul acesta. Uneori tulburarea emoţională este atât de puternică, încât o stare de catharsis
este necesară înainte ca să se poată lucra în mod real cu conflictele subiacente. Catharsis-ul, prin el
însuşi, nu aduce decât o alinare temporară.
Unele persoane vin la psihoterapeut datorită unor condiţii paranoide de diferite intensităţi. Doresc
să vorbească despre alte persoane care le tratează în mod nedrept, sunt suspicioase, manifestă ură faţă de
membrii familiei lor, faţă de vecini, faţă de angajaţi, faţă de superiori şi faţă de oricine. Aceştia vor rezista
eforturilor de a privi în ei înşişi, de a vedea cauza şi sursa reală a acestor anxietăţi şi mânii şi nu pot
decât să le proiecteze asupra celorlalţi, blamându-i şi evitându-şi astfel responsabilitatea faţă de
simţămintele proprii. Acest tip de clienţi este deosebit de cronofag.
Expresia simţămintelor este simptomatică şi nu conduce la rezolvarea conflictului şi nici la
creştere, la noi modalităţi de a face faţă problemelor şi de a trăi şi nu oferă satisfacţie. Există o situaţie
paradoxală aici: lucrul cu conflictele subiacente şi cu simţămintele implicate în ele, este un obiectiv
necesar, dar exprimarea simţămintelor doar simptomatică şi parte din sistemul defensiv eronat al
pacientului, nu conduce la schimbare sau la maturizare. Psihoterapeutul trebuie să evalueze tăria
simţămintelor în relaţie cu capacitatea de a le controla. Uneori expresia unor simţăminte puternice este
indicaţia unei slăbiri a controlului şi a unei regresiuni care s-a petrecut în pacient. Decompensarea este o
expresie tehnică. În această situaţie, anxietatea terapeutului poate să grăbească procesul deteriorativ.
Persoana trebuie să simtă tăria terapeutului, să împrumute ceva din această tărie şi din maniera în care
poate să facă faţă situaţiilor problematice şi se poate controla.
Facilitarea catharsis-ului. Următoarele abordări tind să faciliteze catharsis-ul:99
1. Evitaţi să puneţi întrebări de natură informaţională, dincolo de cele absolut necesare pentru a
obţine fapte esenţiale. Prea multe întrebări de natură raţională, informaţională, tind să extragă persoana,
s-o îndepărteze de simţăminte.
2. Puneţi întrebări în legătură cu simţămintele. “Cum te simţi atunci când cutare sau cutare
persoană te-a ignorat?”
3. Răspundeţi cu simţăminte mai degradă decât cu conţinut intelectual. Reflectaţi simţămintele,
utilizaţi cuvinte care exprimă simţăminte.
4. Încercaţi să vegheaţi şi să deschideţi uşile care conduc către nivelul simţămintelor în
comunicare. Acestea includ cuvinte care exprimă simţăminte, emoţia exprimată în tonul vocii, mimica
facială sau postura, protestele repetate, contradicţii de sine, indicând conflicte interioare, discuţii despre

182
relaţiile care ar trebui să satisfacă trebuinţele fundamentale ca cele privindu-i pe părinţi, soţ sau copii,
răspunsuri la aceste aspecte conduc către nivele profunde ale simţămintelor.
5. Fiţi în mod special receptivi la simţămintele negative. De cele mai multe ori acestea sunt în
mod repetat reprimate şi sunt cele mai necesare pentru a aduce lumina soarelui în cura psihologică
printr-o relaţie de acceptare.
6. Evitaţi interpretările premature în legătură cu motivaţia pentru care simţămintele şi funcţiile
persoanei eşuează.
7. Evitaţi, de asemenea, sfaturile premature. Ambele aceste tentative sunt adevărate capcane pe
care le oferă un consilier neexperimentat şi nesigur, care nu suportă presiunea şi anxietatea simţămintelor
puse în discuţie, care încearcă să preia controlul pentru a-i diminua anxietatea. Atât interpretările cât şi
sfaturile tind să blocheze curgerea terapeutică a simţămintelor.
Este important să fim conştienţi că după o sesiune în care consiliatul a dat drumul simţămintelor
dureroase şi a împărtăşit aspecte intime ale problemelor sale, acesta se va simţi jenat să mai vină la
întâlnire data viitoare. Doar o atitudine profesională a consilierului va putea ajuta consiliatul să
depăşească aceste obstacole.
Anxietatea terapeutului devine adesea o bază prin care acesta poate s-ofere sfaturi proaste şi
neavenite. O resursă tradiţională pentru mulţi terapeuţi în perioadele de anxietate reciprocă este aceea de
a se ruga cu pacientul. Atunci când rugăciunea este utilizată în acest mod, o situaţie devine de obicei
semnificativă prin implicaţiile de solicitare a unei puteri din afară care s-ofere ajutor şi susţinere unei
persoane neajutorate, dar subliniind neajutorarea fiinţei umane şi nevoia de dependenţă de o putere
exterioară unui pacient aflat într-o astfel de condiţie, este în mod esenţial, o regresie către neajutorarea
din copilărie, îi provoacă o debilitare unuia care deja este slăbit şi are un eu care se simte ameninţat.
De aceea terapeutul creştin va trebui să fie sensibil şi atent la lucrul acesta, va trebui să susţină în
conştiinţa pacientului faptul că Dumnezeu prin creaţie a pus anumite structuri care pot să-i confere tărie
şi rezistenţă în faţa dificultăţilor şi problemelor. Este greşit să cerem lui Dumnezeu să facă ceea ce ne-a
încredinţat nouă. Cu siguranţă Îl putem ruga să ne asiste, dar structurile şi posibilităţile care ne sunt puse
la dispoziţie trebuie utilizate. Pacientul poate fi debilitat mai mult prin oferirea unor sfaturi nerealiste, sau
printr-o manieră în care pacientul este făcut dependent faţă de terapeut, pentru a rezolva diversele situaţii
din viaţa sa. Credinţa terapeutului în lucrarea lui Dumnezeu, cu caracter creator şi răscumpărător, îi va
oferi acel tip de speranţă şi credinţă în resursele lăuntrice ale fiecărui copil al lui Dumnezeu de a face faţă
conflictelor intense şi de a găsi resursele pe care să le mobilizeze şi să le utilizeze. Foarte mulţi oameni
caută mai degrabă dependenţa aceea infantilă, copilărească, dar există un moment când atât psihologic cât
şi spiritual, trebuie să creştem de la starea de copil la cea de om matur din discursul paulin.
Pe de altă parte, rugăciunea poate să fie o resursă internă atât pentru terapeut cât şi pentru
pacient, dacă nu este îndeplinită doar într-o manieră formală. Rugăciunea este o dorinţă lăuntrică,
profundă, parte a fiecărei fiinţe umane, de a comunica cu Creatorul, cu Susţinătorul şi
Răscumpărătorul ei, care ne- a furnizat această cale de comunicare şi care ne permite accesul la
resursele cerului. Evaluarea dorinţelor infantile în lumina unor obiective mature şi a unei consideraţii
realiste a situaţiei, renunţarea la satisfacţii facile de dragul unor satisfacţii şi împliniri mai profunde, este o
parte a procesului unei rugăciuni autentice. O astfel de rugăciune trebuie să fie o luptă continuă care să
înceapă de la un nivel inferior profund, şi să meargă către nivelele superioare ale conştiinţei. Poate să aibă
loc şi fără să fie verbalizată, ca parte integrantă a procesului terapeutic. Ea conduce la acel tip de relaţie
care dezvoltă tăria lăuntrică şi maturizarea spirituală.
Tragedia multor vieţi este că rugăciunea este utilizată deseori în mod netransformat ca o dorinţă
de gratificare. Gândirea populară înţelege lucrul acesta şi o exprimă prin expresia abruptă “dă Doamne”
sau “să dea Domnul”, dar deseori această expresie este superficială. Terapia poate să aibă loc numai
datorită faptului că pacientul este în stare să-şi exprime dorinţele, să devină conştient de ele, să le
evalueze consecinţele şi să găsească, deseori prin intermediul unei lupte şi a unei dureri, transformarea de
la dorinţe infantile şi uneori distructive, către o motivaţie care poate conferi o calitate mai înaltă vieţii.
183
Aceasta este rugăciunea în sensul său cel mai profund. Aceasta înseamnă să dobândeşti motivaţie, tărie
pentru a modifica unele aspecte ale realităţii externe, decât să te conformezi ei.
Există momente când terapeutul trebuie să limiteze exprimarea unor emoţii intense şi
necontrolate. Un mod de a face lucrul acesta este să schimbe subiectul, altul este să întrebe pacientul ce
speră că va câştiga dintr-o astfel de expresie necontrolată a emoţiei. Terapeutul va avea simţământul şi
conştienţa că emoţia este un răspuns la o situaţie reală, atunci când persoana este deplin conştientă de
ceea ce trăieşte, cum ar fi o nenorocire subită sau este datorată unui conflict nevrotic lăuntric. El va trebui
să evalueze, să simtă dacă este o exprimare autentică a unor simţăminte puternice aflate sub controlul şi în
slujba psihismului, a sinelui şi eului pacientului, sau dacă aceste simţăminte reflectă doar slăbiciunea şi
lipsa de control a eului, care necesită susţinere din partea terapeutului ca să-i stabilească nişte limite şi să
le frâneze.
În prima situaţie pacientul va realiza contextul în care simţămintele sunt exprimate şi se va lupta
să le facă faţă. În cea de-a doua situaţie va fi copleşit de simţăminte şi va fi incapabil să le facă faţă în
mod constructiv, ceea ce rezultă fiind o regresie nesănătoasă. Catharsis-ul emoţional poate ajuta o
persoană să-şi reducă senzaţia de tensiune lăuntrică şi să-i devină astfel mai uşor şi simplu să facă faţă
problemei reale. Poate să-l ajute să-şi descopere simţămintele şi procesele care au loc în subconştientul
său, să le prelucreze şi să dobândească tăria, să-şi înţeleagă defensele şi rezistenţele şi să prevină
prăbuşirea.
Terapeutul creştin trebuie să evalueze cu atenţie tehnicile psihoterapeutice de astăzi, care produc
trăiri emoţionale intense, exprimate artificial şi prematur şi care pot fi dăunătoare. Materialul emoţional
profund trebuie adus la suprafaţă numai atunci când persoana se simte suficient de puternică pentru a face
lucrul acesta în mod autonom, şi atunci când relaţia cu terapeutul este atât de puternică şi bazată pe
încredere, pe acceptare, pe empatie, încât pacientul poate să fie susţinut şi sprijinit de această relaţie cu
terapeutul.
Mai mult, catharsis-ul nu este suficient doar pentru a produce uşurare temporară pacientului, ci
pentru că psihoterapetul creştin ajută pacientul să înţeleagă calitatea, semnificaţia şi motivaţia experienţei
sale emoţionale.
Rezistenţa. Rezistenţa apare de timpuriu în terapie. Persoana doreşte ajutor, dar din diferite
motive ridică obstacole pe calea explorării şi înţelegerii sale. Acest lucru poate fi făcut conştient sau
inconştient. Ideea rezistenţei nu este nouă pentru psihoterapeut. Orice terapeut cu experienţă, orice medic,
asistent social, orice pastor, ştie că fiecare persoană care pretinde că doreşte să se schimbe continuă în
acelaşi timp modelele vechi învăţate, după care trăia până în prezent. Lucrul acesta îl experimentăm
fiecare, cu noi înşine.
De asemenea, există dovezi scripturistice în acest sens. Există două fraze diferite utilizate strâns
legat de ideile moderne ale psihodinamicii. Acestea sunt pe de o parte cerbicia, tăria de cerbicie, din
Fapte 7,51, Ier.7,26; 19,15 şi împietrirea inimii din Marcu 6,52; 8,7-14, Ioan 12,40, ca şi alte numeroase
fragmente din Vechiul Testament.
Rezistenţa este o atitudine care se află în strânsă legătură cu capacitatea fundamentală a minţii de
a explora şi înţelege natura problemei. Cu alte cuvinte, cu insight-ul. Rezistenţa protejează mecanismele
de defensă, de apărare patologică. Într-un incident relatat în Marcu 8,14-17 Isus spunea ucenicilor: “De
ce spuneţi că nu aveţi pâine? Nu înţelegeţi încă sau nu percepeţi, sunt inimile voatre împietrite, aveţi ochi
ca să nu vedeţi şi urechi ca să nu auziţi, să nu înţelegeţi, sau nu vă amintiţi?” În Faptele 7,51 Pavel le
spune ascultătorilor că sunt tari de cerbice şi că întotdeaua fac rezistenţă faţă de Duhul lui Dumnezeu.
Rezistenţa faţă de Spiritul Sfânt este în mod obişnuit interpretată ca întoarcere împotriva luminii,
respingerea înţelegerii, a adevărului sau a insight-ului.
Atunci când trebuie să lucreze cu rezistenţele, psihoterapeutul creştin se află pe o bază spirituală,
religioasă solidă. Există anumite tipuri comune de comportament care apar pe orice listă a rezistenţelor.
Una dintre acestea implică comunicarea. Unele persoane oferă o avalanşă de cuvinte cu o rapiditate şi cu
o continuitate tumultoasă, care previne psihoterapeutul să facă orice fel de comentarii. Aceste persoane se
184
ţin departe de ei înşişi şi de asemenea, ţin terapeutul departe de ei. Alţii obişnuiesc să păstreze tăcerea.
Tăcerea este necesară pentru a înţelege, poate fi datorată unuia sau mai multor motive. Dar o tăcere ostilă,
încăpăţânată, este o tăcere determinată de rezistenţă. Pacientul poate avea multe lucruri în minte pe care
nu doreşte să le dezvăluie, poate să-şi reprime simţămintele, astfel încât mintea sa pare să fie o coală albă
de hârtie. Terapeutul, la rândul lui, poate fi sedus de propria sa anxietate de a face faţă tăcerii şi să
vorbească prea mult, sau să înceapă să-i predice, pentru ca să facă să se întâmple ceva, care însă, este
departe de procesul terapeutic.
Una din recomandările făcute pacienţilor la începutul procesului psihoterapeutic este să vorbească
liber, să spună tot ce le vine în minte. Este aşa-numitul procedeu al asociaţiei libere, în timp ce terapeutul
devine conştient că persoana face o selecţie şi o aranjare, o clasificare a lucrurilor, că reţine unele aspecte
pe care nu doreşte să le dezvăluie. Falsele începuturi sunt evident o dovadă a acestui aspect. Clientul va
începe o propoziţie, apoi se opreşte brusc, se întoarce înapoi, începe o altă propoziţie, iar se întoarce, iar
începe – acest procedeu reclamă atenţie sporită din partea terapeutului; probabil că se îndreaptă către un
subiect pe care nu doreşte să-l dezvăluie.
Rezistenţele care utilizează procesul comunicării subliniază faptul că multe persoane nu doresc să
fie cunoscute nici de ei, nici de altcineva. O persoană poate să spună: “cel mai teribil lucru care l-am făcut
vreodată este să vorbesc despre aceasta”, sau altcineva poate să pună o barieră: “lucrul acesta este ceva
despre care niciodată, absolut niciodată nu aş vrea să vorbesc, este un tabu”. Alţii pot începe cu o noţiune
generală, abstractă, despre care încep să vorbească, în timp ce nu dezvăluie nimic despre ei înşişi.
Din nou trebuie subliniată diferenţa dintre comunicare ca şi conţinut, şi comunicare ca proces. Un
psihoterapeut experimentat nu se va concentra doar asupra conţinutului comunicării, ci va reuşi să se
concentreze şi asupra procesului comunicării. Felul cum utilizăm procesul comunicării este la fel de
important ca şi cel al clientului. Putem indica în mod indirect interesul pentru unul din stadiile sau din
fazele vieţii sale. Ne va furniza materialul asupra acelui stadiu, dar va evita adevăratele probleme cu care
s-a confrunatt şi care reflectă perturbările care-i produc suferinţă. De aceea procesul comunicării trebuie
să fie la fel de atent contorizat, atât în privinţa defenselor cât şi a rezistenţelor pe care le dezvăluie, astfel
încât să devină o experienţă semnificativă.
O altă formă de rezistenţă este numită externalizare. Ea constă în plasarea greşelilor undeva în
afara propriului eu, propriei persoane. Aceasta se întâlneşte frecvent în terapia maritală; partenerul
greşeşte sau rudele acestuia. Încă de la începutul procesului terapeutic, pacientul trebuie readus în sfera
preocupărilor şi să se concentreze asupra părţii sale de contribuţie şi responsabilitate şi nu asupra
celorlalţi, ceea ce i se întâmplă lui, simţămintele sale, ceea ce face el ca să stimuleze sau să provoace
comportamente de o anumită manieră, sau simţămintele, atitudinile din partea tovarăşului de viaţă. Dacă
terapeutul se va lăsa sedus sau deturnat către direcţia pe care o sugerează pacientul conform patternurilor
sale eronate, atunci nu se va realiza nici un proces terapeutic.
Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă, să distingă esenţa problemei conflictuale care apare, fie
intrapsihic, în pacient, fie în sfera relaţiilor acestora. Altfel terapeutul nu face decât să-i susţină defensele,
să i le confirme, şi nu-l ajută, ci mai degrabă îl întăreşte în propriile soluţii eronate, patologice.
Lucrul cu rezistenţele presupune cunoaşterea modalităţilor fundamentale de defense şi structura
caracterului din partea terapeutului. El trebuie să aibă capacitatea de a vedea şi de a recunoaşte
comportamentul şi ce semnifică acesta. Dacă un pacient subliniază sau manifestă un mare respect sau
afecţiune pentru altă persoană, ca de pildă un părinte, atunci terapeutul trebuie să încerce să înţeleagă
mânia sau resentimentele faţă de acea persoană. Pe de altă parte, o expresie prea puternică a mâniei poate
fi o defensă şi o rezistenţă împotriva unui conflict profund ca acela al dorinţei de dependenţă faţă de acea
persoană. Comportamentul seductiv este tentativă de a distrage terapeutul de la problema reală, cum ar fi
dezvăluirea nevoii infantile de a fi iubit.
Terapeutul creştin va fi atent la utilizarea diferitelor idei religioase ca şi comportament de
rezistenţă. O persoană poate să facă rezistenţă faţă de recunoaşterea resentimentelor sau a mâniei faţă de
un părinte, citând porunca a V-a, “cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Dar terapeutul va vedea defensa în
185
aceasta şi ar putea spune: “Da, dar nu ne cinstim părinţii dacă nu devenim oneşti şi realişti faţă de
simţămintele pe care le avem faţă de ei.” Aceasta este o replică de tip terapeutic, care poate pătrunde în
profunzimea situaţiei conflictuale.
Un alt pacient poate să aibă valorile sale spirituale şi religioase manifestate printr-o conştiinţă
foarte rigidă, puternică şi legalistă, din cauză că este preocupat faţă de simţămintele de vinovăţie şi
atitudinea legalistă îi slujeşte ca să lase nelucrată atitudinea faţă de adevărata sa problemă. Persoanele
care afirmă în mod repetat că numai Dumnezeu poate să-i ajute, nu exprimă adevărate simţăminte de
credinţă şi de speranţă, ci dimpotrivă simţămintele de neajutorare pe care terapeutul trebuie să le schimbe
cu tact şi fermitate, ajutându-l să le focalizeze asupra structurilor, funcţiilor şi puterii pe care Dumnezeu a
pus-o înlăuntrul său, de a face faţă problemelor şi de a fi responsabil pentru gândurile, simţămintele,
deciziile şi faptele sale. Lucrul acesta trebuie adus în mod deschis în discuţie, iar pacientul trebuie să se
pronunţe şi să ia hotărâri responsabile
Pacienţii care insistă asupra eşecurilor şi care spun că “aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu”, că
“Dumnezeu îmi controlează fiecare respiraţie”, trebuie să înţeleagă cum aceste idei le servesc doar pentru
rezistenţă sau sunt un obstacol în calea soluţionării problemelor în mod onest şi realist, ca nişte probleme
absolut reale şi care pot fi soluţionate chiar şi la nivel uman. Deseori pacienţii manifestă o religiozitate
formală, excesivă, tocmai pentru a-şi ascunde slăbiciunea şi neputinţa.
O atitudine moralistă din partea terapeutului creştin, o condamnare a persoanei pentru rezistenţele
sale va fi mai degrabă dăunătoare decât terapeutică. Psihoterapeutul creştin trebuie să înveţe să vorbească
astfel încât să transmită preocuparea şi tentativa de a ajuta prin înţelegere şi prin înlăturarea blocajelor din
calea progresului terapeutic, psihologic şi spiritual. Este în natura celor mai multe rezistenţe şi defense de
natură spirituală sau religioasă să fie mandatate şi creditate de către pacient cu o mare acceptabilitate,
fiind utilizate ca nişte valori intangibile.
Dar acest lucru este similar şi pentru alte tipuri de comportament. De pildă, o persoană nesinceră
faţă de valorile sale morale, cu un comportament sexual care gratifică dorinţa de plăcere şi-l consideră
acceptabil, cu condiţia să nu fie prins, să nu suporte consecinţele morale, sociale şi spirituale. Unii
consideră că ieşirile de mânie şi exploziile de furie sunt acceptabile şi justificabile. În mod tehnic, aceste
atitudini contradictorii faţă de rezistenţe, sunt cunoscute ca egosintonice sau egodistonice.
Dacă procesul terapeutic trebuie să progreseze, atitudinea egosintonică sau acceptarea
rezistenţelor trebuie să fie făcută egodistonică sau inacceptabilă. În limbaj teologic aceasta înseamnă că
persoana care nu se simte vinovată în legătură cu comportamentul său, trebuie să fie adusă în situaţia să
simtă în mod realist vinovăţia, înainte de a dori să se schimbe. Vinovăţia la care ne referim aici, naşte din
realizarea că un anumit comportament este dăunător, atât lui însuşi, cât şi celorlalţi, şi faptul că îl simte
acceptabil nu este o scuză pentru perpetuare.
În astfel de situaţii proclamarea adevărului spiritual, convingerea de păcat, confruntarea
pacientului cu propria atitudine, face din păcat o problemă egodistonică. Uneori rezultatul este o masivă
respingere de sine care poate fi alinată doar prin asigurarea acceptării lui Dumnezeu. Astfel, situaţia este
rezolvată mai degrabă simbolic decât realist, şi procesul va deveni repetitiv.
O altă formă de rezistenţă este comportamentul făţiş desemnat să protejeze eul împotriva durerii şi
să evite insight-ul, înţelegerea de sine. Acesta este în mod obişnuit numit “joc de rol” sau “a se face că…”
spus mai pe româneşte. Uneori termenul englezesc acting in este utilizat pentru un comportament similar
în timpul sesiunii terapeutice, iar acting out pentru comportamentul în afara acestei sesiuni.
Oricare ar fi forma sa, comportamentul deschis care apare pe parcursul relaţiei terapeutice este
utilizat cu tentativa de a bloca terapeutul în încercarea de a ajuta pacientul să câştige înţelegere, insight
asupra conflictelor sale dureroase. De asemenea, poate fi utilizat împotriva terapeutului. Acting out sau
jocul de rol, sau a proceda ca şi cum, sau a se face că, intră în rol, teatralismul, pe parcursul sesiunii
terapeutice poate să ia multe forme. Unul din acestea este comportamentul deschis seductiv. Persoana
preferă unele satisfacţii directe ale trebuinţelor frustrate din copilărie, decât să lucreze în mod deschis şi
să câştige înţelegerea asupra acestor trebuinţe într-un mod care să faciliteze schimbarea.
186
 Uneori, o persoană poate să se simtă ameninţată de abordarea terapeutului a unor subiecte
dureroase. Ridicarea constantă a întrebării asupra procesului terapeutic în sine, poate fi o modalitate de a
evita scopul terapiei. Încercarea persistentă de a schimba timpul întâlnirilor, de a amâna întâlnirile, apelul
telefonic după o sesiune şi afirmarea că se simte mai rău, mai prost, că materialul dureros care a fost
readus în procesul terapeutic a avut efecte dăunătoare, sunt toate măsuri evidente, dovezi care încearcă să
facă plăcere sau să aducă satisfacţie imediată, decât să lucreze în mod eficient asupra chestiunii.
Neglijarea de a plăti consultaţiile, vorbind despre experienţele sale, mai degrabă în mod fals, despre
dureri imaginare, şi apoi afirmarea sau punerea unor întrebări cu un aer superior: “Ei, ce poţi să-mi spui în
legătură cu aceasta?” Pe scurt, orice fel de comportament care caută să blocheze procesul terapeutic este
un comportament de tip acting out din partea pacientului, care îşi manifestă astfel rezistenţa.
Alte exemple de joc de rol sunt: un pacient manifestă simptome tipice de infarct miocardic într-o
situaţie conflictuală din familie, încercând să pară victimă, apoi când este dus la spital şi cardiologul îi
spune, după EKG şi consult, “nu e nici o problemă cu inima ta”, el se simte rănit, umilit şi scandalizat de
atitudinea medicului. Sau un alt caz, în care un bărbat care îşi loveşte soţia şi începe o terapie maritală,
adoptă pe parcursul procesului terapeutic, o atitudine de autoîncredere în sine grandilocventă care spune
că “niciodată nu se va mai întâmpla lucrul acesta”, sau un alcoolic, ‚niciodată nu voi mai bea’, toate
acestea sunt ‚joc de rol’ care exprimă rezistenţa faţă de schimbare în cadrul procesului psihoterapeutic.
Trebuie notat totuşi că rezistenţa are şi aspectele sale sănătoase, utile în procesul psihoterapeutic.
Sesizarea modului de rezistenţă atrage atenţia asupra procesului patologic în sine, a mecanismului
psihopatogenic nodal. Dar are multe aspecte nesănătoase. O persoană care nu manifestă nici un fel de
rezistenţă, este o persoană cu funcţiile eului distruse, dărâmate şi care, din această cauză, se află la
dispoziţia propriilor impulsuri. Acesta este un tip de proces psihotic. Pe de altă parte, o rezistenţă prea
puternică şi rigidă, face terapia imposibilă.
Dărâmarea rezistenţelor prea rapid, prin confruntări forţate sau prin presiuni, poate pune individul
la dispoziţia sau la cheremul impulsurilor primitive, înainte ca să fi clădit suficientă tărie de a le face faţă
în mod constructiv. Uneori tăria vine din relaţia terapeutică cu psihoterapeutul şi aceasta necesită timp
suficient de lung pentru ca să aibă loc.
Unii terapeuţi consideră că orice rezistenţă este de fapt un transfer. Aceasta presupune un concept
foarte larg asupra transferului şi ar însemna să reţinem că orice este adus în timpul sesiunii terapeutice
este utilizat ca un răspuns învăţat anterior şi că orice relaţie cu experienţa anterioară a pacientului este
un mod obişnuit al acestuia de a răspunde. Rezistenţa reprezintă utilizarea defenselor în prezent, pe când
transferul îşi concentrează atenţia asupra momentului istoric din viaţa pacientului, când a utilizat pentru
prima dată această manieră de rezistenţă.
Ambele perspective sunt aspecte esenţiale ale procesului terapeutic. Este necesar să ne
concentrăm asupra a ceea ce se întâmplă în fiecare stadiu al terapiei între pacient şi psihoterapeut şi să
procedăm în mod constructiv atât cu aspectele resurse, sănătoase cât şi cu cele eronate, patologice ale
pacientului. Utilizarea rezistenţei în procesul psihoterapeutic:100
1. Aceasta trebuie recunoscută de către terapeut. Aceasta presupune cunoştinţe asupra defenselor
psihologice, şi o sensibilitate din partea terapeutului ca să ştie încotro se îndreaptă. Fără această
recunoaştere rezistenţele pot fi ignorate sau pot fi luate ca o problemă reală decât una simptomatică.
Concentrarea terapiei ar trebui să rămână asupra a ceea ce persoana în mod real experimentează, să-i
înţelegem fanteziile care-i motivează comportamentul şi rădăcinile experienţelor sale precedente ca şi
consecinţele lor.
2. Rezistenţa ar trebui să indice maniera şi sincronizarea pe care terapeutul simte că trebuie s-o
folosească cu pacientul dat. Mai târziu confruntarea devine o necesitate pentru cei mai mulţi terapeuţi.
Confruntarea este necesară, dar trebuie să fie realistă, să aibă acurateţe şi pertinenţă cu situaţia dată. Nu
trebuie să fie prilejul manifestării mâniei sau contratransferului din partea terapeutului. Atenţia îndreptată
asupra procesualităţii care are loc între pacient şi terapeut include concentrarea asupra comportamentului
actual real, consecinţele sale reale şi întrebările: ce le determină, de unde vin, cauza lor? Foarte timpuriu
187
în terapie, probabil că persoana nu va fi capabilă să lucreze cu aceste chestiuni, dar s-ar putea să se simtă
blocată cu simţămintele reale sau cu fantezii.
3. Clarificarea. Persoana poate să aibă nevoie de oarecare ajutor în înţelegerea a ceea ce se
întâmplă şi semnificaţia acestui proces. Toate comentariile din partea terapeutului trebuie să fie foarte
scurte şi exprimate în limbaj comun. Disertaţiile lungi nu vor fi niciodată permise, ele invită la defensă. O
persoană trebuie să fie încurajată să vorbească despre propriile sale experienţe şi simţăminte care aduc
clarificare pentru propria înţelegere. Acesta este cel mai bun mod de a proceda.
4. Asistarea persoanei să-şi descopere aspectele ascunse ale motivaţiei sale, dezvăluirea. Aceasta
este adevărata contribuţie a terapiei. Ajutând persoana să descopere ceea ce face şi cum se comportă în
termenii rezistenţei, va putea să schimbe comportamentul pe parcursul sesiunii, dar fără o profundă
înţelegere a motivelor şi fanteziilor care se află în spatele acestor comportamente, schimbarea nu va fi
permanentă. Iată de ce multe din tehnici şi procedurile psihoterapeutice sunt slabe şi nu produc schimbări
permanente, pentru că nu se produce acest insight, această înţelegere a ceea ce se află dincolo de
comportamentul eronat patologic.
5. Hic et nunc: solicitarea repetată a atenţiei asupra situaţiei de către pacient. O indicaţie a tăriei
psihice a pacientului, a eului său, este promptitudinea sau încetineala cu care persoana renunţă la
comportamentul de rezistenţă pe parcursul interviului. El are nevoie de ajutor ca să înţelegă că terapia
implică lucrul cu aceste gânduri lăuntrice, simţăminte, aşteptări şi speranţe, şi că trebuie înlăturate toate
barierele şi obstacolele, toate rezistenţele şi defensele care stau în calea acestui proces, aceasta fiind cea
mai bună cale de a obţine recuperarea şi vindecarea. Terapeutul va trebui să manifeste răbdare şi trebuie
să aducă la suprafaţă luptele pe care pacientul le experimentează în frământările sale lăuntrice cu sine
însuşi, să-i ofere încurajarea în termenii rezultatelor, ca beneficiu care urmează. În acest mod rezistenţa şi
motivele sale sunt înlăturate.
Sub aspect teologic psihoterapeutul creştin ştie că o persoană este dispusă să facă schimbări
superficiale destul de rapid, progresul real vine numai după o luptă treptată cu obstacolele lăuntrice în
cadrul relaţiei răscumpărătoare. Acesta este cunoscut ca ciclul creşterii în har, şi terapia trebuie să fie un
mod de mediere a acestei răscumpărări prin har a pacientului.
Interpretarea. Ca şi alte aspecte ale psihoterapiei creştine, interpretarea este o competenţă
naturală a pastorului. El este obişnuit să facă interpretări teologice (hermeneutică), este deosebit de
competent în interpretările pe care le face pe parcursul dezvoltării unui subiect în predică (omiletică), însă
interpretarea în procesul terapeutic este de altă natură. Dacă interpretarea teologică sau omiletică are
caracter general, în cabinetul de terapie are un caracter mult mai personal şi particular. O facilitate,
capacitatea aceasta hermeneutică şi exegetică de interpretare care poate să fie până la un punct
facilitatorie pentru psihoterapeutul creştin, poate deveni un defect dacă are tendinţa să devină moralist sau
să înceapă să predice pacientului.
Scopul interpretării în terapie este tocmai acela de a facilita procesul terapeutic. În primele stadii
trebuie să se concentreze asupra blocajelor sau rezistenţelor procesului, iar mai târziu să încerce să
înlăture defensele, modalităţile de apărare ale pacientului. Regula de aur este întotdeauna să fii conştient
de ceea ce se întâmplă acum şi aici, s-observi materialul adus în cadrul procesului şi în mod treptat să
dobâneşti o înţelegere a motivelor, a mobilurilor profunde din spatele a ceea ce se întâmplă.
Interpretarea va trebui să fie exprimată într-un limbaj concret al experienţei, decât într-unul
psihologic sau al generalizărilor teologice. Ea trebuie să ajute persoana să-şi înţeleagă experienţele şi pe
sine însuşi, să aibă de-a face cu procesele eului, ale psihismului ca: percepţia şi testarea realităţii, natura
tăriei şi slăbiciunii asupra controlului, defensele utilizate împotriva conflictului şi anxietatea, calitatea
relaţiilor personale şi cu ceilalţi, consecinţele comportamentului său.
Interpretarea oferă funcţiile psihice ale terapeutului, inclusiv cunoaşterea şi înţelegerea sa, pentru
uzul şi utilizarea în folosul pacientului. În felul acesta, sinele, eul, psihismul pacientului este ajutat, să se
înţeleagă, să se clarifice şi să se restructureze.

188
 Un alt mod de a înţelege interpretarea este să vezi şi să faci conexiuni între experienţele pe care
persoana, pacientul este incapabil să le facă. Defensele crează pete oarbe, aşa-numitele blind spots şi
acestea trebuie să fie clarificate. Interpretarea poate să înalţe, să arunce punţi peste prăpăstiile sau golurile
de înţelegere, să ajute persoana să înţeleagă variatele aspecte ale experienţei sale care par separate, dar
într-o relaţie reală. Acestea conferă semnificaţie acestor experienţe care până acum nu fuseseră înţelese.
Într-un anumit sens interpretarea este profetică. Interpretarea diferă, însă, de intelectualizare,
deoarece încearcă să ajute persoana să devină mai deschisă faţă de propriile simţăminte interioare decât să
devină defensivă. Defensele unei persoane trebuie respectate întotdeauna, în timp ce psihoterapeutul caută
să ajute persoana să lucreze cu simţămintele subiacente, în aşa fel încât să nu mai fie necesare defensele
care nu sunt decât o manieră artificială, opacă de a face faţă problemelor.
Unii terapeuţi utilizează prea puţine interpretări, adoptând o atitudine pasivă, fiind conştienţi de
lipsa de cunoştinţe psihologice sau fiindcă încearcă să utilizeze metode noninterpretative. Persoana poate
să se simtă pierdută, fără călăuzire adecvată, în frământările şi luptele sale şi simte că psihoterapeutul nu-l
poate ajuta. Alţi psihoterapeuţi pot să facă prea multe interpretări. În loc s-ofere minimum de asistenţă
eului, dau o maximă asistenţă, oferă totul de-a gata şi în felul acesta nu este activată capacitatea de
recuperare proprie, ci dimpotrivă este stimulată dependenţa, astfel încât o dezvoltare şi maturizare
sănătoasă este blocată. Interpretările trebuie să fie făcute cu grijă, nici prea multe nici prea puţine, cu
parcimonie şi trebuie adecvate atitudinii şi trebuinţelor pacientului cu care avem de-a face.
Interpretările nu trebuie argumentate sau forţate niciodată. Dacă persoana le respinge, trebuie
retrase şi reconsiderate de către terapeut. Poate că sunt greşite, poate că sincronizarea nu e cea mai
potrivită, poate că trebuiau oferite într-o altă manieră şi din cauza aceasta sunt discutabile pentru pacient.
Pe termen lung, interpretările pe care le face individul însuşi, sunt mai utile decât cele oferite din afară.
Evident că motivaţia, nivelul de încredere în sine, capacitatea de a fi curios cu sine însuşi, de a se observa
şi de a raporta celuilalt ceea ce observă, sunt mijloace importante, elemente hotărâtoare în procesul pe
care pacientul trebuie să-l înveţe pentru a se interpreta. Foarte puţini oameni, dacă există dintre aceştia,
pot să-şi depăşească petele oarbe sau blind spot-urile din propria conştiinţă.
Interpretarea poate acoperi trei domenii generale ale experienţei sau în termenii structurii
personalităţii, de la suprafaţă către profunzime:101
A. Nivelul experienţelor conştiente. Acele domenii ale vieţii în care cineva este conştient că este
nefericit sau nesatisfăcut, deşi nu este conştient de motivele pentru care a eşuat să facă adaptări mai
satisfăcătoare. Ca regulă generală, materialul conştient va trebui repetat înaintea celui inconştient. Va
trebui să întărim încrederea persoanei în terapeut, dacă conexiunile făcute în materialul conştient pe care
nu l-a cunoscut anterior sunt interpretate corect. La începutul sesiunii pot fi ridicate întrebări legate de
materialul conştient pe care persoana nu este gata încă să-i facă faţă.
B. Nivelul dinamicii intrapsihice. Atunci când terapeutul depăşeşte ideea că persoana pare să fie
solicitantă în relaţiile sale, chestiunea care se pune este aceea a semnificaţiilor acestora, ce simţăminte se
află în spatele acestora şi cum operează în viaţa pacientului, şi asta este ceea ce numim dinamică
intrapsihică. Rezistenţele, simţămintele, defensele, şi alte funcţii variate ale eului, ale psihismului, sunt
parte ale dinamicii intrapsihice. Unele persoane sunt gata să se cufunde în acest domeniu încă de la
început. Altele sunt mult mai reţinute şi le ia mult timp pentru a ajunge la acest moment terapeutic şi la
înţelegerea sa. Ele preferă să dea răspunsuri scurte, uscate, seci, şi nu doresc explorarea profundă.
Cu persoanele dificile trebuie să punem pe tapet modul în care comportamentul lor are consecinţe,
acestea, cum este motivat şi ce poate fi făcut pentru a fi schimbat. În orice caz, în timp ce pentru unii
comportamentul este simplu, poate fi tratat în manieră la vedere, conştientă, superficială, pentru alţii este
necesară pătrunderea în profunzime în analiza motivelor inconştiente, a simţămintelor, a rezistenţelor,
transferurilor care au loc acolo. Problema se complică şi mai mult atunci când anumite rezistenţe sau
contratransferuri au loc în însuşi psihismul terapeutului şi atunci procesul terapeutic aflat la acest nivel
mai profund este dificil şi complex. El trebuie clarificat în relaţia terapeutică, cei doi devin coparteneri,
însă cel mai bine îşi cunoaşte istoria şi mecanismele intime, pacientul care va fi asistat, în timp ce
189
terapeutul are o înţelegere generală a acestor mecanisme. Aplicaţia trebuie să fie insight-ul şi înţelegerea
pacientului.
C. Nivelul etiologiei comportamentului, al întrebării “de ce?” Şi acest al treilea nivel al
interpretării pătrunde mult mai profund în simţăminte, origini, defense, şi este miezul conflictelor şi
fanteziilor persoanei. Acest proces este unul lent, pe care mulţi psihoterapeuţi nici nu ajung să-l atingă.
Aici psihogeneza simptomelor devine cel mai important aspect. Maniera în care caracterul unei persoane
şi simptomatologia a fost structurată încă din copilărie, calitatea relaţiilor importante cu persoane
semnificative din timpul copilăriei timpurii, maniera în care această persoană aduce experienţele
trecutului în relaţiile sale prezente şi cum acestea influenţează tipul de relaţie, sunt motive care trebuie
explorate cu atenţie şi minuţiozitate. Amploarea în care psihoterapeutul reuşeşte să descurce iţele la acest
nivel, depinde de pregătirea sa şi de nevoile fundamentale ale pacientului.
S-a scris mult în ultimii ani despre valoarea insight-ului. Pentru a fi eficient, insight-ul sau
înţelegerea de sine trebuie să aibă calitatea aceea de a fi comprehensiv. O persoană care a avut şi poate
avea o anumită înţelegere sau insight asupra originilor comportamentului său, poate rămâne în continuare
rezistentă şi să nu utilizeze această înţelegere, pentru că nu-i vede aplicabilitatea în prezent. Sau un alt
pacient poate să-şi exploreze în mare măsură detaliile ostilităţii sale faţă de un părinte, dar aceasta nu o
ajută să-şi exploreze în mod eficient simţămintele de dragoste faţă de aceeaşi persoană. O altă persoană
poate să fie confuză în legătură cu intelectualizarea şi să-şi reţină simţămintele care-i crează probleme.
Sau altul poate avea o atitudine pasivă faţă de sine şi faţă de viaţă, aşteptându-se ca lucrurile să se
schimbe fără nici un efort din partea sa.
Psihoterapeutul ar putea să dea impresia nepotrivită că terapia a făcut progrese, că s-au produs
schimbări, în timp ce persoana constată că această restructurare şi aceste schimbări nu s-au produs şi că
nu a făcut progrese. Testarea insight-ului poate fi realizată numai prin felul în care pacientul utilizează
această înţelegere în viaţa de fiecare zi, şi acest lucru nu este greu de explorat şi de evidenţiat. Dacă
simptomele au fost înfrânte, înlăturate, relaţiile îmbunătăţite, viaţa emoţională este satisfăcătoare,
funcţionarea psihică este mai eficientă, în termenii adaptărilor zilnice, atunci rezultatele pozitive au fost
deja realizate. Aceasta presupune o anumită vigilenţă din partea psihoterapeutului, care să înţeleagă
aspectele variate ale persoanei, fără să sublinieze doar un aspect sau celălalt.
O formă de rezistenţă este aceea de a accentua doar ceea ce psihoterapeutul este interesat să
schimbe ca specialist şi să neglijeze celelalte aspecte care pot fi vitale pentru pacient. Aceasta este o
formă de calusare (calusul osos după o fractură) şi rezultatul este blocajul într-un punct mort. Ar trebui
subliniat că există o experienţă reciprocă a insight-ului. Interpretarea poate servi în maniera cea mai bună
pentru scopul terapeutic, atunci când persoana este ajutată să-şi recupereze funcţiile pierdute sau
reprimate ale psihismului său.
Astfel, o persoană a cărei agresivitate a fost reprimată prin relaţia cu un adult încă din copilărie,
va redescoperi această parte a sinelui său real într-o manieră care îl face disponibil pentru adaptările
cotidiene din prezent. Unele abordări care vor sublinia simţămintele şi vor minimaliza înţelegerea, s-ar
putea să-l facă conştient de aceste aspecte reprimate, prin tehnici care-l ajută să-şi demonteze defensele.
Fără o înţelegere a forţelor defensive şi de represie, ca şi a impulsului natural către agresivitate, şi fără
examinarea situaţiei sale din prezent, imediate, care să-i permită să-şi exprime agresivitatea într-o
manieră constructivă şi nu într-una patologică, ar putea să-şi creeze mari probleme pentru viitor.
Terapia implică întreaga persoană în situaţia sa de viaţă prezentă, şi nu doar o parte aşa cum o
înţelegem în psihologia analitică. O parte din materialul oferit pentru observaţie este comportamentul
pacientului în cabinetul de consultaţie. Atunci când acesta devine o problemă de interpretare, este şi o
problemă de judecată. Ceea ce noi gândim despre aceste tipuri sau maniere de comportament, felul în care
persoana stă pe scaun sau îşi schimbă scaunul, sau distanţa la care se aşează faţă de terapeut sunt
semnificative. Dacă pacientul este o femeie, se comportă seductiv sau foarte reţinut şi reprimat?
Clarificarea problemelor prezente poate fi o parte importantă a interpretării la nivel conştient
pentru început. Psihoterapeutul va gândi în mod constant despre semnificaţiile mai profunde ale
190
materialului conştient, dar trebuie să fie sigur că materialul în sine însuşi este înţeles. Orice interpretare
făcută cunoscută pacientului nu va avea rolul de a demonstra cunoştinţele psihoterapeutlui, ci acela de a
ajuta pacientului în procesul terapeutic.
Reguli de exprimare a rezultatelor interpretării:102
1. Nici o interpretare nu va fi bazată pe presupuneri. Psihoterapeutul va trebuie să aibă o
experienţă suficient de matură şi cunoştinţe solide care vin în sprijinul acestor interpretări. Aceasta
înseamnă că nu vor fi făcute interpretări frecvente. Este mai bine să facem mai puţine interpretări, dar
foarte bune şi pertinente, decât multe, dar eronate. Sincronizarea sau momentul oportun când trebuie
adresată interpretarea este foarte importantă.
2. Interpretările vor fi făcute întotdeauna într-o manieră tentativă, permiţând pacientului ocazia de
a confirma sau nega, după cum consideră de cuviinţă sau cum simte. Deseori o interpretare poate fi pusă
pe tapet sub forma unei întrebări pe care pacientul o confirmă prin răspunsul său şi este extrem de utilă.
Pacientul trebuie să aibă simţământul că lucrează asupra situaţiei, doar cu asistenţa terapeutului şi nu
invers. Aceasta face foarte eficient lucrul cu defensele. Nu doreşte ca altcineva să ştie mai mult decât ştie
el însuşi despre sine.
3. Interpretările vor fi emise în propoziţii scurte. Orice peroraţie lungă reflectă confuzie din partea
terapetului sau dorinţa de a-şi etala cunoştinţele sau de a convinge, constrânge persoana. Toate acestea
stimulează defensele. Limbajul nu va folosi abstracţii teologice sau psihologice, ci va fi un limbaj al
experienţei comune. Vor fi utilizaţi termeni din limbajul pacientului. El va fi ales în maniera care are
impact emoţional asupra acestuia. De asemenea, va fi unul figurativ, concret, care îi va trezi acestuia
mecanisme psihologice eficiente. Anumite fragmente biblice care trezesc reflecţie şi sentimente pot fi
utilizate cu succes în astfel de ocazii.
4. O interpretare nu trebuie să devalorizeze pacientul, să-l pună în inferioritate. Persoana celui
asistat are nevoie să fie apreciată, imaginea de sine să fie protejată şi elementele pozitive din luptele şi
defensele sale să fie recunoscute. Orice defensă serveşte unor scopuri pozitive, dar în acelaşi timp
negative. Ce ar fi acest pacient fără defensele sale? El ar fi foarte probabil o persoană deteriorată şi
înfrântă. Există o artă în a arăta aprecierea noastră faţă de luptele şi scopurile conştiente sau inconştiente
ale pacientului, arătând în acelaşi timp consecinţele dăunătoare ale practicilor sale. Bunăvoinţa sa de a
lupta împotriva anxietăţii este admirabilă, dar foloseşte nişte metode greşite. Ori nevoia de a-şi controla
mânia îi serveşte ca scop. El ar putea să înţeleagă de unde şi din ce cauză vine această mânie şi preţul pe
care îl plăteşte ca s-o poată controla.
Trebuie să presupunem că pacientul face lucrul cel mai bun pe care îl poate face la un moment dat
ca să-şi protejeze trăinicia psihică. Psihoterapeutul ar trebui să se alinieze la acea tărie şi numai după ce a
înţeles strategiile şi tehnicile sale, să caute să le optimizeze şi să le îmbunătăţească. Psihoterapeutul
trebuie să-şi examinze cu atenţie orice tendinţă de a devaloriza pacientul, aspect numit reducţionism –
când valorile din alte domenii sunt reduse doar la mecanisme psihologice sau alte concepte care tind să
devalorizeze fiinţa umană în ansamblul ei.
Uneori pacientul reacţionează împotriva unor interpretări în utilizată, de pildă, expresia sex în
locul cuvântului iubire. Sexualitatea, ca şi capacitate de dragoste ar putea fi mai uşor acceptată în această
expresie.
Clarificarea şi confruntarea. Uneori în procesul terapiei interpretarea trebuie să fie precedată de
clarificare şi confruntare. Clarificarea constă în tentativa de a explica chestiunile şi simţămintele. Este
tentativa de a face comunicarea mai clară, chiar utilizând întrebări pentru a înţelege sensul, semnificaţia
cu care pacientul utilizează o anumită expresie sau un cuvânt. Uneori comunicarea, afirmaţiile sunt
confuze şi pacientul pare să spună în acelaşi timp două lucruri diferite. El poate să exprime ambivalenţă
sau nu, dar pentru psihoterapeut trebuie să fie foarte clar conţinutul real al comunicării. Dacă terapeutul
are tendinţa de a acţiona pe baza unei înţelegeri greşite, atunci va demola încrederea în competenţa şi
persoana sa şi va fi contraproductiv pentru relaţia terapeutică. Uneori pacientul poate să determine o astfel
de confuzie în mod inconştient ca formă de rezistenţă.
191
 Confruntarea este ceva diferit. Este interesant că acest cuvânt vine în limbajul terapeutic, deşi
conotaţia sa implică ostilitate şi agresivitate, comune pe câmpul de luptă. Procesul terapeutic poate
dezvălui atitudini greşite ale terapeutului. Când terapeutul utilizează confruntarea ca un lucru gata făcut şi
profită de examinare doar pentru a-şi contratransfera propriile simţăminte, ea nu are nici un efect
terapeutic, ci este o manieră legalistă de a-l pune în inferioritate pe celălalt.
În altă situaţie este bine ca ostilitatea să fie manifestată atunci când este cazul. Dacă terapeutul se
teme să confrunte persoana, înseamnă că are o problemă reciprocă, inversul celor precedente – îi este
teamă de propria agresivitate, sau se teme să piardă aprecierea, stima pacientului.
Unele abordări terapeutice încurajează confruntarea, dacă nu este expresia deschisă a mâniei din
partea terapeutului. Aceste abordări ignoră sau nu înţeleg semnificaţia procesului lăuntric al pacientului,
în special defensele sau alte procese ale eului acestuia. Sau poate terapeutul îşi păstrează sau îşi
concentrează atenţia asupra simţămintelor sau a sensurilor şi a semnificaţiilor conştiente ale simptomului,
dar nu ia în considerare semnificaţiile mai profunde, inconştiente.
Pe de altă parte oamenii religioşi care adoptă confruntarea consecventă, atât asupra pacienţilor cât
şi asupra lor înşişi, de obicei constată că aceasta le roade în propriile procese psihice lăuntrice şi de aceea
le utilizează şi în cazul celorlalţi în modul lor de slujire. Atunci când este onestă, confruntarea amabilă dar
fermă, poate să aducă pacientul în situaţia de a lucra cu caracterul evaziv, cu rezistenţele şi trebuie să ne
întrebăm: este ea de dorit? Atunci când persoana pare să aibă nevoie de încurajare faţă de observaţiile pe
care le face, faţă de sine şi când îşi explorează propriile simptome, nu trebuie confruntată în mod dur.
O persoană obsesivă, de exemplu, care oscilează la nesfârşit între motivaţiile şi consecinţele
actelor sale, este clar că manifestă o atitudine de rezistenţă, de evaziune faţă de trebuinţele sale
fundamentale, şi trebuie să i se atragă atenţia. Atunci când cineva introduce confuzii, trece de la un
subiect la altul, vorbeşte tot timpul, dar despre alţii, căutând să se ţină tot timpul departe de sine însuşi,
trebuie să fie adusă cu picioarele pe pământ şi atunci este utilizată confruntarea.
Punerea pacientului faţă în faţă cu propriul comportament sau atitudini ar trebui făcută într-o
manieră fermă, dar amabilă, şi este necesar un grad de interpretare a acestui comportament sau atitudini,
pentru a-l face pe pacient să înţeleagă în ce măsură greşeşte. De asemenea, confruntarea va trebui să
urmărească cursul conversaţiei şi să vină ca un lucru de la sine înţeles. Fără să blocheze, să distragă sau să
controleze pacientul, un terapeut sensibil va şti exact momentul în care, cu tact, va lansa şi va utiliza
confruntările şi interpretările care pot să deschidă insight-ul pacientului. Este un semn de relaţie de lucru
autentică atunci când pacientul acceptă aspectele confruntaţionale şi spune: “da, într-adevăr, aşa stau
lucrurile” şi recunoaşte eroarea în care se află.
Regresia. Există un alt fenomen în viaţa umană care joacă un rol important în terapie. Fenomenul
este cunsocut sub numele de regresie. Pentru mulţi acesta te duce cu gândul la mecanismele de apărare,
defensive, dar regresia este mai mult decât atât. Ea este asociată în mod strâns cu mişcarea opusă a vieţii,
şi anume creşterea, dezvoltarea sau progresia. Aceste două concepte tind să descrie mişcarea forţei vitale
fără ca să cădem în vitalism, de la cele dintâi stadii ale dezvoltării până la ultimele, sau dimpotrivă
reversul acestui parcurs, deci este un termen care ia în considerare psihologia stadiilor dezvoltării fiinţei
umane. Nu doar mişcarea sau deplasarea, dinamica este importantă, ci contextul în care această mişcare
are loc.
Regresia poate fi utilizată ca un mecanism defensiv. Aceasta apare în fiecare dintre noi într-un
grad mai mare sau mai mic, atunci când sub influenţa oboselii, bolii sau a unui conflict emoţional intens,
dorim să renunţăm, să abandonăm, să fim mângâiaţi, răsfăţaţi, nutriţi, ca un copilaş. Uzul excesiv al
alcoolului este o formă de regresie, mai bine-zis utilizarea oricărei substanţe ca un mijloc de evadare este
un exemplu de regresie. Unii psihologi, psihoterapeuţi consideră că, chiar schizofrenia cu halucinaţiile şi
delirurile sale mai mult sau mai puţin nesistematizate sunt o regresie la stări infantile timpurii prin
simboluri verbale.
Toate simptomele nevrotice au în ele un element de regresie. În viziune analitică, comportamentul
care exprimă conflictul dintre impulsuri şi tendinţele represive, de la un stadiu timpuriu al vieţii, are
192
tendinţa de a precipita simptome nevrotice. Este un comportament regresiv din partea unor persoane, care
vin la psihoterapeut de exemplu, după ce în mod brusc au comis un act de infidelitate conjugală, care
pretind dreptul la libertate şi fericire şi care par să fi regresat la modele anterioare de comportament.
Regresia este un fenomen extrem de frecvent în cele mai multe conflicte maritale, deşi nu toate
infidelităţile se datorează regresiei.
Orice comportament ar trebui înţeles în contextul său. Comportamentul cel mai puternic acceptat
de pacient şi care totuşi aparţine unei categorii diferite de normele acceptabile ale unui comportament
adult, trebuie catalogat ca fiind regresiv. Deseori manifestarea acestora ca simptomatice, se constată după
ce dorinţele infantile au fost ţinute multă vreme sub un control rigid, iar acum deodată sunt eliberate. Ba
mai mult, pacientul le consideră ca expresie a propriului self. Aceasta este o regresie autentică.
Societatea are şi ea forme acceptate de regresie temporară. De pildă, obiceiul bărbaţilor de a trece
pe la bufet la sfârşitul programului de lucru şi a sta câteva zeci de minute, până la câteva ore în jurul unei
halbe de bere, este o formă de regresie. Toate petrecerile şi toate tipurile de celebrări în care inhibiţiile
sunt date la o parte, au de asemenea, o semnificaţie regresivă. Şi unele manifestări religioase false, de tip
idolatru, cu ritualurile lor, sunt tot forme regresive, în care supapele de siguranţă ale formelor regresive
sunt degajate pentru a restabili un echilibru precar înlăuntrul persoanei. Ceea ce este important însă, cu
regresiile acestea acceptate social, este că ele au o natură temporară şi sunt acceptate de către grup.
Ar trebui recunoscut că nici o fiinţă umană nu este suficient de puternică pentru a-şi adapta
lumea şi pe sine însuşi la aceasta, astfel încât întreaga calitate a vieţii să fie consecventă şi
satisfăcătoare. Tensiunile care răzbat, care se nasc din viaţa cotidiană, cu em confruntaţi fiecare dintre
noi şi cărora trebuie să le facem faţă, tensiunile lăuntrice care nasc în interiorul vieţii psihice, toate
acestea nasc torsiuni rezolvate într-o formă regresivă ce constituie antecamera patologicului. Cu cât mai
mare este tensiunea creată de problemă, cu atât mai precară este adaptarea la ordinea lumii exterioare. Pe
de altă parte, unele persoane îşi găsesc calităţi nebănuite şi chiar în situaţii de criză utilizează propriile
tensiuni într-o manieră extrem de constructivă şi adecvată.
Orice proces regresiv are anumite aspecte, anumite subprocese psihologice. Capacitatea
pacientului de a testa realitatea este mai slabă într-o măsură mai mare sau mai mică. Procesul primar al
gândirii în care dorinţele, simţămintele puternice şi fanteziile predomină, au tendinţa de a controla
comportamentul. Capacitatea critică este scăzută, sistemul de valori se estompează, este restructurat.
Funcţiile eului, acelea de a controla viaţa psihică subiacentă, sunt preluate de impulsuri şi fantezii. Uneori
aceasta ajunge să se confunde cu un discurs necontrolat, care în limbaj psihopatologic poate fi definit ca
delir, sau pacientul trăieşte izbucniri de furie, de mânie care devin intolerabile pentru ceilalţi.
Cea mai bună manieră este de a conduce conversaţia astfel încât pacientul să fie atras către
realitate şi să încerce să gândească în termenii cauzelor şi ale consecinţelor comportamentului său. Una
din funcţiile eului este aceea de a percepe pericolul din partea mediului şi să acţioneze în acord cu datele
acestea pentru a se proteja, dar în regresie această abilitate este slăbită sau este abandonată. Uneori
regresia poate să implice întreaga personalitate aşa cum se întâmplă în psihoză, alteori implică doar o
parte a personalităţii, iar restul funcţionează normal.
Astfel, putem vorbi de mai multe forme de regresie induse de nevoia de a afla alinare faţă de
anxietatea intensă şi de situaţii conflictuale. De asemenea, putem indica regresia ca impuls opus faţă de
creştere, dezvoltare şi maturizare. Există multe aspecte psihologice care nu sunt înţelese în legătură cu
mişcarea între aceste două direcţii.
Religia a fost cunoscută de multă vreme şi utilizată ca principiu de creştere şi maturizare. Dar
religia autentică nu exclude replierile strategice doar un mecanism de înţelegere cu scopul unei avansări
mai eficiente. Isus spunea lui Nicodim, în Ioan 3, că orice om trebuie să se nască din nou, iar Nicodim era
confuz. Alteori Isus Hristos le-a spus ucenicilor şi ascultătorilor săi că trebuie să devină ca nişte copilaşi,
altfel nu vor intra în împărăţia Sa. Cu alte cuvinte, erau invitaţi să facă un pas înapoi la un stadiu
premergător atunci când vor dori să se înalţe, să avanseze, folosind această repliere ca pe o trambulină
pentru un avânt ulterior. Nici ucenicii nu au putut îndura tensiunea din Ghetsemani, astfel încât au
193
regresat într-un somn care nu era natural, firesc, ci era un mecanism regresiv de protecţie. Experienţa
Sfântului Pavel pe drumul spre Damasc are, în concepţia unor psihologi, multe elemente regresive, dar
interesant este, că ulterior ea presupune o dezvoltare extraordinară.
Replierile la o formă standard a activităţii au loc în cele mai multe religii sub forma liturgică sau
meditaţia este practicată profund şi ea înseamnă o regresie la valorile fundamentale. De asemenea,
experienţele mistice pot conţine unele aspecte regresive cu scopul reorganizării şi reintegrării propriei
persoane. Reîntoarcerea înapoi la momentul nodal în care aspectele vitale sau psihologice au încetat să se
mai dezvolte este o mişcare strategică, un principiu valid şi din punct de vedere psihologic. Explicaţia
dezvoltării unor aşa-numite “bisericuţe”, grupuri mici, într-o comunitate, poate să fie o formă de
manifestare a experienţei regresive în contextul unor grupuri suport care poate fi utilizată constructiv.
Un psihoterapeut preocupat de ideea scopului şi utilităţii regresiei a fost Jung. El a făcut din
regresie şi progresie un aspect fundamental al teoriei sale privind pshodinamica umană. A definit
progresia ca un avans zilnic al procesului de adaptare psihologică, preferând caracterul gradual unei
progresii rapide în salturi. E nevoia de a atinge o atitudine fundamentală care să inducă adaptarea şi apoi
să facă din această atitudine un mod gradual de adecvare reală. Deseori se spune că atitudinea ar trebui să
fie permanentă, dar sunt necesare de fiecare dată noi aplicaţii şi adaptări fiindcă cerinţele mediului şi ale
vieţii intrapsihice solicită schimbare. Jung vedea regresia ca un moment în care conştiinţa face faţă
proceselor inconştiente.
Unele din ideile sale sunt congruente cu psihologia eului sau egopsihologia. Eul nu are doar
probleme de adaptare la lumea externă, ci prin mecanisme regresive este chemat să adopte unele adaptări
faţă de lumea lăuntrică. Acest aspect este unul central în psihoterapia de natură creştină, lumea lăuntrică
cu valorile şi semnificaţiile sale fiind de mare importanţă. Progresia şi regresia au loc în cadrul
psihismului unei persoane ca nişte procese naturale. Pentru creştere trebuie să facem faţă nevoii de
adaptare faţă de lumea noastră, dar regresia aduce necesitatea adaptării la lumea lăuntrică. Nu putem
scăpa de nici unul din aceste procese. Adaptarea în fiecare din cele două direcţii este deseori o problemă
simultană.
Aceasta este în legătură strânsă cu înţelegerea biblică a împărăţiei lui Dumnezeu, care trebuie să
fie înlăuntrul nostru (Luca 17), dar trebuie, de asemenea, să fie translată în lumea exterioară.
Neînţelegerea acestui punct are ca rezultat conflictul dintre propunerile pe care le face terapia şi realitatea
socială sau acţiunea socială externă. Unii autori interpretează şi creaţia artistică ca o formă de regresie.
Dezvoltarea şi schimbarea. Psihoterapia creştină ar trebui văzută ca o preocupare pentru
dezvoltarea creativităţii pacienţilor. Aceasta înseamnă că psihoterapeutul s-ar putea aştepta la anumite
aspecte regresive, dar va încerca să ajute persoana să utilizeze aceste regresii ca bază pentru o dezvoltare
psihică ulterioară mai profundă. Aceasta înseamnă să ajuţi pacientul să-şi clarifice intenţiile de a creşte şi
a se dezvolta, să-şi înţeleagă rezistenţele, motivele pentru care se produc acestea, să-şi stabilească
obiectivele, acelea care necesită integrarea vieţii sale psihice cu lumea exterioară, cu exigenţele sale,
inclusiv sistemul său de valori morale, spirituale şi religioase, ca ultimă concepţie asupra vieţii şi lumii.
Aceasta include o viziune realistă a propriului său potenţial şi limite, ocazia de a se dezvolta în
lumea reală. Unul din obiectivele de lucru şi luptă ale terapeutului sunt experienţele pacientului care
reclamă renunţarea la narcisismul şi egoismul său, la nevoile narcisice de a manipula şi a-i utiliza pe
ceilalţi. El trebuie să descopere locul acestor atitudini eronate, dăunătoare, patologice, trebuie să găsească
modalităţi de a ajunge la o satisfacţie mai profundă a propriilor trebuinţe, învăţând să-i ajute pe ceilalţi
prin experienţe care vor conferi o satisfacţie mult mai profundă. Acesta nu trebuie să încerce nici să-i mai
controleze pe alţii şi nici să permită altora ca să-l controleze pe el însuşi.
Aceasta este una din semnificaţiile autentice ale încrederii şi iubirii în termenii maturităţii
psihologice ca şi a înţelegerii religioase profunde. Progresia şi recreerea eului, a sinelui, necesită mai mult
decât o motivare legată de intenţiile şi obiectivele cuiva. În acest caz, tendinţele de dependenţă, atât ale
pacientului, cât şi ale terapeutului, sunt supuse unui test, astfel încât este reiterată atitudinea lui Nicodim
din Ioan 3 în faţa Mântuitorului. Deseori, pacientul poate apela la un sistem religios verbal în care pare să
194
se conformeze psihoterapeutului creştin, dar de fapt, el refuză şi rezistă să lucreze în mod autentic asupra
problemelor reale. Este făcută o confuzie între structură şi funcţie, între simbol şi realitate.
Creaţia şi recreaţia, dezvoltarea şi maturizarea necesită ca o constantă, revenirea la punctul bazal
al impulsurilor, dorinţelor şi tendinţelor vieţii, la sursa puterii reale şi la descoperirea simbolurilor care
exprimă în mod simultan atât forţele lăuntrice cât şi valorile realiste ale lumii exterioare. Lucrul acesta
este îmbinat în mod strălucit de simbolurile religioase, atunci când sunt utilizate cu scopul dobândirii
insight-ului şi a unor expresii creative. Atunci când nu sunt utilizate în mod creativ, ele promovează
obiective ale regresiei nesănătoase, patologice.
Simbolurile religioase pot fi resurse din care fiecare pacient sau persoană poate să aleagă. El poate
face tentativa de a-şi crea propriile simboluri, de a se retrage în lumea simbolurilor sale private, fără nici o
relaţie cu lumea reală şi cultura, devenind astfel psihotic. Sarcina unui individ creativ este de a utiliza
simbolurile din cultura şi religia sa, ca o expresie a integrării sale semnificative şi autentice şi nu doar a
utilizării unor forme goale, dominante în cultura noastră şi care conduc de cele mai multe ori la regresie.
Ar trebui recunoscut că descriem tipul de schimbare din viaţa umană pe care religia caută şi
încearcă să-l producă, dar atât de puţin înţeles. În acelaşi fel psihologia, pe care psihoterapia modernă se
bazează, nu au o înţelegere completă a fenomenelor şi proceselor lor lăuntrice. Schimbarea de la
neîncredere la încredere a fost numită miracolul credinţei. Credinţa psihoterapeutului, dacă este autentică,
originală, joacă un rol destul de restrâns, redus.
Există un element răscumpărător în suferinţă, în acceptată şi o înţelegere parţială. Dincolo de
acest insight de natură religioasă, s-a spus că factorii care operează sunt dincolo de orice control, atât în
persoana terapeutului, cât şi a pacientului, dar sunt disponibile pentru scopul bun cu care pot fi folosite.
Aici intervine Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu şi are loc miracolul recreării şi dezvoltării fiinţei umane
căzute în păcat.
Atunci când structurile simbolice de natură religioasă sunt utilizate pentru a câştiga înţelegere,
insight-ul psihologic asupra sinelui şi asupra valorilor autentice din viaţă şi existenţă, folosesc scopului
dezvoltării şi restructurării persoanei, atunci procesul psihoterapeutic îşi atinge împlinirea. Există
cunoaştere, metodologie în această privinţă, dar există şi aspecte misterioase. Atunci când psihoterapia
creştină este eficientă, ea conduce la dezvoltare şi schimbare. Nu există terapie fără schimbare.
Problema este că, deseori, pacienţii se adresează terapeutului sau chiar religiei cu dorinţa ca
altcineva să facă schimbarea pentru ei: terapeutul, procesul în sine, dar nu ei înşişi. Oamenii au tendinţa
de a se agăţa de intervenţii miraculoase, instantanee. Cu siguranţă că au loc şi schimbări de felul acesta,
însă acestea presupun un proces ulterior de asimilare, adaptare la situaţia reală. Schimbările au loc deseori
într-o manieră naturală, sunt un proces laborios, cer efort din partea noastră şi deseori generează durere,
tulburare şi luptă. Dumnezeu a plasat în noi potenţial, disponibilitate pentru schimbare. Este datoria
noastră să ne asumăm responsabilitatea şi să începem să facem primul pas în acest sens.
Procesualitate etiopatogenică psihospirituală
Fără o înţelegere clară în legătură cu rădăcinile care determină apariţia unor tulburări psihice,
consilierea poate deveni doar o conversaţie caldă, prietenoasă, plină de bune intenţii. În spatele unei
aparenţe relaxate şi a unei încrederi plină de speranţe afişate, în mintea multor consilieri răzbate
întrebarea plină de frământări: “Cum aş putea să-i fiu de folos, ce ar trebui să spun şi să fac în acest
moment?”
Dacă consilierul a citit recent una din lucrările lui Carl Rogers, va adopta o atitudine caldă, de
tipul “te înţeleg”, sperând că, clientul va fi convins de lucrul acesta. Dacă cea mai recentă lucrare citită
este cea lui Adams, modalitatea sa de tratare va fi de felul “ceea ce faci tu, felul cum te comporţi, este un
păcat. Trebuie să te schimbi şi să te pocăieşti. Iată, aceasta este Scriptura, citeşte-o şi ea îţi va fi de folos!”
Consilierii, pastorii şi psiho-terapeuţii au tendinţa de a se bizui pe câteva tehnici de a pune în
aplicare două sau trei principii fundamentale, dar fără o clară înţelegere a mecanismelor pe care trebuie să
le pună în joc, a cauzelor care determină tulburările şi dezechilibrul psihic, ei nu vor putea fi cu adevărat
eficienţi. Trebuie să avem un model, o concepţie clară asupra comportamentului uman. Dacă consilierul
195
are o concepţie aplicabilă asupra modalităţii în care oamenii dezvoltă simptome şi tulburări psihice,
atunci el va înţelege mai uşor pacientul şi va încerca în mod raţional să rezolve problemele, în
concordanţă cu o strategie sistemică şi inteligentă.
Într-o oarecare măsură, orice fiinţă umană va rămâne totdeauna un mister. Cine poate să înţeleagă
pe deplin creaţia unui Dumnezeu infinit? În orice caz, un model clar, bun, care să explice modalităţile
fundamentale de reacţie a fiinţei umane ne pot conduce la stabilirea cheilor de soluţionare a dificultăţilor
pacienţilor în efortul de consiliere. Schema este relativ simplă.
Cel dintâi concept al modelului este trebuinţa sau nevoia fundamentală.103 Deoarece oamenii
sunt în acelaşi timp fiinţe biologice, dar şi fiinţe dotate cu personalitate, ei au în acelaşi timp trebuinţe
fizice şi trebuinţe psihice, sufleteşti sau personale. Trebuinţele fizice sau biologice constau în tot ceea ce
asigură supravieţuirea: alimentaţie, îmbrăcăminte, adăpost, etc. Trebuinţele personale sau psihice constau
în tot ceea ce asigură calitatea noastră de persoană: semnificanţă, siguranţă, ca bază a valorii personale.
Trebuie să avem asigurate scopul, ţelul în viaţă şi dragostea, pentru ca să rămânem, să supravieţuim ca
persoane.
Foarte mulţi oameni se află într-un proces real de dispariţie ca fiinţe, ca persoane, şi nu-şi înţeleg
problemele, dificultăţile, mizeria în care se zbat. Atâta timp cât întreţin convingerea că mai mulţi bani,
faimă, prestigiu, sex, călătorii, ar putea să le asigure semnificanţă şi siguranţă, continuă să se zbată.
Totuşi, în această înverşunare, sunt copleşiţi de disperare şi insatisfacţie. Atunci când clachează psihic,
atunci când devin bizari sau psihotici, atunci când au idei sau tentative suicidare, atunci când încearcă să-
şi aline durerea prin eforturi iraţionale cum ar fi distracţiile, alcoolul, drogurile, pornografia, înregistrează
în mod real un eşec existenţial.
Când însă, o persoană ajunge să cunoască adevărul că adevărata sa semnificaţie şi siguranţă se
află în Hristos şi, atunci când începe să trăiască acest adevăr în mod raţional, responsabil şi supus, va
deveni o fiinţă umană completă, integrală, vie, vibrantă. Indiferent cât de dificile ar fi circumstanţele,
viaţa merită să fie trăită. Ea este plină de sens. Există raţiuni pentru a merge înainte. Împreună cu
Dumnezeu omul se realizează pe sine, se dezvoltă armonios, se maturizează în închinare şi în slujirea
semenilor.
Psihologii fac o distincţie importantă între nevoi sau trebuinţe primordiale şi secundare.
Trebuinţele personale, primordiale, sunt semnificanţa şi siguranţa. Trebuinţele secundare, numite uneori
şi trebuinţe de achiziţie, sunt acele lucruri din viaţă care se constituie în mijloace prin împlinite nevoile
noastre primordiale. Skiner a definit tehnic trebuinţa, întăritorul secundar, un stimul care şi-a dobândit
proprietăţile de întărire prin servicii anterioare faţă de un anumit stimul. Cel mai potrivit şi evident
exemplu de stimul discriminativ care a devenit o trebuinţă sunt banii. O bucată de hârtie, un bilet de
bancă nu poate fi folosit ca să astâmpere foamea sau setea sau orice altă trebuinţă. Totuşi, în mod
convenţional le acordăm valoare şi prin intermediul lor putem dobândi acele bunuri care ne satisfac
trebuinţele fundamentale. Învăţăm că avem nevoie de bani.
Consilierii trebuie să înţeleagă în mod clar diferenţa între trebuinţe personale primordiale şi cele
dobândite sau învăţate cultural. Deseori pacienţii pretind că au nevoie de aprobare din pareta celorlalţi,
dar acest lucru nu este adevărat. Nevoia lor primordială este trebuinţa de siguranţă, de securitate. Ei au
învăţat în mod fals că simţământul de siguranţă, de securitate, depinde de aprobarea celorlalţi. Un părinte
sever, puternic, poate să copleşească pe copilul său cu cerinţa care îl determină pe acesta să-şi petreacă
întreaga sa viaţă încercând să placă oamenilor, pentru ca să se bucure de părtăşie asociată cu aprobarea
mamei, dar dacă această persoană ar putea să vadă că nevoia sa reală este nu de aprobare, ci de siguranţă,
ar putea să-şi reconsidere modalităţile de a-şi împlini această trebuinţă. Cheia este recunoaşterea că nu are
nevoie de aprobare, ci are nevoie de siguranţă. Aprobarea este o nevoie secundară, pe când siguranţa este
o nevoie primordială.
Oamenii nu vor înceta niciodată să aibă trebuinţe de semnificanţă şi siguranţă. Dar noi putem să
spunem “stop!” trebuinţei de a ne împlini şi a ne satisface nevoile primordiale de semnificanţă şi

196
securitate pe anumite căi secundare, dacă aceste modalităţi: 1. ne crează probleme şi 2. dacă există o cale
liberă, lipsită de probleme de a ne împlini aceste nevoi primordiale în mod direct.
Consilierul trebuie să diferenţieze între nevoi şi dorinţe. Avem trebuinţă de semnificanţă şi
securitate pentru a persevera într-un mod de viaţă credincios, dar putem să dorim, să tânjim în mod
incorect după aprobare, bani, faimă, recunoaştere, promovare, o căsătorie fericită, un mod de a arăta
diferit şi îmbunătăţit, un nas mai mic, o personalitate mai atractivă, o figură mai arătoasă, succes în
afaceri, o maşină mai scumpă şi mai mare, copii buni, prieteni, eficienţă în slujire ş.a.m.d.
Aş putea să doresc toate aceste lucruri cu pasiune până la punctul în care absenţa lor îmi provoacă
o durere legitimă, dar nu păcătoasă, care nu depăşeşte proporţiile. Dar nu am nevoie de nici unul dintre
ele pentru ca să mă întregească, pentru ca să pot trăi conform Scripturii. Pot să trăiesc o viaţă pe deplin
semnificativă şi să mă realizez pe deplin ca persoană fără să-mi satisfac dorinţele, deşi viaţa mea poate să
fie grevată de anumite nemulţumiri. Apostolul Pavel este un exemplu elocvent. Dar nu numai apostolul,
nici unul dintre noi nu trebuie să-şi împlinească neapărat toate dorinţele pentru a putea fi eficient pentru
Hristos şi pentru ca să-şi satisfacă trebuinţele fundamentale, pentru ca să se realizeze ca personalitate
integrală. Aşadar, trebuinţele sunt nevoi fundamentale şi nu dorinţele noastre subiective.
Al doilea concept al acestui model este motivaţia. În mod simplu spus, motivaţia este ceea ce ne
conduce, ceea ce ne îndeamnă, ceea ce ne dă puterea, forţa de a ne împlini trebuinţele. Este ceea ce pe
moment mă împinge să fac ceva pentru a deveni semnificativ şi pentru a mă bucura de securitate. Ca
fiinţe căzute în păcat noi experimentăm o nevoie imperioasă de a deveni semnificativi şi de a fi în
siguranţă. Suntem gata să ne cheltuim o cantitate impresionantă de energie personală în efortul de a ne
satisface aceste trebuinţe. Numim această dispoziţie compulsivă de a ne împlini nevoile drept motivaţie.
Considerată în sine, motivaţia este oarecum o forţă nediferenţiată. Sunt gata să fac ceva, să mă
mişc, să lucrez din greu pentru a deveni o persoană de valoare. Dar ce fac eu ca să realizez aceasta? În ce
direcţie am ales să mă îndrept? Ce mă motivează să fac lucrul ăsta? Ce a devenit important pentru mine?
În ce scop îmi cheltui energia mea motivaţională?
Răspunsul la aceste întrebări este pe cât de important, pe atât de simplu. Direcţia în motivat să
mă îndrept este efortul de a-mi împlini propriile nevoi şi aceasta nu depinde nici de nevoi, nici de energia
motivaţională, ci mai degrabă de ceea ce gândesc sau cred că îmi va împlini aceste nevoi. Nevoile,
trebuinţele sunt prezente şi eu doresc în mod imperios să mi le împlinesc. Aşa că sunt motivat să fac tot
ceea ce cred sau sunt convins că îmi va conferi semnificanţă şi securitate.
Copiii traversează un număr de stadii în dezvoltarea lor. În fiecare din aceste stadii, copilul este
motivat să găsească un anumit mod de a-şi împlini trebuinţele sale personale. La un moment dat, el
adoptă o anumită strategie care pare să fie eficientă. Probabil constată că ceilalţi oameni privesc lucrul
acesta ca fiind important. Dacă tatăl continuă să-i vorbească despre împlinirea ca sportiv, ca atlet, copilul
va decide că o realizare, o performanţă în acest domeniu este o cale către semnificanţă.
Dacă mama vociferează şi este plină de resentimente faţă de tatăl, dar continuă să lucreze ca o
sclavă pregătind masa, dereticând casa, spălând rufele, atunci fata va învăţa că siguranţa ar putea să vină
din căsătorie, dar lucrul acesta se întâmplă rareori. Ca adult, ea ar putea decide să evite dezamăgirea
inevitabilă, rămânând necăsătorită. Sau se va căsători, dar va adopta imediat o poziţie ofensivă pentru a se
proteja de suferinţe pe care le anticipează. Ori de câte ori va vedea ceva negativ la soţul său, în mod
automat şi inconştient, va interpreta acest lucru ca o respingere aşteptată şi va răspunde cu un atac.
Acest model preformat de comportament, această prejudecată inconştientă este cu siguranţă o
sursă de nenumărate înţelegeri şi conflicte, un obstacol în calea fericirii relaţiei ei maritale. Ea încearcă în
mod disperat să evite suferinţa lipsei de siguranţă. Rădăcina problemei constă într-un set de presupuneri
greşite în legătură cu siguranţa, pe care le-a învăţat din copilărie. Deşi mama este responsabilă pentru
atitudinea sa eronată, pentru comportamentul său greşit, schimbarea într-o creştină plină de încredere şi
siguranţă nu se va putea dezvolta decât învăţând un nou set de premise.
Deşi întregul mecanism prin care un copil îşi selectează în devenirea sa strategiile pentru a
dobândi valoare personală sunt încă neclare şi complexe, pare rezonabil să sugerăm că ceea ce îl
197
influenţează în mod hotărâtor este modelul de viaţă pe care îl reprezintă părinţii săi în mod consecvent.
Prov.22,6 ne spune să-l învăţăm pe copil calea pe care mai târziu n-o va părăsi. Expresia ebraică este
aceea de antrenare şi conţine în sine ideea gestului prin care o mamă trezeşte instinctul de supt al
nou-născutului, atingându-i buzele cu degetul. Este dezvăluit aici un mecanism de creare a unor reflexe
fundamentale iniţiatoare către o activitate naturală reflexă.
Copiii sunt motivaţi în mod natural ca să-şi împlinească propriile lor trebuinţe fundamentale.
Profesiunea părinţilor le crează reflexul fundamental asupra modului în care vor deveni. Trebuie să creăm
în copiii noştri dorinţa de a privi către Dumnezeu pentru satisfacţia, pentru împlinirea lor personală, cât şi
pentru împlinirea trebuinţelor lor fizice, fundamentale. Nu trebuie să facem greşeli. Copiii noştri vor
reproduce mai mult sau mai puţin eforturile noastre de a dobândi semnificanţă şi siguranţă. Dacă credem
în mod eronat că banii sau realizarea conduc către semnificanţă, şi că complimentele şi îmbrăcămintea
atractivă vor conferi siguranţă şi vom fi iubiţi prin aceste mijloace, atunci acest lucru îl vor învăţa şi copiii
mai mult sau mai puţin conştient.
Indiferent câte predici le vom ţine în legătură cu bucuria cunoaşterii lui Isus, copiii noştri vor
învţa să depindă de ceea ce noi înşine depindem în mod real şi considerăm ca oferindu-ne satisfacţie în
viaţă. Indiferent câte învăţături, predici, altare familiale şi devoţiuni, călătorii la biserică şi participări la
serviciile divine, mesajul pe care ei îl vor înregistra este acela care provine din propriul nostru exemplu,
din viaţa noastră şi nu din cuvintele noastre. Copiii vor învăţa că trebuinţele lor trebuiesc satisfăcute,
împlinite, pentru ca să atingă acelaşi scop, aceleaşi ţeluri pentru care părinţii lor se luptă.
Astăzi tinerii recunosc din ce în ce mai mult că scopurile, obiectivele pentru care părinţii şi-au
consacrat viaţa, existenţa lor, cum ar fi banii, prestigiul, o profesiune onorabilă, nu aduc adevărata
satisfacţie. Munca din greu, de dragul muncii, ca o valoare în sine, este găunoasă. Scopurile cărora ne-am
dedicat sunt în realitate artificiale şi nu au satisfacţii. Nu conferă ceea ce oamenii au nevoie cu disperare,
adevărata semnificanţă, ca scop al vieţii şi adevărată siguranţă, ca un simţământ real că eşti iubit.
Până la o anumită vârstă copiii acceptă în mod implicit ideologia, concepţiile părinţilor. Dar
generaţiile de astăzi, concepţia modernă şi postmodernistă încurajează tinerii să-şi pună întrebări. Lucrul
acesta nu este rău. În adolescenţă, se desolidarizează de ambiţiile şi obiectivele propriilor părinţi, sesizând
în mod corect inutilitatea lor. Din nefericire, înlătură o eroare pentru alta şi se dedică în experienţe
mistice, iraţionale, sau strategii eronate de dobândire a satisfacţiei: droguri, libertinaj sexual, ocultism,
aventură şi orice altceva de felul acesta.
Suprema preocupare de astăzi pare să fie găsirea a ceva care să te facă să te simţi bine. Biserica
lui Isus Hristos trebuie să ridice stindardul adevăratei semnificanţe şi siguranţe provenind dintr-o
devoţiune şi o încredere totală, lipsită de compromis în adevărul Scripturii care să conţină conţinutul
practic al vieţii noastre şi care să fie exprimat prin dragoste necondiţională. Dacă oamenii nu găsesc
răspunsuri raţionale şi legitime la cele mai profunde trebuinţe ale lor, pe care numai creştinismul le poate
oferi, vor deveni nişte păpuşi mecanice conformându-se aşteptărilor unei societăţi în care valorile
comerciale au înlocuit valorile existenţiale, sau dimpotrivă, se vor abandona în întunericul oribil al
disperării complete care pare să afirme că nu există nici o semnificaţie, nu există dragoste, nu mai există
nimic. Vor deveni nişte creaturi bizare, dezadaptate, care vor eşua în mizerie sau suicid.
Să ne mai mirăm că păcatele părinţilor se regăsesc în copii? ‚...Care îşi ţine dragostea până în mii
de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept
nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al
patrulea neam’ Ex. 34,7. Având în vedere alternativa în care copiii învaţă din exemplul părinţilor, noţiuni
false despre cum pot să găsească semnificanţă şi siguranţă, să mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii
noştri care ne-au transmis prin viaţa lor adevăratul sistem de valori şi criterii în evaluarea şi interpretarea
existenţei, sistem de valori care provine din Cuvântul lui Dumnezeu, care ne determină să ne încredem în
Domnul şi să trăim conform standardelor Sale, să ajungem la statura Sa de caracter şi morală. Aceasta ne
va conduce către adevăratele fundamente ale unei vieţi fericite şi eficiente.

198
 De aceea, o adevărată provocare pentru părinţi este să trăiască astfel încât să depindă în mod real
de Domnul pentru semnificanţă şi siguranţă. În acest fel, copiii vor dezvolta o strategie prin care să-şi
împlinească propriile lor trebuinţe. Lumea, în primă instanţă, părinţii lor, firea pământească, rezistenţa lor
înnăscută, de fiinţe căzute în păcat, faţă de căutarea lui Dumnezeu şi cel rău încântat să le ofere orice
pare să promită o satisfacţie, dar care nu include ascultarea şi încrederea în Dumnezeu, toate acestea se
vor combina pentru a învăţa pe copil un sistem fals de presupuneri în legătură cu modalitatea în care pot
să-şi împlinească propriile trebuinţe. ‚După cum este scris: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul
măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe
Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul
măcar. Gâtlejul lor este ca un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de
aspidă’ Rom.3,10-13.
În mod normal, oamenii dezvoltă idei generale în legătură cu modalitatea prin care pot să-şi
împlinească cele două trebuinţe fundamentale. Astfel cineva poate să spună: ‚aş putea deveni semnificativ
dacă am bani, dacă ajung la performanţă, dacă nu fac niciodată nici o greşeală, dacă sunt un lucrător
perseverent şi competent, dacă copiii mei se realizează, dacă am dobândit recunoaştere din partea celor
apropiaţi, dacă lucrez în cercuri influente. Sau, mă pot considera în siguranţă dacă am un soţ sau o soţie
iubitoare, dacă nu sunt criticat niciodată, presupunere care stă la baza perfecţionismului, dacă sunt perfect
nu pot fi criticat, dacă toată lumea mă acceptă, dacă nimic nu mă ameninţă, nu mă respinge.
Atunci când copiii se închid în aceste presupuneri fundamentale greşite, motivaţia lor dobândeşte
o anumită direcţie. Anumite obiective şi ţeluri sunt stabilite, apoi încep să se angajeze în comportamente
desemnate să atingă scopurile pe care şi le-au propus, scopuri care provin din presupunerile celor
determinate.
Putem înţelege cum apar tulburările psihice. Comportamentul orientat către un obiectiv, către un
ţel, poate fi inteligent, realist şi sensibil, sau dimpotrivă, poate fi ignorant, nerealist şi complet ineficient.
Scopul, de aceea, în acest caz, nu va fi atins, şi persoana se va simţi ameninţată. Trebuinţele sale
fundamentale vor rămâne neîmplinite. Astfel poate să devină anxioasă sau plină de resentimente.
De exemplu, dacă o soţie consideră că trebuinţa sa fundamentală de siguranţă depinde de
dragostea pe care o nutreşte soţul său, ea va încerca să atingă acest scop câştigând dragostea bărbatului ei.
Este posibil, însă, ca să nu ştie exact ceea ce trebuie să facă în acest scop. S-ar putea ca să-l ajute în
afaceri sau să-şi asume o mare parte din sarcinile familiale, dar să-şi neglijeze ţinuta, să lase de dorit în
privinţa eleganţei, curăţeniei personale, asupra căldurii cu care îl întâmpină când va veni acasă şi în felul
acesta apar, totuşi, probleme în această căsnicie. Soţul pare să manifeste răceală faţă de ea, scopul nu este
atins.
Când consultă un consilier este rănită, plină de amărăciune, se plânge de soţ lipsit de afecţiune,
distant şi trebuie făcută să înţeleagă în ce constă greşeala ei. Comportamentul ei orientat către atingerea
scopului este ignorant şi ineficient. Aşa că, aleargă la librărie şi îşi cumpără câteva cărţi şi despre cum
poate să devină o femeie completă, provocatoare, un adevărat partener sexual, să-şi îmbunătăţeacă
feminitatea. În încercarea de a câştiga dragoste, învaţă să gătească mâncăruri deosebite, îşi cultivă corpul
prin gimnastică şi fitness, poartă lenjerie sexy, se îmbracă cât mai provocator, etc.
Totuşi, revenind, putem spune că nici un bărbat nu ar avea nici o obiecţie atunci când soţia sa
adoptă aceste tactici. Cu siguranţă că îi fac plăcere. Totuşi, există două probleme reale atunci când în
cadrul acestei abordări cineva caută doar să schimbe comportamentul iraţional orientat către un scop, în
eforturi mai inteligente şi mai eficiente în atingerea aceluiaşi obiectiv sau ţel.
1. Obiectivul recâştigării dragostei soţului său poate să fie un mod absolut de neatins, indiferent
cât de disperat încearcă soţia să realizeze acest lucru, şi atunci, ce ar putea să facă? Sau care va fi
rezultatul? Mai devreme sau mai târziu ea va recădea în acelaşi sentiment profund de insecuritate şi
neîmplinire a iubirii până ce soţul se schimbă sau până ce îşi găseşte un alt bărbat care s-o iubească.
Al 2-lea aspect foarte important este că motivaţia fundamentală a acestei soţii este de tip
egocentric, încât ceea ce doreşte şi învaţă ea este cum să fie o femeie eficientă şi cum să-şi manipuleze
199
mai eficient soţul pentru ca să-i împlinească propriile sale trebuinţe. O soţie cu trebuinţele neîmplinite
operează dintr-o perspectivă a motivaţiei deficitare. Este în centrul lumii sale, încercând să-şi umple golul
sufletesc, oferă pentru ca să primească. În realitate nu face nimic mai mult decât să-şi folosească soţul
pentru a-şi împlini propriile trebuinţe, nevoi.
Căminul creştin este diferit. Domnul îndeplineşte trebuinţele fundamentale ale fiecărui soţ.
Amândoi sunt împliniţi, şi operează din perspectiva motivaţiei expresive. Comportamentul lor unul faţă de
celălalt este determinat de scopul de a se ajuta unul pe celălalt pentru a deveni tot mai apropiaţi faţă de
Hristos. Soţia poate să facă toate lucrurile scrise în cărţi, dar motivaţia ei este acum diferită. Doreşte să-l
vadă pe soţul ei mai aproape de Hristos. Faptul că el o iubeşte, este crema, frişca de pe prăjitură. Deşi
crema este dulce şi face prăjitura mai apetisantă, nu acesta este elementul fundamental, central. Chiar
dacă soţul n-o iubeşte, ea îşi păstrează simţământul de siguranţă şi doreşte să-l slujească aşa cum
Dumnezeu îi cere s-o facă, atât timp cât continuă să asculte în supunere de acesta, rugându-se lui
Dumnezeu ca să folosească comportamentul său pentru a-l apropia mai mult de Dumnezeu.
Problemele care apar atunci când este cultivat comportamentul orientat către un scop, sunt acelea
că oamenii se pot îndrepta către acest scop mai mult sau mai puţin eficient. Consilierea care ajută o
persoană să-şi atingă scopul pe care şi-l propune, pornind de la premisa eronată că acesta îi va aduce
adevărata împlinire şi satisfacţie de sine, poate fi zadarnic. Dacă un client poate fi ajutat să dezvolte
strategii mai eficiente în acest sens, el va atinge o oarecare măsură de împlinire şi satisfacţie.
Dar dacă ne amintim că adevărata împlinire nu poate fi realizată decât în Hristos, singurul care
poate conferi adevărata împlinire şi satisfacţie a trebuinţelor umane fundamentale, şi dacă obiectivele pe
care şi le fixează clientul sunt determinate de presupuneri eronate în obţinerea semnificanţei şi siguranţei,
clientul care îşi va atinge scopul propus nu va fi cu adevărat satisfăcut, trebuinţele sale vor rămâne
neîmplinite şi va fi mereu motivat să reia ciclul din nou pentru a-şi atinge noi obiective. El va fi toată
viaţa în căutarea unor obiective imaginare care ar putea să-i dea adevărata împlinire şi satisfacţie.
În acest sens, să ne amintim afirmaţia inspirată de Dumnezeu lui Ieremia, din cap. 2,13: “Pentru
ce alergaţi la fântâni sau cisterne crăpate, pentru ce m-aţi uitat pe Mine, Dumnezeul vostru, adevărata
fântână cu apă vie?” Domnul nostru i-a spus samaritencei că oamenii care se bizuie pe orice altă sursă de
împlinire decât Hristos Însuşi, nu vor fi niciodată săturaţi. Ciclul căutării apei vii devine o perpetuă şi
obositoare muncă care nu oferă niciodată satisfacţii adevărate.
Ce dramatică este această căutare a oamenilor de a-şi încorpora şi adjudeca diferitele obiective
temporare pe care şi le propun! Acestea pot consta în prestigiu, într-o profesie, aducătoare de bogăţie şi
bani, case mari, maşini scumpe, şi totuşi oamenii se simt neîmpliniţi. Ei simt că în mod esenţial şi profund
continuă să le lipsească ceva. Bunurile comerciale nu reuşesc să le confere adevărata satisfacţie. Au
nevoie de valori existenţiale, valori conferite de Creatorul lor, care să le ofere adevărata semnificanţă şi
siguranţă. Aleargă, depun eforturi istovitoare pentru a-şi procura bunuri, dar indiferent dacă şi le pot
permite sau nu, şi cei care ajung să le aibă, şi cei care jinduiesc în continuare după ele, rămân la fel de
nesatisfăcuţi. Niciodată, în afara unei relaţii de comuniune autentice cu Hristos, nu vor putea fi satisfăcuţi.
Îşi stabilesc nişte obiective în legătură cu presupunerile lor nebiblice asupra modului în care pot
să le fie împlinite trebuinţele fundamentale. Prin muncă îndârjită, prin proiecte bine gândite, sau printr-un
noroc chior, ar putea să-şi atingă aceste scopuri. Au bani, copii drăguţi, se bucură de sănătate, au o
profesie prestigioasă, au tot ceea ce îşi doresc şi valorizează, se bucură de o adevărată măsură de
prosperitate şi fericire. Aceşti oameni nu consultă consilieri sau psihoterapeuţi. Nu au nevoie nici măcar
de Dumnezeu în propria lor viaţă şi existenţă. Par să se simtă foarte bine şi insistenţa că nevoile lor cele
mai profunde rămân, totuşi, neîmplinite, cad adesea în nişte urechi surde.
Problema lor este faptul că atunci când totul în viaţă decurge după modul în care şi-au imaginat-o
şi şi-au proiectat-o, se simt bine. Viaţa pe care au ales s-o ducă le conferă într-adevăr o satisfacţie
temporară. Este dificil să-i convingi că la sfârşitul acestei existenţe se vor confrunta, totuşi cu suferinţe şi,
în cele din urmă cu moartea pentru veşnicie, iar dincolo de ea nu au nici un fel de speranţă, nici o
semnificanţă, şi nici dragoste sau siguranţă.
200
 Există, de asemenea, oameni, care atunci când îşi ating scopurile, sunt aduşi, totuşi, faţă în faţă cu
realitatea crudă că, chiar împlinirea visurilor nu-i satisface cu adevărat. Un exemplu în acest sens ar putea
fi Marlyn Monroe, care avea tot ce şi-ar putea dori o fată. Arăta extraordinar, avea o figură bine
proporţionată, drăgălaşă, era curtată de cei mai străluciţi bărbaţi, avea faimă, bani, şi totuşi în cele din
urmă s-a sinucis. De ce? În mod aparent aspirase şi ajunsese să aibă tot ce şi-ar fi putut dori cineva. Şi
totuşi a ajuns la disperare.
Iată ce spunea în unul din episoadele sale depresive: “Mi-am atins toate ţelurile şi totuşi acestea
nu mă satisfac, mă simt goală. Viaţa nu merită să fie trăită. Nimic altceva nu mai poate fi încercat. Am
încercat totul, dar nu e nimic care să-mi aline durerea profundă din interiorul meu. Moartea mi se pare
singura soluţie, singura alinare.”
Etiopatogeneză moral-spirituală. Să presupunem că un pacient vi se adresează şi se plânge de o
afecţiune psiho-somatică, un simptom, de pildă durere de cap sau ameţeală, un nod în gât, lipsă de aer şi
lista ar putea continua. Ce-i veţi sugera? Cineva ar putea să spună – consultă un medic sau mergi la un
psihoterapeut, sau să-i sugereze soluţii spiritualiste şi paranormale, sau să-l întrebe dacă are un hobby şi
aşa mai departe. În orice caz, dacă ar fi să ne gândim la modelul medical de abordare, înainte de terapie
medicul încearcă să stabilească un diagnsotic, iar stabilirea diagnosticului înseamnă să înţelegi cauza care
generează şi menţine problema.
Elementul cheie din spatele celor mai multe simptome, este un obstacol care se interpune şi
blochează atingerea obiectivelor sau ţelurilor alese de persoana în cauză. Dacă un obstacol blochează sau
înfrânge comportamentul nostru orientat către un ţel, către un obiectiv, apare ameninţarea unor dezvoltări
de tip nevrotic. Dar dacă obiectivele sunt bazate pe presupuneri nebiblice, aşa cum spuneam anterior,
chiar atingerea lor nu oferă decât o satisfacţie parţială şi, după împlinirea lor, deseori apare sentimentul de
zădărnicie şi chiar de disperare. Altă dată obstacolul efectiv în atingerea acestor obiective nu poate fi
înfrânt, nu poate fi înlăturat. De pildă nu pot să-l determin pe şeful meu să mă aprecieze, nu-mi pot
determina tovarăşul de viaţă să mă iubească, indiferent cât de mult m-am străduit, indiferent ce am făcut,
totul este zadarnic. Cele mai multe din aceste obstacole din viaţa reală rămân neclintite în ciuda celor mai
multe eforturi şi atunci oamenii rămân frustraţi.
Cele trei categorii care pot conduce la insatisfacţie, zădărnicie şi eşec, depresie, ar putea fi:104
1. obiective de neatins
2. circumstanţe exterioare
3. teama de eşec.
Dacă cineva este confruntat cu un obstacol pe calea devenirii sale, în sensul atingerii ţelului pe
care şi l-a propus cu disperare, experimentează frustrarea. Contextul emoţional pe care îl presupune
frustrarea depinde de natura obstacolului cu care cineva se confruntă. Dacă obiectivul pe care persoana
şi-l propune este de neatins, 1. în cele mai multe cazuri emoţia primordială generată este sentimentul de
vinovăţie sau de neajutorare, de devalorizare.
Dacă persoana crede că acest scop este realizabil, chiar dacă în realitate nu este, dar că unele
circumstanţe externe îi sunt defavorabile şi îi blochează calea către atingerea sa, 2. sentimentele, emoţiile
dezvoltate în mod tipic sunt de tipul resentimentelor.
Iar dacă blocajul nu este nici un ţel nerealizabil şi nici nu sunt circumstanţe externe, defavorabile,
dar există această teamă paralizantă de eşec, 3. atunci persoana dezvoltă în mod obişnuit anxietate.
Cele trei aspecte de tulburare emoţională aflate în spatele celor mai multe dintre dificultăţile
noastre personale sunt vinovăţia, anxietatea şi resentimentul. Pentru a înţelege mai bine fiecare din aceste
modalităţi de geneză frustrării, le vom discuta şi analiza pe rând.
I. Scopuri, ţeluri de neatins, intangibile. Anumite scopuri, obiective pe care oamenii şi le propun
nu pot fi atinse pur şi simpu, indiferent cât de puternic s-ar strădui. Unii oameni consideră ca presupunere
fundamentală, că nu pot să se simtă bine decât într-un singur fel, şi anume dacă pot evita orice fel de
critică. De pildă, o doamnă de vârstă mijlocie, care avusese o experienţă traumatică cu propria sa mamă,
fiind întotdeauna comparată nefavorabil cu sora sa, şi această administrare constantă de critică a
201
determinat în copil un sindrom de indigestie de cauză emoţională, psihică. Femeia a ajuns să creadă că
simţămintele bune despre ea însăşi, sentimentul de siguranţă, de securitate, depind în mod absolut de
faptul ca niciodată să nu fie criticată. Pentru ca să evite orice fel de critică, ea înţelegea să trăiască în mod
perfecţionist, dar obiectivul ei, perfecţiunea, este un obiectiv intangibil, de neatins.
S-a căsătorit cu un bărbat care o accepta şi o iubea cu adevărat, dar din când ea făcea greşeli.
Putea să fiarbă ouăle prea tari, să uite să spele rufele la timp, sau să cheltuie prea mult din bugetul
familiei. Ori de câte ori soţul îi adresa în mod aluziv observaţii amabile şi constructive, se simţea
ameninţată. Nu putea să-şi blameze soţul pentru aceasta, pentru că, în mod evident era atât de amabil şi
suportiv şi atunci considera că greşeala îi aparţine în întregime. În consecinţă a început să se urască, să-şi
adreseze invective şi în felul acesta să atingă o stare de disperare, de anxietate şi depresie.
Orice fel de suport, de încurajare i-ar fi fost adresate nu-i erau de nici un folos, ba dimpotrivă,
preocuparea iubitoare avea rezultate opuse. Oricât de amabil ar fi fost cineva, se simţea atacată, îşi adresa
reproşuri pentru că nu reuşise să atingă perfecţiunea. Psihologii vor sesiza că în afară de sentimentul de
vinovăţie generat de teama de respingere, avem aici de-a face cu o considerabilă cantitate de mânie
împotriva mediului său imediat, în mod deosebit faţă de soţul său, cerând perfecţiunea.
Deşi resentimentele pot fi primordiale, putem fi înclinaţi să considerăm că şi vinovăţia este un
sentiment predominant autoimpus de standarde de neatins, prin care o persoană se autoevaluează. Dacă
clientul acceptă să-şi asume responsabilitatea de a nu putea atinge ţeluri de neatins, atunci se simte lipsit
de valoare. Adesea aceste simţăminte sunt exprimate în propoziţii care denotă ura faţă de sine, disperarea,
dezgustul faţă de propria persoană şi o pierdere a motivaţiei de a încerca.
II. Circumstanţe exterioare. Pacienţii consideră că ar putea să-şi atingă ţelurile şi obiectivele
dacă nu ar fi blocaţi din exterior. Emoţia predominentă, generată de o astfel de situaţie, este resentimentul.
Un exemplu, poporul Israel a dezvoltat frecvent astfel de trăiri. Ori de câte ori era confruntat cu
circumstanţe şi împrejurări nefavorabile, începeau să murmure împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.
Resentimentele manifestate de ei împotriva evenimentelor neplăcute, au mers până acolo încât a zecea
oară, atunci când iscoadele Canaanului s-au întors cu rezultatele, erau gata să-l lapideze pe Moise,
adesându-i acestuia invective şi reproşuri pentru toate problemele lor.
Psihologii au dezbătut îndelung această ipoteză sau teorie a frustrării-agresiunii. Ea afirmă că
agresiunea este răspunsul inevitabil faţă de un agent frustrant. Dacă cineva încearcă să-şi atingă un scop,
dar o altă persoană i se interpune şi îi zădărniceşte eforturile, atunci cel blocat dezvoltă mânie.
Comportamentul israeliţilor ilustrează această idee. Această teorie poate fi înţeleasă mai bine astfel: Când
cineva consideră că ţelul său ar putea fi atins dacă nu ar interveni un blocaj de o anumită natură pentru
care el nu se simte responsabil, atunci dezvoltă sentimente agresive faţă de obstacolul respectiv.
Dacă obstacolul frustrant nu este constituit de o circumstanţă externă, ci dimpotrivă ţelul este de
neatins sau subiectul este paralizat de teama de eşec, frustrarea nu va genera neapărat mânie şi
agresivitate, ci mai degrabă va degenera în vinovăţie şi anxietate.
O femeie între două vârste consultând terapeutul pentru o migrenă intensă, solicita spitalizare de
circa trei ani. Psihiatrul se gândea la posibile cauze organice cerebrale şi a încercat tot felul de
medicamente pentru a-i alina suferinţa. Ea apelase de nenumărate ori la farmacist. Încă de la primele
interviuri anamnestice, s-a constatat că nutrea o mânie împotriva mamei care intervenise în viaţa sa,
împotriva soţului, presupunerea sa fundamentală fiind că, pentru a-şi asigura siguranţa, familia trebuia s-o
accepte şi s-o susţină în orice face. Ori de câte ori cei apropiaţi deveneau un obstacol în atingerea
scopului ei, de a avea susţinere, dezvolta o mânie, supărare, amărăciune intensă faţă de ei, dar era
incapabilă s-o exprime din cauza temerilor de respingere. Ea continua să încerce să-i schimbe, atât pe
mamă, cât şi pe soţ, pentru ca să-i fie împlinită trebuinţa de siguranţă şi de dragoste.
Comportamentul orientat către acest obiectiv era total ineficient. Fundamentul suferinţei sale
psiho-somatice era acest resentiment neexprimat. Ea încălca principiul biblic de a nu lăsa să apună soarele
asupra mâniei sale, Efes.4,26. Tratamentul nu a constat într-o serie de predici pentru ca să se comporte
biblic, ci mai degrabă a implicat explorarea şi înţelegerea presupunerilor sale eronate, până când acestea
202
au fost abandonate. Pe măsură ce a învăţat că dragostea lui Dumnezeu era suficientă pentru a-i împlini
trebuinţele fundamentale, a renunţat la credinţa nepotrivită că ar trebui să-şi schimbe soţul sau mama
pentru ca nevoile sale de siguranţă să fie împlinite. În acel moment, migrena s-a ameliorat considerabil
până la dispariţie.
III. Teama de eşec. Deseori oamenii sunt blocaţi şi nu reuşesc să-şi îndeplinească rolurile de soţ,
tată, etc., şi ca atare renunţă şi-şi abandonează responsabilităţile. Ţelul pe care îl au în faţă este rezonabil
şi cu totul de atins. Calea nu le este blocată de nici o interferenţă. Dar atunci când cineva se teme că nu va
reuşi să atingă ţelul propus, începe să se zbată, s-oscileze într-o indecizie anxioasă. Un soţ, de pildă,
doreşte să se bucure de o relaţie maritală reuşită. El crede că acest lucru este posibil. Soţia sa este
binevoitoare şi cooperantă. Şi totuşi el ezită suspendat în această stare de indecizie împietrită. De ce? Se
teme ca nu cumva să facă vreo greşeală, ca cele mai bune eforturi ale sale să fie sub standard, şi aşa că nu
mai face nimic. Premisa după care operează este foarte simplă. Dacă încerci şi greşeşti, trebuie să-ţi
admiţi eşecul şi este de neconceput să accepţi aşa ceva. Dacă nu vei încerca niciodată vei evita eşecul.
Dar dacă nu încerci niciodată, eşecul este garantat şi astfel cea mai proastă opţiune continuă să fie
aleasă. Continuă să nu întreprindă nimic pentru a nu fi silit să se confrunte cu propriul eşec.
Să vedem cum aceste trei forme de frustrare pot să conducă la probleme psihice mai complexe.
Putem considera vinovăţia, anxietatea şi resentimentul ca experienţe prenevrotice. Tulburarea de tip
nevrotic patentă apare atunci când o persoană dezvoltă un simptom destinat să evite o insultă mai gravă la
adresa propriei valori de sau imagini de sine.
Obiectivul prenevrotic este de a înfrânge obstacolul şi de a atinge cele mai dorite ţeluri, de a
schimba partenerul, de a trăi o viaţă perfectă, de a face câţi mai mulţi bani. El va încerca să-şi evalueze
eficienţa comportamentului orientat spre ţel şi va adopta noi strategii care îi promit să depăşească
barierele sau obstacolele în atingerea acestui ţel. Deşi un astfel de răspuns la frustrare indică flexibilitate
sănătoasă, totuşi poate anunţa o tulburare nevrotică, atunci când oamenii se străduie din răsputeri să-şi
atingă ţelurile nebiblice care niciodată nu le vor oferi adevărata satisfacţie.
Cheia maturităţii constă în alegerea unor ţeluri şi obiective specifice şi corespunzătoare
creştinismului în cunoaşterea de Dumnezeu.
Experienţa nevrotică este diferită de cea prenevrotică. Nevroticii nu mai încearcă să-şi înfrângă
obstacolul cu confruntaţi. Obiectivul, în tulburările nevrotice, este siguranţa. De-a lungul timpului
nevroticul a încercat în mod repeat să atingă ţelurile care credea că sunt esenţiale pentru dobândirea
semnificanţei şi siguranţei. Dacă există o istorie îndelungată de eşecuri succesive sau dacă ajunge la
constatarea că nu există nici o modalitate de a înfrânge obstacolele, atunci persoana frustrată îşi schimbă
strategia şi se îndreaptă pe calea care conduce către nevroză.
În loc să urmărească atingerea scopului, consideră că va putea să dobândească valorizarea de sine
şi va încerca acest lucru îndreptându-şi eforturile spre protejarea imaginii de sine, atâta cât a mai rămas
din ea. Va renunţa la luptă şi, pentru ca să-şi prezerve valoarea de sine, va adopta o atitudine care permite
acest lucru. “Nu încerca mai mult, pentru că vei avea parte de mai multă frustrare.”
În cazuri extreme, dispare chiar simţământul valorii de sine şi persoana se retrage într-o lume
imaginară, psihotică. Se separă complet de această lume care nu generează decât durere. În esenţă, un
psihotic spune: “Nu am parte decât de durere şi m-am săturat! Mă voi retrage într-o lume mai sigură, cea
a irealităţii.”
Cei mai mulţi oameni trăiesc într-un stadiu prenevrotic. Ei sunt plini de ură faţă de lumea care-i
înconjoară, de resentimente sau se simt incapabili şi nutresc sentimente de vinovăţie, sau trăiesc cu un
nor de tensiune şi teamă, anxietate. Ei continuă să încerce, să trudească zilnic în aceeaşi rutină.
Creştinismul este o renunţare la trudă şi povară. Mat.11,28-29: ”Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi
împovăraţi!” Este o experienţă prin care creştinii autentici pot să găsească instrumentele necesare de a
face faţă frustrărilor şi insatisfacţiilor, pot să se bucure de odihnă reală. În acelaşi timp, pretinşii creştini
ar putea să se întrebe, dacă experienţa lor nu este autentică şi nici comuniunea cu Dumnezeu, ce fel de
satisfacţie le oferă, de fapt, religia, dacă se confruntă zi de zi cu aceleaşi nefericiri, cu aceleşi frustrări?
203
 Ascunse în spatele acestor vieţi mizerabile şi bogate în insatisfacţii zac presupuneri greşite care
conduc în cele din urmă la una din cele trei tipuri de tulburări emoţionale. Personalitatea umană nu a fost
destinată să aibă de-a face cu vinovăţie, anxietate sau resentimente. Fie că obstacolele vor conduce la
eforturi comportamentale reînnoite şi ţelul, obiectivul eronat va oferi o satisfacţie temporară, fie în cazul
eşecului, va fi înregistrată o cădere psihică.
Geneza tulburărilor nevrotice sau a căderii psihice poate fi trasată uşor. La un momnet dat după ce
sentimentul de frustrare este suficient de intens sau dăinuie suficient de mult timp, persoana va înceta să
încerce să depăşească obstacolul. Va fi nevoită să caute o existenţă mai sigură, departe de frustrări
dureroase care nu-ţi dau niciodată satisfacţie şi nu conferă simţământul valorii personale. Deseori,
stimulii precipitanţi sau trigerii simptomelor nevrotice pot să fie nesemnificativi. Un copil care nu face
ceea ce i se spune e un impediment minor şi frustrarea care a stat până atunci ascunsă erupe într-o dorinţă
disperată de a găsi siguranţă, de a îndepărta durerea de a fi respins sau de a fi confruntat cu eşecul.
Această cădere în starea nevrotică ar putea fi asemuită cu obiceiul cuiva de a se cufunda într-o
baie caldă pentru a se relaxa şi a se linişti. Diferenţa dintre comportamentul normal şi nevroză este că un
om normal care se bucură de o baie fierbinte se ridică în cele din urmă şi se întoarce în lumea reală a
responsabilităţilor. Nevroticul, însă, va dori să rămână cufundat toată viaţa. Lupta aceasta pentru siguranţă
poate să includă oricare din simptomele şi tulburările de tip nevrotic: fobii, disfuncţii sexuale, tulburare
obsesiv-compulsivă, ticuri, etc.
Un exemplu ar putea fi sugestiv: Un pacient se teme să mai traverseze poduri. Anamneza indică
faptul că pe drumul spre locul de muncă el trece peste un pod. Ştiind că simptomele sunt desemnate să
atingă ţelul unei pseudosiguranţe, consilierul va putea să-şi dea seama că ceea ce pacientul trăieşte este o
teamă în legătură cu o ameninţare faţă de valoarea personală, valoarea de sine, în implicată profesia sa,
şi această ameninţare este în mod iraţional exprimată prin simptom pentru a fi evitată. Continuând să pui
întrebări cu această ipoteză în minte, vei constata că, de pildă, pacientul a fost promovat la locul de
muncă şi se simte incapabil pentru noua poziţie. Scopul pe care şi-l dorea pentru a obţine semnificanţă era
succesul în afaceri. Obstacolul este teama de eşec. Frustrarea a luat forma anxietăţii. Până în acest
moment clientul fusese prenevrotic.
Cum ar putea să-şi rezolve problema admiţându-şi propriile temeri? Probabil că va trebui să se
bucure de suportul prietenilor şi să abordeze sarcinile profesionale mai realist. În mod ideal, ar trebui să-şi
schimbe presupunerea că semnificanţa, ca trebuinţă fundamentală, poate fi realizată prin succesul sau
eşecul profesional şi să adopte punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi anume că, Mântuitorul îi determină
valoarea personală. Dacă această convingere este întărită, va avea puterea să-şi accepte responsabilităţile.
Iar dacă în stadiul prenevrotic, va evolua către tulburarea nevrotică, în efortul de a se simţi în
siguranţă faţă de posibila pierdere a semnificanţei prin eşec profesional, în mod inconştient, dar oarecum
lucrativ faţă de scopul pe care şi-l propune, va dezvolta această teamă de a traversa poduri. Ca rezultat al
acestei fobii patologice, respinge problemele profesionale şi adoptă o cale mai uşoară, o poziţie mai
sigură, rămânând de cealaltă parte a podului. Începe să se plângă de această teamă, iraţională, nebună,
care l-ar putea conduce la pierderea profesiei, dar – şi acesta este punctul cel mai important – tocmai
acesta este obiectivul său, aceasta şi urmăreşte să facă. Teama sa nu este nebunie, ci este o autoprotecţie
inutilă, o protecţie complet nenecesară pentru cineva care înţelege fundamentul biblic al semnificanţei şi
securităţii, siguranţei.
Nu toate simptomele slujesc scopului de a atinge siguranţa. Simptome psihosomatice pot fi
rezultatul biologic direct al unor stări emoţionale nesănătoase. Problemele emoţionale legate de anxietate,
resentiment şi vinovăţie pot fi corelate fiziologic şi, de-a lungul timpului, pot genera probleme organice
reale ca ulcere, migrene sau afecţiuni dermatologice. Este adevărat că aceste emoţii negative pot avea
efecte directe asupra anumitor comportamente ca funcţia sexuală. Disfuncţia orgasmică sau impotenţa, de
exemplu, nu sunt reprezentate întotdeauna de efortul de a atinge siguranţa, ci pot fi rezultate fiziologice
ale mâniei, vinovăţiei, sau simţămintelor de supărare. În cele mai multe cazuri, aceste simptome au o
semnificaţie funcţională de tip nevrotic. Altfel spus, sunt desemnate de pacient fie să depăşească
204
obstacolul în stadiul prenevrotic, sau cel mai adesea, să-l ajute să evite o cantitate mai mare de frustrare,
asigurându-i o pseudosiguranţă prin abandonarea confruntării cu obstacolul, stadiul nevrotic.
Personalitate şi spiritualitate, comunicare şi limbaj Proces
Lumea de azi, chiar şi lumea creştină, începe să înţeleagă importanţa comunicării, dar multe
comentarii legate de procesul comunicării sunt străine, vide de comunicarea însăşi. Să vorbeşti despre
comunicare poate fi uneori, un mod de a nu comunica nimic. Există o profundă realitate în experienţa
comunicării sau a lipsei acesteia.
Într-un anumit sens, orice comportament, orice simptom este un semn de comunicare, este o
formă de limbaj care trebuie citită şi înţeleasă de cei capabili să facă lucrul acesta. În cabinetul medical
sau psihoterapeutic de consiliere, limbajul corporal, gestica, tonul vocii, maniera în care pacientul
comunică ceva care pare să fie diferit sau străin de propria lui experienţă actuală, este mult mai
semnificativ decât cuvintele propriu-zise. Mimica, gestica, sunt modalităţi de a se exprima pe sine însăşi
ale unei fiinţe umane, un fel de limbaj artistic care exprimă persoana în ansamblul ei.
Deseori comunicarea non-verbală poate fi expresia unui conflict, a unei suferinţe sau a unei boli,
sau dimpotrivă poate fi expresia armoniei, a completitudinii. Atât procesul suferinţei, al bolii, cât şi al
sănătăţii, poate fi exprimat folosind acelaşi vehicul, acelaşi limbaj şi chiar aceeaşi propoziţie sau act.
Profunda ambivalenţă dintre destructivitate şi creativitate îşi găseşte expresia deplină, dar deseori
disimulată în toate formele de limbaj.
Comunicare: intrapsihism – conştiinţă – lumea exterioară. Comunicarea are loc în două
magistrale: una dintre acestea este între lumea lăuntrică, intrapsihică a persoanei şi conştiinţa propriului
eu, iar alta este între eu şi mediul său înconjurător, în special cu alte persoane şi culturi – comunicarea
dintre eu şi propriul psihism, ca şi comunicarea cu lumea exterioară.105
Între propriul eu şi lumea interioară, unele mesaje sunt sub formă clară, iar altele distorsionate sau
deghizate. Impulsurile către comportamentul sexual sau către dragoste, către mânie pot fi recepţionate în
conştiinţă. Eul, sinele poate să le accepte şi să le permită exprimarea, sau pot fi respinse şi trimise înapoi
mesaje de reprimare, control, anxietate şi vinovăţie.
Astfel, un sens al completitudinii poate fi comunicat, sau un sens al alienării din partea sinelui.
Psihanaliza a elaborat asupra acestei conversaţii şi conflicte între sine şi aspectele profunde ale persoanei
şi a dat posibilitatea lucrului asupra mecanismelor implicate, ocupându-se de expresia înstrăinării
pacientului. În timp ce are loc conversaţia, sinele este angajat într-o comunicare care priveşte în principal
lumea exterioară. O parte din această comunicare constă în mesaje asupra a ceea ce poţi sau nu poţi să
faci, ceea ce este aprobat sau dezaprobat de grup. Cineva poate să comunice altora o parte din trebuinţele
sale, din nevoia sa de dragoste, de exemplu. Aceste comunicări au în ele posibilitatea unor frustrări şi
conflicte sau a unei satisfacţii.
Asfel self-ul, eul, stă ca o instanţă între două lumi şi încearcă să rezolve conflictele din ambele
direcţii, încercând să menţină completitudinea care să implice ambele dimensiuni, să negocieze relaţia
dintre cele două lumi şi astfel să rămână coerent şi integru.
Limbaj relevant, disimulant. Orice tip de limbaj în comuni o sabie cu două tăişuri. Scopul său
este de a comunica, de a revela, şi prin acest proces de a procura o bază, un fundament pentru
simţământul de comunicare, comunitate şi comuniune. Pe de altă parte, limbajul poate fi folosit ca un
mijloc de a ascunde, de evaziune şi de înşelăciune, un mijloc de a nu comunica. De pildă durerea de cap
poate avea tendinţa de a ascunde o tendinţă de ostilitate.
O lucrare de artă ca şi simbolurile din vis, poate ascunde un conflict dintre dorinţe şi temeri.
Actele rituale pot să disimuleze şi să exprime o profundă anxietate. Cuvintele sunt instrumentul unor
maniere foarte diferite şi variate de utilizări înşelătoare. Astfel, mijloacele care ar trebui să exprime
adevărul, sunt făcute în viaţa oamenilor căzuţi în păcat şi înstrăinaţi să comunice falsitatea şi, mijloacele
care ar trebui să comunice un sens al comuniunii, al comunităţii, ajung să comunice, de fapt, un
simţământ de înstrăinare.

205
 Adevărul viu care există în fiecare dintre noi, constă în acele procese şi relaţii prin care abilităţile,
calităţile şi posibilităţile inerente în natura persoanei sunt împlinite. Adevărul este expresia spiritului sau a
sinelui.
Funcţiile limbajului simbolic religios. Limbajul religios verbal, ritual sau artistic are aceleaşi
funcţii, plus unele dimensiuni care trebuie adăugate. Prin limbajul religios individul poate fi în relaţie cu
tradiţia sa culturală, astfel că devine conştient de rădăcinile sale de provenienţă. Pentru el această
comunitate prezentă îi dă sentimentul că aparţine cuiva şi-i dă o speranţă pentru viitor, astfel încât are un
simţământ al comunităţii care va deveni şi în parte. Esenţa tradiţiei religioase constă în spiritul ei, nu în
forme.
Atunci când experienţa religioasă este fundamentată pe adevărul viu, devine un proces constant de
înfrângere a înstrăinării, alienării şi conflictului. Această sarcină nu este niciodată încheiată în mod
definitiv. În experienţa comunicării religioase aceasta se produce nu între om şi el însuşi, ci între om şi
ceilalţi şi de asemenea, între om şi Dumnezeu.
Limbajul şi adevărul religios este un proces prin care noi ne mişcăm continuu către comuniune şi
reunificare cu Creatorul nostru, Sursa şi susţinătorul vieţii, cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Omul
vede în toate aceste realităţi pe Dumnezeul său. Când acest proces eşuează rezultă idolatrie şi înstrăinare.
Limbajul sau simbolismul religios este expresiv şi de aceea are funcţia de formulare a insight-ului
sau a interpretării semnificaţiilor experienţelor interioare, lăuntrice. El caută să exprime adevărul ca
derivat din procesele intuitive profunde. Este limbajul credinţei, o fereastră prin care lumina poate să
treacă în ambele direcţii. Limbajul religios poate fi în contradicţie cu limbajul şi simbolurile prin care
manipulăm mediul sau cu limbajul şi simbolurile prin care exprimăm experienţele la nivelul senzorial.
Limbajul religios are de-a face cu aspectele intangibile ale experienţei. El caută să dovedească
necunoscutul, caută să penetreze dincolo de experienţele exterioare, pentru a descoperi legile şi relaţiile
care conferă semnificaţie vieţii.
Simbolurile religioase sunt modalităţi prin care cele mai profunde aspecte ale conştiinţei sau
dorinţele inconştiente, aspiraţiile, conflictele, suferinţele şi speranţele inconştiente ale omului pot fi
exprimate. Profunzimea luptei faţă de care religia este preocupată este lupta dintre viaţă şi moarte. Există
multe alte nivele de luptă mai puţin grea sau superficială derivate din lupta dintre viaţă şi moarte şi
acestea pot s-obţină diverse aspecte şi culori care ţin de situaţia sau cadrul cultural.
Unul dintre conflictele de acest fel are loc în zona sexului, altul în relaţiile dintre grupuri variate
în interiorul unei culturi, un altul este conflictul dintre apartenenţă şi înstrăinare. Dacă simbolurile
religioase sunt utilizate pentru a câştiga insight, înţelegere asupra acestor lupte şi pentru a găsi unele
răspunsuri care pot fi traduse în relaţiile actuale, atunci trebuie să existe o asociere vie între aceste
simboluri şi realitatea sau relaţia simbolizată.
Când această asociere este distrusă, realitatea este evitată sau reprimată şi atenţia se concentrează
asupra simbolului însuşi. Simbolul devine în felul acesta o realitate – condiţie descrisă în Biblie ca
idolatrie. În aceaste condiţii simbolurile religioase sunt subiecte de manipulare prin care se manifestă
toate mecanismele defensive pe care le descriu psihologii. Dar cine îşi poate menţine tăria de a cerceta
adevărul în orice moment? Cine are tăria de a se confrunta cu propria realitate lăuntrică, cu toate aceste
impulsuri deviante, anxietăţi şi vinovăţii? Cine are puterea să-şi examineze în mod continuu relaţiile şi să
descopere când şi în ce fel el este evitant? Împotriva cui se răzvrăteşte şi de ce nu este capabil să menţină
o relaţie deschisă, de încredere cu toţi oamenii, în orice moment? Să-ţi pui astfel de întrebări este esenţial
pentru a ajunge să-ţi oferi un răspuns.106
Avem de-a face aici cu ceea ce teologii au numit păcatul originar sau experienţa înstrăinării.
Psihologii (Freud) l-au numit instinctul morţii, dar indiferent cum se numeşte, procesul acesta care ne
produce suferinţă, care ne îmbolnăveşte şi ne înstrăinează, îşi are sediul în fiecare dintre noi şi în cultura
noastră. El există în cultura şi civilizaţia umană fiindcă există în fiecare fiinţă umană. Este mult mai uşor
să exprimăm în relaţiile de grup ceea ce este mai rău, decât ceea ce este mai bun în noi.

206
 Aceste procese au loc în fiecare persoană care consultă un terapeut sau un consilier. Ele se află, de
asemenea, în terapeutul însuşi, în consilier. Ele îşi găsesc expresia în limbajul religios şi sunt capabile să
citească acest limbaj. De asemenea, ele îşi găsesc expresia în toate activităţile umane. Să condamni
activitatea religioasă din cauza acestui fapt, ar însemna o gravă eroare de înţelegere a calităţii naturii
umane. Orice activitate umană poate fi contaminată de păcat şi suferinţă şi acest risc de a fi distorsionat
este cel mai înalt pentru modul de viaţă de tip religios.
Defense: Negare şi Reprimare. Nu putem elabora o teorie a simbolismului religios în acest
spaţiu, de aceea ne vom ocupa doar cu două tipuri de procese care vor deveni familiare pentru
psihoterapeutul creştin. Multe persoane se adresează acestuia cu simţământul că religia lor şi-a pierdut
semnificaţia şi că simbolurile religioase, care erau odată puternice pentru ei, sunt acum lipsite de
semnificaţie şi putere. Ei au pierdut ceea ce se cheamă adevărul viu despre ei înşişi şi despre propria lor
existenţă. Intuitiv, simt că problema lor are o dimensiune religioasă şi se adresează terapeutului creştin
pentru ajutor. Este un simţământ comun astăzi, în lumea modernă şi cea a postmodernismului, că limbajul
religios şi-a pierdut semnificaţia.
Unele persoane caută sens şi semnificaţie ca şi cum ar căuta un cuvânt în dicţionar, dar nu-l
găsesc, nu realizează că această pierdere a semnificaţiei naşte din faptul că au provocat o ruptură în cadrul
celor mai profunde dorinţe, aspiraţii şi speranţe, faţă de realitatea religioasă care îşi găseşte expresia în
ritualurile, simbolurile şi tradiţia de care aparţin. Ei şi-au pierdut rădăcinile, motivaţiile pentru propria lor
existenţă.
Cea mai completă expresie a acestui proces este ilustrată de mişcarea, aşa-numită, a morţii lui
Dumnezeu. Aceşti teologi sunt reprezentativi pentru mulţi oameni care au experimentat această disociere
lăuntrică. Un student deprimat a afirmat după ce a ascultat unul din prozeliţii teoriei morţii lui Dumnezeu:
“Dumnezeu nu este mort, eu sunt mort şi tocmai am realizat lucrul acesta!” Ar trebui să adăugăm remarca
că acest insight a marcat începutul unei noi vieţi pentru el.
Mecanismul negării care a fost ilustrat în experienţa acestui student, este un aspect comun al vieţii
religioase din zilele noastre. Negarea constă în refuzul de a recunoaşte unele aspecte dureroase şi
neplăcute ale realităţii exterioare. Ea este utilizată frecvent de către copii, atunci când resping realitatea
existenţei lor în mic, sau existenţei mai largi a lumii adultului şi se joacă ca şi cum ar avea un caracter şi
trăsături puternice. Astfel, prin fantezie sau acţiune, pretind că sunt altceva decât sunt în realitate şi în
felul acesta îşi neagă propriul mod de a fi. Atât copiii cât şi adulţii înţeleg aspectul de joc al acestui
comportament, dar cu toate acestea şi adulţii îl joacă. În felul acesta se ajunge însă, la un moment dat, în
situaţia în care copilulului i se cere să renunţe la această negare şi să accepte realitatea. El nu este şeful
indian care conduce o armată, ci e doar un copil mic căreia mama îi cere să meargă la culcare, probabil
împotriva voinţei sale.
Oamenii trebuie să înveţe că negarea realităţii neplăcute din lumea externă poate fi realizată
numai în fantezie şi acţiune, dar ea nu poate fi decât un joc şi nu este lucrativă pe plan îndelungat.
Dependenţa. Pentru mulţi adulţi religia este o parte foarte acceptabilă a realităţilor externe, cât
timp le satisface anumite trebuinţe narcisice cum ar fi dependenţa, dar atunci când religia pretinde şi
anumite cerinţe, devine neplăcută. Evanghelia dragostei sună foarte bine doar până ce este predicată
Legea. Aceste cerinţe şi obligaţii ale religiei schimbă simţământul de omnipotenţă în multe persoane.
Cerinţele de înaltă spiritualitate şi etică ale religiei creative sunt mai mult decât pot accepta. În acest fel
ajung să utilizeze defense împotriva unei astfel de realităţi. Astfel de persoane îşi vor fundamenta
religiozitatea pe propriile trebuinţe narcisice, dar vor nega natura celorlalte aspecte ale personalităţii lor.
Religia lor le va oferi mai puţin ajutor în timp de criză, în timp ce-i va păstra într-un stadiu imatur, în loc
să promoveze creşterea lor personală.
O astfel de negare a aspectelor externe ale realităţii îşi are contrapartea, replica anterioară. Atunci
când negarea îşi face loc, anumite simţăminte sunt reprimate. Negarea solicitărilor şi cerinţelor credinţei
religioase constă în reprimarea unor simţăminte ca încrederea, dragostea de sine şi simţământul

207
responsabilităţii. Ea poate conduce de asemenea, la reprimarea unei agresivităţi sănătoase şi inhibă în
mod destul de serios utilizarea aspectelor creative ale persoanei.
Psihoterapeuţii seculari remarcă faptul că pacienţii nu vorbesc despre propria religie sau fac lucrul
acesta cu mare dificultate. Pacienţii care în mod natural ar putea să aibă reţineri, sunt dispuşi să vorbească
despre viaţa lor sexuală mult mai uşor decât despre religia lor. Aceasta este o parte a negării şi reprimării
dimensiunii religioase a experienţei lor şi a simţămintelor legate de aceasta.
Atitudinea terapeutului, mai ales a celui care are fundamente şi orientare creştină sănătoasă, este
aceea de a încuraja consiliatul să se deschidă faţă de dimensiunile spirituale şi să le comunice.
Utilizarea limbajului religios de către o persoană sub stress poate să fie o formă de confesiune a
credinţei sau nu este decât o manevră defensivă. În aceste condiţii utilizarea defenselor este de obicei
regulă.
Dezvoltarea simbolurilor religioase. Negarea n-ar trebui confundată cu creşterea personală.
Creşterea reclamă o constantă expansiune a semnificaţiei simbolurilor religioase şi anume dezvoltarea
periodică a unor simboluri sau formulări noi. Negarea şi reprimarea blochează această creştere. Ca toate
defensele, acestea tind să fie nişte obstacole împotriva adevărului viu din interiorul persoanei şi blochează
procesul de integrare la acest nivel. Dacă semnificaţia lui Dumnezeu la vârsta de şase ani şi la cea de
şasezeci de ani rămâne la acelaşi nivel, înseamnă că nu a avut loc nici un proces de creştere, ci mai
degrabă putem vorbi de o stabilitate, dar cu caracter rigid.
Astfel, un adult care utilizează simbolurile religioase într-o manieră copilărească, infantilă,
manifestă un nivel infantil al dezvoltării sale personale. Expansiunea şi dezvoltarea semnificaţiei
simbolurilor religioase este opusă negării. Trăim într-o perioadă în care simbolurile psihologice au
semnificaţii profunde pentru multe persoane şi este normal să fie aşa. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă
simbolurile psihologice singure servesc trebuinţelor fiinţei integrale aşa cum o fac simbolurile religioase
atunci când sunt utilizate în manieră corectă.
Există un nivel al semnificaţiei şi valorilor în experienţa umană care nu poate fi exprimată doar la
nivelul simbolurilor psihologice. Aspectele religioase care implică procese patologice pot fi formulate în
simboluri psihologice, aşa cum a arătat Freud. Pe de altă parte, multe din greşelile pe care le fac
psihologii astăzi, ţin de atitudinea lor faţă de aspectele religioase. Psihologii umanişti au tendinţa de a
adopta o interpretare cvasireligioasă golită de dimensiunea esenţială a ceea ce este transcendent religiei,
credinţei religioase, îndepărtându-se de spiritul acesteia. Psihologia umanistă este uneori prea uşor
asimilată de consilieri şi psihoterapeuţi creştini ca un mod de a înţelege omul care pare să se potrivească
cu cadrul credinţei lor religioase. Atenţie, însă, la diferenţe. Punctul de vedere rămâne umanist.
Este o componentă importantă a rolului psihoterapeutului creştin de a utiliza dimensiunea
religioasă şi simbolurile prin care persoana, clientul le formulează, cu scopul de a-l asista. Din acest
motiv, psihoterapeutul creştin trebuie să fie foarte bine pregătit în procesele dinamice care se află în
spatele şi în profunzimea formării şi exprimării simbolurilor. Riscul psihoterapeutului creştin este acela de
a deveni o victimă a defenselor clientului sau ale lui însuşi.
Înainte de a abandona tema reprimării şi negării ar trebui să ne ocupăm mai îndeaproape cu o
temă conexă. Este necesar un anumit tip de negare utilă creşterii şi sănătăţii psihice şi spirituale a
pacientului. În gândirea religioasă şi limbajul religios aceasta a fost numită în mod frecvent negare sau
tăgăduire de sine. Oricare ar fi semnficaţia acestui termen, ea depinde de definiţia expresiei self sau eu
sau sine. Pentru psihologi self-ul este un aspect esenţial al persoanei şi nu poate fi negat. El trebuie doar
să se dezvolte şi să fie utilizat creativ. Dar sub aspect religios expresia eu înseamnă fire pământească,
egoism, vanitate, mândrie, idolatrie de sine.
Expresia religioasă mult mai adecvată a tăgăduirii sau negării de sine este aceea de sacrificiu.
Sacrificiul constă în oferirea a ceva substanţial pentru un scop mai înalt. În creşterea personalităţii este
necesar să renunţăm la simţămintele infantile, la ideile şi comportamentele fireşti pentru a dezvolta un
mod mult mai matur de a trăi. Atunci când am devenit maturi am îndepărtat lucrurile copilăreşti. Aceasta
este o declaraţie normativă pentru creştere şi dezvoltare spirituală în teologia paulină. 1Cor 13. Freud
208
vorbea despre renunţare. Este acelaşi principiu al sacrificiului din religie, s-oferi ceva mai puţin şi de mai
mică însemnătate sau de proastă calitate pentru un bine mult mai mare, unul fundamental. Renunţarea sau
sacrificiul este adesea predicată cu aceste conotaţii negative, care pe mulţi oameni îi revoltă.
În psihoterapia creştină descoperim că atunci când persoanele găsesc satisfacţii mature, sunt gata
să renunţe la plăcerile copilăreşti. Sfânta Scriptură afirmă despre Domnul Isus în Evr 12,2 că pentru
bucuria care-i era pusă înainte, a îndurat crucea. În utilizarea expresiei negare trebuie făcută distincţia
dintre negare ca proces defensiv, patologic şi negarea ca renunţare la ceva mai puţin valoros şi important,
pentru a dobândi, sau de dragul unei valori mai mari, a schimba identitatea infantilă cu una matură.
Mat.16,24-28.
Simbolurile religioase şi procesele intelectuale. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra
simbolurilor religioase în relaţie cu procesul intelectual. Nu va fi o discuţie privind aspectele cogniţiei.
Mai degrabă ne vom concentra asupra proceselor intelectuale, utilizarea simbolurilor şi formulărilor
religioase sub aspect sănătos sau patologic. Procesul formării imaginilor şi ideilor, al formulării acestor
idei în mod verbal astfel încât să poată fi comunicate şi evaluate este o abilitate unică a fiinţei umane.
Acest proces distinge omul faţă de toate celelalte vieţuitoare. Capacitatea de a gândi, de a evalua ideile în
relaţie una cu alta, de a pune ideile într-o formă logică şi sistematică, este o parte esnţială din ceea ce dă
semnificaţie unei persoane.
Simbolurile religioase şi ideile adiacente devin un fel de grâne la moara funcţiilor intelectuale
normale. Produsul final al acestei activităţi în religie, este cunoscut ca teologie. Este interesant că teologia
a fost cunoscută cândva ca regina ştiinţelor, un titlu menit să indice că posedă o anumită calitate sau
funcţie autoritativă.
Capacitatea de a pune ideile referitoare la lumea exterioară într-o formă logică este comparativ
uşoară în comparaţie cu posibilitatea de a aranja aceste idei în legătură cu lumea lăuntrică a omului.
Există un sens în care teologia este o ştiinţă ca mod de cunoaştere, dar nu este o ştiinţă în sensul modern
al ştiinţelor naturale sau al ştiiinţelor comportamentale. Este un mod de cunoaştere despre viaţa lăuntrică
a omului în particular, ca viaţă în relaţie cu Dumnezeu. Dar nu poate exista o relaţie cu Dumnezeu făcând
abstracţie de eul personal, de sine şi de ceilalţi.
Există o dimensiune internă a cunoaşterii teologice împlinită în scopul său de împlinire şi
răscumpărare, ea conferind structură şi semnficaţie pentru universul care trăieşte sinele şi eul nostru.
Sarcina teologiei este să extindă şi să testeze semnificaţia simbolurilor religioase şi făcând astfel, să
dezvolte conştiinţa sau conştienţa persoanei în dimensiunile sale religioase. Dar din nou avem de-a face
cu un paradox. Pentru a creşte şi a te dezvolta sănătos trebuie să dezvolţi semnificaţia simbolurilor; ca să
faci lucrul acesta devine periculos, pentru că poţi să subliniezi prea mult simbolurile şi formulările sale,
dar realitatea lăuntrică să fie pierdută. Asta înseamnă că relaţia vie intrinsecă dintre semnificaţie şi simbol
este din nou distrusă. Simbolurile devin incapabile să promoveze creşterea şi dezvoltarea conştiinţei sau
completitudinii.
Astfel simbolul devine o realitate împreună cu trebuinţa fundamentală derivată din simţăminte
reprimate, din defense şi dorinţa de a menţine sistemul simbolic în sine. Aceasta conduce la dogmatism,
la jocuri verbale teologice şi este una din manifestările tendinţei umane către păcat, suferinţă şi boală. În
termeni psihologici procesul pe care-l descriem se numeşte intelectualizare. În limbajul religios
intelectualizarea este o formă de idolatrie, o formă elevată, verbală de reprezentare a realităţii, dar care nu
este decât o închinare la un fals Dumnezeu, idolatrie.
Acesta înseamnă, din punct de vedere psihologic, că actul plasării unei asemenea importanţe
asupra formulării verbale, conduce la pierderea semnificaţiei afective a experienţei. Astfel, putem vorbi
despre faptul că suntem înstrăinaţi de Dumnezeu, fără ca să mai intrăm efectiv în contact cu simţămintele
reale ale acestei înstrăinări. Putem vorbi despre faptul că suntem păcătoşi, fără să mai avem conştienţa
simţământului acestui păcat. Elaborarea unui sistem religios poate să devină astfel o formă de invadare şi
să hrănească procesul mai degrabă al îmbolnăvirii decât al unei însănătoşiri.

209
 semnificaţia psihoterapiei creştine în acest sens? Pentru un student în teologie nepregătit
teologic, ea poate să devină o adevărată problemă. Prin studiile teologice o persoană poate să dezvolte şi
să-şi rafineze procesele intelectuale, ca o defensă care rezistă în a-l confrunta şi a-l ajuta să renunţe la
această modalitate defensivă de folosire a noţiunilor, simbolurilor şi limbajului religios şi să înţeleagă
semnificaţia afectivă a formulărilor sale simbolice.
În acelaşi fel poate fi adevărat că o persoană poate să înveţe formulările psihologice. Procesul
terapiei este acela al extinderii conştienţei, a creşterii conştienţei realităţii interioare şi exterioare şi a
modului în care cineva poate să aibă de-a face cu aceste realităţi. Aceasta înseamnă că perceperea
realităţilor ce se află în spatele cuvintelor folosite constă în substanţa adevărată a fiinţei umane,
capacitatea ei de a avea calităţile de persoană şi de a stabili relaţii.
Sarcina consilierului creştin, a psihoterapeutului nu este s-ofere persoanei cuvinte religioase, ci
să-l ajute să descopere ce se află în spatele cuvintelor şi a adevărului pe care ele îl reprezintă . Acest
adevăr nu are de-a face doar cu procese ale suferinţei şi bolii, ci are de-a face cu multe simboluri ale
patologiei, dar şi cu obiectivele şi procesele împlinirii naturii psihologice şi spirituale ale cuiva.
Intelectualizarea poate fi o problemă şi pentru psihoterapeutul creştin însuşi. O chestiune în acest
domeniu este relaţia dintre teologie şi terapie – cum putem înţelege procesul terapeutic din punctul de
vedere teologic? Aceasta necesită utilizarea conceptelor teologice într-o manieră care să aibă de-a face cu
procese vii, mai degrabă decât cu condiţii statice. De asemenea, reclamă o aptitudine disciplinată din
partea psihoterapeutului de a fi mai degrabă preocupat de realitatea lăuntrică, decât cu modul în care
aceasta este formulată. Ea poate deveni o înţelegere profundă a dimensiunii spirituale a vieţii fără o
teologie foarte înalt dezvoltată şi sofisticată.
În timp ce în noi trebuinţa de înţelegere teologică a procesului terapeutic trebuie să fie
recunoscută, orice judecată finală a procesului trebuie făcut pe bazele meritelor şi eficienţei sale.
Adevărata înţelegere teologică trebuie distinsă de jocul de cuvinte teologic utilizat într-o variată manieră
defensivă. Psihoterapeutul creştin trebuie să reziste influenţelor care l-ar putea conduce să utilizeze relaţia
terapeutică pentru a promova un anumit sistem teologic particular. Din nefericire, învăţarea unui sistem
teologic sau manipularea simbolurilor teologice nu schimbă procesele lăuntrice.
În aceste condiţii o astfel de practică poate creşte anxietatea, de exemplu atunci când accentuăm
prea mult asupra ideii păcatului, atunci când o persoană este deja copleşită de povara vinovăţiei reale sau
nevrotice. În orice caz, cuvintele, expresiile teologice sunt şi ar trebui utilizate ca nişte expresii
terapeutice şi care să promoveze procesul vindecării. Acesta este şi rolul lor. Chiar dacă este necesară o
oarecare educaţie terapeutică, aceasta trebuie făcută în afara procesului terapeutic şi de către altă persoană
decât terapeutul însuşi, altfel pot deveni contraproductivă.
Psihoterapeutul creştin poate avea de-a face cu experienţa învăţării, dezvăţării şi reînvăţării
teologiei în cadrul procesului terapeutic. În cele mai multe cursuri şi seminarii teologice, teologia este
predată ca un mod obiectiv de gândire în termenii unor doctrine şi idei. Profesorul de teologie poate să se
plângă că găseşte ideile unui profesor de psihoterapie creştină sau teologică prea subiective, astfel că
insistă asupra aspectelor obiective ale gândirii teologice. Acestea pot să fie motivele că se creează o
oarecare tensiune.
Preocuparea noastră este efectul asupra terapeutului. Atunci când un student încearcă să se
specializeze în psihologia pastorală sau în domeniul clinic, se confruntă cu un nou set de întrebări şi
probleme. Chestiunea nu se pune asupra obiectivităţii gândirii religioase, ci constă în ceea ce teologia are
de spus în legătură cu preocuparea privind experienţa unei persoane specifice sau cum înţelegem
experienţa unei persoane din punct de vedere teologic.
De asemenea, se pune problema semnificaţiilor personale asupra ideilor religioase. Studentul
poate să se găsească într-un conflict atât de sever, încât acesta să depăşească semnificaţia unei experienţe
educaţionale şi să fie necesară o anumită hotărâre, schimbare de atitudine, în acest sens. Atunci când un
student învaţă că auto - manipularea sau a altora prin concepte teologice, nu are un rol salvator şi nici
terapeutic, reacţionează adesea, demonetizând sau devalorizând oarecum teologia. Avem de-a face cu
210
valori practice care apelează cu putere valori care au o semnificaţie mult mai puternică decât valorile
teologice. Acesta este fundamentul pentru aşa-numitul tip de criticism, că mişcarea psihoterapeutică
pastorală şi-a pierdut legăturile sale teologice. Este ceea ce Wise consideră necesar şi numeşte dezvăţare.
Reînvăţarea de către psihoterapeutul creştin a teologiei poate fi un proces lung şi dureros. Aceasta
nu înseamnă în mod primordial o învăţare a unor sisteme şi idei aşa cum sunt prezentate în clasă de către
un profesor sau într-o carte. Ea necesită şi reclamă din partea terapeutului dezvoltare, creştere, maturizare
a vieţii sale emoţionale şi spirituale, o acumulare a unor insight-uri şi înţelegeri în procesul vieţii şi
relaţiilor şi formularea acestor insight-uri în procese teologice. Acesta este un proces care implică întregul
om, nu doar intelectul său.
Procesul educaţiei teologice poate fi dezvoltat astfel încât experienţa învăţării, dezvăţării şi
reînvăţării să nu apară atât de abrupt şi într-o manieră atât de radicală. Trecerea poate să fie facilitată şi
uşurată prin măsuri înţelepte. Problema fundamentală constă în natura gândirii teologice şi în relaţia sa cu
experienţa umană. A trecut de mult ziua când discutam despre semnificaţia obiectivă şi subiectivă a
aspectelor experienţei şi felul în care ele sunt fixate ca şi condiţii. Relaţia dintre individ şi lumea sa, dintre
organismul viu şi mediul său ne spune că nimeni nu poate să stabilească unde se termină graniţele
propriului organism şi fiinţe şi unde începe mediul. Postmodernismul a creat conceptul antropic
(contopirea subiectiv obiectivă), dar teologia răsăriteană vorbea de mult de un proces teantric (contopirea
omului în Dumnezeu – In 15, teologia paulină). Relaţia este atât de complexă, atât de strânsă, încât putem
spune că atât organismul cât şi mediul ajung să stabilească o relaţie unitară. Ele sunt doar două aspecte ale
unui proces viu, total, expresia vieţii spirituale.
Geniul limbajului religios viu constă în aceea că are de-a face cu nivelul spiritual, cu
semnificaţiile şi valorile a ceea ce din punct de vedere fizic şi chimic, ca procese au loc la nivel biologic.
Aceasta înseamnă că există un proces prin care lumea internă şi externă a omului devine una. Simbolurile
religioase vii sunt şi se constituie ca mijloace de expresie a lumii lăuntrice intangibile a omului prin
obiecte şi evenimente, simboluri luate din lumea externă. Procesul prin care se realizează lucrul acesta
este analogia. Procesele şi evenimentele din lumea exterioară a omului devin semnificative în formularea
şi înţelegerea proceselor şi experienţelor lumii lăuntrice. Astfel aspectele exterioare şi interioare sunt
unificate într-un întreg viabil sau ele continuă să existe în conflict.
Aspectele raţionale ale omului par să reclame sistematizarea şi evaluarea simbolurilor religioase
vii. Aceasta este sarcina teologiei şi este o sarcină legitimă. Sub presiunea de evadare şi ascundere a
realităţilor lăuntrice, la supuse vieţile umane, gândirea teologică poate să fie atât de dominată de
solicitările gândirii laice, încât elementele dinamice ale vieţii persoanei sunt reprimate aproape complet.
Acest mod de a utiliza teologia conduce la o ruptură în interiorul persoanei, prin care devine scindată.
Insistenţa asupra realităţii, asupra obiectivităţii în detrimentul subiectivităţii, are ca rezultat ignorarea sau
neglijarea dimensiunilor lăuntrice ale persoanei.
De asemenea, mult din aşa-numita obiectivitate este în mod real o subiectivitate nerecunoscută,
adică nu este decât o proiecţie a aspectelor subiective. Pe de altă parte, individul care caută să evite în
totalitate utilizarea proceselor raţionale atunci când are de-a face cu simboluri religioase, va regresa
într-un aşa tip de teologie mai degrabă o expresie a dorinţelor sale infantile. Acesta este aspectul de care
în mod corect teologii se tem că ar putea să facă terapeuţii creştini psihoterapeuţi. Psihoterapeutul creştin
trebuie să edifice un pod asupra acestei prăpastii într-o manieră dinamică şi funcţională. Aceasta
presupune procesul de reînvăţare a teologiei.
Consilierul creştin, psihoterapeutul trebuie să înveţe să utilizeze ideile religioase ale pacienţilor ca
mijloace de descoperire a proceselor lor lăuntrice şi să reveleze relaţia persoanei cu el însuşi şi cu lumea
sa. În felul acesta va înţelege că în fiecare dintre ideile religioase ale persoanei există o logică a sa însăşi,
o logică atât a ideilor cât şi a persoanei, ceea ce dictează logica, rezultatul dorinţelor, simţămintelor şi
frustrărilor cărora persoana trebuie să le facă faţă. S-ar putea ca aceasta să nu aibă exactitatea logicii
matematice, dar ea există acolo, este o logică inerentă proceselor dinamice. Nu este o logică care caută să
controleze sau să nege aceste procese exterioare, aşa-numite obiective sau logice. Ea este o logică prin
211
care atât patologia şi păcatul, cât şi experimentarea vindecării şi împlinirii poate fi exprimată în mod
simultan.
Psihoterapeutul creştin învaţă să înţeleagă şi să utilizeze acest tip de teologie dinamică. El
comunică preocuparea pentru ideile religioase ale persoanei şi în felul acesta va găsi multe ilustraţii ale
acestui proces. De pildă o pacientă avea simţăminte de protecţie, dragoste, ataşament atunci când i se
vorbea despre Isus, însă se trezeau în sufletul ei simţăminte de mânie, respingere, ură atunci când i se
vorbea despre Dumnezeu. Sarcina psihoterapeutului este să analizeze lăuntrul acestei persoane, să vadă
care a fost relaţia ei cu părinţii, ce traumă a lăsat sechele în sufletul ei şi natura acestui proces
ambivalent faţă de valorile şi persoanele dumnezeirii, încercând să găsească motivul, realitatea problemei
şi soluţia care ar putea să conducă la unificarea simţămintelor pozitive şi rezolvarea conflictului lăuntric.
Simbolurile religioase şi semnificaţiile personale. Ideea că simbolurile religioase au o
semnificaţie personală profundă ca şi o semnificaţie culturală şi metafizică n-ar trebui să surprindă pe
nimeni dintre cei care cunosc Biblia în mod profund. Pentru că în Biblie citim că Dumnezeu, care
locuieşte în locuri înalte şi sfinte este, de asemenea, cu cel cu sufletul umil şi cu inima zdrobită. Is.57,15
Într-adevăr există dovezi în Biblie că bunul Dumnezeu poate locui în fiecare inimă, dar uneori această
experienţă este una de conflict intens. Astfel noi citim în Ier. 31,33, “acesta este noul legământ pe care-l
voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul. Voi lua din voi inima de piatră şi vă voi pune o
inimă de carne. Voi scrie Legea Mea în inima lor.” Atunci când ne întoarcem la Noul Testament, vom
vedea preocuparea Domnului Isus faţă de lăuntrul oamenilor, ca o ultimă dimensiune a vieţii – El ştia ce
este în om, spune Ioan 2,25. De asemenea, El afirma că din prisosul inimii vorbeşte gura, Mat.12,34. În
parabola fiului risipitor, vedem un tânăr lucrând cu propriile sale chestiuni lăuntrice asupra vieţii,
venindu-şi în fire şi întorcându-se acasă. Luca 15,11-32
În mod clar ceea ce este implicat în acest caz constă în rezolvarea, soluţionarea conflictelor
interioare asupra propriei identităţi care precede rezoluţia asupra conflictului în alte dimensiuni. În
Predica de pe Munte Isus a punctat anumite idei şi expresii privind motivaţia lăuntrică în relaţie cu
standardele ce privesc semnificaţiile şi comportamentul în domeniul religios. Consilierul şi
psihoterapeutul creştin aflat pe o bază solidă în înţelegerea simbolurilor religioase va realiza cele două
dimensiuni ale vieţii. Pe măsură ce el îşi înţelege semnificaţiile lăuntrice ale simbolurilor religioase, el va
găsi o mare incongruenţă şi distorsiune între acele semnificaţii şi semnificaţiile teologice acceptate,
universal valabile.
Dacă caută să înţeleagă persoana, el va descoperi că există motive în experienţa umană pentru
această condiţie, la fel cum există motive în natura fiecărui om. Dacă teologul afirmă că această
incongruenţă este datorată păcatului originar, terapeutul va fi de acord cu el. Ideea păcatului originar
stabileşte că există imperfecţiuni şi ambivalenţe în natura omului căzut în păcat, dar psihoterapeutul
doreşte să descopere modalităţile efective prin care aceste imperfecţiuni lucrează în experienţa vieţii de
fiecare zi, începând din primii ani ai copilăriei evoluţiei unei persoane, unui pacient.
Încercarea de a ajuta persoana să înţeleagă relaţia vitală dintre simţămintele, procesele intuitive şi
relaţiile interumane la fel de bine ca şi relaţia cu Dumnezeu, este una dintre sarcinile psihoterapeutului. În
procesul acesta el poate să lucreze în direcţie dublă: fie de la simbol către experienţă, sau de la experienţă
către simbol, important este însă, să le unifice în viaţa clientului, să le aducă într-o stare de armonie, de
congruenţă şi conflictul să fie eliminat.
O discuţie completă asupra tuturor proceselor lăuntrice care pot fi exprimate în simboluri
religioase ar reclama o reevaluare şi revedere cuprinzătoare a dezvoltării personalităţii, atât sănătoase cât
şi condiţii patologice, combinate cu o înţelegere a interacţiunii reciproce dintre individ şi cultura sa.
Pentru a generaliza am putea să spunem că semnificaţiile religioase se dezvoltă în parte în relaţiile
familiale timpurii, experienţa încrederii care se dezvoltă mai târziu în credinţa religioasă începe în
copilărie, astfel încât alte simţăminte, atitudini şi valori încep să prindă contur.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă îşi însuşeşte experienţa ruşinii în legătură cu corpul său, care
devine o ruşine legată de el însuşi ca persoană. De aici pot să se nască anumite dubii care îi paralizează
212
capacitatea de decizie şi acţiune în viaţa adultă, el poate deveni un adevărat Toma necredinciosul din
cauză că nu-şi poate accepta crezurile sau formulările teologice, dar această incapacitate de încredere şi
de dedicare a sa, de luare a unei decizii, este în realitate o problemă psihoterapeutică.
Are nevoie de o experienţă prin care să înveţe să-şi exercite autonomia şi astfel să poată să
utilizeze semnificaţiile simbolurilor sale religioase aşa cum le înţelege şi cum le exprimă el în mod unic.
Astfel utilizarea contextului simbolurilor religioase într-o anumită manieră poate deveni uneori extrem de
dubioasă şi în felul acesta ea poate să conducă către temele centrale ale existenţei. Această abordare a
dezvoltării fiinţei umane poate fi urmată şi la etapele ulterioare până la vârsta senectuţii, pentru că la
fiecare stadiu al vieţii există experienţe care au un potenţial al naturii lor religioase. Identificarea
conflictului în adolescenţă este între acestea.
Într-o perspectivă diferită, experienţele necazurilor, tulburărilor şi ale pierderilor, ale anxietăţii,
vinovăţiei şi urii, caracteristicile şi modurile obişnuite de a răspunde în relaţiile umane, simţământul de
împlinire sau insatisfacţie în viaţă, toate îşi găsesc expresie amplă în ideile religioase. Tendinţa faţă de
pasivitate, agresiune, dependenţă, răzvrătire şi retragere, nevoia de a răni pe ceilalţi, de a fi rănit de ei sau
de a te răni tu însuţi, pierderea iubirii, teama de dragoste, vinovăţia în legătură cu dragostea sau teama de
a nu fi iubit, profunda preocupare înlăuntrul persoanei de a fi iubit sau de a avea dragoste, îşi găseşte
expresia deplină în religie.
Experienţa de autodevalorizare şi vinovăţie care tinde să copleşească pe cineva sau dimpotrivă,
apartenenţa către mândrie şi egocentrism, teama de a pierde controlul sau de a fi controlat, de asemenea,
nevoia de a controla pe alţii sunt exemple comune. Nu ar trebui să pierdem din vedere nici modalităţile
prin care experienţele sexuale şi religioase sunt în relaţie, fie în mod deschis, fie în forme deghizate.
Există modulaţii profund analoage între valorile religioase şi sexualitatea umană. O înţelegere religioasă a
naturii omului trebuie să includă şi sexualitatea cu aspectele ei creative, dar şi cu posibilităţile distructive.
Pe scurt, orice proces şi experienţă care poate să aibă loc într-o persoană vie cu întregul ei
organism, întreaga fiinţă, cadrul ei cultural, îşi poate găsi expresia în simbolurile religioase, fie din
direcţia descoperirii înţelegerii şi a stabilirii unor obiective creative şi potrivite, fie în termenii unei
suferinţe sau înstrăinări, devieri. Tendinţele curative sau salvatoare din fiinţele umane tind către integrare
şi completitudine şi ele îşi găsesc cea mai completă formă de expresie în religie. Aceasta, datorită faptului
că religia este acea activitate lăsată omului, care are de-a face cu ultimul său destin, faţă de care natura sa
şi destinul său finit, este doar o parte.
În sublinierea ambivalenţei naturii umane noi încercăm să subliniem şi să întărim faptul că există
întotdeauna o parte pozitivă constructivă în fiecare conflict, chiar şi atunci când aparent nu există un
conflict. Conflictul crează întotdeauna posibilitatea creşterii, dezvoltării şi a optimizării relaţiilor, sau
dimpotrivă poate conduce la o regresie nesănătoasă, la frustrare şi nefericire. Erickson a dezvoltat acest
principiu prin conceptul său de conflict nuclear sau criză în variatele stadii ale dezvoltării fiinţei umane.
Oricum am conceptualiza, psihoterapeutul creştin ar trebui să fie alert faţă de tendinţele pozitive, creative
din fiecare persoană şi ar trebui să-l încurajeze fără să exercite o presiune nepotrivită.
De exemplu, dacă o persoană zice pastorului sau terapeutului: “iată, nu pot să am încredere în tine
şi nici nu pot să mă încred în nimeni.” El ar putea să dea următoarea replică: “dar ştii că eu am nevoie să
cred în tine? Fii, te rog, pentru mine, o persoană în care pot să am încredere! Dă-mi posibilitatea să mă
încred în tine!” A dori să-ţi pui încrederea în cineva este o parte a fiinţei umane. Psihoterapeutul creştin
trebuie să înveţe cum să comunice de pe versantul pozitiv al conflictului uman, ca şi de pe cel negativ, în
maniera potrivită pentru fiecare caz în parte. Aceste modalităţi de abordare vor diferi de la persoană la
persoană, de la caz la caz, cu obiectivul propus, dar ţelul tuturor remarcilor sale va fi acela de a dezvolta
procesul curativ al înţelegerii şi creşterii. El se va afla întotdeauna la dispoziţia pacientului, clientului din
faţa sa.
Simbolurile religioase şi aspectele psihodinamice. Cineva a spus că dacă ne dorim să
cunoaştem ceva despre o persoană ar trebui să-l întrebăm pe el. Acesta poate să sune ca suprasimplificat,
în special în viziunea modernă a cuiva care a fost antrenat în ultimele cercetări privind cunoaşterea
213
psihologică. Cu siguranţă că o anumită capacitate şi viziune poate fi însuşită din toate aceste cercetări,
abordări, dar din fericire noi putem într-adevăr să învăţăm mult de la o persoană doar întrebând-o, numai
că acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare, pentru că să pui o întrebare, să ştii să întrebi, aceasta
ascunde o procesualitate complexă, intenţia şi capacitatea de a asculta răspunsurile, de a le auzi cu
acurateţe şi de a le îngloba într-o înţelegere o combinaţie de empatie şi cunoaştere în legătură cu acea
persoană.
Ceea ce putem spune este că prin simbolurile religioase avem posibilitatea, accesul la
semnificaţiile profunde care trebuiesc cunoscute şi înţelese. Într-adevăr o persoană nu poate fi înţeleasă
cu adevărat în profunzimile sale şi nu-i putem înţelege semnificaţia a ceea ce spune, în mod superficial.
Adevărata şi originala înţelegere nu este ca şi cum am citi doar remarcile întâmplătoare ale cuiva. Aceasta
este numai o abordare superficială şi nu se are în vedere persoana în ansamblul ei. Adevărata şi originala
înţelegere implică intrarea în aspectele emoţionale şi voliţionale ale comunicării în aceeaşi măsură ca şi în
cele raţionale.
Procesul schimbării
Pentru a dezvolta o strategie a consilierii, trebuie să hotărâm exact ce încercăm să schimbăm.
Încercăm să schimbăm doar modul cum clientul se simte, sau pur şi simplu încercăm să eliminăm
simptomele? Terapeutul de factură behavioristă Eysenck pretinde că simptomul este întreaga problemă.
Eliminând simptomele, problema este rezolvată. Ori, cele mai multe tehnici comportamentaliste sunt
desemnate să realizeze exact acest lucru, să modifice comportamentul simptomatic. Ne-am putea întreba
dacă n-ar trebui să încercăm să-l ajutăm să se comporte mai responsabil?
Este consilierea doar o problemă de stabilire a unui set de comportamente biblice, creştine, şi
insistenţa ca pacientul să se conformeze acestora? Ce încercăm noi să schimbăm? Răspunsul la această
întrebare depinde de răspunsul la o altă problemă. Care sperăm că va fi rezultatul în schimbările pe care le
producem? Cu alte cuvinte, obiectivul nostru fundamental, scopul nostru ultim sau suprem?
Scopul unui consilier creştin diferă în mod radical de scopul sau obiectivul unui consilier secular.
Consilierii de factură seculară care au o concepţie umanistă privesc simţământul de bine sau buna
dispoziţie a persoanei ca supremă. Fără criterii sau standarde obiective, pentru a defini ce este în esenţă
buna dispoziţie sau bunăstarea, consilierul îşi poate permite doar ca să afle de la pacient sau de la client
propria sa definiţie în legătură cu ceea îi aduce bună dispoziţie sau îl face fericit.
Scopul fundamental, ţelul suprem pentru consilierul secular este să-şi ajute pacientul să se simtă
bine. Desigur, mulţi psihoterapeuţi folosesc un limbaj academic, sofisticat pentru a-şi exprima ţelurile, dar
în ultimă instanţă acestea se reduc la acelaşi aspect unic. Orice îl face pe client să se simtă bine, este
obiectivul comun al celor mai multe terapii de factură umanistă. Terapeuţii seculari afirmă că acesta este
efortul şi ţinta lor, să realizeze în client, pe orice cale, această stare de bine şi de fericire.
Totuşi, Scriptura ne reaminteşte prin înţeleptul din vechime, în Prov.14,12: “Multe căi pot părea
bune omului, dar în cele din urmă se constată că duc la moarte.” Consilierii creştini doresc, de asemenea,
bunăstarea pacienţilor lor, dar consideră că bunăstarea şi fericirea autentică a unei persoane depinde de
relaţia sa cu Dumnezeu şi în Hristos Isus. Există principii şi standarde obiective. Un creştin nu poate să
consimtă să ajute clientul să se simtă bine într-un fel care contrazice standardele lui Dumnezeu.
S-ar putea ca în cele din urmă sau astăzi, în mod subiectiv, un anumit pacient sau pacientă să
considere că divorţând, va fi mult mai fericit, se va simţi mult mai bine, dar convingerile creştine ne
determină să ştim sigur că ceea ce pare astăzi corect şi pare să aducă fericire şi satisfacţie, în fapt se
reduce la o creştere a tensiunilor, la multă suferinţă, sentimentul de pierdere şi devalorizare şi, chiar dacă
conflictul s-ar putea realiza prin separare, situaţia este nerezolvată şi, din perspectiva lui Dumnezeu, o
recăsătorire înseamnă încălcarea poruncii a şaptea care va conduce la suferinţă în această viaţă şi pe acest
pământ, şi dacă nu există o pocăinţă, o revenire, la pierderea vieţii veşnice.
Consilierul creştin se află în poziţia unică de a transmite oamenilor să trăiască într-un mod în care
s-ar putea ca anumite aspecte ale vieţii să fie mai puţin plăcute şi fericite. O pacientă afirma recent înainte
de a veni aici, “Eram implicată în tot felul de relaţii şi jocuri sexuale şi efectiv mă simţeam bine, era
214
distractiv. Totuşi, la un moment dat m-am hotărât să mă consacru lui Hristos şi această schimbare a
devenit o luptă teribilă cu propriile mele tendinţe fireşti. Viaţa lumească era mai uşoară şi mai fericită
decât viaţa de creştin.“ Dar, a adăugat imediat după aceea: “Cu nici un chip n-aş vrea să mă întorc acolo!
Am gustat realitatea acelui tip de viaţă. Pentru prima dată mă simt cu adevărat vie, simt că există un sens,
o semnificaţie în viaţa mea. Am reuşit să mă adun. Desigur, uneori tendinţele fireşti mă consumă, îmi
crează probleme, dar sunt convinsă că merită, deoarece de când am devenit creştină sunt într-adevăr o
persoană.”
Dacă ne este clar că schimbările pe care vrem să le introducem vor apropia pacientul de Dumnezu,
indiferent dacă simţămintele imediate sunt pozitive sau negative, atunci putem aplica o tactică şi o
strategie în schimbarea pe care dorim s-o producem. Vom lua în considerare fiecare etapă a modelului
pentru a vedea dacă poate fi schimbat şi dacă schimbarea aceasta va conduce către obiectivul de a ne
conforma chipului lui Hristos.
Să începem cu trebuinţele personale. Nevoia cuiva de a se simţi valoros prin experimentarea
semnificanţei şi a siguranţei, este o parte inalienabilă a personalităţii umane. Nu putem schimba nimic
aici. Motivaţia, ca o pulsiune generalizată către împlinirea trebuinţelor personale, este de asemenea o
parte necesară, normală, a personalităţii. Noi tânjim să avem trebuinţele împlinite şi suntem gata să
cheltuim o cantitate considerabilă de energie pentru a atinge acest scop.
În acest caz, devine evident că schimbarea critică care poate fi realizată în consilierea unei
persoane constă în modificarea presupunerilor sale fundamentale, al treilea element al acestui model.
Orice problemă poate fi evitată pe deplin dacă presupunerile fundamentale sunt conforme cu adevărul
revelat. O persoană cu adevărat bine adaptată este cel care depinde doar de Dumnezeu. În acest cadru se
simte semnificant şi asigurat.
Disperarea, frustrarea, resentimentele, anxietatea, vinovăţia, simţământul de goliciune, pustiire,
toată gama de simptome nevrotice, tot acest cortegiu de probleme pot fi regăsite în presupunerile greşite
în legătură cu modalitatea în care am putea să ne împlinim trebuinţele personale fundamentale. Problema
fundamentală a oamenilor de astăzi este că şi-au înlocuit dependenţa. Noi depindem de orice altceva, mai
puţin de Dumnezeu, în împlinirea trebuinţelor noastre fundamentale.
În acest caz, ce încercăm să schimbăm? Modalitatea în care gândeşte o persoană în legătură cu
dependenţele sale, constă în convingerile sale în legătură cu ce îl face să se simtă cu adevărat valoros.
Trebuie să ne schimbăm mentalitatea, concepţiile de viaţă.107
Transformarea depinde de reînnoirea minţii noastre, nu a simţămintelor, nu a comportamentelor,
nu a circumstanţelor prin care trecem, ci a minţii noastre.
Rogers reface, modifică simţămintele, Glasser reînnoieşte comportamentul, Skinner modifică
circumstanţele, Hristos reînnoieşte mentalitatea, concepţia.
Mulţi consilieri neglijează această cheie a adevăratei transformări creştine şi încercă să schimbe
orice altceva. Nu încearcă să schimbe comportamentul orientat către scop, de la unul iraţional şi păcătos,
către unul rezonabil şi biblic. Cu siguranţă creştinii sunt interesaţi într-un comportament raţional,
rezonabil, dar numai prin realizarea unei concepţii corecte ca bază, ca fundament. Comportamentul
corect, fără o concepţie sau o gândire corectă, produce doar un efort împovărător, o corvoadă ca
modalitate de ascultare mecanică, care nu oferă nici o satisfacţie şi nu duce la modificarea profundă a
personalităţii, la schimbarea, la renaşterea unui om nou.
Comportamentul corect izvorând dintr-o concepţie corectă, poate deveni un fapt fericit care
produce bucurie, o ascultare naturală de Dumnezeu care ne-a creat persoane integrale, în acelaşi timp
semnificative şi asigurate. Chiar dacă comportamentul corect ajunge să împlinească obiective pe care şi le
propune pacientul, dacă acest obiectiv nu este creştin, cum ar putea fi promovată maturitatea creştină?
Dacă o femeie consideră că întreaga raţiune de a fi depinde de dragostea soţului, oricât de eficient ar fi
comportamentul soţiei în a o ajuta să-şi atingă acest scop, să dobândească mai multă atenţie din partea
soţului, ea nu va adăuga nici un milimetru la înălţimea, la statura sa spirituală.

215
 Consilierea biblică creştină va trebui să înveţe mai întâi că Hristos este adevărata noastră raţiune
de a trăi, aceasta însemnând o concepţie corectă, o gândire corectă şi abia în al doilea timp va ajuta pe
această femeie să devină o soţie mai bună, adică să realizeze un comportament corect. Nu în mod
primordial, pentru a câştiga dragostea, atenţia soţului, ci mai degrabă pentru a fi plăcută înaintea lui
Dumnezeu şi a sluji, a fi într-o relaţie creştină cu soţul ei, adevăratul obiectiv, obiectivul corect. Faptul că
soţul o iubeşte ca răsplată este un motiv de laudă la adresa lui Dumnezeu. Ea se va bucura de dragoste în
mod complet şi plenar. Dacă soţul nu-i reflectă simţămintele, nu-i arată dragoste, ea rămâne, totuşi, o
persoană integrală, completă, o femeie care se bucură de semnificanţă şi siguranţă, de dragoste, capabilă
să trăiască împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
Unii consilieri încearcă să schimbe ţelul, obiectivul. Pentru a schimba în mod semnificativ un
obiectiv, un ţel, aceasta presupune ca persoasna respectivă, pacientul, să-şi scbimbe modul de gândire,
concepţia. De curând am spus unei paciente că probabil obiectivul, ţelul său, este unul de neatins. De
pildă, în educaţia copilului, stabilise anumite obiective. Ar fi putut să stabilească nişte obiective care să-l
determine pe copil să se simtă responsabil. Dar dacă obiectivul unui pacient conţine un element, oricare ar
fi acesta, care nu depinde în totalitate de interiorul, de psihicul pacientului, care nu se află sub controlul
său, ci depinde de o altă fiinţă, acesta nu este un obiectiv tangibil.
Atingerea unui astfel de obiectiv prin impunerea altuia, a propriei concepţii, a propriei conştiinţe,
să fii conştiinţă pentru altul, nu este un ţel în armonie cu principiile biblice. Înainte însă, ca să-şi poată
schimba acest obiectiv, trebuie să-şi schimbe propria concepţie, propria modalitate de a gândi. De la
propoziţia “Trebuie să-l determin să se comporte corect pentru a mă simţi o persoană valoroasă”, la
afirmaţia, “Sunt o persoană de valoare, în măsura în un copil responsabil al lui Dumnezeu.” Cu
siguranţă, îmi doresc ca fiul meu să se comporte corect, doresc să-i fac o educaţie corectă, însă înţeleg să
fac lucrul acesta într-o manieră biblică, creştină.
Dacă copilul nu răspunde la eforturile mele, asta mă va întrista, îmi voi reevalua procedurile de
educaţie pentru a fi sigură că ele sunt biblice, dar în nici un caz sentimentul meu de valoare personală,
imaginea mea de sine, nu va fi ameninţată din cauză că dorinţa mea în acest sens nu este satisfăcută.
Trebuinţele mele fundamentale rămân neatinse pentru că sunt furnizate de Dumnezeu. Ele nu depind de
alte persoane, de alţi oameni, ci doar de Dumnezeu.
Pe măsură ce concepţia, gândirea se schimbă, cu siguranţă că şi obiectivele vor fi schimbate,
pentru că obiectivele noastre depind de presupunerile noastre fundamentale în legătură cu felul, cu
modalitatea în împlinite aceste trebuinţe. Când gândirea noastră este corectă şi când înţelegem că
trebuinţele noastre fundamentale de semnificanţă şi siguranţă, dragoste, sunt împlinite numai în relaţia cu
Hristos, atunci ne aflăm în situaţia de a stabili întotdeauna obiective corecte şi realizabile. În orice situaţie
obiectivul fundamental este ascultarea faţă de Dumnezeu în Hristos.
Probabil că aceasta implică responsabilitatea de a-ţi împlini anumite obligaţii faţă de familie, faţă
de profesiune, faţă de societate, poţi să primeşti complimente, felicitări, să fii apreciat, dar ele sosesc ca o
gratificare adăugată. Nu sunt trebuinţe fundamentale. Nici jignirile, atitudinile refractare, respingerea care
provoacă o durere legitimă, nu constituie o ameninţare personală.
Orice comportament care încearcă să câştige gratificaţie din partea altor persoane pentru a te simţi
semnificativ sau asigurat, este un comportament manipulativ. Nu este calea normală, prevăzută de
Dumnezeu pentru a ne corecta propria imagine de sine. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chemaţi
să ne raportăm doar la această imagine, iar relaţia cu semenii noştri este una de părtăşie, de armonie, iar
nu de dependenţă. Dependenţa trebuie realizată prin închinare şi slujire doar faţă de Dumnezeu.
Ori de câte ori o persoană îşi stabileşte anumite ţeluri sau obiective pe care doreşte să le realizeze
prin eforturi responsabile, fără ca acestea să poată fi garantate deoarece depind de alte persoane, deci,
obiective de neatins, va ajunge să experimenteze anxietate fundamentală. Dacă vom reprezenta printr-un
cerc limitele prin care putem realiza ceea ce ne-am propus, obiective prin măsuri şi eforturi care ţin de noi
înşine, atunci aceste obiective trebuie să se afle în interiorul acestui cerc, deci sunt realizabile în mod

216
realist şi concret. Dacă, însă, aceste scopuri sunt în afara cercului care reprezintă limitele umane, atunci
devin intangibile şi rezultatul va fi anxietate fundamentală.
Nu trebuie să existe nici un fel de teamă că un anumit ţel, obiectiv, n-ar putea fi atins. El depinde
doar de bunăvoinţa de a face eforturi în acest sens. Dar trebuie să fim atenţi unde aşezăm acest ţel. Este în
interiorul posibilităţilor umane, sau este în afara lui, depinde de alţi factori decât cei personali? Dacă
obiectivul este intangibil, este exterior, oricât de puternice şi de intense ar fi eforturile noastre, ele nu
garantează atingerea scopului. E posibil ca în unele situaţii să le atingem în mod temporar, de pildă cineva
să ne acorde un pic mai multă atenţie, să ne zâmbească, să-şi exprime dragostea faţă de noi, dar aceasta
nu va ameliora simţămintele de anxietate profundă fundamentală, decât temporar şi parţial. Tot timpul
această foame profundă aşezată asupra omului şi nu asupra lui Dumnezeu va rămâne nesatisfăcută.
Când ne comportăm iresponsabil, nu atingem ţelurile şi scopurile, dar rezultatul nu este anxietatea,
ci mai degrabă un sentiment de vinovăţie care nu este nevrotic, este vinovăţie obiectivă, pentru că nu am
făcut ceea ce trebuie. Tratamentul în acest caz este îndemnul: încearcă să-ţi modifici comportamentul şi să
trăieşti în mod responsabil. Ţelurile, obiectivele tale, sunt consecvente cu o gândire corectă. Eşti asigurat
şi semnificativ în Hristos. El doreşte să ai o relaţie de dragoste autentică cu soţia, să te joci cu copiii, să te
bucuri de părtăşia pritenilor, să ai satisfacţia muncii de fiecare zi; aceste obiective sunt tangibile şi sunt
corecte pentru un creştin. Pune-le în aplicare!
În limbajul move over, mişcă-te către, atinge, realizează chiar mai mult decât linia ascultării. Ceea
ce Dumnezeu aşteaptă, pentru că El ne-a oferit deja tot ce avem nevoie pentru a trăi responsabil.
Experimentarea vinovăţiei este uneori punctul central în efortul consilierului în legătură cu lucrurile care
trebuie schimbate la pacient. Vinovăţia este o emoţie complexă care nu poate fi întotdeauna alinată doar
prin simplu apel la iertarea Domnului Hristos. Atunci când este vorba de o vinovăţie obiectivă, rezultat al
unor fapte reale, al unui comportament real, această alinare, această uşurare se produce în mod corect,
este vorba de o vinovăţie morală.
Însă atunci când pacientul, datorită simţămintelor sale depresive pe care le-a dezvoltat, trăieşte un
simţământ de falsă vinovăţie şi când această vinovăţie este rezultatul eşecului de a atinge nişte obiective
intangibile, de neatins, atunci acest simţământ de vinovăţie nu poate fi alinat doar prin solicitarea iertării
lui Dumnezeu, ci trebuie să se producă odată cu iertarea, o schimbare a concepţiei care să producă o
schimbare a obiectivelor, din unele intangibile în unele rezonabile.
Alteori consilierii au de-a face în mod direct cu resentimentele. Ei spun: “Exprimă-ţi mânia!”
Poate ar fi mai bine să-şi ajute pacientul să identifice circumstanţele care îl blochează în atingerea unor
scopuri rezonabile. În acest caz, pacientul va fi asistat, fie pentru a schimba, fie pentru a accepta
obstacolul. Uneori nici una din aceste abordări nu rezolvă problema. Frecvent adevărata problemă este o
concepţie greşită care conduce la un scop greşit.
Un soţ care consideră că are nevoie de o promovare profesională pentru a deveni semnificant, este
trecut cu vederea, cu siguranţă că va nutri resentimente faţă de companie. Dacă se străduieşte din
răsputeri, se dă cu capul de pereţi, nutreşte resentimente ascunse faţă de cei de la locul de muncă, dar
toate aceste resentimente sunt rezultatul unei dependenţe înlocuite. El are o concepţie greşită în legătură
cu modul în care poate fi satisfăcută nevoia sa de semnificanţă.
Mânia este un păcat, deoarece este o reacţie determinată de resentiment la faptul că cineva pune în
pericol trebuinţele noastre personale fundamentale. Dar dacă mânia este o reacţie faţă de un
comportament moral greşit al altcuiva, atunci ea este îndreptăţită şi este un produs spiritual. Există două
reacţii greşite faţă de mânie, aşa cum arată Adams. Poţi să porţi povara acestei mânii şi s-o îngropi în
tăcere, sub forma unei ranchiuni inconştiente, Efes.4,26 – Pavel ne spune să nu lăsăm ca soarele să apună
peste mânia noastră – şi exprimarea ei într-o manieră necontrolată, agresivă – Prov.29,11 spune că
nebunul îşi promovează spiritul nebuniei sale. Efes.5,18 ne reaminteşte să nu ne îmbătăm de vin, ci să fim
plini de Duhul lui Dumnezeu. A ne abandona într-o tiradă violentă, este o modalitate iresponasbilă de a
manifesta emoţiile şi comportamentul. Trebuie să fim plini de Spiritul lui Dumnezeu.

217
 Putem utiliza această energie a mâniei ca motivator pentru a realiza tot ce putem în direcţia cerută
de Dumnezeu. Atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie care ne revoltă şi produce indignare, în
situaţiile familiale, atunci când relaţiile tind să degenereze în conflict şi mânie, o soluţie este să
reexprimăm cu onestitate ceea ce simţim, dar să încercăm să vedem cauza, să încercăm să găsim soluţii
rezonabile, să folosim comunicarea şi negocierea pentru a dezamorsa situaţia conflictuală şi a reduce
resentimentele şi mânia.
A încerca să-l schimbi pe celălalt după propriul tău chip, să-i impui un anumit comportament,
poate fi un scop intangibil, nerezonabil şi care va conduce doar la anxietate. Dacă obiectivul tău este
ascultarea, acesta este tangibil şi ruga ta către Dumnezeu va trebui să fie aceea de a ajunge la o înţelegere,
în concepţia celuilalt. Anxietatea este uneori factorul pe care terapeuţii încearcă să-l schimbe.
Tranchilizantele şi anxioliticele sau terapia comportamentală, în mod deosebit desensibilizarea
sistematică, sunt două modalităţi directe în tratarea anxietăţii. Cu siguranţă că pot fi utilizate ambele
metode. Deseori într-o fobie specifică sau în tulburările de dinamică sexuală datorită anxietăţii, acestea
pot fi eficiente.
Dar un consilier creştin va dori să promoveze adevărata maturitate creştină şi nu se va opri doar la
un tratament paleativ. El va încerca să stabilească obstacolul din calea obiectivului sau ţelului determinat
de o concepţie eronată care a condus la această anxietate – presupunerea că altceva decât Dumnezeu şi
ceea ce El a ales să ne furnizeze ca necesar, ar putea să împlinească trebuinţele noastre personale
fundamentale.
Simptomele nevrotice cu care noi avem de-a face în mod direct, de asemenea, pot fi abordate prin
tehnici behavioriste, comportamentaliste, dar un consilier creştin va încerca să vadă dacă clientul nu poate
fi ajutat să se simtă în siguranţă. În acest sens va trebui să reia, să urmărească raţionamentul obiectivului
care în concepţia pacientului i-ar putea conferi siguranţă şi va vedea dacă acesta este rezonabil şi dacă
este determinat de o presupunere incorectă. Disperarea sau sentimentul goliciunii personale ar putea fi
tratată cu încurajare, suport, relaţie interpersonală, dar creştinul va implica schimbarea în concepţiile,
presupunerile greşite ale pacientului în legătură cu modul în care poate să-şi împlinească trebuinţele
fundamentale. Probabil că va trebui să lucreze îndelung şi repetat în atingerea scopului fundamental al
consilierii.
Schimbarea mentalităţii, a gândirii pacientului nu este un lucru uşor, nu se realizează cât ai bate
din palme, peste noapte. Ce încercăm noi să schimbăm, de fapt, este convingerea că ceea ce avem
trebuinţă în mod fundamental nu sunt lucruri periferice, bunuri comerciale, ci primul lucru de care avem
nevoie este Dumnezeu şi ceea ce El doreşte să ne furnizeze pentru a ne împlini trebuinţele personale de
semnificanţă şi siguranţă. Când o convingere, în măsura în eronată şi îndepărtată şi de acest model, este
schimbată, pacientul începe să acţioneze asupra şi în concordanţă cu noile sale convingeri biblice creştine
şi începe să progreseze pe calea atingerii scopului de ascultare şi maturitate spirituală, ceea ce duce
implicit la soluţionarea problemelor sale psihice.

218
 7. Modele psihoterapeutice
relaţia dintre orientarea pastorală şi modelul adoptat de pastor, modelul psihoterapeutic?
Expresia model este o parte din jargonul curent al terapeuţilor. În cadrul disciplinelor psihoterapeutice,
medicale, psihologice, al asistenţei sociale, al teologiei, multe modele se află în competiţie, s-au dezvoltat
şi fiecare dintre aceste modele are susţinătorii şi detractorii săi. În istoria psihoterapiei şi istoria religiei
acestea au mult în comun în termenii dezvoltării unor grupuri sectare şi dizidente.
Ce este un model? Un model nu este decât un mod, un fel de adoptare a unui pattern cu anumite
trăsături specifice şi o anumită activitate care provin din acest mod de gândire. Este un mod de lucru,
bazat pe un set de presupuneri care devine un ghid. Este, de asemenea, un standard al excelenţei, un
model prezintă expres acţiuni specifice considerate necesare. În modelul medical diagnosticul precede
totdeauna tratamentul.
Multe modele psihoterapeutice utilizează elemente ale modelelor medicale. În unele abordări
pastorale şi psihologice, diagnosticul nu este neapărat necesar. În alte modele, un înalt grad de autonomie
este acordată persoanei consiliatului, în altele persoana este direcţionată în mod strâns. Interpretarea este
utilizată extensiv în unele modele, în altele este discreditată. Unele modele subliniază simţămintele sau
emoţionalitatea, altele sunt constituite ca o abordare mult mai raţionalistă, altele insistă asupra
simţămintelor din spatele experienţelor şi proceselor. Unele utilizează în mod predominant trecutul, altele
prezentul, altele se centrează asupra dimensiunilor viitorului. Unele modele insistă asupra tehnicilor, până
la detaliu, altele consideră metodele şi tehnicile puţin importante. Unele modele sunt incongruente cu
identitatea şi orientarea pastorală. Altele dimpotrivă se calchiază foarte bine cu spiritul creştin.
Deseori asistenţii sociali creştini şi pastorii simt că trebuie să ia ce este bun din fiecare şi să aibă o
orientare eclectică, dar aceasta poate conduce la o situaţie confuză pentru ceilalţi. Un pastor cu o
identitate religioasă puternică va găsi multe lucruri constructive în domeniul ştiinţei psihologice şi al
psihoterapiei, pe care poate să le accepte fără să-şi sacrifice orientarea spirituală şi religioasă.
Pe de altă parte, există o diferenţă între utilizarea anumitor idei şi metode din ştiinţă şi înlocuirea
orientării religioase cu credinţa în ştiinţă. Terapeuţii seculari par să înţeleagă lucrul acesta mai bine decât
mulţi pastori sau creştini. Ei se miră cum de un pastor sau un creştin poate fi interesat de punctul lor de
vedere antiteologic, anticreştin, ateu. 108 Uneori se nasc întrebări din neînţelegerea orientării teologice.
Alteori rezultă conştienţa unei profunde incongruenţe a punctelor de vedere şi a concepţiilor asupra
omului. Aceste contradicţii şi incongruenţe dintre diferitele modele seculare, ştiinţifice şi cele religioase,
spirituale, creştine, pot fi înlăturate dacă este înţeles caracterul integral al fiinţei umane aşa cum este
prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă orice teorie ştiinţifică şi ipoteză umană sunt aşezate şi
verificate pe fundamentul solid al descoperirii voinţei lui Dumnezeu.
Modelul cognitiv-spiritual al lui Crabb
Am oferit deja un model explicativ în legătură cu dezvoltarea tulburărilor psihice şi a
simptomatologiei psihopatologice, conform înţelegerii lui Crabb. Am identificat elementele care ar putea
fi schimbate şi am sugerat elementul vital, esenţial, care trebuie schimbat pentru a realiza o consiliere
autentică şi efectivă şi că acest lucru constă în schimbarea convingerilor persoanei în legătură cu nevoile
fundamentale care trebuiesc îndeplinite pentru a deveni semnificant şi asigurat.
Utilizând această concepţie asupra consilierii ca un fel de set mental, ca un fel de grilă în care să
evaluăm şi să ne percepem pacienţii, dorim în continuare s-oferim un model simplificat despre ceea ce
consilierul trebuie să facă pe parcursul şedinţelor de consiliere. Această abordare este doar una
principială, largă, fără să ne oprim asupra detaliilor. Uneori vor trebui abordate şi alte aspecte despre felul
cum se face evaluarea şi interviul, despre felul cum sunt tratate rezistenţele şi transferul, dar acum ne
referim la o strategie cuprinzătoare a întregului proces de consiliere.
Modele confruntaţionale: noutetic. În abordarea generală a procesului de consiliere, Adams a
devenit arhicunoscut datorită metodei sale confruntaţionale. În insistenţa modelului său pe care îl
consideră singurul model biblic, argumentează că expresia grecească noutheto care include ideea unei
confruntări verbale, directive şi instructive, este conceptul central al consilierii creştine. Ne-am referit
219
deja la Col.1,28 ‚Pe El îl propovăduim şi sfătuim, învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să
înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus’, unde Pavel afirmă confruntarea noutetică a oamenilor
în efortul de a promova maturizartea lor spirituală. Deşi putem fi de acord cu Adams, până la un anumit
punct, că maturitatea creştină este obiectivul central al consilierii creştine, totuşi nu putem considera că
doar strategia confruntării şi a îndemnului, a predicii, sunt modalităţile efective şi universale de a rezolva
toate problemele pacienţilor care solicită consilierea.
Există situaţii în care o confruntare fermă şi puternică este corectă şi necesară, dar există alte tipuri
de pacienţi sau de probleme în care suportul amabil, încurajarea, ascultarea cu preocupare şi înţelegere,
explorarea dinamicii psihice, lăuntrice, reflectarea, clarificarea şi acceptarea simţămintelor sunt de dorit.
Aceasta înseamnă mult mai mult decât confruntare şi exortaţie sau îndemn, predicare. Modelul
confruntaţional nu este suficient de larg pentru a acoperi toate ingredientele unei consilieri creştine
eficiente. Pavel utiliza confruntarea noutetică în legătură cu tesalonicenii, pentru a se adresa doar celor
care acţionau în mod dezordonat, oamenilor care erau încăpăţânaţi în rezistenţa lor faţă de cerinţele
Cuvântului lui Dumnezeu şi nu-şi înţelegeau responsabilităţile.
În acelaşi timp, el îi sfătuia pe tesaloniceni să mângâie pe cei care erau descurajaţi, fricoşi sau se
simţeau ameninţaţi. Expresia grecească pentru mângâiere este parakaleo care înseamnă literar, să vorbeşti
de aproape, să fii apropiat, să comunici eficient, exprimând suport emoţional şi dragoste, fără reproş şi
confruntare. A confrunta în mod sever şi dur, pe cineva care se simte ameninţat, fricos, care s-a
descurajat, ar fi o abordare crudă şi dăunătoare. Apostolul Pavel sfătuia şi proceda astfel, fiind foarte
apropiat şi suportiv faţă de cei care erau slabi. Ideea este că oamenii au nevoie de susţinere şi timp să
împrumute, în slăbiciunile lor din tăria celorlalţi în anumite ocazii. Încurajarea biblică inspirată de a ne
purta unii altora poverile, susţine ideea că, credincioşii dintr-o anumită comunitate trebuie să cultive
părtăşia şi o relaţie de interdependenţă care includ mângâierea, încurajarea susţinătoare, asistarea efectivă
şi multe alte comportamente de întrajutorare creştină.
Consilierea include, de asemenea, mai mult decât confruntare, şi uneori este indicată evitarea
reproşului şi confruntării. Carter sugerează că expresia grecească parakaleo ca şi derivatul său,
paraklesis, oferă un model mai adecvat pentru consiliere decât noutheto dintr-o perspectivă biblică. El
arată că în timp ce în noutheto şi semnificaţia sa apare doar de 13 ori în Noul Testament, parakaleo sau
una din formele sale de traducere, apare de 29 de ori ca mângâiere, de 27 de ori ca îmbărbătare, de 14 ori
ca şi consolare şi de 43 de ori ca îndemn sau implorare. De asemenea, paraklesis apare în lista darurilor
cu care Biserica a fost înzestrată, în Rom.12,8 ‚Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine
dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiescă cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu
bucurie’. Vine spune că parakaleo înseamnă să te aşezi de partea cuiva, să-l susţii, să fii de partea sa.
Aceasta înseamnă să fii dispus să faci un efort deosebit pentru a-l mângâia, a-l încuraja, a-l ajuta, a-l
îndemna.
Conceptul de a te situa de partea cuiva în moduri variate, depinzând de problemele cu care acesta
se confruntă, pare să fie un model mai potrivit de consiliere şi care reflectă cu deosebită acurateţe
îndrumările biblice inspirate de Dumnezeu în această privinţă. Acest model pare să fie mult mai potrivit
decât abordarea simplistă a confruntării şi reproşului. Desigur, în consiliere pot exista ocazii deosebite şi
pentru confruntare, însă în abordarea consilierii creştine, pe primul loc nu trebuie să se afle confruntarea,
ci mai degrabă situarea de partea pacientului sau clientului pentru a-l ajuta.
În efortul de a-l înţelege, de a-l susţine, trebuie selectate cele mai bune modalităţi pentru a-l
consilia, confruntarea, dacă este necesară, fiind situată între cele finale. Deoarece în consiliere se include
o largă diversitate de atitudini, tehnici, metode şi comportamente, nu trebuie să înţelegem modelul descris
în continuare ca unul mecanic, în care punem o întrebare, primim un răspuns, şi procedăm în consecinţă.
Departe de aceasta, consilierea este o relaţie; relaţia presupune interacţiune, şi este deosebit de variabilă
în funcţie de temperamente, de probleme, de personalităţi, de oamenii implicaţi în ea. Faţă de cineva
putem adopta o atitudine profesională, în timp ce faţă de alţii trebuie să fim relaxaţi sau să avem o
dispoziţie prietenoasă. Pe cineva poţi să-l înveţi în mod directiv, în timp ce faţă de alţii trebuie să adopţi o
220
atitudine de explorare. După ce am făcut o evaluare corectă a persoanei, a problematicii existente, vom
aborda o atitudine care încurajează în mod subtil şi conduce la o schimbare de concepţie, convingere şi
comportament, în ultimă instanţă.
Deşi consilierea include diverse seturi de operaţii, o schemă rigidă nu poate să fie decât
orientativă. Consilierul trebuie să aibă experienţă, să aibă înţelegere largă a teoriilor în psihoterapie şi
consiliere şi în ultimă instanţă să fie creativ, adaptat cazului care se află în faţa sa în acel moment. Cei mai
mulţi consiliaţi încep sesiunea iniţială fie prin discutarea simţămintelor lor, de pildă, “mă simt deprimat”
sau a circumstanţelor externe, “căsătoria mea nu merge deloc”, sau a unor probleme de comportament,
“ori de câte ori mă confrunt cu ceva nou, sunt terifiat şi mă simt depăşit.”
Obiectivul iniţial al consilierului este să puncteze problema emoţională existentă. Dacă pacientul
începe să-şi împărtăşească simţămintele, adoptă o atitudine de reflectare, de încurajare a exprimării
acestora, de înţelegere prin clarificarea lor, încearcă să identifici dacă simţămintele dominante constau în
anxietate, resentiment, vinovăţie, disperare, sau acel simţământ vag de goliciune, de lipsă de sens. De
asemenea, să vezi care din cele cinci emoţii includ cele trei probleme emoţionale fundamentale şi
celelalte simţăminte tulburătoare pe care pacientul le experimentează. Orice fel de tulburare emoţională
poate fi redusă în ultimă instanţă la aceste simţăminte fundamentale care au fost descrise.
Dacă pacientul începe să discute problemele sale circumstanţiale, ce ţin de împrejurările pe care le
traversează, întreabă-l cum se simte în legătură cu aceste împrejurări. Obiectivul este să identifici ce
simţăminte problematice par să fie primordiale. De exemplu, dacă constaţi că, pacientul se confruntă cu
resentimente profunde, încearcă să identifici blocajul care îl împiedică în atingerea obiectivului său.
Apoi încearcă să defineşti acest obiectiv, apoi examinează comportamentul său orientat către un scop şi
eventual încearcă să vezi presupunerile fundamentale care au condus la debutul tulburărilor care fac
parte din tabloul clinic prezent.
Dacă problema prezentată este un simptom sau un set de tulburări comportamentale, încearcă să
identifici simţămintele care preced sau acompaniază acest simptom. Este important să parcurgi
domeniile majore ale vieţii împreună cu pacientul, analizând problemele sale emoţionale. O simplă
întrebare, ca de pildă “Spune-mi ceva despre mariajul, despre căsătoria ta”, poate conduce către o
exprimare clară a resentimentelor. Domeniile care trebuie să fie acoperite de întrebările iniţiale includ
profesia, familia, căsătoria, copiii, părinţii, relaţiile conjugale, activitatea sexuală, religia, domeniile
legate de activitatea în comunitate, activitatea religioasă, educaţie, şi apoi bani, venituri.
Pentru fiecare domeniu, simţămintele sunt acelea care trebuiesc identificate. De aceea, primul
stadiu al consilierii ar putea fi definit ca identificarea tulburărilor emoţionale sau a simţămintelor.
Roger considera consilierea ca fiind în primul rând cu domeniul afectivităţii şi că acesta nu ar trebui
niciodată abandonat. Odată ce clientul, pacientul, le exprimă, le înţelege şi acceptă aceste experienţe
emoţionale profunde, va reuşi să aibă o înţelegere conjugată a lor, iar simptomele vor dispărea. Această
concentrare iniţială asupra aspectelor afective şi emoţionale este foarte importantă şi ajută consilierul să
se îndrepte către rădăcina problemelor.
Odată ce problemele emoţionale sunt identificate, consilierul trebuie să meargă mai departe în
evaluarea comportamentelor orientate către scop. Întrebarea este, ce îl face pe pacient să se comporte
într-o anumită manieră atunci când este confruntat cu un obstacol care-i crează smţăminte sau emoţii
negative. Adams subliniază în mod constructiv că, consilierul ar trebui să întrebe: “Ce faci, cum te
comporţi”, mai degrabă decât “Cum te simţi?” Un om aflat la vârstă mijlocie sau între două vârste, vorbea
despre atacurile sale acute de panică. El spunea că primul atac a apărut în timp ce completa un formular
pentru promovarea profesională. Când pacientul se referă la un anumit simţământ, la o stare emoţională,
ne amintim imediat faptul că stadiul întâi se ocupă tocmai de această identificare a emoţiilor
fundamentale şi în acelaşi timp vom progresa imediat, încercând să înţelegem comportamentul orientat
către scop şi dorind vindecarea. Acest simţământ este legat de blocajul pe calea atingerii scopului
pacientului. Analiza interioară, întrebările ulterioare susţin ipoteza că atacurile de panică apăreau ori de
câte ori se punea problema unei promovări profesionale. Este o problemă simplă să identifici faptul că un
221
obiectiv ca succesul financiar şi presupunerea subsecventă că semnificanţa depinde de bani sau prestigiu,
de realizare profesională, erau prezumţiile eronate ale acestui pacient.
Deseori, analiza nu este, însă, atât de evidentă, dar în consecvenţă cu cercetarea comportamentului
orientat către scop, ori de cât ori o ameninţare conduce la o anumită tulburare emoţională, trebuie să
acordăm întreaga atenţie identificării modelului, paternului său de comportament relevant. O soţie îşi
exprima resentimentele faţă de soţul său, deci sentimente negative. Resentimentele erau declanşate ori de
câte ori el glumea în legătură cu modul cum arată ea. În unele zile a încercat, a făcut eforturi să fie
atractivă, deci un comportament raţional, orientat către acest scop: să câştige acceptarea sa, acesta era
scopul. El, însă, era insensibil şi se distra făcând diverse glume sau luând în râs unele mici defecte în felul
în care arăta. În mod treptat, ea s-a lăsat târâtă în tentativa iraţională de a-l determina să spună: “Te iubesc
indiferent dacă arăţi bine sau nu”. Şi acesta era un comportament iraţional sau îndreptat către un scop
iraţional, intangibil, imposibil de atins. Cu siguranţă că este de prevăzut reacţia negativă a soţului. Cum
era de prevăzut, ea a început să dezvolte profunde resentimente din cauza obstacolului frustrant în a-şi
atinge un scop care depindea de circumstanţe externe, şi anume de soţul său. Lăsându-se târâtă de
resentimentele faţă de soţul său, a încercat un subterfugiu nevrotic către siguranţă şi acesta consta în
următoarea strategie: dacă voi deveni posomorâtă, abătută şi neîngrijită, şi în felul acesta soţul meu va
încerca să mă respingă, cred că dacă în acel moment îmi voi îmbunătăţi look-ul, aparenţa, felul cum arăt,
voi recâştiga acceptarea sa.
Această analiză începe cu identificarea resentimentelor sale, apoi identifică şi stabileşte
comportamentul său orientat către un scop zadarnic. Astfel, stadiul doi al consilierii constă în identificarea
comportamentului sau problemei orientate către scop. Glasser, Mowrer, Szasz în domeniul secular şi
Adams în domeniul creştin, îşi concentrează eforturile lor asupra schimbării comportamentului. În mod
deosebit, Adams compară modelul sau paternul comportamental, ceea ce am putea denumi
comportamentul orientat spre scop, cu înţelegerea sa asupra modelelor de comportament biblice, şi apoi
recomandă clientului schimbarea. Deoarece el pare să considere că, comportamentul corect, ascultarea de
ceea ce Dumnezeu porunceşte, este ingredientul cheie, unic pentru creştere spirituală, şi antidotul pentru
orice fel de cauză neorganică a unor probleme psihice personale, atunci abordarea sa este să confrunte
clientul cu comportamentul său greşit şi să-i recomande schimbarea pe baza autorităţii Scripturii.
Aşa cum am stabilit deja, noi considerăm că ascultarea este absolut necesară pentru o viaţă de
creştin cu adevărat eficientă, dar dacă ne amintim de scopul stabilit, acel over goal, el nu este nimic
altceva decât ascultare, supunere. Consilierii confruntaţionali de tip noutetic oferă un material excelent în
legătură cu modalitatea de atingere a acestui ţel, dar ignoră sau neglijează lăuntrul, interiorul,
determinantul subiectiv al comportamentului persoanei. Pentru un om cea mai importantă parte este
interiorul persoanei, stilul său de presupuneri şi maniera, criteriile de evaluare a situaţiilor de viaţă, bazate
pe presupunerile sale.
De aceea, credem că după stadiul doi al consilierii, ar trebui să ne îndreptăm către interiorul
pacientului pentru a explora sistemul de atitudini şi convingeri ale acestuia. Doar identificarea
premiselor fundamentale greşite ale pacientului care conduc la tulburări psihice, nu este foarte dificilă.
După ce au fost definite simţămintele negative pe care le trăieşte acesta, după ce am stabilit obiectivul
său greşit spre care se îndreaptă în mod obişnuit şi acesta a devenit evident, atunci când cunoaştem acest
obiectiv, acest ţel al pacientului, atunci putem să specificăm presupunerile sale fundamentale.
Dacă, de pildă, pacientul este gata să sacrifice orice, timp, sănătate, familie, pentru a câştiga
promovare profesională, atunci este clar că, convingerile sale, semnificanţa sa depinde doar de prestigiu,
de recunoaştere sau poate de bani. Pe măsură ce consilierul sugerează diferite presupuneri posibile,
responsabile pentru obiectivele pe care şi le-a selectat, clientul va confirma prespunerile consilierului,
spunând ceva de felul, “Da, cred că în felul acesta gândesc.”
În general este înţelept pentru consilier să nu facă presupuneri directe, ci, dimpotrivă, să conducă
discuţia prin aluzii şi sugestii indirecte, ceea ce va conduce la diminuarea rezistenţei pacientului şi la
răspunsuri de felul: “Într-adevăr, mă simt cam în acest fel”, sau “Probabil că aşa e, nu sunt sigur, dar pare
222
să fie, e posibil.” Desigur, o capacitate sporită de experienţă şi de cunoaştere profesională a consilierului
va conduce la identificarea acestor presupuneri cu acurateţe, chiar dacă pacientul nu îţi oferă mai mult
decât nişte indicii vagi.
Tehnica dezvoltată de Alfred Adler şi definită tehnica amintirilor timpurii, este adesea de ajutor în
punctarea presupunerilor fundamentale. În acest procedeu simplu poţi să-l întrebi pe pacient: “Spune-mi,
cea mai timpurie amintire care îţi vine în minte, un incident în care ai fost implicat şi care ar putea să
înceapă: ‚într-o zi, eu…’ şi încearcă să termini această propoziţie, deoarece creierul stochează fiecare
eveniment într-o bancă formidabilă a memoriei. Există efectiv mii, sute de mii de evenimente, din care
clientul va selecta unul singur. Această tehnică este bazată pe concepţia că oamenii îşi vor reaminti un
eveniment care are o semnificaţie specială în structura lor psihologică şi în problematica lor
psihopatologică. Un eveniment este semnificativ în măsura în relevant faţă de trebuinţele personale. De
aceea, evenimentul pe care o persoană şi-l reaminteşte va conţine anumite aspecte relevante în legătură cu
convingerile sale privind valoarea personală. Detaliile acestei amintiri, sugerează, de asemenea, strategiile
fundamentale pe care persoana în cauză le-a adoptat pentru a-şi atinge scopul valorizării personale.
Să ilustrăm: De pildă unui bărbat între două vârste i se cere să menţioneze cea mai timpurie
amintire care îi vine în minte, şi el începe prin a spune următoarele: “Îmi amintesc că atunci când eram
copil, de patru sau cinci ani, tata a venit acasă beat, ceea ce nu era cu totul neobişnuit. Mi-a spus că a fost
concediat şi mama a început să-l certe şi să ţipe, “Nu ai fost, nu eşti şi nici nu vei fi niciodată bun de
nimic!” Consilierul: “Cum te-ai simţit atunci?” Pacientul: “M-am simţit mânios, înspăimântat de toate
aceste lucruri. Dar îmi amintesc că i-am spus mamei că tata era bun şi că va dobândi un loc de muncă, ne
va plăti facturile, taxele, dar adevărul e că nu a făcut niciodată lucrul acesta.” Atunci când a ajuns la viaţa
adultă, această persoană a stabilit un patern de a-şi schimba locurile de muncă foarte frecvent. La primul
semn că lucrurile nu merg bine, dezvolta o reacţie de anxietate acută, care îl determinau să ia măsuri
pentru a evita eşecul potenţial. Cea mai timpurie amintire a sa conţine explicaţia pentru acest
comportament al său. El îşi aminteşte cuvintele mamei sale prin care a învăţat că semnificaţia sau
valoarea personală a cuiva depinde în totalitate de succesul său profesional. Prin exemplul tatălui său era
învăţat să se teamă de consecinţele îngrozitoare ale eşecului.
Comportamentul său orientat spre scop a fost blocat pe calea obiectivului de a obţine succes
profesional, de teama faţă de un eşec posibil. Emoţia rezultantă, [explicată în cap 7], care s-a dezvoltat a
fost anxietatea. Pot presupune că anxietatea era un instrument de protecţie faţă de ceea ce se temea, lipsa
de semnificanţă. Simptomul său central, anxietatea sa, era utilă şi de aceea ea era reîntărită de fiecare
dată. Eforturile directe de a reduce această anxietate, ca desensibilizarea sistematică sau medicaţia, sau
îndemnul de a se încrede în Dumnezeu n-ar fi rezolvat problema sa crucială - convingerea sa eronată în
legătură cu semnificanţa. Tehnica amintirii timpurii a fost de folos în determinarea problemelor sale de
premise eronate.
Astfel încât stadiul trei al consilierii constă în identificarea concepţiilor sau a premiselor
eronate, a problemelor de gândire. Odată ce aceste presupuneri au fost identificate, abia atunci începe
lucrarea cu adevărat importantă şi dificilă. Următorul scop este să aducem pacientul la convingerea că
ceva din concepţia, din gândirea sa este greşit, şi să prezentăm în mod perseverent şi persuasiv
modalitatea biblică indicată de inspiraţie, revelată de Dumnezeu, în legătură cu împlinirea trebuinţelor
personale.
Şi în această etapă există şi apar probleme. Atunci când am reuşit să ajungem la o înţelegere a
acestei probleme simple şi evidente, dar fundamentale, că trebuinţele personale ale oricărei fiinţe umane
sunt pe deplin împlinite de către Dumnezeu şi ceea ce El a ales să ne furnizeze în această existenţă, în
viaţa noastră pe acest pământ. Dacă vom împărtăşi în mod naiv şi entuziast această înţelegere cu pacienţii,
vom constata că nu au percepţia imediată a ceea ce dorim să le spunem.
Atunci când o soţie vine şi ţi se plânge că soţul ei este rece, ese insensibil, şi că probabil este
implicat într-o relaţie adulterină, încearcă să-i spui: “Ştii ceva, nici nu-i nevoie să te iubească soţul.
Singura ta nevoie de siguranţă poate fi complet împlinită de relaţia ta cu Hristos!” În acel moment am
223
putea să fim deosebit de contrariaţi şi necăjiţi de izbucnirea de apatie cu care găselniţa noastră este
întâmpinată. “Da e frumos, e drăguţ, dar vreau ca soţul meu să mă iubească!” Confruntaţi cu acest
scepticism incredibil, cu un căscat plictisit, cu un acord pasiv sau cu insistenţa de a aborda totuşi,
probleme mai importante, cu siguranţă că toate acestea conduc la confruntarea jenantă cu acest fel de
abordare naivă.
Problema fundamentală este că presupunerile şi premisele eronate sunt profund ancorate în
concepţia umană, în sufletul omenesc, şi de aceea nu este deloc uşor să realizezi o nouă modalitate de
gândire. Psihologii sociali au scris volume în legătură cu subiectul atitudinilor. Ce este atitudinea? Cum
se dezvoltă atitudinile? Sunt atitudinile în mod primordial afective sau cognitive? Pentru scopul
prezentării noastre, am putea să rezumăm opinia celor mai mulţi psihologi în definirea atitudinii ca fiind
o credinţă sau presupunere adoptată în mod ferm şi hotărât, care în mod uzual este învăţată într-un
climat emoţional şi de aceea este încărcată cu componente afective deosebit de puternice.
Cu alte cuvinte, premisele fundamentale ale unei persoane că are nevoie de succes financiar pentru
a deveni semnificativă, sunt mai mult decât o opinie academică, o informaţie oarecare care poate fi
modificată doar prin a evidenţia caracterul său contradictoriu şi iraţional sau printr-o instrucţie, printr-un
îndemn autoritativ.
În limbaj comun, o atitudine este ceea ce o persoană crede cu adevărat. Deoarece premisele
convingerilor sale sunt colorate emoţional, au rădăcini profunde în afectivitatea fiinţei umane, sunt
necesare mijloace de consiliere profunde, mai mult decât identificarea acestor premise greşite şi afirmarea
alternativelor biblice. Să identificăm câteva sugestii relevante pentru schimbarea concepţiilor eronate
şi obţinerea unei concepţii, unui mod de gândire corect:109
1. Identificaţi în ce context a fost învăţată premisa greşită. Când un pacient vede că un set
particular de împrejurări este responsabil pentru ceea ce a învăţat şi a devenit, în convingerea, concepţia
sa, atunci convingerile sale devin mai puţin rigide. El devine capabil să vadă sursele care au condus la
aceste convingeri şi să-şi dea seama că ele nu sunt infailibile. Discuţia legată de corectitudinea acestor
convingeri este mai uşoară atunci când consilierul stabileşte când, cum şi în ce împrejurări pacientul a
învăţat aceste lucruri pe care le consideră autentice, adevărate.
2. Încurajaţi exprimarea emoţiilor care însoţesc convingerile. În loc să discutăm presupunerile în
legătură cu valoarea personală într-o manieră clinică, impersonală, consilierul ar trebui să asculte
simţămintele asociate cu această presupunere. Când un pacient afirmă: “Vreau ca să mă trateze mai bine,
vreau să mă simt iubit”, emoţia însoţitoare poate să fie resentimentul: ‚N-a făcut-o niciodată’, sau ‚N-o va
face niciodată’, sau vinovăţia ‚Cu ce-am greşit de nimeni nu mă iubeşte?’ Un consilier sensibil va reflecta
întreaga gamă de emoţii care reies din presupunerile fundamentale ale clientului şi acesta le va pune pe
tapet, le va aduce în discuţie. Atunci când pacientul se simte înţeles, el se relaxează şi devine mai puţin
defensiv, luând în considerare şi punând în discuţie validitatea convingerilor sale sau a modului său de
gândire.
3. Fii suportiv faţă de consiliat atunci când ia în considerare schimbarea presupunerilor sale. Să
renunţi la o presupunere îndelung respectată, îndrăgită şi practicată, este un proces resimţit ca o
ameninţare faţă de eu- l personal, faţă de sine. Pacientul ştie că dacă va fi de acord cu gândirea corectă,
următorul pas va fi să se întoarcă la situaţiile care în trecut erau atât de dureroase. Rezistenţa dezvoltată
în acest moment este adesea de înţeles, este o teamă de a părăsi pseudosiguranţa iraţională pe care o
adoptase. Consilierul trebuie în acest moment s-ofere încurajare, să fie suportiv.
Unii terapeuţi vorbesc despre împrumutul de personalitate, sau de tărie personală. Pavel vorbeşte,
de asemenea, despre susţinerea celor slabi, în 1 Tes.5,14 ‚ Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe
cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători
cu toţi’.
4. Învaţă pacientul să-şi ocupe mintea, gândirea, concepţia sa, după tehnica înregistrării pe casetă.
Deseori trebuie să sugerăm pacienţilor ca să-şi privească mintea ca un casetofon, ca o casetă, ca o bandă
magnetică. Crabb le cerea să-şi înregistreze trei până la cinci fişe cu premisele, cu presupunerile lor
224
greşite şi pe o altă fişă, pe un alt card, presupunerile biblice corecte aflate în contrast cu primele. Trebuie
să poarte aceste fişe, tot timpul asupra lor. Ori de câte ori se simt tulburaţi de sentimente de vinovăţie,
resentimente sau anxietate, le-am cerut să citească îndelung cardul, şi să aleagă, să înlocuiască premisele
vechi cu afirmaţiile biblice creştine. Trebuie să admitem că la prima vedere tehnica pare să fie mecanică,
dar este o tehnică iniţială, didactică, care promovează ascultarea pe care o stabileşte apostolul Pavel în
Fil.4,8 ‚Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este derpt, tot ce este
curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă
însufleţească’.
Deseori sesiunea de consiliere include o discuţie în legătură cu modalitatea în care pacientul a
realizat acest pas al ştergerii şi înregistrării noilor premise. După ce pacientul a încercat să reţină noua
concepţie, noua modalitate de a gândi, şi în cele din urmă a ajuns să recunoască eroarea din vechile sale
presupuneri sau premise, stadiul al 4-lea este completat. De dragul identificării şi etichetării acestui
stadiu, am putea să-l numim schimbarea premiselor sau poate mai bine, clarificarea concepţiei biblice.
5. Consacrare asigurată de dorinţa de a acţiona pe baza acestor presupuneri, acestor premise nou
învăţate. Punând înregistrea noilor premise, sau luând notă de noile premise, nu este o acţiune suficientă.
Clientul trebuie adus la hotărârea, la convingerea de a acţiona în mod consecvent cu conţinutul acestora.
Acest pas este deosebit de critic, este dificil, deoarece concepţia corectă, nouă, este fragilă; în cel mai bun
caz comportamentul nu va decurge automat din aceste concepţii noi. Este necesară perseverenţa,
urmărirea sa neabătută, hotărâtă, indiferent de dificultăţile cu care pacientul se confruntă. Pacientul
trebuie să spună: “OK, sunt de acord că acest nou mod de gândire, această nouă concepţie este biblică,
chiar dacă nu simt, aleg să cred şi mă consacru şi îmi dau votul în mod ferm ca să acţionez în mod
consecvent în conformitate cu noul set de premise, chiar dacă nu simt în acest moment că realizarea
acestui comportament este necesară.”
Foarte mulţi oameni tind să amâne sau să întrerupă efortul chiar în această etapă. În momentul în
care le spunem ce trebuie să facă în mod consecvent cu noua concepţie, fie că simt acest lucru sau nu,
spun: “Bine, dar, dacă nu simt lucrul acesta, asta este ipocrizie! Nu este semnificativ pentru mine, nu
pretind că trebuie să fac aşa.” Această atitudine este complet incorectă. Multe din comportamentele lor
contrazic simţămintele lor, dar trebuie ca simţămintele noastre subiective să fie criteriul major al unui
comportament creştin? Desigur, trăim într-o eră a subiectivităţii – postmodernismul. “Fii tu însuţi, fă ceea
ce simţi că e bine, tot ce trebuie e să devin eu însumi”, dar este o astfel de concepţie biblică, cu adevărat?
Mare parte din concepţiile aşa-zis creştine au devenit în ultima vreme antropocentrice. Trebuie să ne
întoarcem către concepţia creştină, hristo- şi teocentrică care ne învaţă să facem ceea ce Dumnezeu ne
cere, fie că simţim sau nu nevoia de aceasta.
Cu siguranţă că deseori simţim nevoia să sărim peste programul de muncă. Poate astăzi n-aş vrea
să mă duc la serviciu. Dar dacă mă gândesc la lucrul acesta, chiar dacă simt în mod egoist sau pasiv că ar
trebui să chiulesc, n-o fac şi, în ultimă instanţă merg la serviciu, aceasta este datoria mea. Ce conduce, ce
controlează comportamentul meu în ultimă instanţă? Cum simt, sau ce gândesc? Nu simt întotedauna
nevoia să-l ascult pe Dumnezeu. Deseori simţămintele mele sunt fireşti, păcătoase. Totuşi, aminindu-ne
de Rom.7, ceea ce ştiu că este adevărat, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine, faptul că îi aparţin, că El
este Domnul vieţii mele, iată ce ar trebui să controleze viaţa mea, comportamentul meu. Nu ceea ce simt,
ci ceea ce ştiu că este adevărat, aceea trebuie să fac.
Consilierul nu poate depăşi această etapă, până ce pacientul nu se consacră în mod complet, să se
comporte în mod consecvent cu ceeea ce a devenit noua sa concepţie faţă de viaţă, indiferent cum se
simte. Schimbările majore pe care le adoptă vor determina tulburări, este o stare de criză, el nu se va simţi
confortabil, dar trebuie să acţioneze prin credinţă aşa cum îi cere Dumnezeu, oarecum prin credinţă.
Transformarea, această trecere de la starea firească la cea de persoană renăscută, presupune în
mod frecvent chinurile naşterii, ale facerii. În acest moment, mărturisirea păcatului pare să fie cea mai
potrivită. Nu numai comportamentul greşit, comportamentul manipulativ al unui soţ, păcate sexuale,
izbucnirile de mânie, comportamentul de compromis în afaceri, ar trebui să fie mărturisite, dar de
225
asemenea, şi emoţiile greşite, ranchiuna faţă de cineva, resentimentele, invidia, şi ca şi concepţiile greşite,
convingerea că Dumnezeu nu este adecvat pentru a împlini propriile nevoi, toate acestea trebuiesc
analizate şi mărturisite înaintea lui Dumnezeu împreună cu solicitarea unei schimbări radicale, autentice,
care poate fi realizată, în ultimă instanţă, în profunzime, doar cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu şi prin
harul Său.
Unei soţii i s-a cerut să facă o listă cu toate lucrurile pentru care nutrea resentimente faţă de soţul
său. Premisele sale greşite erau că are nevoie să fie iubită de soţ pentru ca să se simtă în siguranţă. De -a
lungul anilor, multe manifestări de insensibilitate, răceală şi slăbiciune i-au provocat resentimente. I s-a
sugerat să parcurgă lista, alegând în faţa lui Dumnezeu să accepte fiecare punct care îi genera înainte
resentimente, s-oprească acest val, aceste efluvii de resentimente, pentru ceea ce ar trebui să fie şi pentru
ceea ce n-ar trebui să fie soţul ei. A fost instruită să ajungă la cunoaşterea şi să mărturisească păcatul în
legătură cu resentimentele nutrite.
Când a realizat acest lucru, s-a consacrat faţă de convingerea că soţul ei nu trebuie să schimbe
nimic din comportamentul său pentru ca să se simtă cu adevărat semnificativă şi asigurată. Atunci când
s-a consacrat acestui comportament pe baza noilor premise, stadiul al 5-lea a fost completat. Acest stadiu
ar putea fi numit consacrarea asigurării.
6. Vom stabili ce va face pacientul în mod diferit acum, că gândirea, concepţia sa s-a schimbat.
Bărbatul care îşi schimba în mod frecvent locul de muncă, tocmai îşi părăsise locul de muncă actual
atunci când a venit la consiliere. Înarmat cu noua concepţie, cu noua gândire în legătură cu semnificanţa,
cu faptul că aceasta nu depinde de succesul profesional, ci mai degrabă de urmarea responsabilă a
călăuzirii lui Dumnezeu, el s-a consacrat lui Dumnezeu, chiar dacă acest lucru a însemnat în primă
instanţă o creştere a anxietăţii şi s-a hotărât să rămână la locul actual de muncă. A început să gândească în
mod diferit, dar s-a consacrat practicării adevărului, a acţionat în mod diferit, indiferent de simţămintele
pe care le resimţea, şi a reuşit în urma experimentării succesului să-şi depăşească anxietatea.
Înţelegerile dobândite în stadiul 3 şi 4 nu pot deveni în mod efectiv o parte a persoanei până când
aceasta nu începe să acţioneze pe baza lor. Creşterea creştină poate fi definită în mod tehnic, sau poate
chiar un pic mecanic, ca procesul prin care înţelegerea lăuntrică cu conştiinţa mentalităţii se infiltrează
prin capacitatea reflectivă mentală, în care presupunerile fundamentale sunt reţinute în mod profund.
Progresul rezultat de la atingerea sau evaluarea adevărului până la un profund acord cu acest adevăr,
depinde în ultimă instanţă de traducerea în experienţă practică în mod consecvent cu acest adevăr. Ioan
17,7: ‚Dacă cineva va trăi în conformitate cu acest adevăr, va ajunge să verifice acest adevăr în viaţa sa de
fiecare zi.’ Pavel subliniază ideea celor doi paşi progresivi prin care cineva poate să dobândească o
cunoştinţă a adevărului, atunci când îl îndeamnă pe Timotei să continue să persevereze în lucrurile pe care
le-a învăţat, pasul întâi, şi a devenit sigur de el, în pasul al doilea.
Învăţăm multe adevăruri despre cum să devenim profunzi, consecvenţi şi să ne convingem
experimental de aceste realităţi. Isus ne-a promis că va fi cunoscut în mod deplin, personal, în măsura în
care oricine cunoaşte învăţăturile Sale Îl şi ascultă. Ioan 14,21: ‚Dacă cineva cunoaşte poruncile Mele şi
le păstrează, acela Mă iubeşte. Şi în cele în care mă iubeşte, va fi iubit şi de Tatăl Meu, iar Eu şi Tatăl
Meu îl vom iubi şi vom locui împreună cu el, sau ne vom manifesta faţă de el.’ Ceea ce pare să afirme
adevărul inspirat este că, atunci când dobândim adevărul în mod conştient, cu segmentul conştient al
minţii noastre, în mod încăpăţânat, firesc, punem oarecum la îndoială acurateţea sa.
Dar atunci când acţionăm conform cu acesta, adică îl ascultăm, îl iubim, abia atunci prin relaţie cu
el ajungem la cunoaşterea devărului ca o realitate vitală, vibrantă, verificată în propria noastră viaţă şi
experienţă. Isus Hristos adevărul ni se va face cunoscut în mod personal şi într-o plinătate mereu
crescândă, pe măsură ce continuăm să ne comportăm în mod consecvent cu adevărul în care credem.
Practica adevărului ne duce la o dezvluire mai profundă şi mai largă a acestui adevăr, de la domeniul
abstracţiei şi presupunerilor mecanice, către domeniul convingerilor profunde şi ale certitudinii autentice.
Aşa cum spuneam, atunci când ne schimbăm premisele, presupunerile eronate cu premisele
autentice ale revelaţiei inspirate şi când, în funcţie de aceste premise ne schimbăm comportamentul, în
226
primă instanţă avem sentimentul unei transformări nesincere, mecanice, ipocrite, dar aceste simţăminte
sunt rezistenţe controlate de firea păcătoasă. Însă, în consecvenţă cu convingerile venite prin Duhul lui
Dumnezeu, prin harul Său, acţionăm absolut consecvent cu adevărul şi simţămintele noastre nu vor
întârzia să se adapteze şi să se armonizeze, astfel încât convingeri, concepţii, comportament şi simţăminte
vor fi aduse la acelaşi numitor armonios.
De fapt ordinea în care schimbarea apare de fiecare dată, este în primul rând o minte reînnoită,
faptele, apoi credinţa, convingerea, comportamentul conform cu ceea ce sugerează faptele reale, şi abia în
ultimă instanţă simţămintele. Faptele devin în mod experenţial şi subiectiv reale.
Este interesant să vedem cum psihologii seculari dezvoltă versiuni nespirituale ale acestui
principiu. Fastinger a descris pe larg disonanţa cognitivă. El sugerează că atunci când două tipuri de
cunoştinţe, convingeri sau evenimente sunt disonante sau în opoziţie una cu alta, atunci când una este
reîntărită, prin comportament consecvent va deveni mai puternică. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului
noi avem tendinţa de a crede mult mai profund acele premise sau presupuneri consecvente cu modul
nostru de comportament.
Mat. 6,33 ne învaţă că Dumnezeu ne va asigura toate trebuinţele noastre materiale, dacă căutăm
mai întâi neprihănirea Sa. Doi creştini pot să stabilească faptul că sunt de acord cu acest text inspirat.
Cinci ani mai târziu, cel care a acţionat în confirmitate cu afirmaţia biblică şi care s-a dedicat în mod
regulat şi generos lucrării lui Dumnezeu, are o convingere profundă asupra acurateţei acestei afirmaţii, în
timp ce celălalt care a făcut lucrul acesta doar din când în când şi cu mari rezerve, va pretinde în
continuare că nu este chiar aşa de convins de adevărul celor spuse de Scriptură. Vindecarea îndoielii este
realizată de ascultarea credincioasă.
6. Stadiul următor implică adoptarea, alinierea la comportamentele specifice, consecvente cu
adevărul însuşit în stadiile 3 şi 4. Dacă o soţie vrea ca soţul său să înceteze să mai bea pentru ca să se
simtă în siguranţă, nu-l va putea accepta niciodată în mod autentic atunci când continuă să bea. Dacă în
gama trebuinţelor sale fundamentale, nu are nevoie ca el să înceteze să bea, ci tot ceea ce îi este necesar
pentru propria sa siguranţă este Domnul şi ceea ce El îi oferă în propria sa existenţă, atunci va putea să-şi
accepte pe soţul şi atunci când bea, chiar dacă îşi va exprima dezamăgirea şi profunda sa dorinţă ca acesta
să se schimbe. Va continua să-şi exprime preocuparea în legătură cu obiceiul său de a bea, dar se va
comporta în acelaşi timp amabil şi într-o manieră în care îi transmite acceptarea.
Aşadar, am putea să intitulăm cel de-al şaselea stadiu ca fiind proiectarea şi îndeplinirea
comportamentului conform standardelor biblice.
7. Identificarea dispariţiei simţămintelor legate de concepţiile fireşti, omeneşti, ce ţin de natura
căzută în păcat şi prezenţa, instaurarea simţămintelor de natură spirituală. În stadiul iniţial, acestea pot fi
simţăminte dureroase. Dezvoltarea unui simţământ al împăcării, al completitudinii, al mulţumirii şi al
recunoştinţei, este o experienţă deosebit de încurajantă. Consilierul va trebui să sublinieze dovezile
lucrării Duhului Sfânt în viaţa pacientului şi să-l asigure că schimbările, ca şi satisfacţiile obţinute sunt
notabile. Mulţi creştini au ajuns să se simtă într-adevăr bine atunci când au devenit conştienţi că trăiesc în
Hristos şi că experimentează deja un sentiment de frustrare atunci când se îndepărtează de această
comuniune şi relaţie cu Hristos. Stadiul al 7-lea reflectă oarecum acest simţământ minunat al
îmbunătăţirii adaptării, care urmează etapei definite în Biblie ca înnoirii minţii din stadiul 4 şi consacrării
încrederii din stadiul 5 şi ascultării din stadiul 6. De aceea am putea să numim acest stadiu final
identificarea simţămintelor călăuzite de Spiritul Sfânt.

În diagramă, iată cele 7 stadii:

1. Identificarea simţămintelor negative 4. Identificarea simţămint. controlate de Duhul Sfânt

↓ ↑
2. Identificarea erorilor de comportament 5. Planificarea şi realizarea comportamentului biblic
227
 ↓ ↑
3. Identificarea erorilor de concepţie 6. Realizarea consacrării
↓ ↑
↓ 7. Clarificarea concepţiei biblice
↓ ↑
→ → → → → → → → ┘
Procesul psihoterapiei creştine în relaţie cu celelalte orientări
‘Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele’
Prov.20,5.
Esenţa terapiei constă în a ajuta pe cineva să-şi descopere profunzimile
propriei sale fiinţe şi să şi le exprime în simbolurile care au o semnificaţie vitală
pentru sine. Limbajul religios viu are această virtute de a extrage şi exprima
experienţele vitale cu care persoana se confruntă. Carroll Wise, Psihoterapia pastorală.110
Psihoterapia creştină este un proces de susţinere şi ajutorare de lungă durată care vine în sprijinul
schimbărilor fundamentale pe care doreşte să le facă consiliatul în propria sa personalitate prin
descoperirea şi prelucrarea simţămintelor ascunse, conflictelor intrapsihice şi reprimate, amintirilor din
viaţa timpurie.
Nu este neobişnuit ca în procesul consilierii creştine, consilierul să utilizeze metode
psihoterapeutice pentru a capacita pe consiliat să schimbe aspecte fundamentale ale personalităţii şi
comportamentului într-o manieră mai constructivă şi creativă.
Caracterul unic al psihoterapiei de orientare creştină constă în aceea că ea schimbă în primul rând
aspectele spirituale ale vieţii acestuia, valorile şi semnificaţiile, consacrările faţă de instanţe ultime, cu
caracter esenţial şi central, producând cele mai profunde transformări şi care pătrunde mai adânc decât
toate celelalte tipuri de psihoterapie.
Psihoterapia creştină este un proces de vindecare care caută să ajute oamenii să înlăture blocajele,
atât din interiorul lor înşişi, cât şi din cadrul relaţiilor lor. Ar trebui subliniat că profunzimea procesului
consilierii este o problemă de grad. Insight-uri semnificative şi schimbări pot apare la toate nivelele
consilierii. O înţelegere de sine nouă şi utilă poate să se realizeze şi pe parcursul unei crize, a aunei
consilieri de scurtă durată, dar în genere cu cât este mai lungă perioada, cu atât este mai profund
materialul care tinde să iasă la suprafaţă. Chiar metodele eficiente de abordare pe termen limitat a crizelor
pot produce rezultate benefice de lungă durată.
Aşa cum arată Carroll Wise, cuvântul psihoterapie are rădăcini profunde în tradiţia biblică. În
Noul Testament expresia psiche care uneori este tradusă cu suflet, iar alteori înseamnă persoana vie în
totalitatea, realitatea şi unitatea ei, nu este o dimensiune spirituală distinctă faţă de procesele şi aspectele
mentale sau biologice ale persoanei. Terapie vine din grecescul terapeo care în Noul Testament este
folosit cu sensul de a sluji şi de a vindeca. ‘Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi,
scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi’ Mat.10,8 şi Luca 10,9: ‘...să vindecaţi pe
bolnavii care vor fi acolo, şi să le ziceţi: „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’.
Psihoterapia creştină este unul din mijloacele pe care le presupune tradiţia noastră biblică,
moştenirea noastră în domeniul vindecării şi a transformărilor profunde, folosind insight-uri şi metodele
psihoterapeutice contemporane. Psihoterapia creştină este solicitantă atât în materie de timp cât şi energie
afectivă, emoţională. De asemenea, ea solicită mult toate capacităţile consilierului, dar este şi profund
gratificantă prin rezultatele obţinute atunci când este făcută secundum artem, prin investirea în
profunzimea procesului de consiliere până la psihoterapie. Consilierul însă, trebuie să fie avizat că va
consuma mult mai mult timp decât într-o consiliere propriu-zisă.
Cinci izvoare ale psihoterapiilor contemporane
Cei mai creativi şi eficienţi psihoterapeuţi, fie ei de orientare creştină sau seculară, au tendinţa de
a dezvolta o metodă integrativă eclectică de psihoterapie care utilizează înţelegeri şi metode într-o
varietate de abordări terapeutice. În ultimele decade marile şcoli psihoterapeutice s-au divizat în mare
228
măsură, apărând nenumărate alternative terapeutice, astfel încât in extremis, s-ar putea spune că există
atâtea tipuri psihoterapeutice câţi psihoterapeuţi sunt. Totuşi, o încercare de sistematizare a direcţiilor
principale este utilă.111
1. Terapii psihanalitice şi psihodinamice, orientate spre interior, spre înţelegerea de sine
tradiţională, spre insight; mai sunt numite şi abisale sau de profunzime. Această direcţie provine din
activitatea de pionierat în domeniul psihanalizei, generată de Sigmund Freud care a pus bazele şi a
dezvoltat psihanaliza în mod genial. Asociat lui Freud, există şi aşa-numiţii ego-analişti sau analişti ai
eului care, chiar dacă nu se suprapun pe psihanaliza clasică a lui Freud, au acceaşi atitudine terapeutică cu
perspectivă uşor modificată, aşa cum sunt Alfred Adler, Otto Rank, Erich Fromm, Karen Horney, Harry
Stack Sullivan şi Carl Rogers.
2. Terapii comportamentaliste, active în criză. Acest grupaj de terapii se aseamănă prin
presupunerea împărtăşită că un proces de învăţare mal-adaptativă este rădăcina problemelor de viaţă şi
comportament sau cognitive şi că prin aceleaşi metode poate fi realizată o schimbare rezonabilă. Diferit
de terapiile psihanalitice sau psihodinamice, terapiile comportamentale consideră că simptomele
dureroase care motivează oamenii să caute ajutor, sunt problemele reale care trebuiesc tratate mai degrabă
decât manifestările din profunzime ale cauzelor ascunse.
Scopul acestor terapii este să schimbe comportamentul de suprafaţă mal-adaptativ, sau în cazul
terapiilor cognitive, comportamentul ascuns, gânduri, simţăminte, credinţe, fantezii. Acest curent include
abordări comportamentaliste (behavioriste) variate, fie individuale aşa cum sunt cele reprezentate cândva
de Joseph Wolpe, Skiner, terapii maritale comportamentale, David Knox, terapii cognitive – Albert Ellis,
cu Rational Emotive Therapy, Aaron Beck, cu Cognitive Therapy şi Reality Therapy a lui William
Glasser, consiliere în situaţii de criză, terapii sexuale, ale căror cercetări iniţiate de William Master şi
Virginia Johnson au rămas clasice.
3. Terapii umanistice. Acest curent include o varietate de terapii non-analitice, a căror obiectiv
explicit este acela de a ajuta oamenii să-şi realizeze potenţialul deplin, şi acestea sunt de obicei analiza
tranzacţională şi terapia de tip gestalt. Ca şi terapia corporală reineriană, terapiile aparţinând acestui
curent au îmbogăţit în mod deosebit câmpul terapeuţilor creştini, aducând numeroase metodologii de
consiliere în ultimii cincisprezece ani şi în mod sigur vor continua să facă lucrul acesta şi în viitor.
4. Terapii relaţionale sistemice şi radicale. Acest curent include acele terapii care ajută la
dezgheţarea şi utilizarea sistemelor sociale mai restrânse sau mai largi, astfel încât membrii lor să poată să
trăiască cu o conştienţă mai liberă în mod mai constructiv. Printre aceste abordări variatele terapii de
grup, inclusiv grupurile de consiliere de creştere şi dezvoltare, de autoajutorare maritale, familiale, ca şi
terapiile de tip radical, cum sunt terapiile de tip feminist.
Acest curent consideră că abordarea procesului terapeutic trebuie să se adreseze atât individului,
cât şi relaţiilor sale, care deseori produc răniri şi sunt noi trepte, abordând rădăcinile sociale ale
problemelor, cum sunt sexismul şi alte criterii de discriminare, nedreptate economică, rasismul şi
opresiunea de clasă. Abordările sistemice, inclusiv cele organizaţionale, ajută la schimbarea structurilor
vetuste şi opresive şi la crearea unui climat interpersonal funcţional. Consideră că întotdeauna o problemă
are rădăcini în sistemul interrelaţional şi că întregul sistem este modificat atât de procesul patologic cât şi
de cel terapeutic.
5. Terapii de creştere spirituală. Acest curent include variate terapii a căror viziune terapeutică
spirituală şi de dezvoltare priveşte completitudinea spirituală ca miezul tuturor proceselor de vindecare şi
creştere. Abordarea lui Karl Jung, terapia existenţialistă, psihosinteza, psihoterapia pastorală şi unele
curente mai recente de terapie a unificării şi psihoterapie transpersonală, fac parte din acest curent.
Aceste terapii oferă multe resurse relevante pentru activitatea spirituală şi consilierea creştină,
reprezentând în acelaşi timp riscul unui derapaj spiritualist.
Obiectivele psihoterapiei creştine
Modalitatea în care obiectivele terapeutice sunt conceptualizate dobândesc variate forme, după maniera
de abordare. Terapiile de tip insight caută să producă modificări intrapsihice şi să capaciteze persoanele să
229
funcţioneze deplin, după expresia lui Rogers. Iată câteva direcţii de schimbare, aşa cum sunt văzute de
către aceste terapii. Persoanele sunt ajutate să-şi modifice personalitatea şi structurile psihice, să se
restructureze în următoarele direcţii:112
1. Conştienţă de sine, capacitatea de a se asculta pe ei înşişi, propriile simţăminte şi experienţe.
2. Insight-ul. Profunda înţelegere a propriilor simţăminte şi relaţii, eliberarea lor de dominaţia
experienţelor trecute în prezent,
3. Acordarea permisiunii terapeutului să se ocupe de aceste probleme şi de persoane ca atare ca
unii persoane specializate, de valoare, având competenţa şi capacităţile necesare care-i poate ajuta să se
perceapă pe ei înşişi în această manieră.
4. Abandonarea faţadelor sau măştilor protectoare care îi împiedică să-şi dezvăluie în mod
autentic originalitatea şi umanitatea proprie, ca şi să experimenteze relaţii reciproce complete, depline.
5. Autonomie, autodirecţionare şi conducere, alegându-şi propriile obiective, încrezându-se în
propria persoană, cu dimensiunile sale biologice, psihice, sociale, culturale şi moral-spirituale aşa cum au
fost create de Dumnezeu, cu propriile conştiinţe, trebuinţe şi valori,
6. O creştere a acceptării de sine şi capacitatea de a-i accepta pe alţii mai deplin,
7. Capacitatea de a se exprima pe sine într-o manieră cât mai reală,
8. Schimbări constructive ale comportamentului, constând în a deveni mai conştient, mai
congruent, mai autentic şi mai plin de viaţă. Pentru ca aceste schimbări să aibă loc în interiorul
persoanelor, terapiile interpersonale adaugă aceste schimbări în domeniul relaţiilor.
9. Îmbogăţirea şi întărirea procesului de satisfacere a trebuinţelor fundamentale rezonabile şi
soluţionarea conflictelor ca şi amendarea stilului de comunicare între persoane,
10. Capacitarea persoanelor pentru a stabili intimitate creativă şi interdependenţă, fără ca să-şi
piardă identitatea şi autonomia în relaţii pline de grijă în care creşterea este reciprocă, iar libertatea
interioară este stimulată.
După o psihoterapie creştină extensivă, o femeie spunea: „Mă simt în sfârşit completă. Pentru
prima dată în viaţa mea am acces la manifestarea deplină a propriilor simţăminte. Având acest acces, eu
ştiu ce pot să fac cu aceste simţăminte. Înainte nu aveam de ales.” Ea a experimentat eliberarea de
constrângerile experienţelor demodate, învechite, anterioare, de simţămintele şi relaţiile vieţii prezente
sau trecute. Capacitatea ei de creştere şi dezvoltare a dobândit noi alternative, iar viaţa interioară şi
relaţiile ei s-au îmbogăţit, spontaneitatea a devenit caracteristica proeminentă a simţămintelor şi
comportamentului său. Ea a dobândit un simţământ puternic al identităţii sale unice, şi un simţământ
progresiv de vitalitate.
Abraham Maslow declară: „Oamenii capabili de self-actualizare au o capacitate miraculoasă de a
aprecia iarăşi şi iarăşi, de a fi receptivi, de a rămâne uimiţi şi miraţi în faţa miracolului vieţii, de a se
bucura de bunurile fundamentale ale vieţii şi existenţei, de a se bucura de fiecare moment trăit aici şi
acum, de a-şi însuşi şi de a trăi în mod autentic bucuriile simple ale vieţii, ale existenţei, şi de a relaţiona
în mod sincer, onest şi autentic cu ceilalţi semeni ai lor.”113
O persoană este viabilă, vie sub aspect psihologic şi spiritual în măsura în conştientă şi în care
intră în relaţii cu multiplele sale faţete ale personalităţii şi ale vieţii lăuntrice şi de asemenea cu ceilalţi
semeni, cu natura şi cu Dumnezeu. Conştienţa de sine este calea prin care se dobândeşte o vitalitate şi o
viabilitate mai mare. Pe această cale orice persoană depăşeşte cunoaşterea simplă, ajungând la a fi şi la a
accepta propriul său eu autentic.
Obiectivul distinctiv şi ultim al oricărei psihoterapii de orientare creştină este acela de a atinge o
relaţie mai deschisă, mai iubitoare şi mai strânsă cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Augustin nota: “O,
Doamne, ajută-mă să mă cunosc pe mine însumi, pentru ca în felul acesta să mă ajuţi să te cunosc pe
Tine!” Psihoterapia creştină are obiective în domeniul vindecării, înstrăinării profunde lăuntrice cât şi
interpersonale, şi cultivarea potenţialităţilor de dezvoltare în toate cele şase dimensiuni ale
completitudinii umane (Clinebell).

230
 Ea caută să ajute pe oameni să se dezvolte până la statura plinătăţii lui Isus Hristos, atât de deplin
descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Vitalitatea sa, afirmarea de sine, libertatea lăuntrică şi dragostea
profundă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni devine în mod minunat contagioasă, capacitându-i pe cei cu
care intră în relaţie să devină mai întregi.
Psihoterapia creştină eficientă reduce conflictele interioare şi eliberează energiile sufleteşti pentru
a fi utilizate în mod constructiv în procesul vieţii autentice. Ea îl face pe om mai sensibil atât la dinamica
vieţii lăuntrice intrapsihice, cât şi faţă de relaţiile sale. Psihoterapia creştină poate ajuta oamenii să devină
mai conştienţi de aspiraţiile lor profunde, să aibă relaţii mai semnificative cu propriile lor profunzimi, cu
alţi oameni şi cu Dumnezeu.
De importanţă egală este că îi ajută să dezvolte abilităţi pentru a intra în relaţie într-o manieră care
produce dezvoltare reciprocă. Psihoterapia creştină poate elibera fiinţele umane, ajutându-i să înveţe cum
să trăiască mai deplin, să relaţioneze mai constructiv şi să facă faţă problemelor inevitabile şi pierderilor
într-o manieră mai creativă. Ea îi poate împuternici să iniţieze schimbările necesare în propriile lor vieţi şi
în colectivităţile de care aparţin.
Iată câteva aspecte prin care analiza tranzacţională este importantă pentru consilierea creştină.114
1. Procură modalităţi proaspete de înţelegere a dinamicii şi relaţiei şi comport. individual ca şi a
relaţiilor interpersonale dintre soţ şi soţie, părinte şi copil, pastor şi membru al Bisericii, consilier şi
consiliat.
2. Foloseşte termeni netehnici, la un nivel simplu, care poate fi înţeles de către consiliat, şi nu are
un caracter ameninţător, ca jaloanele psihoterapeutice de altă natură. Ea are un caracter optimist,
mobilizator, şi este uşor de înţeles, astfel încât mobilizează pe cei mai mulţi oameni.
3. Procură mijloace rapide de întrerupere a unor interacţiuni inadecvate de tip părinte-copil.
Conceptele sale eficiente sunt uşor de înţeles şi aplicat.
4. Procură instrumente prin care adultul din consiliat poate să coopereze cu adultul din consilier
pe parcursul intervalului dintre sesiuni.
5. Încurajează efortul conştient de a deveni mai vigilent faţă de starea eului şi de jocurile
psihologice practicate. Acest efort tinde să întărească adultul din noi prin exerciţiu.
6. Procură o modalitate de a descoperi în ce măsură experienţele vieţii timpurii continuă să ne
influenţeze relaţiile curente.
7. Se integrează în mod flexibil cu alte terapii, ca de pildă cele de sorginte gestaltistă.
Alte şcoli psihoterapeutice utile. Gestaltterapia imaginată şi pusă la punct de Frederick Perls este
una dintre cele mai inovative terapii contemporane. Filosofia ei fundamentală este nonanalitică, holistică,
existenţialistă şi centrată pe creştere. Ea este utilă în mod deosebit în susţinerea, suportul persoanelor de
a-şi creşte propria conştiinţă, de a-şi aprofunda relaţiile cu ei înşişi şi cu ceilalţi semeni ai lor,
afirmându-şi propria identitate şi pretinzând drepturile, efectanţa şi puterea ca personalităţi distincte.
În gestaltterapie creşterea este înţeleasă ca provenind din doi poli interdependenţi: creşterea
conştienţei şi contactului cu integralitatea cerebralităţii şi organismului propriu, ca şi creşterea conştienţei
şi contactului cu alţi oameni şi cu lumea înconjurătoare. Creşterea acestei conştienţe este în acelaşi timp
mijlocul şi obiectivul dezvoltării.
Multe insight-uri provenind din gestaltterapie pot fi utilizate de persoane pentru a-i ajuta să-şi
îndepărteze blocajele de dezvoltare şi să-şi tranforme aptitudini suportive în dezvoltare printr-o experienţă
religioasă.
Psihosinteza dezvoltată de psihiatrul italian Roberto Asagioli este de asemenea, o valoroasă
resursă de înţelegere şi o metodă pentru psihoterapia creştină. Atunci când Asagioli a încercat să traseze o
distincţie între psihanaliză şi abordarea sa, el a folosit următoarea metaforă: într-una din scrisorile sale
Freud spunea: “Eu sunt interesat numai în fundamentul, în subsolul sau pivniţa edificiului uman. Noi
încercăm să edificăm unul elevator care să permită persoanei să-şi acceseze fiecare nivel al propriei sale
personalităţi.

231
 În ultimă instanţă, să fii preocupat numai de pivniţă şi subsol este ceva foarte limitat. Noi dorim
să ne deschidem, să ne înălţăm până la nivelul teraselor clădirii, acolo unde te poţi expune la soare sau de
unde poţi privi stelele. Preocuparea noastră este sinteza tuturor zonelor personalităţii.” Aceasta înseamnă
că psihosinteza este holistică, globală şi inclusivă.
Ea insistă asupra importanţei, semnificaţiilor, insistă asupra celor mai înalte valori, pledează
pentru o viaţă spirituală, în aceeaşi măsură ca asupra trebuinţelor biologice sau sociale. Psihosinteza vede
dezvoltarea din perspoectiva a trei nivele de creştere. Primul este nivelul sintezei personale care ajută la
sinteza variatelor zone ale subpersonalităţii aflate în conflict, conflictul din jurul conştientului sinelui sau
eului. Al doilea nivel este numit cel al sintezei spirituale care ajută la integrarea întregii persoane în jurul
unui eu mai cuprinzător, ajutând omul în privinţa capacităţilor aşa-numite supraconştiente sau
moral-spirituale, ceea ce priveşte pe om, potenţialităţile sale privind semnificaţii, valori, dragoste,
altruism, ştiinţă, estetică şi creativitate spirituală. Şi în fine, al treilea nivel este cel al sintezei
transpersonale, care ajută omul să intre într-o relaţie de comuniune armonioasă cu semenii săi, cu
întreaga familie umană şi mai ales cu Creatorul, cu Dumnezeul său personal care îl susţine şi poate să-l
salveze.
În timp ce consilierea creştină face eforturi să găsească tot ceea ce este pozitiv în diferitele şcoli
psihoterapeutice seculare, având grijă să se delimiteze de tendinţele materialiste sau de cele spiritualiste
sau panteiste, ea are propriile resurse terapeutice care se bazează pe cultura , cadrul şi tradiţia
ideo-creştină aşa cum se găseşte în Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, utilizând metaforele,
istorisirile şi imaginile biblice ca şi alte resurse religioase, facilitând integralitatea centrată pe Duhul Sfânt
al lui Dumenzeu.
Această bogăţie de resurse cuprinde totalitatea experienţelor şi aspiraţiilor fiinţelor umane în
armonizare şi dezvoltare spirituală. Pentru a utiliza în mod practic aceste resurse, putem începe cu o
întrebare simplă care deschide consiliatului posibilitatea de a pătrunde prin intermediul valorilor spirituale
în propriul psihic, şi anume imaginea, povestirea sau parabola ta favorită din Biblie, sau evenimentul,
aspectul care îţi este cel mai neplăcut. Răspunzând la această întrebare, consiliatul începe să-şi dezvăluie
propriul sistem de valori, atitudinile, blocajele, situaţiile conflictuale.
Reflectând asupra caracterului unic al consilierii creştine, John Patton declara: “ O parte
importantă a chemării consilierului creştin este să reamintească consiliatului şi comunităţii, să atragă
atenţia şi să pună în valoare dimensiunile religioase ale vieţii, care înseamnă mai mult decât sănătate sau
alinare a unor simptome. Scopul consilierii creştine nu este niciodată doar optimizarea unor funcţii
afectate de boală sau suferinţă, ci funcţionarea în vederea unui scop mai înalt, în vederea consacrării şi a
dobândirii unui sens şi semnificaţii îmbogăţite a vieţii şi existenţei. Consilierul creştin nu este doar un
practician de sănătate, în situaţia în care ajung să înţeleagă sănătatea la dimensiunile sale holiste
integratoare. El are rod în stabilirea unei identităţi complete ca şi a unei funcţionări complete a persoanei,
a fiinţei umane, care rezultă din această înţelegere spirituală. Consilierul creştin oferă o mărturie unică în
favoarea semnificaţiei creştine şi a consacrărilor faţă de relevanţa activităţii de vindecare biologică,
psihică şi spirituală.”115
În 1913 atunci când reacţiile negative la descoperirile lui Freud atinseseră apogeul, Henri Bergson
scria: “Să explorezi cele mai sacre profunzimi ale inconştientului poate să devină principala sarcină a
psihologiei în secolul care tocmai a început. Nu există nici o îndoială că descoperiri uimitoare aşteaptă în
acest domeniu la fel de importante ca şi descoperirile în domeniul ştiinţelor naturale din secolul
precedent, al XIX-lea.”
Este un privilegiu pentru Biserică, pentru oamenii aflaţi în suferinţă şi pentru progresul artei
psihoterapeutice ca unii slujitori s-obţină, să atingă pregătirea şi performanţa în acest domeniu permiţând
astfel ca să participe la astfel de descoperiri. Un pastor elveţian foarte implicat în lucrarea lui Dumnezeu
faţă de semeni, pe nume Oskar Pfister scria, protestând asupra păcatului omisiuniii faţă de psihologie în
teologia de astăzi. În 1909 el a început să corespondeze cu Freud şi la scurtă vreme după aceea a început
să-şi exprime punctele sale de vedere protestante în legătură cu psihanaliza şi psihoterapia. El a dezvoltat
232
o relaţie de prietenie cu Freud, care l-a ajutat pe marele psihanalist să înţeleagă mai bine anumite aspecte
ale spiritualităţii cu care el toată viaţa a avut dificultăţi.
Scriind despre acest pastor Freud declara: “Acest om minunat care a venit să mă vadă într-o zi, un
adevărat slujitor al lui Dumnezeu, un om care m-a ajutat să depăşesc dificultăţile credinţei, el care îşi
înţelege menirea spirituală de a întâmpina şi a alina trebuinţele fiecăruia pe care îl slujeşte. Prin atitudinea
ta tu ai ai reuşit să mă sprijini, să mă ajuţi şi să-mi faci bine chiar şi mie”. Chiar dacă prietenia şi relaţia
dintre cei doi a continuat de-a lungul întregii lui vieţi, Oskar Pfister nu s-a grăbit să accepte toate ideile lui
Freud.
După ce Freud a scris Viitorul unei iluzii, în care se exprimă caustic la adresa religiei, aşa cum o
înţelegea el, Oscar Fister îi scrie: “Rămâne astfel între noi o mare diferenţă. Eu practic analiza în
interiorul unui plan al vieţii pe care dumneata îl vezi în mod indulgent ca o servitute a chemării mele, în
timp ce eu privesc această filosofie de viaţă nu numai ca un ajutor puternic terapeutic în cazul celor mai
mulţi oameni, dar de asemenea, ca o consecinţă logică a filosofiei de dincolo de naturalism şi pozitivism
şi fundamentată pe igiena morală şi socială şi este în acord cu natura umanităţii şi lumii”.116
Psihoterapeuţii creştini pot să facă şi în zilele noastre ceea ce a realizat Fister atât de bine în
circumstanţe extrem de dificile, anume să reunească cele trei izvoare ale vindecării, resursele verificate în
timp ale moştenirii noastre religioase, înţelegerea iluminată a psihologiilor de profunzime analitice,
dinamice sau cum au mai fost numite abisale, şi din disciplinele psihoterapeutice de ultimă generaţie
deosebit de eficiente şi competente, pătrunzând din ce în ce mai adânc în infrastructura psihică umană şi
în cea relaţională.
Psihoterapeutul creştin, consilierul creştin, se află în situaţia de a ajuta la dezvoltarea unei sinteze
creative între aceste resurse şi izvoare terapeutice, punând jaloanele unei noi abordări terapeutice care
facilitează comuniunea cu Dumnezeu şi părtăşia prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Datorită profunzimii
şi a bogăţiei moştenirilor spirituale, consilierii creştini pot deveni nişte vindecători autentici deosebit de
eficienţi şi capabili să realizeze o armonie şi dezvoltare moral-spirituală a consiliaţilor lor.
Dezvoltarea deplină a acestor daruri spirituale preţioase prin specializare în consiliere şi terapie
este una din provocările cele mai entuziasmante din ultima perioadă şi din viitorul apropiat.

233
 8. Psihoterapeutul
Dacă practicienii posedă înalte şi largi cunoştinţe teoretice şi practice, totuşi sunt lipsiţi de
calităţile umane privind compasiunea, grija, credinţă temeinică, onestitate, autenticitate şi sensibilitate, ei
rămân doar tehnicieni. Ori tehnicienii nu pot să realizeze schimbări şi un proces autentic de vindecare în
viaţa clienţilor lor. Pare esenţial ca în procesul terapeutic, consilierul şi consiliatul să-şi exploreze
propriile valori, atitudini şi convingeri în profunzime, astfel că lucrând, ei să-şi crească propria conştiinţă.
Procesul psihoterapeutic este văzut de Corey ca un angajament între două persoane implicate în
procesul schimbării pe care-l presupune aventura terapeutică. Poate că cea mai importantă şi
semnificativă caracteristică a unui terapeut eficient este calitatea prezenţei.117 Terapeutul trebuie să
rămână binevoitor şi deschis propriei creşteri şi lupte, frământări din viaţa lor, dacă doresc ca şi clienţii să
creadă în ei şi în procesul terapeutic. Dacă în calitate de consilieri noi sperăm să promovăm creşterea şi
schimbarea în consiliaţii noştri, atunci noi trebuie să fim binevoitori să promovăm creşterea în propria
noastră viaţă.
Cea mai puternică sursă de a ne influenţa pacienţii este direcţia pozitivă din exemplul nostru de
viaţă, respectiv cine suntem şi cum ne luptăm să ne realizăm propriul potenţial. În calitate de terapeuţi,
noi slujim ca modele pentru pacienţii noştri. Dacă modelăm un comportament incongruent, o activitate cu
risc scăzut şi înşelăm, rămânând ascunşi şi vagi, ne putem aştepta ca şi clienţii noştri să imite această
atitudine şi comportament. Dacă vom modela autenticitate prin angajare într-o autodezvăluire potrivită, şi
clienţii vor avea tendinţa de a fi oneşti cu noi în relaţia terapeutică.
Clienţii pot să devină mai mult sau mai puţin din tot ceea ce ei pot deveni. Prezenţa vie şi
echilibrul psihologic al consilierului este caracteristica fundamentală care determină rezultatul în
consiliere.
Caracteristicile terapeutice personale ale consilierului
1. Consilierul eficient are o identitate.118 Ei ştiu cine sunt, ce sunt capabili să devină, ce doresc
de la viaţă şi ce este esenţial. Deşi au un simţământ clar al priorităţilor personale, sunt gata să-şi
reexamineze valorile şi ţelurile. Ei nu reprezintă doar reflexia a ceea ce alţii aşteaptă sau doresc de la ei,
ci se luptă să trăiască după propriile lor standarde interioare ale conştiinţei lor.
2. Respectă şi apreciază, au un respect şi apreciere faţă de ei înşişi, pot s-ofere ajutor şi dragoste
care provine din simţământul propriei valori şi tării. Sunt capabili să ceară şi să primească din partea
altora şi nu se izolează faţă de alţii într-o falsă demonstraţie de tărie.
3. Sunt capabili să recunoască şi să accepte propria lor putere. Se simt adecvaţi cu alţii şi
permit altora să se simtă puternici faţă de ei. Ei nu fac eforturi de a-i diminua pe ceilalţi pentru a simţi un
simţământ relativ de putere. Ei îşi folosesc puterea şi exemplifică, modelează utilizarea ei sănătoasă în
favoarea clienţilor dar evită să abuzeze de aceasta.
4. Sunt deschişi faţă de schimbare. În loc să se mulţumească cu puţin, ei se extind şi devin mai
mult. Ei manifestă bunăvoinţa şi curajul de a-şi abandona siguranţa celor cunoscute dacă nu sunt
satisfăcuţi cu ceea ce au dobândit.
5. Îşi dezvoltă conştienţa de sine şi a celorlalţi. Realizează că dacă au o conştienţă limitată, au în
acelaşi timp şi o libertate limitată. În schimb, în loc să investească energie în comportament defensiv
desemnat să le blocheze experienţele, ei se concentrează asupra sarcinilor real orientate sau orientate spre
realitate.
6. Sunt binevoitori şi capabili să tolereze ambiguitatea. Mulţi dintre noi au o slabă
disponibilitate de a face faţă lipsei de claritate. Din cauză că creşterea depinde de abandonarea a ceea ce
este familiar şi intrarea într-un teritoriu necunoscut, oamenii dedicaţi pentru dezvoltare personală sunt
binevoitori să accepte un oarecare grad de ambiguitate în viaţa lor. Deşi îşi edifică o personalitate
puternică, deşi dezvoltă mai multă încredere în sine, ceea ce reprezintă încredere în procesele lor intuitive
şi judecăţile lor, au bunăvoinţa de a experimenta un nou comportament. În acest proces descoperă că sunt
vrednici de încredere şi valoroşi.

234
 7. Îşi dezvoltă un stil personal de consiliere şi psihoterapie. Aceasta este expresia concepţiei şi
filosofiei lor asupra vieţii şi este rezultatul propriei experienţe. Deşi pot să împrumute în mod absolut
liber idei şi tehnici de la mulţi alţi terapeuţi, nu fac lucrul acesta mecanic, imitând doar stilul altora, ci o
fac într-o manieră personală.
8. Pot experimenta şi cunoaşte lumea clientului, totuşi empatia lor este nonposesivă. Sunt
conştienţi de propriile lupte şi dureri şi au un cadru de referinţă pentru identificarea cu celălalt în timp ce
nu-şi pierd propria identitate şi nici nu se supraidentifică cu ceilalţi.
9. Se simt vii, iar alegerile lor sunt orientate către viaţă şi existenţă. Ei sunt dedicaţi unui mod
de a trăi deplin şi îmbelşugat conform Ioan 10,10, mai degrabă decât să-şi limiteze propria experienţă. Nu
permit evenimentelor să-i modeleze, ci păstrează controlul asupra lor şi îşi iau viaţa în propriile mâini.
10. Sunt autentici, sinceri şi oneşti. Nu pretind că sunt ceea ce nu sunt, dar încearcă tot timpul să
fie ceea ce gândesc şi simt. Sunt binevoitori să se dezvăluie în mod adecvat faţă de persoane
semnificative şi selectate. Nu se baricadează în spatele măştilor, defenselor, rolurilor sterile şi faţadelor.
11. Au simţul umorului. Sunt capabili să vadă evenimentele vieţii în perspectivă. Ei nu uită să
râdă, în special de propriile slăbiciuni şi contradicţii. Simţământul umorului îi capacitează să-şi pună
problemele şi imperfecţiunile într-o perspectivă adecvată.
12. Fac greşeli şi sunt binevoitori să le admită. Deşi nu sunt supraîmpovăraţi şi copleşiţi de
vinovăţie, ei ştiu cum ar trebui să acţioneze şi învaţă din greşeli. Nu trec cu vederea propriile erori, dar nu
se simt copleşiţi şi nu le ruminează la nesfârşit.
13. Trăiesc în prezent, în genere. Ei nu rămân blocaţi în capcanele şi sechelele trecutului, dar
nici nu trăiesc într-un viitor iluzoriu. Sunt capabili să experimenteze acum şi aici prezentul cu ceilalţi. Pot
să fie împreună cu semenii lor, atât la bucurie cât şi la necaz şi sunt deschişi faţă de propriile experienţe
emoţionale.
14. Apreciază influenţa culturii. Sunt conştienţi de modalităţile în care propria cultură îi
afectează şi au respect faţă de diversitatea de valori pe care o manifestă celelalte culturi. Sunt sensibili
faţă de unicitatea şi specificitatea care face diferenţele dintre clase, rase şi genuri.
15. Sunt capabili să se reinventeze continuu. Ei pot să-şi revitalizeze şi să-şi recreeze relaţiile
semnificative. Iau decizii în legătură cu modalităţile de schimbare pe care trebuie să le adopte şi depun
eforturi pentru a deveni persoanele care îşi doresc.
16. Fac alegeri care le modelează viaţa. Ei sunt conştienţi de deciziile precedente, timpurii pe
care le-au luat în legătură cu ei înşişi, cu ceilalţi şi cu lumea. Nu sunt victime ale acestei hotărâri, sunt
gata să şi le revizuiască dacă este necesar. Datorită faptului că ei traversează un proces continuu de
autoevaluare, nu se limitează la autodefiniţii definitive.
17. Au un interes sincer în bunăstarea şi binele celorlalţi. Această preocupare este bazată pe
respect, grijă, încredere şi o valorizare reală a acestora. Ea implică că sunt binevoitori să-i provoace pe
oameni persoane semnificative din viaţa lor şi în acelaşi timp să rămână deschişi pentru creştere.
18. Sunt profund implicaţi în profesiunea lor şi extrag semnificaţii din ea. Ei pot accepta
rezultatele şi răsplata care provine din profesia, din activitatea lor şi pot admite propriile trebuinţe
personale, pot să se simtă gratificaţi prin ele. Totuşi, ei nu sunt sclavi ai propriilor activităţi şi nu depind
de muncă în mod exclusiv pentru a trăi o viaţă împlinită. Ei au şi alte interese care le dau un simţământ al
scopului şi împlinirii.
19. Sunt capabili să menţină graniţe sănătoase. Deşi se luptă să trăiască pe deplin în prezent
pentru pacienţii şi clienţi lor, ei nu-şi duc problemele acestora în timpul liber şi de relaxare. Ştiu cum să
spună nu, ceea ce le permite să păstreze o viaţă echilibrată. Sunt vigilenţi şi sesizează imediat semnele de
epuizare şi îşi păstrează un bun echilibru şi grijă faţă de ei înşişi. Eficienţa unui terapeut nu implică
epuizare în favoarea altora. Aceasta ar zădărnici propria eficienţă.
Cu siguranţă că acest portret al caracteristicilor unui terapeut pare monumental şi nerealist. Vom
ajunge noi să îndeplinim toate aceste condiţii? Cu siguranţă, nu pe toate. Dar putem să ne înscriem într-un
proces continuu care tinde către acest ideal.
235
 Supervizarea
Procesul de supervizare nu trebuie văzut ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru optimizarea
calităţilor şi performanţelor terapeutice. Supervizarea poate fi un mijloc, o ocazie pentru explorare de sine
şi poate fi instrumentală în procesul de instruire a terapeutului pentru a-şi evalua propriile motivaţii şi
scopuri profesionale. Examinându-ne valorile, trebuinţele, atitudinile şi experienţele, noi putem să
devenim conştienţi de ceea ce obţinem prin ajutorarea celorlalţi.
Este important de ce dorim să intervenim în viaţa altora, astfel încât să evităm prăbuşirea şi
capcana dăruirii continue de sine cu rezultatul unei satisfacţii precare din eforturile noastre. De obicei
începătorii, studenţii au un sentiment profund de neajutorare şi de inadecvare faţă de această chemare,
faţă de această profesiune complexă, dar nu trebuie să hotărască în mod pripit în legătură cu asta. Pe
măsură ce cunoştinţele şi experienţa, practica şi abilităţile li se dezvoltă, vor descoperi noi resurse în
înţelegerea şi capacitatea de a-i sluji pe oameni.
Calitatea de terapeut ne forţează să ne confruntăm cu blocajele neexplorate din existenţa noastră
privind singurătatea, puterea, moartea, sexualitatea, părinţii şi aşa mai departe. Aceasta nu înseamnă
neapărat că trebuie să fim liberi de orice conflict şi de orice problemă pentru a putea consilia pe ceilalţi.
Dar trebuie să devenim conştienţi de toate aceste conflicte şi cum ne afectează calitatea de terapeut. Dacă
de pildă suntem afectaţi şi nu am rezolvat problemele legate de mânie sau de vinovăţie în noi înşine,
există şansa ca atunci când avem de-a face cu astfel de simţăminte în viaţa pacienţilor, clienţilor noştri,
vom încerca să le diluăm, vom face contratransfer şi anxietatea noastră va creşte sau vom încerca s-
obţinem alinare pe seama clientului.119
Cum am putea noi să încurajăm pe clienţi să-şi exprime aceste simţăminte când noi înşine
intenţionăm să le negăm şi să le ascundem faţă de noi şi faţă de ceilalţi? Dacă noi înşine nu ne-am
rezolvat propriile anxietăţi, depresii, fobii, compulsiuni, acestea tind să ne copleşească în procesul
terapeutic sau ne limitează eficienţa. Trebuie să le acceptăm, ele trebuie explorate în profunzime şi aduse
la suprafaţă. Este un proces dureros, dar care trebuie acceptat cu seninătate, conştienţă şi trebuie rezolvat.
Desigur, ne-am dori să fim nişte terapeuţi eficienţi şi rezultatele să fie rapide şi spectaculoase, dar
lucrul acesta nu se întâmplă în mod frecvent. Deseori, descoperirea defenselor, blocajelor şi îndepărtarea
acestora este un proces dureros. Clientul, pacientul poate să nu se simtă mai bine. Ci, dimpotrivă, să fie
mai onest, mai autentic şi mai deschis faţă de propriile slăbiciuni, vulnerabilităţi şi dificultăţi cu care se
confruntă în viaţă. Dorinţa de eficienţă şi de succes poate să fie doar o dorinţă proprie, personală, ceea ce
nu are de-a face nimic cu eficienţa autentică în procesul terapeutic.
Iată de ce supervizarea, terapia personală poate să aibă un caracter instrumental în vindecarea
vindecătorului, care, aşa cum spunea Henri Nouwen, este şi el însuşi rănit şi folosea pentru aceasta
imaginea de simbol şi model a Mântuitorului. Dacă nu suntem dispuşi să ne acceptăm slăbiciunile şi să
lucrăm asupra lor, noi nu vom putea să conducem nici pe clienţii şi pacienţii noştri mai profund decât am
făcut-o cu noi înşine.
Supervizarea este extrem de necesară în analiza şi recunoaşterea atât a fenomenelor de transfer,
cât şi, mai important, cele transferenţiale ale terapeutului. Dacă consilierul, terapeutul nu este conştient de
propriile conflicte, nevoi şi dificultăţi, poate folosi terapia mai mult în propria sa favoare, pentru scopul
său personal decât să se pună la dispoziţia pacienţilor săi. Şi aceasta poate deveni o problemă
deontologică şi de etică profesională. Un terapeut inconştient de propriile dificultăţi şi probleme poate fi
târât de valul sentimentelor pacientului către o direcţie nonterapeutică.
Toate acestea pot fi rezolvate în procesul propriei terapii şi în sesiunile de supervizare. Orice tânăr
terapeut sau consilier ar trebui să-şi pună următoarele întrebări de autoevaluare:120
- de ce doresc eu să urmez o profesiune de suport şi susţinere,
- propriile mele trebuinţe şi motive,
- ce răsplată voi primi sau urmăresc să primesc din activitatea de terapeut,
- cum pot să diferenţiez între satisfacţia trebuinţelor clientului şi satisfacţia propriilor mele trebuinţe,
- unele din problemele mele pe care încerc să mi le rezolv,
236
 - în ce măsură problemele mele îmi afectează activitatea de terapeut, valorile mele, unde îşi au
originea şi cum îmi afectează stilul de consiliere,
- sunt gata să-mi asum riscurile, sunt binevoitor să fac ceea ce îi încurajez pe pacienţii mei să facă,
- unele modalităţi prin care evit să-mi folosesc aptitudinile, forţele şi cum aş putea să-mi realizez şi
actualizez întregul potenţial,
- ce mă reţine să fiu mai deschis, onest şi real decât pot fi,
- cum se simt şi cum experimentează ceilalţi prezenţa mea, ce impact am asupra celorlalţi?
În genere, terapeuţii manifestă o mare rezervă şi chiar rezistenţă faţă de terapia personală şi
supervizare. Unii argumentează că aceasta ar putea fi influenţa modelului medical, al suferinţei şi bolii,
ceea ce pare să fie degradant pentru un terapeut. Dar analogia este inacceptabilă. Niciodată un terapeut nu
va putea nutri speranţa să deschidă uşile sufletului clienţilor sau pacienţilor săi, pe care nu a fost dispus să
şi le deschidă pentru el însuşi.
Dacă ne temem să facem faţă propriilor probleme, cum putem ajuta pe ceilalţi să privească în
propria lor existenţă şi viaţă? Dacă noi avem o viziune limitată, cum putem ajuta pe clienţii şi pacienţii
noştri să-şi extindă viziunea asupra a ceea ce ar putea deveni? Unii practicieni se văd pe ei înşişi ca fiind
dincolo de utilizarea personală în terapeutica pe care o oferă alţii, de implicarea personală, şi aceasta ne
face să ne întrebăm dacă ei cred cu adevărat în terapie ca agent de schimbare.
Este necesar să ne acceptăm vulnerabilităţile şi slăbiciunile. Nimeni nu este desăvârşit. Noi nu
putem avea un control desăvârşit asupra propriei noastre vieţi şi existenţe. Şi terapeuţii pot să cadă
victime unor suferinţe grave, unor boli terminale sau morţii. Dacă nu acceptăm terapia şi supervizarea
care nu este nicidecum un semn de slăbiciune, nu vom fi niciodată competenţi pentru a realiza în
profunzime un adevărat sens al terapiei.
Sistemul de valori al consilierului
Este extrem de important să ne facem o evaluare a sistemului de valori şi priorităţi, să înţelegem
de unde şi cum le-am dobândit şi raportul nostru personal cu acestea. Consilierea şi terapia nu este o
formă de îndoctrinare care încearcă să convingă şi să determine pe clienţi să acţioneze sau să se simtă
într-un anumit mod care ar fi considerat standard sau corect.
Din nefericire, foarte mulţi consilieri şi terapeuţi bine intenţionaţi sunt suprazeloşi în ajutorarea
oamenilor, pentru a se simţi bine, a-i întări oarecum. Ei fac lucrul acesta în virtutea convingerii că au o
mare înţelepciune în a furniza răspunsuri pentru problemele clientului, dar consilierea nu este sinonimă cu
predicarea şi învăţarea.
Chestiunea esenţială este gradul în care valorile consilierului ar trebui să intre în relaţia şi procesul
terapeutic. În calitate de terapeuţi, mai ales din perspectivă seculară, adesea suntem învăţaţi să nu
implicăm propriile noastre valori în procesul terapeutic şi nici să nu lăsăm să se înţeleagă acestea.
Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că pur şi simplu nu putem să fim neutri sau indiferenţi faţă de
sistemul de valori. Orice intervenţie terapeutică este bazată pe un anumit sistem de valori. Deşi sistemul
nostru de valori ne va influenţa stilul, procedeele, orientarea şi direcţia terapeutică, totuşi noi trebuie să ne
păstrăm un simţământ al obiectivităţii.
Iată întrebările, problemele pe care trebuie să ni le punem în legătură cu rolul valorilor în
psihoterapie şi consiliere:121
1. Este de dorit pentru consilieri ca să-şi reţină judecăţile de valoare în legătură cu alegerile
clientului? Este posibil pentru terapeuţi să emită judecăţi de valoare numai asupra evenimentelor care le
afectează propria viaţă personală şi să nu emită nici un fel de judecată asupra clienţilor?
2. Este posibil pentru consilier să fie în dezacord cu sistemul de valori al pacientului sau clientului
şi totuşi să-l accepte ca persoană?
3. Poate să rămână un consilier neutru şi totuşi să provoace un proces de schimbare şi să provoace
clientul să facă o evaluare onestă a comportamentului său şi a ceea ce doreşte? Există o diferenţă între a fi
neutru şi obiectiv?

237
 4. Cum poate un practician să-şi reţină propriul sens al valorii şi să rămână autentic cu el însuşi şi
în acelaşi timp să permită clienţilor ca în libertate să-şi selecteze propriul sistem de valori şi
comportamente care diferă în mod radical de ale sale?
5. diferenţa esenţială dintre consilierii care în mod onest îşi expun propriile valori fundamentale
atunci când este potrivit şi se cuvine şi cei care în mod subtil încearcă să-i ghideze pe clienţi să accepte
valori care lor li se par bune şi potrivite?
6. Este posibil să separăm discuţia asupra valorilor de procesul terapeutic în sine?
7. cel mai bun curs al acţiunii pe care trebuie să ni-l însuşim atunci când devenim conştienţi că
există un conflict ascuţit asupra valorilor cu anumiţi clienţi?
8. Poate fi vreodată justificabil din partea terapeutului să-şi impună propriile valori clienţilor sau
pacienţilor săi? Ce putem spune de acele situaţii în care, terapeutul, pe bună dreptate este convins că
valorile clienţilor îi vor conduce la comportamente autodistructive?
De fapt, rolul terapeutului este acela de a crea un climat în care clienţii îşi pot examina propriile
simţăminte, gânduri şi acţiuni şi eventual pot să identifice soluţiile cele mai bune pentru ei înşişi. Rolul
nostru este să-i asistăm pe aceştia să găsească răspunsuri cele mai congruente cu propriul lor sistem de
valori. Ceea ce pare să fie important este ca să fii conştient tot timpul de natura propriilor valori şi cum
convingerile şi standardele proprii operează în intervenţiile pe care le faci în procesul de consiliere şi
terapeutic.
Funcţia noastră ca terapeuţi nu constă în a-i persuada sau a-i convinge pe clienţi să-şi însuşească
un curs al acţiunii dictat de noi sau impus, ci să-şi evalueze propriul comportament, propriile simţăminte,
propriile convingeri şi concepţii şi să determine în ce măsură le sunt utile, de folos sau în ce măsură sunt
eronate. În acest proces, desigur le putem prezenta alternative şi ei pot să aleagă modalităţi de gândire şi
acţiune mai aproape de propriile obiective şi ţeluri.
În tot acest proces de provocare a pacienţilor, noi trebuie să manifestăm un respect deplin faţă de
dreptul lor de a decide pentru care valori, în care direcţie, în ce cadrul vor hotărî să trăiască. Deseori,
pacienţii, clienţii noştri vin tocmai într-o stare de confuzie a valorilor şi ceea ce aşteaptă de la procesul de
consiliere este tocmai clarificarea acestora. Ori noi nu putem să ne reţinem şi să spunem: Acesta este un
teren interzis. Eu nu am dreptul să te ajut în privinţa aceasta.
Dimpotrivă, din perspectiva creştină a psihoterapiei şi consilierii, noi ca fiinţe umane ne raportăm
la adevărul divin absolut şi practicăm o terapie hristo şi teocentrică în care omul este valorizat, iar
antropocentrismul nu este decât secundar, subsecvent. În esenţă, însuşi procesul de consiliere implică
faptul că pacientul, clientul este confruntat în mod sistematic şi clarificator, într-un cadru securizant şi
susţinut de o relaţie terapeutică cu propriile probleme, încearcă să găsească propriile soluţii, bazate pe
propriul sistem de valori. Este esenţial ca terapeutul să nu scurtcircuiteze această explorare a pacientului
sau clientului.
Jensen şi Bergin, în 1988 au luat în considerare un număr de 10 valori fundamentale importante
pentru profesioniştii din domeniul sănătăţii psihice şi moral-spirituale. Aceste zece tipuri de valori
contribuie la echilibru şi sănătate mentală. Acestea sunt:122
1. O percepţie competentă şi o expresie a simţămintelor.
2. Simţământul că eşti un agent liber şi responsabil.
3. Dezvoltarea strategiilor de control al stressului.
4. Autoconştienţă şi creştere, dezvoltare.
5. Consacrare, dedicare faţă de relaţia maritală, familie şi celelalte relaţii.
6. Autoîntreţinere şi fitness, exerciţiu fizic.
7. Orientat către scopuri şi obiective semnificative.
8. Iertare.
9. Împlinire sexuală regulată.
10. Spiritualitate, religiozitate.

238
 Acest studiu pleacă de la premisa şi implică faptul că sistemul de valori al practicienilor este parte
integrală a teoriei şi practicilor terapeutice şi nu este de acord cu faptul că terapeuţii ar trebui să fie neutri
faţă de sistemul de valori. În ultimă instanţă, orice filosofie a consilierii provine dintr-o filosofie asupra
vieţii. Ea trebuie declarată în mod onest, şi de cele mai multe ori clientul, consiliatul o acceptă ca fiind
adecvată şi astfel procesul terapeutic poate continua în elementele sale tehnice. Concepţia terapeuţilor, ca
şi a clienţilor asupra a ceea ce este sănătos şi optim, sub aspect funcţional, reflectă propriul sistem de
valori. Dar terapeuţii sensibili şi care acordă o importanţă mare aspectelor deontologice vor respecta
autodeterminarea clienţilor şi pacienţilor lor şi îi vor lăsa pe aceştia să decidă dacă vor continua să
trăiască în sistemul propriu de valori sau dacă găsesc de cuviinţă să şi-l schimbe pentru unul mai eficient.
Alternativele, premisele, consecinţele trebuiesc clarificate. În nici un caz terapeutul nu-şi poate
permite să devină manipulator, să adopte rolul unei fiinţe parentale, un substitut şi să încerce să-i ofere
clientului un sistem de valori gata făcut, care de multe ori are doar un caracter personal şi nici măcar nu
reprezintă cele mai bune intenţii ale lui Dumnezeu sau creştine. În orice caz noi încercăm să ne
autoînşelăm când pornim de la presupunerea şi încercăm să ne convingem că propriile noastre experienţe
şi sistemul nostru de valori nu au de-a face cu relaţia terapeutică şi că nu influenţează procesul de luare a
deciziilor şi comportamentul acestuia.
Este esenţial ca noi să ne clarificăm poziţiile şi să le afirmăm cu claritate fără încercări de
manipulare. De fapt, încă de la început, procesul terapeutic, etapa de evaluare trebuie să înceapă cu
explorarea aşteptărilor şi obiectivelor clientului. Deseori, aceştia au idei vagi în legătură cu ceea ce ei
aşteaptă de la procesul terapeutic. Ori, tocmai această discuţie îi ajută să-şi clarifice, să-şi găsească soluţii
la probleme. De obicei ei doresc să nu mai aibă un comportament abraziv şi care produce suferinţe celor
din jur sau doresc să-i schimbe pe ceilalţi, doresc să trăiască fără anxietate, să scape de depresie, să fie
diferit şi să se schimbe astfel încât persoanele semnificative din viaţa lor să-i accepte.
În unele cazuri, clienţii, pacienţii nu au nici un fel de obiectiv. Ei se află acolo doar din cauză că
au fost trimişi, că li se cere acest lucru şi tot ce îşi doresc este să fie lăsaţi în pace. Cum procedezi în astfel
de situaţii? Poate fi vorba de adolescenţi trimişi de părinţii lor sau de oameni certaţi cu legea cărora
autoritatea le cere să parcurgă procesul terapeutic. În aceste condiţii, putem pune întrebări directe. Ce
aştepţi de la procesul terapeutic? De ce eşti aici? Ce îţi doreşti? Cu ce speri să pleci de aici? Ce crezi că ţi-
ar fi cel mai necesar şi ar fi cel mai eficient în cazul tău? Ce aştepţi din partea ta în situaţia de viaţă pe
care o traversezi? Ce-ţi doreşti cel mai mult să schimbi la tine?
Deseori, formulările lor sunt foarte vagi şi generale. Poate fi frustrant să auzi: ceea ce îmi doresc
este să mă înţeleg mai mult, aş vrea să fiu fericit. Dar un consilier priceput şi cu experienţă poate să
traducă şi să conducă clientul, pacientul de la aceste dorinţe globale şi difuze către unele mult mai
focalizate. Ce te reţine să te simţi fericit? Ce faci pentru ca să te înţelegi pe tine în acest moment? Ce ţi-ar
face să înţelegi despre tine pe care în momentul acesta nu-l înţelegi?
Ceea ce trebuie să reţinem este că stabilirea obiectivelor este inevitabilă pentru că altfel nu putem
adopta o direcţie productivă în procesul de consiliere. Consilierul şi consiliatul trebuie să-şi pună în acord
modalităţile de lucru iar obiectivele lor trebuie să fie compatibile. Dar mai important decât aceasta este
esenţial pentru terapeut să fie capabil de înţelegere, respect şi să lucreze în cadrul oferit de lumea şi
conştiinţa pacientului, nu să-l forţeze să se potrivească reţelei sau schemei sale de valori.
În privinţa sistemului de valori pot fi două poziţii radicale extreme: pe de o parte ca terapeutul,
consilierul să considere că are un sistem de valori infailibil şi să-l impună clienţilor, pacienţilor în mod
rigid, iar pe de altă parte să creadă că activitatea sa terapeutică este absolut neutră de orice abordare
valorică şi că procesul terapeutic nu traversează decât o sumă de tehnici şi proceduri neutre sub aspect
valoric. În procesul terapeutic trebuie să permitem pacienţilor, clienţilor noştri să aprecieze ei înşişi
sistemul de valori şi să facă alegerea care li se pare cea mai potrivită. Ar fi o dovadă de aroganţă să
credem că noi ştim deja ceea ce este mai bine pentru toţi ceilalţi şi să le cerem oamenilor să se
conformeze unor standarde pe care doar noi le considerăm acceptabile.123

239
 Consilierea este un proces în care într-adevăr, clienţilor li se cere să-şi evalueze în mod onest
propriile valori şi să decidă ei înşişi cum vor trebui să şi le modifice, atât valorile cât şi
comportamentul.124
În cazul psihoterapeutului şi consilierului creştin, centrat pe valorile religioase creştine, etica ne
cere ca noi să ne informăm potenţialii clienţi şi pacienţi asupra valorilor care ne influenţează activitate.
Prin această declaraţie de dezvăluire în care ne descriem filozofia, clienţii şi pacienţii noştri ştiu la ceea ce
se pot aştepta, ei au dreptul la aceasta şi este numai de dorit ca această perspectivă să fie adoptată înainte
de a se implica propriu-zis în procesul terapeutic.125
Nu se sugerează aici că consilierul sau terapeutul ar trebui să renunţe la propriul sistem de valori,
ci doar că el trebuie să rămână el însuşi cu sistemul său de valori în mod autentic. Cu siguranţă că nu ni se
cere şi nici nu ni se impune să lucrăm cu toţi pacienţii şi cu toţi clienţii. Pot exista incompatibilităţi
inclusiv în sistemul de valori ca şi în celelalte domenii: psihologic, etc. Dar atunci când aceste
incompatibilităţi apar, trebuie să ne păstrăm neutralitatea şi obiectivitatea şi să cerem consultul şi eventual
să referim clientul către alt terapeut de cea mai bună calitate şi cel mai potrivit pentru interesele
acestuia.126
Aspecte de culturalitate. Trăim într-o lume extrem de mobilă în care oameni de diferite origini,
etnii, rase, categorii socio-profesionale, nivele economice şi pregătire intelectuală alcătuiesc un mixaj din
care facem şi noi parte. Iată câteva recomandări practice privind fundamentul multicultural şi modul cum
trebuie să abordăm pe pacienţii noştri din această perspectivă:127
1. Încearcă să înţelegi cum nivelul, fundamentul tău cultural îţi influenţează gândirea şi
comportamentul. Ce paşi specifici poţi să întreprinzi pentru a-ţi lărgi baza de înţelegere a propriei culturi
cât şi a celorlalte.
2. Identifică-ţi presupunerile fundamentale şi în special modul în care ele se aplică diversităţii în
cultură, etnicitate, rasă, gen, clasă, religie, stil de viaţă şi gândeşte-te la modul în care aceste presupuneri,
prezumţii şi prejudecăţi pot să-ţi afecteze practica de terapeut.
3. Unde şi cum ai obţinut cunoştinţele tale privind cultura? Sunt atitudinile pe care le-ai adoptat
privind diversele culturi ale tale proprii şi au fost examinate cu atenţie?
4. Încearcă să dai atenţie, să înveţi, să remarci fundamentul comun care există între oameni
aparţinând diverselor culturi şi care au un fundament cultural diferit. câteva din modalităţile prin care
noi împărtăşim preocupări universale?
5. Realizează că nu este necesar să înveţi totul despre fundamentele culturale ale pacienţilor tăi
înainte de a lucra cu ei. Permite-le să te înveţe tot ce este mai bine pentru a le fi de folos şi a le sluji.
6. Petrece-ţi timpul preparând clienţii pentru procesul consilierii. Învaţă cum să-şi utilizeze
experienţa terapeutică pentru a face faţă provocărilor cu care ei sunt confruntaţi în viaţa de fiecare zi.
7. Recunoaşte importanţa capacităţii de a fi suplu şi flexibil în aplicarea metodelor pe care le
foloseşti cu clienţii. Nu te simţi legat de o tehnică specifică dacă nu este potrivită pentru un anumit client.
8. Aminteşte-ţi că practica dintr-o perspectivă multiculturală poate să-ţi facă activitatea mult mai
uşoară şi poate să te răsplătească cu rezultate remarcabile atât pentru tine ca consilier cât şi mai ales
pentru pacient, pentru client.
Este important să înţelegem că aceste condiţii cer timp, studiu, experienţă pentru a deveni un
terapeut eficient multicultural. Competenţa multiculturală nu poate fi redusă doar la conştiinţă culturală şi
sensibilitate, la un corp de cunoştinţe sau la un set specific de aptitudini sau abilităţi. Calitatea de expert
multicultural presupune să ai suficientă deschidere şi profunzime în toate aceste domenii.
Procesul de devenire şi maturizare terapeutică. Atunci când începem să ne însuşim teoria şi
practica în consiliere şi psihoterapie, vom descoperi că dincolo de acest travaliu didactic, lucrul cel mai
important pe care trebuie să-l realizăm este procesul de transformare a noastră înşine, să lucrăm cu
propriile noastre experienţe de viaţă, valori şi caracteristicile profund umane. La început, toţi întrebăm
dacă suntem adecvaţi pentru consiliere şi psihoterapie ca persoană. Ne întrebăm dacă putem să ne aducem
pe noi înşine ca factori terapeutici în acest proces şi în această relaţie.
240
 Primul lucru cu em confruntaţi sunt propriile noastre anxietăţi. Întâlnirea cu primul client ne
găseşte într-o stare de ambivalenţă ideatică şi afectivă. Anxietatea creşte pe măsură ce noi ne punem
întrebări de felul: Ce voi spune? Cum voi spune? Voi fi capabil să-i fiu de folos? Ce greşeli voi face? Se
va mai întoarce vreodată acest client la mine? Şi dacă o va face, care va fi pasul următor? Un anumit nivel
de anxietate demonstrează că noi suntem conştienţi de nesiguranţa viitorului pentru clienţii noştri şi în
legătură cu capacităţile noastre reale de a fi împreună cu ei şi a le fi de folos.
Deoarece psihoterapia şi consilierea este o problemă serioasă care poate avea un impact puternic
asupra clienţilor noştri, putem accepta că un anumit nivel de anxietate este normal. În acelaşi timp însă,
prea multă anxietate sau un anumit grad de indiferenţă şi neglijenţă sunt la fel de dăunătoare. Capacitatea
de a recunoaşte şi de a face faţă acestor anxietăţi este opusă negărilor şi pretenţiilor de bravadă şi curaj.
Faptul că noi avem dubii este perfect normal. Aceasta ne face conştienţi de existenţa lor şi ne oprim
pentru a le face faţă.
Un mod de a le face faţă este să le discuţi în mod deschis cu colegii sau cu un superviser.
Posibilităţile care se deschid în acest mod sunt schimburi utile de experienţă şi câştigarea suportului din
partea celorlalţi care probabil se confruntă cu aceleaşi preocupări, temeri şi anxietăţi.
Autenticitate şi autodezvăluire. Deoarece, în mod tipic, la început suntem deosebit de anxioşi şi
centraţi pe noi înşine, tindem să fim copleşiţi, prea preocupaţi de ceea ce spun cărţile, de reguli, de
mecanismele de procedură. Terapeuţii lipsiţi de experienţă eşuează adesea să aprecieze valoarea inerentă
de a fi ei înşişi în mod natural şi autentic.
Pot exista două extreme. Pe de o parte, consilierul să se piardă într-un rol rigid, să se ascundă în
spatele unei faţade profesionale, iar pe de altă parte să se lupte să dovedească că sunt umani în mod
exagerat. La nici una din aceste extreme noi nu suntem autentici.
Să începem cu prima extremă. Aici avem de-a face cu un terapeut care îşi menţine atât de
stereotipic rolul profesional încât nu dezvăluie nimic din sine însuşi. Deşi avem roluri funcţionale, putem
să le realizăm în mod responsabil, fără să ne atenuăm identitatea şi să ne pierdem în propriul rol. Cu cât
ne simţim mai nesiguri, ameninţaţi în activitatea profesională, cu atât încercăm să adoptăm o atitudine
defensivă şi să ne ascundem în spatele unei faţade profesionale. Aşteptările nerealiste că trebuie să fim
supraumani, ajung să devină roluri osificate şi rigide.
Într-o altă extremă, există aceeaşi lipsă de autodezvăluire şi consilierul este lipsit de bunăvoinţa de
a discuta reacţiile pe care le au faţă de client sau ceea ce li se întâmplă pe parcursul sesiunii. Ei se
concentrează prea mult doar asupra clientului, pun tot felul de întrebări şi fac verificări, acesta fiind un
mod subtil de a le cere să se deschidă, să se dezvăluie. În acelaşi timp, ei manifestă, ca exemplu şi
modelare, un comportament închis. Se aşteaptă din partea clientului să facă ceea ce ei înşişi nu fac în
relaţia terapeutică. Clientul se întreabă simţămintele, ce gânduri, intenţii şi ce experienţe a avut
terapeutul pe parcursul sesiunii, iar dialogul onest este ratat.
La cealaltă extremă, consilierul munceşte din greu şi demonstrează umanitatea sa. În loc să se
piardă în rolul său profesional, rigid şi fix, în loc să se ascundă în spatele faţadelor şi să nu se dezvăluie,
un astfel de consilier reacţionează şi diminuă orice distincţie între consilier şi consiliat, între cel ce susţine
şi cel ce este ajutat. În acest caz, avem tendinţa să spunem clienţilor şi pacienţilor prea mult despre noi
înşine şi astfel noi confiscăm atenţia care ar trebui concentrată asupra lor, o deturnăm asupra noastră ca
terapeuţi. Putem face această greşeală împovărându-i în mod nepotrivit cu tot felul de reacţii pasagere sau
impresii pe care le avem asupra lor. Dezvăluirile noastre, în acest caz, au efectul de a-i determina pe ei să
se închidă, să nu se mai dezvăluie.
Punctul cheie este că dezvăluirea ar trebui să aibă efectul cantitativ şi calitativ de a încuraja
clientul să ajungă la un nivel mai profund de autoexplorare şi să îmbunătăţească în mod real relaţia
terapeutică. Dezvăluirea excesivă a consilierului, adesea îşi are originea în propriile nevoi ale acestuia, şi
în acest caz, trebuinţele fundamentale ale pacientului devin secundare.
Următoarele recomandări în stabilirea gradului de autodezvăluire astfel încât aceasta să devină
facilitatorie, sunt utile. Mai întâi, dezvăluirea simţămintelor mele persistente în relaţie directă cu
241
tranzacţia prezentă sunt utile. Dacă sunt în consecvent plictisit sau iritat pe parcursul sesiunii, devine
esenţial să-mi dezvălui simţămintele. Pe de altă parte, este neînţelept să împărtăşesc orice fantezie
tranzitorie sau simţământ pe care îl experimentez. Actul şi ritmul, momentul dezvăluirii este important.
În al doilea rând este util să disting între dezvăluirea în relaţie cu propria mea istorie de cea care
exprimă simţămintele şi reacţiile mele la situaţia prezentă. Raportarea mecanică a unor evenimente din
trecutul meu personal, este o pseudodezvăluire. Este extrem de uşor să intru în contrapovestire şi să
relatez aspecte mecanice care ţin de mine, de interesul meu egoist. Dacă însă dezvălui simţămintele mele
de ceea ce se petrece aici şi acum în relaţia şi actul şi procesul terapeutic, atunci împărtăşirea
simţămintelor mele poate să fie utilă, ea poate să aducă o prospeţime de expresie şi să îmbunătăţească
relaţia şi cadrul terapeutic, ceea ce poate fi facilitator pentru pacient.
Şi în ultimă instanţă, a treia chestiune, trebuie să ne întrebăm de fiecare dată, ce mă determină să
mă dezvălui şi în ce grad este potrivit să fac lucrul acesta pentru sarcina terapeutică care îmi stă în faţă.
Evitarea perfecţionismului. Deseori, începătorii şi studenţii îşi spun: Trebuie să fiu un terapeut
desăvârşit. Dacă nu, aş putea să fac un rău teribil pacientului meu. Trebuie să ştiu totul despre profesia
mea şi să ascund cu străjnicie dacă ceva îmi depăşeşte competenţa. Altfel, voi deveni în mod irecuperabil
un ratat. Trebuie să fiu capabil să ajut pe toată lumea care îmi solicită ajutorul, pentru că dacă există
cineva pe care nu l-aş putea ajuta sau o situaţie pe care nu pot s-o rezolv, asta dovedeşte incompetenţa
mea. Dacă vreun client nu se face bine, nu evoluează favorabil, este numai din vina mea. Să fac o
greşeală, asta este ceva oribil. Orice eşec este întotdeauna fatal. Dacă într-adevăr sunt un profesionist, nu
am voie să fac niciodată greşeli. Totdeauna eu trebuie să răspândesc încredere, să nu existe nici un dubiu
asupra probităţii şi competenţei mele profesionale.
Probabil că una dintre convingerile autodefensive cu care ne împovărăm cel mai frecvent, este
aceea că trebuie să fim perfecţi, să fim desăvârşiţi. Deşi acceptăm cerebral că nici o fiinţă umană nu este
perfectă şi desăvârşită, în perspectivă emoţională, adesea simţim că nu există loc pentru eroare. Probabil
că în devenirea profesională a începătorului, când el are lacune şi zone albe imense, această anxietate este
un simţământ necesar pentru seriozitatea abordării profesionale şi a pregătirii sale. Dar a persista în
această atitudine idealistă este dăunător.
Pe măsură însă ce experienţa este acumulată, pe măsură ce se acumulează şi eşecurile,
profesioniştii adevăraţi îşi dau seama şi admit că ei au imperfecţiuni şi că nu pot să fie întotdeauna
perfecţi. Cu siguranţă, noi facem uneori greşeli. Regretabil, dar adevărat. Dacă forţele tale sunt epuizate
în încercarea sterilă de a prezenta o imagine a perfecţiunii, îţi rămâne puţină putere disponibilă pentru
clienţii, pentru pacienţii tăi. Este mult mai important ca noi să învăţăm din fiecare greşeală, să învăţăm
din fiecare înfrângere şi această experienţă acumulată să ne fie de folos în viitor.
De asemenea, este deosebit de util ca în sesiunile de interconsiliere şi supervizare să ne
împărtăşim erorile şi greşelile. Avem foarte mult de învăţat din acestea. Dacă în şedinţele de supervizare
ne asumăm riscul de a face greşeli, de a învăţa din situaţii în em supervizaţi, dacă suntem gata să ne
dezvăluim propriile îndoieli, atunci am găsit direcţia care ne conduce către creştere, către dezvoltare ca
terapeuţi.
Fii onest cu propriile limite. Nu te teme că îţi vei pierde respectul dacă vei recunoaşte în mod
sincer, cu onestitate, chiar în faţa unui client sau în faţa unui coleg: mă tem că nu-ţi pot fi de folos în
această problemă. Noi nu putem să fim experţi în toată gama de probleme cu care se confruntă pacienţii şi
clienţii noştri. Dimpotrivă, recunoaşterea propriilor limite şi solicitarea consultului, trimiterea către un alt
coleg cel mai potrivit pentru problema respectivă dovedeşte maturitate profesională.
Înţelegerea momentului de tăcere. De obicei, la început terapeuţii se simt ameninţaţi de
momentele de tăcere, dar ele sunt atât de elocvente. Este extrem de contraproductiv să întrerupi tăcerea
unui client şi astfel să încerci să-i alini anxietatea sau pur şi simplu pentru că nu mai suporţi propria ta
anxietate. Tăcerea poate avea multe semnificaţii. Clientul poate să se gândească în linişte la anumite
lucruri pe care le-am discutat mai devreme sau să-şi evalueze unele insight-uri pe care tocmai le-a
dobândit.
242
 Clientul poate să aştepte din partea terapeutului să ia conducerea şi să decidă ce să spună ulterior.
Sau terapeutul poate să aştepte din partea clientului să facă lucrul acesta. Atât clientul cât şi terapeutul pot
să fie plictisiţi, distraţi, preocupaţi şi să nu aibă nimic de spus pentru moment. Clientul poate să se simtă
ostil pentru terapeut şi astfel să joace jocul de tipul: iată, eu doar stau aici ca o stană de piatră şi vreau să
văd dacă poate să-mi facă ceva. Clientul şi terapeutul pot să comunice fără cuvinte, în tăcere, şi tăcerea
poate să fie deosebit de relevantă. Sau, tăcerea poate să spună mult mai mult decât cuvintele. Sau poate că
a avut loc o interacţiune la un nivel superficial şi ambele persoane se tem sau ezită să aprofundeze, să
meargă către un nivel mai profund.
Sugestia terapeutică este că ori de câte ori apare tăcerea, împreună cu clientul încearcă să
explorezi natura şi semnificaţia ei. În calitate de terapeut poţi să iei notă primul de tăcere, de
simţămintele tale faţă de ea, şi apoi mai degrabă decât să turui şi să spui vorbe în vânt care ar putea să
facă relaţia confortabilă reciproc, sapă mai adânc şi încearcă să găseşti semnificaţia.
Clienţi suprasolicitanţi. Profesiunile de suport şi susţinere cum sunt cele de pastor, asistent
social, psiholog, psihoterapeut, medic, sunt prin excelenţă profesiuni care vin în ajutorul celor aflaţi în
suferinţă şi din această cauză poate apărea foarte uşor capcana supraimplicării şi să cădem uşor victime
unor oameni egoişti care fac solicitări improprii şi depăşesc graniţele profesionale.
Astfel de solicitări pot să fie: apeluri telefonice frecvente şi de lungă durată între consultaţii sau
sesiuni. Solicitarea unor sesiuni mai frecvente şi de o durată mai lungă de timp decât cele obişnuite.
Cerinţa de a-l vedea social. Solicitarea altor servicii decât cele strict profesionale. Implicarea în trama de
relaţii şi conflicte personale sau rezolvarea unor probleme care nu ţin de profilul specialităţii. Adoptarea
unei atitudini de dependenţă excesivă şi solicitarea prelungirii sesiunilor şi duratei terapiei la nesfârşit.
Solicitarea unor sfaturi implicite declinându-şi propriile decizii şi responsabilităţi.
Un mod profesionist de a face faţă acestor capcane este să stabileşti încă de la prima sesiune
cadrul în care lucrăm din punct de vedere profesional. În atitudinea faţă de aceşti clienţi este util să revezi
în istoria ta profesională situaţiile în care ai fost victima unor solicitări excesive. Care erau acestea şi în ce
situaţii neplăcute te-au plasat, cum le-ai făcut faţă? Poţi să refuzi în mod politicos şi în limitele
profesionalismului o solicitare care ţi se pare nepotrivită? Eşti capabil să te valorizezi suficient astfel încât
să-i impui propriile tale cerinţe faţă de tine şi în relaţia profesională? Eşti capabil să-i confrunţi pe
pacienţii sau clienţii suprasolicitanţi sau te laşi manipulat? Dacă le permiţi să te manipuleze le faci
favoruri?128
Clienţi dezinteresaţi. Există clienţi care în mod cert nu-şi doresc terapia. Ei sunt aduşi de părinţi
sau sunt într-un proces juridic şi li se prescrie să participe la psihoterapie. Dar există şi clienţi care în mod
inconştient manifestă rezistenţă faţă de procesul terapeutic. Ei amână, întârzie, dau telefoane şi spun că nu
pot veni invocând tot felul de motive puerile. În toate aceste situaţii sunt câteva întrebări care pot elucida
poziţia clientului în procesul terapeutic şi acestea trebuiesc precizate.
obiectivul terapeutic? responsabilităţile celor două părţi în acesta? Cum ar putea procesul
terapeutic să aducă ceea ce-şi doreşte clientul cu adevărat. Cum am putea creşte şansele ca experienţa
terapeutică să fie pozitivă chiar în condiţiile date? potenţialele riscuri şi pericole? Ce aşteaptă clienţii în
genere de pe parcursul unei cure terapeutice?
Aceste întrebări discutate în mod deschis pot să stabilească o relaţie terapeutică optimă şi un grad
minim de colaborare. Astfel li se poate arăta clienţilor că deşi ei se află în procesul terapeutic în mod
involuntar, pot să-şi folosească timpul util.
Acceptarea rezultatelor slabe, precare. Nu vă aşteptaţi la rezultate spontane şi spectaculoase.
Noi nu putem să vindecăm clienţii pe parcursul câtorva sesiuni. Mulţi dintre terapeuţi se întreabă: oare
sunt eu cu adevărat de folos clientului meu? Sau poate el se simte mai rău în urma procesului terapeutic?
Am produs în mod real o îmbunătăţire, sau îmi place să mă amăgesc singur că face progrese? Trebuie să
avem capacitatea de a tolera ambiguitatea, de a nu şti sigur ce se întâmplă cu clientul nostru, cel puţin în
primele sesiuni.

243
 Înţelegerea că clienţii, aparent, iniţial pot să meargă mai rău pentru că este procesul de abandonare
a defenselor şi faţadelor, că experimentează o durere crescândă, personală şi multe din modurile lor de a fi
suferă o dezorganizare, pot să aibă reacţii de panică, o creştere a anxietăţii sau aprofundarea depresiei.
Mulţi clienţi exclamă: Doamne, dar eu mă simţeam mai bine înainte de a începe terapia. Acum mă simt
mai vulnerabil decât înainte. Poate că eram mai fericit atunci când eram ignorant.
Se întâmplă adesea ca efectele roditoare ale eforturilor conjugate ale terapeutului şi clientului pot
să nu apară decât după câteva săptămâni sau chiar luni de efort terapeutic şi uneori după ce procesul
terapeutic s-a încheiat. Deseori, clienţii manifestă puţin progres. Ei aşteaptă formule pentru a se simţi mai
bine. Toate acestea îl fac pe terapeut să se simtă grevat de îndoială de sine şi scepticism. El simte nevoia
de reinvestire, reîntărire şi uneori această stare poate să-i genereze atitudini antiterapeutice.
Terapeutul poate să simtă nevoia contratransferenţială ca clienţii, pacienţii să aibă nevoie de el,
să-i spună că este eficient, să-l asigure că s-au produs schimbări notabile, pozitive şi aşa mai departe. În
sesiuni de supervizare sau de întâlnire cu colegii, dezvăluirea acestor tendinţe poate să fie extrem de utilă
pentru a înţelege dinamica propriei motivaţii terapeutice şi să apreciem în mod onest, ale cărui nevoi le
servim de fapt, în procesul terapeutic.
Să reţinem că dacă se produce o schimbare, o creştere şi maturizare în pacienţii noştri, deseori
acesta este rezultatul conjugării a trei persoane, cel puţin din perspectivă creştină: a terapeutului, a
clientului, esenţială şi prezenţa călăuzitoare a Duhului Sfânt. Noi trebuie să fim capabili să tolerăm lipsa
de progres a clienţilor, a pacienţilor noştri. Singurul mod de a dobândi încredere în sine ca terapeuţi, este
să ne permitem să simţim îndoiala de sine, nesiguranţa privind propria eficienţă, ambivalenţa dacă dorim
sau nu să continuăm sau nu ca psihoterapeut. Pe măsură ce dobândim experienţă, devenim mai puţin
anxioşi privind propria performanţă, vom da o atenţie mai matură şi neîmpărţită clientului, şi actul,
procesul nostru terapeutic va avea o altă calitate, relaţia terapeutică va fi mult mai eficientă şi stabilă.
Evitarea autoamăgirii. Autoînşelarea nu este neapărat o minciună conştientă, dar poate apărea
într-o manieră subtilă şi inconştientă. Din partea ambelor părţi există motivaţie pentru autoînşelare,
nevoia de a face relaţia valoroasă şi productivă. Amândoi s-au investit şi aşteaptă rezultate pozitive, atât
consilierul, cât şi consiliatul. Nevoia noastră de a fi martori la schimbări personale poate să voaleze
realitatea şi să ne facă mai puţin sceptici decât ar trebui să fim. Nevoia de a ne simţi utili şi eficienţi în
asistarea altora pentru a se bucura de viaţă pe deplin şi nevoia noastră de a simţi că contribuim la nişte
schimbări semnificative, ne poate conduce la autoamăgire.
Căutăm dovezi pentru progres şi raţionalizăm elementele care ar fi indicatorii pentru eşec. Sau ne
însuşim meritele pentru progresul pe care îl fac pacienţii sau clienţii noştri, deşi acestea se pot datora altor
variabile care poate nu au nici o legătură cu procesul terapeutic sau relaţia terapeutică. Dacă suntem
conştienţi de aceste tendinţe, putem să le diminuăm, să explorăm fenomenul să şi îl facem mai puţin
frecvent şi intens ca apariţie.
Evitarea supraimplicării. O greşeală frecventă pentru un începător este să se îngrijoreze prea
mult în legătură cu pacienţii lor. Există un pericol în încorporarea nevrozelor pacienţilor în propria
personalitate. Ne pierdem somnul, ne întrebăm ce hotărâri să luăm. Uneori ne identificăm atât de strâns
cu clienţii încât ne pierdem simţământul propriei identităţi şi ne asumăm identitatea lor. Empatia devine
distorsionată şi are un efect contraterapeutic.
Trebuie să învăţăm cum să ne centrăm asupra problemelor clientului doar în sesiune şi să nu ne
frământăm în mod inutil între sesiuni decât atât cât este necesar pentru ca să stabilim o strategie şi un
program de lucru. Apoi, până când îi vom vedea iarăşi nu trebuie să ne mai frământe problematica lor.
Ceea ce ni se cere ca profesionişti terapeuţi este să ne implicăm aici şi acum cât mai deplin, să participăm
la actul şi procesul terapeutic cu întreaga noastră pricepere, dar să-i lăsăm să-şi asume responsabilitatea
pentru modul lor de viaţă şi alegerile în afara sesiunilor.
Dacă ne lăsăm copleşiţi în luptele şi confuziile pacienţilor, încetăm să mai fim un agent terapeutic
eficient şi ne cufundăm cu ei în întuneric. Dacă ne asumăm responsabilitatea lor şi încercăm să le
direcţionăm vieţile, suntem mai degrabă o proteză în loc să avem un rol în creşterea şi maturizarea lor. În
244
procesul terapeutic, acest risc, această realitate se numeşte contratransfer care apare ori de câte ori
propriile trebuinţe ale consilierului ori conflictele sale personale nerezolvate devin parte integrantă în
relaţia terapeutică.
Deoarece contratransferul nu este recunoscut şi nu i se face faţă cu succes, el are efect de
diminuare a obiectivităţii terapeutice şi devine intruziv în procesul de consiliere, este esenţial ca terapeuţii
antrenaţi să se concentreze asupra lor în sesiunile de supervizare. Dacă sunt atenţi la propriile lor reacţii
care se nasc în relaţia terapeutică, pot să înveţe foarte mult despre propriile nevoi, despre aşa numitele
unfinished business, relaţii sau afaceri neîncheiate din propria lor viaţă şi care au tendinţa de a parazita şi
deturna procesul terapeutic din favoarea clientului în interesul terapeutului.
Iată câteva forme comune de contratransfer:129
1. Nevoia de a fi plăcut, apreciat şi aprobat de către clienţi sau pacienţi.
2. Teama terapeutului de provocarea clienţilor şi de posibilitatea ca aceştia să gândească
nefavorabil despre terapeut.
3. Simţăminte sexuale şi comportament sexual seductiv din partea terapeutului faţă de clienţi, cu
extensia că terapeutul devine preocupat cu fantezii sexuale sau în mod deliberat focalizează atenţia
clienţilor asupra simţămintelor sexuale faţă de terapeut.
4. Reacţii extreme faţă de anumiţi clienţi care evocă simţăminte vechi ale terapeutului, de exemplu
clienţi percepuţi de către terapeut ca fiind judicativi, dominatori, paternalişti, maternalişti, cu tendinţa de
a controla şi alte asemenea.
5. Nevoia terapeutului de a îndepărta durerea sau frământările clienţilor pentru că experienţa
acestora le deschide propriile răni sau conflicte nerecunoscute ale terapeutului.
6. Nevoia compulsivă de a oferi sfaturi facile cu asumarea atitudinii de superioritate din partea
consilierului din dorinţa de a dicta clientului cum să trăiască şi ce alegeri să facă.
Această abordare nu reprezintă o soluţie terapeutică completă asupra chestiunii cum să lucrăm cu
propriile simţăminte faţă de clienţi. Deoarece nu este potrivit să folosim timpul şi poate banii clientului
pentru a lucra asupra propriilor noastre reacţii faţă de ei, este mult mai important ca noi să avem
disponibilitatea de a lucra asupra noastră înşine în sesiuni cu un alt terapeut, superviser sau coleg. Deşi
recunoaştem că propriile noastre nevoi, trebuinţe pot să intruzioneze activitatea noastră de terapeuţi şi
consilieri, este primul pas în contracararea acesteia, trebuie să avem disponibilitatea de a continua să ne
explorăm şi să vedem ce se întâmplă cu noi înşine. Dacă nu facem aceasta, creştem pericolul de a ne lăsa
copleşiţi sau a ne confunda pe noi înşine în viaţa clienţilor şi problematica lor, folosindu-i ca să ne
împlinească trebuinţele noastre nesatisfăcute.
Cultivaţi simţul umorului. Deşi procesul terapeutic este o chestiune serioasă şi de
responsabilitate, nu este nevoie să adoptăm tot timpul o morgă de sobrietate asemănătoare funeraliilor.
Atât clienţii cât şi consilierii pot să-şi îmbogăţească relaţia prin umor şi râs. Deseori umorul şi tragediile
sunt strâns asociate şi după ce am trăit câteva experienţe tragice şi dureroase, deseori noi simţim nevoia să
râdem de tragicomicul situaţiilor.
În mod secret, avem tendinţa de a ne autoînşela crezând că suntem unici şi că suntem singuri în
propria noastră durere, că tot ceea ce experimentăm noi este tragic. Dar câtă uşurare putem obţine dacă
admitem că durerea nu este domeniul nostru exclusiv. În acest punct important, terapeutul trebuie să
recunoască că simţul umorului şi capacitatea de a râde, chiar de noi înşine, nu înseamnă că ne pierdem
eficienţa sau că nu ne-am îndeplinit rolul de terapeuţi.
Există momente în care râsul este binefăcător, dar el poate să fie şi o mască, să ascundă anxietatea,
tulburarea sau jena, să scăpăm de o experienţă care pare să aibă un conţinut ameninţător. Terapeutul
trebuie să fie capabil să distingă între umorul care distrage şi umorul care optimizează situaţia şi procesul
terapeutic.
Stabilirea unor obiective realiste. Obiectivele realiste sunt esenţiale pentru relaţia cu un client.
Să presupunem că clientul care se adresează terapiei sau consilierii este cu adevărat copleşit de o
problemă majoră. El se prezintă pe sine ca un om intens nesatisfăcut de viaţa sa, rareori duce la
245
îndeplinire ceea ce începe, se simte inadecvat şi neajutorat. realitatea situaţiei? El se adresează unei
clinici de terapie şi consiliere care asigură de obicei şase şedinţe de consiliere sau psihoterapie plătite.
Aceasta este situaţia în lumea occidentală.
În România deocamdată, Casa de Asigurări nu oferă bani pentru psihoterapie sau consiliere.
Pentru aceste ore plătite prin asigurare, există deja liste de aşteptare şi mulţi oameni au nevoie de terapie
sau consiliere pentru situaţii de criză. Pacientul se adresează pentru că este incapabil să funcţioneze. De
pildă, s-ar putea ca soţia sa tocmai să-l fi părăsit. Şi consilierul şi consiliatul sunt de acord că în această
situaţie este necesar mai mult decât doar o punere de acord şi o potrivire a unor probleme minore. Şi
totuşi, serviciile la îndemână şi ceea ce se poate face în situaţia dată, nu dau posibilitatea explorării şi
soluţionării problemelor în profunzime.
În această situaţie trebuie să hotrărâm obiective realiste. Asta nu înseamnă că ne vom mulţumi cu
o muncă de cârpaci. Totuşi, vom explora rădăcinile problemelor dincolo de suprafaţă, ne vom opri asupra
celor mai stringente şi vom vedea ce se poate face dincolo de cele şase şedinţe. Dacă vom stabili
obiective realiste, chiar dacă vom avea regretul că nu am făcut mai mult, nu vom avea totuşi remuşcări şi
frustrări că nu am realizat minuni.
Modul în care terapeutul îşi structurează sesiunile, are implicaţii pentru echilibrul responsabilităţii
care caracterizează relaţia client-terapeut. În activitatea terapeutică este esenţial să devii conştient de
modurile subtile în care comportamentul tău poate să-ţi influenţeze pacienţii. Este foarte important să fii
vigilent şi să-ţi monitorizezi ceea ce spui şi ceea ce faci în termenii rezultatelor acestora şi să te întrebi în
mod frecvent: de fapt ce fac? Care trebuinţe le satisfac eu, ale clientului, ale pacientului sau ale mele
proprii? efectul comportamentului meu asupra clientului?
Probabil că fiecare dintre noi încearcă să găsească echilibrul optim de împărtăşire a
responsabilităţii cu proprii noştri clienţi. O greşeală este să-ţi asumi întreaga responsabilitate pentru
direcţia şi rezultatul terapeutic. Aceasta ne va conduce să preluăm o parte din responsabilitatea clienţilor,
acea parte de care ei au nevoie dacă trebuie să ia propriile lor decizii. De asemenea, o astfel de atitudine
poate conduce la epuizarea timpurie.
O altă greşeală este să refuzi să accepţi responsabilitatea de a face evaluări cu acurateţe şi să
desemnezi un plan terapeutic potrivit pentru situaţia pacientului la un moment dat. Subiectul şi cheia este
aceea de a împărtăşi trebuinţele de responsabilitate care trebuie să fie stabilite încă de la începutul relaţiei
terapeutice.
Încă din sesiunea inaugurală este responsabilitatea terapeutului să discute anumite aspecte cum
sunt: lungimea şi durata sesiunilor, frecvenţa şi numărul acestora, confidenţialitatea, obiectivele generale
şi metodele folosite pentru atingerea obiectivelor. Este important să fii vigilent la eforturile clienţilor de a
transfera asupra ta responsabilitatea de a le direcţiona viaţa şi a le spune ce să facă. Mulţi clienţi caută
răspunsuri magice, un mod de a scăpa de anxietate şi de propria responsabilitate.
Nu este rolul tău să-ţi asumi responsabilitatea pentru a le direcţiona viaţa şi a le pune în rânduială.
Ceea ce trebuie să câştige din terapie este tocmai maturitatea şi capacitatea de a decide şi a-şi conduce
singuri destinele. Contractul iniţial necesar între terapeut şi consiliat este util pentru a stabili raporturile de
responsabilitate şi de obligaţii între cei doi.
Contractul poate să fie amendat pe măsură ce procesul se derulează, de asemenea el poate fi
modificat, reformulat până la sfârşitul procesului de consiliere, însă tot timpul clientul trebuie să evolueze
către un echilibru sufletesc şi o maturitate şi creştere psihologică şi moral-spirituală, şi nicidecum să
devină din ce în ce mai dependent sau să se fixeze pe anumite relaţii neprofesionale.
În ultimă instanţă, în apropiere de încheierea procesului, clientul trebuie să devină capabil să
spună: îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut pentru mine, pentru ceea ce a reprezentat această relaţie.
Pentru că mi-ai acordat încredere, acum simt că sunt în stare să fac faţă problemelor. Fii reţinut cu
sfaturile.
O greşeală comună este aceea de a oferi în acelaşi timp sfaturi şi consiliere sau terapie. Deseori,
pacienţii care se adresează terapiei caută şi cer sfaturi. De multe ori studenţii şi începătorii spun: deseori,
246
prietenii, cunoscuţii mi-au cerut sfatul şi cred că sunt înclinat şi pot să fiu de folos acestora. Dar nu
aceasta este esenţa terapiei. Pacientul are nevoie mai mult decât o direcţie. Ei îşi doresc un terapeut
înţelept care să ia decizii în locul lor şi să le rezolve problemele acestora. Dar procesul de consiliere nu
trebuie confundat cu un serviciu de informaţii.
Aşa cum am văzut, sarcina terapeutului este să ajute clientul să-şi descopere propriile soluţii şi să
recunoască propria libertate de a acţiona, nu să-i depriveze de ocazia de a acţiona liber. Atitudinea
escapistă a celor mai mulţi clienţi este aceea de a fi neîncrezători în ei înşişi, considerându-se incapabili
să găsească soluţii, să-şi utilizeze libertatea sau să-şi descopere propria direcţie. Chiar atunci când noi, în
calitatea de terapeuţi, suntem capabili să le rezolvăm frământările şi luptele, nu facem decât să le nutrim
dependenţa faţă de noi. Ei vor căuta în mod continuu să apeleze la consiliere pentru ca să scape de
dificultăţi.
Ori, rolul nostru este să-i ajutăm să devină independenţi, să facă alegeri, să-şi accepte cu
responsabilitate consecinţele propriilor lor alegeri. Oferirea de sfaturi, în primul rând că poate să fie
inadecvată deoarece noi nu cunoaştem cadrul clientului, iar în situaţia în care sfatul oferit de noi nu merge
şi are consecinţe dezastruoase, ne pierdem credibilitatea, iar clientul, pacientul nostru rămâne fără terapie
pentru că noi am deturnat sensul ei adevărat.
Interdicţia pentru sfaturi nu este una absolută, însă trebuie s-oferim sfat numai atunci când
clientul se află în mod clar în pericol de a îşi face rău lui însuşi şi altora, luând o decizie neînţeleaptă, sau
când în mod clar este incapabil să facă o alegere. Însă, în toate celelalte situaţii, clientul este condus ca în
mod matur să fie capabil să ia propriile decizii şi alegeri. Esenţial pentru luarea unei decizii este ca
clientul să dispună de informaţie pertinentă. Când clienţii solicită sfaturi şi informaţii unor terapeuţi
începători, aceştia au sentimentul că nu şi-au îndeplinit sarcinile dacă nu sunt gata să le ofere formule de-
a gata pacienţilor.
Atunci când se întâmplă lucrul acesta, puneţi contraîntrebări de felul acesta pacienţilor:
alternativa care se deschide în faţa ta? Ce posibilităţi vezi? Dacă ai fi capabil să rezolvi această problemă
particulară, cum te-ar ajuta pentru tine în rezolvare problemelor viitoare sau cum ai rezolvat o astfel de
problemă similară în trecut? Îmi ceri să-mi asum responsabilitatea în locul tău? A existat şi în trecut
această tendinţă de a evita asumarea responsabilităţii în propria ta existenţă şi viaţă? Poţi considera că
problema actuală constă şi în faptul că depinzi prea mult de ceilalţi pentru a-ţi direcţiona viaţa?
Definiţi-vă rolul în calitatea de terapeut. Una din provocările terapeutului este aceea de a-şi defini
şi clarifica rolul profesional. Există diferite orientări tehnice care reflectă din perspective diferite rolul
terapeutului. Gândeşte-te ce rol este cel mai potrivit pentru tine ca să ţi-l asumi? rolul tău fundamental?
Ce doreşti să fii pentru clienţii şi pacienţii tăi? Un prieten, un expert, un profesor, unul care oferă sfaturi,
unul o sursă de informaţii, unul care oferă alternative, care confruntă? În calitate de consilier, poţi să-ţi
asumi fiecare din aceste funcţii într-o situaţie sau alta. Dar rolul tău fundamental în procesul consilierii?
Ce influenţă urmăreşti să exerciţi atunci când îţi practici rolul fundamental?
Faptul că noi putem exercita atâtea funcţii nu e simplu şi poate să ne conducă la confuzie. Nu
există un răspuns simplu şi universal la problema rolului terapeutului. Tipul de terapie şi consiliere,
nivelul de pregătire al terapeutului, tipul de clientelă pe care îl slujim, perspectiva teoretică şi orientarea,
stilul pe care îl abordăm, toate acestea pot influenţa rolul nostru ca şi terapeuţi.
De obicei, în activitatea complexă a psihoterapiei ni se cere exercitarea multiplelor roluri şi
sarcini, dar în mod frecvent acestea nu sunt bine asezonate, unele sunt în contradicţie cu altele. Ori, dacă
dorim să fim terapeuţi competenţi, eficienţi şi de profunzime, trebuie să facem o ierarhizare a acestor
roluri, să ştim ce dorim şi ne permitem să fim pentru pacienţii noştri şi ce nu.
Multitudinea de trebuinţe şi nevoi a clienţilor şi pacienţilor noştri ne poate solicita funcţii
multiple, ca terapeut, sponsor, asistent, prieten, profesor, părinte, administrator, gardian, judecător.
Această mixtură de responsabilităţi poate să ne împovăreze teribil dacă noi nu ştim să luăm decizii
înţelepte privind rolul nostru terapeutic. De obicei nu este bine ca terapeutul care se ocupă de recuperarea

247
unui pacient să facă şi evaluări care pot avea consecinţe în evoluţia şcolară sau necesare în justiţie pentru
pacienţi.
Expertiza, evaluarea şi procesul terapeutic pot fi un exemplu de relaţie duală care devine
nedeontologică. Gerald Corey consideră că principala funcţie a terapeutului este aceea de a-şi ajuta
clienţii să-şi recunoască propriile resurse şi forţe, s-observe blocajele care îi împiedică să şi le folosească
şi să-şi clarifice ce fel de persoană doresc să fie.
Consilierea este un proces prin care clienţii sunt invitaţi să-şi evalueze în mod onest propriul
comportament şi stil de viaţă şi să facă anumite decizii asupra modului în care ei doresc să-şi edifice
calitatea vieţii. În acest cadru, consilierii, terapeuţii trebuie s-ofere suport, căldură, deschidere,
preocupare, acceptare, să fie suficient de preocupaţi şi grijulii pentru a confrunta clienţii, pentru a-i face
capabili să ia decizii necesare care pot produce schimbări semnificative în bine şi să-şi optimizeze viaţa.
Utilizarea adecvată a tehnicilor şi procedurilor. De ce folosim noi la un moment dat o anumită
tehnică terapeutică? Atunci când ne aflăm în impas cu un client sau pacient, uneori există tendinţa de a
schimba tehnica, de a modifica procedurile. Există în genere pericolul de a ne bizui prea mult pe tehnici şi
metode, ceea ce conduce la o terapie mecanică.
În mod ideal, utilizarea metodelor şi tehnicilor trebuie să provină din relaţia terapeutică şi acestea
au menirea să crească conştiinţa clientului şi să-i sugereze posibilităţile pentru a experimenta o nouă
abordare, un nou comportament, atitudine şi concepţie în viaţă. Este esenţial ca să existe o raţiune bine
fundamentată a tehnicilor utilizate, iar aceasta să fie în relaţie cu obiectivele terapeutice. Tocmai în
aceasta stă arta terapeutului, că el nu trebuie să fie dependent de reguli rigide sau de modele, ci să se
adapteze suplu atât propriului stil cât şi nevoilor consiliatului şi împrejurărilor sau problemelor tratate la
un moment dat.
Iată câteva întrebări prin care putem să ne optimizăm tehnicile şi procedurile terapeutice:130
1. Pui multe întrebări în cadrul sesiunii terapeutice? Dacă faci lucrul acesta, sunt ele întrebări
deschise care încurajează clientul să vorbească şi se exploreze, sau sunt întrebări închise care furnizează
răspunsuri simple şi nu conduc la o explorare şi dezvăluire de sine mai profundă.
2. Tehnicile pe care le foloseşti intensifică ceea ce clientul simte, sau are efectul de a-i reţine
simţămintele? Cât de confortabil te simţi tu cu durerea sa, cu mânia, gelozia, conflictele sale?
3. Cum decizi dacă vei folosi o anumită tehnică cu un anumit client? Cum evaluezi utilitatea
intervenţiei pe care o faci?
4. Ce tehnică ai experimentat personal din perspectiva care i-ar aduce un avantaj clientului? Ai
unele experienţe pozitive? Ai şi altele negative?
5. Cum îţi imaginezi că ar fi dacă ai evita utilizarea oricăror tehnici şi proceduri în consiliere,
urmărind să fii doar, în mod simplu, împreună cu clienţii şi să relaţionezi cu ei prin intermediul
dialogului?
Dezvoltă un stil personal de consiliere şi terapeutic. În genere, există tendinţa de a mima stilul
terapeutic al dascălilor, al profesorilor, al superviser-ilor. Este însă foarte important să acceptăm că nu
există un anumit mod corect sau drept de a face terapie, ci singurul cu adevărat adecvat şi corect este
acela care ni se potriveşte nouă înşine. Nu trebuie să ne lăsăm seduşi de reguli rigide ale diferitelor
orientări. Cu siguranţă, suntem influenţaţi, stilul nostru este influenţat de dascălii, profesorii, terapeuţii,
superviser-ii pe care i-am avut în trecut, de propria noastră experienţă. Dar ar fi o eroare care ne-ar
diminua eficienţa dacă am încerca să imităm servil şi nu am fi creatori în acest domeniu. Propriul stil
terapeutic trebuie să fie compatibil cu personalitatea terapeutului şi cu nevoia de moment a consiliatului
care stă în faţa ta.
Riscul epuizării profesionale. Dacă cel mai important instrument terapeutic este tocmai persoana
terapeutului, dacă cea mai puternică tehnică este capacitatea noastră de a fi un exemplu, un model de
vitalitate şi autenticitate, atunci capacitatea noastră de a rămâne pe deplin activ şi dinamic, este esenţială.
Trebuie să facem faţă factorilor care tind să ne epuizeze şi să ne contracareze capacitatea de a fi de folos.

248
 Ce este epuizarea? Deseori, există terapeuţi care se plâng că eforturile lor nu mai au nici un
rezultat şi că nu le-a mai rămas nimic de oferit. Mulţi terapeuţi consideră că simţămintele de epuizare sunt
soarta inevitabilă a acestei profesiuni şi că nimic nu poate fi făcut pentru a fi revitalizaţi. Această
presupunere este letală, pentru că îi fixează în simţământul de neputinţă şi îi conduce să renunţe la
speranţă. La fel de eronată este şi atitudinea celor care nu realizează că sunt deja epuizaţi.
Epuizarea se manifestă în multe feluri. Cei care experimentează acest sindrom, se simt de obicei
obosiţi, epuizaţi, lipsiţi de entuziasm. Ei vorbesc despre simţământul de a fi absorbiţi de multitudinea de
proiecte, dintre care multe par să-şi fi pierdut semnificaţia. Simt că ceea ce pot oferi nu este nici dorit, nici
primit, se simt neapreciaţi, nerecunoscuţi, neimportanţi şi ajung să-şi transforme activitatea profesională
într-o manieră mecanică şi de rutină. Tind să nu mai vadă rezultatele concrete sau roadele propriilor lor
eforturi.
Se simt oprimaţi de sistem, de solicitările instituţionale care par să le zădărnicească iniţiativele şi
satisfacţiile terapeutice. Un mare pericol al sindromului de epuizare este acela că practicienii se simt din
ce în ce mai izolaţi, nu reuşesc să mai schimbe impresii, să stabilească relaţii pentru a dezvolta un sistem
de suport. Din cauza faptului că sindromul de epuizare ne răpeşte vitalitatea de care avem nevoie atât
personal cât şi profesional, este important să-i cunoaştem cauzele, remediile şi cum poate fi prevenită.
Cauzele epuizării. Acestea sunt o combinaţie de factori personali, interpersonali şi
organizaţionali. Recunoscând cauzele, noi facem primul pas în direcţia soluţionării acestora. Iată câteva
dintre cauze:131
1. Efectuarea aceluiaşi tip de muncă, fără variaţie, o activitate care pare lipsită de semnificaţie şi sens.
2. O muncă solicitantă care înseamnă epuizare personală fără rezultate palpabile şi care nu are drept
consecinţă aprecierea şi răspunsuri pozitive.
3. Lipsa simţământului de împlinire şi semnificaţie în activitate.
4. Presiune constantă de a produce, realiza, de a face faţă termenelor, multe fiind nerealiste.
5. Lucrul cu populaţii dificile, cu înalt rezistenţi, clienţi involuntari şi care manifestă puţin progres.
6. Conflicte şi tensiuni în staff-ul terapeutic. Absenţa suportului colegial, bârfă, critică, invidie, conflicte.
7. Lipsa încrederii între superviser şi terapeuţi, conducând la eforturi contradictorii, unii împotriva altora
în loc să depună eforturi către obiective pe care le valorizează în comun, obiective comune.
8. Lipsa ocaziilor pentru exprimare personală, iniţiative şi noi abordări, situaţii în care experimentul,
schimbarea şi inovaţia nu sunt răsplătite şi nu sunt văzute pozitiv, ci sunt descurajate în mod activ.
9. Confruntarea cu solicitări nerealiste, atât ca sarcini, cât şi privind timpul şi energia proprii.
10. Un loc de muncă solicitant atât personal cât şi profesional, fără supervizare, fără educaţie continuă şi
alte forme de pregătire profesională.
11. Conflicte personale nerezolvate, dincolo şi în afara locului de muncă, cum ar fi: tensiuni maritale,
probleme cronice de sănătate, financiare, şi aşa mai departe.
Remedii pentru epuizare. Am văzut cât de important este să valorizăm propria responsabilitate.
Acesta este unul dintre factorii cei mai importanţi. Tendinţa comună este de a blama sistemul, de a
transfera responsabilitatea asupra altora decât asupra noastră, dar asta conduce la neputinţă şi lipsă de
speranţă. Nu trebuie să cădem în capcana plasării responsabilităţii în afara noastră. Acesta este un factor
impersonal. Nu putem face nimic asupra lui. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea şi să fim activi în
privinţa problemelor care ne privesc în mod direct.
Este facil, dar contraproductiv să ne însuşim atitudinea de victimă. Este adevărat că mediul
înconjurător este solicitant, că deseori condiţiile sunt proprii, că vom întâlni tot felul de obstacole, dar în
loc să ne transformăm în nişte victime care îşi plâng de milă, noi trebuie să avem o atitudine activă, să
gândim pozitiv şi să modificăm circumstanţele în favoarea noastră. Trebuie să învăţăm să trăim cu
demnitate într-un sistem care poate să fie relativ ostil. Să ne concentrăm asupra a ceea ce putem face, cum
ne optimiza activitatea şi poziţia şi să creăm un climat în care putem să ne desfăşurăm o activitate
semnificativă cu rezultate pozitive.

249
 Prevenirea epuizării. Mulţi consideră epuizarea ca o condiţie specifică şi aproape inepuizabilă
pentru toate profesiunile care oferă sprijin, suport şi ajutor, care au de-a face cu oameni. Deşi nu putem
controla evenimentele, situaţiile stressante din activitate, este important să modificăm modul cum
interpretăm şi reacţionăm la aceste evenimente. De fapt este aceeaşi strategie cu cea privind stressul.
Este important să înţelegem că nu putem s-oferim la nesfârşit fără s-obţinem în schimb aproape
nimic sau prea puţin. Există un preţ care trebuie plătit, acela al situaţiei de a fi continuu la dispoziţia
celorlalţi pentru presupunerea că tu eşti capabil să controlezi viaţa şi destinele celorlalţi. Dacă suntem
sensibili la semnele subtile de epuizare, vom preveni aceasta înainte de a ajunge în condiţia în em
complet epuizaţi fizic şi afectiv. Putem dezvolta fiecare propria noastră strategie de a rămâne plini de
vitalitate personală, profesională şi spirituală.
Iată câteva sugestii pentru prevenirea epuizării:132
1. Evaluaţi-vă obiectivele, priorităţile şi aşteptările: să fie realiste şi să vă ofere ceea ce vă doriţi.
2. Recunoaşteţi că puteţi fi un agent activ în propria viaţă şi existenţă.
3. Căutaţi, găsiţi şi oferiţi-vă alte interese, dincolo de preocupările profesionale, dacă activitatea dumneavoastră nu
vă satisface cele mai importante şi profunde trebuinţe.
4. Gândiţi-vă la modalităţile prin care puteţi aduce varietate în propria activitate.
5. Luaţi iniţiativa de a începe noi proiecte care au semnificaţie personală şi nu aşteptaţi ca din partea sistemului
această iniţiativă.
6. Învăţaţi să vă monitorizaţi impactul stressului atât profesional cât şi în familie.
7. Susţineţi-vă starea de sănătate printr-o odihnă şi somn adecvat, program de exerciţii fizice, o alimentaţie corectă,
meditaţie şi relaxare.
8. Dezvoltaţi câteva prietenii caracterizate prin reciprocitatea oferirii şi primirii de relaţie, afecţiune şi petrecerea
timpului liber.
9. Învăţaţi să vă întrebaţi ce vă doriţi şi nu vă aşteptaţi întotdeauna ca să primiţi aceasta.
10. Învăţaţi cum să desfăşuraţi o activitate, astfel încât aceasta să vă ofere autoconfirmare şi răsplată proprie de sine
opusă faţă de aşteptările exterioare pentru validare.
11. Găsiţi modalităţi semnificative de a vă oferi satisfacţie în joc, călătorii şi noi experienţe culturale, spirituale şi
de altă natură.
12. Luaţi-vă timp pentru a vă evalua semnificaţia propriilor proiecte şi a hotărî dacă ele trebuie să continue, să vă
investiţi timpul şi energia.
13. Evitaţi asumarea unor poveri care în mod normal cad în responsabilitatea altora. Dacă de pildă te îngrijorezi
mai mult pentru proprii pacienţi sau clienţi decât o fac ei înşişi, aceasta înseamnă că trebuie să reconsideri acest tip
de implicare şi investire.
14. Continuă-ţi pregătirea, participă la conferinţe şi simpozioane, work-shop-uri şi citeşte tot ceea ce este nou ca şi
cadru clasic al profesiunii pe care trebuie să ţi-l reîmprospătezi.
15. Optimizează-ţi programul de lucru şi redu stressul.
16. Învaţă să-ţi cunoşti limitele şi să pui limite şi în relaţiile cu ceilalţi.
17. Învaţă să te accepţi pe tine însuţi cu propriile imperfecţiuni, inclusiv să-ţi acorzi iertarea şi să accepţi faptul că
poţi face greşeli şi că nu îţi atingi de fiecare dată idealurile.
18. Fă schimburi de experienţă cu proprii colegi şi roagă-i să se ataşeze, să se alieze cu tine în proiecte comune.
19. Formează un grup suport cu colegii şi împărtăşeşte-le simţămintele de frustrare, caută cele mai bune modalităţi
de abordare a realităţii şi situaţiilor dificile profesionale.
20. Cultivă câteva pasiuni care îţi produc bucurie şi plăcere.
21. Ia-ţi timp pentru creştere şi maturizare spirituală.
22. Fii mai activ în organizarea profesională.
23. Caută consiliere şi supervizare ca o modalitate de dezvoltare personală.
Una din chestiunile fundamentale în profesia de terapeut, priveşte semnificaţia consilierului ca
persoană în relaţia terapeutică. Deoarece terapeuţii cer oamenilor să arunce o privire onestă asupra lor
înşişi şi să facă alegerile potrivite în legătură cu ceea ce doresc să schimbe, este extrem de important
pentru terapeuţi, pentru ei înşişi să-şi cerceteze propriile vieţi şi să facă acelaşi lucru în propria lor
existenţă.
Terapeuţii ar trebui să-şi pună următoarele întrebări în mod repetat:133
250
 Ce am eu de oferit în mod personal altora care se luptă să-şi găsească direcţia în viaţă?
Am făcut, am realizat eu în propria mea viaţă ceea ce le cer celorlalţi?
Un terapeut poate să dobândească o sumă de cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice extraordinare
şi pe care să le pună la dispoziţia propriilor clienţi şi pacienţi. Dar fiecare sesiune terapeutică este o ocazie
în care se aduc pe ei înşişi ca persoană, echilibrul lor sufletesc, calităţile personale de terapeut. Aceasta
reprezintă exemplul şi capacitatea lor de a modela.
Un terapeut poate să fie foarte bine pregătit, să cunoască întreaga teorie psihologică, să înveţe şi să
poată mânui toate tehnicile şi procedurile terapeutice şi totuşi să rămână ineficient. Dacă terapeutul
trebuie să promoveze creşterea şi schimbarea în proprii clienţi, atunci trebuie să fie capabil şi dispus să
promoveze creşterea, maturizarea şi echilibrul în propria sa viaţă, explorându-şi alegerile, hotărârile şi
depunând eforturi pentru a deveni mai conştient de modurile în care pot să-şi fructifice potenţialul de
creştere. Disponibilitatea de a trăi în concordanţă cu ceea ce transmit altora şi de a fi modele pozitive
pentru pacienţii lor, îi transformă în aşa numitele persoane terapeutice.
10 Direcţii de optimizare a competenţei în domeniul sănătăţii134
1. Pregătire riguroasă şi temeinică într-una din disciplinele majore ale sănătăţii. Din nefericire în
multe din cercurile conservatoare se mai manifestă o atitudine antiintelectuală. Concepţia noastră
academică ar trebui să fie mult mai receptivă şi deschisă în a descoperi adevărul lui Dumnezeu în cadrul
ştiinţelor naturale şi umane. Ar fi o eroare să considerăm că Biblia se declară pe sine atotsuficientă pentru
a acoperi diversitatea nevoilor fiinţei umane, sau că este suficient să studiezi doar Biblia, pentru a deveni
un slujitor competent al lui Dumnezeu şi al semenilor în orice domeniu. Noi putem să subliniem
caracterul nostru creştin distinctiv, doar printr-un dialog la nivelul societăţilor academice pe specialităţi,
în care trebuie să fim o prezenţă constantă şi să avem un aport semnificativ.
2. Iniţierea şi perfecţionarea în disciplinele înrudite, abordarea într-o manieră contextualizată,
transculturală. Cultura postmodernistă, pluralistă ne cere să ne păstrăm o decenţă creştină de o calitate
rară, rămânând popular, fără să fii relativist, având convingeri, fără să fii dogmatic şi rigid, suficient de
modest şi deschis pentru a sesiza trăsăturile profund umane din fiecare persoană. Aroganţa şi
inflexibilitatea privind propriile teorii, paradigme şi valori vor dăuna capacităţii noastre de a relaţiona cu
cei a căror experienţă diferă în mare măsură de a noastră.
3. Deschidere pentru consult interdisciplinar şi supervizare în clinici universitare sau centre de
competenţă.
4. Pregătirea continuă prin cursuri de perfecţionare şi postuniversitare; o exigentă apreciere a
propriilor competenţe şi limite.
5. Dezvoltarea în cadrul fiecărui caz, a unei strategii şi tactici terapeutice bine fundamentate, din
care să transpară atât competenţa profesională, cât şi doctrina sănătăţii creştine, concepţiile noastre de
viaţă.
6. Informarea continuă şi studiul zilnic, atât profesional, cât şi spiritual. Se apreciază că astăzi,
orice competenţă, master sau program de doctorat, are un timp de înjumătăţire al competenţei conferite
care nu depăşeşte 10 ani.
7. Înţelegera şi folosirea înţeleaptă a Scripturii. În calitate de medici noi ne aflăm în faţa unei
duble provocări, trebuind să fim competenţi în cel puţin două domenii: domeniul credinţei şi domeniul
practicii profesionale. Noi trebuie să avem un fin discernământ al interfeţei dintre disciplinele sănătăţii şi
ale credinţei şi practicii creştine. Noi trebuie să fim capabili să dăm socoteală în orice moment de
fundamentele credinţei şi stilului nostru de viaţă şi de felul în care acestea se articulează atât cu cele mai
noi achiziţii ale ştiinţei medicale, cât şi cu argumentele filosofice şi teologice ale credinţei creştine, aşa
cum se fundamentează acestea în Cuvântul şi voinţa revelată alui Dumnezeu.
8. Dezvoltarea unei strânse legături cu comunitatea locală. La acest nivel, medicul găseşte suport
şi părtăşie spirituală creştină, dar se dăruieşte, în acelaşi timp, în mod altruistic, comunităţii credincioşilor
prin ceea ce este reprezentativ, îşi exercită în mod practic şi învaţă să combine valorile profesiunii cu cele
ale credinţei.
251
 9. Se implică în grupe suport, şi în activităţi nemedicale, dar sociale şi spirituale; aceste activităţi
îl ajută să-şi păstreze realismul, adecvarea şi suportul lumii reale, evitând riscul academismului steril, al
izolării în turnul de fildeş.
10. Preocupare pentru dezvoltare personală şi creştere spirituală. În calitate de medici, terapeuţi şi
creştini, noi suntem reprezentativi, constituim modele; acestea trebuie să fie demne de urmat. Nu vor fi
tolerate păcate făţişe, incompatibile cu calitatea de creştin, în familiile noastre va domni o atmosferă
armonioasă, creştină, iar între cuvintele şi faptele noastre nu vor apărea discrepanţe.
Aşa cum spunea Malony în 1994, ţelurile creşterii şi maturizării noastre spirituale – sfinţirea şi
desăvârşirea – sunt idealuri absolute, deziderate spre care să aspirăm. Sincer vorbind, viaţa nu reclamă cu
necesitate: ‚Poţi foarte bine să trăieşti şi fără să le atingi. Poţi să te simţi oarecum bine şi fără să te bucuri
de o sănătate perfectă. Poţi să fii sănătos fără să fii cu adevărat integru. Poţi să fii moral fără să fii
religios. Poţi să fii religios, fără să fii sfânt.’135
Consilierul. Pare să existe o atracţie nativă pentru profesia de consilier. În mod aparent mulţi
oameni văd consilierea ca o activitate bogată în satisfacţii, care implică oferirea unor sfaturi înţelepte şi
binevenite, vindecarea şi refacerea unor relaţii sfărâmate şi ajutorarea oamenilor pentru a-şi rezolva
problemele.136 Cu siguranţă consilierea poate fi o activitate gratificantă, dar nu va trece mult până ce vom
descoperi că ea este de asemenea o activitate dificilă care presupune un înalt consum emoţional şi de
energie psihică.
Consilierea presupune o concentrare intensivă şi uneori provoacă durere atunci când vedem atât
de mulţi oameni în suferinţă. Atunci când aceşti oameni nu reuşesc să-şi îmbunătăţească starea, aşa cum
se întâmplă în mod frecvent, este uşor să ne autoblamăm. Noi am încercat în mod serios, din greu şi ne
întrebăm de ce lucrurile merg prost, şi în timpul acesta tot mai mulţi şi mai mulţi oameni se adresează
pentru ajutor, existând tendinţa de a-ţi asuma din ce în ce mai multe poveri şi responsabilităţi în domeniul
consilierii, psihoterapiei, tratării şi vindecării, astfel încât ajungi la un moment dat la limita
suportabilităţii.
Uneori problemele consiliatului ne amintesc de propriile noastre insecurităţi, conflicte şi de
sechele şi acestea au un caracter ameninţător chiar pentru propria stabilitate a consilierului sau
simţămintele sale de valoare personală faţă de imaginea sa de sine. Să ne mai mirăm atunci că în timp ce
consilierea pare să fie una care să aducă împlinire, este în acelaşi timp şi o activitate hazardantă şi plină
de risc? Vom analiza în cele ce urmează principalele probleme legate de viaţa şi activitatea consilierului.
Motivaţia consilierului. Ce te-a făcut să te dedici consilierii? Unii consilieri creştini, în special
slujitori, pastori, au devenit consilieri prin forţa împrejurărilor, pentru că au fost solicitaţi, în poziţia în
care se aflau, de către oamenii cu probleme. Ei au parcurs o pregătire specială în acest sens şi sunt
convinşi că aceasta este una dintre cele mai eficiente modalităţi de a-i ajuta pe cei în nevoie. Există şi
argumente scripturistice în acest sens. Dar întotdeauna este dificil să ne evaluăm propriile noastre motive
în intimitatea lor. Poate acest lucru este în special adevărat atunci când ne examinăm motivaţiile pentru
consiliere.
O dorinţă sinceră de a-i ajuta pe oameni este un motiv valid pentru a deveni consilier. Dar există
dovezi, care să vină din alte surse, din partea celorlalţi că această consiliere pe care o practici are
într-adevăr o influenţă pozitivă? Tu însuţi ai constatat o împlinire personală în procesul de consiliere?
Acestea ar putea fi indicaţii mai profunde asupra eficienţei personale ca şi consilier. Există, însă, şi alte
aspecte, uneori nerecunoscute, care pot să interfere cu eficienţa noastră în consiliere. Atunci când practici
consilierea pentru a-ţi împlini propriile tale nevoi şi nu pe cele ale consiliatului, procesul de consiliere are
de suferit.
Astfel, aceste nevoi sau motivaţii eronate pot fi următoarele:137
1. Nevoia de relaţie. Fiecare dintre noi simte nevoia unor relaţii apropiate şi intime, cu cel puţin
două sau trei persoane. Pentru unii consiliaţi consilierul este cel mai apropiat prieten al lor, cel puţin
pentru o perioadă de timp, dar să presupunem că, consilierul nu are nici un fel de prieten apropiat în afară
de consiliat. În astfel de cazuri trebuinţele consilierului pentru relaţie pot să blocheze procesul de
252
consiliere şi ajutorare. Consilierul poate că nu-şi doreşte în mod real ca, consiliatul să fie recuperat şi să
finalizeze procesul de consiliere, deoarece aceasta ar însemna terminarea acestor relaţii apropiate. Dacă
constaţi că, cauţi tot felul de ocazii pentru a prelungi procesul de consiliere, pentru a telefona consiliatului
sau începi să te întâlneşti cu el şi în alt cadru social, toate acestea sunt argumente că procesul de consiliere
îţi împlineşte propriile nevoi şi este mai util ţie, consilierului decât consiliatului. Asta înseamnă că relaţia
consilier-consiliat a încetat să mai fie o relaţie profesională de folos consiliatului. Lucrul acesta nu este
neapărat rău, dar să reţinem faptul că prietenii, rudele, cei apropiaţi nu sunt întotdeauna şi cei mai buni
consilieri.
2. Trebuinţa sau nevoia de control. Consilierul autoritar este unul care îi forţează pe ceilalţi, gata
s-ofere sfat chiar dacă acesta nu este cerut şi îi place să joace rolul unuia care soluţionează orice
problemă. Unii consiliaţi care au trăsături de dependenţă pot să-şi dorească un astfel de consilier, dar o
astfel de consiliere nu conduce la maturizarea şi la soluţionarea problemelor consiliatului, ci îi cultivă mai
degrabă dependenţa sau îl striveşte sub personalitatea consilierului.
3. Nevoia de salvare, de răscumpărare. Un salvator uman de data aceasta şi nu divin, oferă şi are
adesea o dorinţă sinceră de a ajuta, dar prin aceasta consilierul îşi asumă responsabilitatea şi o face în
defavoarea consiliatului, îndepărtând responsabilitatea care l-ar putea conduce la propria maturizare şi la
a-şi lua în mână destinele vieţii sale. E ca şi cum salvatorul, consilierul de tip salvator ar spune: “tu nu
poţi face faţă la asta, lasă-mă s-o fac eu pentru tine!” Aceasta ar putea s-ofere satisfacţie consiliatului o
vreme, dar nu poate să-i fie de folos în mod permanent. Atunci când tehnicile sau soluţiile propuse de
consilierul salvator eşuează, aşa cum adesea se întâmplă, consilierul se simte vinovat, inadecvat şi
profund frustrat, iar consiliatul se simte pe bună dreptate înşelat şi mâniat.
4. Nevoia de informaţie. În descrierea propriilor lor probleme, consiliaţii oferă o cantitate imensă
de material informativ, chiar dacă acesta ţine de domeniul derizoriu al faptului divers. În s-o astfel de
informaţie cu caracter intim nu este niciodată împărtăşită în altfel de împrejurări. Atunci când un consilier
devine curios, uită să consilieze şi cere extrainformaţii doar pentru a-şi satisface curiozitatea, atunci când
el este incapabil să păstreze confidenţialitatea, va dăuna profund procesului de consiliere. Consilierii
curioşi şi indiscreţi sunt rareori de folos şi în mod frecvent consiliaţii mai devreme sau mai tărziu îi vor
evita.
5. Nevoia de vindecare personală. Cei mai mulţi dintre noi purtăm nevoi ascunse şi sechele sau
sentimente de nesiguranţă care ar putea să interfere cu activitatea de ajutorare a celorlalţi. Acesta este un
motiv pentru care şcolile de psihologie cer studenţilor să parcurgă etape de consiliere ei înşişi înainte de a
începe să-i ajute pe alţii. Sesiunile de consiliere nu pot fi eficiente dacă consilierul are nevoia, trebuinţa
sau stilul de a manipula pe alţii, de a-şi atenua simţămintele de vinovăţie, de a juca rolul unei figuri
autoritare, de a-şi exprima ostilitatea, de a-şi rezolva conflictele sexuale sau de a se dovedi pe sine capabil
sub aspect intelectual, matur spiritual sau stabil psihologic.
Este foarte probabil că orice consilier în primele stadii ale formării sale profesionale a
experimentat aceste tendinţe uneori, dar aceste nevoi trebuie satisfăcute în alt proces decât acela al
consilierii consiliatului. El trebuie rezolvat în şedinţe de supervizare. Atunci când oamenii vin pentru
consiliere îşi asumă riscul de a-şi împărtăşi informaţii personale, intime, se încredinţează pe ei înşişi grijii
consilierului. În procesul de consiliere singura persoană care contează dacă ţinem seama doar de diada
persoană, şi pentru moment facem abstracţie de faptul că relaţia terapeutică este în fond o triadă în care
Spiritul lui Dumnezeu este întoteauna prezent, spunem atunci când consilierul violează această încredere
şi subminează eficienţa consilierii, deturnând-o în propriul folos terapeutic, atunci el nu mai este de folos
consiliatului, ci doar lui însuşi.
Eficienţa consilierului. Erich Fromm scrie în Arta iubirii că proecsul învăţării este o artă care
poate fi divizată în mod convenţional în două părţi, şi anume învăţarea, însuşirea teoriei pe de o parte, iar
pe de altă parte însuşirea practicii. Chiar după ce ne însuşim întreaga teorie şi cunoştinţă asupra unui
domeniu, noi nu suntem încă competenţi să practicăm acea artă sau profesiune. Erich Fromm mărturiseşte
că, chiar după ce şi-a însuşit o mare parte din teorie, el a trebuit să depăşească stângăciile încercărilor de a
253
pune în practică ceea ce ştia, şi s-a considerat cât de cât competent – şi să reţinem că el este unul dintre
marii psihoterapeuţi – abia după ce a reuşit să integreze în propria conştiinţă profesională, cunoştinţele
teoretice cu cele dobândite din practică, astfel încât ele să devină una.138
În special la început consilierii vor simţi prăpastia care separă cunoştinţele lor teoretice de
aptitudinile practice.139 Neuro-Programarea lingvistică (NLP) subliniază faptul că în orice proces de
vindecare parcurgem patru etape şi anume: 1. incompetenţa inconştientă, 2. Incompetenţa conştientă, 3.
Competenţa conştientă şi în fine 4. Competenţa inconştientă, atunci când noi suntem în stare să facem
lucrurile de la sine, fără să ne mai gândim, să ne concentrăm asupra lor, în mod reflex. Gândiţi-vă la
mersul pe jos sau şofatul. Presupune o atât de mare dexteritate, încât lucrurile sunt făcute automat,
involuntar, în mod reflex, şi abia atunci pot fi evitate accidentele sau te poţi eventual dedica unei alte
activităţi în timp ce mergi.
Este ştiut faptul că unii consilieri sunt mai buni decât alţii. Cu siguranţă că pentru acestă vocaţie
există anumite daruri, anumite aptitudini înnăscute, de aceea nu se cere oricărui om să fie competent în
consiliere şi psihoterapie. Rom. 12,8: “Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să
dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă, s-o facă cu bucurie”, ca şi 1Cor. 12,14-18:
“Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: “Fiindcă nu sunt mână, nu
sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: “Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt
din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi
auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El”,
înscriu consilierea, termenul greces paraklesis, care în traducere ar însemna însoţirea cuiva pentru a-i fi
de folos, pentru a-l ajuta, în darurile spirituale.
Consilierea în genere şi consilierea creştină în special, devine uneori ineficientă datorită faptului
că, consilierul nu are o imagine clară a rolului şi responsabilităţilor sale. Maurice Wagner a identificat
câteva domenii asupra confuziei rolului, şi anume:140
1. Vizitarea în locul consilierii. Cu siguranţă că vizitarea este o activitate prietenoasă care implică
părtăşie şi convivialitate reciprocă, dar consilierea este o conversaţie centrată pe problemă, direcţionată
către obiectiv, care se concentrează în primul rând asupra unei nevoi a unei persoane, a consiliatului.
Orice consiliere va implica conversaţii periodice relaxante, dar atunci când convivialitatea este prelungită
în mod nepermis, eficienţa consilierii este redusă.
2. Atitudinea repezită, nechibzuită, iute, în locul deliberării. Oamenii de astăzi, foarte ocupaţi şi
orientaţi către ţeluri şi obiective adesea doresc un proces de consiliere rapid, care să le ofere soluţia ideală
şi care să se termine cât mai repede. Este adevărat că, consilierul nu trebuie să piardă timp, dar de
asemenea este adevărat că procesul de consiliere nu poate fi pripit. Cea mai mare parte a succesului
consilierului constă în capacitatea sa de a asculta cu atenţie, în linişte şi într-un proces de meditaţie
frunctuoasă asupra a ceea ce consiliatul afirmă. Atunci când această atmosferă de linişte este urmărită în
mod deliberat şi relaxat, consilierul este mai puţin înclinat să facă judecăţi pripite, iar consiliatul are
posibilitatea să simtă suportul şi interesul serios al consilierului.
Cercetările recente au arătat că eficienţa în abordările pe termen scurt a consilierii sunt o realitate.
Acest tip al consilierii poate fi scurtat pentru că ele se limitează să se concentreze pe o anumită problemă
specifică, în loc să aibă în vedere o multitudine de aspecte. Atunci când consilierul încearcă să facă prea
mult într-o sesiune, consilierul se simte copleşit şi adesea confuz. Deoarece este probabil adevărat că,
consiliatul nu poate asimila decât unul sau două insighturi majore în fiecare sesiune, procesul de
consiliere ar trebui să fie ritmat, conform acestor posibilităţi, şi n-ar trebui să fie grăbit, chiar dacă un
proces de consiliere mai scurt înseamnă creşterea frecvenţei sesiunilor.
3. Lipsa de respect în locul simpatiei şi empatiei. Uneori consilierii au tendinţa de a categoriza
oamenii în mod rapid, aşa cum spunea un consilier, de exemplu un creştin carnal, sau ca un tip flegmatic,
şi apoi să copleşească persoana cu evaluări rapide, cu confruntări pripite şi cu sfaturi rigide. Nici o
persoană nu se va bucura de un astfel de tratament lipsit de respect. Puţini oameni pot fi ajutaţi de către
un consilier care nu reuşeşte să-i asculte, să le arate înţelegere şi respect în mod profund şi autentic.
254
 4. Atitudinea judicativă în locul echidistanţei. Există momente în care consiliatul trebuie
confruntat cu păcatul său sau cu un comportament neobişnuit în viaţa lor, dar aceasta nu este acelaşi lucru
cu condamnarea sau predicarea adresată în cabinetul de consiliere. Atunci consiliatul se va simţi atacat, va
răspunde prin defense, deseori cu mânie, adoptând o atitudine plină de resentiment şi întrebându-se “la
ce-mi foloseşte toată chestia asta?” Sau continuă consilierea doar în silă şi cu atitudini de regret. Nici una
din aceste reacţii nu contribuie la dezvoltarea şi maturizarea consiliatului, ci toate sunt o reacţie la tehnica
defectuoasă de consiliere, care în mod frecvent nu reflectă decât propria anxietate, incertitudine sau
nevoia de control a consilierului.
5. Să fii directiv în loc să fii interpretativ. Aceasta este o eroare comună şi aşa cum am văzut poate
să reflecte nevoia inconştientă a consilierului de a domina şi controla. Atunci când consiliatului i se spune
ce să facă, el are tendinţa de a confunda opinia consilierului creştin cu voinţa lui Dumnezeu, se simte
vinovat şi incompetent dacă nu urmează sfatul şi rareori învaţă cum poate să atingă maturitatea
emoţională şi spirituală până la punctul în care el să devină capabil să ia decizii fără ajutorul consilierului.
Consilierul şi consiliatul trebuie să lucreze împreună ca o echipă în care consilierul serveşte doar ca
antrenor, al cărui eventual ţel ultim este acela de a se retrage de pe terenul de joc, lăsând consiliatul să-şi
joace rolul.
6. Supraimplicarea profesională în locul obiectivităţii profesionale. Există o linie fină între
ajutorare şi implicarea prea profundă sau supraimplicarea pentru a fi de folos, de ajutor. Aceasta este în
mod special adevărat atunci când consiliatul este profund tulburat, confuz şi confruntat cu probleme
similare cu cele proprii ale consilierului. Supraimplicarea emoţională poate să determine consilierul să-şi
piardă obiectivitatea şi aceasta conduce la reducerea eficienţei în consiliere. Până la un anumit punct,
oamenii care arată compasiune şi empatie nu sunt capabili să evite implicarea emoţională, dar consilierul
creştin poate să reziste acestei tendinţe, prin faptul că el înţelege că, consilierea este o relaţie de asistare
profesională care trebuie limitată în termenii sesiunilor de consiliere care au un anumit ritm, un anumit
număr, o anumit durată, şi întrerupte după ce au fost stabilite aceste limite. În acest răstimp consilierul în
mod obiectiv va căuta să pună la dispoziţie întreaga sa competenţă pentru a fi de folos consiliatului.
7. Nerăbdarea în locul ueni atitudini realiste. Mulţi consilieri devin descurajaţi şi uneori anxioşi
atunci când nu văd un progres imediat în consiliat. Deseori problemele necesită un timp lung pentru a
apărea şi a se dezvolta, procesul însuşi de îmbolnăvire a decurs ani sau decenii şi este nerealist să
presupui că ele vor dispărea rapid şi că întotdeauna răspunsul la intervenţia consilierului va fi întotdeauna
evident şi imediat. Desigur se pot produce şi schimbări instantanee, dar acestea sunt rare. Cel mai adesea
consiliatul are nevoie de timp pentru a renunţa la propria manieră de gândire, la propriile concepţii, la
propriile modele de comportament, şi să le înlocuiască cu ceva nou şi mai bun.
8. Atitudine artificială în locul uneia autentice. Consilierii sunt uneori împovăraţi ei înşişi cu
convingerea că ei trebuie să fie perfecţi, că trebuie să ştie întotdeauna ce este potrivit să spună sau să facă,
că nu trebuie să comită niciodată greşeli, că trebuie să aibă întotdeauna cunoştinţele şi capacităţile care
să-i ajute să facă faţă oricărei situaţii din procesul de consiliere. Astfel de consilieri nu sunt dispuşi adesea
să-şi admită propria slăbiciune sau propriile lacune în cunoştinţe. Ei sunt atât de anxioşi în a apărea că
sunt competenţi profesionali şi vânează într-atât succesul, încât par artificiali, formalişti şi uneori
pompoşi. Este dificil, poate imposibil pentru un consiliat să se relaxeze şi să-şi împărtăşească în mod
onest problemele, temerile, faţă de un consilier care îi lasă impresia perfecţiunii sau unuia stăpân şi
controlează totul.
În întreaga istorie a acestei lumi un singur consilier a atins perfecţiunea, nu a făcut niciodată
greşeli şi întotdeauna a spus exact ceea ce trebuia. Acesta este Domnul nostru Isus Hristos. Cei care se
consideră urmaşii Săi trebuie să fie relaxaţi şi să admită că întotdeauna vor face greşeli şi că nu trebuie să
ne ascundem în spatele unui rol profesional, ci să ne încredem pentru a ne conferi ceea ce trebuie să
spunem şi ceea ce trebuie să facem, adevărata înţelepciune pentru a consilia eficient.
9. Atitudine defensivă în locul celei empatice. Uneori cei mai mulţi consilieri se simt ameninţaţi în
procesul de consiliere. Capacitatea de a asculta empatic este blocată atunci când suntem criticaţi, când
255
suntem conştienţi că devenim lipsiţi de ajutor, ne simţim vinovaţi sau ne este teamă să nu fim răniţi,
jigniţi de către consiliat. Atunci când astfel de ameninţări, simţăminte apar, este de folos să te întrebi tu
însuţi de ce se întâmplă lucrul acesta. Dacă nu reuşeşti să găseşti un răspuns ia în calcul discuţia cu un
prieten sau cu un coleg consilier. Cu cât ne cunoaştem mai bine şi reuşim să ne acceptăm pe noi înşine, cu
atât mai puţin ne vom simţi ameninţaţi de consiliat sau în procesul de consiliere.
Consilierul trebuie să menţină o atitudine vigilentă pentru a evita riscurile enumerate mai sus. În
calitate de susţinător creştin care onorează pe Dumnezeu, noi trebuie să ne achităm de responsabilităţi în
modul cel mai bun posibil, cerându-ne iertare atunci când greşim, dar utilizând propriile greşeli pentru a
învăţa cum să ne perfecţionăm şi să ne îmbunătăţim stilul profesional. Atunci când alunecăm în asumarea
unor roluri nesănătoase în consiliere, noi trebuie să restructurăm relaţia, să spunem consiliatului cum şi ce
intenţionăm să schimbăm. Astfel de tentative de restructurare sunt întotdeauna dificile pentru că ele
implică un recul faţă de ceea ce s-a întâmplat deja. Alternativa este confuzie şi ineficienţă în consiliere,
aşa încât noi reuşim să reluăm procesul de consiliere într-o manieră terapeutică sau vom solicita consult şi
supervizare.
Erorile şi confuzia de rol nu sunt tragedii ireversibile. Un raport bun cu cel consiliat poate să
acopere o multitudine de greşeli în consiliere, dar nu vom utiliza aceasta cu scopul de a ne scuza
incompetenţa în consiliere. Cel mai important concept pe care trebuie să ni-l reamintim este faptul că
Hristos este adevăratul consilier, că noi suntem agenţii Săi care îndeplinim lucrarea Sa şi Îl reprezentăm
pe El. Spiritul Său Sfânt, Mângâietorul şi călăuza noastră ne va conduce pentru a fi de folos celor în
nevoie. 2Tim 2,24-26.
Vulnerabilitatea consilierului. Procesul de consiliere ar fi mult mai uşor dacă se presupune că
fiecare consiliat doreşte ajutor în mod onest şi că el este pe deplin dispus să coopereze în procesul de
consiliere. Din nefericire acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Uneori consiliaţii au o dorinţă conştientă
sau inconştientă de a manipula, de a genera frustrare şi de a nu coopera. Este dificil să descoperi că în
timp ce tu doreşti să faci un lucru bun, cu competenţă şi profesionist, lucrul acesta eşuează deşi ai făcut
tot ceea ce trebuia pentru a-ţi atinge acest scop rezonabil. Întotdeauna este dificil să lucrezi cu oameni
rezistenţi şi necooperativi. Fiind disponibili pentru activitatea de asistare şi ajutor, noi ne deschidem faţă
de posibilitatea unor lupte pentru putere, exploatare şi eşec.
Există trei modalităţi comune prin care oamenii pot să frustreze pe consilier şi să-i crească
vulnerabilitatea.
1. Manipularea. Unii oameni sunt adevăraţi maeştri în a dobândi ceea ce vor, controlându-i pe
ceilalţi. În mod clasic este cunoscută anecdota tânărului consilier care doreşte să fie de folos. Nedorind să
fie etichetat ca şi colegul său precedent mai în vârstă care nu era de nici un folos, noul consilier este
determinat să placă consiliatului. Sesiunile de consiliere devin din ce în ce mai lungi şi mai frecvente, şi
ca să nu o lungim, înainte ca el să realizeze ce se întâmplă, el este asaltat de telefoane din ce în ce mai
frecvente, mai lungi şi la ore mai nepotrivite, este solicitat pentru diverse servicii extraprofesionale,
inclusiv să facă cumpărături pentru consiliat, care în mod constant îşi exprimă marea sa gratitudine şi cu
un aer plângăcios solicită din ce în ce mai mult.
Un consilier manipulat nu poate să fie un consilier eficient. Oamenii care încearcă să-şi
manipuleze consilierii adesea fac lucrul acesta în mod subtil şi foarte eficient. Pentru ei manipularea a
devenit un mod de viaţă. Consilierul trebuie să abordeze frontal aceste tactici, să refuze să le dea curs şi
să instruiască consiliatul în modalităţi mult mai satisfăcătoare şi eficiente de a relaţiona cu ceilalţi. Poate
fi înţelept să ne întrebăm continuu: sunt cumva manipulat? Mi-am depăşit responsabilităţile ca şi
consilier? De fapt ce doreşte în fond acest consiliat? Uneori oamenii solicită ajutor pentru o problemă, dar
în mod real ei doresc s-obţină atenţie şi timp, să le accepţi comportamentul dăunător sau păcatele
personale, sau vor să te implice ca aliat într-un conflict familial. Uneori oamenii vin din cauză că speră ca
în felul acesta să stopeze recriminările soţului sau soţiei, a unui membru al familiei sau al angajatorului în
legătură cu comportamentul său şi problema s-ar putea rezolva prin consiliere.

256
 Când suspectezi astfel de tehnici de manipulare sau lipsă de onestitate, este înţelept să ridici
această problemă consiliatului în mod deschis, aşteptându-te ca consiliatul să nu fie de acord, şi apoi să
structurezi consilierea într-o manieră care să prevină manipularea sau exploatarea consilierului pe viitor.
Este foarte adevărat că oamenii autentici în dorinţa lor de a fi ajutaţi, rareori solicită în mod lipsit de
onestitate sau manipulativ alte lucruri.
2. Contratransferul. Conform lui Freud care a folosit prima dată acest termen, contratransferul
apare atunci când propriile trebuinţe ale consilierului interferă cu procesul şi relaţia terapeutică. Atunci
când sesiunea de consiliere devine un loc pentru rezolvarea propriilor probleme, consiliatul nu mai este
ajutat, ci apare tendinţa de a face afirmaţii sau a acţiona într-un mod pe care îl vei regreta mai târziu. Să
presupunem de exemplu că ai simţăminte puternice, romantice sau o atracţie sexuală faţă de consiliatul
tău, care în acest caz îţi ocupă reveriile şi fanteziile tale între sesiuni, că găseşti scuze şi modalităţi de a
evita alţi clienţi care nu-ţi plac, ba dimpotrivă petreci mai mult timp şi prelungeşti sesiunile cu acesta în
detrimentul celorlalţi, că se manifestă în persoana şi în viaţa ta o nevoie constantă faţă de dragostea şi
aprobarea consiliatului, sau te simţi atât de apropiat faţă de consiliat încât nu mai poţi să separi propriile
tale simţăminte de cele ale clientului sau pacientului.
Toate acestea pot fi o indicaţie că propriile tale nevoi şi probleme au năvălit în munca ta de
consilier. Poate că ai devenit atât de implicat emoţional faţă de consiliat încât obiectivitatea şi de aici
eficienţa întregului proces de consiliere a fost deja pierdută. Din când în când, toţi consilierii pot să
constate astfel de tendinţe în ei înşişi. Capacitatea de a recunoaşte acest pericol este primul pas în evitarea
unui astfel de amestec dăunător şi a vulnerabilităţii de acest tip. De asemenea este de mult folos să discuţi
cu un prieten receptiv, cu un alt coleg consilier sau cu un superviser aceste probleme. Toate aceste
persoane pot să te ajute să păstrezi lucrurile într-o perspectivă care te ajută să-ţi recunoşti propria ta viaţă
şi ceea ce se întâmplă cu simţămintele şi atitudinea ta, ca şi cu calitatea consilierii pe care o acorzi.141
3. Rezistenţa. Deseori oamenii vin pentru ajutor pentru că ei doresc alinare imediată a suferinţei,
dar atunci când descoperă că o vindecare şi recuperare permanentă necesită timp, efort şi depăşirea unor
obstacole sau dificultăţi mai dureroase, ei devin rezistenţi faţă de consiliere. Uneori problemele pot să
aducă beneficii secundare, astfel încât consiliatul poate deveni şovăitor în a renunţa la acestea, de pildă
atenţia personală din partea altora, compensaţie pentru inabilităţi sau handicap, diminuarea
responsabilităţii, sau altfel de gratificaţii mult mai subtile cum ar fi autopedepsirea pentru comiterea unor
fapte reprobabile, ocazia de a face viaţa mai dificilă pentru alţii.
Deoarece pentru a obţine o consiliere de succes mai întâi trebuie să îndepărtăm aceste beneficii
secundare, consiliatul nu cooperează. Apoi există oameni care dobândesc un simţământ de putere şi
împlinire prin frustrarea eforturilor altora, inclusiv a consilierilor profesionali. Aceşti oameni adesea
încearcă să se convingă pe ei înşişi că ei sunt dincolo de orice posibilitate de recuperare şi ajutor, dar dacă
consilierul nu poate să reuşească cu mine, cu atât mai bine, aşa că în timp ce consilierul continuă procesul
de consiliere, consiliatul pretinde că el cooperează, dar nu se produce nici un fel de schimbare de fapt.
Atunci când începe consilierea, defensele psihologice ale consiliatului trebuie să fie ameninţate,
trebuie confruntate. Aceasta poate să conducă la anxietate, mânie, necooperare şi uneori acestea pot fi
chiar să fie inconştiente. Dacă rezistenţa persistă, este necesară o consiliere de profunzime când consiliaţii
sunt relativ bine adaptaţi, în orice caz rezistenţa poate fi discutată în mod amabil şi deschis. Dă-i
posibilitate consiliatului să recunoască, să vadă, să ştie, că el sau ea nu consilierul este reasponsabil în
ultimă instanţă de îmbunătăţirea sau lipsa de rezultate a procesului terapeutic.
Consilierul pune la dispoziţie o relaţie structurată, evită manifestarea defensivă şi trebuie să
recunoască că eficienţa cuiva ca şi consilier şi ca persoană nu este totdeauna corelată cu rata îmbunătăţirii
sau recuperării consiliaţilor. Ca şi consilieri trebuie să rămânem vigilenţi şi în stare de alertă faţă de
problemele potenţiale, întrebându-ne în mod frecvent, atât pe noi înşine, cât şi unul pe altul, în întâlniri
colegiale, întrebări de tipul celor care urmează:142
 De ce mi se pare şi fac afirmaţia că aceasta este cea mai rea persoană pe care am consiliat-o vreodată?
 Este vreun motiv pentru care consiliatul soseşte întotdeauna mai târziu?

257
 Există un motiv pentru care consiliatul doreşte mai mult sau mai puţin timp de cât am fost de acord în prealabil?
 Am eu o reacţie exagerată faţă de afirmaţiile sau observaţiile pe care le face consiliatul?
 Mă simt cumva plictisit faţă de această persoană?
 Se întâmplă lucrul acesta din cauza consiliatului, din cauza mea, a consilierului sau din cauza amândorura?
 De ce nu sunt de acord niciodată cu consiliatul, sau de ce sunt în dezacord tot timpul cu el?
 Am constatat că doresc să scurtez, sau să prelungesc acestă relaţie profesională, în mod subiectiv?
 Am început cumva să simt prea multă simpatie faţă de consiliat?
 Ai reverii între sesiuni în legătură cu el sau ea, sau ai manifestat un interes neobişnuit faţă de persoana sa?
 Dacă s-a întâmplat aşa, de ce are loc lucrul acesta?
Sexualitatea consilierului. Ori de câte ori doi oameni lucrează împreună în mod apropiat pentru
un obiectiv comun, simţăminte de camaraderie şi căldură se dezvoltă adesea între ei. Atunci când aceşti
oameni au fundamente comune şi în special atunci când aceşti oameni sunt de sex opus, simţămintele de
căldură în mod frecvent au o componentă de sexualitate. Această atracţie sexuală dintre consilier şi
consiliat a fost numită problema despre care pastorii sau persoanele eclesiastice nu vorbesc. 143 Fie că
vorbim sau nu despre acest aspect, ea constituie o problemă cu care toţi consilierii se confruntă, cel puţin
periodic. Consilierea implică adesea conversaţii asupra unor detalii intime semnificative care nu sunt
discutate de obiceri nicăieri în altă parte, în special între un bărbat şi o femeie care nu sunt căsătoriţi unul
cu altul. Aceasta poate să trezească instincte sexuale atât în consilier cât şi în consiliat.
Eventualitatea unor aspecte imorale poate fi chiar mai mare dacă:
- consiliatul este atractiv sau tinde să fie seductiv,
- dacă consilierul nu este satisfăcut emoţional sau sexual în viaţa sa particulară,
- dacă consiliatul indică acordul faţă de o relaţie cu caracter sexual cu consilierul,
- dacă consilierea presupune discuţii detaliate privind aspectele vieţii sexuale ale consiliatului.
Cu mulţi ani înainte Freud scria despre influenţa subtilă a sexualităţii care poate să conducă la
pericolul ce-l determină pe un profesionist să uite tehnicile şi sarcinile sale terapeutice de dragul unei
experienţe ce promite să fie generatoare de plăcere.
Poate că aproape fiecare cititor cunoaşte cazuri de consilieri, inclusiv consilieri creştini, care şi-au
compromis propriile standarde de dragul unei experienţe aventuroase. Poziţia lor ca slujitori ai lui
Dumnezeu, reputaţia, prestigiul, eficienţa în consiliere şi uneori chiar căsătoria lor au fost distruse ca
rezultat al acestei atitudini sau implicării în astfel de relaţii, fără să mai spunem ce efecte dezastruoase
adverse are asupra consiliatului. Simţămintele sexuale faţă de consiliat sunt comune şi orice consilier
înţelept face un efort special pentru a-şi menţine controlul. Modalităţi de control şi stăpânire de sine:
1. Protecţia spirituală. Meditaţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea, inclusiv
rugăciunea de mijlocire pentru alţii şi bazarea pe Spiritul lui Dumnezeu pentru a ne proteja, sunt de
importanţă crucială. Mai mult, consilierii ar trebui să vegheze ca să-şi păstreze mintea curată. Fanteziile
care adesea preced acţiunea trebuie să ne alerteze, şi noi trebuie să fim gata de a alunga, de a proceda
corect cu gândurile senzuale şi carnale. Trebuie în schimb să ne concentrăm asupra a ceea ce este
adevărat, onorabil, drept, pur, vrednic de iubit şi bun. Filip 4,8.
De asemenea, este deosebit de valoroasă solicitarea unui alt prieten, confesor credincios, coleg,
căruia să ne confesăm în mod regulat şi să-i dăm socoteală de propriile noastre acţiuni. Aceasta poate să
aibă un impact foarte puternic asupra comportamentului nostru. În final trebuie să fim atenţi ca să nu
cădem în capcana periculoasă a gândirii: “s-a întâmplat şi altora, dar mie nu mi se va întâmpla niciodată.”
Acest tip de mândrie poate să facă pe cineva deosebit de vulnerabil faţă de ispită. Este o noţiune care
ignoră avertismentul biblic: “cel ce crede că stă, să ia seama să nu cadă.”1Cor 10,12.
Şi dacă totuşi s-a întâmplat ca să fi şi căzut, noi servim un Dumnezeu care iartă (1Ioan1,9), deşi
cicatricile sub forma simţămintelor de vinovăţie, a unei reputaţii ruinate şi a unei căsnicii distruse, pot
rămâne pentru toată viaţa. Dacă ne mărturisim orice păcat putem fi iertaţi, dar apoi avem obligaţia de a ne
schimba, atât gândirea cât şi comportamentul şi să le aducem în ascultare consecventă faţă de învăţătura
Scripturii.

258
 2. Semnele de pericol. Psihiatrul creştin Louis Mc Burney sugerează că oriunde pe cărarea
tentantă a ispitei către distrugere noi ne putem opri şi retrage, putem să ne salvăm dacă recunoaştem
pericolul şi înţelegem consecinţele dezastruoase ale acceptării ispitelor sexuale în consiliere. Semnele de
avertisment pot fi externe, venind de la ceilalţi, sau interne, poftele care nasc înăuntru.144
Semnele de pericol extern includ:
a. o dependenţă crescândă, solicitări crescânde pentru timp şi atenţie din partea consiliatului,
b. afirmaţii laudative, consiliatul face frecvente aprecieri şi aduce laude din ce în ce mai frecvente consilierului.
c. Lamentaţii privind singurătatea, cu aluzii legate de compasiunea consilierului şi dorinţa de a-i uşura durerea.
d. Oferirea de daruri. Aceasta indică creşterea implicării emoţionale şi uneori crează un simţământ subtil de
obligaţie.
e. Contactul fizic. Adesea începe cu atingeri scurte dar evoluează către implicare fizică, din ce în ce mai accentuată.
f. Alte comportamente seductive, de exemplu cum se îmbracă o femeie, ce parfum foloseşte, sugestiile subtile sau
glumele legate de irezistibilitatea unui bărbat sau a voastră înşivă, trimite mesaje legate de disponibilitatea ei atunci
când soţul sau partenerul este plecat, sau conversaţii crescânde legate de sexualitate în sesiunile de consiliere. Toate
acestea, notează Mc Burney, sunt semneale în faţa cărora consilierul trebuie să reziste şi să le sesizeze la timp.
Semne de pericol interior includ:
a. Gânduri legate de consiliat între sesiuni şi admiraţie faţă de el sau ea, faţă de trăsăturile sale personale.
b.Comparaţia consiliatului cu soţul sau soţia, deşi consiliatul este nou, diferit, nesolicitant şi impresionat de tine
c. Căutarea de scuze pentru a rămâne cu consiliatul, în întâlniri sociale sau în sesiuni de consiliere prelungite
d. Iniţierea unor fantezii sexuale legate de consiliat,
e. Dorinţa de a împărtăşi propriile probleme cu această persoană care pare să fie plină de sensibilitate şi grijă.
Toate acestea sunt mult mai periculoase dacă mariajul consilierului e într-o perioadă critică, este rece sau instabil.
3. Stabilirea limitelor. Prin stabilirea şi menţinerea unor limite clare, putem evita pericolele
sexualităţii în consiliere. Vom hotărî în mod clar în legătură cu frecvenţa şi durata sesiunilor în consiliere,
apoi vom respecta aceste limite, vom refuza să ne angajăm în conversaţii telefonice lungi. Atenţie la
contactul fizic. Întâlniţi-vă într-un loc şi plasaţi-vă într-o astfel de poziţie şi atmosferă care descurajează
rătăcirile privirilor sau oportunitatea pentru intimitate personală. Descurajaţi discuţii lungi şi detaliate
asupra subiectelor privind sexualitatea. Evitaţi orice aparenţă de rău (1Tes 5,22) şi nu uitaţi niciodată că
fiecare dintre noi este responsabil pentru a evita căderea în ispită. 1Cor 10,12.
4. Examinarea atitudinilor. Nu se câştigă nimic prin negarea simţămintelor sexuale. Ele sunt
comune, uneori jenante, adesea insistente, dar în mod clar controlabile. Amintiţi-vă următoarele aspecte:
a. consecinţele sociale. Cedarea, acceptarea ispitelor sexuale pot ruina reputaţia, căsnicia şi eficienţa în
consiliere a cuiva. b. implicaţiile profesionale. Intimităţile sexuale cu consiliaţii nu vor ajuta niciodată la
soluţionarea problemelor acestora, şi niciodată nu vor produce un progres sau avansare în domeniul
imaginii profesionale. Amintiţi-vă că dumneavoastră sunteţi un consilier profesionist. Căutaţi să vă
comportaţi ca un om sau ca o femeie matură a lui Dumnezeu. c. Adevărul teologic. Implicarea sexuală în
afara căsătoriei este păcat şi trebuie evitată.
Persoana, afirmă psihiatrul Victor Frankl, nu este pe deplin condiţionată şi determinată. El
determină dacă se oferă condiţiilor sau le rezistă. Fiecare fiinţă umană are libertatea de a schimba pe loc
orice atitudine şi comportament.145 Ne putem lamenta că “cel rău m-a făcut s-o fac”, dar cel rău nu poate
decât să ispitească. El niciodată nu ne poate determina să facem ceva. Noi alegem să păcătuim printr-o
deliberare conştientă şi acţionăm contrar îndemnurilor Duhului Sfânt care locuieşte înăuntrul oricărui
credincios şi mai puternic decât cel rău, 1Ioan 4,4: “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi l-aţi biruit,
pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume.” Circumstanţele prezente sau
influenţele trecutului pot să te facă mai vulnerabil faţă de ispită dar aceasta nu îndepărtează
responsabilitatea. Fiecare dintre noi este responsabil pentru propriul nostru comportament.
5. Protecţia grupului suport. Pentru a face faţă în mod eficient ispitelor seculare, trebuie să
accepţi în mod onest ispita şi atracţia sexuală. Este, de asemenea, utilă discutarea acestor subiecte cu unul
sau doi confidenţi de încredere. Primul de pe listă este propriul soţ sau soţie. O relaţie maritală reuşită nu
previne neapărat atracţia sexuală faţă de un consiliat, dar mariajul are o influenţă semnificativă asupra
capacităţii consilierului de a-i face faţă. Uneori din cauza temerilor, a jenei, a dorinţei de a nu răni,
259
consilierul nu discută niciodată aceste chestiuni cu tovarăşul său de viaţă. Ca rezultat ne lipsim de o
ocazie bună pentru o comunicare de profunzime, de suport şi de asigurare. Dacă consiliatul devine o
ameninţare serioasă pentru căsătoria consilierului, este probabil că există probleme subiacente care
subminează relaţia maritală înainte de apariţia consiliatului.146
Există, de asemenea, posibilitatea de a discuta aceste simţăminte cu un alt consilier de încredere
sau cu un alt prieten apropiat de preferinţă care să aibă standarde creştine. În acest mod, problema poate
să fie păstrată în perspectivă la distanţă, prietenul creştin se poate ruga împreună cu tine pentru protecţie
şi consilierul are pe cineva faţă de care să dea socoteală.
Ar trebui discutată atracţia sexuală cu consiliatul. În unele cazuri acesta ar putea fi potrivit
deoarece acesta ar putea contribui la înţelegerea de sine a acestuia şi la creşterea şi dezvoltarea sa morală
şi spirituală, dar riscul implicat într-o astfel de discuţie este foarte înalt. Unii consiliaţi ar putea interpreta
această discuţie ca o invitaţie pentru o intimitate mai mare, mai accentuată. Alţii, în special cei imaturi, ar
putea să vorbeacsă cu alţii despre acestă discuţie şi atunci acest aspect ar putea să aibă consecinţe
profesionale dezastruoase. Înainte de a menţiona simţămintele sexuale pentru un anumit consiliat, ar fi
înţelept să discuţi lucrul acesta cu un alt prieten sau cu un superviser profesional.
Fie că vei decide sau nu să-ţi împărtăşeşti simţămintele, încearcă să aplici sugestiile oferite în
fragmentele şi aliniatele precedente. Evită orice formă de flirtare şi ia în considerare în mod serios
oportunitatea de a trece consiliatul către un alt consilier dacă constaţi că anxietatea în timpul sesiunilor de
consiliere creşte şi nu mai eşti capabil să te concentrezi, fiind întrerupt de fantezii sexuale, teama de a nu
fi plăcut consiliatului, preocuparea cu gânduri şi fantezii în legătură cu consiliatul între sesiuni, şi o
anticipare evidentă a următoarei sesiuni cuplată cu teama că această sesiune ar putea fi amânată sau că
consilierea s-ar putea termina.
Etica consilierului creştin. Consilierul creştin respectă fiecare persoană ca o fiinţă de valoare,
creată după Chipul lui Dumnezeu, afectată de căderea în păcat a umanităţii, dar iubit de Dumnezeu şi
fiind obiectul răscumpărării divine. Fiecare persoană are simţăminte, gânduri, voinţă şi libertatea de a se
comporta aşa cum a ales.
Ca om capabil s-ofere ajutorul, consilierul va căuta în mod sincer ceea ce este mai bine pentru
bunăstarea consiliatului şi nu va manifesta nici o tentativă de a manipula sau de a se amesteca în viaţa
consiliatului.
Ca slujitor al lui Dumnezeu, consilierul are resposabilitatea de a trăi, a acţiona şi a consilia în
concordanţă cu principiile Scripturii.
Ca angajat, consilierul va încerca să-şi îndeplinească responsabilităţile, va aduce la îndeplinire
datoriile cu credincioşie şi în mod competent, ca cetăţean şi membru al societăţii consilierul va încerca să
respecte autoritatea guvernamentală şi va contribui la starea de bine culturală. Atunci când avem
presupuneri sau premize similare şi valori, activitatea de consiliere poate decurge lin şi fără probleme.
Problemele de natură etică răsar atunci când avem de-a face cu conflicte de valori sau când trebuie luate
hotărâri dificile.
Cele mai multe din aceste decizii, dacă nu toate, implică chestiunea confidenţialităţii. În astfel de
ocazii, consiliatul ar trebui încurajat să împărtăşească informaţiile sale direct cu oamenii implicaţi şi care
pot să-l ajute în conformitate cu situaţia în implicat: poliţie, angajatori sau şefi, patroni, părinţi sau alţii,
ca o regulă generală, dar în orice caz informaţia nu va fi împărtăşită sau divulgată de către consilier fără
acceptul consiliatului.
De asemenea, consilierul nu va oferi niciodată sfaturi medicale sau juridice sau de orice altă
natură care nu sunt în competenţa sa, pentru care nu este calificat sau pregătit. El se va limita la propriile
sale competenţe şi va cere consult ori de câte ori este necesar.
În orice decizie cu caracter etic, consilierul creştin va căuta să acţioneze într-un mod care îl
onorează pe Dumnezeu, în conformitate cu învăţătura biblică şi respectă starea de bine a consiliatului şi
a celorlalţi. Când trebuie luate decizii dificile, consilierul are obligaţia de a discuta situaţia în mod
confidenţial cu unul sau doi consilieri creştini colegi, cu un avocat, un medic sau un pastor care ar putea
260
să-l ajute pentru a lua o decizie cu caracter etic. Adesea aceste consultaţii pot fi solicitate fără ca să fie
dezvăluită identitatea consiliatului. Atunci când trebuie luată o decizie etică dificilă, consilierul creştin va
dobândi cât mai multe detalii legate de problema respectivă, se va documenta în privinţa poziţiei creştine
şi biblice, va solicita călăuzirea divină cu onestitate şi încredere şi apoi va aduce la îndeplinire cea mai
înţeleaptă decizie posibilă, luată pe dovezile disponibile.
Epuizarea consilierului. Cei ce se pregătesc şi studiază domeniul consilierii şi vor să devină
consilieri creştini presupun că actul de a fi de folos şi de a ajuta oamenii furnizează satisfacţii pe toată
durata vieţii şi contribuie la împlinirea vocaţională. Uneori după absolvire mulţi dintre noi descoperă că
procesul consilierii este o muncă grea, că mulţi consiliaţi nu reuşesc s-obţină alinare, recuperare sau
vindecare şi că implicarea constantă în problemele şi mizeriile celorlalţi contribuie la epuizare
psihologică, fizică şi uneori chiar spirituală.
Toate acestea contribuie la aşa-numita ardere sau epuizare a consilierului, o condiţie descrisă de
un autor ca fiind o pierdere progresivă a idealismului, a energiei şi scopului care se abate asupra
oamenilor ce sunt implicaţi în profesiuni care oferă sprijin şi slujire pentru semeni în munca lor. Adesea
epuizarea este acompaniată de simţăminte de inutilitate, fatigabilitate, cinism, apatie, irascibilitate şi
frustrare. Consilierii care cred în importanţa căldurii, originalităţii, autenticităţii, empatiei, devin deodată
reci, plictisiţi, lipsiţi de compasiune, detaşaţi, într-un efort subtil şi uneori inconştient de autoprotecţie –
calităţile profesionale sunt pierdute.147
Epuizarea este comună în toate profesiunile care presupun ajutorarea celorlalţi, inclusiv medici,
pastori, preoţi, etc. Ea apare ecl mai adesea în rândul celor cu înclinaţii perfecţioniste idealişti, profund
consacraţi activităţii pe care o prestează, cărora le este dificil să refuze să spună nu şi înclinaţi să devină
workaholici.
Pentru a preveni epuizarea avem în primul rând nevoie de tărie spirituală, care poate fi dobândită
prin perioade regulate de rugăciune şi meditaţie asupra Sfintei Scripturi.
În al doilea rând avem nevoie de suport din partea câtorva persoane apropiate care ne acceptă
pentru ceea ce suntem mai degrabă decât pentru ceea ce facem. Fiecare din noi are cel puţin o persoană
care îl iubeşte şi îl înţelege, şi faţă de care noi putem să ne spunem păsurile, să ne plângem. Persoana care
ne cunoaşte slăbiciunile, în care ne putem încrede, nu va utiliza aceste cunoştinţe împotriva noastră.
În al treilea rând, noi trebuie în mod constant să ne evaluăm motivele subiacente care ne împing
pentru a realiza ceea ce ne propunem sau a ne realiza noi înşine. Noi trebuie să ne reamintim că valoarea
personală vine de la Dumnezeu şi nu este nevoie să ne realizăm şi să producem pentru a dobândi această
valoare.
În al patrulea rând avem nevoie de întreruperi, de perioade regulate de vacanţă, de îndepărtare de
solicitările celorlalţi şi de programul de lucru. Isus a făcut acest lucru şi cei mai mulţi din urmaşii Săi
trebuie s-o facă dacă doresc să rămână eficienţi şi capabili, ca oameni care oferă sprijin şi ajutor.
În al cincilea rând, este de folos să ne îmbunătăţim atitudinile de slujire, să învăţăm să ne
administrăm conflictele, să consiliem mai bine, să învăţăm cum să spunem nu, să refuzăm atunci când
este necesar, şi în final putem să împărtăşim povara pe care o avem prin încurajarea altor credincioşi să
fie consilieri plini de sensibilitate, laici, şi purtători ai poverilor celorlalţi, ai semenilor. Conducătorii de
comunitate şi alţi consilieri creştini care caută să îndeplinească totul doar ei înşişi, ajung în curând la
ineficienţă şi eventual la epuizare.
Louis Mc Burney adaugă că este deosebit de important de asemenea să păstrăm tot timpul un simţ
al umorului legat de existenţă, de viaţă şi să încercăm să nu ne luăm prea în serios. Şi dacă totuşi
epuizarea s-a produs deja, cât mai curând posibil decuplează-ţi telefonul şi mergi pentru câteva zile sau o
săptămână într-o vacanţă în care reevaluează-ţi priorităţile, valorile, ia în consideraţie cum poţi aplica
sugestiile de mai sus. Apoi gândeşte-te şi implică-te în activităţi relaxante. Gândeşte-te ce îţi place cel mai
mult, ce poate contribui la împlinirea de sine şi la relaxare.
Consilierul are nevoie să stabilească un echilibru între activităţile sale şi timpul liber pentru
odihnă şi recreaţie, are nevoie de asemenea, de ocazii penru a fi vesel şi a râde, altfel viaţa devine
261
plictisitoare, o rutină lipsită de orice ţel şi noimă. Aceste simţăminte nu sunt de natură să îmbunătăţească
activitatea şi calitatea consilierului, şi vor contribui la îmbunătăţirea abilităţii şi capacităţii sale de a ajuta
consiliaţii să facă faţă stresului vieţii.
Capelanul sau consilierul consilierilor (Suprviser-ul) Cele mai multe programe de pregătire
profesională cerute de studenţii în consiliere trebuie să cuprindă şi practica supervizată sau un grup de
dezvoltare profesională, terapie personală şi alte experienţe educaţionale. Fiecare dintre acestea sunt
desemnate să crească conştienţa de sine, să faciliteze acceptarea de sine şi să îndepărteze blocajele
emoţionale şi psihologice care tind să împiedice eficienţa procesului de consiliere. În timp ce aceste
exerciţii sunt adesea de folos şi rămân recomandate în continuare, destul de frecvent ele trec cu vederea
cea mai disponibilă sursă de tărie şi înţelepciune pentru un consilier creştin, şi anume Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu care călăuzeşte şi locuieşte în inima şi viaţa fiecărui credincios. Rom 8,9.10; 1Cor 3,16; 6,19.
Creştinii pot deveni atât de implicaţi în teorii şi tehnici de consiliere, încât să uite Sursa celui mai
important ajutor care poate exista vreodată şi anume Dumnezeu Însuşi. Biblia Îl descrie pe Domnul Isus
Hristos ca un consilier minunat. Is 9,6. El este Consilierul consilierilor, disponibil oricând pentru a
încuraja, orienta, pentru a oferi înţelepciune instrumentelor omeneşti ale slujirii semenilor. Atunci când
activitateea consilierului furnizează anxietate şi confuzie, acestea pot să fie aduse înaintea lui Dumnezeu,
lăsate la picioarele Sale, care a promis că ne va susţine şi ne va ajuta, Mat. 11,28-29: “ Veniţi la Mine, toţi
cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine,
căci Eu suint blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.“
Rugăciunea zilnică, studiul Sfintei Scripturi ne păstrează într-o comuniune activă cu Cel cel mai
mare, cel mai bun şi cel mai personal sfătuitor al nostru. De-a lungul întregii Scripturi noi vedem că
Dumnezeu lucrează prin intermediul fiinţelor umane. Adesea Dumnezeu Îşi sprijină şi Îşi susţine copiii
Săi, inclusiv consilierii creştini, prin intermediul altor persoane cu care noi putem împărtăşi, menţine
perspectiva, putem petrece momente de relaxare, să ne rugăm şi uneori chiar să plângem împreună. Fără
suport, încurajare şi punctul de vedere al unui prieten creştin de încredere, activitatea consilierului poate
fi mult mai dificilă şi mai puţin eficientă. Ps 55,22; 1Petru 5,7.
Adesea doi, trei sau mai mulţi consilieri se pot întâlni în mod regulat pentru studiul Scripturii,
pentru susţinere şi pentru rugăciune, unul în favoarea celuilalt, împreună. Dacă îţi lipseşte o astfel de
relaţie, roagă pe Dumnezeu să te ajute să găseşti un coleg sau doi căruia să poţi să-i împărtăşeşti
problemele şi dificultăţile. În urmă cu câţiva ani un grup de consilieri au fost întrebaţi: cum ţi-ai petrece
restul vieţii dacă ai avea toate mijloacele financiare la dispoziţie şi ai putea să faci tot ce îţi doreşti fără să
fii presat de nevoile profesionale su financiare? Dintre cei peste 100 de consilieri chestionaţi, numai trei
persoane au spus că ei ar dori să-şi petreacă viaţa în continuare tot în activitatea de consiliere, şi dintre
aceştia o singură persoană a preferat să folosească şi timpul liber şi-şi găsea plăcere în activitatea de
consiliere.
Consilierea poate să fie într-adevăr o activitate care aduce împlinire şi sentimentul că eşti util, că
ţi-ai făcut datoria, dar nu este o activitate uşoară. Dacă reuşeşti să recunoşti lucrul acesta faţă de tine
însuţi cu onestitate, activitatea ta de sujire şi ajutorare va fi mult mai completă şi vei fi mult mai eficient
ca şi consilier creştin.148 Iată, în continuare, calităţile necesare consilierului:149
Căldura. Această expresie implică grijă, respect şi manifestarea unei preocupări sincere,
neintruzive faţă de consiliat, indiferent de atitudinea sau acţiunile sale. Isus a manifestat o astfel de
atitudine exemplificată în relaţia cu samariteanca la fântâna lui Iacob. Cu siguranţă că moralitatea ei era
scăzută şi Isus n-a consimţit niciodată la comportamentul său păcătos. Totuşi Domnul Hristos a manifestat
respect profund faţă de femeie şi a tratat-o ca pe o persoană de valoare. Atitudinea Sa plină de căldură şi
grijă a fost manifestată în acea împrejurare.
Autenticitatea. Un consilier autentic este real, o persoană deschisă, sinceră, care evită atitudinile
artificiale, jocul de rol sau asumarea unei atitudini distante, superioare. Autenticitatea implică
spontaneitate fără impulsivitate şi onestitate fără confruntare lipsită de sensibilitate. Ea înseamnă că cel ce

262
asistă şi ajută este în mod profund el însuşi şi se manifestă ca atare, fără ca gândirea, simţămintele asupra
unui aspect şi afirmaţiile să fie contradictorii sau diferite. Ceea ce gândeşte şi simte, aceea şi afirmă.
Empatia. Ce gândeşte consiliatul? Cum se simte el în mod real înlăuntrul său? valorile,
convingerile sau conflictele lăuntriec şi rănile consiliatului? Un consilier de calitate va fi în mod continuu
sensibil faţă de aceste chestiuni, capabil să le înţeleagă şi eficient în utilizarea expresiilor, a mimicii şi a
gesturilor pentru a comunica această înţelegere consiliatului. Capacitatea de a fi împreună, de a te simţi în
pielea sau în pantofii consiliatului, este ceea ce se înţelege printr-o înţelegere adecvată, empatică. Este
posibil să-i ajuţi pe oameni chiar şi atunci când nu-i înţelegi în mod complet, dar un consilier care poate
să se manifeste empatie în special în stadiile iniţiale ale consilierii este mult mai eficient în activitatea sa.
Deşi căldura, autenticitatea şi empatia sunt dintre cele mai frecvent menţionate atribute ale unui consilier
bun, există şi alte caracteristici importante.
Un consilier efieient va fi capabil să-şi administreze propriile sale probleme, de exemplu el este
relativ liber de conflicte imobilizatoare, de nesiguranţă sau blocaje personale. Un consilier eficient este
plin de compasiune, interesat în viaţa şi problemele oamenilor, vigilent, alert faţă de propriile sale
simţăminte şi motive, capabil de autodezvăluire, de încredere, iubitor de oameni şi competent în
domeniile de vârf ale consilierii. Creştinul ar putea să rezume toate aceste afirmaţii prin înţelegerea
faptului că viaţa consilierului trebuie să demonstreze evidenţa roadelor Duhului Sfânt: bucurie, pace,
îndelungă răbdare, amabilitate, bunătate, credincioşie, politeţe, autocontrol şi probabil cel mai important,
dragoste. Gal. 5,22.23.
Aceste aspecte au fost subliniate de fostul preşedinte al American Psychological Association care
numea dragostea agentul psihoterapeutic cel mai important, ceva ce psihiatrii profesionişti nu pot crea
prin ei înşişi, nu pot concentra, manifesta. În orice caz, sugera autorul, creştinismul oferă o abordare
asupra vieţii bazată în întregime pe dragoste şi astfel este capabil să ajute acolo unde consilierea seculară
eşuează. Aceasta ridică o problemă deosebit de provocatoare consilierului creştin. O modalitate
fundamentală de a sluji în procesul de consiliere este dragostea. 1Cor 13. Să cerem lui Dumnezeu
dragoste pentru oamenii aflaţi în nevoie, pentru ca Dumnezeu, prin intermediul nostru, să-i susţină şi să-i
sprijine, să se manifeste faţă de ei dragostea Sa veşnică. Pentru unii oameni experienţa dragostei agape,
creştine, este tot ceea ce le este necesar pentru a–i face capabili de schimbare, dar pentru mulţi alţii le este
necesar mult mai mult.
Cu mulţi ani în urmă un faimos pionier în ale psihiatriei a scris o carte intitulată Dragostea nu este
suficientă.150 Dincolo de dragoste este nevoie de disciplină, de structurare şi de alte influenţe terapeutice.
Consilierul creştin eficient care va căuta să dezvolte relaţia terapeutică bazată pe dragoste, de asemenea,
se va strădui să devină competent prin cunoştinţele sale teoretice, ca şi prin capacităţile dobândite în
practica terapeutică şi în tehnicile de consiliere.
Supervizarea. Unui terapeut tânăr şi entuziast i s-a cerut să facă o listă cu valorile, lucrurile care i
se par cele mai importante în viaţă. Lista sa a fost lungă şi impresionantă. Încercând să-şi etaleze
înţelepciunea şi erudiţia, el a enumerat bogăţia, dragostea, frumuseţea, talentul, faima, prestigiul, poziţia
socială, prietenii şi multe alte ingrediente care păreau să facă viaţa fericită şi completă. Mai târziu tânărul
avea să remarce: am încercat să-l impresionez cu înţelepciunea şi cu universalitatea intereselor mele. Însă
maestrul său, în vârstă, a spus: este o listă excelentă, am citit-o cu atenţie încă o dată, este bine întocmită
şi aşezată într-o ordine rezonabilă, dar mie mi se pare că ai omis cel mai important element din toate. Într-
adevăr, lipsea un ingredient, fără de care, considera maestrul, întreaga listă este lipsită de semnificaţie şi
nu devine decât o povară dificilă şi greoaie. Pe măsură ce tânărul privea, maestrul a luat un toc şi a scris
de-a curmezişul întregii liste pe întreaga pagină cu tuş: linişte sufletească. Aceasta este darul pe care
Dumnezeu îl rezervă pentru protejaţii Săi speciali, a mai spus mentorul.151
Mulţi se bucură de frumuseţe, talent, bogăţie şi chiar faimă. Dar cei mai mulţi oameni aşteaptă, şi
adesea în van şi de-a lungul întregii lor vieţi cu speranţa că vor găsi sensul profund al păcii lăuntrice.
După crucificare şi înviere, Isus nu le-a promis ucenicilor Săi nici faimă, nici bogăţie, nici siguranţă
economică sau prestigiu şi faimă, ci le-a promis un singur lucru: vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea, nu
263
cum o dă lumea. Aşa că nu vă tulburaţi, în lume veţi avea necazuri, dar Eu am înfrânt lumea. Vă dau
pacea Mea, vă las pacea Mea. In 14,26.27. Probabil că niciodată mai înainte nu a fost atât de important
acest dar Dumnezeiesc în această viaţă modernă plină de stress, de ritmuri nebuneşti, de poveri şi
complexităţi care par să nu aibă sfârşit şi soluţii, ca astăzi.
Mulţi dintre consiliaţii noştri intră în cabinet şi problema lor fundamentală este că nu au dobândit
încă un simţământ interior al liniştii şi păcii sufleteşti. Din nefericire, mulţi dintre consilieri şi
psihoterapeuţi, chiar de orientare creştină, nu se simt şi nu au o soartă mai bună. Psihoterapia creştină
poate să aibă o varietate de ţeluri şi obiective, dar ţelul ei suprem este de a ajuta oamenii să se împace cu
Dumnezeu, să intre în armonie cu alţii şi să aibă linişte sufletească, să fie împăcaţi cu ei înşişi.152
Uneori, această linişte sufletească devine tangibilă atunci când oamenii îşi admit propriile
probleme, vorbesc despre simţămintele lor, realizează abilităţi de relaţie şi comunicare interpersonală, îşi
schimbă atitudinea şi îşi controlează modelele de gândire dăunătoare, dobândesc un insight, o înţelegere a
propriilor lor motive, interese şi acţiuni şi învaţă cum să-şi schimbe modul de a realiza lucrurile în viaţă.
Urmărirea păcii şi liniştii sufleteşti nu este uşoară şi nu este un premiu pe care îl câştigăm o
singură dată. Nu este o atitudine de compromis pentru a obţine pacea cu orice preţ. Ea nu include
capitularea în faţa răului şi a nedreptăţii de dragul menţinerii unei aparenţe. Uneori, în mod curajos, noi
trebuie să facem faţă conflictelor care ne tulbură pacea.
În ultimă instanţă, atât pentru consilier cât şi pentru consiliat, liniştea, împăcarea, pacea
sufletească vine de la Dumnezeu. Ea este partea acelora care aruncă anxietăţile, îngrijorările şi poverile
lor la picioarele Domnului, îi prezintă cererile lui Dumnezeu în rugăciune, îi aduc mulţumire şi laudă şi
sunt decişi să trăiască o viaţă în care Hristos este Domnul lor, în care ei trăiesc pentru slava lui Dumnezeu
şi rezistă influenţelor celui rău, care trăiesc într-un mod astfel încât să placă lui Hristos şi să fie utili
semenilor lor.
Pacea este roada Duhului Sfânt, Mângâietorul nostru. Ca toate trăsăturile evlaviei creştine, pacea
este dobândită prin exerciţiu spiritual şi ucenicie, meditaţie şi aplicarea cuvântului lui Dumnezeu prin
intermediul Duhului Sfânt la viaţa şi activitatea noastră. Filip 4, 4-9.12; 1Petru 5,7-9; Iacov 4,7; Gal
5,22.23.
Spiritualitatea consilierului – Epuizare. Nu există nimic în viaţă mai semnificativ ca lucrarea lui
Dumnezeu de reconstrucţie a unei vieţi tulburate. Această activitate a fost întotdeauna un lucru de echipă
între trei instanţe: Dumnezeu, persoana asistată şi consilierul însuşi ca instrument al său. Exley constată
că pe parcursul crizelor oamenii se comportă diferit. În perioade de adversitate, de tragedie, aceste
împrejurări pot să facă pe unii mai buni iar pe alţii mai răi, înrăiţi. Ce face diferenţa? Resursele. Resursele
interioare dezvoltate de-a lungul vieţii prin disciplinare spirituală.153
Dacă nu ne închinăm cu regularitate, dacă nu ne consacrăm viaţa lui Dumnezeu, atât în timp de
bucurie, de linişte şi de prosperitate, cu siguranţă că nu vom găsi resurse şi nu vom face faţă situaţiilor
adverse în timp de necaz şi tulburare. Atunci când avem experienţa unei comuniuni continue cu
Dumnezeu, problemele nu ne vor lua prin surprindere şi vom avea resursele spirituale de a le face faţă şi
Dumnezeu va fi alături de noi. Mulţi consilieri sunt epuizaţi şi renunţă uneori, copleşiţi de povara
consiliaţilor cu confruntaţi. Oră după oră, zi după zi, ni se cere să turnăm asupra celor pe care îi slujim, îi
asistăm, înţelegere, sensibilitate, compasiune, abilităţi de vindecare şi energie lăuntrică.
Vedem nevoile oamenilor şi simţim durerile lor. Dorim să-i ajutăm, să-i alinăm, să-i tratăm pentru
ca s-obţină vindecare din partea Maestrului. Dar pe măsură ce ne dăruim în mod repetat cu nobleţea
motivelor, putem ajunge secătuiţi. Uneori, peste noapte aproape fără nici un avertisment, descoperim că
nu ne-a mai rămas nimic de oferit. Terapeutul creştin, odată umplut cu compasiune creştină, ajunge să
constate că este golit spiritual. Nu mai are nici o resursă interioară, nu mai este capabil să mai ajute, nu
mai vede nici un sens şi nu mai are nici o dorinţă de a-şi ajuta semenii.
Totuşi oamenii continuă să vină şi să se adreseze lui pentru ajutor. Aşa cum spune Sfânta Scriptură
că săracii vor fi întotdeauna în mijlocul nostru, întotdeauna vor fi şi oameni răniţi, în nevoie, căutând
pentru linişte şi pace. Cei mai mulţi dintre noi doresc să fie de folos, să ajute. Acesta poate fi motivul
264
pentru care mulţi se implică în procesul de consiliere şi petrec multe ore lucrând, însuşindu-şi mijloacele
de lucru, citind lucrări, pregătindu-se, participând la seminarii, la work-shop-uri şi la exerciţii de
consiliere şi psihoterapie. Dar nu există nici un om care poate să facă totul şi nimeni nu poate să dăruiască
la infinit. Dacă vom cădea în această capcană, vom ajunge să fim epuizaţi fizic, psihologic şi spiritual.
Pentru a preveni această realitate tristă, noi avem nevoie de resuscitare şi aceasta poate să provină
din câteva surse:
a) Retragere. Cu câţiva ani în urmă, un faimos cardiolog a devenit vestit prin conferinţele de stil
de viaţă şi prevenirea infarctului de miocard şi a celorlalte boli cardiovasculare. El era atât de vestit şi
solicitat în întreaga ţară ca să-şi ţină conferinţele în oraşe mari, dădea interviuri pentru posturi de radio şi
televiziune, ţinea conferinţă după conferinţă. Într-o noapte însă, în timp ce se afla la pupitrul conferinţei
sale, el a făcut un infarct de miocard, în mijlocul speach-ului.
Cât de uşor suntem gata să-i călăuzim, să le spunem altora ce să facă, dar noi înşine nu urmăm
propriile noastre sfaturi. Cât de rapid putem cădea în păcatul ipocriziei şi trăirii unei vieţi duble. În timp
ce ştim foarte bine în mod teoretic ce trebuie să facem şi le spunem altora să se odihnească, să facă
exerciţii, să evite munca peste măsură sau să evite alimentaţia excesivă, în pofida celor mai bune intenţii,
noi nu urmăm programul de reducere a stressului şi ne mirăm atunci când clacăm.
Reţeaua de relaţii este ca o traumă care ne învăluie şi nu este uşor să te retragi. Totuşi, noi trebuie
să ne facem un program de viaţă echilibrat pentru a rezista pe termen lung şi a rămâne eficienţi în
activitatea de slujire a semenilor şi a lui Dumnezeu. Nu este uşor să te retragi, să-ţi oferi pauze, recreaţii,
vacanţe. Există atât de multe clase pe care trebuie să le pregăteşti, cursuri de scris, lecturi de oferit,
articole de terminat, întâlniri cu oameni importanţi, telefoane care te sună, scrisori şi e-mail-uri la care
trebuie să răspunzi încât ajungi să crezi că ai devenit indispensabil, şi totuşi, din când în când trebuie să
pui punct, să-ţi iei vacanţe mai scurte sau mai lungi, în funcţie de răstimpul la care ne referim, fiind vorba
de orele de muncă şi odihnă ale unei zile, de odihna săptămânală sau de vacanţa anuală.
În mijlocul slujirii Sale deosebit de importante, Domnul Isus Hristos a găsit timp să se retragă de o
parte. Uneori, în aceste retrageri de scurtă durată, El se ruga intens. El păstra legătura cu tatăl său. Uneori
nu făcea altceva decât să discute cu prietenii şi cu ucenicii săi, sau pur şi simplu se odihnea. Oamenii îl
căutau, oamenii aveau nevoie de vindecare, dar El îşi lua timp pentru refacerea de care avea atâta nevoie.
Marcu 1,32-39; Luke 9,10.
b) Priorităţi. Când Simon şi ceilalţi ucenici L-au găsit pe Isus, ei au exclamat: toată lumea te
caută. Dar replica Domnului Hristos a fost surprinzătoare: haideţi să mergem în altă parte, într-un loc de o
parte, ferit, le-a zis Isus. El nu era dezinteresat de oamenii care Îl căutau. Dar El ştia să aplice priorităţile.
Deseori El îşi întrerupea activitatea într-o localitate şi se îndrepta spre o altă localitate. Uneori El
răspundea afirmativ unor solicitări, alteori a fost nevoit să refuze alte solicitări.
Nu este uşor să iei decizii conform cu priorităţile şi să stabileşti aceste priorităţi în mod judicios.
Uneori aceasta implică să ai capacitatea de a spune nu. Te poţi simţi vinovat, dar Exley ne prezintă o
perspectivă sănătoasă. Noi trebuie să trăim în mod hristocentric, teocentric, iar vieţile noastre trebuie să
fie direcţionate de Dumnezeu şi nu centrate pe cei în nevoie. Compasiunea născută doar în afara simpatiei
faţă de suferinţa umanităţii riscă în acelaşi timp extrema fanatismului şi a epuizării.
Compasiunea vindecătore pe de altă parte combină dragostea şi compasiunea Creatorului cu o
preocupare autentică pentru cei răniţi din lumea noastră. Dacă singura noastră motivaţie este nevoia, noi
vom fi copleşiţi, vom fi înghiţiţi de poveri, vom risca să devenim parte a acestei probleme decât parte a
soluţiei sale. Singura noastră speranţă este să lăsăm pe Dumnezeu să ne definească domeniul
responsabilităţii şi apoi să trăim în graniţele limitelor noastre atât psihologice cât şi fizice. Nu este uşor să
facem lucrul acesta, dar este singura speranţă pe care o avem.
Fanatismul devorator sau apatia egocentrică nu reprezintă o alternativă. Este un simţământ de
uşurare să admiţi că nimeni nu poate face totul şi că Dumnezeu nu aşteaptă de la noi să satisfacem toate
nevoile umanităţii. Un motto al activităţii psihoterapeutului de orientare creştină, Garry Colins, era înscris
pe computerul său de lucru: am tot timpul necesar pentru a face tot ceea ce Dumnezeu intenţionează să-
265
mi ceară. Fiecare dintre noi trebuie să ceară călăuzirea Duhului Sfânt pentru a-şi stabili priorităţile. Noi
trebuie să ne folosim în acelaşi timp gândirea, judecata pentru a cântări ceea ce putem şi ce nu putem să
facem. Alteori ne putem consulta cu colegii sau cu alţi oameni consacraţi.
c) Oamenii. Toţi cei ce lucrează cu oamenii în profesiuni care presupun susţinerea, ajutorul şi
alinarea, adesea doresc să petreacă câteva ore la sfârşitul zilei, al săptămânii sau în concediu. Retragerea
desigur este sănătoasă, dar uneori este o greşeală să ne îndepărtăm de cei binevoitori şi capabili să ne
reîmprospăteze şi să ne optimizeze resursele prin prezenţa lor susţinătoare, afectivă. Membrii familiei,
rudele apropiate, prietenii cei mai buni, colegii sau alte persoane în prezenţa cărora ne simţim bine, pe
care îi agreăm şi a căror valoare o recunoaştem, ne vor face deosebit de bine petrecând câteva ore în
fiecare săptămână împreună cu ei, într-o discuţie relaxantă în jurul unei mese frugale.
Pe măsură ce un astfel de grup de prieteni alcătuit din câteva familii ajung să se cunoască, să-şi
cunoască problemele, calităţile, limitele, ei se susţin reciproc într-o manieră nonformală şi sinceritatea,
onestitatea şi atitudinea deschisă sunt extrem de utile pentru păstrarea echilibrului şi de ce nu, pentru
dobândirea orientării în anumite chestiuni delicate sau complicate. Activitatea didactică sau cu studenţii
este o sursă de împrospătare şi un contact cu problematica umană având efect stimulator. Dar aici vorbim
de odihnă. Există oameni a căror statură spirituală, demnitate, probitate şi experienţă de o viaţă sunt utili
pentru a le solicita supervizarea şi consilierea în anumite probleme.
Desigur, spiritualitatea creştină, integritatea personală şi stabilitatea mintală nu pot supravieţui în
condiţii de izolare. Scriptura ne cheamă să ne unim unii cu alţii, să ne susţinem, să ne manifestăm
dragostea, să ne încurajăm unii pe alţii în domeniul stilului de viaţă, al măsurilor şi activităţilor întreprinse
în domeniul moralei. Evr 10,24.25; 1Cor 10,12. Nu este uşor pentru un terapeut şi consilier să solicite
ajutorul. Este dificil şi umilitor să admit că eu, terapeut şi consilier am nevoie de consiliere. Dar procesul
de supervizare este un proces unanim recunoscut şi necesar.
Calitatea noastră care nu poate fi dobândită prin parcurgerea unor cursuri de perfecţionare, a unor
cărţi sau luarea unor examene, nu poate fi realizată niciodată ca cea care constă în abordarea deschisă a
unor probleme din cabinetul de consiliere cu un superviser sau în cadrul unui grup cum este cel de tip
Balint pentru medici.
d) Puterea. Atunci când Isus a instruit pe cei doisprezece ucenici, i-a trimis într-o lucrare de
antrenare misionară, El le-a dat putere astfel încât să poată predica şi vindeca. Luca 9,1.2. Nici un ucenic
nu este chemat să slujească în propria sa tărie. Ei au dobândit putere şi autoritate din partea lui
Dumnezeu. Nu există nici o dovadă rezultată în urma cercetării care să conducă la această concluzie, dar
se pare că mulţi terapeuţi care îşi spun creştini, încearcă să găsească cea mai mare sursă de putere şi
abilitate în teoriile şi tehnicile de consiliere. Rugăciunea personală, reflectarea înţelepciunii Scripturii şi
relaţia personală cu Dumnezeu pare să aibă o prioritate redusă. Închinarea împreună cu comunitatea nu
pare să aibă o mare importanţă şi este acordat puţin timp mărturisirii şi comuniunii directe cu Dumnezeu.
Nu este surprinzător că mulţi terapeuţi au puţin de oferit sub aspect spiritual. Henri Nouwen,
autorul celebrei lucrări „Vindecătorul rănit” reflecta cândva asupra locului rugăciunii în viaţa sa de
terapeut şi afirma: nu trebuie să te consideri tu însuţi un martor pentru prezenţa lui Dumnezeu când viaţa
ta este obliterată de interese materiale, mintea îţi este aglomerată de îngrijorări şi interese meschine, când
cultura ta predominantă este de tip utilitar sau când eşti prins în mrejele competiţiei pentru a dobândi
valori care reflectă criteriile gustului comercial al lumii.154
Pentru a putea deveni noi înşine o sursă de putere spirituală, trebuie să petrecem mult timp – care
din perspectiva lumii poate să pară o risipă, dar din perspectiva valorilor morale şi spirituale el este
deosebit de valoros – în comuniune cu Dumnezeu, să reflectăm valorile şi puterea cerului în viaţa noastră,
în activitatea noastră. Pătrunşi de simţăminte şi spiritul lui Dumnezeu, nu mai urmărim autoafirmarea, ci
ne punem la dispoziţia dragostei şi puterii lui Dumnezeu care se revarsă prin intermediul nostru în
abundenţă asupra celor în nevoie. Comuniunea cu Dumnezeu, studiul cuvântului, rugăciunea, meditaţia
ne ajută să-l cunoaştem pe Dumnezeu, să ascultăm şi să-l servim în mod deplin ca ucenici şi terapeuţi
creştini.
266
 Aceasta nu înseamnă că nu putem utiliza cu maximum de eficienţă proceduri şi tehnici
psihoterapeutice. Dar în ultimă instanţă, maxima eficienţă şi ceea ce produce sinteza armonioasă a
activităţii noastre, ceea ce dă finalitate procesului terapeutic şi al consilierii este împuternicirea care vine
de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în acelaşi timp asupra procesului terapeutic, asupra
terapeutului însuşi şi asupra consiliatului.
Stilul de viaţă al consilierului şi psihoterapeutului creştin
Iacov 1,26.27: ‚Religia curată înaintea lui Dumnezeu este să cercetăm pe văduve şi pe orfani şi să
ne păstrăm neîntinaţi de lume’, este probabil cea mai succintă caracterizare a demnităţii de psihoterapeut
şi consilier creştin. Viaţa noastră trebuie să fie caracterizată de slujire şi sfinţenie. Suntem responsabili
pentru actele noastre de slujire şi suport a celor aflaţi în nevoie şi pentru modul de viaţă curat, creştin.
Programul de pregătire a unui psihoterapeut presupune multe aspecte tehnice, conferinţe şi
seminarii, reviste, cărţi, titluri, diplome şi competenţe, dar în ultimă instanţă, deşi nu se pune mare accent,
ceea ce conferă patina spirituală a acestei activităţi este consacrarea personală şi sfinţenia vieţii şi
dependenţa totală de prezenţa Duhului Sfânt.
Cu alte cuvinte, terapeutului i se cere desăvârşirea, dar noi oamenii nu suntem desăvârşiţi. Puterea
şi resursele noastre vin dintr-o legătură continuă cu Dumnezeu, cu Isus Hristos. Vom face greşeli, însă
acestea trebuie mărturisite şi prezentate înaintea lui Dumnezeu. Stilul nostru de viaţă şi comportamentul
caracteristic nouă trebuie să fie exemplar şi să câştige respectul celorlalţi. Trebuie să facem orice efort
pentru a trăi în pace cu toţi oamenii şi a fi sfinţi. In 17,15.
Poate fi lucrul acesta realizat? Cu siguranţă numai dacă vom adopta o atitudine de umilinţă şi vom
fi hotărâţi să fim ascultători lui Dumnezeu. Trebuie să trăim o viaţă sfântă, atât în gândire cât şi în acţiune
în conformitate cu perceptele morale ale Sfintei Scripturi şi în contrast cu modul de vieţuire păcătos al
lumii. Dacă noi trebuie să ne maximizăm eficienţa în consiliere şi să contracarăm alegaţiile criticilor,
trebuie să fim hotărâţi să luptăm pentru sfinţenie păstrându-ne controlul asupra stilului de viaţă şi modului
de gândire. 1In 1,8.9; 1Tes 4,7.11; Evr 12,14; 1Petru 1,14-16. Mat 20,20-28.
Eficienţa unui consilier constă în vieţile care au fost schimbate. Uneori aceste schimbări sunt
văzute, alteori nu. Uneori suntem încurajaţi, alteori suntem descurajaţi. Activitatea noastră credincioasă
este înregistrată undeva de către cineva care nu o va uita niciodată. Nu putem cuantifica toate rezultatele
activităţii noastre, dar Dumnezeu o face. El omniscient, ne cunoaşte motivele, ne cunoaşte frustrările ne
iartă eşecurile şi îşi aminteşte de succesele noastre. În lumina eternităţii, evaluarea muncii noastre este
singura care contează.
Există multe criterii după care poate fi apreciată activitatea cuiva. Dar din perspectiva lui
Dumnezeu, cei mai mari oameni sunt cei care slujesc în umilinţă. Parafrazându-l pe Isaia, care spunea:
mândria merge înaintea pieirii, am putea spune că umilinţa merge înaintea măreţiei şi slujirea înaintea
succesului. Dacă am fost chemaţi la această slujire ca pastori, asistenţi sociali, medici, psihoterapeuţi,
consilieri, noi trebuie să ştim că avem binecuvântarea lui Dumnezeu.
Tipologia consilierilor, în viziunea lui Porter este următoarea:155
E. Evaluativ – Răspunsurile acestuia reflectă faptul că consilierul a emis anumite judecăţi privind
privind bunătatea, adecvarea, corectitudinea sau eficienţa comportamentelor sau simţămintelor clientului.
Aceste răspunsuri transmit sau implică ceea ce clientul trebuie să facă.
I. Interpretativ – răspunsurile indică intenţia consilierului de a învăţa, de a transmite semnificaţii
clientului, de a explica de ce.
S. Suportiv – Răspunsurile indică intenţia consilierului de a asigura şi de a reduce intensitatea
simţămintelor consiliatului.
P. Probic – Probarea. Răspunsurile indică intenţia consilierului de a întreba, de a căuta mai multe
informaţii sau de a provoca o discuţie mai profundă în legătură cu un anumit subiect sau direcţie. Aceste
răspunsuri implică faptul că clientul ar putea să discute sau să dezvolte un anumit aspect în profunzime.
I. Înţelegere – Răpunsurile indică faptul că intenţia consilierului de a răspunde în aşa fel încât să
comunice înţelegerea şi ca urmare să întrebe pe consiliat dacă această înţelegere a fost corectă şi din
267
perspectiva acestuia, deci o verificare a modului în care consilierul a înţeles problemele consiliatului în
mod corect din perspectiva acestuia din urmă.
Calităţile fundamentale ale unui consilier eficient (Carkhuff şi Anthony, The Skills of
Helper):156
1. Un comportament atent şi plin de grijă, incluzând contactul vizual direct, exprimarea
interesului prin postură, atitudine facială şi poziţie corporală îndreptată spre consiliat şi nu în altă parte
2. Invitarea persoanei să vorbească despre chestiunile semnificative prin deschiderea şi închiderea
unor aspecte şi capitole fundamentale din viaţa fiecăruia, prin scurte comentarii şi gestică
3. Observarea şi ascultarea cu atenţie a mesajelor nonverbale
4. Urmarea sub conducerea consiliatului a tuturor subiectelor evitate sau schimbate, sau mai ales
în primele stadii ale consilierii, rămânerea în contact şi în realitate, aici şi acum, hit et nunc, în cursul
relaţiei
5. Dialogarea şi răspunsurile empatice prin parafrazare a principalelor afirmaţii, transmiţând
încredere şi simţăminte semnificative sau chestiuni care au fost percepute în cadrul acestui dialog şi
subliniind semnificaţia lor pentru consiliat
6. Clarificarea prin rezumarea principalelor puncte a ceea ce consiliatul a comunicat şi verificând
astfel înţelegerea consilierului în legătură cu semnificaţia lor pentru consiliat
7. Explorarea domeniilor semnificative pe care persoana nu le-a abordat sau nu le-a discutat
punând întrebări focalizate
8. Confruntarea atunci când este necesară şi potrivită în contextul valorizării şi a afirmaţiilor
făcute de către consiliat
9. Înţelegerea semnificaţiilor, a chestiunilor şi a dinamicii problemelor şi efectuarea unor
recomandări de intervenţie şi ajutor bazate pe diagnosticul stabilit.
Practica consilierii nu poate fi însuşită numai teoretic. Există cel puţin trei paşi care trebuie
parcurşi:
1. Însuşirea cunoştinţelor teoretice.
2. Sesiunea de explorare, anamneză, pe care cineva care are o practică în domeniul consilierii o
conduce, pentru a vedea cum se procedează practic în ascultarea şi intervievarea cuiva care joacă rolul
consiliatului sau al pacientului.
3. Practicantul va proceda la o discuţie cu un consiliat, în timp ce este supervizat de colegi sau un
consilier cu experienţă care fac analiza procedurilor pe care le utilizează pe parcursul anamnezei.
Supervizare: Consilierea consilierului
Consilierul şi terapeutul au şi ei nevoie de asistenţă, parcurg şi ei crize de dezvoltare, au parte şi ei
de pierderi şi nenorociri. Supervizarea şi analiza periodică, beneficiile unui capelan sau confesor sunt
absolut necesare pentru a preveni epuizarea profesională. Consilierii au propriile lor trebuinţe de credinţă,
speranţă şi încredere. Ei au nevoie de sens şi semnificaţie. Sunt confruntaţi cu îndoială şi disperare. Ei
trebuie să experimenteze acea tărie, acea maturizare continuă, care să-i ajute să lupte cu propriile
slăbiciuni şi eşecuri pe care şi le acceptă şi pe care le soluţionează în cele din urmă. Consilierul nu trebuie
să se considere un superman, ci trebuie să-şi accepte vulnerabilitatea şi să accepte asistenţa periodică.
Expresia lui Henri Nouwen, “vindecătorul rănit” este deosebit de semnificativă în acest sens.
Perfecţionarea terapeutului
Elementul cheie în dezvoltarea competenţelor în consilierea creştină o constituie personalitatea
consilierului. Studiile empirice au identificat trei caracteristici fundamentale ale consilierului, numite
adesea triada terapeutică. Atunci când ele sunt prezente în personalitatea consilierului, sunt percepute de
cel aflat în nevoie, de cel asistat ca efecte binefăcătoare şi vindecătoare care îi pot asigura restructurarea şi
dezvoltarea. Acestea sunt congruenţa, căldura non- posesivă (grijă şi respect) şi înţelegerea empatică.157
1. Congruenţa în acest context înseamnă originalitate interioară, integrare şi deschidere. Carl
Rogers observa: “Învăţătura fundamentală pentru oricine speră să stabilească un anumit tip de relaţie

268
terapeutică este că cel mai sigur este să devii în mod real transparent.” 158 Opusul congruenţei este
atitudinea obtuză, oarecum de faţadă, de rol jucat în mod superficial şi artificial.
În astfel de persoane exită o incongruenţă între cuvintele, simţămintele şi intenţiile lor reale.
Persoanele care încearcă să-şi ascundă simţămintele reale în faţa celorlalţi pentru o perioadă lungă de
timp, doar pentru a se simţi acceptate, pot deveni ele însele inconştiente în mare măsură de propriile
simţăminte. Aceste simţăminte reprimate produc aşa-numitele pete oarbe emoţionale, frecvente din
domeniile ostilităţii, agresivităţii, sexualităţii şi delicateţei sau prudenţei. Petele oarbe emoţionale sau
afective ale unui consilier îl împiedică să dobândească acea congruenţă lăuntrică în zonele acestea, zone
fierbinţi pentru oricine are nevoie de suport şi susţinere, pentru cel aflat în suferinţă şi care solicită
consiliere. Asta înseamnă că toate aceste zone, toate aceste pete oarbe sunt blocaje terapeutice care fac
activitatea consilierului ineficientă.
Nici o persoană nu poate fi imaginată ca o insulă în el însuşi. 159 Poate construi punţi către celelalte
insule, dacă vrea să fie el însuşi cu adevărat. Capacitatea de a experimenta această atitudine pozitivă
necondiţională, aşa cum o numea Rogers “căldură non-posesivă”, reprezintă capacitatea de a experimenta
echivalenţa umană a harului lui Dumnezeu în relaţia unii cu alţii. Harul este dragostea care nu încearcă să
pretindă sau să câştige nimic, este dragostea dezinteresată pentru că ea se află deja acolo în relaţie.
Rogers declara: “În mod real, numai experimentarea unei relaţii în care cineva este iubit în sensul
teologic foarte apropiat lui agape, poate o persoană să înceapă să simtă că este apreciată, respectată,
acceptată şi în final poate să coboare ecranele, poatre să-şi găsească fundamentele de sine, se poată
restructura, reorganiza într-un astfel de climat. Atunci când se simte iubit, simte că-şi regăseşte valoarea,
în pofida greşelilor pe care le-a făcut şi începe să simtă şi el la rândul său dragoste şi simpatie faţă de
ceilalţi.”
2. Atitudinea pozitivă necondiţionată este legată de căldură, de apropiere, de grijă, acceptare ,
interes şi respect faţă de persoana consiliată. Un studiu semnificativ al lui Julius Seeman a găsit că
succesul în psihoterapie este în mare măsură asociat cu o relaţie reciprocă şi în continuă dezvoltare de
respect între terapeut şi client. Consilierul devine o călăuză, un companion într-o relaţie plină de căldură
umană, care ajută clientul să găsească curajul de a face faţă situaţiei, să-şi poarte povara, să înainteze, să
progreseze în călătoria plină de spaime şi de obstacole, parcurgând zonele neexplorate ale propriei
personalităţi. Atitudinea pozitivă necondiţională în termenii lui Buber înseamnă capacitatea consilierului
de a stabili relaţii de tipul eu-tu.
3. Înţelegerea empatică înseamnă intrarea în lumea lăuntrică a consiliatului, a semnificaţiilor
sale, a simţămintelor profunde prin ascultare şi vigilenţă plină de grijă. Consilierul creştin trebuie să
păstreze o atitudine de închinare şi rugăciune tot timpul, ca un fel de linie hipnică care să-i permită să
intre în rezonanţă cu consiliatul. Din fericire, cei mai mulţi dintre noi, chiar şi cei care greşim în tentativa
de a pătrunde în complexităţile confuze ale semnificaţiilor consiliatului, adesea îi suntem de ajutor chiar
şi fără să ne dăm seama.
Una din barierele ridicate în faţa înţelegerii empatice este narcisismul nostru defensiv. În măsura
în care noi suntem suprainvestiţi în noi înşine în mod egocentric, ne vom afla în imposibilitatea de a
pătrunde în lumea lăuntrică a celuilalt. Self-absorbţia şi profunzimile conştienţei de sine sunt condiţii
opuse din punct de vedere psihologic. Persoanele centrate pe ei înşişi sunt conştiente, în principal, numai
de propria insecuritate dureroasă, de simţămintele de inferioritate, de trebuinţele solicitante ale propriului
eu şi de nevoia de atenţie şi afirmare de sine. Chestiunea consumtivă – sunt sau voi găsi eu satisfacţie şi
aprobare pentru propriile mele trebuinţe? – blochează conştienţa şi vigilenţa faţă de propriile simţăminte
profunde şi le limitează capacitatea de empatie.
4. Pe lângă aceste trei calităţi ale consilierului deja descrise trebuie să mai remarcăm că,
consilierul, terapeutul trebuie să aibă un simţământ lăuntric profund al propriei identităţi ca
persoană. Pentru a nu se confunda cu simţămintele, situaţia şi persoana consiliatului, consilierul trebuie
să aibă un simţământ ferm al propriei identităţi, al valorii personale nucleul întregii sale personalităţi şi
al tăriei sale. El poate să ajute pe ceilalţi dacă el însuşi este structurat şi stabilizat în relaţia sa cu
269
Dumnezeu şi în competenţele sale profesionale. Consilierul este capabil să fie sensibil şi responsiv faţă de
nevoile celorlalţi în măsura în care el posedă această conştienţă centrată pe propriile valori şi propria
personalitate. Persoanele care nu sunt centrate se disipează, comunică nesiguranţă şi instabilitate,
labilitate şi nu pot constitui un reazem în procesul de consiliere. Ei vor permite celorlalţi să le definească
propria valoare şi vor fi dependenţi de evaluări exterioare.
5. A cincea calitate esenţială a unui consilier creştin este atitudinea terapeutică de vindecător
rănit, descrisă de Henri Nouwen. Aceasta rezultă dintr-o conştienţă foarte vie a afinităţii pe care fiecare
dintre noi o avem cu suferinţa şi păcatul, cu singurătatea şi înstrăinarea şi cu disperarea care poate să
tulbure pe orice persoană. Această atitudine începe odată cu zorile simţământului nostru de slujire în
consiliere. Ea poate să devină eficientă asistând un alcoolic, o psihoză, o persoană cu tentativă suicidară,
dar prin harul lui Dumnezeu poate, în timp ce se identifică cu aceştia, să treacă dincolo de această stare şi
să înţeleagă cadrul, rădăcinile şi în acelaşi timp soluţia care poate deveni salutară pentru fiecare caz în
parte.
Capacitatea de a te identifica cu aspectele esenţiale ale umanităţii, cu simţământul de disperare a
persoanelor ameninţate, sau care dau curs defenselor fragile pot să ne ajute să ne delimităm de propriile
noastre tendinţe defensive. Să accepţi adevărul propriei vulnerabilităţi la cel mai profund nivel necesită o
supunere lăuntrică a simţămintelor subtile de idolatrizare a sinelui şi superiorităţii spirituale. Pe măsură
ce dobândeşti experienţă şi te maturizezi, îţi dai seama cât de iluzorie şi zadarnică este orice faţadă
defensivă şi asumare a unor calităţi de pseudoomnipotenţă foarte uşor s-o menţii în timpul tinereţii.
Chiar şi o supunere parţială faţă de simţămintele de superioritate defensivă ale celuilalt, ne ajută să
deschidem uşa către o relaţie reciprocă terapeutică. Într- o oarecare măsură, noi putem să dezgheţăm
barierele de mândrie care separă pe oameni, în special pe cei tulburaţi, şi să reducem distanţa faţă de ei.
6. A şasea calitate esenţială a consilierului este vitalitatea personală a acestuia. Dacă consilierul
creştin este o persoană cu o atitudine optimistă, pozitivă în faţa vieţii, el va reuşi să transmită în mod
contagios prin modelare această valoare şi consiliaţilor. După cum şi depresia sau apatia sunt contagioase,
la fel şi o atitudine pozitivă poate să fie inspiratoare pentru cei din jur. Să ne păstrăm vitalitatea
entuziastă, dar în acelaşi timp să avem şi maturitate şi echilibru. Să rămânem realişti.
Pregătirea în profunzime pentru consiliere creativă. Cum ar putea consilierul creştin să-şi
dezvolte faţetele mutiple ale propriei personalităţi complexe într-o manieră cât mai creativă, astfel încât
acestea să devină instrumente utile în activitatea de consiliere? Ce experienţe ar putea să îmbunătăţească
propria sa congruenţă lăuntrică? Căldura în îngrijire şi înţelegere empatică, simţământul de identitate şi
valoare, capacitatea de a utiliza propriile sale dificultăţi şi resurse de vindecare, simţământul de vitalitate.
Carroll Wise pune degetul pe cheia problemei: ‚Consilierul creştin trebuie să se cunoască pe el însuşi, aşa
de bine cum înţelege procesul dinamic al personalităţii, pe măsură ce găseşte expresia în consiliat.’
Capacitatea de a stabili o relaţie terapeutică, suportivă, cu celălalt, cu semenul meu, este dependentă de
capacitatea de a stabili o relaţie armonioasă cu mine însumi.
Conştienţa de sine, de noi înşine, catalizează procesul creşterii conştiinţe de sine în ceilalţi.
Libertatea lăuntrică ajută la conştientizarea şi creşterea vigilităţii, libertăţii spirituale în ceilalţi. Carl
Rogers rezuma: „Gradul în care noi suntem capabili să creăm o relaţie care facilitează creşterea în ceilalţi
ca persoane separate, este măsura creşterii pe care noi înşine am realizat-o lăuntric.” Comunicatorii de
har, transmiţătorii acestui har, trebuie să experimenteze ei înşişi harul. Facilitatorii creşterii, dezvoltării,
trebuie să fie persoane care se dezvoltă tot timpul. Agenţii reînnoirii trebuie să-şi cunoască în primul rând
luptele personale, disciplinarea şi bucuria de a se reînnoi pe ei înşişi, să rămâi în mod esenţial vital.
Vitalitatea noastră reclamă o dezvoltare şi creştere continuă în toate aspectele vieţii noastre, în conştienţa
noastră, de aici şi acum, hic et nunc, a experienţei de actualizare, în mod particular a propriilor noastre
profunzimi lăuntrice. „Călătoria cea mai lungă este călătoria în interior”, spunea Dag Hammerskjőld.
Putem stabili relaţii profunde, transformatoare cu alţii, numai în măsura în care noi suntem în contact real
cu noi înşine, cu profunzimile noastre, şi suntem deschişi la o continuă transformare lăuntrică a noastră
înşine.
270
 Ce posibilităţi şi experienţe au consilierii creştini pentru a-şi stimula creşterea personală cea mai
eficientă? Cursuri de pregătire continuă academică, mastere, doctorate, seminarii, cărţi, inclusiv cea de
faţă, ca atare, au în genere efecte limitate asupra acestui nivel, deşi ele pot fi deosebit de valoroase asupra
aspectului cognitiv, teoretic, şi de edificare a unui oarecare nivel de abilitate.
Există însă şase tipuri de experienţă care procură în variate grade o profundă confruntare cu sine,
care accelerează creşterea personală a consilierului creştin, şi anume: psihoterapia,(analiza)personală,
educaţia clinică în domeniul consilierii, supervizarea de către un consilier cu experienţă, participarea la
grupuri de dezvoltare, practica de tip real şi disciplinele spirituale.
În mod optim, psihoterapia personală ar trebui să fie o parte personală a pregătirii fiecărui
consilier. Orice consilier poate să dobândească profunzime şi să fie îmbogăţit prin intermediul acestui
proces. Psihoterapia tinde să ascută conştienţa de sine a persoanei şi să crească capacitatea de a trăi în
mod real, în timp real, acum şi aici, relaţiile sale interpersonale, să facă disponibilie anumite faţete ale
personalităţii care anterior nu fuseseră utilizate, şi astfel s-optimizeze relaţiile acelei persoane.
Personalitatea consilierului este ea însăşi un instrument de comunicare a Evangheliei, prin
intermediul relaţiei. Psihoterapia este un mijloc de îndepărtare a blocajelor lăuntrice care diminuă
capacitatea personalităţii cuiva de a avea fineţe, de a avea sensibilitate, de a fi un instrument eficient în
cea mai mare măsură. Psihoterapia nu poate şi nici nu trebuie să eradicheze toate blocajele şi conflictele
noastre lăuntrice, dar ea te face conştient suficient de mult de prezenţa acestora care rămân şi de a le
reduce în mod drastic interferenţa cu procesul dezvoltării noastre spirituale şi a capacităţii de relaţie
terapeutică.
Fără să parcurgem terapia personală, nu putem deveni consilieri autentici, ci în procesul de
consiliere pe care îl practicăm, vom distorsiona relaţia terapeutică şi procesul în sine, proiectându-ne
propriile conflicte interioare şi reprimând impulsurile care ar duce la o relaţie optimă, fără ca aceasta să
ajungă să se mai realizeze. Pentru mulţi consilieri, terapia de grup este cea mai eficientă, mult mai
eficientă decât psihoterapia individuală, pentru că ea oferă ocazii largi de a deveni conştient de
distorsiunile interpersonale şi de problemele de transfer, poţi fi confruntat cu atitudinile neconstructive ale
cuiva, cu comportamentele nepotrivite, şi experimenta o relaţie mult mai creativă în grup.
Terapia individuală este indicată când distorsiunile în relaţionare provin în principal din
trebuinţele frustrante, deprivante, în anii copilăriei sau în perioada preşcolară. Terapia de grup este ideală
pentru rectificarea distorsiunilor derivate în mod principal din inadecvările mai târzii în relaţiile cu
camarazii, cu prietenii şi colegii de aceeaşi vârstă, din perioada copilăriei mai mari, perioada şcolară şi
adolescenţei. În mod ideal un seminar sau o pregătire a unui consilier de tip terapeutic ar trebui să le
includă pe amândouă, atât psihoterapia individuală cât şi cea de grup.
Este imperativ ca psihoterapia de ambele tipuri să fie făcută de o persoană cu deosebită
competenţă şi experienţă personală, un specialist în consiliere creştină, care să aibă cunoştinţe profunde
de psihologie, psihoterapie, psihiatrie, sau să lucreze în domeniul asistenţei sociale sau al psihologiei
clinice. Datorită solicitărilor, cererii de pregătire destul de extensivă şi relativa lipsă a terapeuţilor cu
adevărat pregătiţi şi calificaţi, în genere costurile unei astfel de psihoterapii sunt destul de mari. De obicei
terapia de grup este mai puţin costisitoare decât cea individuală.
Dar oricât ar costa, psihoterapia personală este o investiţie deosebit de valoroasă în viitorul
profesional şi de competenţă a cuiva, în capacitatea cuiva de a relaţiona, în mult mai mare măsură
terapeutic şi de a stimula dezvoltarea şi creşterea în toate dimensiunile slujirii şi în mod deosebit în cea
psihologică şi spirituală. Deseori consilierii, asistenţii sociali sau pastorii fac sacrificii financiare pentru a
obţine această terapie în ţările cu tradiţie psihoterapeutică. Dar cei care fac lucrul acesta descoperă că este
cea mai utilă experienţă de învăţare din întreaga lor educaţie, care produce cele mai bogate dividente şi
rezultate în anii care urmează, atât sub aspectul evoluţiei personale cât şi profesionale.
Pentru a ajuta consilierii să experimenteze vindecarea şi creşterea reală, terapeuţii ar trebui să-i
pregătească şi să-i antreneze în psihoterapia de profunzime. Aceasta ar trebui să includă propria lor
terapie personală. Ei ar trebui să fie capacitaţi de a face faţă şi de a se ocupa de materialul inconştient, de
271
vise, reverii, fantezii, asociaţii libere, simţăminte care apar pe parcursul transferului. „Bazat pe propria
experienţă, spune Clinebell, eu aş recomanda terapeuţilor eclectici, care au înţeles teoriile psihodinamice,
care provin din psihologia abisală, a profunzimilor, în particular de la Freud şi Jung care, amândoi
utilizează mult mai activ metode cele mai utilizate în procedurile terapiei contemporane, în mod special
de tip gestalt, psihosinteză şi terapiile corporale. Aceste metode tind să faciliteze mult mai rapid
vindecarea şi creşterea decât o fac metodele psihanalitice clasice.”
Educaţia în psihologie clinică a consilierilor, de asemenea poate furniza o confruntare profundă
cu sine însuşi. În America de Nord există cca 400 de centre de acreditare, în principal aflate pe lângă
secţiile de psihiatrie şi instituţiile corecţionale, dar există şi câteva în domeniul asistenţei terapeutice
creştine, a studenţilor de teologie şi a celor ce slujesc semenii după criteriile creştine de slujire şi în care
se pot petrece cca. 11 săptămâni sau mai mult, lucrând în domeniul psihoterapeutic sub supervizare de
către un capelan supervizer cu oamenii aflaţi în situaţiui de criză.
Pregătirea clinică are multe virtuţi. Ea forţează studentul să pună întrebări cercetătoare, îl pune în
contact cu persoane tulburate, în suferinţă şi îl face să se întrebe asupra semnificaţiilor profunde ale
valorilor religioase, în viaţa oamenilor confruntaţi cu situaţii limită şi care fac parte din viaţa reală. Acest
proces de sedimentare şi de structurare a valorilor religioase este foarte necesar unui slujitor autentic care
păşeşte în viaţa reală şi este confruntat cu destine umane pe care trebuie să le susţină şi să le slujească.
În acest proces, consilierul, asistentul social sau pastorul este confruntat cu chestiunea relevanţei,
şi anume îşi pune întrebări de felul: în ce măsură înţelegerea mea asupra religiei este relevantă faţă de
nevoile profunde şi reale ale acestui pacient, care are tulburări psihice de relaţie sau moral-spirituale, cu
acest delincvent, cu acest pacient care suferă de adicţie sau de o boală incurabilă? În astfel de situaţii
reale, slujitorul, fie el consilier, pastor sau asistent social, îşi pune problema forţei, tăriei sale, a vocaţiei
sale, sau dimpotrivă, a slăbiciunii sale, şi a metodelor pe care le poate, este în stare să le folosească în
relaţie, cu toate aspectele de slujire cu confruntat în viaţa practică. Îi oferă ocazia să înveţe să lucreze cu
alte tipuri de profesiuni, de suport şi slujire, îi permite să alcătuiască o echipă pluridisciplinară, îşi
cunoaşte locul în această echipă şi contribuţia sa unică, identitatea sa în calitate de consilier, de pastor, de
asistent social.
Din nefericire, în România încă nu există astfel de structuri, dar trebuie să ne gândim cu
seriozitate la crearea lor, astfel încât aceste procese de formare terapeutică să devină o realitate în cel mai
scurt timp. Astfel de stagii de pregătire clinică pot fi parcurse fie printr-o întrerupere de trei luni a slujirii,
fie prin rezervarea uneia sau două zile pe săptămână care să fie petrecută într-o astfel de clinică de
orientare psihoterapeutică, psihiatrică sau pentru boli somatice. În acel loc, consilierul şi pastorul sau
asistentul social nu numai că învaţă, dar poate să-şi aducă în mod real contribuţia prin ceea ce este valoros
în profilul pregătirii sale.
În fine, una dintre cele mai importante oportunităţi de a căştiga în competenţă, profunzime,
maturitate şi în dezvoltare profesională, este ocazia de a obţine supervizare printr-o relaţie de consiliere
sau psihoterapeutică cu o persoană care are mai multă experienţă şi mai multă pregătire decât noi înşine.
Supervizarea competentă este cea mai directă şi eficientă modalitate de a actualiza şi
îmbunătăţi, optimiza, aptitudinile relaţiei terapeutice, a relaţiei interpersonale şi a competenţei. Ea are
rolul de a forma şi de a întări identitatea profesională, ea conduce la dezvoltare şi maturizare spirituală, de
a înţelege abilităţile de consiliere şi psihoterapeutice în context spiritual, religios, din perspectiva
credinţei, din perspectivă ecleziastică, şi rolul slujitorului creştin într-o comunitate religioasă.
Orice asistent social, consilier, creştin sau pastor, ar trebui să-şi aleagă o persoană de nădejde, cu
experienţă, cu mai multă competenţă, căreia să i se confeseze, să-l consulte, privind atât succesele cât şi
dificultăţile sale profesionale, încâlcite şi încurcate, şi orice dificultate care tinde să se instaleze ca o
povară asupra personalităţii slujitorului creştin. De asemenea participarea la grupe suport de slujitori de la
2 până la 8 poate să constituie un grup de supervizare în care moderator şi conducător să fie un terapeut
cu experienţă.

272
 Pentru medici există aşa-numitele ‚grupuri Balint’ de pregătire în care îşi prezintă cazurile dificile,
încurcate, îşi prezintă situaţia, competenţele şi efectul practicii medicale asupra propriului psihic, a stării
de echilibru. Acelaşi rol îl pot avea şi întâlnirile lunare în cadrul societăţilor de specialitate locale sau
anuale în cadrul simpozioanelor naţionale, deşi acestea au deja un caracter oarecum diferit.
De obicei la aceste întâlniri (tip Balint sau de supervizare), fiecare consilier, psihoterapeut sau
medic vine şi îşi prezintă unul din cazurile sale cât mai detaliat. De asemenea, aspecte de urgenţă în
consiliere sunt discutate, aşa cum reies ele pe parcursul întâlnirilor de grup, întâlniri psihoterapeutice şi de
supervizare. Utilizarea înregistrărilor audio şi video ale sesiunilor de consiliere, sunt extrem de utile în
supervizare şi pot să fie sesizate aspectele, problemele de inadecvare sau de eficienţă de pe parcursul
procesului de consiliere individuală.
Supervizarea este una dintre cele mai la îndemână posibilităţi de pregătire profesională a
consilierului şi este necesară a fi continuă. Grupurile de supervizare adeseori devin grupuri suport, inter
pares, a celor de acelaşi fel, pastori, asistenţă sociali sau consilieri, şi care ajung să împlinească unele din
cele mai presante nevoi fundamentale ale acestor tipuri de slujitori.
Grupurile de dezvoltare oferă o altă capacitate de a învăţa prin experienţă pentru consilieri sau
terapeuţi. Ele nu sunt un substitut pentru terapia personală, pentru pregătirea clinică sau pentru
supervizarea de profunzime. Aceste grupuri sunt, însă, utilizate în mod larg, în workshopuri şi în
laboratoare de relaţii umane, ca să îmbunătăţescă aptitudinile participanţilor în relaţie şi competenţă
profesională. Un consilier, asistent social sau terapeut, pastor sau orice alt tip de slujitor poate să sufere de
singurătate şi de o depleţie profesională, din cauza multiplicităţii contactelor cu oameni aflaţi în nevoie.
Un mod de a reîncărca bateriile psihice şi spirituale este participarea la un grup suport pentru a fi eficient.
Acest grup trebuie să înveţe cum să întrerupă jocurile pe care slujitorii au tendinţa de a le juca, şi
să relaţioneze în mod real, oferind speranţă celor răniţi, şi satisfăcând trebuinţele reale ale celor în
pericol de ardere (epuizare), secătuiţi de efortul pe care îl fac în slujirea de zi cu zi. Pastori, împreună cu
soţiile lor, consilieri sau asistenţi sociali, ar trebui să găsească mijloace de co-creere şi recreere în cadrul
unor grupuri suport în care ei să nu fie lideri, ci să fie beneficiari ai acestora.
Un sistem de suport este deosebit de util în primii ani de slujire, până se dobândeşte experienţă şi
consilierul sau terapeutul ajunge să se „tăbăcească” în aptitudinile sale terapeutice. Importantă este şi
susţinerea pe care o oferă soţul sau soţia celui implicat în astfel de relaţii terapeutice.
Practicarea disciplinelor spirituale ale meditaţiei şi rugăciunii, este o manieră esenţială de a
obţine vitalitate şi prospeţime în slujirea consilierului şi terapeutului. Sursa noastră de putere spirituală şi
terapeutică este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Contactul şi relaţia, comuniunea cu această sursă este una
dintre cele mai importante chei ale eficienţei, profunzimii şi succesului terapeutic. Iată câteva sugestii
pentru consilieri, asistenţi, terapeuţi şi pastori de a-şi autoîntreţine abilităţile spirituale şi terapeutice şi
pentru ca să evite arderea sau epuizarea profesională:160
1. Pune un timp deoparte în agenda de fiecare zi pentru tine însuţi şi fă ceva care îţi produce
satisfacţie şi te reîmprospătează. Lasă copilul din tine, în termenii analizei tranzacţioanle, să se joace în
mod regulat. Oferă-ţi câteva mini-vacanţe în fiecare zi, câteva minute, şi fă ceva care efectiv îţi face
plăcere. Nu trebuie ca părintele tău lăuntric să se simtă frivol. Nimeni nu poate să satisfacă în acelaşi timp
şi părintele şi adultul din el însuşi tot timpul. Uneori trebuie să fim şi să rămânem copii.
2. Fă-ţi ţie însuţi un dar în fiecare zi, ceva pe care îl consideri util în hrănirea ta.
3. Pune-ţi deoparte o zi întreagă, în fiecare săptămână, un fel de echivalent al unui week-end lung în
fiecare lună, în care să nu îndeplineşti nici un fel de sarcină profesională. Şi, în plus, ia-ţi o vacanţă de
studiu în fiecare an.
4. Încearcă să fii realist în obiectivele slujirii tale şi cu propria ta viaţă. Încetează să încerci să fii un
slujitor sau terapeut bionic, care în mod robotizat, rezistă ca un superman.
5. Dezvoltă diferite tehnici de reducere a stresului, de liniştire a propriului interior, care îţi pot fi de
folos şi te pot ajuta în munca ta de fiecare zi. Unii dintre noi pot să se bucure de meditaţie, alţii de lectură,

273
alţii de muzică, alţii de mişcare în natură, sau diferite sporturi cu mingea, o baie caldă şi multe, multe alte
activităţi ce pot fi imaginate.
6. Găseşte o persoană sau un grup mic în care îţi poţi permite să te relaxezi, să dai măştile jos, să-ţi
ventilezi frustraţiile care nasc şi se înalţă tot timpul, să discuţi problemele, frustrările ca şi satisfacţiile tale
personale, s-obţii sentimentul apartenenţei, al afirmării, şi să ai parte de un feed-back obiectiv.
7. Permite-ţi să râzi în mod regulat cu alţii şi chiar de tine însuţi – cineva numea râsul ca un ‘jogging
interior’. Este un factor de reducere a stresului, deosebit de bine documentat şi având virtuţi terapeutice.
8. Permite-ţi să rişti, să fii vulnerabil, să-ţi percepi şi să-ţi manifeşti această vulnerabilitate, coborând
de pe un piedestal artificial, care nu oferă decât singurătate, rigiditate, care te împiedică, te blochează să
primeşti susţinere prin relaţii apropiate cu cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti, cu persoanele
semnificative din viaţa ta.
9. Oferă-ţi în mod regulat experienţe de bucurie şi vitalitate, stimulându-ţi pregătirea profesională şi
cea spirituală, prin discuţii pline de prospeţime cu un prieten apropiat.
10. Atunci când lăuntrul tău debordează de energie creatoare, sau dimpotrivă este blocat, încearcă să
creezi ceva semnificativ, sau atunci când este blocat, să desfaci zăgazurile, să le identifici ca să vezi ce te
reţine, participând la unele sesiuni de revitalizare printr-un terapeut competent.
Înţelegerea conceptelor fundamentale. Este important pentru un consilier creştin să nu devină
doar un tehnician abil, dar care niciodată nu poate genera creştere şi maturizare psihologică şi spirituală.
Dincolo de teorie, trebuie să existe experienţa şi profunzimea înţelepciunii profesionale şi spirituale. Fără
ca noi înşine să creştem şi să ne maturizăm, fără ca să dobândim acele cunoştinţe inefabile care se numesc
‚fler’ şi intuiţie, care ţin mai mult de emisferul drept decât de cel stâng, nu vom putea deveni nişte
consilieri şi terapeuţi cu adevărat eficienţi. Modelarea personală, experienţa personală, caracterul autentic
al acestora, pot fi realizate şi prin pregătire teoretică, dar dincolo de pregătirea teoretică, orice student sau
practician tânăr trebuie să reţină următoarele:
1. Caracterul unei personalităţi normale şi stadiile de creştere şi dezvoltare ale unei fiinţe normale,
aşa cum au fost descrise ele de Piaget şi Erik Erickson. Este extrem de important ca terapeutul sau
consilierul să înţeleagă ciclul vieţii şi stadiile acestea mai importante punctate de crize şi de oportunităţi
în maturizare şi dezvoltare.
2. Dinamica maritală şi familială, posibilităţile de consiliere şi de îmbogăţire, incluzând o atitudine
optimă faţă de relaţie, identitate şi roluri în familie.
3. Dinamica grupurilor
4. Psihopatologia
5. Metodele de consiliere personală
6. Grupurile de dezvoltare şi metodele de consiliere în grup
7. Resursele de trimitere comunitare şi solicitarea de consult
8. Aspecte ale personalităţii şi cadrului cultural, social, economic, politic, care influenţează sănătatea
personalităţii şi creşterea în propriul cadru cultural,
9. Istoria şi teoria în consiliere, asistenţă socială şi slujire pastorală, şi
10. Consilierea şi teologia, utilizarea moştenirii teologice şi religioase în procesul de consiliere.
Nu este cazul să ridicăm bariere artificiale între psihologie şi teologie, ele nu sunt decât domenii
ale revelaţiei generale şi respectiv speciale a lui Dumnezeu. Dacă ne întoarcem întotdeauna la
fundamentele unui „aşa zice Domnul” şi vom trata totul dintr-o perspectivă creştină, nu vom greşi. Dacă
asistenţii sociali, consilierii, terapeuţii şi pastorii vor înţelege cât de importante sunt abilităţile în
domeniul consilierii şi terapeuticii161, vor fi suficient de motivaţi să se dezvolte în acest domeniu, să aibă
cea mai înaltă competenţă şi experienţă care poate fi dobândită, pentru ca slujirea lor să fie deosebit de
eficientă, pentru ca harul şi Duhul lui Dumnezeu să poată să se folosească de efortul lor şi să fie
binecuvântaţi cu succes.
Rezultatele nu sunt numai profesionale, ci ele au un răsunet asupra dezvoltării personale, a
împlinirii şi a depăşirii propriilor sechele, blocaje, ceea ce conduce la optimizarea propriei vieţi şi
274
existenţe, la o viaţă mai plină, mai împlinită, mai fericită. În procesul de consiliere şi slujire trebuie să ne
mai amintim totuşi în fiecare moment de propriile noastre limite umane şi să ne păstrăm modestia şi
dependenţa de Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să reţinem că, secretul, miezul în consiliere şi terapie, nu constă doar în
pregătirea teoretică, ci în ceea ce se învaţă din experienţă. Procesul de însuşire a secretelor, competenţei
profesionale în această privinţă este accelerat în mod semnificativ, dacă experienţa fiecăruia dintre noi
este expusă în mod sistematic reflecţiei şi evaluării. Aceasta demonstrează de ce consultarea, supervizarea
şi practica reală este atât de fructuoasă.
Pregătirea teoretică îşi are rolul ei, dar conform sfatului lui Jung adresat psihoterapeuţilor, învăţaţi
teoriile cât de bine puteţi, dar lăsaţi-le deoparte, şi atunci când veniţi în contact cu miracolul pe care îl
reprezintă psihicul fiecărei fiinţe vii. Nu teoriile sunt importante, ci propria voastră individualitate
creativă, propriile voastre resurse în calitate de fiinţă umană, chip al lui Dumnezeu.
Şi, în fine, să nu uităm niciodată că toate virtuţile noastre terapeutice nu sunt decât daruri primite
din partea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că, chiar în cadru creştin, consilierii nu pot
să greşească, să facă o lucrare de mântuială, dar disponibilităţile şi oportunităţile de dezvoltare şi
aprofundare ale acestei slujiri cu ajutorul lui Dumnezeu sunt importante.
Rolul de călăuză spirituală al consilierului creştin. Multe tradiţii şi culturi ale umanităţii au
subliniat rolul călăuzirii personale sau al modelării în viaţa interioară ca fiind de o importanţă crucială.
Astfel, şamanul în culturile primitive, guru în hinduim, filosoful în cultura clasică grecească, profetul şi
preotul în iudaism sunt cele mai importante exemple. În creştinismul post-timpuriu, odată cu
contaminarea gnostică se dezvoltă isihasmul şi ascetismul.
Tradiţia protestantă a fost oarecum rezervată în călăuzirea spirituală de tip confesional, pentru a
nu submina locul Domnului Isus Hristos ca mediator între fiinţele umane şi Dumnezeu. Totuşi,
mecanismul de modelare şi consiliere a fost recunoscut ca deosebit de important în susţinerea şi suportul
fiinţelor umane aflate în dificultate. Este adevărat că rolul consilierului spiritual din perspectiva culturilor
centrate pe autoritate poate fi prost înţeles şi utilizat ca un raport dintre părinte şi copil în viziunea
psihoterapiei tranzacţionale.
Aşa cum declară Kenneth Leech, călăuza spirituală sau terapeutica sufletului este o căutare după
călăuzirea Duhului Sfânt într-o situaţie psihologică şi spirituală dificilă. 162 În acest context este subliniată
expresia “căutare” şi această căutare este reciprocă. Călăuza sau consilierul şi cel călăuzit sau consiliatul
sunt amândoi nişte căutători. Ei sunt două părţi ale procesului de călăuzire spirituală, care participă la
acelaşi flux al spiritualităţii, într-un proces de relaţie care nu poate să fie direcţionat decât către
Dumnezeu.
Viaţa spirituală şi spiritualitatea vieţii nu sunt departamente religioase separate, ci spiritualitatea
trebuie să învăluiască toate domeniile existenţei şi vieţii. Mai degrabă viaţa spirituală este viaţa persoanei
în ansamblul său, călăuzită spre şi de către Dumnezeu. Călăuza spirituală sau îndrumătorul spiritual este
preocupat de stabilirea unei comuniuni a consiliatului cu Dumnezeu prin care atât individul cât şi
comunitatea sunt aduşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Această încredere în călăuzirea spirituală
are implicaţii importante pentru consilierea creştină.
În cultura noastră secularizată în care mântuirea sau salvarea prin propriile resurse este epidemică,
este recomandat să ne reamintim că sănătatea relaţiei noastre cu Dumnezeu, religia noastră, esenţa ei, este
întotdeauna în relaţie strânsă cu sănătatea altor nivele, dimensiuni sau faţete ale existenţei şi vieţii noastre,
fie ea biologică, psihică, relaţională, ecologică, instituţională, culturală sau de altă natură. Realizând o
stare de sănătate spirituală, aceasta va armoniza şi echilibra întreaga noastră existenţă pe multiplele ei
planuri.
În calitate de terapeut, Ruth Tiffany Barnhouse arată că există atât similarităţi cât şi diferenţe între
consilierea şi psihoterapia spirituală şi cea seculară.163 În legătură cu asemănările, ambele:
- sunt implicate în motivarea consiliatului de a se schimba
- o persoană obiectivă, specializată care ajută consiliatul să-şi identifice zonele oarbe ale conştiinţei
275
- se ocupă cu chestiuni de importanţă unică şi fundamentală în viaţa oamenilor
- implică însuşirea unor metode de alegere.
Ele, însă, sunt diferite prin criteriile în care rezultatele sunt evaluate. În timp ce psihoterapia
seculară insistă asupra schimbărilor lăuntrului fiinţei umane şi a relaţiilor sale, direcţia spirituală priveşte
în mod fundamental relaţia consiliatului cu Dumnezeu, cu un grup suport creştin; de asemenea,
consilierea spirituală recunoaşte distincţia dintre psihicul uman ca structură creată şi nivelul spiritual care
stabileşte relaţia cu Dumnezeu. Consilierea spirituală se concentrează în mod explicit asupra
completitudinii şi integralităţii valorilor consiliatului şi aceasta este orientată către sănătate spirituală.
Felul în care cineva concepe şi percepe timpul, veşnicia, felul în care răspunde la întrebările
fundamentale existenţiale, “De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?” – toate acestea
constituie esenţa valorilor a sistemului religios al consiliatului.
Consilierul creştin nu va încerca să rezolve doar crizele consiliatului, doar problemele sale
maritale, psihologice, vocaţionale, ci în mod special relaţia sa cu Dumnezeu. Consiliatul va fi ajutat să
găsească stânca pe care să-şi aşeze fundamentul, picioarele. Îl va ajuta să-şi armonizeze şi centreze
existenţa sa în Dumnezeu.
James Fowler a descris stadiile dezvoltării credinţei. Plecând de la studiile lui Piaget, Kohlberg şi
Erikson, el descrie 6 stadii în dezvoltarea spirituală, şi anume: credinţa intuitiv-proiectivă, mitic-literară,
sintetic-convenţională, individuativ-reflectivă, conjunctivă, şi universalizatoare.164
Pastorul psihoterapeut. Posibilităţile şi limitările psihoterapeutului pastor sunt determinate de:165
1. Calificările şi pregăirea personală
2. Experienţa şi antrenamentul
3. Locul, domeniul în care el lucrează.
Există desigur şi alte aspecte determinante sau posibilităţi şi limite care ţin de persoană, subiect.
Calificările personale includ aspecte ca: abilitatea de a simpatiza cu semenul care suferă, calităţile care ţin
de răbdare, înţelegere, acceptare, capacitatea de a stabili o relaţie terapeutică cu altă persoană, de a utiliza
simţămintele personale în termenii trebuinţelor şi nevoilor fundamentale ale celuilalt.
Este cunoscut faptul că unii pastori care, de pildă, sunt foarte buni la amvon, nu sunt nişte
administratori eficienţi, alţii pot să fie buni în domeniul educaţiei, dar sunt mai slabi în domeniul relaţiei,
etc. O lucrare de slujire completă nu poate fi îndeplinită dacă un pastor bun nu este un consilier şi
psihoterapeut foarte bun. Pentru a fi un bun consilier şi un bun psihoterapeut, pastorul trebuie să aibă
parte de propria consiliere şi psihoterapie. Desigur că, având parte de analiză, asta nu-l transformă
automat într-un bun terapeut, dar fiind în strânsă legătură cu simţămintele, atitudinile şi motivele sale,
devine apt ca să susţină şi să ajute pe cei aflaţi în singurătate, suferinţă, frustrare şi-i va înţelege.
Educaţia şi pregătirea, experienţa, antrenamentul practic, sunt foarte importante. O bază teoretică
solidă pentru înţelegere este importantă, dar important este şi exerciţiul practic, calitatea supervizării de
către o persoană de specialitate. Perioada de pregătire nu numai teoretică, dar şi experimentală şi de
supervizare a unui consilier şi psihoterapeut este destul de lungă până învaţă să fie util, el însuşi, ca
personalitate în procesul terapeutic. Această artă nu este câştigată repede sau uşor; situaţia, locul în care
se află asistentul social, pastorul sau terapeutul poate implica, atât posibilităţi, cât şi limite.
În situaţia sa, pastorul poate dezvolta relaţii de încredere. Predicile, închinarea, apelurile,
activităţile educaţionale şi de altă natură, în mijlocul unei colectivităţi religioase, sunt o ocazie unică de a
dezvolta calităţi relaţionale şi de a stabili punţi de încredere între el şi ceilalţi oameni. Aceasta va fi un
bun ascendent pentru situaţiile care vor reclama psihoterapie şi consiliere, dar oriunde s-ar afla, propria sa
înţelegere şi vocaţie vor hotărî calitatea psihoterapeutică, pentru că el va decide cum se va ocupa de
fiecare fiinţă care va apela la el.
Cât de frecvent îl va vedea, în ce măsură agenda sa îi va permite să lucreze ca terapeut cu această
persoană, în ce măsură poate să facă faţă propriilor ostilităţi, adezivităţi, rezistenţe, transferuri şi
contratransferuri. Toate aceste aspecte fac parte din ceea ce numim un profesionist. În perspectiva
psihanalitică clasică, este considerat că un pastor care predică nu ar putea să facă psihanaliză sau analiză
276
şi terapie unui membru. Se consideră că prin activitatea de predi întărit super-ego sau sinţământul
emoţional inconştient a ceea ce este drept şi/sau greşit, se întărşte credinţa, se promovează programe
instituţionale şi oamenii sunt determinaţi să realizeze anumite acţiuni, oarecum să fie manipulaţi.
Transferul şi contratransferul se vor manifesta, legate fiind de concepţia despre autoritate a
predicatorului, de a menţine independenţa în ceilalţi, sau dimpotrivă tendinţa lui de a fi dependent de
propria comunitate. Cu siguranţă concepţia pastorului despre el însuşi şi despre propria sa lucrare este un
factor deosebit de important, dar ideea că un pastor n-ar putea practica în acelaşi timp şi la acelaşi nivel
terapia cu membrii comunităţii sale poate fi adevărată doar în cazul unor pastori, dar nu poate fi acceptată
ca un adevăr general.
Domeniul psihoterapiei ca disciplină provine astăzi trăgându-şi rădăcinile din mai multe
discipline şi specialităţi, şi trebuie văzută ca un domeniu multidisciplinar. În societatea noastră există
multe influenţe asupra minţii umane şi dezvoltării sale, aşa că nici o disciplină nu poate să aibă monopol
înţelegerii sau a terapiei psihicului uman. Erickson, este cel care a arătat că procesele intrapsihice şi
biologice interacţionează cu forţe culturale, inclusiv cele religioase ceva mult mai mult decât o cunoştinţă
pur verbală.
Simbolurile religioase şi sistemul valorilor ultime. Pentru lucrarea unui pastor modern sunt
esenţiale simbolurile religioase şi valorile ultime. Pastorul ca psihoterapeut ar trebui să înţeleagă
expresiile simbolice variate ale religiei, trebuie să fie capabil să distingă clinic între funcţia credinţei şi
structurile credinţei dintr-o persoană. Aceasta înseamnă înţelegerea dinamicii simbolurilor religioase şi
utilitatea lor în capacitatea de a distinge între luptele sănătoase în viaţa religioasă a unei persoane şi, de
asemenea, să înţeleagă modelele nesănătoase ale defenselor.
Această parte a sarcinii sale poate să ajute pe alţii să se descopere pe ei înşişi, să-şi descopere
motivaţiile profunde. Ideile şi convingerile religioase ale unei persoane, dacă sunt ascultate cu atenţie,
devin o formă a comunicării simbolice. Ele sunt mai mult decât idei abstracte, au o relaţie vitală cu viaţa
interioară acelei persoane şi cu experienţele sale interpersonale. Sunt simbolice în formă, deoarece
exprimă valori şi relaţii intangibile, ca semnificaţie. Atunci când sunt date absolut literal, poate că nu au
sens, dar atunci când sunt văzute ca exprimând procese, semnificaţii şi relaţii prin care persoana
vieţuieşte, devin foarte semnificante.
Din punct de vedere conceptual şi social, ideile teologice validate devin într-un anumit fel un
standard de măsură sau perspectivă care poate să ajute psihoterapeutul pastor să înţeleagă relaţia dintre
convingerile religioase ale unei persoane şi dinamica sa lăuntrică psihologică profundă, ca şi relaţiile
interumane ale acesteia. Ele servesc aceleaşi funcţii pentru psihoterapeutul pastor ca formulările teoretice
pentru omul de ştiinţă sau ca şi cunoştinţele fiziologice, anatomia, pentru un medic sau chirurg; sunt
călăuze care-l ajută să înţeleagă deviaţiile şi tulburările după cum îl ajută să înţeleagă şi s-optimizeze şi
funcţiunile adaptative ale acestuia.
Există o natură bidimensională a simbolurilor religioase: cea umană sau penultimă şi cea
supraraţională, supraumană sau ultimă, care trebuiesc să fie înţelese în mod simultan în relaţia lor
dinamică. Teama teologilor de a nu se pierde sublinierea semnificaţiei transcendente a religiei este
întemeiată pentru tendinţele seculare ale acestei lumi şi ale generaţiei noastre. Pastorii şi teologii trebuie
să fie conştienţi însă, că dimensiunile interne ale convingerilor religioase trebuie, de asemenea, să fie
preocuparea noastră. Supralicitarea asupra structurii conţinutului, cu neglijarea dinamicii lăuntrice a
procesului are consecinţe nesănătoase. Terapeutul trebuie să fie echipat să înţeleagă ambele dimensiuni,
atât cele psihologice cât şi cele teologice şi să nu forţeze nici structurile, nici conţinutul religios, atunci
când desfăşoară procesul de psihoterapie psihologică şi spirituală.
Probabil că am putea formula obiectivul unui pastor ca fiind acela de a capacita persoanele să
atingă capacitatea religioa s-originară a vieţii, în termenii idealului nou-testamental. Aceasta include
atitudini ca: speranţa, credinţa, dragostea, răbdarea, înţelegerea, curajul, bucuria şi pacea.
Pastorul este, de asemenea, conştient de faptul că există atitudini distructive care pot influenţa
persoanele, aşa cum au fost poate descrise în Biblie. Una din preocupările centrale ale Bibliei este puterea
277
disponibilă pe care o are o înaltă calitate a vieţii, aceea care conduce la completitudine, la integralitate şi
mântuire. Aceasta este o problemă de motivaţie.
O altă preocupare biblică este tema relaţiei între persoane, ca şi a fiinţelor umane cu Dumnezeu,
care devin o sursă de putere, de tărie. În experienţe ca rugăciunea, meditaţia, închinarea, există înţelegeri
profunde, intuitive, privind natura vieţii, semnificaţiile şi valorile sale. Pentru psihoterapia pastorală toate
aceste valori şi simboluri sunt centrale.
Desigur că şi psihologia dinamică se ocupă de multe din aceste chestiuni, dar într-o manieră mult
mai descriptivă şi ca orientare ştiinţifică. Aceasta oferă pastorului sau oricărui alt specialist o sursă de
cunoaştere şi înţelegere indispensabilă atunci când dorim să înţelegem mecanismele acestor procese
lăuntrice din psihismul uman. Pe parcursul întregului proces psihoterapeutic trebuie să înţelegem, să fim
sensibili faţă de chestiuni implicate în viaţa emoţională a persoanei. Un progres constant în acest domeniu
este imperativ.
Psihoterapeutul de orientare creştină trebuie să înveţe să recunoască, să prevină, să facă faţă
tuturor acelor atitudini şi simţăminte, atât din lăuntrul său, cât şi din ceilalţi care rezistă schimbării. Este
fundamental că schimbarea este necesară, atât pentru calitatea religioasă a vieţii, cât şi pentru sănătate.
Foarte mulţi doresc binecuvântările credinţei religioase sau ale dezvoltării emoţionale şi ale sănătăţii fără
să îndeplinească condiţiile necesare pentru a obţine aceste beneficii.
Intenţia noastră nu este să trasăm simple paralelisme între ideile biblice şi cele care provin din
psihologie şi din curentele psihoterapeutice, dar ceea ce ar trebui să ne anime este punerea în valoare a
relaţiei extinse dintre problematica celor două domenii. Amândouă sunt preocupate de creşterea,
dezvoltarea, împlinirea şi maturizarea personală. Limitele psihoterapiei seculare constau în faptul că nu
vede toată această problematică decât în dimensiunea umană a existenţei personale.
Religia are o perspectivă mai largă şi vede individul în relaţie cu semnificaţiile ultime, cu sistemul
de valori religios-spirituale care îl pun în relaţie cu Dumnezeu. Religia vede, de asemenea, fiinţa umană
în completitudinea şi integralitatea sa şi în relaţie cu celelalte fiinţe umane. Ea ştie că multe persoane sunt
împiedicate în a-şi îndeplini destinul ultim, experienţe care ţin de procesul vieţii în sine, de conflicte
interpersonale şi intrapsihice. ‚Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul,
aceea va şi secera.” Gal. 6,7.
Psihoterapeutul creştin trebuie să fie preocupat cu acestea nu doar în mod vag şi general, ci
trebuie să recunoască mecanismele intime şi să poată să le trateze. Bogăţia de semnificaţii a expresiilor
greceşti nou-testamentale psiche şi terapeuo îl poate conduce să aplice în mod corect vindecarea
sufletelor aşa cum este exprimată în mod tradiţional creştin, ca şi sub aspectul modern al psihoterapiei. În
orice caz terapeutica pastorală nu înseamnă să faci ceva cu o altă persoană. Ea oferă persoanei însăşi
calitatea unei relaţii prin care un har curativ este mijlocit, este mediat. În cele ce urmează vom studia în
detaliu acest proces terapeutic.
Pastorul ca persoană dedicată celorlalţi. Dubla orientare a pastorului. Una dintre
caracteristicile unice ale pastorului modern este orientarea sa duală. Identitatea sa ca eclesiast este
conferită de calitatea şi semnificaţia credinţei sale religioase. Credinţa religioasă este mai mult decât
personală, ea aparţine unui grup, unei colectivităţi şi ajută la determinarea semnificaţiilor. Ordinarea,
întărirea este un ritual prin care o persoană primeşte identitatea personală pastorală pe care i-o conferă un
anumit grup, iar grupul îi confirmă această identitate. De asemenea, are o semnificaţie ultimă în
ceremonialul bisericii ca act al dedicării pentru Dumnezeu şi credinţa în El. Pot exista unele diferenţe
confesionale între semnificaţiile identităţii conferite prin întărire şi pe care pastorul le poate accepta
pentru el însuşi, în mod conştient sau inconştient.
În acelaşi timp, deoarece pastorul lucrează cu oameni, trebuie să aibă şi o orientare psihologică.
Pentru activitatea psihoterapeutică acest aspect este crucial. Pastorul terapeut nu numai că trebuie să
cunoască teoria psihologică, dar el trebuie să se identifice cu aceasta suficient de profund astfel ca s-o
poată folosi. De exemplu, el nu trebuie doar să ştie câte ceva despre anxietate şi defense. Trebuie să fie

278
capabil să le recunoască şi să aibă o înţelegere lucrativă a naturii şi a experienţelor care se află în spatele
acestora.
Această orientare dublă nu este întotdeauna confortabilă. Generalizările şi abstracţiunile teologice
şi psihologice nu sunt uşor de reconciliat şi nici nu ar trebui, nici nu ar putea fi. Ele provin din premise
complet diferite. Ele implică diferite dimensiuni ale fiinţei şi au propriul mod de a-şi rezolva în mod
creativ tensiunile. Mai mult decât atât, procesele dinamice specifice din interiorul personalităţii
pastorului, ca simţămintele de vinovăţie, vin în conflict cu ideile teologice şi psihologice într-o manieră
care nu poate fi rezolvată doar pe căi raţionale.
Pastorul are tendinţa de a nega sau de a facilita fie o latură fie cealaltă atunci când este vorba să
armonizeze teologia cu psihologia. Dar acest lucru n-ar trebui să se întâmple. În rezolvarea acestui
conflict şi tensiuni, rezoluţia trebuie să se producă în interiorul fiinţei pastorului sau asistentului social de
orientare creştină. Aceasta implică emoţiile, luptele sale, ca şi intelectul, gândirea, judecata sa. Această
rezolvare, soluţionare, presupune creştere emoţională, atingerea unui nivel superior al fiinţei. Până să se
ajungă acolo trebuie parcurse lupte, durere, terapie personală, ore îndelungi de reflecţie şi meditaţie şi
capacitatea de a asimila şi de a evalua noile insight-uri, noile înţelegeri profunde dobândite. Aceasta
reclamă un proces de consacrare, de devenire, de descoperire a propriului lăuntru şi de integrare a tuturor
aspectelor teologice, psihoterapeutice şi personale.
Modalitatea în care pastorul, asistentul social sau medicul rezolvă aceste tipuri de conflicte devine
un factor determinant în calitatea relaţiilor terapeutice pe care el le poate stabili cu ceilalţi. Aceasta devine
o parte din calitatea sa ca persoană aflată în relaţie cu ceilalţi şi nu orice persoană, ci una care trebuie să
aibă rol terapeutic.

279
 9. Consilierea de grup
‘Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor’ Mat. 18,20;
‘...pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de
pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos’ Col. 2,2.
Deseori, după consilierea individuală sau personală este utilă o trecere printr-o etapă de consiliere
în grup. Probabil că biserica creştină primară care nu se dezvolta în condiţii de mediu ideal, ci avea parte
de ostilitate şi persecuţii, au alcătuit pentru prima dată grupuri suport pentru învăţare, părtăşie, rugăciune
şi comuniune. Fapte 2,42: “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi
în rugăciuni.” Cu siguranţă că exista suport reciproc, încurajare, părtăşie şi purtarea poverilor. Acestea au
fost probabil primele grupuri terapeutice pentru creştini. Metoda consilierii de grup constituie o resursă
puternică şi folositoare pentru lărgirea şi aprofundarea slujirii creştine în domeniul vindecării şi al
dezvoltării spirituale. Există 5 tipuri de grupuri mici integrale de natură creştină:
a) grupuri de slujire sau acţiune,
b) grupuri de studiu,
c) grupuri de suport şi inspiraţie,
d) grupuri de dezvoltare şi creştere,
e) grupuri de consiliere şi terapie în situaţii de criză. Multe grupuri pot combina funcţiile acestea.
Avantajele consilierii de grup
1. Este mai eficientă, aşa cum arată Jerome Franks, împărtăşirea intimă a simţămintelor, ideilor şi
experienţelor într-o atmosferă de respect reciproc şi înţelegere îmbunătăţeşte respectul de sine,
aprofundează înţelegerea de sine şi ajută persoana să convieţuiască cu ceilalţi. O astfel de experienţă poate
fi de folos tuturor persoanelor la orice nivel de vârstă, de sănătate sau de suferinţă.
2. Constituie o mult mai bună cale de utilizare a timpului consilierului, multiplicată de 5 până la
10 ori în funcţie de dimensiunea grupului, ajutându-l să se ocupe de fiecare din aceştia,
3. Fiecare membru al grupului se ajută pe el însuşi ajutând pe ceilalţi. Pe parcursul consilierii în
grup situaţia se schimbă frecvent din ajutător în ajutat şi invers. Gal. 6,2 spune: „purtaţi-vă poverile unul
altuia”.
4. Este cea mai productivă consiliere de durată scurtă şi cu caracter educaţional.
Potrivit lui Irvin Yalom, unul dintre promotorii grupurilor psihoterapeutice, enumerăm un număr
de factori curativi şi efectele terapeutice ale grupurilor:166
- Inspiră speranţă şi optimism
- Descreşte simţământul fiecărui participant de singurătate cu propria sa problemă
- Furnizează informaţie legată de sănătatea psihică, de suferinţă şi diferite probleme de consiliere specifică
- Crează un climat altruist în care participanţii oferă reciproc ajutor, suport, încurajare şi iubire
- Oferă feed- back, astfel ca membrii să înveţe cum sunt percepuţi de semeni, inclusiv în afara grupului
- Învaţă noi cunoştinţe, astfel încât oamenii să-şi schimbe comportamentul şi să funcţioneze mai eficient
- Ajută oamenii să practice abilităţi sociale, să relaţioneze cu semenii într-o manieră pozitivă şi matură
- Oferă modelele de comportament eficient, prin exemplul matur al liderilor sau membrilor grupului
- Furnizează ocazii de exprimare a simţămintelor, oferă simţământul apartenenţei, acceptării şi coeziunii
- Ajută oamenii să se preocupe cu chestiuni semnificative, ca responsabilitatea personală, valorile
fundamentale, planificare pentru viitor, semnificaţia vieţii şi simţământul valorii personale
- Oferă ocazia pentru credincioşi de a se ruga, de a studia Scriptura şi a căuta călăuzire divină împreună.
Membrii grupului trebuie să înveţe păstrarea confidenţialităţii, moderatorul să aibă capacitatea de
a păstra controlul asupra unor membri necooperanţi sau dominatori. Atunci când aceste aptitudini lipsesc,
experienţa grupului poate fi mai degrabă dăunătoare decât utilă. O atmosferă relaxată din interiorul
grupului poate încuraja persoanele să-şi discute propriile probleme în mod deschis, dar dacă nu este
păstrată confidenţialitatea, ei se pot simţi trădaţi şi să nu experimenteze nici un fel de recuperare sau
vindecare. De asemenea, pot experimenta frustrare dacă unii membri ai grupului sunt instabili sau adoptă
o atitudine critică de judecată, de abuz verbal şi nu sunt capabili sau nu sunt binevoitori să manifeste
respect şi răbdare faţă de fiecare membru al grupului, ci sunt înclinaţi să bârfească în afara grupului. Toate
acestea sugerează că consilierii creştini trebuie să fie conştienţi atât de beneficiile potenţiale ale grupului
280
cât şi de riscurile potenţiale şi să-şi asume responsabilitatea atunci când organizează un astfel de grup,
încercând s-obţină supervizare în perioadele iniţiale până când dobândesc experienţă.167
În astfel de grupuri funcţionează foarte bine procesul de însuşire, de învăţare prin modelare,
deschis, nu e inhibat, şi încurajează pe fiecare membru al grupului să se deschidă şi să-şi privească
propriile probleme în mod deschis, neinhibat. Consilierea de grup poate constitui o bună continuare a
procesului de consolidare a valorilor şi terapiei obţinute în procesul de consiliere personală.
În cazul consilierii de grup, un aspect extrem de important este acela de moderare a grupului, care
necesită o pregătire destul de importantă şi iată câteva funcţii ale liderului de grup, aşa cum le prezintă
Thomas Gordon:168
1. Căutaţi să distribuiţi conducerea între membrii grupului cât mai eficient şi maximum posibil.
2. Vegheaţi ca fiecare dintre membrii grupului să aibă ocazia de a participa la deciziile grupului.
3. Încurajaţi libertatea de comunicare.
4. Căutaţi să creşteţi oportunitatea şi ocaziile de participare.
5. Creaţi un grup non-ameninţător, un climat în care simţămintele şi ideile sunt acceptate.
6. Lăsaţi simţămintele de căldură şi empatie să se nască şi să se dezvolte, încurajându-i şi pe
ceilalţi să procedeze la fel.
7. Adoptaţi tonul, atitudinea care denotă faptul că acordaţi atenţie la contribuţia celorlalţi, prin
reflectare a ceea ce spun, „să vedem dacă am înţeles ceea ce ai spus, ce înţelegi prin aceasta”,
8. Ajutaţi la edificarea unei atmosfere centrate pe grup şi nu pe persoană, contribuind la stabilirea
de punţi relaţionale astfel încât fiecare din membrii grupului să-şi aducă contribuţia personală la discuţii,
atmosferă, la decizii.
Un lider de grup este un factor facilitator şi catalizator al procesului de consiliere şi terapie. În
diferite comunităţi religioase pot fi create grupuri care să aibă următoarele preocupări: a) antrenare în
leadership şi creştere, b) antrenarea instructorilor pentru grupuri de dezvoltare, c) îmbogăţirea şi instruirea
premaritală şi maritală, d) comportament şi stil de viaţă sănătos, e) creştere spirituală.
Grupul de consiliere şi terapie
În multe grupuri ce ţin de colectivităţile religioase, comunitare, pot avea obiective terapeutice
explicite. Acestea pot include grupurile care oferă suport şi vindecare spirituală pe parcursul crizelor
personale. Căutarea soluţiilor faţă de problemele comune ale vieţii, ca situaţia de single, sau familii cu
părinte unic, sau relaţia constructivă cu adolescenţii rebeli şi creşterea eficienţei interpersonale.
Participarea la un grup terapeutic conferă abilităţi deosebite. În anumite aspecte psihoterapia de
grup este mai complexă decât psihoterapia individuală. Puterea transferului pozitiv şi negativ, reacţiile
care apar cu această ocazie, simţămintele de transfer şi îndepărtare a acestora presupun abilităţi din partea
terapeutului de a face faţă acestor incidente în mod constructiv. Consilierii care nu au decât pregătire de
consiliere trebuie să-şi îmbogăţească pregătirea înainte de a se implica în grupuri de psihoterapie, sau vor
trimite pentru terapie de grup la psihoterapeuţii antrenaţi special pentru aceasta.
Anumite probleme pishologice sau psihopatologice mai profunde necesită pregătire specială,
aptitudini speciale care presupun informare şi antrenare într-un cadru de specialitate. Probabil că,
consilierul creştin trebuie să se concentreze mai ales asupra grupurilor de dezvoltare spirituală şi acelora
de soluţionare a crizelor.
Varietăţi de grupuri de dezvoltare şi caracteristicile unui astfel de grup:169
1. Scopul principal, dar nu exclusiv, al unui astfel de grup de dezvoltare, este creşterea personală a
participanţilor din punct de vedere emoţional, al relaţiilor interpersonale, intelectual, spiritual şi chiar
fizic.
2. Un astfel de grup trebuie mai întâi să-şi desemneze un lider care să permită orientarea grupului astfel
încât grupul însuşi să devină un mediu de dezvoltare şi creştere.
3. Grupurile orientate spre dezvoltare trebuie să sublinieze şi să pună în valoare calităţile potenţiale,
eficienţa de aici şi acum în viaţă, creşterea în viitor mai mult decât eşecurile trecutului sau blocajele
prezentului. Nu se vor concentra asupra dificultăţilor şi problemelor, ci vor fi abordate într-o manieră
pozitivă toate aspectele.

281
4. Grupul este compus din oameni relativ funcţionali, echilibraţi, armonioşi, şi are drept obiectiv să-i
optimizeze, să-i facă să se simtă mai bine.
5. Dacă se ajunge la creşterea încrederii şi a unor relaţii mai profunde, deja se obţine o dezvoltare.
6. Se manifestă o mişcare de du-te-vino în împărtăşirea chestiunilor de creştere personală care devin
relevante pentru nevoile participanţilor.
Exemple de grupuri de dezvoltare: grupuri de dezvoltare şi îmbogăţire maritală, grupuri creative pentru
single, grupuri de dialog, grupuri de asistenţă în traversarea crizelor în dezvoltare, aparţinând ciclului
vieţii, grupuri creativ-artistice, grupuri de părtăşie, grupuri de acţiune, grupuri de studiu şi rugăciune, de
dezvoltare spirituală, grupuri de recuperare din nenorociri şi necazuri, grupuri de orientare profesională şi
multe altele.
Conducerea grupurilor de dezvoltare
1. Experimentează şi parcurge ciclul câtorva grupuri de dezvoltare. Acest aspect al
antrenamentului are un scop dublu: să maximizeze propria dezvoltare personală şi să-ţi însuseşti un stil de
punere în practică a aptitudinilor de creştere şi dezvoltare, să experimentezi anumite metode şi tehnici.
2. Însuşirea conceptelor fundamentale ale dinamicii interpersonale şi de grup, metodele de grup,
aptitudini facilitatorii prin parcurgerea câtorva cărţi-cheie din domeniu, aşa cum sunt ale lui Bob Leslie,
Clyde Reid, Gerald Corey.
3. Participă şi asistă un conducător de grup în una sau mai multe cicluri pentru a dobândi
experienţă.
Stadiile de dezvoltare ale vieţii:
1. 0-15 luni – nou-născut şi sugar. Grupuri de pregătire pentru părinţi.
2. copilăria timpurie de la 15 luni la 2,5 ani. Grup de studiu, părtăşie şi suport pentru părinţi.
3. stadiul micii copilării sau stadiul de joc de la 3 la 6 ani sau preşcolar.
4. stadiul şcolar, dela 6 la 12 ani.
5. adolescenţa.
6. de adult tânăr.
7. Anii de mijloc ai vieţii, 1 şi 2. Primul stadiu cuprinde stadiul în care adolescenţii sunt în
familie, participă la diverse activităţi sociale, stadiul 2 sunt anii cuibului gol, noi chestiuni, trebuinţe şi
posibilităţi.
8. stadiu de maturitate şi
9. vârsta a treia sau senectutea.
Principii ale grupului de dezvoltare eficientă
1. Aceşti factori par să fie implicaţi în atragerea membrilor în grupurile de dezvoltare. a)
Obiectivele grupului sunt desemnate să răspundă la trebuinţele simţite ale unui grup particular de persoane
din comunitate. b) Este utilizată o publicitate orientată către creştere şi non-ameninţătoare oferind nume.
Invitaţia personală este adresată de către consilier sau un lider de încredere care a selectat anumite
persoane. c) Scopul grupului este stabilit cu claritate, atât din punct de vedere psihologic cât şi teologic, în
toate acţiunile de publicitate şi recrutare.
2. Un grup efectiv de creştere poate fi suficient de mic ca să permită participarea frecventă într-o
comunicare ‘tet-a-tet’ sau ‘faţă către faţă’ între toţi membrii.
3. Iniţial liderul va întreba fiecare membru şi va cere să spună ce speră fiecare să dobândească din
această experienţă.
4. Având loc bibliografierea surselor, subiecte, vor fi trasate anumite direcţii flexibile.
5. Liderii vor funcţiona într-o manieră centrată pe grup, cu competenţa descrisă mai sus.
6. Liderii vor sugera mijloace şi metode care pot fi utilizate de grup pentru a îmbunătăţi
interacţiunea.
7. Liderii vor fi conştienţi de situaţia grupului ca întreg, ca şi de situaţia fiecărui membru în parte.
Consilierea de grup asupra problemelor sociale
Consilierea creştină are de-a face cu dimensiunea slujirii profetice. Ea trebuie să promoveze
dreptatea şi corectitudinea socială, să susţină pe cei defavorizaţi, infirmizaţi, invalidaţi sau handicapaţi.
Ori de câte ori este vorba de un grup discriminat, poate fi aplicată consilierea de grup conform modelului
282
de trezire a conştienţei, aşa-numitul CR, Consciousness Raising. Aceasta a fost iniţiată de Barbara Kirsch
şi constă în:170
1. Deschidere. Fiecare membru îşi povesteşte propria sa experienţă, vorbeşte despre simţămintele
sale unui grup care adoptă o atitudine deschisă de non-judecare şi de suport. În această situaţie, legăturile
dintre membrii grupului se dezvoltă şi apare o încredere reciprocă rapid.
2. Împărtăşirea prin expresia profundă a simţămintelor, trebuinţelor şi experienţelor. Persoanele
descoperă că multe din problemele lor sunt împărtăşite şi de ceilalţi membri ai grupului.
3. Analizarea. Grupul tinde să depăşească experienţele personale şi să se concentreze asupra
soluţionării aspectelor generale ale problemelor în discuţie.
4. Abstractizarea. Membrii grupului evoluează către o nouă viziune a potenţialului pe care îl au şi
5. Acţiunea, punerea în practică prin măsuri concrete de atingere a obiectivelor propuse.
Să rezumăm şi acei 6 paşi pentru acţiune socială efectivă, care pot fi învăţaţi pe parcursul unei consilieri
educaţionale eficiente.
1. Recrutarea şi antrenarea unei aşa-numite forţe centrate pe sarcină, pe acţiune şi dezvoltare. Acest pas
are mai mulţi subpaşi. Astfel,
a) conştientizarea trebuinţei de schimbare,
b) alcătuirea echipei care va lucra efectiv împreună în cadrul acţiunii sociale,
c) antrenarea aptitudinilor de agent al schimbării,
2. Înţelegera mai profundă a caracterului problemei,
3. Luarea deciziilor asupra obiectivelor de acţiune,
4. Dezvoltarea unui plan de acţiune.
Atunci când obiectivele au ajuns la un numitor comun şi s-a obţinut un acord în cadrul grupului de
creştere şi acţiune, se stabilesc detaliile planului de lucru:
a. Se identifică rezultatele măsurabile.
b. Sunt numite acţiunile care trebuie îndeplinite.
c. Sunt stabilite datele, termenele în care vor fi aduse la îndeplinire,
d. Este expus explicit cine şi ce face, toate deciziile-cheie în cadrul grupului de acţiune-dezvoltare, în
legătură cu obiectivele, cum să se mobilizeze resursele disponibilie, aliaţii eventuali şi responsabilităţile
împărţite vor fi făcute în cadrul procesului de grup.
5. Acţiunea propriu-zisă. Spiritul şi simţământul de corp şi de suport reciproc este crucial atunci
când acţiunea începe, pentru că el va avea un impact şi va trezi reacţii. În tot timpul acesta, suportul
reciproc puternic este esenţial.
6. Evaluarea şi măsuri de corectare a strategiilor.

283
 10. Etică şi deontologie profesională
Terapeutul trebuie să pună trebuinţele clientului întotdeauna înaintea celor personale. În multe
privinţe procesul terapeutic este şi o problemă de putere şi respectiv de vulnerabilitate. Pacientul vine să-
şi dezvăluie cele mai intime probleme sufleteşti şi de viaţă şi îşi expune existenţa terapeutului cu
încredere deplină, devenind astfel o fiinţă extrem de vulnerabilă. Asta presupune asumarea unei
responsabilităţi deosebite. Din această relaţie trebuie să rezulte maturizare, echilibru şi creştere,
dezvoltare personală. În calitate de terapeuţi, noi trebuie să ne cunoaştem foarte bine zonele de dificultate
şi vulnerabilitate.
Aspectele şi caracteristicile noastre personale pot influenţa sănătatea şi existenţa pacienţilor noştri.
Astfel de probleme pot fi legate de nevoia de:171
- control şi putere,
- ajutor şi susţinere,
- a schimba pe alţii în direcţia propriilor valori,
- a învăţa şi de a predica, de a convinge,
- a se simţi adecvat şi important şi de a li se confirma competenţa,
- a fi respectat şi apreciat.
Nu trebuie să presupunem că toate aceste nevoi sunt nevrotice. Din contră, ele sunt esenţiale
pentru a satisface trebuinţele noastre fundamentale, dacă suntem implicaţi în ajutorarea altora şi în a avea
o viaţă plină de satisfacţii. Dar lucrul acesta nu trebuie făcut pe seama pacienţilor, clienţilor noştri. Noi
trebuie să avem resursele proprii, să ne rezolvăm propriile conflicte şi să ne echilibrăm viaţa astfel încât
să ne constituim într-o persoană terapeutică capabilă s-ofere o relaţie terapeutică.
Principiile fundamentale ale codurilor de etică. Welfel şi Kitchener au descris cinci principii
morale fundamentale reflectate în toate codurile profesionale, şi anume: 172 beneficiul altora, nu
produce daune, respectă autonomia celorlalţi, fii drept şi corect şi fii de încredere.
1. Beneficiul semenilor implică acceptarea responsabilităţii pentru a promova ceea ce este în
folosul şi binele celorlalţi. În relaţia terapeutică, aceasta se referă la a face şi a lua acele măsuri care
îmbunătăţesc şi optimizează starea de bine a clientului. Când clientul, pacientul intră în aventura
terapeutică, ei fac lucrul acesta aşteptând ca să se simtă mai bine şi să aibă parte de beneficii de pe urma
acestui serviciu.
2. Nu dăuna, nu fi distructiv. Încă din timpul lui Hipocrat a fost enunţat principiul: primum non
nocere. Aceasta înseamnă să nu faci nimic care să fie dăunător, să eviţi orice activitate, situaţie, conflict
de interese care au risc pentru client şi poate provoca daune.
3. Autonomia, se referă la dreptul clientului de autodeteminare. Clienţii au libertatea de a gândi şi
libertatea de a-şi alege propria direcţie. Terapeutul are obligaţia etică de a descreşte dependenţa clientului
şi a-i nutri inndependenţa în luarea deciziilor. Acest principiu implică că terapeutul nu are dreptul să
interfere, să intre în viaţa clienţilor lor şi să ia decizii pentru ei. În schimb, terapeutul trebuie să ajute
clientul să gândească clar, să fie informat şi să cântărească consecinţele propriilor acţiuni.
4. Dreptate şi corectitudine. Se referă la dedicarea terapeuţilor de a furniza un tratament egal
tuturor clienţilor. Aceasta include să faci tot ceea ce este posibil pentru a te asigura că toţi oamenii au
acces egal la serviciile de consiliere, indiferent de factorii care nu pot constitui criterii de discriminare
cum ar fi vârsta, sexul, rasa, apartenenţa etnică, fundamentul cultural, inabilităţi sau handicap, status
socio-economic, orientare în stil de viaţă şi religie. Acest principiu se referă de asemenea la un tratament
corect al persoanei ori de câte ori interesele acesteia trebuie luate în consideraţie în contextul drepturilor
şi intereselor celorlalţi.
5. Fidelitatea se referă la promisiunile oneste onorate cu credincioşie. Aceasta implică bunăvoinţa
terapeutului de a face tot ceea ce este necesar pentru a crea un climat de încredere terapeutic în care
oamenii pot să-şi evalueze şi să-şi cerceteze propriile soluţii. Acest principiu implică să fii atent, să nu
înşeli şi să exploatezi pe client.

284
 O chestiune importantă abordată de toate codurile de etică profesională şi deontologie este aceea a
confidenţialităţii care însă presupune anumite situaţii în care o altă persoană, pacientul însuşi este în
pericol şi care trebuiesc stipulate de la început, astfel încât clientul trebuie să fie conştient că în astfel de
situaţii terapeutul poate să divulge secretul profesional, dar în rest confidenţialitatea trebuie să fie totală în
timpul şi procesul terapeutic, chiar după finalizarea acestuia şi apoi, relaţiile duale complexe, în sensul
că relaţia terapeutică trebuie să fie unică şi nu trebuie să fie dublată de relaţii de afaceri, de relaţii
sociale sau relaţii sexuale, relaţii afective.
Există situaţii care pot scăpa codurilor de etică şi nu pot să constituie subiectul de investigaţie al
altor persoane, terapeutul fiind dator să dea seama doar în faţa propriei sale conştiinţe. Iată câteva din
aceste aspecte de nuanţă:
1. Prelungirea dependenţei clientului faţă de terapeut până acolo încât autonomia acestuia devine dificilă.
2. Conştienţa unor reacţii de contratransfer faţă de client astfel încât este crescută rezistenţa şi este
ameninţat progresul terapeutic.
3. Impunerea valorilor, obiectivelor, strategiilor, care nu sunt congruente cu bazele culturale ale clientului.
4. Utilizarea unor tehnici care îl confortează mai degrabă pe terapeut decât pe client în realizarea
scopurilor terapeutice.
5. Prelungirea numărului de sesiuni, datorită nevoilor financiare sau emoţionale ale terapeutului.
6. Practicarea fără entuziasm, cu plictiseală tolerabilă, apatie şi chiar în condiţii de epuizare.
Şapte paşi în luarea unei decizii etice corecte
1. Identificarea problemei sau a dilemei. Strânge informaţii care aruncă o lumină asupra naturii acestei
probleme. Aceasta te va ajuta să decizi dacă problema este în principal etică, legală sau morală.
2. Identifică aspectele potenţiale. Evaluează drepturile, responsabilităţile şi interesele celor implicaţi în
situaţie. Aplică principiile fundamentale de autonomie, beneficiu, nondistructivitate, dreptate şi fidelitate
la situaţiile specifice.
3. Caută codurile etice relevante pentru călăuzire generală în domeniu. Ia în considerare propriile tale
valori şi principii şi consecvenţa acestora sau conflictul cu aceste recomandări relevante.
4. Solicită consultaţii de la mai multe surse pentru a obţine o perspectivă cât mai largă a dilemei.
5. Organizează un brain-storming asupra posibilelor direcţii de acţiune. Discută continuu diferitele opţiuni
cu ceilalţi colegi sau superviseri.
6. Enumeră consecinţele deciziilor şi reflectă asupra implicaţiei fiecărei direcţii de acţiune pentru client.
7. Decide asupra direcţiei de acţiune cea mai bună posibilă.173
Trebuie să recunoaştem că cele mai subtile dileme etice sunt şi cele mai dificile în procesul de
luare a hotărârii. Maturitatea profesională implică capacitatea de a fi deschis faţă de problemele etice şi
morale care se pun, să le dezbaţi cu colegii şi că rareori găseşti un curs ideal de acţiune care trebuie
urmat.
Deoarece codurile deontologice nu iau decizii în locul nostru, trebuie să demonstrăm bunăvoinţa
de a cântări, de a dezbate şi de a ridica aceste chestiuni privitoare la alţii pentru a ne clarifica în mod
continuu sistemul de valori şi motivele.
Drepturi fundamentale ale clienţilor şi pacienţilor: dreptul la consimţământ informat, dreptul
minorităţilor de orice tip, dreptul de a beneficia de consult şi dreptul la confidenţialitate. 174 Există cazuri
în care confidenţialitatea poate să fie dezvăluită, şi anume, în următoarele circumstanţe care trebuie
anunţate de la început clientului pentru a se proteja, dacă el găseşte de cuviinţă:
1. Atunci când clientul presupune un pericol pentru alţii sau pentru el însuşi.
2. Când terapeutul este convins că un client sau un pacient sub vârsta 16 ani este victima incestului,
violului, abuzului faţă de copil sau alt tip de tratament prost.
3. Atunci când terapeutul hotărăşte că clientul are nevoie de spitalizare.
4. Atunci când informaţia este o problemă juridică necesară desfăşurării unui proces.
5. Atunci când clientul cere ca înregistrările sale să-i fie oferite lui sau unei terţe părţi.

285
 În genere însă, obligaţia primară a terapeutului este să protejeze orice informaţie care îl priveşte pe
client, ca parte a unei relaţii terapeutice optime. În genere este acceptat că terapeutul nu va avea nici un
fel de contact profesional cu familia, rudele sau prietenii clientului fără ca să se asigure de permisiunea
acestuia.
Atitudinea faţă de pacienţii potenţiali suicidari
Semnele comune care avertizează asupra riscului de sinucidere sunt:175
1. Vorbeşte despre comiterea sinuciderii
2. Împarte cadouri la prieteni şi cunoscuţi
3. Îşi asumă riscuri inutile
4. Este preocupat de moarte
5. Prezintă antecedente de tentative sau gesturi sinucigaşe
6. Şi-a pierdut interesul faţă de hobby-uri, şcoală sau activitate
7. A trăit printr-o pierdere majoră recentă
8. A devenit în mod subit dependent de alcool sau droguri.
Relaţiile duale în practica terapeutică
Relaţiile duale sau multiple, fie ele sexuale sau nonsexuale, apar atunci când terapeutul îşi asumă
două sau mai multe roluri în mod simultan sau secvenţial faţă de client. Unele exemple de relaţie duală,
sunt:
- roluri combinate de profesor şi terapeut, superviser şi terapeut,
- împrumutarea unor sume de bani de la un client,
- furnizarea terapiei unui prieten, angajat sau rude,
- angajarea într-o relaţie afectivă sau sexuală cu un fost client,
- iniţierea unor afaceri împreună cu un client.
Deşi relaţia sexuală s-a bucurat de cea mai mare atenţie iniţial, ulterior toate tipurile de relaţii
duale au făcut obiectul unor studii şi cercetări ca şi titlul unor simpozioane şi congrese internaţionale.
Este important ca terapeutul să examineze şi să evalueze cu precauţie orice tip de relaţie duală înainte de a
se implica în aceasta şi a ridica probleme de etică şi deontologie profesională. Toate aceste tipuri de relaţii
afectează relaţia terapeutică şi dăunează obiectivităţii.
Deoarece în relaţiile personale cu clienţii terapeuţii au o poziţie privilegiată şi se pot afla în
situaţia de a-i exploata pe aceştia, Kitchener, Harding, 1990, au atras atenţia că cel puţin trei aspecte devin
evidente în relaţiile personale cu pacienţii:176
1. Pot eu să confrunt şi să provoc un client cu implicat social la fel de mult în acelaşi fel în care o fac cu
clienţii cu care am o relaţie strict profesională?
2. Nu cumva propriile mele trebuinţe pentru a menţine relaţia socială interferă cu activitatea mea
terapeutică şi impietează asupra scopului terapeutic?
3. Cum va reacţiona pacientul la convenirea acestui tip de relaţie profesională şi personală?
Atingerea ca parte a relaţiei terapeutice dintre client şi terapeut
Cu siguranţă că atingerea nu este neapărat o parte a relaţiei duale, uneori ea poate să transmită
susţinere, suport, dar poate conduce şi la sugerarea sau implicarea în relaţii de natură sexuală. În situaţii
care presupun atingerea, ar trebui să ne punem următoarele întrebări:
Cum pot eu să spun când atingerea este necesară şi utilă în procesul terapeutic sau nu?
Este acest gest de atingere în beneficiul pacientului sau în propriul meu beneficiu?
Pot să-mi reţin exprimarea afecţiunii sau compasiunii în manieră fizică?
Cum ar putea fi prost interpretată această atingere?
Dacă mă simt atras sexual faţă de un anumit client este periculos să exprim apropierea fizică?
Din nefericire, noi traversăm o perioadă în care atingerea în relaţia profesională terapeutică este
grevată de anumite riscuri. Unii terapeuţi au o atitudine de tabu faţă de atingerea clientului. Terapeuţii pot
să se inhibe chiar atunci când ei doresc să manifeste absolut o atitudine de compasiune şi empatică faţă de
clienţii lor pentru ca acestea să nu fie interpretate ca exploatative sau gesturi cu conotaţie sexuală.
286
 În genere este recomandat ca atingerea să nu depăşească simpla strângere a mâinii. Unii
practicieni spun că orice fel de atingere poate să promoveze dependenţa şi că deseori aceste atingeri care
iniţial erau terapeutice, au condus la favorizarea unor relaţii de tip sexual. Cu certitudine, contactul cu
semnificaţie erotică cu pacientul este neetic, dar orice fel de atingere nonerotică poate să aibă o valoare
terapeutică semnificativă.
Atingerea nu trebuie însă făcută ca o tehnică sau ceva care nu este spontan şi autentic. Ea trebuie
să fie o expresie onestă şi potrivită în contextul terapeutic particular. Atingerea care nu este autentică,
spontană, este sesizată ca atare. De asemenea, şi intenţiile erotice sau sexuale sunt sesizate imediat.
Relaţia erotică şi sexuală cu clienţii
Subiectul intimităţii sexuale dintre terapeut şi clienţi s-a bucurat de mare atenţie în literatura
profesională. Relaţia sexuală este una dintre cele mai serioase violări ale eticii şi deontologiei
profesionale, pentru că ea are efecte devastatoare asupra clienţilor şi asupra profesionistului. Relaţia
sexuală este una din cauzele majore ale intentării acuzaţiei de malpraxis împotriva terapeuţilor. Rata
acestor practici imorale este alarmantă şi pare să fie în creştere în lumea occidentală.
Intimitatea sexuală între terapeut şi client este în acelaşi timp neetică şi improprie profesional din
mai multe motive: clienţii sunt de obicei mai vulnerabili decât terapeuţii. Ei sunt cei care se dezvăluie pe
ei înşişi într-o manieră profund personală. Ei îşi împărtăşesc temerile, secretele din trecut, fanteziile,
speranţele, dorinţele sexuale şi conflictele şi poate fi deosebit de uşor şi ispititor să obţii un avantaj asupra
lor.
Terapia şi consilierea rezidă în mod fundamental pe încredere, se bazează pe încredere. Atunci
când clienţii iniţiază procesul de terapie şi consiliere, ei investesc întreaga încredere că starea lor de bine
va fi luată în mod fundamental şi principial în considerare. Terapeuţii care intră într-o relaţie sexuală cu
clienţii, violează această încredere de bază şi clienţii pot să spună ulterior: iată ce mi s-a întâmplat din
cauză că am avut încredere. Dacă terapeutul se implică sexual în relaţia cu clientul, el îşi pierde
capacitatea de obiectivitate. Aceşti terapeuţi probabil că sunt mai preocupaţi în legătură cu simţămintele
propriilor lor clienţi pe care le au faţă de ei decât asupra evoluţiei lor în viaţă şi echilibrului lor sufletesc.
Clienţii se simt exploataţi, folosiţi şi pierd valoarea a tot ceea ce au învăţat în procesul terapeutic,
rămânând cu amărăciunea şi resentimentul de a evita sau de a fi rezistenţi faţă de orice relaţie terapeutică
viitoare. Aceasta este valabil chiar şi pentru clienţii sau pacienţii care adoptă o atitudine seductivă. De
aceea, este vital ca terapeuţii să recunoască propriile domenii de contratransfer, de pildă nevoia de a fi
atractivi sexual.
Deşi există sancţiuni explicite privind relaţia sexuală în terapie, totuşi există multe alte modalităţi
mai subtile prin care se iniţiază jocuri aparent nevinovate care au o conotaţie erotică, dacă nu chiar
sexuală. Atracţia sexuală, fanteziile, jocurile de tipul relaţiilor flirt sau simţăminte romantice de atracţie
pot fi iniţiate pentru satisfacerea propriilor trebuinţe ale terapeutului. În multe moduri subtile, conotaţia
sexuală distorsionează relaţia terapeutică şi comportamentul terapeutului poate să aibă aceleaşi consecinţe
dezastruoase ca şi implicarea sexuală patentă într-o relaţie sexuală efectuată.
Chiar şi implicarea într-o relaţie erotică, afectivă sau sexuală cu un fost client, şi după mai mulţi
ani de terapie este interzisă şi considerată malpraxis.177 Terapeutul trebuie să fie conştient de aceste riscuri
şi să împărtăşească superviser-ului sau unor colegi ori de câte ori se simte în pericol sau atras către o
astfel de relaţie. Cercetările au indicat că mulţi terapeuţi se simt vinovaţi, anxioşi şi confuzi în legătură cu
aceste simţăminte. Atracţiei căreia nu i se dă curs nu este o greşeală şi nici o sancţiune deontologică.
Terapeuţii trebuie să-şi accepte aceste simţăminte, să fie conştienţi de ele şi să-şi dezvolte valorile morale
şi etice.
Ei trebuie, de asemenea, ca în viaţa de familie să aibă o satisfacţie erotică şi sexuală echilibrată.
Cei care se simt atraşi de clienţii lor, trebuie să facă lucrul acesta public în sesiunile de consiliere şi
supervizare şi trebuie să se bucure de susţinere, suport, încurajare şi acceptare. În felul acesta, agravarea
şi cazurile de malpraxis pot fi prevenite. Pentru a minimaliza, pentru a diminuai riscurile relaţiilor duale,
trebuie ca încă din sesiunea inaugurală:178
287
 1. Să informăm pe deplin clienţii asupra riscurilor potenţiale.
2. Să discutăm şi să clarificăm toate chestiunile care pot să ridice preocupare în acest sens.
3. Să ne consultăm cu colegii în mod regulat şi s-obţinem supervizare în această privinţă.
4. Activitatea noastră să fie supervizată ori de câte ori riscul potenţial este înalt.
5. Să participăm la discuţiile profesionale şi să studiem literatura care priveşte relaţiile duale şi ce
măsuri putem lua pentru a reduce riscurile clientului şi ale terapeutului.
Recomandări pentru o practică deontologică
1. Consilierii trebuie să fie conştienţi asupra propriilor lor trebuinţe, ce doresc să dobândească din
activitatea lor şi cum propriile trebuinţe şi comportamente pot să le influenţeze activitatea şi clienţii. Este
esenţial ca propriile trebuinţe ale terapeutului să nu fie satisfăcute pe seama pacientului.
2. Terapeutul ar trebui să aibă pregătirea şi experienţa necesară pentru evaluările, diagnosticul şi
intervenţiile pe care le intenţionează.
3. Terapeuţii trebuie să fie conştienţi de graniţele propriei competenţe, să caute supervizare calificată şi să
solicite consultul altor colegi specializaţi, ori de câte ori recunosc şi au atins limitele. Trebuie să fie
familiarizaţi cu resursele comunitare şi să facă trimiteri potrivite, adecvate.
4. Deşi practicienii trebuie să cunoască standardele etice ale profesiunii şi instituţiilor de care aparţin, ei
trebuie de asemenea să fie conştienţi şi să-şi exercite propriul discernământ şi responsabilitate asupra
aplicării acestor principii la fiecare caz în parte. Trebuie să fim conştienţi că nu toate problemele au
răspunsuri decisive, clare şi simple şi să ne asumăm responsabilitatea căutării celor mai adecvate soluţii.
5. Este important pentru terapeut să aibă un cadru teoretic de schimbare a comportamentului şi să fie
călăuziţi de acesta în practica lor terapeutică.
6. Terapeutul trebuie să recunoască importanţa găsirii modalităţilor de a-şi împrospăta cunoştinţele şi
capacităţile profesionale prin forme variate de educaţie profesională continuă şi perfecţionare.
7. Terapeutul trebuie să evite orice relaţie cu clienţii, în mod clar o ameninţare pentru terapie.
8. Este responsabilitatea terapeutului de a-şi informa clientul asupra oricăror circumstanţe care pot afecta
confidenţialitatea relaţiei lor şi orice alt aspect sau problemă care ar putea să influenţeze negativ această
relaţie terapeutică.
9. Este imperativ ca terapeutul să fie conştient de propriile valori şi atitudini, să recunoască rolul pe care
sistemul lor de convingeri şi valori îl joacă în relaţia cu clienţii şi să evite impunerea propriilor convingeri
atât în mod subtil cât şi direct.
10. Este important pentru terapeut să-şi informeze clienţii asupra problemelor cum ar fi: obiectivele
consilierii, tehnicile şi procedurile care vor fi aplicate, riscurile posibile asociate cu relaţia şi procesul
terapeutic şi orice alţi factori care pot să afecteze hotărârea pacientului de a începe terapia.
11. Terapeuţii trebuie să realizeze că ei au o influenţă ca exemplu şi modelare asupra pacienţilor şi trebuie
să practice în propria lor viaţă ceea ce încurajează şi îndeamnă pe pacienţi.
12. Terapia şi consilierea are în contextul interacţiunii un fond cultural. Noi aducem tipul nostru cultural
în relaţia terapeutică şi de asemenea şi modelul sau fundamentul cultural al pacientului are influenţă în
acest proces.
13. Terapeutul trebuie să înţeleagă, să-şi însuşească şi să-şi asume responsabilitatea şi discernământul
pentru rezolvarea dilemelor etice şi morale în complexitatea lor şi să nu apeleze la soluţii gata făcute.179
Bunăvoinţa de a solicita supervizare şi consult este un semn de maturitate profesională.
Rezolvarea problemelor etice necesită revizuirea consacrării şi punerii în chestiune a propriilor motive şi
comportamente. Un semn de bună intenţie şi profesionalism din partea terapeutului este bunăvoinţa sa de
a-şi împărtăşi frământările cu colegii şi superviser-ul. Această consultaţie poate să fie de mare folos în
clarificarea multor probleme şi chestiuni grele şi ne oferă o perspectivă deosebită asupra situaţiei cu care
ne confruntăm.
Terapeutul nu trebuie să pretindă niciodată că este perfect sau suprauman. Trebuie să ne asumăm
uneori riscul a ceea ce suntem convinşi că este valoros şi să admitem că putem face şi greşeli. Ceea ce

288
pare să fie fundamental, crucial, este bunăvoinţa de a reflecta asupra a ceea ce facem şi de a lua în
considerare cu prioritate nevoile pacienţilor, a clienţilor noştri.
Iată, potrivit lui Sanders, fundamentele etice şi deontologice ale consilierii creştine:180
1. Familiarizarea cu codul etic profesional
2. Internalizarea principiilor fundamentale care stau la baza codului etic. Acestea sunt: 1.
autonomie; 2. noniatrogenie; 3. efect benefic; 4. dreptate; 5. fidelitate.
Pentru creştini se adaugă principiile care îşi au rădăcina în tradiţia creştină:
a. Natura atotcuprinzătoare a suveranităţii lui Dumnezeu asupra tuturor aspectelor vieţii
şi existenţei
b. Administrarea credincioasă a talentelor; capacităţile şi talentele noastre sunt daruri ale
lui Dumnezeu; acordarea unui dar este o dovadă de încredere din partea Dăruitorului şi aceasta trebuie
primită cu responsabilitate şi credincioşie, ceea ce presupune exercitarea lor la cele mai înalte
standarde ale competenţei şi abnegaţiei.
c. Umilinţa. Păcatul este o realitate omniprezentă în lumea noastră. Codurile
deontologice profesionale, şcolele terapeutice, metodologiile şi tehnicile tind să ignore acest aspect
fundamental al determinismului ultim, chiar dacă în extremitatea sa proximă, uneori, este mai dificil
de recunoscut, fiind mediat mai complex. Firea omenească are tendinţa de a-şi asuma cu uşurinţă
meritele succeselor, dar, cu aceeaşi uşurinţă, tinde să găsească alţi ţapi ispăşitori pentru eşecurile
suferite. Perfecţionându-ne continuu, trebuie totuşi să rămânem conştienţi de limitele noastre
profesionale reale.
d. Imaginea lui Dumnezeu în umanitate. Scriptura stipulează că suntem creaţi după
chipul lui Dumezeu şi că fiecare fiinţă umană este de mare preţ în faţa Cerului. Acest fapt ne
determină să tratăm fiecare pacient cu dragoste, respect şi consideraţie, să acţionăm pentru binele său
şi să ne abţinem de la orice i-ar face rău. Aceeaşi conduită trebuie s-o manifestăm şi faţă de colegi,
angajaţi, etc.
e. Autonomie. Aceasta presupune respectarea dreptului pacientului de a face propriile
sale alegeri în cunoştinţă de cauză; limitele acestora sunt stipulate de codurile profesionale. Totuşi, un
aspect important al autonomiei disciplinate, este recunoaşterea responsabilităţii propriilor acţiuni care
pot afecta pe ceilalţi.
f. Preocupare pentru colectivitate. Atât terapeutul cât şi pacientul fac parte dintr-o textură
socială, nu sunt insule izolate. Rezultatul procesului terapeutic constă într-o schimbare care nu lasă
indiferentă familia, colectivitatea, microgrupul, colegii, biserica. Reverberaţii sunt resimţite la nivelul
tuturor acestor nivele şi terapeutul trebuie să ia în consecinţă toate aceste consecinţe.
g. Relaţia contractuală, de încredere, simbolizată de legământ. Forma de relaţie aleasă de
Dumnezeu între El şi poporul Său este aceea de legământ. Relaţia terapeutică bazată pe încredere, pe
respectarea cuvântului, pe loialitate, are o mare importanţă.
h. Preocupare faţă de onestitate. Porunca a IX a interzice minciuna sub toate formele
sale. Transparenţa, comportamentul etic, chiar şi în situaţiile cele mai complicate, conduce la sporirea
încrederii şi eficienţei terapeutice. Procedurile duplicitare, actele îndoielnice, incorecte, lipsite de
probitate, chiar dacă par să fie de bună credinţă şi bogate în efecte salutare, rămân contraversate şi au
efect dăunător, în ultimă instanţă.
i. Dragoste creştină. Dragostea este piatra unghiulară a eticii NT. Noi trebuie să-i iubim
pe semeni cu dragostea pe care Dumnezeu ne-a înzestrat şi cu care El însuşi nea iubit. Cu siguranţă că
şi dragostea poate fi manifestată în mod egoist şi justificată în mod defensiv; de pildă mulţi dintre cei
ce încalcă porunca a VII a pot pretinde că fac acest lucru în numele dragostei.
j. Dreptate. Dreptatea constă în a-i trata pe semeni în mod corect, fără discriminările
practicate în societate, asigurând susţinere pentru cei defavorizaţi. Dreptatea constituie coloana
vertebrală a iubirii, întâlnindu-se în lumina crucii.

289
 Trebuie să ţinem seama că noi înşine suntem instrumente ale Creatorului şi Mântuitorului şi că nu
suntem singuri în relaţia terapeutică. Problema fundamentală care se pune în perspectiva profesiunii
noastre este: cine are dreptul să consilieze o altă persoană?
Chestiunea este punctul focal al reflecţiei etice şi profesionale. Este o bază pentru autoexaminare
în fiecare zi când trebuie să faci faţă solicitărilor pacienţilor. Trebuie să ne întrebăm în mod continuu: Ce
mă îndreptăţeşte pe mine s-ofer consiliere altora? Ce am eu valoros de oferit în procesul terapeutic? Am
îndeplinit eu însumi în propria mea viaţă ceea ce îndemn şi încurajez pe clienţii mei să facă? Dacă
răspundem la aceste întrebări în mod onest, cu siguranţă că vom avea frământări. Vom simţi că uneori nu
avem nici un drept etic şi deontologic să consiliem pe ceilalţi pentru că nu întotdeauna reuşim să fim un
model pentru ei. Însă mai important decât rezolvarea definitivă a acestor probleme, este capacitatea de a
rămâne deschis şi de a-ţi pune aceste probleme şi de a fi orientat în direcţie pozitivă şi nu într-una
mulţumită de sine şi stagnantă.

290
 11. Şcoli şi orientări psihoterapeutice
Vom aborda în continuare nouă tipuri sau orientări terapeutice: 1. Psihanalitică. 2. Adleriană. 3.
Existenţială. 4. Centrată pe persoană sau rogeriană. 5. Gestaltterapia. 6. Terapia prin realitate sau
realityterapia. 7. Beheviorism sau comportamentalism. 8. Cognitiv-comportamentală. 9. Familială
sistemică.181
1. Psihanaliza
Sigmund Freud (1856-1939) a fost primul născut al unei familii vieneze de trei băieţi şi cinci fete,
tatăl său ca mulţi alţii din acel timp şi din acel loc era foarte autoritar. Fundamentul familiei lui Freud este
un factor care trebuie luat în considerare în înţelegerea dezvoltării teoriei sale. Deşi familia lui Freud era
destul de săracă şi erau nevoiţi să trăiască într-un apartament aglomerat, părinţii au făcut orice efort
pentru a stimula şi pregăti calităţile intelectuale evidente ale sale. El a manifestat multe interese, dar
alegerea sa a fost restrânsă din cauza apartenenţei evreieşti.
În final s-a orientat spre medicină; a luat toate creditele pentru facultatea de medicină în numai
patru ani la Universitatea din Viena şi la vârsta de 26 ani era deja lector universitar. Freud şi-a devotat cea
mai mare parte a restului vieţii sale în formularea şi extinderea teoriei sale privind psihanaliza. 182
Interesant că cea mai creativă fază a vieţii sale corespunde unei perioade în care a trăit şi a experimentat
probleme emoţionale severe. Pe când intrase în decada a cincea, puţin după 40 de ani, a avut numeroase
tulburări psihosomatice şi temeri exagerate de tipul tanatofobiei şi alte tipuri de fobii.
În această perioadă s-a implicat în sarcina dificilă a autoanalizei, explorându-şi semnificaţiile
propriilor vise, a dobândit insight-ul dinamicii dezvoltării personalităţii;183 şi-a examinat propriile amintiri
din copilărie şi a realizat că trăise o inten s-ostilitate faţă de tatăl său. De asemenea, şi-a amintit de
simţămintele sexuale faţă de mama sa care era atractivă, iubitoare şi protectoare. Apoi şi-a formulat clinic
teoria aşa cum a observat-o la pacienţii cu care lucra pentru analiza propriilor probleme.
Freud a manifestat foarte puţină toleranţă faţă de colegii care nu erau de acord cu doctrina sa
psihanalitică. El a încercat să păstreze un control asupra mişcării, prin îndepărtarea tuturor acelora care
îndrăzneau să nu fie de acord cu el. Karl Jung şi Alfred Adler au fost extrem de apropiaţi de Freud, dar
fiecare şi-a pus bazele propriei şcoli terapeutice, după repetate dezacorduri cu el, asupra unor chestiunii
teoretice şi clinice.184
Freud a fost deosebit de creativ şi productiv lucrând zilnic circa 18 ore, operele sale adunând circa
24 de volume. Productivitatea sa a rămas extrem de prolifică până în ultima parte a vieţii, când a făcut un
cancer bazocelular de maxilar. În ultima decadă a suferit peste 33 de operaţii şi a avut dureri atroce. A
murit la Londra în 1939.
Ca originator al psihanalizei, Freud se distinge ca un gigant intelectual. El a pus la punct tehnici
noi de înţelegere a comportamentului uman şi eforturile sale au condus la crearea celei mai cuprinzătoare
teorii asupra personalităţii şi psihoterapiei care a fost dezvoltată vreodată până la el. Dincolo de celelalte
contribuţii fundamentale ale psihanalizei la dezvoltarea înţelegerii structurii psihice a fiinţei umane, de
mare importanţă sunt etapele de dezvoltare pe care le-a propus şi care au fost reluate mai târziu, probabil
cel mai strălucit, dintr-o perspectivă psihosocială de către Erickson, în 1963.185
Înţelegerea punctului de vedere psihanalitic asupra dezvoltării psihosomatice este esenţială pentru
terapeut, în lucrul cu profunzimile pacientului. Există câteva probleme tipice pe care pacienţii le aduc în
procesul terapeutic şi anume:
1. Incapacitatea de a se încrede în ei înşişi şi în alţii, teama de a iubi şi a forma relaţii apropiate şi o
imagine de sine scăzută.
2. Incapacitatea de a recunoaşte şi de a-şi exprima simţămintele de ostilitate, mânie, ură şi negarea
propriei puteri ca persoană, având un simţământ de lipsă a autonomiei.
3. Incapacitatea de a-şi accepta pe deplin propria sexualitate şi simţămintele sexuale, dificultatea de a se
accepta pe sine ca bărbat sau femeie şi teama de sexualitate
Etapele psihanalitice ale dezvoltării psihosomatice sunt:
- primul an de viaţă stadiul oral;
291
 - între 1-3 ani stadiul anal;
- între 3-6 ani stadiul falic;
- între 6-12 stadiul de latenţă;
- între 12-18 stadiul genital şi apoi
- starea de adult.
Freud a împărţit perioada de adult în alte trei sub stadii: tinereţe, maturitate şi stadiul târziu.
Erickson a detaliat aceste stadii şi a făcut precizările care ţin de stadializarea sa [de introdus stadializarea
Erickson]. În perioada de tinereţe individul are de făcut faţă confruntării dintre intimitate versus izolare.
În perioada de maturitate între generativitate versus stagnare, iar în perioada târzie integritate versus
disperare.
Indiferent de perspectiva pe care o adoptăm în procesul terapeutic sunt câteva aspecte
fundamentale ale dezvoltării psihosomatice şi anume: Erickson consideră stadiul de latenţă între 6-12 ani
este generator de tulburări psihice ale adultului de mai târziu şi că în această perioadă pot să apară
probleme care mai târziu fac obiectul psihoterapiei şi anume, o imagine de sine negativă:
1. Simţăminte de inadecvare în procesul de învăţare
2. Simţăminte de inferioritate în stabilirea relaţiilor sociale
3. Conflicte asupra valorilor
4. Confuzie în legătură cu identitatea şi rolul sexual
5. Lipsa bunăvoinţei de a face faţă noilor provocări
6. Lipsa iniţiativei
7. Dependenţă
Problemele pe care le pune perspectiva dezvoltării psihosomatice stadiale sunt:
1. cele mai importante sarcini ale dezvoltării în fiecare stadiu al vieţii şi cum influenţează aceste sarcini
procesul de consiliere ?
2. temele care par să beneficieze de continuitate de-a lungul întregii vieţi personale ?
3. câteva din preocupările universale ale oamenilor în diferite momente ale vieţii lor şi cum pot oamenii
să fie provocaţi să facă alegeri pozitive, asertive şi în favoarea vieţii, în aceste momente ?
4. relaţia dintre problemele curente ale persoanei şi evenimentele semnificative din perioadele timpurii
ale vieţii sale?
5. factorii hotărâtori în modelarea vieţii cuiva ?
6. Ce alegeri ar trebui făcute în aceste perioade critice şi cum ar putea face faţă acestor crize variate ?
A. Concepţia filosofică fundamentală. Fiinţa umană este în mod fundamental determinată de
energia psihică şi de experienţele timpurii. Motivele inconştiente şi conflictele sunt centrale în
comportamentul prezent. Forţele iraţionale sunt puternice. Persoana este condusă de impulsuri sexuale şi
agresive. Dezvoltarea timpurie are o importanţă covârşitoare deoarece problemele de personalitate de mai
târziu îşi au rădăcina în conflictele reprimate din copilărie.
B. Concepte cheie. Dezvoltarea normală a personalităţii este bazată pe derularea cu succes şi
integrarea stadiilor psiho-sexuale ale dezvoltării. Dezvoltarea defectuoasă a personalităţii este rezultatul
unor dereglări a unui stadiu specific. Sinele, ego şi superego constituie fundamentul structurii
personalităţii. Anxietatea este rezultatul represiei conflictelor fundamentale. Defensele ego-ului sunt
dezvoltate pentru a controla anxietatea. Procesele inconştiente sunt în relaţie fundamentală cu
comportamentul prezent.186
C. Obiectivele terapeutice. Să facă inconştientul conştient. Să reconstruiască fundamentele
personalităţii. Să asiste clientul să-şi retrăiască experienţele timpurii şi să lucreze asupra conflictelor
reprimate. Să dobândească conştienţa intelectuală.
D. Relaţia terapeutică. Analistul rămâne anonim şi clientul dezvoltă proiecţii asupra sa.
Concentrarea este asupra reducerii rezistenţelor care se dezvoltă în lucrul cu transferul şi cu stabilirea
unui control mai raţional. Analiza pe termen lung a subconştientului şi inconştientului clientului,
angajarea în asociaţii libere pentru a-şi descoperi conflictele şi câştigarea insite-ului prin dialog sau
292
monolog, prin conversaţie. Analistul îl întrerupe din când în când pentru a-l învăţa semnificaţia
comportamentului curent şi relaţia acestuia cu trecutul.
E. Tehnici terapeutice. Tehnicile cheie sunt interpretarea, analiza viselor, asociaţia liberă, analiza
rezistenţei, analiza transferului. Toate acestea sunt desemnate să ajute clientul să câştige acces la
conflictele inconştiente ca ceea ce-i conduce către insight şi eventual asimilarea a noi achiziţii şi
cunoştinţe asupra propriului eu. Proceduri şi teste de diagnostic sunt utilizate adesea. Întrebările sunt
folosite pentru a dezvolta istoria subiectului.
F. Aplicaţii şi abordări. Candidaţii pentru terapia alternativă includ profesionişti care doresc să
devină terapeuţi, oameni care practică deja o terapie intensivă şi doresc să meargă mai profund şi cei
grevaţi de tulburări şi suferinţe. Terapia analitică nu este recomandată pentru clienţii egocentrici şi
impulsivi sau pentru anumiţi psihotici cu tulburări defectuale. Tehnicile pot fi aplicate în terapie
individuală sau de grup.187
G. Contribuţii. Mai mult decât alte sisteme, această abordare a generat controverse ca şi ocazii de
explorare şi stimulare a gândirii în profunzime, contribuind la dezvoltarea terapeuticii. Ea a furnizat o
descriere detaliată şi cuprinzătoare a structurii şi funcţionării personalităţii, 188 a pus în lumină şi a
subliniat importanţa unor factori ca inconştientul, în calitate de determinant al comportamentului, rolul
traumelor în primii 6 ani de viaţă. A dezvoltat câteva tehnici de studiu şi investigare a inconştientului. A
pus în lumină dinamica transferului şi contratransferului, rezistenţei, anxietăţii şi mecanismelor defensive
ale eului.
H. Limite. Necesită o lungă perioadă de pregătire pentru terapeuţi, este de lungă durată şi
costisitoare pentru clienţi. Modelul insistă asupra factorilor biologici şi instinctivi, dar neglijează factorii
sociali, culturali şi interpersonali. Metodele sale nu sunt aplicabile clienţilor din clasele sărace, cu un
nivel socio-economic scăzut şi nu sunt potrivite pentru multe grupuri etnice şi culturale. Multor clienţi le
lipseşte gradul de tărie a eului necesar pentru o terapie regresivă şi reconstructivă.189
Rezumat. Conceptele majore ale teoriei psihanalitice a lui Freud includ lupta dintre instinctele de
viaţă şi moarte din natura inimii umane. Structura tripartită a personalităţii cu sistemele sale de sine, eu şi
superego, dinamica subconştientului şi inconştientului, ca şi influenţa sa asupra comportamentului, rolul
anxietăţii şi dezvoltarea personalităţii în diferitele perioade ale vieţii, incluzând stadiile anal, falic, de
latenţă şi genital.
Bazându-se pe multe idei fundamentale ale lui Freud, Erickson a lărgit perspectiva asupra
dezvoltării psihosomatice, incluzând tendinţele psihosociale după modelul că fiecare din cele 8 stadii ale
dezvoltării umane este caracterizat printr-o criză sau un moment de răscruce. Noi putem face faţă
sarcinilor dezvoltării sau putem eşua în rezolvarea miezului frământărilor şi luptelor din această perioadă.
Cele 8 stadii de dezvoltare Erickson sunt: perioada infantilă a copilăriei timpurii, stadiul preşcolar, şcolar,
adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi senectutea.
Diferită de teoria freudiană, teoria jungiană nu este reducţionistă, punctul de vedere al lui Jung
asupra fiinţei umane este pozitiv şi se concentrează asupra individuaţiei, capacitatea fiinţelor umane de a
se îndrepta către completitudine şi realizare de sine pentru a deveni ceea ce sunt capabili să devină;
persoanele trebuie să-şi exploreze aspectele inconştiente ale propriei personalităţi atât din perspectiva
inconştientului personal cât şi inconştientului colectiv în concepţia lui Jung. În terapia analitică jungiană,
terapistul asistă clientul în a-şi înţelege şi dezvălui pentru conştient propria sa înţelepciune lăuntrică.
Scopul terapiei nu este doar de a rezolva problemele imediate, ci de restructura şi transforma
personalitatea.190
Tendinţele contemporane în teoria psihanalitică sunt reflectate în psihologia eului şi în teoria
relaţiilor obiectuale.191 Aceste abordări sunt bazate pe noţiunea că la naştere nu există nici o diferenţiere
între eu şi celelalte fiinţe, astfel că acestea reprezintă obiecte necesare pentru gratificarea trebuinţelor
copilului.192 Prin procesul de ataşament, copilul intră în cel de-al doilea stadiu de normalitate care a fost
numit de Mahler simbioză, timp în care există încă o absenţă a clarităţii dintre ceea ce reprezintă eul şi ce
sunt obiectele. În al treilea stadiu copii încep să traseze o linie distinctă şi să evolueze de la simbioză către
293
individuaţie, diferenţiindu-se pe ei înşişi ca separaţi de părinţi de ataşaţi. Al patrulea stadiu este
integrarea: ceilalţi sunt percepuţi atât ca separaţi, cât şi în relaţie cu sine. Într-o dezvoltare normală copiii
sunt capabili să relaţioneze cu părinţii lor fără teama că îşi vor pierde simţământul propriu de
autonomie.193
Terapia psihanalitică constă în mare măsură în utilizarea metodelor prin care materialul
inconştient este adus în conştient şi se lucrează asupra lui. Aceasta se concentrează, în principal asupra
experienţelor din copilărie discutate, reconstruite, interpretate şi analizate. Se presupune că în această
explorare a trecutului, în mod tipic realizată prin intermediul relaţiei transferenţiale cu terapeutul, se
produce în mod necesar o schimbare de caracter.194
Cele mai importante tehnici utilizate în mod clasic de practica analiză sunt menţinerea cadrului
analitic, asociaţia liberă, interpretarea, analiza viselor, analiza rezistenţei şi analiza transferului.
2. Psihoterapia Adleriană
Alfred Adler (1870-1937) a fost al treilea copil al unei familii din Viena care avea cinci băieţi şi
două fete. Unul din fraţii săi a murit în copilărie. Copilăria timpurie a lui Adler a fost nefericită pentru că
era bolnăvicios şi deosebit de conştient de posibilitatea unei morţi iminente. La patru ani aproape că a
murit de pneumonie şi în această perioadă se pare că a luat decizia semnificativă de a deveni propriul său
medic. Datorită acestei stări, Adler a fost răsfăţatul mamei sale. Mai târziu, a fost detronat de fratele său
mai mic. Se pare că a dezvoltat o relaţie de încredere cu tatăl său şi s-a îndepărtat oarecum de mama sa.
Era gelos pe fratele mai mare, fapt ce a condus la relaţii încordate între ei, atât în copilărie, cât şi în
adolescenţă. Primii săi ani au fost caracterizaţi de lupta de a-şi depăşi slăbiciunile copilăriei şi
simţămintele de inferioritate.195
Este clar că experienţa acestei familii a avut un impact în formarea teoriei sale. Totuşi, el este un
exemplu de persoană care şi-a modelat propria viaţă şi s-a opus constrângerilor sau determinărilor aşa
numitei soarte. Adler a fost un elev slab şi profesorii l-au sfătuit pe tatăl să-l facă cizmar că nu poate fi
bun de altceva. Totuşi, cu un efort deosebit Adler a ajuns în fruntea clasei sale şi s-a hotărât să studieze
medicina la Universitatea din Viena, unde s-a specializat ca oftalmolog, apoi s-a hotărât pentru medicină
generală, pentru ca, în cele din urmă, să se oprească la neurologie şi psihiatrie. A manifestat un interes
deosebit pentru bolile incurabile ale copilăriei.
Adler avea o preocupare pasionată pentru fiinţa umană comună. El şi-a exprimat interesul social,
susţinând conferinţe asupra practicilor de creştere şi îngrijire a copilului, insistând asupra prejudecăţilor
care conduc la conflicte.196 A conferenţiat şi a scris într-un limbaj simplu, astfel încât publicul să-l
înţeleagă şi să aplice principiile sale asupra psihologiei individuale. După ce a luptat în primul război
mondial ca medic ofiţer, a creat numeroase clinici de îndrumare a copilului în şcolile publice din Viena şi
a început să instruiască profesori, asistenţi sociali, medici şi alte profesiuni de susţinere şi sprijin.
Eforturile sale de pionerat în perfecţionarea profesioniştilor de-a lungul vieţii au demonstrat o largă
receptivitate şi în rândul părinţilor şi copiilor.
Clinicile pe care le-a fondat au crescut în număr şi popularitate, iar el era omniprezent. Adler a
trăit o viaţă supraaglomerată şi solicitantă, totuşi a găsit timp să cânte, să se bucure de muzică şi cu
prietenii. A ignorat avertismentul prietenilor săi de a diminua puţin ritmul. Pe la mijlocul anilor '20 începe
să ţină conferinţe în Statele Unite şi a făcut frecvente vizite şi turnee. Această viaţă trepidantă şi încărcată
a continuat până ce, în 28 mai 1937 a fost surprins de un infarct miocardic fatal când se îndrepta spre
Scoţia unde trebuia să susţină o conferinţă.
Potrivit lui Adler, fiinţele umane sunt motivate în mod fundamental de influenţele sociale. 197
Pentru el comportamentul este orientat către scop şi marcat de utilitate. Conştiinţa este centrul
personalităţii şi nu inconştientul. Spre deosebire de Freud, Adler subliniază alegerea şi responsabilitatea,
semnificaţia vieţii şi lupta pentru succes şi perfecţiune. Teoria lui Adler se concentrează asupra
complexului de inferioritate pe care îl vede ca pe o condiţie normală a tuturor oamenilor şi ca o sursă
pentru optimizarea şi lupta tuturor fiinţelor umane. În loc să-l considere ca pe un semn de slăbiciune şi
normalitate, simţămintele de inferioritate sunt considerate ca o sursă de creativitate; ele ne motivează să
294
dobândim perfecţiunea, succesul, superioritatea. Suntem motivaţi să ne depăşim complexul de
inferioritate şi să atingem nivele din ce în ce mai înalte de dezvoltare.198
Într-adevăr, în jurul vârstei de şase ani toţi avem o viziune fictivă a imaginii de sine, ca fiind
desăvârşiţi şi aceasta devine ţinta, obiectivul vieţii. Acest ţel al vieţii unifică personalitatea şi devine o
sursă de motivaţie a fiinţei umane. Fiecare luptă şi efort de a-şi înfrânge inferioritatea este o treaptă în
atingerea acestui ţel. În perspectiva adleriană nu suntem influenţaţi şi determinaţi doar de ereditate şi
mediu, ci avem capacitatea de a interpreta, influenţa şi crea evenimente. Adler consideră că aspectul cel
mai important nu este zestrea cu care ne naştem, ci crucial este ceea ce facem noi cu capacităţile şi
abilităţile pe care le avem.
Plecând de la punctul de vedere adlerian, Mosak alcătuieşte următoarea listă (1995) asupra
obiectivelor procesului educaţional în terapie:199
1. dezvoltarea interesului social
2. ajutarea consiliaţilor să-şi înfrângă simţămintele de descurajare şi complexul de inferioritate
3. modificarea concepţiilor şi obiectivelor consiliatului, provocarea de a-şi schimba stilul de viaţă
4. schimbarea motivaţiilor eronate
5. asistarea acestora de a avea un simţământ de egalitate cu ceilalţi
6. ajutarea şi susţinerea oamenilor să devină nişte membri utili şi eficienţi ai societăţii
În psihoterapia de orientare adleriană conceptul central este acela de stil de viaţă care devine un
fel de „carte albastră” a tuturor acţiunilor şi comportamentului pacienţilor. În procesul terapeutic, clienţii
trebuie să-şi exploreze ceea ce adlerienii numesc logică privată, conceptele despre sine, despre alţii şi
despre viaţă care constituie filosofia oricăror persoane pe bazat stilul acestora de viaţă. Problemele
pacienţilor provin din cauza concluziilor bazate pe această logică privată care adesea nu este conformă cu
cerinţele vieţii sociale. Miezul experienţei terapeutice constă în descoperirea erorilor fundamentale ale
pacientului şi învăţarea acestuia cum să-şi corecteze prejudecăţile şi concluziile eronate. De pildă un caz
clasic de depresie la mijlocul vieţii este investigat şi după sesiunea de evaluare se constată că are câteva
modele de erori fundamentale şi anume:
1. este convins că nimănui nu-i pasă câtuşi de puţin de el
2. respinge semenii înainte ca aceştia să aibă şansa de a-l respinge pe el
3. este deosebit de critic cu el însuşi aşteptând şi frizând perfecţiunea
4. aşteptările sale sunt acelea care tind către eşec, rareori lucrurile având şansa să meargă bine
5. se împovărează cu vinovăţie deoarece este convins este mai mult decât mediocru
Toate aceste convingeri au fost nutrite şi răsărite încă din copilărie. Acum au devenit profeţii care
se autoîmplinesc şi el face totul ca viaţa sa să decurgă după acest model. Logica sa privată se supune
următorului silogism:
1. sunt în mod fundamental lipsit de orice merit de a fi iubit
2. lumea este plină de oameni gata să mă respingă
3. trebuie să mă izolez şi să mă închid în mine însumi ca să nu fiu rănit
Acest depresiv este dependent de erorile sale fundamentale. Logica sa privată îi furnizează
simţământul de unitate psihologică. Mosak spune că mai există câteva temeri sau convingeri în viaţa
acestuia şi anume:
4. trebuie să dobândesc tot ce doresc de la viaţă,
5. trebuie să controlez totul, orice în viaţă,
6. trebuie să ştiu absolut totul şi orice greşeală ar putea să devină catastrofală,
7. trebuie să fiu perfect în tot ceea ce fac.
Este important pentru terapeut să asculte scopurile subiacente şi să le identifice în comportamentul
clientului. Terapeuţii adlerieni nu se concentrează asupra simţămintelor depresiei, ci dau atenţie
convingerilor şi credinţelor care produc tulburări emoţionale şi comportamentale.
Tehnici şi proceduri terapeutice:
1. stabilirea unei relaţii terapeutice corespunzătoare
295
 2. explorarea dinamicii psihologice a clientului prin analiză şi evaluare
3. încurajarea dezvoltării înţelegerii de sine, a insight-ului
4. ajutarea clientului să facă noi alegeri, reorientare şi reeducare.
Powers şi Griffith în 1987 enumără principalele axe ale sesiunii evaluatorii iniţiale şi anume
următoarele întrebări trebuie puse:
1. ce te aduce la mine acum?
2. ce ai făcut în legătură cu problema ta până în prezent?
3. cum ar arăta viaţa ta dacă nu ai avea această problemă? Sau, ce ai face dacă te-ai simţi bine?
4. aşteptările tale din procesul terapeutic?
Adlerienii consideră că amintirile timpurii din copilărie sunt importante pentru a înţelege stilul de
viaţă al cuiva. Ei consideră că oamenii îşi amintesc numai acele evenimente potrivite cu concepţia lor
despre ei înşişi. Odată ce dezvoltă aceasta viziune, ei percep numai lucrurile care se potrivesc. Această
percepţie limitată le întăreşte logica privată şi îi ajută să-şi menţină convingerile fundamentale.
Astfel, amintirile timpurii furnizează o înţelegere fundamentală a felului în care ne vedem şi ne
simţim în legătură cu noi înşine, concepţia despre lume, ţelurile vieţii, ceea ce ne motivează, convingerile
noastre şi sistemul nostru de valori. Adlerienii consideră, de asemenea, că viziunea cuiva despre viaţă şi
existenţă, idealurile acestuia sunt importante pentru dinamica sa interioară.
Nera Kefir atrăgea atenţia asupra importanţei priorităţilor pacientului pentru a înţelege modalitatea
sa de a interacţiona şi de face faţă problemelor vieţii şi relaţiilor interpersonale. El considera (1981) că
există patru priorităţi fundamentale: aceea de superioritate, de control, de confort şi plăcere.200
Dacă nu sunt provocaţi, oamenii se bazează în genere pe prioritatea numărul unu, un fel de linie
întâi de apărare pe care o folosesc ca răspuns faţă de stressul sau dificultatea pe care o percep. Fiecare
prioritate implică un model de comportament dominant care are darul de a susţine convingerea asupra
posibilităţilor individului de a face faţă. Priorităţile devin un mod pentru relaţia cu alţii şi pentru obţinerea
unui simţământ de semnificanţă.
Nera Kefir descrie patru modele de comportament care reflectă cele patru priorităţi ale oamenilor:
1. Folosesc superioritatea sau semnificanţa pentru a lupta şi obţine împlinire sau statut de
conducător, ceea ce îi face să se simtă superiori; ei caută să evite lipsa de semnificaţie în viaţă, dar se
plâng adesea că sunt supraaglomeraţi, împovăraţi şi obosiţi.
2. Cei ce deţin controlul, caută garanţii împotriva ridicolului, simt nevoia de-a stăpâni în mod
deplin situaţiile, astfel încât să nu fie umiliţi. Ei nu doresc să se comporte într-o manieră care le-ar
zădărnici succesul social.
3. Caută confort, mângâiere, dorind să evite stressul, durerea şi orice fel de costuri, tind să amâne
rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor şi fac tot ce pot mai bine pentru a evita orice implică stress sau
durere. Orice sarcină de rutină este evitată deoarece este considerată ca stressantă.
4. Cei al căror ţel este să placă, doresc să evite respingerea şi caută aprobare şi acceptare continuă.
Dincolo de temerea lor că nu vor fi agreaţi, lupta lor pe termen lung este să câştige aprobare.
Analizând o zi din viaţa consiliatului, vom constata că acesta face unele erori fundamentale.
Mosak spunea că stilul de viaţă poate fi conceput ca o mitologie personală. Oamenii se comportă ca şi
cum aceste mituri ar fi absolut reale şi adevărate, deoarece pentru ei sunt adevărate. Mosak enumeră 5
erori fundamentale:
1. Supra generalizările – Nu există dreptate şi corectitudine în lume
2. Scopuri sau obiective false sau imposibile – trebuie să plac tuturor ca să mă simt iubit
3. Erori de concepţie şi percepţie asupra vieţii şi cerinţelor acesteia. Viaţa este atât de dificilă
pentru mine
4. Negarea propriei valori – sunt un prost iremediabil, aşa că de ce ar avea nevoie cineva să aibă
de a face cu mine
5. Valori eronate – trebuie să ajung în frunte, indiferent cât m-ar costa aceasta şi cu orice preţ

296
 A. Concepţia filosofică fundamentală. Este subliniată perspectiva pozitivă asupra naturii umane.
Oamenii sunt motivaţi de interese sociale prin străduinţa lor de a-şi atinge scopurile şi prin dorinţa de a-şi
îndeplini sarcinile vieţii. Oamenii pot să-şi controleze propria soartă şi nu sunt victime ale acesteia.
Fiecare persoană îşi conturează încă de timpuriu în viaţă, un stil de viaţă unic care tinde să rămână relativ
constant de-a lungul întregii sale existenţe.
B. Concepte cheie. Bazată pe un model al dezvoltării, această abordare subliniază capacităţile
pozitive ale persoanei de a trăi în mod cooperant în societate. Subliniază de asemenea unitatea
personalităţii în nevoia de a vedea şi înţelege oamenii din perspectiva lor subiectivă şi importanţa ţelurilor
în viaţă care oferă o direcţie comportamentului. Oamenii sunt motivaţi prin interese sociale şi prin găsirea
unor scopuri pentru care să militeze. Terapia este o problemă, un proces în furnizată încurajare, iar
clienţii sunt asistaţi să-şi schimbe perspectiva lor cognitivă.201
C. Obiectivele terapeutice. Să schimbe premisele şi obiectivele fundamentale ale clientului. Să-i
ofere încurajare astfel încât să-i poată dezvolta obiective sociale utile. Să-şi schimbe motivele eronate şi
să ajute să se simtă egal cu ceilalţi.
D. Relaţia terapeutică. Este subliniată responsabilitatea conjugată asupra determinării reciproce a
obiectivelor, asupra respectului şi încrederii reciproce şi asupra calităţii. O relaţie de colaborare este
manifestată printr-un contract terapeutic. Se concentrează asupra examinării stilului de viaţă exprimat în
fiecare acţiune a clientului.
E. Tehnici terapeutice. Adlerienii şi-au însuşit mai multe tehnici. Unele sunt modificate,
parafrazate pentru furnizarea încurajării, confruntare, interpretare, stabilirea datelor de istorie a vieţii cum
ar fi genograma, constelaţia familială, achiziţii timpurii, apoi contractul terapeutic, teme pentru acasă,
prescripţii paradoxale şi sugestii.
F. Aplicaţii şi abordări. Poate fi aplicată în toate sferele vieţii cum ar fi: consilierea părinte copil,
terapia maritală şi familială, consilierea individuală a copiilor şi adolescenţilor, consilierea corecţională şi
de reabilitare, consiliere grup, programe de recuperare în abuzul de droguri şi alcoolism, şi în problemele
vârstnicilor. Fiind un model de dezvoltare, el este în primul rând adecvat activităţii profilactice şi
diminuării unei largi categorii de condiţii care afectează creşterea.
G. Contribuţii. Una dintre primele abordări ale terapiei de factură umanistă unificatoare şi
orientată către scop, a subliniat importanţa factorilor psihologici şi psihosociali. Una dintre contribuţiile
majore este influenţa pe care ideile arleriene a avut-o asupra altor orientări terapeutice şi integrarea
acestora în diverse terapii contemporane.
Contribuţii importante ale orientării adleriene constau în:
1. Importanţa identificării obiectivelor din viaţa clientului, inclusiv concentrarea asupra direcţiei
către care se îndreaptă, adică obiectivul sau ţelul lor suprem
2. Concentrarea asupra experienţelor timpurii în familie cu sublinierea, urmărirea în mod deosebit
a acelora care au un impact asupra vieţii, simţămintelor şi comportamentului curent
3. Utilizarea clinică a amintirilor timpurii
4. Nevoia de a înţelege şi a confrunta pacientul cu erorile sale fundamentale
5. Sublinierea cognitivă, care pleacă de la premisa că emoţiile, sentimentele şi comportamentele
noastre sunt în mare măsură influenţate de convingerile şi procesele de gândire
6. Ideea stabilirii unui plan de acţiune şi de lucru care să ajute pacientul să facă schimbări concrete
în viaţa sa
7. Relaţia de colaborare dintre terapeut şi client, care conlucrează în mod reciproc către atingerea
unor obiective asupra cărora au căzut de acord.
8. Sublinierea susţinerii şi încurajării pe parcursul întregului proces de consiliere.
H. Limite. Prezintă slăbiciuni din perspectiva preciziei, verificării şi validităţii empirice. Puţine
abordări au putut să valideze conceptele fundamentale prin metode ştiinţifice. Tendinţe de
suprasimplificare a unor probleme umane complexe şi este bazată în mare măsură pe bunul simţ comun.

297
 Rezumat. Adler şi-a depăşit cu mult epoca şi cele mai multe din terapiile contemporane au
încorporat cel puţin o parte din ideile sale. Psihologia sa individuală presupune că oamenii sunt motivaţi
de factori sociali; aceştia sunt responsabili pentru propria gândire, simţăminte şi acţiuni; ei sunt creatorii
propriilor destine şi vieţi şi nu sunt nişte victime neajutorate, ci sunt animaţi de scopuri şi obiective şi
privesc în viitor mai degrabă decât spre trecut.
Obiectivul fundamental al abordării adleriene este acela de ajuta clienţii să-şi identifice şi să-şi
schimbe propriile convingeri eronate în legătură cu viaţa şi astfel să participe mai deplin în trama socială
a lumii. Clienţii nu sunt văzuţi ca nişte bolnavi psihici, ci doar ca nişte oamenii copleşiţi, descurajaţi de
împrejurări şi apelând la instrumente nepotrivite pentru a face faţă acestora. Procesul terapeutic îi ajută să
devină conştienţi de modelele pe care şi le-au însuşit şi să facă schimbări fundamentele în modul lor de
viaţă şi de gândire, care conduce la schimbări ale afectivităţii şi comportamentului lor.
Este subliniat rolul familiei în dezvoltarea personalităţii individuale. Terapia este văzută ca o
aventură a cooperării, structurată printr-un contract şi presupunând provocarea clientului de a trece de la
insight şi înţelegerea de sine, către acţiune în lumea reală. Terapeuţii adlerieni constituie o sursă de
metode şi proceduri, punctul lor de vedere este aplicabil relaţiilor interumane şi nu sunt limitaţi la
psihoterapia individuală şi de grup, consilierea maritală şi familială, ci au aplicabilitate şi în domeniul
social.
3. Terapia existenţială
Victor Frankl (1905-1997) s-a născut şi a fost educat în Viena. El a fondat centrele de consiliere
ale tinerilor pe care le-a condus din 1928 până în 1938. A făcut parte din comitetul de conducere a câtorva
clinici şi spitale. Între 1942 şi 1945 a fost prizonier în lagărele de concentrare naziste de la Aushwitz şi
Dachau, unde părinţii, fratele, soţia şi copii săi au fost ucişi. Deşi păstra amintiri deosebit de vii şi
dureroase ale experienţelor oribile din aceste lagăre, a fost capabil să le folosească într-o manieră
constructivă şi nu s-a lăsat copleşit, păstrându-şi intacte dragostea şi entuziasmul în faţa vieţii.
Pe la sfârşitul anilor 1940 s-a recăsătorit cu Leonora, cu care a trăit în Austria până la sfârşitul
zilelor. A călătorit în întreaga lume şi a susţinut conferinţe în Europa, America Latină, Asia şi SUA, chiar
şi după vârsta de 90 de ani. Frankl a obţinut licenţa în medicină în 1930 şi Doctoratul în Ştiinţe Medicale
în 1949, ambele la Universitatea din Viena. Ulterior, a primit titlu de Doctor Honoris Cauza din partea a
peste 120 de universităţi din întreaga lume. A devenit profesor asociat al Universităţii din Viena şi mai
târziu a fost distins profesor conferenţiar al Universităţi din San Diego (S.U.A.). De asemenea, a fost
profesor itinerant a mai multor universităţi din SUA (Harvad, Standford).
Opera lui Frankl a fost tradusă în peste 20 de limbi şi continuă să aibă un impact major asupra
dezvoltării terapiei existenţiale. Opera de sinteză a concepţiei şi cercetărilor sale, Man’s Search for
Meaning, a fost un bestseller în întreaga lume unde a fost editată şi tradusă. 202 Deşi Frankl a început să-şi
folosească abordarea existenţială în practica clinică înainte de anii petrecuţi în lagărele de concentrare
naziste, totuşi experienţele sale i-au confirmat şi întărit viziunea. El a observat şi experimentat personal
adevărurile exprimate de filosofii şi autorii existenţiali, inclusiv viziunea asupra dragostei ”ca cel mai
înalt ţel către care fiinţele umane pot aspira şi că salvarea şi mântuirea noastră nu poate fi realizată decât
prin dragoste” (1963).
Alegerile pe care le facem în fiecare situaţie reprezintă o altă noţiune confirmată de experienţele
sale în lagărele de concentrare. Chiar în această situaţie teribilă, a rămas convins că putem să ne
conservăm cel puţin vestigiile libertăţii spirituale şi independenţa minţii. El a învăţat din experienţa
proprie că orice poate fi luat unei persoane cu excepţia unui singur lucru, ultimul bastion al libertăţii
umane, acela de alege propria atitudine într-o situaţie sau într-un set de împrejurări date, de a-ţi alege
propriul drum.203
Frankl consideră că esenţa fiinţei umane constă în cercetarea şi aflarea semnificaţiei şi scopului. 204
Putem descoperi această semnificaţie prin acţiunile şi faptele noastre, prin experimentarea unor valori
cum ar fi dragostea sau împlinirea prin muncă şi prin suferinţă. 205 Aşa cum am văzut, nu există un singur
fondator al abordării existenţiale, din cauză că rădăcinile acestei filosofii şi psihoterapii se regăsesc în
298
diferite mişcări. Victor Frankl a fost selectat ca una din figurile cheie, datorită modului dramatic în care
teoriile lui au fost testate prin tragediile vieţii pe care a fost nevoit să le parcurgă. Viaţa sa este o ilustrare
a teoriilor sale pentru că a crezut şi a trăit teoriile pe care le-a expus. Deşi mulţi alţi au scris despre
conceptele existenţiale, nici unul nu a atins popularitatea lui Frankl.206
Rollo May (1909-1994) a trăit în Ohio şi apoi s-a mutat în Michigan împreună cu cei 5 fraţi şi o
soră. Îşi aminteşte că viaţa sa de familie a fost nefericită. O situaţie care i-a stimulat interesul pentru
psihologie şi psihoterapie.207 În viaţa sa personală, Rollo May s-a luptat cu propriile frământări
existenţiale şi cu eşecul celor două căsnicii. 208 În tinereţe şi-a petrecut o perioadă studiind civilizaţia
greacă antică care, considera el, îi va oferi perspectiva asupra naturii umane. Mai târziu a călătorit la
Viena şi a studiat cu Alfred Adler.
În timp ce parcurgea programul de doctorat, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi-a fost nevoit să stea
2 ani într-un sanatoriu. În perioada de recuperare, a petrecut mult timp citind şi învăţând de la autori de
primă mână despre natura anxietăţii. Aceste studii l-au condus la conceperea lucrării sale Semnificaţia
anxietăţii (1950) considerată capodopera profesiunii şi vieţii sale. De asemenea, în lucrarea sa, deosebit
de populară, Iubire şi voinţă, (1969) reflectă propriile sale lupte şi frământări legate de viaţa sa intimă,
dificultăţile de relaţie şi oglindeşte societatea occidentală punându-şi întrebări asupra valorilor pertinente
ale vieţii conjugale şi sexualităţii.209
Cea mai mare influenţă asupra lui Rollo May a avut-o filozoful german Paul Tillich, autor al
lucrării The Courage to Be, (Curajul de a fi) din 1952, cu care a petrecut mult timp în conversaţii
filosofice, religioase şi asupra unor subiecte psihologice. 210 Cele mai multe din lucrările lui reflectă
preocuparea asupra naturii experienţelor umane, cum ar fi recunoaşterea şi administrarea puterii,
acceptarea libertăţii şi responsabilităţii, descoperirea propriei identităţii.211 El a extras din profundele şi
variatele sale cunoştinţe asupra clasicilor, perspectiva existenţială.212
Rollo May a fost unul dintre principali reprezentanţi ai abordări umaniste în psihoterapie şi a fost
principalul conferenţiar american privind gândirea existenţială europeană aşa cum a fost ea aplicată în
psihoterapie. Punctul său de vedere este că psihoterapia ar trebui să ajute oamenii să-şi descopere
semnificaţia propriei vieţi şi să se preocupe mai degrabă cu problemele fiinţării, acelea de a fi, decât cu
rezolvarea problemelor.
Întrebările privind fiinţarea, existenţa, includ învăţarea de a face faţă unor chestiuni cum ar fi:
sexualitate şi intimitate, îmbătrânire şi confruntarea cu propria moarte. Potrivit lui Rollo May adevărata
provocare pentru oameni este aceea de a fi capabili să trăiască într-o lume în singuri şi în care se vor
confrunta cu moartea. El consideră că individulismul nostru prezent ar trebui echilibrat cu viziunea
adleriană asupra interesului social. Rollo Maya firmă că există prea multă preocupare legată de sine şi
oarecum în defavoarea şi prin neglijarea culturii şi societăţii.213
Terapeuţii ar trebui să ajute persoanele, să găsească modalităţi prin care pot să contribuie la binele
societăţii în care trăiesc. El susţine că terapeuţii ar trebui să se adreseze celor mai înalte aspiraţii ale rasei
umane inclusiv asupra valorilor care fac viaţa să merite a fi trăită. Dacă persoanele din societate sunt
fundamentate pe aceste valori înalte, terapia va avea rezultate mult mai semnificative şi de succes.
Deşi filosofia şi psihologia existenţialistă păcătuiesc, fiind profund antropocentriste şi nu văd nici
o semnificaţie în lume şi în existenţă, considerând că oamenii sunt condamnaţi să trăiască absolut singuri
şi să se frământe cu propriile lor probleme existenţiale într-o lume lipsită de sens, că noi înşine suntem
responsabili pentru a conferi sens acestei existenţe şi vieţi, totuşi această filosofie are meritul de a fi pus
accent pe întrebările fundamentale existenţiale care pot conduce pe om către adevărata soluţie către
cunoaşterea şi găsirea Creatorului şi Mântuitorului şi anume întrebările: Cine sunt ? De unde provin ? Ce
voi deveni ? Încotro mă îndrept ?
Dimensiunile fundamentale ale condiţiei umane potrivit existenţialiştilor includ:214
1. Capacitatea de autoconştienţă
2. Libertate şi responsabilitate
3. Crearea propriei identificări şi stabilirea relaţiilor semnificative unii cu alţii
299
 4. Căutarea semnificaţiei, scopului, valorilor şi obiectivelor în viaţă
5. Anxietate ca o condiţie fundamentală de vieţuire
6. Conştienţa morţii şi a trecerii în nefiinţă
Capacitatea de a ne dezvolta conştienţa şi orizontul dă posibilitatea creşterii capacităţii de a trăi pe
deplin. Noi devenim conştienţi că:215
1. Suntem fiinţe finite şi că nu avem la dispoziţie un timp nelimitat de a realiza ceea ce dorim cu
propria viaţă şi existenţă.
2. Noi ne aflăm în faţa alternativei de acţiona sau a nu acţiona, inactivitatea este o decizie.
3. Ne hotărâm propriile acţiuni şi de aceea, parţial putem să ne creăm propria soartă sau destin.
4. Semnificaţia nu este o înzestrare pe care o dobândim în mod automat, ci este rezultatul propriei
noastre cercetări, descoperiri şi a scopului nostru unic pe care l-am ales.
5. Anxietatea existenţială constă în conştienţa fundamentală a propriei libertăţi ca o parte esenţială
a vieţii. Ne putem creşte propria conştienţă a vieţii prin alegerile care ne sunt disponibile şi de asemenea
putem să ne sporim simţământul de responsabilitate cu consecinţe asupra acestor alegeri.
6. Suntem condamnaţi la singurătate, nesemnificanţă, evidare, vinovăţie şi izolare.
Suntem în mod fundamental singuri, totuşi avem ocazia de a relaţiona cu alte fiinţe. Deşi
premisele fundamentale ale filosofiei existenţialiste se potrivesc foarte bine cu natura căzută a fiinţei
umane, totuşi demersul acesta singuratic care ignoră prezenţa Creatorului în Univers şi a planului de
salvare a omenirii din păcat a lui Dumnezeu, care ignoră în mod absolut prezenţa divinităţii în viaţa
fiinţelor umane, în viaţa creaturilor căzute în păcat, fac o notă discordantă. 216 În mod frecvent teoreticieni
creştini de mâna a doua au îmbrăţişat cu entuziasm ideile existenţialiste, fără să sesizeze consecinţele
acestui demers.
Existenţialismul afirmă că putem alege să ne dezvoltăm sau să ne restrângem propria conştienţă.
Datorită faptului că autoconştienţa sau conştienţa de sine este rădăcina celor mai multe capacităţi umane,
decizia de a dezvolta această conştienţă de sine este fundamentală pentru dezvoltarea şi creşterea umană.
În perspectivă existenţialistă consiliatul trebuie ajutat să dobândească conştienţa următoarelor dimensiuni
în procesul de consiliere:
1. Trebuie să vadă şi să înţeleagă cum îşi extrag siguranţa dependenţei din anxietăţile care
acompaniază alegerile pentru ei înşişi.
2. Încep să vadă că identitatea proprie este ancorată în ceea ce îi defineşte. Aceste valori sunt :
căutarea aprobării şi confirmării de sine în ceilalţi, în loc să privească la ei înşişi pentru afirmare.
3. Ei învaţă că în multe moduri sunt prizonierii lor înşişi prin unele decizii din trecut şi realizează
că pot să ia noi hotărâri şi decizii.
4. Învaţă că, deşi nu pot să schimbe unele evenimente din propria existenţă, pot să schimbe modul
în care le percep şi reacţionează le aceste evenimente.
5. Învaţă că nu sunt condamnaţi la un viitor similar cu trecutul pentru că pot să înveţe din trecut şi
de aceea să-şi remodeleze viitorul.
6. Realizează că ei sunt atât de preocupaţi cu moartea încât nu pot să aprecieze cum se cade viaţa.
7. Sunt capabili să-şi accepte limitele şi totuşi să se simtă valoroşi pentru că înţeleg că nu este
nevoie să fii desăvârşit ca să te simţi bine şi valoros.
8. Ei ajung să realizeze că eşuează să trăiască în mod plenar în prezent deoarece sunt supra
copleşiţi de trecut şi de proiecte de viitor sau încearcă să facă prea multe lucruri în acelaşi timp. 9.
Creşterea cunoaşterii de sine include conştientizarea alternativelor, motivaţiilor, factorilor care
influenţează persoana, scopurilor şi obiectivelor personale, toate acestea trebuie să fie ţelul procesului
terapeutic.
A. Concepţia filosofică fundamentală. Focalizarea centrală este asupra naturii condiţiei umane
care include capacitatea de autoconştienţă, libertatea alegerii de a-şi decide propria soartă,
responsabilitate, anxietatea ca element fundamental, cercetarea semnificaţiei unice într-o lume lipsită de
sens, fiinţarea de unul singur şi în relaţiile unii cu alţii şi finitudine şi moarte.217
300
 B. Concepte cheie. Este mai degrabă o abordare a consilierii şi terapiei decât un model teoretic
ferm şi subliniază miezul condiţiilor umane. În mod normal, dezvoltarea personalităţii este bazată pe
unicitatea fiecărui individ. Există un simţământ al dezvoltării eului încă din copilărie. Autodeterminarea şi
tendinţa de dezvoltare sunt ideile centrale. Concentrându-se asupra prezentului şi bazat pe ceea ce devine
cineva, această abordare are o orientare către viitor. Ea accentuează, insistă asupra conştiinţei de sine
înaintea acţiunii. Este o terapie experenţială.
C. Obiectivele terapeutice. Să ajute oamenii să vadă că ei sunt liberi şi să devină conştienţi de
propriile posibilităţi. Să-i provoace să recunoască că sunt responsabili pentru evenimentele care li s-au
întâmplat în trecut. Să identifice factorii care le blochează libertatea.
D. Relaţia terapeutică. Sarcina principală a terapeutului este să realizeze o inserţie cu cât mai
mare acurateţe a fiinţării clientului în lume şi să stabilească o manieră personală şi autentică de relaţionare
cu aceasta. Relaţia este văzută ca având o importanţă fundamentală. Clientul descoperă propria sa
unicitate în relaţie cu terapeutul. Relaţia client-terapeut ca de la om la om şi autenticitatea hic et nunc, aici
şi acum este subliniată. Atât clientul cât şi terapeutul pot să se schimbe prin această angajare.
E. Tehnici terapeutice. Această abordare nu utilizează multe tehnici deoarece ea insistă asupra
înţelegerii în primul rând şi apoi asupra tehnicilor. Terapeutul poate să împrumute tehnici din celelalte
abordări şi să le încorporeze într-un cadru existenţial. Diagnosticul, testarea şi evaluări externe nu sunt
considerate importante. Abordarea poate să fie foarte confruntaţională.
F. Aplicaţii şi abordări. Poate fi potrivită în mod special pacienţilor care fac faţă unor tulburări
sau crize de dezvoltare sau parcurg perioade de tranziţie ale vieţii. Este utilă pentru clienţi care au
preocupări existenţiale cum ar fi: luarea unor decizii, exprimarea libertăţii şi responsabilităţii, au de făcut
faţă vinovăţiei şi anxietăţii, doresc să dobândească un sens al vieţii, şi să-şi clarifice sistemul de valori.
Este potrivit pentru cei care doresc o dezvoltare proprie şi optimizare a personalităţii. Poate fi aplicat atât
în consilierea personală cât şi de grup, în terapia maritală şi familială, în intervenţiile în criză şi în
colectivităţi de echilibrare psihică şi sănătate psihică.
G. Contribuţii. Contribuţia sa majoră constă în recunoaşterea nevoii unei abordări subiective
bazate pe o concepţie completă asupra condiţiei umane. Ea atrage atenţia asupra nevoii unei convingeri şi
concepţii filosofice asupra a ceea ce înseamnă o persoană. Insistă asupra relaţiei eu-tu care diminuă
şansele dezumanizării terapiei. Furnizează o perspectivă pentru înţelegerea anxietăţii, vinovăţiei,
libertăţii, morţii, izolării şi angajamentului consacrării.218
Bughental şi Bracke (1992) afirmă că contribuţia orientării existenţiale în procesul terapeutic este
importantă, dar pentru ca acesta să rămână eficientă şi nealterată trebuie să ţinem seama de câteva
consideraţii:219
1. Subiectivitatea clientului este factor cheie asupra căruia trebuie să ne concentrăm în înţelegerea
schimbărilor semnificative din viaţă
2. O prezenţă deplină şi o angajare completă, atât a terapeutului, cât şi a consiliatului sunt
esenţiale în terapia de schimbare a vieţii
3. Principalul ţel al terapiei este să ajute clienţii să recunoască modalităţile în constrânşi şi limitaţi
în conştienţa şi acţiunea lor.
4. Factorul cheie, asupra se concentrează terapia, este modalitatea în care clienţii îşi folosesc în
mod real ocaziile din terapie pentru autoexaminare şi schimbarea propriilor vieţii.
5. Pe măsură ce clientul devine mai conştient de modalităţile în care se defineşte, el însuşi şi
lumea sa, poate să vadă, să recunoască noi alternative de alegere şi acţiune.
6. Situaţia în implicate transferuri şi contra transferuri, terapeuţi au ocazia să modeleze felul în
care îşi asumă responsabilitatea pentru ei înşişi în timp ce invită consiliatul să facă acelaşi lucru.
H. Limite. Multe concepte fundamentale sunt confuze şi prost definite, făcând ca cadrul general
să fie uneori prea abstract. Există lipsa a unor declaraţii de principiu şi practici terapeutice sistematice.
Are o aplicabilitate limitată pentru clienţii cu status scăzut şi care au tulburări nonverbale ca şi asupra
terapiei în criză care necesită directivitate.
301
 Rezumat. În calitate de fiinţe umane, potrivit punctului de vedere existenţialist, suntem capabili
de conştienţă de sine, capacitatea distinctivă ce ne permite să reflectăm şi să luăm hotărâri. Cu această
conştiinţă, devenim fiinţe libere, responsabile pentru alegerea modului de viaţă trăit şi astfel ne
influenţăm propriul destin.
Această conştienţă a libertăţii şi responsabilităţii trezeşte în noi anxietatea existenţială o altă
caracteristică fundamentală a fiinţei umane. Fie că ne place sau nu, suntem liberi, deşi noi căutăm să
evităm reflectarea acestei libertăţi. Conştienţa că trebuie să alegem chiar atunci când rezultatul este
nesigur conduce la anxietate. Această anxietate este accentuată atunci când reflectăm asupra realităţii de
fiinţe muritoare. Fiind obligaţi să ne confruntăm cu perspectiva inevitabilă a propriului deces, putem să
încărcăm prezentul cu semnificaţie, pentru că devenim conştienţi că nu avem la dispoziţie o veşnicie a ne
realiza propriile proiecte.
Viziunea existenţialistă este în acest caz atee, deşi există şi un curent existenţialist creştin care
modifică filosofia din acest punct de vedere. Sarcina noastră este să ne luăm viaţa în propriile mâini, s-o
recreăm şi să-i conferim sens, semnificaţie şi scop. Ca fiinţe umane suntem unici, în sensul că luptăm să
ne modelăm ţelurile şi valorile, conferind semnificaţie vieţii. Tot ceea ce poate conferi semnificaţie
existenţei noastre este dezvoltat prin libertate şi angajamentul de a face alegeri în condiţii de incertitudine
pentru a îndepărta această nesiguranţă.
Terapia existenţială pune accent pe relaţia interpersonală terapeutică. Ea presupune că creşterea,
dezvoltarea consiliatului provine din această confruntare autentică, nu tehnicile sau procedurile pe care le
utilizează terapeutul fac procesul terapeutic eficient, ci mai degrabă calitatea relaţiei terapeut-pacient şi
valoarea personală, existenţială şi moral-spirituală a terapeutului. Deoarece această orientare este
preocupată în mod fundamental cu aspecte ce ţin de scopurile terapiei, condiţiile fundamentale ale fiinţei
umane şi implicaţiile terapiei asupra vieţii cotidiene, practicienii nu sunt legaţi de anumite tehnici, deşi
pot să aplice unele proceduri conform orientării sau inspirate din alte orientări, intervenţiile lor sunt
ghidate în special de un cadru filosofic în legătură cu ceea ce înseamnă fiinţa umană.220
4. Terapia centrată pe persoană sau rogeriană
Carl Rogers (1902-1987) este figura centrală şi purtătorul de cuvânt al psihologiei umaniste. Şi-a
călăuzit viaţa care reflectă ideile pe care le-a dezvoltat timp de o jumătate de secol. A avut o capacitate
extraordinară de a-şi pune întrebări creative cu o profundă deschidere faţă de schimbare şi un curaj de a
fora teritorii necunoscute, atât ca persoană, cât şi ca profesionist. În scrierile sale timpurii, Rogers îşi
aminteşte atmosfera din familia sa ca fiind caracterizată prin relaţii apropiate şi calde, dar care erau
însoţite de standarde religioase stricte. Jocul şi veselia erau descurajat, iar virtuţile eticii protestante erau
la mare căutare.221
Copilăria sa a fost marcată de singurătate, principala sa preocupare fiind legată de evoluţia
şcolară, academică şi mai puţin de relaţiile sociale. Pe parcursul pregătirii academice interesele sale s-au
schimbat de la agricultură la istorie, apoi către religie şi în ultimă instanţă către psihologie şi psihoterapie.
În 1964 s-a alăturat echipei de la Western Behavioral Science Institute din Lajolla, California, unde a
activat în cadrul unui grup ce dorea să-şi îmbunătăţească aptitudinile în relaţiile interpersonale. În 1968,
el şi colegii săi a înfiinţat centrul de studii asupra persoanei din Lajolla.
Într-un interviu, Rogers a fost întrebat ce ar dori să ştie părinţii săi despre contribuţia sa, dacă ar
putea să comunice cu ei. El a replicat că nu-şi poate imagina că ar putea să susţină o conversaţie pe
subiecte semnificative cu propria sa mamă, deoarece este sigur că l-ar judeca aspru şi negativ. Interesant
este că tema fundamentală a teorie sale este nevoia de ascultare nonjudicativă şi acceptare, dacă dorim ca
pacienţii să se schimbe.222
Rogers a câştigat recunoaşterea întregii lumi ca fiind originatorul şi cel care a dezvoltat mişcarea
umanistă în psihoterapie, făcând cercetări de pionerat şi influenţând toate domeniile cere sunt în relaţie cu
psihologia.223 Pe parcursul ultimilor 15 ani ai vieţii, s-a devotat abordării psihoterapiei centrată pe
persoană, aplicând această teorie în perfecţionarea şi instruirea oamenilor politici şi a grupurilor aflate în
conflict.224
302
 Poate cea mai mare pasiune a sa a fost direcţionată către reducerea tensiunilor interrasiale şi
efortul de a realiza o lume a păcii pentru care a fost nominalizat pentru premiul Nobel cu puţin înainte de
moartea sa. În 1987, suferind o fractură de col femural în cădere accidentală, a supravieţuit cu succes
intervenţiei chirurgicale, dar în noaptea următoare inima i-a cedat şi a murit câteva zile mai târziu.
În reflecţiile sale, Rogers spunea despre viaţa sa de la 85 ani, că este mult mai bună decât ar fi
putut visa sau aştepta vreodată şi adăuga: „Nu ştiu exact când voi muri dar ştiu că trăiesc pe deplin
împlinit şi că viaţa este atât de frumoasă şi entuziasmantă la 85 de ani.”
Într-o evaluare a impactului rogerian, Cain (1987) scria că terapeutul, autorul şi persoana,
reprezentau acelaşi om. Rogers şi-a trăit viaţa în concordanţă cu propria teorie şi a avut de a face cu o
diversitate de oameni în situaţii deosebit de diverse. Credinţa în oameni i-a afectat profund dezvoltarea
teoriilor sale şi modul în care relaţiona cu semenii. Rogers ştia cine este, se simţea confortabil cu propriile
sale convingeri şi era lipsit de pretenţii. Potrivit lui Cain, el a întrupat caracteristicile unei persoane pe
deplin funcţionale, nu se temea să ia o atitudine hotărâtă şi să provoace starea de fapt pe care nu o
considera niciodată în mod rigid de la sine înţeles de-a lungul întregii sale cariere profesionale.
Tema comună a lui Rogers este sensul fundamental al încrederii în capacitatea pacientului de a se
îndrepta într-o manieră constructivă, dacă condiţiile potrivite sunt asigurate pentru a realiza creşterea,
maturizarea şi dezvoltarea sa.225 Experienţa sa personală şi profesională l-au convins că oricine este
capabil să-şi găsească nucleul individual, să-şi câştige valoarea de sine şi o atitudine eminamente pozitivă
faţă de el însuşi. Ceea ce trebuie să facă terapeutul este să experimenteze şi să comunice autenticitate,
grijă, înţelegere nonjudicativă şi schimbări semnificative vor apărea în pacient.226
Rogers are puţină simpatie faţă de abordările bazate pe presupunerea că individul nu este capabil
şi nu trebuie să-i acordăm încredere, ci are nevoie de orientare, direcţie, motivare, instruire, pedepsire,
răsplată şi control şi că numai îndrumat de alţi profesionişti, experţi, poate să realizeze schimbarea dorită.
Rogers consideră că trei atribute ale terapeutului pot să creeze un climat care să promoveze creşterea şi
dezvoltarea pacientului. Acestea sunt:227
1. Congruenţa sau autenticitatea, capacitatea de a fi în mod real acum şi aici;
2. O perspectivă şi atitudine pozitivă şi necondiţională, ceea ce înseamnă acceptare, susţinere şi
suport, grijă;
3. O înţelegere bazată pe o empatie autentică realizată cu acurateţe, capacitatea de a prinde în
profunzime cadrul subiectiv al pacientului.
Potrivit lui Rogers, aceste aptitudini sunt comunicate de terapeut într-o manieră care invită la
apropiere, care face să cadă defensele, dar pe măsură ce pacientul se deschide faţă de terapeut, realizează
acelaşi lucru şi faţă de sine însuşi şi-şi înţelege şi lumea mai bine. Astfel obiectivele procesului terapeutic
sunt acelea de a elibera pacientul şi a-i crea acele condiţii şi atmosferă care îl capacitează să se angajeze
în explorarea de sine deplină şi semnificativă. Când oamenii sunt liberi sunt capabili să-şi găsească
propria direcţie şi anume pe cea mai convenabilă.228
Maslow continuă cercetările lui Rogers şi caută să găsească adevărata actualizare de sine a
persoanei.229 Este cunoscută celebra sa piramidă a trebuinţelor fundamentale. 230 Maslow se pronunţă
asupra psihopatologiei mediei şi afirmă că aşa-numiţii oameni normali nu-şi depăşesc niciodată
capacitatea de devenire şi că, de fapt, oamenii diferă de normalitate, atât în ceea ce sunt, cât şi în gradul în
. El critică abordarea tipic patologică şi nevrotică a psihanalizei, care-i consideră pe oameni bolnavi şi
crede că preocuparea pentru boală conduce la o psihopatologie a bolii oamenilor bolnavi. Potrivit lui
Maslow, acordăm prea mare atenţie agresivităţii, nevrozelor, imaturităţilor, orientăm terapia într-o direcţie
greşită şi acordăm prea puţină atenţie dragostei, creativităţii, bucuriei şi experienţelor de vârf.
Acest punct de vedere pozitiv asupra fiinţei umane a avut implicaţii semnificative asupra
psihoterapiei, datorită convingerii în capacitatea omului de a se îndrepta de la o tulburare de adaptare şi
echilibru, către sănătate psihică.231 Principala responsabilitate a rogersienilor este asupra clientului şi nu
asupra terapeutului. Această orientare este nondirectivă şi consideră dăunătoare orice abordări autoritare.
Tot ce trebuie să urmărească terapeutul sunt resursele acestuia, modalităţile în care el funcţionează bine ca
303
persoană, ce soluţii şi direcţii îi sunt proprii, cum face faţă obstacolelor şi problemelor, atât din lumea
lăuntrică, cât şi din afară şi ce blocaje îl împiedică să se dezvolte.232
Dincolo de a ajuta pacienţii doar să se adapteze unor norme şi doar să rezolve nişte probleme,
terapeuţii umanişti sunt orientaţi către ţelul de a-şi provoca pacienţii în a face schimbări care-i conduc să
trăiască în mod deplin şi autentic, împreună cu realizarea că acest tip de existenţă le solicită un continuu
efort şi frământare. Oamenii nu ajung niciodată la o stare finală sau o statică de auto realizare, ci trebuie
continuu să se implice în procesul devenirii şi realizări de sine.233
A. Concepţia filosofică fundamentală. Concepţia asupra oamenilor este pozitivă. Oamenii au
înclinaţii, tendinţa de a deveni pe deplin funcţionali, în contextul relaţiei terapeutice clientul
experimentează simţăminte care în trecut erau negate conştiinţei. Clientul îşi actualizează potenţialul şi se
îndreaptă către o conştienţă mai lucidă, spontaneitate, încredere în sine şi directivitate lăuntrică.
B. Concepte cheie. Clientul are potenţialul de a deveni conştient de problemele sale şi mijloacele
de a le rezolva. Este plasată încrederea în capacitatea clientului de autodirecţionare. Sănătatea mentală
reprezintă congruenţa dintre eul ideal şi eul real. Tulburările de adaptare sunt rezultatul discrepanţei dintre
ceea ce doreşte cineva să fie şi ceea ce este. Concentrarea asupra momentului prezent şi asupra
experimentării şi exprimării simţămintelor.
C. Obiectivele terapeutice. Să furnizeze un climat securizant care să-i stimuleze pe clienţi pentru
autoexplorare, astfel încât să-şi recunoască blocajele în dezvoltare şi să poată experimenta aspecte ale
eului care înainte erau negate sau distorsionate. Să-i capaciteze să se îndrepte către deschidere, mai multă
încredere în sine, bunăvoinţa de a se integra în proces şi creşterea spontaneităţii şi vitalităţii.
Rogers scria în 1961 că cei care doresc să devină profesionişti ai psihoterapiei trebuie să se
întrebe:234
Cum aş putea să-mi descopăr eul real?
Cum aş putea să devin ceea ce doresc în mod profund şi cu ardoare ?
Cum aş putea ca, dincolo de propriile faţade şi măşti, să devin eu însumi ?
Pacienţii trebuie aduşi în situaţia de recunoaşte că s-au pierdut de contactul cu ei înşişi şi prin
utilizarea acestor măşti şi faţade într-un climat de siguranţă, în timpul sesiunii terapeutice trebuie să
realizeze că sunt şi alte posibilităţi. Când faţadele s-au dovedit inutile, măştile au căzut în timpul
procesului terapeutic. Ce persoană găsim în spatele acestora? Rogers arată că oamenii care devin din ce în
ce mai conştienţi de sine, realizează că au :
1. O deschidere către experienţă
2. O încredere în ei înşişi
3. O sursă interioară de evaluare
4. Bunăvoinţa de creşte continuu
Încurajarea acestor caracteristici reprezintă obiectivul fundamental al terapiei centrată pe
persoană.
D. Relaţia terapeutică. Relaţia are importanţă primordială. Calităţile terapeutului, inclusiv
autenticitatea, căldura, empatia autentică, respectul şi permisivitatea, ca şi comunicarea acestor atitudini
clientului sunt subliniate. Ei utilizează această relaţie realistă şi autentică pentru a ajuta transferul şi să
înveţe în vederea celorlalte relaţii din viaţă.
Potrivit lui Rogers (1986) există 6 condiţii necesare şi suficiente pentru ca să apară schimbarea în
personalitate:235
1. Cele două persoane se află în contact psihologic
2. Prima, pe care o vom numi client experimentează incongruenţa
3. Cea de-a doua persoană, pe care o vom numi terapeut, este congruent şi integrat în relaţie
4. Experienţa terapeutului este aceea de receptare pozitivă, necondiţională, de grijă reală şi
acceptare
5. Terapeutul experimentează o înţelegere empatică a cadrului interior de referinţă şi îi comunică
această experienţă clientului
304
 6. Comunicarea către client a înţelegeri empatice a terapeutului este în mod pozitiv necondiţională
şi realizată într-un grad minim necesar.
Calităţile terapeutului sunt o parte centrală în relaţia terapeutică şi ele constau în:236
1. Congruenţă şi autenticitate
2. Acceptare şi atitudine necondiţional pozitivă faţă de client şi o înţelegere empatică realizată cu
deosebită acurateţe.
E. Tehnici terapeutice. Această abordare foloseşte puţine tehnici dar insistă pe atitudinea
terapeutului. Tehnicile fundamentale includ ascultarea activă şi auzirea, reflectarea simţămintelor,
clarificarea şi a fi aici, acum cu clientul. Acest model nu include teste de diagnostic, interpretări sau
determinarea istoriei individuale şi chestionarea sau dobândirea unor informaţii.
F. Aplicaţii şi abordări. Are o largă aplicabilitate în consilierea personală şi de grup. Este
potrivită în special în fazele iniţiale ale intervenţiilor în criză. Principiile sale pot fi aplicate în terapia
maritală şi familială, în programele comunitare, în administraţie şi management, în antrenarea şi
optimizarea relaţiilor interumane. Este o abordare utilă pentru învăţământ, relaţii părinte-copil, şi lucrul
cu grupuri compuse, având baze diferite cultural.
G. Contribuţii. Contribuţia unică a acesteia constă în faptul că clientul trebuie să-şi asume o parte
activă în terapie şi responsabilitatea pentru direcţionarea acesteia. Această abordare a fost subiectul unor
teste empirice şi ca rezultat, atât teoria cât şi metodele sale au fost modificate. Este un sistem deschis.
Oameni fără pregătire sofisticată pot beneficia de această abordare terapeutică atât în viaţa personală cât
şi profesională. Conceptele fundamentale sunt clare şi uşor de înţeles şi aplicat. Constituie un fundament
pentru edificarea relaţiilor de încredere, aplicabile tuturor terapiilor.
H. Limite. Posibil periculoasă pentru că terapeutul rămâne pasiv şi inactiv, îşi limitează
răspunsurile la reflexie. Mulţi clienţi simt nevoia nu de mai multă directivitate, de mai multă structură şi
tehnici mai precise şi directive. Clienţii în criză au nevoie de măsuri directive aplicate la consilierea
personală. Unele grupuri culturale se aşteaptă mai mult din partea activităţii terapeutice. Teoria trebuie să
fie reevaluată în lumina cunoştinţelor curente, dacă se doreşte evitarea rigidităţii.237
1. Terapia centrată pe persoană este prea simplă
2. Nu are suficiente tehnici de asistare şi reflectare
3. Abordarea este ineficientă şi conduce la o rătăcire nedirecţionată a clientului. În loc să
sublinieze trăsăturile terapeutului ca persoană, ar fi mai bine să se concentreze asupra unei diversităţi de
tehnici care pot fi aplicate în rezolvarea problemelor specifice ale fiecărui pacient
4. Ar trebui pus mai mult accent pe pregătirea sistematică a abilităţilor şi priceperi terapeutice şi
mai puţin asupra atitudini acestuia
5. Nu este un adevăr universal că indivizii au un potenţial lăuntric înnăscut către creştere şi
realizare de sine
6. Nu toţi pacienţii au capacitatea de a se încrede în propriile direcţii lăuntrice şi nu îşi găsesc
propriile lor răspunsuri
7. Terapeuţii nu ar trebui să renunţe la rolul lor directiv în procesul terapeutic.
Rezumat. Terapia centrată pe persoană este bazată pe filosofia asupra naturii fiinţei umane, care
postulează că există un efort înnăscut către realizare se sine. Mai mult, viziunea lui Rogers asupra naturii
umane este fenomenologică. Aceasta înseamnă că ne structurăm pe noi înşine cu percepţia noastră asupra
realităţii, suntem motivaţi să ne autoactualizăm în realitatea pe care o percepem.
Teoria lui Rogers rezidă în presupunerea că clienţii pot înţelege factorii din viaţa lor care îi
determină să fie nefericiţi. De asemenea, ei au capacitatea de auto direcţionare şi de schimbare personală
constructivă.
Schimbarea va apărea, dacă terapeutul congruent este capabil să stabilească cu clientul său o
relaţie caracterizată prin autenticitate, acceptare şi înţelegere empatică cu acurateţe. Consilierea şi
procesul terapeutic este bazat pe o relaţie de tip eu-tu, persoană către persoană în care siguranţa şi

305
acceptarea determină pe client să abandoneze defensele sale rigide şi să accepte şi să integreze aspectele
pe care anterior le negase sau erau distorsionate.
Abordarea centrată pe persoană subliniază acest tip de relaţie personală dintre terapeut şi client,
considerând că atitudinile terapeutului sunt mult mai importante decât cunoştinţele acestuia, teoria sau
tehnicile pe care le aplică. Clienţii sunt încurajaţi să utilizeze această relaţie şi să se înscrie în procesul de
creştere şi maturizare până când ating nivelul funcţional, când sunt satisfăcuţi de propria devenire.
Această abordare plasează responsabilitatea primordială a direcţiei terapiei asupra clientului.
Acesta este confruntat cu ocazia de a decide pentru el însuşi şi de a-şi utiliza propriile aptitudini,
capacităţi şi forţă personală.
Obiectivele generale ale terapiei sunt acelea de a deveni mai deschis experienţei, a realiza
încrederea în sine, dezvoltarea unei surse interioare de evaluare şi capacitatea de continuă creştere şi
maturizare care să fie acceptată ca un ţel propriu.
Obiectivele specifice nu sunt impuse clientului, ci mai degrabă ei aleg propriile valori şi scopuri.
Aplicaţiile curente ale teoriei subliniază o participare mai activă din partea terapeutului ca facilitator decât
ca unul care direcţionează în mod autoritar şi rigid. Terapeuţii trebuie să fie implicaţi pe deplin ca
persoane în această relaţie. Deşi ideile rogersiene au fost extrem de prolifice şi au fecundat relaţia
terapeut-client, totuşi sunt puţini terapeuţi care se consideră rogersiani sută la sută.238
Aceasta derivă şi din faptul că Rogers s-a ridicat împotriva unor standarde, certificate şi instituţii
psihoterapeutice, el a dorit mai mult şi pledat faţă de loialitatea faţă de o metodă, şcoală de gândire sau o
tehnică care să nu devină îngustă şi să devină dogmatică. Deseori le spunea studenţilor „Există o şcoală
terapeutică mai bună decât toate: şcoala terapeutică şi orientarea pe care o dezvoltaţi pentru voi înşivă,
bazându-vă pe o examinare critică continuă a efectelor şi modul în eţi, existaţi, în mod autentic în relaţia
terapeutică.”
Teoriile rogersiene asupra terapiei şi personalităţii au avut un efect euristic imens, deşi rămân
multiple aspecte controversate, dar opera sa a provocat practicienii şi teoreticienii să-şi reexamineze
propriile convingeri şi stiluri terapeutice. Gerald Corey consideră că atitudinea terapeutică este într-adevăr
esenţială pentru succesul terapeutic, dar nu este suficientă pentru a produce schimbare; pentru acesta,
terapeutul trebuie să aibă capacităţi şi aptitudini de intervenţii terapeutică. Cu toate acestea, Corey
recunoaşte că chiar dacă utilizarea potrivită a unor tehnici şi proceduri sunt importante, există o tendinţă
comună de a pune prea mare accent pe abilităţile procedurale şi tehnice în terapie cu neglijarea dezvoltării
caracteristicilor şi aptitudinilor personale ale terapeutului.239 În această privinţă contribuţia rogersiană este
salutară.
5. Gestaltterapia
Frederick Perls (1893-1970) a fost principalul originator şi cel care a dezvoltat terapia gestaltistă.
Născut la Berlin într-o familie de evrei aparţinând clasei de mijloc, afirmă despre sine că a fost o sursă de
nenumărate necazuri pentru proprii părinţi, deşi nu a putut să termine clasa a şaptea şi a fost exmatriculat
de două ori din şcoală, datorită tulburărilor şi răzvrătirii faţă de autoritate, a reuşit până la urmă să-şi
completeze studiile şi a primit licenţa în psihiatrie.
În 1916 s-a înrolat ca medic militar în primul război mondial, după ce a lucrat cu Kurt Golstein la
Institutul Golstein pentru soldaţii cu răni cerebrale din Frankfurt. În activitatea profesională a ajuns la
înţelegerea că fiinţa umană trebuie văzută ca un întreg şi nu ca o sumă de părţi care funcţionează relativ
separat.
Mai târziu s-a mutat la Viena şi a început să se pregătească în psihanaliză. Perls a fost analizat de
Vilhem Reich, un psihanalist care a pus bazele metodei de autoînţelegere şi schimbare a personalităţii
lucrând asupra organismului ca atare. De asemenea, a fost supervizat de alte câteva figuri emblematice în
mişcarea psihanalitică, inclusiv Karen Horney.
Ulterior Perls s-a îndepărtat de tradiţia psihanalitică şi a imigrat în US în 1946. S-a stabilit la New
York unde a înfinţat Institutul de Gestalttherapie în 1952. Apoi s-a stabilit la Big Sur în California şi a
organizat numeroase workshop-uri şi seminarii la Inst. Esalen, dobândind reputaţia de inovator în
306
psihoterapie.240 A avut un mare impact asupra oamenilor, atât în scrierile sale în domeniul profesional, de
specialitate, cât mai ales prin contactele sale personale în cadrul acestor workshop-uri.241
Perls era de o vitalitate extraordinară, având unele trăsături ciudate şi care induceau perplexitate.
În acelaşi timp, oamenii se simţeau atraşi de el, însa avea o atitudine dur-confruntaţională şi considera că
terapeutul Perls îşi împlineşte propriile nevoi prin teatralism şi exaltare de sine. A fost considerat ca fiind
deosebit de perspicace, strălucitor, provocativ, manipulator, ostil, solicitant şi inspiraţional. Din nefericire,
unii oameni care au frecventat workshop-urile sale, au devenit doar nişte discipoli ai acestui guru şi apoi
s-au grăbit să răspândească evanghelia gestaltterapiei.242
Însuşi Perls a menţionat în unele din lucrările sale, preocuparea faţă de acei care şi-au însuşit în
mod mecanic terapia gestaltistă şi promovează în mod cabotin direcţiile sale terapeutice, el însuşi
dezolidarându-se şi neavând nimic de a face cu acest cult al personalităţii sale.243
Gestalt Terapia dezvoltată de Fritz Perls şi soţia sa Laura, încă din 1940, este o abordare
existenţial-fenomenologică, bazată pe premisa că oamenii trebuie să-şi găsească propriul mod de a fi în
viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă vor să atingă maturitatea. Fundamental, obiectivul
iniţial pentru orice pacient este să câştige conştienţa a ceea ce este, a ceea ce experimentează şi face în
prezent, acum şi aici.
Pacienţii trebuie să înveţe că sunt responsabili pentru ceea ce gândesc, simt şi fac. Abordarea
fenomenologică se concentrează asupra percepţiei clientului asupra realităţii. Abordarea este existenţială
pentru că este bazată pe aici şi acum şi subliniază că fiecare persoană este responsabilă pentru propriul
destin.
Fiind în momentul prezent, implicat în tranziţia dintre trecut şi viitor, pacientul este solicitat să
experimenteze în mod direct preocupările sale, să le aducă în prezent şi să lucreze asupra acestora. Ocazia
de a experimenta acum şi aici este menită să crească conştienţa de sine a pacientului despre ceea ce fac şi
cum realizează aceasta. Conştienţa implică insight-ul, acceptare de sine, cunoaşterea mediului,
responsabilitatea pentru alegeri şi capacitatea de a intra în relaţie cu ceilalţi.244
Wilhem Reich a influenţat terapia gestaltistă concentrându-se asupra experimentării de către
pacient a propriului corp, astfel încât să fie capabil să lucreze asupra respiraţiei, nivelului de energie şi
blocajelor din anumite zone ale corpului. 245 Ţelul terapiei din perspectiva gestaltistă nu este acela al
analizei, ci al integrării diferitelor dimensiuni aflate în conflict în interiorul persoanei.
Acest proces de reînstăpânire a părţilor de către persoana însăşi, este procesul unificării parcurs de
către client pas cu pas până devine suficient de puternic să participe la propria sa dezvoltare şi maturizare.
Devenind conştient, este capabil să facă alegeri în cunoştinţă de cauză şi să trăiască o existenţă
semnificativă. O presupunere fundamentală a gestalt terapiei este că persoana poate să facă faţă în mod
personal propriilor probleme de viaţă, în special dacă devine deplin conştient de ceea ce se întâmplă în
interiorul şi în jurul său.
Această conştientizare, vigilizare a pacientului este unul din obiectivele terapeutice. Datorită
tulburărilor de dezvoltare, oamenii găsesc modalităţi diferite de a evita dificultăţile şi ajung în impas cu
propria dezvoltare personală. Ceea ce le oferă terapia, este o intervenţie necesară şi provocarea care ajută
să se îndrepte către integrare într-un mod autentic în propria lor existenţă.246
Teoria gestaltistă a schimbării afirmă că noi facem tentativa de a fi ceea ce nu suntem, dar cu atât
mai mult rămânem aceeaşi.247 Potrivit teoriei lui Beysser, numită şi teoria paradoxală a schimbării, ne
schimbăm atunci când devenim conştienţi de ceea ce suntem, în opoziţie cu încercarea de a deveni ceea
ce nu suntem. Ceea ce e important pentru pacienţi este să fie pe deplin implicaţi în poziţia lor curentă,
actuală, mai degrabă decât să se lupte să devină ceea ce ar trebui să fie. Abordarea gestaltistă consideră
absolut inutilă luminarea greşelilor trecute şi în legătură cu ceea ce viaţa ar fi putut şi ar fi trebuit să facă
pentru a fi diferită, angajându-ne în presupuneri nesfârşite şi proiecte de viitor niciodată finalizate. Pe
măsură ce pacienţii îşi direcţionează forţele şi energiile către ceea ce ar fi putut fi sau deveni puterea
pentru prezent din inimă.248

307
 Un alt concept al gestaltterapiei este cel al unfinished bussiness, al relaţiilor nefinalizate, al
simţămintelor neexprimate, cum ar fi resentimente, ură, anxietate, vinovăţie, abandonare. Chiar dacă
aceste simţăminte rămân neexprimate, ele sunt asociate cu amintiri distincte şi fantezii care parazitează
viaţa prezentă şi interferă cu relaţiile eficiente, atât cu noi înşine, cât şi cu semenii. Ele conduc de obicei
la comportament compulsiv, la fatigabilitate şi defense, funcţionează ca nişte blocaje ale psihismului şi
sunt generatoare de simptome psihosomatice.249
Perls considera că resentimentele sunt cele mai frecvente şi mai dăunătoare unfinished bussiness.
Persoanele grevate de resentimente nu sunt capabile să se implice în relaţii autentice cu ceilalţi până când
nu-şi exprimă aceste resentimente pe care le poartă cu ei. Se simt inadecvaţi şi, pentru a câştiga o imagine
se sine pozitivă şi adecvare, joacă tot felul de jocuri psihologice, în speranţa că vor câştiga o imagine de
sine acceptabilă.
Impasul este situaţia în care persoanele cred că sunt incapabile să se susţină prin ele însele şi caută
suport extern. O metodă frecventă de a face faţă acestor situaţii constă în manipularea altora, dar suportul
din partea altora nu este o sursă autentică de susţinere şi întreţinere a eului şi devine un surogat al
autosuportului. În momentul în confruntaţi cu o dificultate aceştia încep să manevreze mediul în care se
găsesc, jucând rolul de neputinţă, de neajutorare, prostie, nebunie şi aşa mai departe. Sarcina terapeutului
este să ajute la depăşirea impasului, aratând calea prin care dezvoltarea este posibilă: să facă faţă
propriilor frustrări, să accepte schimbarea şi ceea ce sunt cu adevărat decât să fie diferiţi.250
Gestalt Terapia este bazată pe conceptul că persoanele trebuie să lupte pentru actualizare şi
creştere şi că, dacă îşi acceptă toate aspectele care le aparţin fără să-şi judece aceste dimensiuni, pot
începe să gândească, simtă şi să acţioneze în mod diferit. În 1970, Perls asemăna personalitatea adultă ca
foile de ceapă care trebuie date la o parte pentru a dezvălui această maturizare şi fiecare din aceste foi
reprezintă nivele de nevroză. Aceste tulburări supraimpuse, ale dezvoltării sunt:251
1. Prefăcătoria naivă; 2. Fobia; 3. Impasul; 4. Implozia; 5. Explozia.
1. Primul nivel cu care ne confruntăm constă în reacţionarea faţă de ceilalţi într-un mod stereotip
şi inautentic. Acesta este nivelul la care jucăm tot felul de jocuri psihologice şi ne pierdem în astfel de
roluri inautentice, ca şi cum noi am fi persoana care nu suntem. Încercăm să trăim în fantazia pe care alţii
ne-au creat-o. Odată ce devenim conştienţi de această duplicitate a jocului psihologic, devenim oneşti şi
experimentăm neplăcere şi durere.
2. Următorul nivel cu care noi ne confruntăm este nivelul fobic. La acest nivel încercăm să evităm
durerea emoţională asociată cu constatarea aspectelor noastre reale şi pe care preferăm să le negăm. În
această situaţie, rezistenţele noastre de a ne accepta aşa cum suntem sunt deosebit de active, încercăm
temeri catastrofice atunci când trebuie să recunoaştem cine suntem cu adevărat şi că trebuie să ne
prezentăm aşa cum suntem înaintea altora care, (presupunem noi) cu siguranţă, ne vor respinge.
3. Există nivelul impasului sau punctul în em blocaţi în maturizarea noastră. Acum suntem siguri
că nu vom fi în stare să supravieţuim pentru că ne convingem pe noi înşine că nu avem resursele necesare
să trecem dincolo de acest blocaj fără suportul mediului. În mod tipic acesta este momentul în care
încercăm să manipulăm mediul, să ne suplinească trăirile, punctul de vedere, auzul, gândirea şi decizia, în
locul nostru. În momentul impasului deseori noi avem un simţământ de mortificare şi simţim că suntem
un nimeni. Dacă sperăm să ne simţim din nou viabili, este esenţial să depăşim momentul impasului. Dacă
vrem să ne permitem experienţa deplină a morţii noastre, decât să negăm propria personalitate, încercăm
să ne ascundem, fugim, evităm problema reală.
4. Momentul imploziei. Perls scria că este necesar să trecem prin momentul imploziei, pentru ca
să dobândim eul autentic, personalitatea proprie. Venind în contact cu acest nivel, propria noastră moarte
şi modalităţile inautentice ne expun în propriile defense şi începem să stabilim un contact real cu eul
nostru autentic.
5. Explozia. El afirmă că depăşind şi nivelul imploziei, se creează o stare explozivă. Atunci când
suntem în contact cu nivelul exploziv, abandonăm valorile inautentice şi pretenţiile, dezvăluim în noi
înşine o cantitate de forţă şi energie care era reţinută pentru efortul de a pretinde că suntem ceea ce nu
308
suntem cu adevărat. Pentru a deveni vii şi autentici este necesar să realizăm această explozie, care poate fi
o explozie în domeniul durerii şi-a bucuriei.
În Gestalt terapie este necesar contactul pentru schimbarea şi creşterea care trebuie să apară în noi.
Atunci când intrăm în contact cu mediul, schimbarea este inevitabilă. Contactul este realizat prin vedere,
auzire, miros, gust, atingere şi mişcare. Contactul efectiv înseamnă interacţiune cu natura celorlalţi
oameni, fără să ne pierdem simţământul individualităţii. Condiţiile necesare pentru un contact real şi bun,
sunt o conştienţă clară şi o forţă completă, abilitatea de a te exprima pe tine însuţi.
Miriam Polster pretinde că contactul este sângele de viaţă al dezvoltării. Ea valorizează imaginaţia
şi creativitatea. Există numai momente din acest tip de contact. Nu putem ajunge la o stare de felul acesta
pe care s-o menţinem în mod static, este un proces pe care trebuie să-l parcurgem tot timpul. Prin urmare,
individul manifestă rezistenţă faţă de contactul autentic. Polster descrie cinci canale majore de rezistenţă
în Gestalt terapie: introrecţia, proiecţia, retroflecţia, deflecţia şi confluenţa. 252
A. Concepţia filosofică fundamentală. Persoana depune eforturi pentru completitudine şi
integrare a gândirii, simţămintelor şi comportamentului. Concepţia este antideterministică în care
persoana este văzută ca având capacitatea să recunoască cum influenţele timpurii sunt în relaţie cu
dificultăţile prezente. Creşterea implică deplasarea de la suportul mediului către autosuport.
B. Concepte cheie. Se pune accent asupra a ceea ce şi cum este experimentat aici şi acum pentru a
ajuta clientul să-şi accepte polarităţile. Conceptele cheia includ responsabilitatea personală, unfinished
business, afacerile neterminate, evitare, experimentare şi conştienţa prezentului. Terapia gestaltistă este o
terapie experenţială care pune accent asupra simţămintelor şi a influenţei relaţiilor nefinalizate asupra
dezvoltării personalităţii.
C. Obiectivele terapeutice. Să asiste clientul în câştigarea conştienţei şi experienţei de moment
cu moment. Să-l provoace să accepte responsabilitatea pentru suportul interior ca opus dependenţei faţă
de suportul exterior.
Obiectivele terapeutice ale gestaltismului sunt atingerea conştienţei şi împreună cu aceasta o mai
mare putere de alegere şi responsabilitate. Conştienţa înseamnă să cunoşti mediul, să te cunoşti pe tine
însuţi, să te accepţi, să fii capabil să intri în contact autentic cu tot ce te înconjoară. Printr-o implicare
creativă în procesul Gestalt, Zincher aşteaptă ca pacienţii săi să:253
1. progreseze către o conştienţă de sine crescândă
2. să-şi asume în mod treptat stăpânirea asupra propriilor experienţe şi să nu mai facă pe alţii
responsabili pentru ceea ce gândesc, simt şi fac
3. să-şi dezvolte abilitatea de a dobândi valori care le permite să-şi satisfacă propriile trebuinţe,
fără să violeze drepturile celorlalţi
4. să devină din ce în ce mai conştienţi de tot ce le oferă simţurile, organele senzoriale
5. să înveţe să-şi asigure responsabilitatea pentru ceea ce fac, inclusiv să accepte consecinţele
propriilor acţiuni
6. să se îndepărteze de atitudinea prin care solicită suport din afară şi să-şi crească propriul suport
şi trăinicie lăuntrică
7. să fie capabili să ceară şi să dobândească ajutor din partea altora, dar să şi ofere celorlalţi.
În spiritul acestei atitudini şi viziuni umaniste, Perls afirma (1969) că cei mai mulţi dintre noi
utilizăm doar o fracţiune din propriul potenţial. Vieţile noastre sunt modelate şi stereotipe; noi jucăm
aceleaşi roluri iarăşi şi iarăşi şi găsim doar câteva modalităţi de a ne reinventa propria existenţă şi de a ne
utiliza pe deplin posibilităţile momentului de faţă. Perls pretindea că dacă am găsi şi am realiza cum să nu
ne mai blocăm măsura deplină a potenţialului nostru, am putea să învăţăm multe feluri de a ne îmbogăţi
viaţa. Acest potenţial este bazat pe atitudinea de a trăi fiecare moment în mod deplin şi proaspăt. Un
obiectiv major al terapiei este să-l ajuţi pe client să-şi găsească conştienţa şi să trăiască o viaţă deplină.254
Un important rol al terapeutului în gestalt terapie este acela de a da atenţie limbajului corporal al
clientului. Aceste aspecte nonverbale furnizează o bogăţie de informaţii, deoarece ele trădează adesea

309
simţămintele de care clientul nu este conştient. Perls scria (1979) că postura, gesturile, vocea, ezitările şi
alte gesturi sau atitudini, ne spun adevărata istorie a pacientului.
El avertizează că comunicarea verbală este de obicei o minciună şi că, dacă terapeutul este orientat
după conţinutul acesteia, pierde esenţa a ceea ce reprezintă persoana. Comunicarea reală este dincolo de
cuvinte. Astfel terapeutul trebuie să fie deosebit de vigilent, să sesizeze scăpările clientului incongruenţele
între verbalizări şi ceea ce clientul face prin atitudinea sa corporală. După primul moment, clienţii
demonstrează absenţa contactului lor deplin şi actualizarea centrată pe prezent.
Astfel, terapeutul poate să direcţioneze clientul să vorbească şi în felul acesta el va adopta anumite
gesturi. Va pune întrebări directe care ajută pe pacient să devină conştient de atitudinile şi gesturile, de
mesajele sale. Ce spun ochii tăi? Dacă mâinile tale ar putea să vorbească, ce ar zice ele? Dacă ar exista o
conversaţie între mâna ta dreaptă şi cea stângă ce şi-ar spune?
Verbal, clienţii pot să exprime mânie şi în acelaşi timp să zâmbească. Pot să spună că trăiesc o
profundă durere şi în acelaşi timp să râdă. Terapeutul trebuie să devină conştient de modul în care aceştia
îşi folosesc râsul pentru a-şi masca simţămintele de mânie sau durere. Centrându-şi atenţia asupra
limbajului nonverbal, terapeutul gestaltist pune accent asupra relaţiei dintre modelele de limbaj şi
personalitate. Aceasta abordare sugerează că modelele în care clientul vorbeşte sunt, adesea, expresia
propriilor simţăminte, gânduri şi atitudini. Abordarea gestaltistă se focalizează asupra obiceiurilor
dezvăluite de a face conversaţie şi modul prin care clienţilor le poate fi crescută conştienţa de ei înşişi.255
D. Relaţia terapeutică. Terapeutul nu interpretează pentru client, dar îl asistă în dezvoltarea unor
semnificaţii şi să facă propriile interpretări. Se aşteaptă ca clientul să-şi identifice şi să lucreze asupra
relaţiilor neterminate din trecut care interferă cu funcţionarea curentă. Ei realizează aceasta prin
reexperimentarea şi retrăirea situaţiilor traumatice din trecut pe măsură ce ele apar în prezent.
E. Tehnici terapeutice. O sumă variată şi largă de tehnici este desemnată să intensifice
experimentarea şi să integreze simţămintele conflictuale. Tehnicile includ confruntare, dialogul cu cele
două polarităţi, jocul de rol, conştientizarea simţămintelor, atingerea unui impas, apoi rezolvarea şi
reexperimentarea relaţiilor nefinalizate care persistă sub forma resentimentelor şi vinovăţiei. Lucrul
asupra viselor din perspective destaltiste este extrem de util. Diagnosticul formal şi testările nu sunt
neapărat efectuate. Interpretarea este făcută de client în locul terapeutului. Confruntarea este utilizată
frecvent pentru a atrage atenţia asupra discrepanţelor. ”Cum?” şi „Ce?” sunt întrebările permise. În nici
un caz „De ce?”.
F. Aplicaţii şi abordări. Se adresează unei varietăţi largi de probleme şi populaţii sau persoane, în
intervenţii în criză, tratamentul unor boli psihosomatice, terapie maritală şi familială, antrenare conştientă
pentru profesioniştii din sănătate psihică, probleme de comportament ale copiilor, învăţământ, dezvoltare
organizaţională. Este potrivită atât terapiei individuale cât şi de grup. Aceste metode sunt catalizatori
puternici pentru actualizarea şi conştientizarea simţămintelor şi ajutarea clienţilor să intre în contact cu
propriile lor experienţe de acum şi aici, centrate pe prezent.
G. Contribuţii. Principala contribuţie este sublinierea experimentării directe, a trăirii directe şi a
acţiunii aici şi acum mai degrabă sau în detrimentul vorbirii şi ventilării sterile a sentimentelor. Ea
procură o perspectivă asupra creşterii şi optimizării nu doar a tratamentului bolilor. Utilizează
comportamentul clienţilor ca bază pentru a-i face conştienţi de potenţialul lăuntric creativ. Abordarea
viselor în perspectivă gestaltistă este unică şi este un instrument creativ pentru a ajuta clienţii să-şi
descopere conflictele fundamentale. Terapia este văzută ca o confruntare existenţială. Este orientată către
proces şi nu către tehnică. Este recunoscut comportamentul non verbal ca o cheie a înţelegerii persoanei.
H. Limite. Tehnicile sale conduc la expresii emoţionale intense. Dacă aceste simţăminte nu sunt
explorate şi dacă nu este realizată o activitate din perspectivă cognitivă, clienţii sunt lăsaţi într-o stare
nefinalizată şi nu dobândesc simţământul integrării a ceea ce au învăţat. Clienţii care au dificultăţi de
imaginare şi fantazare nu pot profita de tehnicile sale.
Rezumat. Gestalt terapia este o teorie experienţială care pune accent pe conştienţa lui aici şi
acum. Concentrarea majoră este asupra a ceea ce şi cum a comportamentului şi rolului relaţiilor ne
310
finalizate din trecut care blochează funcţionarea eficientă în prezent. Unele din obiectivele cheie ale
acestei abordări sunt: acceptarea responsabilităţii personale, trăirea în momentul actual, imediat şi
exprimarea directă în opoziţie cu verbalizarea abstractă despre experienţe.
Această abordarea ajută clienţii să facă faţă evitării afacerilor nefinalizate şi impasurilor. Un ţel
terapeutic central este să provoace clientul să-şi asume pe deplin atitudinea de selfsuporting, de susţinere
de sine proprie, să găsească în el însuşi resursele pentru a vieţui. Extinderea conştienţei, văzută ca fiind
terapeutică în ea însăşi, este obiectivul central. Fiind conştienţi de ei înşişi, clienţii sunt capabili să-şi
reconcilieze polarităţile, dihotomiile, cu ei înşişi şi astfel să se îndrepte către reintegrarea tuturor
aspectelor personalităţii proprii.256
În această abordare terapeutul îl însoţeşte pe client să experimenteze toate simţămintele pe deplin
şi astfel îl capacitează să facă propriile sale interpretări. Terapeutul evită să facă interpretări în locul
pacientului, în schimb îl focalizează pe client asupra propriului comportament, asupra trăirii în prezent
aici şi acum. Clientul îşi identifică propriile afaceri şi relaţii nefinalizate, lucrează asupra blocajelor care îi
împiedică dezvoltarea şi creşterea. El realizează lucrul acesta în mare măsură prin reexperimentarea
situaţiilor trecute, în prezent. Terapeuţii au multe tehnici la dispoziţie cu două aspecte comune: sunt
desemnate să intensifice experienţa directă şi să integreze sentimentele aflate în conflict.
6. Terapia prin realitate sau Realitytherapy
Wiliam Glasser s-a născut în 1925. A fost educat la Cleveland şi şi-a terminat facultatea de
medicină la Case Western Rezerve University, în 1953. A devenit inginer chimist la 19 ani şi medic la 28,
apoi s-a specializat în psihiatrie în Centrul Administrativ al Veteranilor din Los Angeles-ul de vest. Şi-a
terminat ultimul an la Universitatea California din Los Angeles în 1957. În toată pregătirea sa a devenit
din ce în ce mai conştient că exista o mare diferenţă între ceea ce a fost învăţat să facă după modeleul
freudian şi ceea ce i se părea lui potrivit să realizeze. În 1956 Glasser devine psihiatru consultant la
Ventura School for Girls, California pentru tratamentul tinerilor delicvenţi.
Această experienţă l-a convins pe deplin de inutilitatea conceptelor psihanalitice clasice, ca şi de
tehnicile acesteia şi a început să dezvolte şi să experimenteze o altă abordare terapeutică care, în mare
măsură, era în antiteză cu psihanaliza freudiană. În 1961, Glasser a publicat prima sa lucrare Mental
Health or Mental Illnes?, care pune bazele Reality Therapy-ei.257 În 1965 publică Reality Therapy. Era
capabil, în acest moment, să stabilească principalele sale convingeri fundamentale anume că: suntem pe
deplin responsabili pentru tot ceea ce alegem să facem cu propriile noastre vieţi şi că într-un mediu
terapeutic securizat, care asigură acceptare, căldură fără pedeapsă, suntem capabili să învăţăm să facem
alegerile cele mai eficiente şi să trăim în mod mult mai responsabil propriile noastre vieţi. 258 În anii 60
Glasser a lucrat ca consultant public în educaţie, unde şi-a pus în practică conceptele de bază ale Reality
terapiei.
Această muncă a însemnat începutul eforturilor de a aplica toate ideile sale pline de forţă într-un
sistem, mai degrabă decât cu pacienţii individuali şi aceasta l-a condus să scrie lucrarea sa de căpătâi
„Şcoli fără eşec” (1969). În acest timp şi-a îndreptat interesul profesional către modalităţile prin care
profesorii şi studenţii interacţionează între ei. Cum se învaţă în şcoli şi cum ar putea fi conectate vieţile
celor ce sunt implicaţi în procesul de învăţământ. Cum reuşesc şcolile să-şi asume responsabilitatea
eşecului şi cum ar putea fi schimbate, iar sistemul de învăţământ să devină mult mai viabil şi atractiv.
El a continuat să-şi împrospăteze şi să-şi îmbrace ideile până în 1962 când a publicat The Identity
Society în care încerca să creioneze teoria controlului care explică, nu numai cum funcţionăm ca
indivizi, atât psihologic, cât şi fiziologic dar, de asemenea, cum funcţionăm în grupuri, colectivităţi,
societate.259 Deşi ideile teoriei controlului nu sunt neapărat originale, le-a aplicat la sisteme în teoria
controlului în 1985, în administraţia şcolilor (1990) şi în management (1994). 260 Glasser a înfiinţat
Institutul Pentru Teoria Controlului Reality Therapy şi Reality Management, prin care aceste idei sunt
învăţate, predate în întreaga lume.
El oferă conferinţe şi Workshop-uri în mod frecvent, atât pe plan naţional cât şi internaţional. În
multe privinţe, Reality terapia este o terapie existenţială centrată pe persoană şi care are multe asemănări
311
cu Gestalt terapia. Ca şi aceste trei direcţii Reality terapia este preocupată cu lumea fenomenolgică a
pacientului şi pune mare accent pe modalităţile subiective în care pacientul percepe şi reacţionează faţă de
lumea sa, dintr-o perspectivă sau locus intern de evaluare.
În mod frecvent, Glasser explică conceptul comportamentului total comparând funcţionarea
organismului cu cea a unui automobil care are 4 roţi, 4 componente care influenţează comportamentul
total în viaţă. Aceste componente sunt: ceea ce facem sau comportamentul activ, gândirea sau gândirea
degenerativă, afirmaţiile despre sine, simţămintele: mânia, bucuria, durerea depresia şi anxietatea şi
fiziologia, cea care conduce la dezvoltarea simptomelor psihosomatice.261
În tot ceea ce facem încercăm să ne satisfacem propriile dorinţe fundamentale. În acest context,
comportamentul este util pentru că este desemnat să completeze golurile dintre ceea ce dorim şi ceea ce
percepem că am dobândit. Comportamentele specifice sunt întotdeauna în această discrepanţă.
Caracteristic Reality terapiei este că respinge modelul medical şi pledează pentru o identitate de succes.262
Oamenii care au succes şi se identifică cu acesta, se văd capabili s-ofere şi să primească dragoste,
simt că sunt semnificativi pentru ceilalţi, se simt puternici, posedă un sentiment al propriilor valori, îşi
împlinesc propriile dorinţe într-o manieră care nu fac lucrul acesta pe seama altora. Aceşti oameni de
succes posedă tărie care îi ajută să trăiască şi să-şi creeze o viaţă satisfăcătoare.
Glasser dezvoltă ideea unei adopţii pozitive, ca sursă majoră de tărie psihologică în viaţă.
Modalităţile prin care se dezvoltă această adopţie pozitivă sunt două: meditaţia şi alergarea. De asemenea,
Reality terapia subliniază aspectele ce ţin de responsabilitate în împlinirea propriilor trebuinţe, dobândirea
autonomiei şi respinge ideea transferului ca un concept eronat.263
Reality terapia vede transferul ca pe o modalitate prin care terapeutul încearcă să rămână ascuns
ca persoană.264 Glasser apelează la terapeuţi să fie ei înşişi, să înveţe că joacă rolul tatălui sau al mamei
clientului.
A. Concepţia filosofică fundamentală. Bazată pe presupunerea că oamenii sunt în mod
fundamental autodeterminaţi şi responsabili faţă de viaţa lor, abordarea este în acelaşi timp
antideterministă şi pozitivă. Modelul descrie cum oamenii încearcă să controleze lumea din jurul lor, îi
învaţă modalităţile prin care pot să-şi satisfacă propriile trebuinţe mai eficient.
B. Concepte cheie. Concentrarea fundamentală este asupra a ceea ce clientul face şi cum ajunge
el să evalueze dacă modalităţile prezente îi sunt utile. Oamenii îşi creează simţămintele prin alegerile pe
car le fac şi prin ceea ce realizează. Această abordare respinge multe noţiuni ale terapiilor convenţionale,
cum ar fi: concentrarea asupra trecutului pacientului, simţăminte sau insite, transfer inconştient sau vise.
C. Obiectivele terapeutice. Să ajute oamenii să devină mai eficienţi în satisfacerea propriilor
trebuinţe. Să-i provoace să-şi evalueze ceea ce fac şi cât de potrivit este acest comportament pentru
propriile lor nevoi.
D. Relaţia terapeutică. Terapeutul arată preocuparea pentru client prin procesul implicării pe
parcursul întregii terapii. Ei găsesc, constată ceea ce clientul doreşte, îl întreabă schimbările pe care
doreşte să le facă, îi invită să-şi evalueze comportamentul prezent, îi ajută să facă planuri pentru
schimbare şi îi motivează şi îi ajută să se implice.
Funcţia şi rolul terapeutului în Reality terapie, după Glasser (1986) ar fi:265
1. Să stabilească o structură şi limite pentru sesiunile terapeutice
2. Să stabilească un raport şi relaţie cu pacientul, bazate pe grijă şi respect
3. Să se concentreze asupra potenţialelor şi resurselor, tăriilor individului pe care poate să-l
conducă către succes
4. Să promoveze în mod activ discutarea comportamentului curent al pacientului şi în mod activ să
descurajeze scuzele pentru comportamentele iresponsabile şi ineficiente
5. Să-l introducă şi să-l ghideze, stimuleze în procesul de evaluare a scopului a scopului şi
dorinţelor rezonabile şi tangibile
6. Să înveţe clienţii să-şi formuleze şi să-şi aducă la îndeplinire planurile de schimbare a
comportamentului
312
 7. Să ajute clienţii să-şi găsească modul prin care pot să-şi satisfacă propriile trebuinţe şi să-i
încurajeze să nu renunţe uşor, chiar dacă devin descurajaţi.
E. Tehnici terapeutice. Este o terapie activă, directivă şi didactică. Tehnici variate pot fi utilizate
pentru a ajuta clientul să evalueze ceea ce doresc în prezent să vadă, să identifice şi sunt gata să schimbe.
Dacă decid că comportamentul lor prezent nu este eficient, ei trebuie să pună la punct un plan specific,
asistat de terapeut pentru schimbare şi să facă un angajament că îl vor urma.
F. Aplicaţii şi abordări. Desemnate să înveţe pe oameni să-şi însuşească modalităţi de a-şi
controla viaţa în mod eficient, este aplicată consilierii personale, cu largă diversitate de clienţi, în
consiliere de grup, lucru cu adolescenţi delicvenţi, în terapia maritală şi familială. În unele ocazii este
foarte potrivită pentru terapia de scurtă durată şi intervenţia în criză.
G. Contribuţii. Este alcătuită din concepte clare şi simple uşor de însuşit în multe profesii care
asigură suport şi ajutor. Astfel, poate fi utilizată de profesori, asistente, pastori educatori, asistenţi sociali
şi consilieri. Este o abordare pozitivă, cu orientare către acţiune. Datorită metodelor directe de intervenţie
ea este de folos multor clienţi care adesea manifestă rezistenţă faţă de alte proceduri terapeutice. Este o
abordare pe termen scurt care poate fi aplicată la diferite grupuri populaţionale. S-a dovedit a fi o forţă
semnificativă în provocarea şi modificarea modelului medical al terapiei.
H. Limite. Diminuând şi desconsiderând valoarea terapeutică a explorării trecutului, visurilor şi
inconştientului pacienţilor, a experienţelor din copilăria timpurie şi transferului. Această abordare este
limitată la probleme mai puţin complexe şi grave. Este o terapie de soluţionare a problemelor care are
tendinţa să descurajeze explorarea unor aspecte emoţionale mai puţin profunde. Favorizează
superficialitatea practicienilor care doresc să rezolve problemele clienţilor rapid, dar nu întotdeauna
suficient de eficient.
În rezumat putem spune că în Reality terapie, terapeutul funcţionează ca profesor, model care îşi
confruntă clienţii într-o modalitate care îi ajută să evalueze ceea ce fac, comportamentul lor şi cum poate
acesta să le împlinească pe deplin trebuinţele fundamentale, fără ca să-i rănească pe semeni sau pe ei
înşişi.
Miezul Reality terapiei este acceptarea responsabilităţii personale şi câştigarea unui control
eficient asupra propriei vieţii de către clienţi. 266 Aceştia îşi asumă responsabilitatea şi se aşeză la cârma
propriilor vieţi, în loc să fie victime ale circumstanţelor incontrolabile. Astfel, practicienii Reality terapiei
se concentrează asupra a ceea ce clienţii sunt capabili să facă în prezent pentru a-şi schimba
comportamentul. Practica Reality terapiei însumează 2 componente: mediul de consiliere, plin de căldură,
acceptare şi proceduri specifice care duc la schimbarea comportamentului. Acest comportament
capacitează clienţii să se îndrepte către direcţia pe care o doresc.
7. Behavior Therapy sau comportamentalismul
Arnold Lazarus s-a născut în 1933. A fost educat la Johannesburg (Africa de Sud), fiind cel mai
mic copil dintre 4 fraţi. A avut o copilărie izolată în care erau puţin copii; îşi aminteşte că era singur şi
destul de înspăimântat. El a învăţat să cânte la pian la vârstă fragedă. Îşi aminteşte că la 7 ani a cântat într-
un antract la teatrul din localitate, câştigând un dolar, ceea ce pentru vremea aceea însemna foarte mult,
deoarece intrarea la cinematograf costa 8 cenţi, iar o îngheţată 1 cent. ‚Atunci când aveam 7 ani cântam
ca unul de 12 ani, însă când am ajuns la 14 ani, nu realizasem nici un progres, aşa că am decis să renunţ.
Interesele sale s-au modificat încercând să se îndrepte către body bilding, box, lupte, făcând
culturism şi haltere. Deşi a trăit în Africa de Sud, Lazarus s-a identificat puternic cu SUA. Toţi eroii
copilăriei din filmele pentru copii: Superman, Batman erau atracţia sa. Trăind într-un mediu în care
conflictele rasiale erau frecvente, a considerat încă de timpuriu că rasismul este complet inacceptabil. A
absolvit psihologia şi se îndrepta către o carieră de jurnalism, dar profesorii de engleză erau atât de
plictisitori, încât s-a îndreptat către psihologie şi filosofie, unde a fost atras de 3 sau 4 dintre cei mai
inspiraţi profesori.
A obţinut un master în psihologie experimentală în 1957 şi doctoratul în psihologie clinică în
1960, deschizând un cabinet de practică privată în Johannesburg. În 1963 a fost invitat de Albert Bandura
313
să predea la Stanford University. Astfel încât, cu soţia şi cu cei doi copii, un băieţel şi o fetiţă, s-au mutat
în California. Anul petrecut a fost deosebit de stimulator, dar s-a simţit rău, nu a reuşit să se adapteze la
climatul californian şi s-a întors la Johannesburg în cabinetul său de practică privată.
Trei ani mai târziu, în 1966, constatând că Africa de Sud este inacceptabilă sub aspect politic, s-a
întors în California împreună cu soţia şi copiii săi pentru a conduce Inst. de Terapie Comportamentală. În
1966 a fost numit profesor la Temple Universitary American School din Philadelphia unde a lucrat cu
Joseph Wolpe, care i-a fost mentor. Atunci când Lazarus a început să-l critice pe Wolpe ca fiind prea rigid
şi îngust în vederile sale, s-au despărţit.
În 1970 Lazarus a ajuns la Yale University ca director al Clinical Training, iar în 1972 a primit
titlul de profesor emerit la Rotgers University, unde preda la aşa numita Şcoală de Psihologie
Profesională. De asemenea, a continuat practica privată în Princeton (New Jersey).
”Ceea ce mă deosebeşte pe mine de cei mai mulţi dintre colegii mei, este că ei par să trăiască
pentru munca lor, în timp ce eu lucrez pentru ca să trăiesc” spunea Lazarus. „Soţia şi copii mei sunt
întotdeauna pe primul loc, urmată fiind de cultivarea unor prietenii cu adevărat semnificative şi cu scopul
de a trăi o viaţă plăcută, satisfăcătoare.”
Terapia comportamentală oferă diferite metode orientate către acţiune care ajută oamenii să-şi
schimbe comportamentul şi modul de gândire. Multe tehnici, în particular cele dezvoltate în ultimele
decenii, subliniază şi procesele cognitive. Terapeuţii din acest domeniu sunt atât de diverşi ca orientare,
încât este dificil să dai o definiţie terapiei behavioriste. Cele mai recente definiţii se concentrează asupra
aplicării principiilor, în mare măsură derivate din cercetarea psihologică şi resping modelele tradiţionale
intra psihice, meditative sau medicale, considerând importantă evaluarea eficienţei tratamentului.267
Dezvoltarea terapiei comportamentale îşi extrage ideile din trei direcţii principale: condiţionarea
clasică, condiţionarea cooperaţională şi cognitiv terapia.268 Datorită eficienţei sale demonstrate, este
centrată pe vindecarea simptomului şi rezolvarea pe termen scurt a problemelor de care se plânge
pacientul. Are succes şi argumente care îi aduc fonduri din sursele de asigurare. Având toate şansele să
implice terapeuţii în rezolvarea problemelor de sănătate, ajutând la dobândirea unei integrări mai mari, a
comportamentului de selfsupporting, abilităţii de a face faţă (coping), relaxare şi programe de
management personal în îngrijirea sănătăţii.269
Spiegler şi Guevremont (1993) dădea următoarele 6 teme ca fiind caracteristice terapiei
comportamentaliste:270
1. Behavior Therapy este bazată pe principiile şi procedurile metodei ştiinţifice. Ea îşi extrage
principiile de învăţarea în mod experimental şi le aplică sistematic pentru a ajuta oamenii să-şi schimbe
comportamentele maladaptative. Concluziile sunt bazate pe ceea ce este observabil, nu pe convingeri
personale. Caracteristicile distinctive ale practicienilor behaviorişti: aderenţa lor sistematică la specificaţii
precise şi măsurători. Îşi stabilesc obiectivele terapeutice în termeni concreţi şi obiectivi cu scopul de a
putea să reediteze intervenţiile eficiente. De-a lungul terapiei evaluează problema comportamentelor şi
condiţiile care le menţin. Metodele de cercetare sunt folosite pentru măsurarea eficienţei procedurilor
terapeutice. Astfel, conceptele comportamentale ca şi procedurile sunt stabilite explicit, testate empiric şi
revizuite continuu.271
2. Terapia comportamentalistă are de a face cu problemele curente ale pacienţilor şi cu factorii
care îi influenţează în opoziţie cu determinanţii istorici ai trecutului. Terapeutul presupune că problemele
clientului sunt influenţate de condiţii prezente, de aceea foloseşte tehnici comportamentale pentru a
schimba factorii relevanţi care influenţează comportamentul pacientului.
3. În terapia behavioristă este de aşteptat ca clientul să se angajeze în acţiuni specifice, să facă faţă
propriilor probleme. În loc să vorbească doar despre condiţia lor, fac ceva pentru ca să producă
schimbare. Îşi monitorizează comportamentul atât în sesiune cât şi între sesiuni, învaţă şi practică abilităţi
de a face faţă şi îşi interpretează noile comportamente. Această abordare este una îndreptată către
activitate.

314
 4. Terapia behavioristă este realizată în general în mediul natural al clientului, pe cât posibil.
Abordarea este în mare măsură educaţională, punând accent pe învăţarea clienţilor cu aptitudinile de
management propriu, cu aşteptarea că vor fi responsabili de a transfera ceea ce au învăţat la cabinetul
terapeutului în propria lor viaţă de fiecare zi. Temele pentru acasă sunt o parte integrantă a teoriei
comportamentaliste.
5. Procedurile behavioriste sunt croite să se potrivească nevoilor unice ale fiecărui client. Sunt
folosite tehnici terapeutice pentru a trata problemele clientului. O importantă chestiune cu caracter de
ghid pentru alegerea acestora este: Ce tratament, aplicat de către cine, este cel mai eficient pentru această
persoană, care prezintă această problemă specifică şi în care din aceste circumstanţe se va dovedi
eficientă?272
6. Practica terapiei comportamentaliste este bazată pe un parteneriat cooperant între terapeut şi
client în două aspecte majore. În primul rând, clientul este informat asupra naturii şi cursului
tratamentului şi, în al doilea rând, clienţii sunt adesea antrenaţi să iniţieze, să conducă şi să-şi evalueze
propriul tratament sub călăuzirea terapeutului.273
A. Concepţia filosofică fundamentală. Comportamentul este rezultatul învăţării. Noi putem să
fim în acelaşi timp şi rezultatul şi modificatorii mediului. Nu există încă un set de presupuneri unitare
asupra comportamentului care ar putea să încorporeze toate procedurile din domeniul psihoterapiei
bihevioriste.
B. Concepte cheie. Se concentrează asupra comportamentului manifest, precizia în specificarea
obiectivelor tratamentului, dezvoltarea unor planuri specifice de terapie şi evaluarea obiectivă a
rezultatelor acestora. Terapia este bazată pe principiile teoriei învăţării. Comportamentul normal este
învăţat prin reîntărire şi imitare. Comportamentul anormal este rezultatul unor învăţări eronate. Această
abordare insistă asupra comportamentului prezent.
C. Obiectivele terapeutice. În general, să elimine comportamentele dezadaptative şi să înveţe să-
şi însuşească modalităţi de comportament eficient. Să se concentreze asupra factorilor de influenţă ale
comportamentului şi să găsească ceea ce pot face în legătură cu comportamentul problematic. Clienţii au
un rol activ în stabilirea obiectivelor terapeutice şi în evaluarea realizării acestora.
Obiectivele terapiei comportamentaliste sunt în mare măsură rezultatul colaborării dintre terapeut
şi pacient. Aşa cum sunt ele prezentate de Cormier (1991):274
1. Terapeutul explică scopul acestor obiective terapeutice
2. Pacientul specifică schimbările pozitive pe care doreşte să le obţină pe parcursul procesului consilierii
3. Cei doi stabilesc dacă obiectivele schimbării sunt proprii pacientului
4. Împreună stabilesc dacă aceste obiective sunt realiste
5. Discută posibile avantaje şi dezavantaje ale acestor obiective
6. Iau una din următoarele hotărâri: să continue căutarea şi stabilirea de obiective, să reconsidere
obiectivele clientului sau, să caute consult la un alt specialist sau altă orientare.
D. Relaţia terapeutică. Terapeutul este activ şi directiv, funcţionând ca un profesor sau un
antrenor în ajutarea clientului să înveţe să se comporte eficient. Clientul trebuie să fie activ în proces şi să
experimenteze noile comportamente, deşi o relaţie personală între el şi terapeut nu este subliniată, nu se
insistă asupra ei, o relaţie de lucru bună este baza, fundamentul pentru implementarea procedurilor
comportamentale.275
E. Tehnici terapeutice. Principala tehnică este desensibilizarea sistematică, metode de relaxare,
tehnici de reîntărire, modelare, restructurare cognitivă, asertivitate şi antrenament în abilităţi sociale,
programe de automanagement, repetări comportamentale, exerciţii, antrenare şi alte tehnici terapeutice
multimodale diverse. Diagnosticul sau evaluarea sunt realizate încă de la început împreună cu terapeutul
pentru a determina un plan terapeutic. Întrebările sunt folosite şi cele recomandate sunt: Ce? Care? Cum?
Când? Dar nu: De ce? Contractele şi temele pentru acasă sunt utilizate frecvent.
Cele mai importante proceduri şi tehnici behavioriste sunt: relaxarea, desensibilizarea
sistematică, metode de modelare, tehnici de antrenare asertivă, programe de selfmanagement,
315
comportament orientat sau autocondus. Acest program este caracterizat prin 5 trăsături de către
Cormier:276
1. O combinaţie a strategiilor de selfmanagement este mult mai utilă decât o singură strategie.
2. Utilizarea consecventă a strategiilor este esenţială. Dacă eforturile de autoconducere şi
administrare nu sunt utilizate în mod regulat pe parcursul unei perioade susţinute, eficienţa lor poate să fie
prea limitată pentru a produce o schimbare semnificativă.
3. Este necesară stabilirea unor obiective realiste şi evaluarea gradului în care ele au fost atinse.
4. Utilizarea tehnicilor de autoîntărire este importantă în programele de selfmanagement
5. Suportul din partea mediului este necesar pentru a menţine schimbarea care rezultă dintr-un
program de selfmanagement.
Watson şi Tharp oferă un model desemnat pentru schimbare în auto orientare:277
1. Selectarea obiectivelor
2. Transformarea obiectivelor în comportamente ţintă
3. Auto monitorizare printr-un jurnal de comportament
4. Lucrul asupra planului de schimbare
Esenţiale pentru behaviorism sunt metode de autoreîntărire, răsplată, de motivare personală. De
asemenea, un contract cu sine însuşi, este strategia care determină progresul în schimbarea
comportamentului. În cele din urmă procesul de evaluare a schimbării este important. Caracteristicile
unui plan de succes, după care se face această evaluare sunt următoarele:278
1. Regulile ce stabilesc care comportamente şi tehnici de schimbare vor fi utilizate în situaţii
diverse
2. Obiectivele explicite şi cele subiacente lor.
3. Un sistem de obţinere al feed-back-ului progresului, derivat în mare măsură din auto observaţie.
4. O comparaţie a feed-back-ului cu obiectivele propuse pentru a măsura succesul.
5. Adaptarea planului la schimbarea condiţiilor.
F. Aplicaţii şi abordări. Este o abordare pragmatică, bazată pe validarea empirică a rezultatelor,
bucurându-se de o largă aplicabilitate asupra terapiei individuale, de grup, maritale, familiale. Unele
probleme în care această abordare este foarte potrivită sunt tulburările fobice, depresia, tulburările
sexuale, tulburările de comportament ale copiilor. Dincolo de practica clinică, principiile sale sunt
aplicate în domenii ca pediatria, managementul stresssului, medicină comportamentală, educaţie şi
geriatrie.
Terapia multimodală este o terapie cuprinzătoare, sistematică, de abordare holistică a
comportamentului, dezvoltată de Lazarus.279 Este prezentată ca un sistem deschis care încurajează o
abordare eclectică. Terapeuţii multimodali se întreabă: Ce este cel mai bun pentru acest pacient în
particular? Astfel, ei nu încearcă să potrivească pacientul pentru un tratament determinat, ci fac o alegere
atentă şi precisă a procedurilor şi tehnicilor terapeutice care se potrivesc cu fiecare client în parte. Multe
din aceste tehnici listate de Lazarus sunt proceduri comportamentale standard şi sunt derivate din cele trei
mari direcţii ale abordării behavioriste: clasică, operantă şi cognitivă. Titulatura abreviată sub care se
găseşte terapia multimodală este BAZIC ID
Esenţa abordării multimodale a lui Lazarus porneşte de la premisa că fiinţele umane au
personalitate complexă care poate fi împărţită în 7 zone majore de funcţionare: B – Behavior,
comportament; A – răspuns afectiv; S – senzorial; I – imagini; C – cognaţii; I – relaţii interpersonale; D –
medicamente, nutriţie şi exerciţiu. Deşi aceste modalităţi sunt interactive, ele pot fi considerate funcţii
discrete. Terapeutul multimodal încearcă să stabilească o evaluare completă şi un program de tratament
pentru fiecare modalitate BAZIC ID.
Totuşi, BAZIC ID este o hartă cognitivă care ne asigură că fiecare aspect al personalităţii a primit
o atenţie explicită şi sistematică. Astfel, teoria comprehensivă întruneşte corecţia convingerilor iraţionale,
comportamentelor deviante, simţămintelor neplăcute, imaginilor plictisitoare, relaţiilor stressante,
senzaţiilor negative şi posibilele dezechilibre biochimice. Terapeuţii multimodali consideră că cu cât au
316
de învăţat mai mult în procesul terapeutic şi îşi însuşesc procedurile, tehnicile şi exerciţiile
comportamentale, cu atât mai puţin probabil vor apărea vechile simptome sau probleme. Ei consideră
schimbările durabile ca rezultat al efectului unor strategii şi proceduri îmbinate.
Lazarus enumeră următoarele 5 principii care încorporează esenţa perspectivei multimodale:280
1. Oamenii acţionează şi interacţionează prin intermediul celor 7 domenii ale BAZIC ID
2. Aceste modalităţi sunt interconectate şi trebuie considerate ca un sistem interactiv
3. O evaluare cu acurateţe este cel mai bine îndeplinită prin evaluarea sistematică a fiecăreia dintre
cele 7 modalităţi şi interacţiunii dintre ele
4. O abordare comprehensivă a tratamentului implică corecţii specifice ale problemelor
semnificative în domeniile BAZIC ID
5. Tulburările psihice sunt un produs al factorilor precum: simţăminte în conflict, dezinformare,
lipsa unor abilităţi interpersonale, stressori externi şi frământări existenţiale.
Terapia multimodală începe cu o evaluare comprehensivă a celor 7 modalităţi a funcţionării
umane. Pacienţilor li se pun întrebări pertinente privind zonele BAZIC ID. Ceea ce urmează este o
modificare a acestui proces de evaluare bazat pe întrebările pe care le punea în mod tipic Lazarus.281
1. Comportamentul. Această modalitate se referă la comportamentele evidente, inclusiv acte,
obiceiuri, reacţii observabile şi măsurabile. Iată unele întrebări puse: Ce ţi-ar plăcea să schimbi? Cât de
activ eşti? În ce măsură eşti întreprinzător? Cu ce ţi-ar plăcea să începi? Cu ce ţi-ar plăcea să închei?
principalele tale resurse şi calităţi? Ce comportamente specifice te împiedică s-obţii ceea ce doreşti?
2. Afectul. Această modalitate se referă la emoţii, dispoziţii şi afecte. Întrebările puse includ: Cât
de emotiv eşti? emoţiile pe care le experimentezi cel mai frecvent? Ce te înveseleşte şi te face să râzi?
Ce-ţi provoacă plânsul? Ce te face să fii trist, suferind, bucuros, deranjat? emoţiile cu care ai probleme?
3. Dimensiunea senzorială. Acest domeniu se referă la cele cinci simţuri fundamentale şi anume:
tactil, gustativ, olfactiv, auditiv şi vizual. Exemple de întrebări puse sunt: suferi din pricina unor senzaţii
neplăcute, cum ar fi: dureri, cefalee, ameţeli, etc. Cât de mult te concentrezi asupra acestor senzaţii? Care
din senzaţiile tale îţi produc plăcere sau neplăcere, în mod deosebit, din domeniul vizualului, olfactivului,
gustativului, auditivului, tactilului?
4. Imaginaţia. Această modalitate este constituită din modalităţile prin care noi ne imaginăm pe
noi înşine şi includem: amintiri, vise, fantezii. Unele din întrebările puse pentru acest domeniu sunt: Ce te
plictiseşte sau te tulbură în legătură cu visele şi amintirile tale persistente? Îţi place uneori să intre în
fantezii sau reverii? Ai o imaginaţie bogată? Cum îţi imaginezi corpul tău? Cum te vezi pe tine în acest
moment? Cum ţi-ar plăcea să te vezi în viitor şi ce modificări ai fi dorit să de fi petrecut cu tine?
5. Cogniţia. Această modalitate se referă la insight-uri, filozofii, idei, opinii, conversaţie cu sine
însuşi, judecăţi care constituie sistemul de valori al cuiva, atitudini, convingeri sau credinţe. Întrebările
puse de obicei sunt:
Cât de mult îţi place să meditezi?
unele modalităţi prin satisfăcute trebuinţele tale intelectuale?
Cum îţi afectează gândurile tale propriile sentimente?
valorile, convingerile şi credinţele pe care îţi place să le împărtăşeşti şi să le cultivi?
Sunt unele lucruri negative pe care poţi să le spui despre tine însuţi?
unele din convingerile tale fundamentale iraţionale?
principalele modalităţi de necesitate pe care obişnuieşti să le foloseşti în viaţă?
Cum te ajută ele să ai o viaţă mai eficientă şi plină?
6. Relaţiile interpersonale. Această modalitate se referă la interacţiuni cu ceilalţi semeni. Exemple
de întrebări includ:
Cât de implicat social eşti? Eşti o persoană sociabilă?
În ce măsură poţi să accepţi şi să trăieşti intimitatea cu alţii şi îţi doreşti această relaţie apropiată,
intimă cu ceilalţi?
Ce aştepţi din partea persoanelor semnificative din viaţa ta? Ce aşteaptă ei din partea ta?
317
 Există unele relaţii cu alţii pe care speri să le schimbi?
Dacă este aşa, ce tipuri de schimbări te aştepţi să faci?
7. Medicaţie, fiziologie, biologie, sănătate. Această modalitate include mai mult decât
medicamente, droguri, toxice uzuale. Ea ia în considerare obiceiurile alimentare, modalităţile de exerciţiu
fizic, lifestyle. Unele întrebări care pot fi puse sunt:
Eşti sănătos şi conştient de propria sănătate? Ai unele preocupări legate de sănătatea ta? Iei unele
medicamente prescrise? obiceiurile tale în privinţa alimentaţiei, exerciţiu, fitness, jogging, ş.a.
Cu siguranţă că această listă nu este o reprezentare completă a BAZIC ID, ci doar o investigaţie
preliminară care poate conduce către temele centrale şi semnificative şi care trebuie explorate în
continuare în mod creativ. Acest chestionar preliminar trebuie să fie urmat de alte seturi de întrebări
detaliate privind biografia pacientului şi se alcătuieşte astfel un inventar biografic multimodal. Odată ce
profilul persoanei în BAZIC ID fost stabilit, principalul pas constă în examinarea faţetelor specifice ale
zonelor problematice din viaţa acesteia, înţelegerea lor pe deplin şi măsurile eficiente de tratament,
strategiile terapeutice care trebuie adoptate.282 Terapeuţii multimodali împrumută tehnici şi proceduri din
toate celelalte orientări terapeutice şi le aplică cu succes.
G. Contribuţii. Punând accent pe evaluarea tehnicilor şi furnizând o bază pentru cuantificarea
rezultatelor, această terapie s-a dovedit a fi extrem de eficientă. Problemele pacientului sunt identificate,
aceştia sunt informaţi asupra progresului în perspectiva propriilor lor scopuri sau obiective. Abordarea şi-
a demonstrat eficienţa în multe domenii ale funcţiilor umane. Rolul terapeutului este acela de reîntărire,
model, exemplu, profesor şi consultant. Abordarea este în continuă expansiune şi cercetările din literatură
abundă. Nu este o abordare mecanică şi acum este deschisă pentru factorii cognitivi şi încurajează
programele de autodirecţionare şi schimbarea comportamentului.
H. Limite. Criticile majore constau în faptul că schimbă comportamentul dar nu se ocupă de
simţăminte, că ignoră factorii relaţionali în terapie, că nu furnizează insight, că ignoră istoricul cauzelor
care au condus la comportamentul disfuncţional din prezent, că implică controlul şi manipularea de către
terapeut, că îşi limitează capacităţile şi se adresează numai anumitor aspecte ale condiţiei umane. 283 Multe
din aceste presupuneri sunt bazate pe prejudecăţi şi terapeuţii comportamentalişti au corectat aceste
limite. O limitare fundamentală constă în faptul că schimbarea comportamentului nu poate fi întotdeauna
evaluată datorită dificultăţilor de control a variabilelor de mediu.
1. Teoria comportamenntalistă poate să schimbe comportamentele, dar nu schimbă simţămintele
2. ignoră relaţiile importante, ignoră ponderea factorilor relaţionali în terapie
3. nu furnizează insight
4. tratează simptomele şi nu cauzele
5. implică control şi manipulare de către terapeut.
Rezumat. Terapia comportamentalistă contemporană, spre deosebire de behaviorismul tradiţional
radical, pune accent pe jocul dintre persoană şi mediu. Factorii cognitivi şi reacţiile subiective ale
oamenilor faţă de mediu au un loc în practica terapeutică comportamentală. Astfel, tehnologia
behavioristă poate fi utilizată pentru a atinge scopurile umanistice. Este clar că poate fi luată în
considerare edificarea unor punţi între terapiile umaniste şi cele comportamentale, în special concentrarea
atenţiei asupra abordărilor autodirecţionate şi a terapiei multimodale. Terapia comportamentalistă este
diversă şi se referă, nu doar la conceptele fundamentale, ci şi la tehnicile care pot fi aplicate în rezolvarea
unor probleme specifice.
Mişcarea behavioristă include trei zone majore de dezvoltare: a condiţionării clasice, operaţionale,
şi o atenţie crescândă asupra factorilor cognitivi care influenţează comportamentul. Caracteristica unică a
terapiei behavioriste este bazarea sa strictă pe principiile metodei ştiinţifice. Conceptele şi procedurile
sunt stabilite explicit, sunt testate empiric şi revizuite în mod continuu; tratamentul şi evaluarea sunt
interrelaţionate pentru că apar simultan. Cercetările sunt considerate a fi un aspect fundamental al acestei
abordări, astfel încât tehnicile terapeutice sunt perfecţionate continuu.

318
 Caracteristica de bază a terapiei behavioriste este identificarea cu obiective specifice în cadrul
stabilirii procesului terapeutic. Pentru a ajuta clienţii s-îşi atingă obiectivele terapeuţii comportamentali îşi
asumă un rol activ şi directiv. Deşi clientul determină ce comportament trebuie schimbat, terapeutul
hotărăşte cum poate fi acest tip de comportament cel mai bine modificat, astfel încât demersul terapeutic
să aibă succes.
În desemnarea planului terapeutic terapeuţii comportamentalişti implică tehnici şi proceduri
potrivite pentru clientul particular cu care au de a face. În selectarea acestor strategii terapeuţii au o gamă
largă de opţiuni, cum ar fi: antrenamentul şi administrarea anxietăţii, tehnici de repetare, şi învăţare, de
exersare a unor comportamente, biblioterapia, biofeed-back-ul, instruire în abilităţi comunicaţionale,
meditaţia, modelare, strategii şi indicaţii paradoxale, imaginaţie pozitivă, reîntărire pozitivă, relaxare,
autoinstruire, concentrare pe senzorial, abilităţi sociale şi asertive, tehnica scaunului gol, linia timpului,
tehnica de stopare a gândurilor, ş.a.m.d.
Abordarea terapiei multimodale furnizează un context în care terapeuţii pot să împrumute tehnici
dintr-o varietate de sisteme terapeutice şi să le aplice nevoilor unice ale clientului respectiv. O astfel de
abordare furnizează terapeutului flexibilitate şi versatilitate, cerute de realizarea efectivă a diverselor
tipuri de obiective. Un studiu efectuat de Departamentul de psihologie clinică al Asociaţiei psihologilor
americani a demonstrat cu date concrete că metodele comportamentaliste sunt singurele exemple de
tratamente bine stabilite şi validate empiric pentru durerea cronică, atacurile de panică, tulburarea
anxioasă generalizată, tulburarea fobică, tulburarea obsesiv compulsivă, migrenă, sindromul de intestin
iritabil, disfuncţiile orgasmice feminine, disfuncţiile sexuale la bărbaţi şi alte câteva condiţii.
8. Terapia cognitiv-comportamentală
Albert Elis născut în 1913 în Pitsburg, însă de la patru ani locuieşte în New York. A fost spitalizat
în copilărie de nouă ori pentru nefrită şi a contractat o glicozurie de cauză renală la nouăsprezece ani şi
diabet la vârsta de patruzeci. Adoptând însă un regim dietetic riguros şi un tratament eficient, el a refuzat
să accepte mizeriile vieţii şi trăieşte o viaţă deosebit de energică şi robustă. Realizând că ar putea să
sfătuiască oamenii cu deosebită eficienţă, s-a implicat cu bucurie în această activitate şi a decis să devină
psiholog. La opt ani după ce absolvit facultatea, s-a înscris în programul psihologic Teachers College
Columbia. A început să practice în domeniul marital, al familiei, terapiei sexuale. Crezând că psihanaliza
este cea mai profundă formă de psihoterapie a fost analizat şi supervizat de Karen Horney. Din 1947 până
în 1953 a practicat psihanaliza clasică şi alte psihoterapii de orientare analitică.
După ce ajuns la concluzia că psihanaliza este relativ superficială şi neştiinţifică ca formă de
tratament, a experimentat alte câteva sisteme terapeutice. Prin anii 1955 el combina terapiile umaniste,
filosofice şi comportamentaliste cu o formă de rational-emotive therapy cunoscută astăzi ca REBT –
Rational Emotive Behavior Therapy. Elis este cunoscut ca tatăl terapiei cognitiv-compotamentale.284
Şi-a dezvoltat această abordare ca o metodă de a face faţă propriilor probleme din tinereţea sa. La
un moment dat, avea o teamă exagerată de a vorbi în public. În adolescenţă, era extrem de timid cu fetele.
La nouăsprezece ani şi-a impus să abordeze şi să converseze cu o sută de femei din Grădina Botanică
Bronx în timp de o lună. Deşi cu nici una dintre acestea n-a stabilit o legătură de durată şi să se
reîntâlnească, a reuşit totuşi să se desensibilizeze de teama respingerii din partea femeilor. Aplicându-şi
metodele cognitiv-comportamentale, el a reuşit să depăşească unele din cele mai dificile blocaje ale sale.
Mai mult decât atât, a învăţat în mod real să se bucure conferenţierea în public şi de alte activităţi faţă de
care trăia o înaltă anxietate în trecut.
Oamenii care l-au auzit pe Elis conferenţiind, comentau adesea în legătură cu stilul său abraziv,
umoristic şi flamboainat. Elis însuşi îşi recunoştea aceste trăsături; se pare însă că îi făcea plăcere să se
comporte ceva mai excentric, bucurându-se astfel de viaţă şi de munca sa. A fost şi rămâne o persoană
extrem de energică şi productivă, fiind unul dintre cei mai prolifici autori în domeniul psihologiei şi
psihoterapiei. În domeniul terapeutic, vedea în perioada sa de vârf, peste 80 de clienţi pe săptămână, cu
câte o sesiune individuală, conducea 5 sesiuni de grup în aceeaşi săptămână şi oferea circa 800 de work-

319
shop-uri şi conferinţe publice în fiecare an. A publicat peste 50 cărţi şi peste 700 articole, cele mai multe
privind teoriile şi aplicaţiile REBT.285
Terapia cognitivă fost iniţiată cam în acelaşi timp cu terapia comportamentală. Prin 1950, Elis
dezvoltă ceea ce era cunoscut ca terapie raţională care devine curând terapie raţional emotivă numită
RET. El anunţă însă în 1953 că şi schimbat din nou numele metodologiei şi orientării, numind-o REBT,
deoarece abordarea sa punea accent întotdeauna asupra interacţiunii reciproce dintre cogniţie, emoţie şi
comportament.
Această abordare favorizase întotdeauna desensibilizarea in vivo şi cele mai multe proceduri
REBT sunt în mare măsură comportamentalist-behavioriste. REBT are multe lucruri în comun cu teoria
multimodală a lui Arnold Lazarus şi cu terapiile orientate către cogniţie şi comportament în pus accent pe
gândire, judecată, analiză şi execuţie. De-a lungul dezvoltării sale a fost cotată ca fiind înalt raţională,
persuasivă, interpretativă, directivă şi filosofică.286
Această abordare se bazează pe presupunerea că cogniţiile, emoţiile şi comportamentele
interacţionează semnificativ şi au o relaţie reciprocă de determinare directă de tip cauză efect. Pe măsură
ce REBT a devenit acceptată şi practicată terapeuţii behaviorişti s-au inspirat din dimensiunile cognitive
şi şi-au adaptat tehnicile la această orientare.
Presupunerea fundamentală a acestei abordări este că oamenii contribuie la propriile lor dificultăţi
şi tulburări psihice, ca şi la generarea unor simptome specifice prin modul cum interpretează
evenimentele şi situaţiile din viaţa lor. O reorganizare a imaginii opiniei, declaraţiei, în legătură cu
propriul eu ar avea ca rezultat o reorganizare corespunzătoare a propriului comportament. Asociat acestei
orientări vom face referinţă ceva mai târziu şi la terapia cognitivă a lui Aaron Beck şi modificarea
cognitiv comportamentală a lui Meichenbaum. Deşi există diferenţe teoretice şi metodologice între aceste
trei abordări, ele împărtăşesc următoarele caracteristici comune:287
1. O relaţie de colaborare între terapeut şi client
2. Premiza că tulburarea psihologică este în mare măsură în funcţie de tulburările proceselor cognitive
3. Concentrarea pe schimbarea cogniţiilor pentru a produce schimbările dorite în afectivitate şi
comportament
4. Terapie de tip educaţional de durată limitată, concentrat şi structurat pe anumite probleme specifice.
Deşi abordările cognitiv comportamentale sunt bazate pe un model de tip psihoeducaţional şi
subliniază rolul temelor pentru acasă, plasând responsabilitatea asupra clientului care trebuie să-şi asume
un rol activ atât în perioada din timpul sesiunii, cât şi în presesiuni. Ele extrag o varietate de strategii atât
din domeniul cognitiv, cât şi cel behaviorist pentru a produce schimbarea.
REBT este bazată pe presupunerea că fiinţele umane se nasc cu potenţial, atât pentru o gândire
raţională directă, cât şi una iraţională defectuoasă. Oamenii au predispoziţia pentru autoconservare,
fericire, gândire, verbalizare, dragoste, comuniune cu alţii, creştere, dezvoltare şi autorealizare, dar de
asemenea au predispoziţii autodistructive, evitante, de amânare, repetare nesfârşită a greşelilor, către
superstiţii, intoleranţă, perfecţionism şi autoblamare, evitare a actualizării, creşterii potenţialelor.
Plecând de la premisa corectă că oamenii sunt fiinţe căzute şi limitate, REBT încearcă să-i ajute să
se accepte pe ei înşişi ca nişte creaturi care pot să facă greşeli şi în acelaşi timp pot să înveţe să trăiască
împăcaţi cu ei înşişi. Ellis ajuns la concluzia că fiinţele umane se autoevaluează şi fac autoconversaţie cu
ei înşişi. Ei dezvoltă dificultăţi emoţionale şi comportamentale atunci când îşi asumă preferinţe simple,
dorinţa de aprobare şi succes şi fac greşeli de gândire asupra acestor năzuinţe.
Ellis afirmă că fiinţele umane au tendinţe înnăscute către creştere şi realizare, totuşi adesea ele se
autosabotează în aceste demers către realizare ca rezultat al unor tendinţe înnăscute către o gândire
eronată şi modele autodefensive pe care şi le însuşesc. El afirmă că noi ne însuşim convingeri raţionale
despre persoanele semnificative din jurul nostru, apoi ne creăm dogme şi superstiţii la fel de iraţionale
despre noi înşine. REBT insistă că blamul este miezul celor mai multe din tulburările noastre emoţionale.
Pentru a recupera pe cineva dintr-o nevroză sau o tulburare de personalitate trebuie să-l oprim să
se autoblameze el însuşi şi pe alţii, în schimb este important să învăţăm să ne acceptăm pe noi înşine în
320
pofida tuturor imperfecţiunilor. Ellis pleacă de la premisa că oamenii sunt înnăscuţi cu abilitatea de a
gândi raţional, dar au şi alte tendinţe puternice de a-şi escalada propriile dorinţe şi preferinţe în direcţia
unor solicitări şi imperative, dogmatice, pentru care au un tactism aproape patologic, imperative
absolutiste, cum ar fi: ar fi de dorit, trebuie, este obligatoriu, totdeauna, niciodată.
Dacă ne păstrăm preferinţe şi convingeri raţionale nu vom deveni niciodată depresivi, ostili sau ne
vom autolamenta. Atunci când trăim însă cu aceste imperative ca standarde, deoarece ni le însuşim şi ne
lăsăm înrobiţi de ele, ne provocăm tulburări. Ideile noastre nerealiste şi ilogice creează tulburări de
afectivitate şi comportamente disfuncţionale. În mod aproape cinic REBT porneşte de la presupunerea că
oamenii nu trebuie să fie neapărat iubiţi şi acceptaţi, deşi lucrul acesta este de dorit.
Terapeuţii învaţă pe clienţii lor cum să se simtă confortabili şi să nu încerce anxietate sau depresie
atunci când nu sunt iubiţi şi acceptaţi de persoanele semnificative din jurul lor. De asemenea, REBT
încurajează oamenii să experimenteze tristeţea de a fi neacceptat ca un exerciţiu în tentativa de ai ajuta să
găsească modalităţi pentru a-şi înfrânge, depresia, anxietatea, pierderile, ura sau complexele de
inferioritate. Iată ideile iraţionale prin care noi le internalizăm şi care ne conduc inevitabil la tendinţe
autodefensive aşa cum au fost expuse de Dryden şi Ellis în 1988:288
1. Trebuie să fiu iubit şi aprobat de toate persoanele semnificative din viaţa mea
2. Trebuie să realizez sarcini importante cu competenţă şi într-o manieră desăvârşită
3. Deoarece îmi doresc cu tărie ca oamenii să mă trateze cu consideraţie şi în mod corect, ei trebuie să
facă lucrul acesta
4. Dacă nu obţin ceea ce doresc aceasta este o experienţă teribilă şi nu pot s-o suport
Este mai uşor să eviţi să faci faţă dificultăţilor şi responsabilităţilor vieţii decât să te supui
formelor înalt compensatoriile ale auto disciplinei.
A. Concepţia filosofică fundamentală. Persoanele tind să încorporeze un mod de gândire eronat
care-i conduce către tulburări emoţionale şi comportamentale. Cogniţiile sunt determinanţii majori asupra
felului cum ne simţim şi acţionăm. Terapia este în primul rând orientată către cogniţie şi comportament şi
subliniază rolul gândirii, deciziei, punerii întrebărilor, acţiunilor şi a hotărârilor din nou. Acesta este un
model psihoeducaţional care subliniază terapia ca un proces de învăţare, inclusiv achiziţia şi practica de
noi abilităţi învăţând noi modalităţi de gândire şi moduri mai eficiente de a face faţă problemelor.
Restructurarea filosofică pentru schimbarea aspectelor disfuncţionale ale propriei noastre
personalităţi implică următorii paşi:289
1. conştientizarea deplină că suntem în cea mai mare măsură responsabili pentru crearea propriilor noaste
probleme emoţionale
2. acceptarea noţiunii că avem capacitatea de a schimba aceste tulburări în mod semnificativ
3. recunoaşterea că problemele noastre sunt în mare măsură provenite din convingerile noastre raţionale
4. percepţia clară a acestor convingeri
5. perceperea valorii acestor convingeri sau combaterii acestor convingeri nebuneşti utilizând metode
riguroase
6. acceptarea faptului că, dacă ne aşteptăm la o schimbare, trebuie să lucrăm în mod hotărât în maniera
REBT, pentru a ne contracara propriile convingeri şi simţăminte disfuncţionale şi
7. această schimbare va fi urmată de acţiuni hotărâte din partea noastră
8. practicarea metodelor REBT va dezrădăcina şi va schimba consecinţele tulburătoare pentru tot restul
vieţii noastre.
Abordarea REBT consideră că problemele omeneşti sunt înrădăcinate filosofic. Astfel, nu este de
nici un folos să înlături doar simptomele, ci în principal trebuie să-i determini pe oameni să se examineze
şi să-şi schimbe propriile lor valori fundamentale care îi păstrează într-o stare de tulburare. Principalele
obiective terapeutice ale REBT sunt acelea ca pacienţii să lucreze cu interesul social, autodirecţionarea,
toleranţă, flexibilitate, acceptarea nesiguranţei, încredere, gândire ştiinţifică, autoacceptare, asumarea
riscului, înaltă toleranţă faţă de frustrare, asumarea responsabilităţii pentru tulburări.

321
 Aron Beck şi-a dezvoltat orientarea terapeutică cognitivă în paralel şi independent de Ellis, deşi ei
au făcut ulterior numeroase schimburi de opinie şi experienţă. Terapia cognitivă se aseamănă în mare
măsură cu REBT-ul. Fundamentul terapiei cognitiv terapeutice constă în înţelegerea naturii unui episod
de tulburare emoţională esenţial pentru a ne concentra asupra conţinutului cognitiv şi a reacţiilor
individuale ale pacientului.290
Obiectivul este schimbarea modului în care clientul gândeşte prin utilizarea gândirii automate şi
atingerea schemei de bază pentru a introduce şi restructura ideile fundamentale ale acestui mod de
gândire. Terapia cognitivă se aplică tulburărilor anxioase, atacurilor de panică în special tulburărilor
depresive, fobiilor, tulburărilor psihosomatice, de alimentaţie şi tulburărilor adictive; de asemenea,
intervenţiei în criză accidentală sau de dezvoltare.
Fiind iniţial psihanalist, Beck a devenit din ce în ce mai interesat de modul în care clienţii săi
practică gândirea automată declanşată de stimuli particulari şi care conduce la un răspuns emoţional.
Beck a constat că oamenii cu tulburări emoţionale tind să comită erori logice caracteristice care
distorsionează realitatea obiectivă în direcţia autodeprecierii. Terapia cognitivă percepe problemele
psihologice ca fiind generate de procesele comune ale gândirii eronate, ale unor inferenţe incorecte pe
baza unor informaţii inadecvate sau datorită incapacităţii de a distinge între fantezie şi realitate.
Distorsiunile cognitive aşa cum au fost enumerate de Beck şi colaboratorii între 1979 şi 1995 sunt
următoarele:291
1. Inferenţa arbitrară se referă la emiterea unor concluzii fără suport şi dovezi relevante. Aceasta
include de obicei tendinţa catastrofică a gândiri în scenariile cele mai rele, ca fiind rezultatul celor mai
multe situaţii. Popular şi comun spus, este să te aştepţi la tot ce poate fi mai rău în orice situaţie din viaţă
şi că nimic nu îţi va ieşi bine.
2. Abstracţia selectivă constă în formarea unor concluzii bazate pe detalii izolate sau pe un eveniment. În
aceste procese, multe informaţii sunt ignorate şi semnificaţia contextului general lipseşte. Presupunerea
este că evenimentele care contează sunt doar acelea care generează eşec şi deprivare. În calitate de
terapeut, îţi evaluezi propria valoare doar după erorile, slăbiciunile şi nu iei niciodată în considerare
succesele terapeutice.
3. Suprageneralizarea este procesul prim păstrate convingeri extreme pe baza unui singur incident şi
aplicarea acestor concluzii în mod nepotrivit la celelalte evenimente care nu au nimic similar. Dacă, de
pildă, ai înregistrat un eşec în terapia sau consilierea unui adolescent, atunci tragi concluzia că nu eşti
deloc potrivit pentru lucrul cu adolescenţii, eventual că nu ai nici o şansă să ai succes vreodată cu vreunul
din pacienţi.
4. Magnificarea şi respectiv, minimalizarea constă în perceperea unui caz sau situaţii într-o lumină mai
mare sau mai mică decât merită cu adevărat. De pildă, poţi să comiţi această eroare cognitivă prin
asumarea că orice greşeală minoră în consilierea unui client poate foarte uşor să creeze o criză din care
rezulte un pericol şi efecte secundare psihologice catastrofale.
5. Personalizarea este tendinţa prin care persoanele pun în relaţie evenimente exterioare cu ei înşişi,
chiar atunci când nu există nici o bază pentru a face această conexiune. Dacă un client nu mai apare la a
doua sesiune eşti absolut convins că absenţa acestea se datorează performanţelor tale foarte slabe din
sesiunea iniţială. Îţi spui după aceea că, în concluzie, nu eşti în stare de nimic, că nu poţi să-i fii de folos
şi că acest client nu va mai căuta niciodată ajutor.
6. Etichetarea şi proasta definire implică portretizarea identităţii cuiva sau ceva, pe baza unor
imperfecţiuni şi erori făcute în trecut care devin un stigmat şi prin intermediul cărora îi este definită
identitatea în mod eronat pentru totdeauna. Astfel, de pildă dacă nu reuşeşti să împlineşti toate aşteptările
unui client îţi spui : ”Sunt complet lipsit de valoare şi ar trebui să mă las de profesiunea aceasta.”
7. Gândirea polarizată implică gândirea şi interpretarea de tip totul sau nimic în termenii categorizării
experienţelor în mod extrem sau, de tip alb negru. Cu astfel de gândire de tip dihotomic, evenimentele
sunt etichetate în termeni de alb sau negru. De obicei clienţii se văd în negru şi consideră că niciodată nu
vor avea succes sau nu vor fi competenţi; la fel şi consilierii.
322
 Pentru abordarea lui Beck alinarea distressului şi erorilor psihologice constă în corectarea acestor
concepţii eronate şi semnalele de autopercepţie. Pentru el cea mai directă modalitate de schimba
comportamentele şi emoţiile disfuncţionale este să modifici modalitatea lipsită de acurateţe şi
disfuncţională şi de gândire. Terapeutul cognitiv îşi învaţă clientul să-şi identifice aceste cogniţii
distorsionate şi disfuncţionale printr-un proces de evaluare şi un efort de colaborare. Acesta învaţă să
discrimineze între propriile sale gânduri şi evenimentele reale.292
Învaţă, de asemenea, modul în care cogniţia le influenţează simţămintele şi comportamentele şi
chiar evenimentele din mediu. Clienţii încep să recunoască, s-observe şi să-şi monitorizeze propria
gândire şi presupuneri, în special cele din modul de gândire automatic negativă. După ce au dobândit
insight-ul asupra modului de gândire negativă nerealistă şi cum aceasta îi afectează, clienţii sunt antrenaţi
să testeze modalitatea de gândire automată faţă în faţă cu realitatea, prin examinarea dovezilor
copleşitoare împotriva acestora. Aceasta implică testarea empirică a propriilor convingeri şi participarea
activă la o varietate de metode cum ar fi, angajarea în dialog socratic cu terapeutul, realizarea unor teme
pentru acasă, strângerea datelor privind presupunerile şi prejudecăţile lor, păstrarea şi înregistrarea în
agendă a propriilor activităţi şi formarea unor interpretări alternative.293
Principala diferenţă între REBT şi terapia cognitivă este că REBT-ul este mult mai directivă şi
pune un accent mai mare pe persuasiune confruntaţională şi rolul directiv, educativ al terapeutului, în
timp ce Beck are o atitudine în care clientul este invitat la responsabilitate proprie şi aplică mai mult
dialogul socratic al unor întrebări deschise în scopul de a-l ajuta să reflecteze şi să ajungă la propriile sale
concluzii.
Schimbările terapeutice în terapia cognitivă sunt mai degrabă rezultatul confruntării clientului cu
convingerile eronate, cu dovezile contradictorii, pe care ei le-au adunat şi evaluat. Beck se împotriveşte
conceptului REBT al convingerilor iraţionale, afirmând că spunând clientului că gândeşte iraţional poate
fi în detrimentul acestuia, deoarece mulţi clienţi văd lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. El vede
convingerile disfuncţionale ca fiind problematice deoarece interferă cu procesul normal cognitiv, nu din
cauză că sunt iraţionale, ci asumă o viziune mult mai funcţională asupra convingerilor tendenţioase
compuse şi aflate într-o incongruenţă filosofică cu realitatea. El insistă în schimb asupra naturii
ideosincrazice a gândurilor, presupunerilor şi concluziilor lipsite de acurateţe.294
Terapeutul cognitiv ajută clientul să caute dovezile care susţin sau contrazic punctul lor de vedere
şi ipotezele lor. Beck susţine că anumite idei nu sunt neapărat iraţionale, ci mai degrabă sunt folosite într-
o manieră absolută, generalizată şi extremă. După el, oamenii trăiesc după reguli, cum ar fi, premise sau
formule, ei ajung să aibă tulburări atunci când etichetează, interpretează şi evaluează după un set de reguli
nerealist, sau când utilizează aceste reguli în mod nepotrivit sau excesiv.
Probabil că Beck a analizat şi sesizat extrem de bine tendinţele din domeniul spiritual şi religios.
Sentinţa procedurală fundamentală a terapiei cognitive constă în:295
1. Pregătirea clientului pentru dovedirea unei cogniţii naturale în vederea tratamentului şi demistificării.
2. Însărcinarea clientului cu monitorizarea gândurilor acompaniate de distress.
3. Implementarea unor tehnici cognitive şi comportamentale.
4. Identificarea şi provocarea cogniţiilor în procesul de introducere în acele situaţii problematice care
provoacă astfel de gânduri.
5. Examinarea convingerilor şi prejudecăţilor prin testarea lor în realitate.
6. Pregătirea clienţilor pentru a-şi însuşi abilităţi de a face faţă şi a lucra împotriva recăderilor.
Terapeuţi cognitivi folosesc o gamă foarte largă de strategii terapeutice pentru a-şi ajuta clienţii să
testeze validitatea cogniţiilor lor. Unele tehnici sunt specific cognitive, altele sunt comportamentale. În
genere, terapia cognitivă este aplicată în toată sfera de tulburări nevrotice şi eventual de personalitate, ca
şi în problemele de familie şi abordarea crizelor din psihologia dezvoltării sau a crizelor accidentale.296
Un mod excelent de a aplica terapia cognitivă este în domeniu depresiei. Beck a insistat asupra
faptului că modelul negativ de gândire al depresivului are tendinţa să interpreteze toate evenimentele şi

323
împrejurările vieţii în manieră eronată şi depresivă. Astfel, Beck vorbeşte de aşa zisă triadă cognitivă care
declanşează depresia. Prima componentă acestei triade este că:297
a. Pacientul are şi păstrează viziune negativă despre el însuşi; se blamează pentru toate eşecurile fără să ia
în considerare explicaţiile circumstaţionale
b. Are tendinţa de a interpreta experienţele sale într-o manieră negativă, selectând fapte negative, aplicând
abstracţia selectivă.
c. Au o proiecţie negativă asupra viitorului, fac profeţii care se autoîmplinesc în legătură cu perspectivele
viitoare.
Depresivii stabilesc obiective rigide, perfecţioniste, greu de atins; de aici decurg aşteptări
negative, atât de puternice, încât chiar dacă ajung să experimenteze un succes pentru o sarcină specifică,
ei anticipează de fiecare dată eşecul pentru viitor. Beck a pus la punct şi un test de o profunzime a
depresiei numită Beck Depression Inventory. Acesta este bazat pe o observaţia şi simptomele
convingerilor fundamentale ale pacienţilor depresivi. El conţine 21 de itemi privind simptome şi atitudini
ale depresivului, şi anume : Tristeţe, Pesimism, Simţământul eşecului, Insatisfacţie, Vinovăţie,
Simţământul de pedepsire, Neplăcere faţă de sine, Autoacuzare, Ideaţie suicidală, Izbucniri în plâns,
Irascibilitate, Retragere socială, Nehotărâre, Imagine corporală distorsionată, Inhibiţii în activitate,
Tulburări de somn, Tendinţa către fatigabilitate, Inapetenţă, Pierdere în greutate, Preocupări somatice,
Pierderea libidoului.
B. Concepte cheie. Deşi problemele psihologice pot să-şi aibă cauza în copilărie, ele sunt
perpetuate prin reîndoctrinarea în prezent. Sistemul de convingeri al unei persoane este cauza primordială
a tulburărilor. Dialogul intern joacă un rol central în comportamentul cuiva. Clienţii se concentrează
asupra examinării, presupunerilor eronate şi a prejudecăţilor.
C. Obiectivele terapeutice. Să provoace clienţii să-şi confrunte convingerile eronate cu dovezile
contradictorii pe care le găsesc şi le evaluează. Să ajute clienţii să-şi identifice convingerile dogmatice şi
să le minimalizeze în mod viguros. Să devină conştienţi de gândurile automatice şi să le schimbe.
D. Relaţia terapeutică. Terapeutul funcţionează ca profesor, iar clientul ca student. Terapeutul
este înalt directiv şi învaţă pe client modelul ABC al schimbării cogniţiilor. Se pune accent pe o relaţie de
colaborare, folosind dialogul socratic. Terapeutul asistă clientul în identificarea convingerilor
disfuncţionale şi descoperirea regulilor alternative de vieţuire. Terapeutul promovează experienţele
corective care conduc la însuşirea unor noi abilităţi. Clientul câştigă insight asupra propriilor probleme şi
după aceea, în mod consecutiv, trebuie să practice activ schimbarea gândirii şi a acţiunii de tip
autodefensiv.
În viziunea lui Ellis şi a REBT, rolul terapeutului poate fi rezumat în patru paşi sau direcţii
majore:298
A. Să arate clientului cum au încorporat multe din convingerile lor iraţionale absolutiste ale necesităţii
cum că ar fi de dorit, că trebuie, că este necesar şi să separe aceste convingeri iraţionale de cele raţionale;
B. Duce clientul dincolo de conştienţă, îi explică mecanismul prin care convingerile iraţionale sunt
repetate şi prin care el se reîndoctrinează producându-şi nevroza şi că aceste procese ilogice nu sunt
necesare;
C. Dincolo de recunoaşterea gândurilor şi simţămintelor iraţionale terapeutul trebuie să facă al treilea pas
să ajute pacientul să-şi schimbe gândirea, să abandoneze ideile iraţionale;
D. Provoacă clientul să-şi dezvolte o filosofie raţională asupra vieţii care în viitor îl va ajuta să evite să
mai devină victima convingerilor iraţionale.
Iată cum sistematiza Ellis ceea ce trebuie să facă terapeutul în 1992:299
1. să încurajeze clienţii să descopere câteva idei iraţionale fundamentale care le motivează
comportamentul perturbator;
2. să provoace clienţii să-şi demonstreze validitatea ideilor lor;
3. să le demonstreze clienţilor natura ilogică a modului lor de gândire;
4. să utilizeze absurdul şi umorul în confruntarea sistemului de gândire iraţional al clientului;
324
5. să utilizeze analiza logică pentru a minimaliza aceste convingeri iraţionale;
6. să arate cum aceste convingeri sunt inoperante şi cum ele conduc la tulburări emoţionale şi
comportamentale în viitor;
7. să explice cum aceste idei pot fi înlocuite cu idei mult mai raţionale care au o bază empirică;
8. să înveţe clienţii cum să aplice această abordare ştiinţifică asupra gândirii astfel încât ei înşişi
9. s-observe şi să minimalizeze ideile iraţionale atât din prezent cât şi din viitor ca şi deducţiile ilogice şi
care tind să structureze şi să consolideze modurile autodistructive de simţire şi comportare;
10. să utilizeze câteva metode emotive, cognitive şi comportamentale pentru a-şi ajuta clienţii să lucreze
în mod direct asupra propriilor simţăminte şi să acţioneze împotriva tulburărilor.
Relaţia dintre terapeut şi client este aceea de completă acceptare şi toleranţă. Ideea fundamentală
este că trebuie ajutat clientul să evite autocondamnarea. Deşi ei trebuie şi pot să-şi evalueze
comportamentul obiectivule este să refuze să se blameze pe el însuşi ca persoană. Comportamentul,
erorile, greşelile, simţămintele sunt una, el însuşi este considerat ca valoros. Terapeutul trebuie să
manifeste şi să arate o completă, deplină acceptare şi să refuze să evalueze pe client ca persoană în acelaşi
timp în mod onest să-i confrunte cu gândirea fără sens şi comportamentele autodistructive. Dacă
manifestă căldură personală şi înţelegere empatică în acest cadru securizat, pacientul începe să se înscrie
pe traiectoria terapeutică. În fapt, terapeutul REBT poate să accepte clienţii săi şi clientul ca atare trebuie
să accepte pe sine ca fiinţă imperfectă oferindu-i în acelaşi timp instrucţie, biblioterapie, tehnici de
modificare a comportamentului şi întotdeauna modelare prin manifestarea unei acceptări depline,
necondiţionate.
Relaţia de încredere, de valorizare este esenţială pentru succesul REBT. În această atmosferă
securizantă pacientul abandonează convingerile iraţionale şi începe să-şi însuşească o manieră
constructivă nondefensivă de abordare raţională a realităţii. Cele mai frecvente tehnici şi proceduri
utilizate în REBT sunt contracararea convingerilor iraţionale, teme cognitive pentru acasă legate de
convingerile eronate să le identifice şi să nu le mai utilizeze, provocarea limbajului propriu, contracararea
termenilor absoluntizanţi ai necesităţii, utilizarea umorului, folosirea unor tehnici afective şi de
imaginaţie, jocul de rol, exerciţii de contracarare a timidităţi, utilizarea forţei şi a vigorii.
De asemenea sunt utilizate multe tehnici behavioriste, cum ar fi : condiţionările operaţionale,
desensibilizarea sistemică, tehnici de relaxare şi modelare, teme behavioriste pentru acasă în situaţii de
viaţă reală acestea sunt efectuate sistematic şi înregistrate analizate ca formă. REBT-ul poate fi aplicat în
terapia personală, în terapia de grup, de scurtă durată după modelul ABC, terapia maritală, terapia
familială, terapia cognitivă a lui Beck.
E. Tehnici terapeutice. Terapeutul utilizează o varietate de tehnici cognitive, emoţionale sau
afective şi comportamentale. Metodele diverse sunt adaptate personal clientului. Este o terapie activă,
directivă, limitată în timp, centrată pe prezent şi structurată. Unele tehnici, inclusiv angajarea în dialogul
socratic, dezbaterea convingerilor iraţionale, îndeplinirea unor teme pentru acasă, adunarea datelor sau
presupunerilor care au fost făcute, înregistrarea activităţilor, formarea unor interpretări alternative,
învăţarea de abilităţi noi pentru a face faţă problemelor, schimbarea modelelor de gândire şi limbaj, jocul
de rol, inageria şi confruntarea convingerilor eronate.
F. Aplicaţii şi abordări. Are o largă aplicabilitate în tratamentul depresiei, anxietăţii, problemelor
maritale, managementul stresssului, dobândirea abilităţilor, abuzul şi dependenţă de substanţe, antrenarea
asertivă, tulburări de alimentaţie, atacuri de panică, anxietatea legată de performanţă şi fobia socială. Este
extrem de utilă în asistarea oamenilor pentru a-şi modifica cogniţiile. Multe abordări selfsuporting şi
grupuri utilizează principiile sale. Poate fi aplicată unor categorii largi de populaţie cu o varietate de
probleme specifice.
G. Contribuţii. Contribuţiile cele mai importante includ sublinierea înţelegerii şi practicii
terapeutice din perspectivă eclectică. A adoptat numeroase tehnici cognitive emotive şi comportamentale.
Este deschisă pentru încorporarea de tehnici din alte orientări şi abordări. O metodologie pentru
provocarea şi schimbarea erorilor de gândire. Multe forme pot fi integrate în curentul principal al terapiei.
325
Utilizează din plin teme pentru acasă, orientate către exerciţiu practic, ascultarea unor casete, înregistrarea
progreselor, păstrarea unei agende privind progresele înregistrate. A obţinut succese semnificative în
tratarea anxietăţii şi depresiei în intervenţii de scurtă durată.
Teoria ABC asupra personalităţii. Din perspectiva REBT, mulţi terapeuţi se concentrează în
mod eronat asupra istoriei şi evenimentelor active, deşi nimic nu mai poate fi schimbat din trecutul sau
copilăria timpurie a clientului. Alţi terapeuţi fac greşeala de a supralicita efortul pe care trebuie să-l facă
clienţii de a-şi recunoaşte, exprima şi ventila simţămintele. Alţii îndeamnă clienţii să retrăiască
evenimentele timpuri şi simţămintele în prezent.
Ellis spune că toate aceste tactici nu sunt prea productive deoarece consecinţele lor emoţionale nu
fac decât să intensifice şi să exprime simţăminte, în schimb clientul şi terapeutul ar trebui să conlucreze
pentru a înlătura convingerile iraţionale care determină tulburări emoţionale. Ei lucrează împreună pentru
transformarea unui mod de gândire nerealist, imatur, care pretinde că este absolutist într-o manieră de
gândire şi comportament mult mai realistă, matură, logică şi caracterizată de o abordare empirică. Aceste
rezultate vor genera reacţii afective mult mai potrivite cu situaţiile din viaţă.
Ellis a pus la punct următoarea diagramă care clarifică interacţiunea dintre componentele diverse
pe care le-am discutat:300
A – evenimentul activator ← B – credinţa → C – consecinţe emoţionale şi comportamentale
↑
D – intervenţia terapeutică → E – efect → F – simţăminte noi
Teoria ABC a personalităţii este teoria centrală a REBT şi este şi modalitatea sa de practică. A este
existenţa unor fapte, evenimente, comportamente sau atitudini ale unei persoane. C sunt consecinţele
emoţionale şi comportamentale sau reacţiile individului. Reacţiile pot fi potrivite sau nepotrivite. A –
evenimentele activatorii nu cauzează C-ul – consecinţele emoţionale, ci B-ul credinţele şi convingerile
personale despre A, cauzează în mare măsură C-ul, reacţiile emoţionale.
De pildă Ellis pretinde că convingerile asupra respingerii şi eşecului de la punctul B sunt
principala cauză a depresiei – punctul C – şi nu evenimentul în sine oricât de trist ar fi A-ul. Astfel,
fiinţele umane sunt în mare măsură responsabile de a-şi fi creat, ele însele, nişte reacţii şi tulburări
emoţionale. Arătând oamenilor cum pot să-şi schimbe convingerile iraţionale care conduc la consecinţe
dezastroase pentru ei, este miezul REBT.
Cum este nutrită şi cultivată o tulburare emoţională? Prin propoziţii ilogice pe care persoana
continuă să şi le repete precum: sunt complet responsabil şi merit toată ruşinea şi blamul pentru ceea ce
mi s-a întâmplat; sunt un ratat mizerabil şi tot ce fac îmi iese prost, sunt o persoană lipsită de orice
valoare. Ellis repetă acest punct nodal al REBT-ului şi anume că, în mare măsură, ne simţim aşa cum
gândim.
D-ul sau intervenţia terapeutică constă aplicarea metodei ştiinţifice de a-şi ajuta pacienţii să-şi
schimbe convingerile iraţionale în legătură cu ei înşişi. Deoarece principiile logicii pot fi învăţate, ele pot
fi utilizate pentru a distruge ipotezele nerealiste şi neverificabile ale pacienţilor, de unde această
intervenţie terapeutică de la D mai poartă şi numele de disputare. Componentele disputării sunt:
detestarea, dezbaterea şi discriminarea.
În primul rând clienţii trebuie să înveţe cum să-şi depisteze convingerile iraţionale, cerinţele
absolutiste de trebuie, de teribilizare, de înfricoşare, de umilire şi complexare. Apoi, trebuie să dezbată
aceste convingeri disfuncţionale şi să înveţe cum să le pună la îndoială în mod logic şi empiric, iar apoi
să-şi argumenteze, în mod viguros, lor înşile şi să acţioneze împotriva acestor convingeri. În final clienţii
învaţă să discrimineze convingerile iraţionale autodefensive de cele raţionale autosusţinătoare.
Folosind metodele REBT, clienţii îşi diminuă convingerile iraţionale, pun accent pe procesul
disputării în timpul sesiunii terapeutice şi între sesiuni. Ajung la E să dobândească o filosofie eficientă ca
o practică curentă şi ca urmare ei stabilesc un nou set de simţăminte mult mai potrivit şi devin persoane
de succes, echilibrate şi care se găsesc în relaţii armonioase cu ei înşişi şi cu mediul natural şi social.

326
 H. Limite. Tendinţa de a diminua rolul emoţiilor nu se concentrează şi nici nu explorează
inconştientul sau conflictele ascunse, iar uneori nu acordă suficientă importanţă trecutului clientului. Este
o terapie confruntaţională prin excelenţă, iar aceasta poate conduce la o abandonare sau terminare
prematură a procesului. Poate să fie prea structurată pentru unii clienţi.
Unii au adus următoarele critici, şi anume că utilizează în mică măsură dinamica inconştientă,
asociaţia liberă, lucrul asupra viselor, relaţia transferenţială, că pune puţin accent pe relaţia terapeutică,
aceasta trecând mai mult asupra tehnicilor, metodelor şi procedurilor. Dacă nu se pune accent pe
inventarierea şi exprimarea simţămintelor, deseori tehnicile şi procedurile cognitive nu au succes.
Ignorând relaţiile şi afacerile nefinalizate şi experienţelor din copilărie, fără dezvăluirea influenţelor şi
mecanismelor prin care inconştientul şi subconştientul influenţează prezentul, acest tip de terapie este mai
mult educaţională şi mai puţin psihologică, ignorând anumite mecanisme eficiente de influenţare şi
schimbare. Deseori terapeuţi REBT şi cognitivi pot fi consideraţi manipulativi pentru că îşi impun
propriul sistem de gândire şi viziune asupra pacientului. Deseori abordarea REBT poate să creeze
dependenţă de terapeut.
Rezumat şi evaluare. REBT este o formă de terapie cognitivă orientată comportamental. Ea a
evoluat într-o abordare comprehensivă şi integrativă care subliniază gândirea, judecata, procesul de
decizie şi execuţia. Abordarea reţine calitatea înaltă didactică şi directivă a lui Ellis şi această orientare
este mult mai preocupată cu dimensiunile cognitive decât cu simţămintele. Ea începe cu emoţiile
tulburate sau psihice ale clientului şi comportamentele inadecvate, le pune în valoare prin contracarare şi
le anihilează conducând către corecţia concepţiei şi din care rezultă corectarea simţămintelor şi
modificarea, în consecinţă, a strategiilor comportamentale.
Pentru a bloca convingerile selfdefensive întărite printr-un proces de îndoctrinare, terapeuţii
REBT angajează tehnici active şi directive, cum ar fi : instruirea, sugestia, persuasiunea, temele pentru
acasă şi îi provoacă pe clienţii să-şi înlocuiască sistemul de convingeri iraţionale cu unul raţional. Ei fac
lucrul acesta prin îndemnarea continuă a clienţilor de a-şi valida ideile şi observaţiile prin ceea ce constată
cu dovezi în realitate. Ei demonstrează cum şi de ce, convingerile iraţionale conduc la tulburări
emoţionale şi la consecinţe comportamentale. Ei învaţă clienţii cum să gândească ştiinţific şi cum să-şi
anihileze propriile idei defensive şi comportamentele inadecvate, atât în prezent, cât şi pe viitor.
În aceste demers este crucial din partea terapeutului REBT, să manifeste deplină acceptare şi
toleranţă. Lucrul acesta este realizat refuzând să judece persoana, în acelaşi timp confruntând-o cu
comportamentele distructive şi cu convingerile iraţionale. De asemenea, de importanţă primordială este
capacitatea terapeutului şi bunăvoinţa sa de a confrunta, provoca, demonstra şi convinge clientul să
practice acele activităţi, atât în sesiune, cât şi între sesiuni, care vor duce la schimbări constructive în
gândire şi comportament.
REBT pune accent pe acţiune, pe realizarea a ceva concret, odată ce a fost dobândit un insight şi a
fost câştigat un mod de gândire în terapie. Fără acest exerciţiu, rezultatele nu pot fi durabile. Terapeuţii
REBT sunt în mod tipic eclectici în selectarea strategiilor lor terapeutice. Ei extrag tehnici cognitive şi
comportamentale utilizate pentru dezrădăcinarea convingerilor iraţionale, ce conduc la simţăminte self
defensive şi comportamente inadecvate şi învaţă clienţii cum să înlocuiască aceste procese negative cu o
concepţie şi filosofie raţională despre viaţă.
Terapeuţii au latitudinea de a-şi dezvolta propriul stil şi să-şi exercite creativitatea, ei nu sunt
obligaţi să practice anumite tehnici pentru anumite probleme atâta timp cât ei lucrează în cadrul spiritului
REBT. Terapeuţii au libertatea să facă aplicaţii practice inventive în domeniul tehnicilor şi procedurilor.
Aşa cum am văzut, REBT-ul a fost deschizător de drumuri, atât pentru terapia cognitivă a lui Beck, cât şi
pentru modificarea comportamental-cognitivă a lui Meichenbaum.
Aceste terapii subliniază importanţa proceselor cognitive ca determinanţi ai comportamentului.
Ele susţin că modul în care oamenii se simt şi ceea ce în mod real fac, este în mare măsură influenţat de
evaluarea lor subiectivă asupra situaţiilor. Datorită acestei abordări a situaţiilor de viaţă care le
influenţează atitudinile, convingerile, presupunerile şi dialogul interior, tehnicile şi cogniţia devin
327
obiectiv al terapiei. Una din calităţile de bază ale REBT este concentrarea asupra instruirii clienţilor, cum
să-şi realizeze propria terapie, fără intervenţia directă a terapeutului.
Suplimentar, REBT foloseşte şi casete audio, biblioterapie şi înregistrarea aceea ce se face în
sesiune sau în timpul workshop-urilor. În acest mod clienţii dobândesc o cunoaştere cât mai profundă a
schimbărilor fără să devină excesiv de dependenţi de terapeut. Contribuţia majoră a REBT este în
sublinierea unei practici terapeutici cuprinzătoare şi eclectice. Tehnici numeroase, cognitive, emotive şi
comportamentale sunt implicate în schimbarea emoţiilor şi comportamentelor, ca şi schimbarea structurii
cognitive a pacientului.
Mai mult, ei au demonstrat că terapia structurată centrată pe prezent şi pe problemă poate fi
extrem de eficientă în tratarea depresiei şi a anxietăţii într-un timp relativ scurt. În evaluarea valoarea
abordării sale, Beck spunea: ‚Aş putea concluziona că terapia cognitivă a îndeplinit criteriile unui sistem
terapeutic care furnizează o schimbare, o teorie coerentă şi verificabilă asupra personalităţii,
psihopatologiei şi asupra schimbării terapeutice; un set capabil de a fi transmis, testabil, de principii,
strategii şi tehnici terapeutice articulate în acest sistem teoretic; o sumă de date clinice şi empirice care
susţin teoria şi eficacitatea acesteia.’301
Contribuţia majoră a lui Ellis şi Beck constă în demistificarea procesului terapeutic, atât în
abordările cognitive, cât şi comportamentale. Amândouă sunt bazate pe un model educaţional care
subliniază asupra alianţei terapeutice dintre client şi psihoterapeut. Aceste modele încurajează
selfsuporting-ul, furnizează şi argumentează în favoarea valorilor feedback de-a lungul întregului proces,
astfel încât să fie sesizat progresul terapeutic şi modul în care strategiile, metodele şi procedurile se
dovedesc eficiente, asta implicându-l pe pacient, dându-i încredere în sine şi motivându-l pentru
participarea şi acţiune. Clientul devine informat, activ şi responsabil pentru direcţia terapeutului, pentru
că el este un adevărat partener în aventura terapeutică, împreună cu terapeutul său.302
9. Terapia familială sistemică
Dacă între anii 1960-1970, abordarea psihosistemică, comportamentală şi umanistă erau
considerate în psihoterapie, prima, a doua şi a treia forţă care domina, abordările sistemice familiale au
fost considerate ca cea de a patra forţă. Perspectiva sistemică presupune că individul este cel mai bine
înţeles în interacţiunile sale cu întreaga familie. Simptomele sunt văzute adesea ca o expresie a disfuncţiei
din interiorul familiei. Aceste modele disfuncţionale sunt văzute ca trecând de-a lungul câtorva generaţii.
Este revoluţionar să conchizi unui client că suferinţa sa poate să fie un simptom al întregului sistem, al
modului în care acesta funcţionează şi nu doar un simptom de inadaptare sau dezadaptare a individului.303
Această perspectivă este fundamentată pe presupunerea că comportamentul problematic al
pacientului:304
1. serveşte ca funcţie sau scop pentru familie;
2. poate fi o funcţie a incapacităţii de a opera eficient în perioada de dezvoltare sau tranziţie;
3. poate fi un simptom al modelelor disfuncţionale moştenite de-a lungul mai multor generaţii.
Toate aceste presupuneri au constituit o provocare pentru cadrele intrapsihice sau psihodinamice
ale problemelor umane şi ale cauzalităţii lor, aşa cum au fost conceptualizate până la teoria sistemică.
Principul general cu care practicienii terapiei familiale sistemice sunt de acord, indiferent de
celelalte diferenţe particulare, este acela că pacientul este conectat la un sistem viu şi că schimbând o
parte a unităţii, aceasta are influenţe conectate cu celelalte părţi. De aceea, o abordare terapeutică care se
adresează în mod comprehensiv tuturor membrilor familiei şi contextului larg, este necesară pentru
recuperarea unui anumit pacient identificat. Beckvar insistă că terapia familială este o terapie de relaţie.
Principalele diferenţe dintre terapia individuală şi cea sistemică sunt următoarele:305
1. În timp ce terapia individuală se concentrează asupra unui diagnostic cât mai precis, eventual
după schema DSM 4, terapia sistemică explorează procesele familiale sistemice, regulile acestuia,
eventual genograma.
2. Terapia individuală începe în timp şi numai cu persoana în sine, în timp ce în cea sistemică sunt
invitaţi fraţii şi surorile pacientului.
328
 3. Terapia individuală se concentrează asupra cauzelor, scopurilor şi proceselor cognitive
emoţionale şi comportamentale, cu scopul de a face faţă simptomelor şi afecţiunilor descoperite. Terapia
sistemică se concentrează asupra relaţiilor care dau sens, un anumit simptom sau tablou clinic.
4. În timp ce terapia personală se concentrează asupra experienţelor şi perspectivelor individuale,
terapia sistemică se concentrează asupra perspectivelor transgeneraţionale, a semnificanţilor, regulilor, a
perspectivelor de gen şi culturale ale întregului sistem şi chiar ale comunităţii şi sistemelor mai largi care
afectează familia.
5. În timp ce terapia personală intervine în moduri desemnate să ajute persoana să facă faţă, cea
sistemică intervine în moduri care ajută la schimbarea contextului.
Terapeuţii sistemici nu neagă importanţa individului în sistemul familial, dar ei cred că afilierea
persoanei la sistemul apartenent de care aparţine şi interacţiunile de care acesta beneficiază, au o putere
mult mai mare în viaţa persoanei, decât ar putea terapeutul spera vreodată să aibă prin intervenţiile sale,
lucrând cu întreaga familie sau chiar cu comunitatea, în calitate de sistem. El are şansa s-observe cum
individul acţionează în cadrul acestuia şi îşi slujeşte propriile trebuinţe şi nevoi. Totuşi, suverane sunt
nevoile şi regulile sistemului.
Cu siguranţă, că o anumită afecţiune poate să aibă cauze organice, genetice sau hormonale.
Acestea pot să se manifeste în modele cognitive, experenţiale sau comportamentale de a face faţă, dar
chiar şi în aceste condiţii, terapeutul sistemic este foarte interesat de felul cum tabloul clinic sau
simptomatologic afectează întreaga familie şi cum este integrat în funcţionarea acestuia.
Scopul terapeuţilor sistemici este să producă schimbarea sistemului care, se presupune că va
produce şi schimbări în membrii individuali ai acestuia. Terapeutul se concentrează şi încearcă să schimbe
modelele disfuncţionale de relaţii şi să creeze modalităţi funcţionale de interacţiune. Dintr-o perspectivă
sistemică familială pură, familiile au tendinţa de a rămâne statice şi de rezista schimbării. Chiar în familii
care în mod clar sunt disfuncţionale, membrii tind să prefere modele cunoscute şi practicate faţă de
procesele noi şi necunoscute.
Procesul schimbării sistemice poate să fie lent, necesitând răbdare, înţelegere şi adesea intervenţii
planificate cu grijă. Terapeutul sistemic trebuie să funcţioneze ca un profesor, antrenor, model sau
conducător, dirijor. Atunci când terapia are succes, familia învaţă în legătură cu modelele sale, eventual
care au fost transmise de-a lungul generaţiilor, învaţă modalităţile de a detecta şi soluţiona problemele
care îi fac pe membrii săi să aibă relaţii disfuncţionale.
Cele mai bune surse pentru terapia sistemică sunt Goldenberg & Goldenberg, Family Therapy:
Overview, 1996; Hannah & Brawun, The Practice Of Family Therapy: Key Elements Across Models,
1995; Nichols & Schwartz, Family Therapy: Concept and Method, 1995; Beckvar & Beckvar, Family
Therapy: Sistemic Integration, 1996; Horne & Passmore, Family Counseling Therapy, 1991.
Principalele orientări în terapia familială sistemică sunt terapia familială multigeneraţională, 306
terapia familială experienţială simbolică, terapia familială conjoint, terapia familială structurală,307 terapia
familială strategică,308 terapia familială social-constructivă309 şi unele terapii familiale de orientare
feministă.310
Conceptul de terapie familială multigeneraţională a fost introdus de Murray Bowen. Acest model
terapeutic este foarte bine structurat pe o bază teoretică solidă rezultând din experienţa autorului cu
familiile schizofrenice. În articolele lui, Bowen identifică opt concepte fundamentale pentru această
teorie: diferenţierea eului, triangulaţia, sistemul emoţional al familiei nucleare, procesele de proiecţie
familială, barajele emoţionale, procesul de transmitere multigeneraţional, poziţia în fratrie şi regresia
socială.311
Diferenţierea eului implică, atât separarea intelectuală şi emoţională, cât şi independenţa eului faţă
de alţii. Persoanele diferenţiate sunt capabile să aleagă între a fi conduse de simţăminte sau de gândurile
lor. Oamenii nediferenţiaţi au dificultăţi în a se separa de a alţii şi tind să se concentreze asupra modelelor
emoţionale dominante din familie. Aceste persoane au un grad scăzut de autonomie, reacţionează
emoţional şi sunt incapabile să adopte o poziţie clară asupra unor chestiuni. Oamenii fuzionaţi cu familia
329
de origine tind să stabilească acelaşi tip de relaţii şi cu partenerii de căsătorie. Două persoane
nediferenţiate caută să se găsească una pe alta pentru a deveni un cuplu.312
Individuaţia sau maturitatea psihologică nu este o destinaţie fixă care o dată atinsă, este atinsă
pentru totdeauna, ci este mai degrabă un proces de dezvoltare care ţine întreaga viaţă şi se realizează prin
reexaminarea şi hotărârea în legătură cu conflictele personale, contextul relaţional şi înţelegerea
mecanismelor familiei de origine.
Distincţia dintre realitatea emoţională şi gândire poate fi dificil de distins. Cei care nu sunt reactivi
din punct de vedere emoţional, se experimentează sau se percep pe ei înşişi ca având posibilitatea de a
alege între mai multe răspunsuri. Reacţiile lor nu sunt automate, ci implică o raţiune şi o evaluare
echilibrată, atât a propriei persoane, cât şi a celorlalţi.
Reactivitatea emoţională, prin contrast, este văzută adesea la persoane care au tendinţe paranoice,
anxioase, de creştere a panicii sau chiar de îndrăgostire bezmetică. În toate aceste cazuri, simţămintele
copleşesc gândirea şi raţiunea, iar oamenii trăiesc această experienţă ca fiind incapabili să aleagă o reacţie
diferită.
Triangulaţia. Anxietatea se poate dezvolta uşor în relaţiile apropiate, intime. Sub situaţii
stressante, doi oameni pot să recruteze un al treilea într-o relaţie, pentru a-şi reduce anxietatea şi a câştiga
stabilitate. Aceasta se numeşte triangulaţie. Deşi triangulaţia poate să reducă tensiunea emoţională între
primii doi, conflictul subiacent nu este soluţionat şi el se agravează în timp.
Dacă un cuplu are conflicte intense şi nerezolvate, ei pot să-şi concentreze atenţia asupra unui
copil problematic, în loc să se lupte unii cu alţii. Temporar, îşi îndreaptă atenţia asupra fiului lor, totuşi
conflictul dintre ei a rămas nerezolvat. O dată ce problemele copilului sunt rezolvate şi el părăseşte
domiciliul, dezechilibrul din relaţia celor doi părinţi reapare la suprafaţă şi lupta reîncepe pentru că
diferenţele şi conflictele nu au fost rezolvate. Există riscul ca terapeutul să se implice în mod tendenţios
într-o triangulaţie, sau să fie cooptat de doi parteneri aflaţi în conflict. Este foarte important ca terapeutul
să nu se implice emoţional şi să-şi păstreze neutralitatea afectivă profesională. Terapeutul familial trebuie
să aibă un nivel foarte înalt de diferenţiere şi maturizare, iar aspectele sale emoţional, afective să fie
echilibrate şi rezolvate.313
Scopurile terapiei multigeneraţionale sunt următoarele:
1. să diminue anxietatea şi să amelioreze simptomele
2. să crească nivelul de diferenţiere a eului în fiecare membrul al familiei.
Bowen a dezvoltat metode de pregătire a terapeuţilor familiali multigeneraţionali, ajutând-i să
parcurgă procesul de diferenţiere personală faţă de celelalte persoane ale propriei lor familii de origine şi
să-şi reducă înclinaţia de a deveni implicaţi în relaţii triangulate. Există patru paşi în metoda de pregătire
boweniană:314
1. Terapeuţii sunt încurajaţi să-şi construiască diagramele familiale cuprinzătoare, numite şi
genograme pentru a-şi identifica punctele de răscruce cheie ale familiilor lor. Este esenţial ca
profesioniştii studenţi să-şi însuşească informaţiile asupra sistemului relaţional din propriile familii;
2. Terapeuţilor le este dată sarcina de a-şi vizita propria familie de origine cu scopul de a deveni
observatori fini ai procesului propriei familii. În acest timp este crucial ca ei să înveţe să-şi identifice şi
să-şi controleze propria reactivitate emoţională faţă de membrii familiei proprii;
3. Sunt încurajaţi să-şi viziteze familia în perioada de tensiune cea mai înaltă cum ar fi o boală
serioasă sau moartea iminentă a unui membru al familiei, pentru că în această perioadă schimbările pot să
se producă cel mai uşor. Sarcina lor este să se păstreze deoparte şi să nu intre în modelele de triangulaţie
vechi. În esenţă ei trebuie să se detrianguleze de situaţiile emoţional reactive;
4. În loc să cadă în capcana propriilor modele de reactivitate afectivă, se presupune că îşi vor
dezvolta relaţii mature cu cât mai mulţi membri ai familiei posibili. Ei trebuie să relaţioneze unul cu altul
şi nu să discute despre ceilalţi membri.
Principalele caracteristici ale terapeuţilor intergeneraţionali sunt următoarele:

330
 1. Aceşti clinicieni şi-au rezolvat experienţele familiale negative şi sunt capabili să-şi asiste proprii
clienţi, în special cei care au aceleaşi probleme ca şi ale lor;
2. Este important ca terapeuţii să primească asistenţă şi să fie asistaţii în identificarea propriilor
probleme familiale; să-şi îmbunătăţească funcţionarea psihologică şi eficienţa clinică;
4. Trebuinţele lor nesatisfăcute în experienţele familiale timpurii îi vor determina să se manifeste
în relaţii intens conflictuale cu membrii acestei familii;
5. Terapeuţii care adoptaseră în familia lor rolul de împăciuitor, pot să experimenteze mai târziu
ambivalenţe faţă de intimitate cu persoanele semnificative din viaţa lor;
6. Experienţele problematice ale terapeuţilor aflaţi în pregătire din propria lor familie de origine
pot să-i conducă la dificultăţi în relaţiile lor curente.
Genograma. Bowen presupune că modelul multigeneraţional şi influenţele sale sunt centrale în
înţelegerea funcţionării prezente a familiei nucleare. Ceea ce apare într-o generaţie probabil că va apărea
şi în generaţia următoare, deoarece chestiunile emoţionale nerezolvate tind să fie jucate pe parcursul mai
multor generaţii. El propune alcătuirea unei diagrame sau genograme familiale ca mod de colectare şi
organizare a datelor celor mai importante de a lungul ultimelor trei generaţii.
O genogramă familială constă într-o schemă a relaţiilor dintre fiecare partener şi toţii ceilalţi pe
parcursul a cel puţin trei generaţii ale familiei extinse. Genograma este un instrument, atât pentru
terapeut, cât şi pentru membrii familiei, pentru a înţelege punctele de răscruce, critice, în procesele
emoţionale ale familiei şi trebuie notate datele de naştere, ale decesului, căsătoriei, divorţului. Oferă
informaţii despre unele caracteristici ale familiei: originile culturale şi etnice, afiliaţia religioasă, statutul
socio-economic, tipul de contact între membrii familiei, proximitatea membrilor familiei. De asemenea,
ea furnizează o imagine în evoluţie a familiei nucleare.
O genogramă devine un instrument de evaluare a gradului de fuziune a partenerului faţă de familia
extinsă şi faţă de alţii. Această constelaţie a familiei de origine dobândeşte o consistenţă structurală.
Terapia transgeneraţională poate fi caracterizată ca o aplicaţie a gândirii raţionale în sistemele saturate
emoţional. Ea subliniază separarea gândirii de simţăminte ca o detaşare terapeutică şi a fost criticată
adesea ca punând un prea mare accent pe raţionalitate şi autonomie, în detrimentul conexiunii, integrării
şi interdependenţei. Terapeutul are rolul de a oferi suport prin prezenţă şi implicare, dar în acelaşi timp
trebuie să rămână neutru afectiv şi să facă observaţii obiective asupra procesului interconexiunilor
familiale.
Modelul procesului de validare umană sau terapia familială de conexiune al Virginiei Satir.
În această abordare este subliniată comunicarea şi experienţele emoţionale. Ea este intens intuitivă şi
convinsă că spontaneitatea, creativitatea, autodezvăluirea şi asumarea riscului sunt centrale în terapia
familială. În această viziune tehnicile sunt secundare şi relaţiile pe care terapeutul este în stare să le
stabilească cu familia sunt importante. Ea nu constă atât în tehnici, cât în implicarea personală a
terapeutului în cadrul familiei.
Conceptele cheie sunt acelea de optimizare şi validare a imaginii de sine, regulilor familiale, a
congruenţei vis-a-vis de o atitudine defensivă, a modelelor de comunicare, grupul statuar familial, triadele
de nutrire şi creştere, harta familială, cronologiile vieţii de familie. Ea subliniază factorii ca stabilire a
contactului, metaforele, reîncadrarea, onestitatea, comunicarea, creare de noi posibilităţi, psihodramă,
umor şi atingere personală în procesul terapeutic.
Confruntate cu stressul familiile adoptă patru modele de comunicare defensive: placarea,
blamarea, supraraţionalizarea şi irelevanţa.315
1. Membrii familiei care utilizează comportamente de placare ca stil de a face faţă stressului, se
sacrifică pe ei înşişi în tentativa de a fi plăcuţi celorlalţi. Ei sunt slabi, ineficienţi, pentru că nu au un
simţământ puternic al propriei valori se simt neajutoraţi fără alţii, spun şi fac ceea ce cred că se aşteaptă
din partea lor. Datorită temerii de a fi respinşi, luptă să facă lucruri şi să fie semnificativi pentru prea
mulţi alţii.

331
 2. Cei care adoptă postura de blamare îşi vor sacrifica semenii pentru a-şi menţine o viziune
pozitivă asupra lor înşişi. Aceasta presupune un stil dominator şi găsirea de greşeli în ceilalţi. În timp ce
ridică arătătorul şi blamează, evită responsabilitatea acţiunilor greşite şi au un simţământ de pierdere a
aproprierii valorii şi semnificaţiei. Ei atribuie responsabilitatea altora pentru ceea ce sunt.
3. Persoanele care devin supraraţionale tind să funcţioneze ca un computer: luptă pentru
autocontrol complet, controlul altora şi mediului, adoptând o viaţă guvernată de principii seci. În tentativa
lor de evita umilinţa şi jena, îşi restrâng şi reprimă sentimentele. Preţul pe care în plătesc pentru a fi
supracontrolaţi şi rigizi îi distanţează şi izolează de ceilalţi.
4. Comportamentul irelevant este manifestat ca un model de deturnare şi distragere, în speranţa
eronată că jignirile, durerea sau stressul vor fi diminuate. Persoana irelevantă este incapabilă să
relaţioneze cu ceea ce se întâmplă. Aceştia apar într-o mişcare continuă, agitaţie şi făcând tot timpul câte
ceva, mişcându-se în tot felul de acţiuni şi direcţii, dar nerealizând nimic. Cei care adoptă acest stil de
comportament sunt înspăimântaţi de stress şi ei evită să adopte o poziţie clară ca nu cumva s-ofenseze pe
ceilalţi.
alternativa sănătoasă la aceste situaţii? Satir descrie în 1991 cum ar trebui să facă faţă oamenii
stressului; n-ar trebui să se sacrifice pe ei înşişi şi nici să adopte un stil singular, ci trebuie să se
transforme într-o manieră utilă şi funcţională. Astfel de persoane sunt centrate, evită să-şi schimbe
culoarea precum cameleonul, cuvintele lor sunt corespunzătoare experienţei lăuntrice şi sunt capabile să
facă declaraţii clare şi directe. Sunt congruenţi şi fac faţă stressului cu încredere şi curaj, pentru că ştiu că
au resursele lăuntrice de a face faţă eficient şi de a adopta alegeri sănătoase. Comunicatorii congruenţi
sunt vigilenţi, echilibraţi, sensibili şi trimit mesaje clare.
Virginia Satir pune un accent important asupra rolurilor pe care şi le asumă fiecare membru al
familiei şi, de asemenea, vorbeşte despre triada familială care poate să fie disfuncţională sau, dimpotrivă,
să aibă un rol optimizator. Triada funcţională devine flexibilă şi deschisă schimbării, copii sunt încurajaţi
să-şi asume rolul şi să se adapteze situaţiilor prin care trec. Ei sunt susţinuţi, li se permite să facă greşeli şi
sunt angajaţi în comunicare congruentă. Cel mai important este că imaginea de sine a copilului este
nutrită, îmbunătăţită. Copii sunt ascultaţi, li se transmit informaţii, sunt apreciaţi, li se permite să se
plângă şi li se oferă informaţii de care au nevoie pentru a face faţă complexităţii vieţii în afara familiei. 316
A. Concepţia filosofică fundamentală
Familia este văzută într-o perspectivă interactivă şi sistemică. Clienţii sunt conectaţi la un punct de
vedere sistemic, în care schimbarea unei părţi a sistemului va conduce la schimbare celorlalte părţi.
Familia furnizează contextul pentru înţelegerea modului cum funcţionează persoanele în relaţiile lor unii
cu alţii şi cum se comportă. Tratamentul se realizează cel mai bine prin concentrarea asupra unităţii
familiale. Comportamentul disfuncţional al unui membru este corectat şi interacţionează prin
interacţiunea cu unitatea familiei şi cu sistemele mai largi.
B. Concepte cheie. Se concentrează asupra modelelor de comunicare în interiorul familiei atât
verbale cât şi nonverbale. Problemele de relaţie, dificultăţile de relaţie sunt transmise se pare
transgeneraţional. Simptomele sunt văzute ca modalităţi de comunicare care ajută la controlarea celorlalţi
membri ai familiei. Conceptele cheia variază după orientarea specifică şi pot include diferenţiere,
preambulaţie, condiţii ale puterii, dinamica familiei de origine, paternul de interacţiune funcţionale
respectiv disfuncţionale, reguli familiale care guvernează comunicarea şi rezolvarea interacţiunilor de
acum şi aci. Prezentul este mult mai important decât explorarea experienţelor trecute.
C. Obiectivele terapeutice. Cele mai multe abordări sunt bazate pe ajutorarea membrilor familiei
să câştige conştienţa modelelor relaţionale care nu sunt lucrative şi să creeze noi modalităţi de
interacţionare care să le diminue stressul. Unele abordări se concentrează asupra rezolvării problemelor
specifice care aduc familia la terapie.
1. Să genereze speranţă şi curaj în rândul membrilor familiei pentru a-şi forma noi opţiuni
2. Să dobândească abilităţi de accesare, întărire, optimizare şi generare, de a face faţă tuturor
membrilor familiei.
332
 3. Să încurajeze membrii familiei să exercite opţiuni sănătoase şi nu doar să elimine simptomele.
Satir identifică trei obiective ale terapiei familiale:
a. Fiecare persoană din interiorul familiei să fie capabilă să se raporteze onest faţă de ceea ce
vede, simte, aude şi trăieşte.
b. Deciziile sunt luate pe explorarea nevoilor individuale şi negociere, nu prin putere
c. Diferenţele ar trebui aduse la cunoştinţă în mod deschis şi utilizate pentru creştere în interiorul
familiei.
D. Relaţia terapeutică. Terapeutul sistemic familial funcţionează ca profesor, antrenor, model şi
consultant. Familia trebuie să înveţe modalităţile de a detecta şi soluţiona problemele şi pentru a păstra
unitatea membrilor săi învăţând modele, însuşindu-şi modul cum modele şi paternuri au fost transmise
de-a lungul generaţiilor. Unele abordări se concentrează asupra terapeutului ca expert, altele dimpotrivă,
se concentrează asupra a ceea ce trebuie făcut aici şi acum în sesiunea cu familia. Toţi terapeuţii sunt
preocupaţi în legătură cu procesul de interacţiune familială şi îi învaţă modele de comunicare.
E. Tehnici terapeutice. Există o diversitatea de tehnici, depinzând de orientarea teoretică
particulară. Intervenţiile trebuie să ţintească asupra schimbărilor comportamentului, schimbării
perceptuale sau ambele. Tehnicile includ utilizarea genogramelor, a învăţării, a punerii de întrebări, grupul
statuar familial, reunirea familiei, ancorarea, utilizarea contratrasferului, a hărţii familiale, reîncadrarea
intervenţiei paradoxale, restructurare, exerciţii de interacţiune familială şi stabilirea unor limite sau
graniţe. Tehnicile pot fi experienţiale, cognitive sau comportamentale. Cele mai multe sunt desemnate să
producă schimbarea într-un timp cât mai scurt.
Roluri şi tehnici ale terapeutului:
1. Creează cadru unde persoanele îşi asumă riscul de a se evalua clar şi obiectiv, ca şi acţiunile lor.
2. Asistă membrii familiei în edificarea stimei şi imagini de sine
3. Ajută clienţii să-şi facă propria evaluare
4. Contribuie la elaborarea istoriei familiale şi la realizările din trecut
5. Descreşte ameninţările prin stabilirea graniţelor şi reducerea nevoii de reacţii defensive
6. Arată că durerea nu este interzisă şi că există un mod acceptabil de a o explora
7. Utilizează tehnici pentru restaurarea simţămintelor de autocontrol al pacientului
8. Ajută membrii familiei să vadă cu modele vechi le influenţa aşteptările şi comportamentele şi să
vadă modalităţile în care pot să şi schimbe aceste aşteptări
8. Delimitează rolurile şi funcţiile
9. Completează golurile din comunicare şi interpretarea mesajelor
10. Atrage atenţia asupra discrepanţelor semnificative din comunicare
11. Identifică modalităţile non verbale de comunicare .
F. Aplicaţii şi abordări. Aplicaţiile depind în mare măsură de specificul abordării particulare a
terapiei familiale. Este extrem de utilă în rezolvarea stresssului marital în probleme de comunicare dintre
membrii familiei, luptele pentru putere, situaţiile de criză familială, ajutarea persoanelor pentru a-şi
realiza şi actualiza propriul potenţial, îmbunătăţirea funcţionării depline şi în ansamblu a familiei.
G. Contribuţii. În toate abordările sistemice nici individul, nici familia nu sunt blamaţi pentru
disfuncţie deosebită, specială, particulară. Familia este împuternicită prin procesul identificării şi
explorării metodelor interacţionale. Lucrând cu întreaga unitate, este furnizată o nouă perspectivă asupra
înţelegerii şi lucrului atât asupra problemelor personale cât şi asupra relaţiilor interpersonale. Prin
explorarea originii familiale sunt crescute oportunităţile de a rezolva alte conflicte de relaţii în afara
familiei.
Pentru mulţi ani, Virginia Satir a fost singura femeie care a dezvoltat un model complet al terapiei
familiale. Nu a fost neapărat feministă, ci a fost preocupată în realizarea personalităţii fiecăruia,
bărbaţilor, femeilor şi copiilor. A încercat să minimalizeze importanţa luptelor politice şi a fost convinsă
că schimbarea realizată în lăuntrul persoanelor, relaţiilor, ar putea să schimbe lumea şi s-o facă mai bună.

333
 H. Limite. Pot exista probleme în capacitatea de a implica toţi membrii unei familii în terapie.
Membrii pot fi rezistenţi faţă de schimbarea structurii sistemului. Autocunoaşterea terapeutului şi
bunăvoinţa de a lucra în propria sa familie de origine este crucială pentru că potenţialul de contratransfer
este deosebit de înalt. Este esenţial ca terapeutul să fie foarte bine pregătit, să primească şi să lucreze tot
timpul cu supervizare, să fie competent în evaluarea şi tratarea persoanelor ca şi a familiei în context.
Alte abordări terapeutice familiale. Terapia familială experienţială
Principalul promotor al acesteia a fost Carl Whitaker. Terapia familială experienţială mai este
cunoscută şi ca o abordare existenţial-simbolică care are o relaţie strânsă cu celelalte orientări existenţiale
umaniste şi fenomenologice. Abordarea experienţială pune accent pe alegere, libertate, autodeterminare,
creştere şi actualizare. Este un proces interactiv, implicând familia cu un terapeut care are bunăvoinţa şi
capacitatea de a fi real, se concentrează asupra interacţiuni dintre aici şi acum, între familie şi terapeut,
decât faţă de explorarea experienţelor trecutului.317
Conceptele cheie ale terapeuţilor experimentali constau în faptul că se concentrează asupra
trebuinţelor subiective ale individului în familie şi încearcă să faciliteze interacţiunea din sânul familiei,
rezultată din individualitatea fiecărui membru. Ei operează cu presupunerea că toţii membri familiei au
dreptul de a fi ei înşişi, dar că trebuinţele şi nevoile familie pot să suprime această individuaţie şi
autoexplorare.
Abordarea lui Whitaker este pragmatică şi nu teoretică, uneori chiar antiteoretică. El consideră că
teoria poate să fie un obstacol în calea practicii clinice. Teoria are tendinţa de a fi rigidă, abstractă şi poate
să ne împiedice să fim obiectivi. Poate să fie doar un mod de a ne controla anxietatea. Teoria familială
experienţială este în primul rând intuitivă şi pune mare preţ pe experienţa prezentă şi în mod real
percepută.
Fiind extrem de neconvenţională şi provocativă, pretându-se la un stil personal, terapia
experienţială favorizează dezvăluirea, aduce secretele familiale la suprafaţă şi facilitează înţelegerea
fenomenelor, proceselor şi relaţiilor. O temă centrală a abordării lui Whitaker este că terapeutul trebuie să
fie conştient faţă de propriile sale răspunsuri psihologice, emoţionale, faţă de familii, pentru a fi
terapeutic. Funcţia terapeutului este aceea de instigator al familiei la deschidere cu obiectivitate,
spontaneitate şi realitate.
Terapeutul experienţial plasează valoarea propriilor sale răspunsuri ca o măsură de intervenţie
sănătoasă, mai mult, experienţa sa personală determină calitatea muncii sale terapeutice. Whitaker vede
teoria experienţială ca pe un mod în care terapeutul trebuie să fie angajat în propria sa dezvoltare
personală. Astfel, terapia este un proces care ajută terapeutul, cât şi familia cu care se lucrează. Acesta
trebuie să manifeste atitudine plină de grijă, vitalitate, fermitate, să fie imprevizibil şi atunci va fi eficient.
Terapia familială experienţială aplică multe din procesele rezultate din terapia existenţială centrată
pe persoană a lui Rogers şi gestaltterapie. Bazându-se pe empatie, interacţiune, conexiune, implicare,
experiment, terapia experienţială face tentativa de a înţelege dinamica familială şi creează experienţe care
duc la creşterea vitalităţii şi apariţia schimbării în familie. Această abordare pune accent pe capacitatea
terapeutului de autoconştienţă şi utilizarea propriei persoane în relaţie cu familia. Tendinţa ateoretică a
umbrit efortul de încadrare acestei terapii în cultura terapeutică dominantă, care presupune schimbarea ca
una standardizată şi caracterizată prin abordări precise şi funcţionale.
În România, această orientare a fost îmbrăţişată de Iolanda Mitrofan. În ultimii ani, domnia sa
explorează concepţia integratoare şi mai ales pe cea a unificării.
Terapia familială structurală
A fost promovată de Salvador Minuchin. Această orientare este bazată pe faptul că cele mai multe
simptome sunt rezultatul eşuării structurale în organizarea familiei. Schimbarea terapeutică constă în
ajutarea familiei să-şi modifice paternurile stereotipe şi să-şi redefinească relaţiile. Ideea centrală a lui
Minuchin este că simptomele individuale sunt cel mai bine înţelese din punctul de vedere interacţional, în
cadru familial şi schimbările structurale trebuie să apără în familie înainte ca simptomele individuale să
poată fi reduse sau eliminate.
334
 Terapia familială structurală vede familia în contextul social. Potrivit lui Minuchin o structură
familială este setul invizibil de cerinţe funcţionale şi reguli în care membrii familiei interacţionează între
ei. Structura care guvernează tranzacţiile familiei poate fi înţeleasă prin observarea familiei în acţiune, sau
observarea interacţiunii membrilor familiei în sesiunile terapeutice.
Pentru a înţelege structura familiei este util să dăm atenţie modalităţii în care membrii familiei
interacţionează, ce spune fiecare, cine, ce, cui îi spune şi în ce mod o face, ce consecinţe şi rezultate are.
Observând şi notând procesul intra familial, mai degrabă decât punând accent asupra conţinutului a ceea
ce este vehiculat, terapeutul poate să detecteze tranzacţiile problematice. Secvenţele care se repetă în
sesiunea terapeutică dezvăluie modelele structurale ale familiei.
De un interes special se bucură, în această abordare, structura ierarhică a familiei, de exemplu,
dacă o femeie se plânge de soţul ei, acesta stă rigid cu capul drept şi nu zice nimic, tema procesului este
evitarea conflictului. Dacă expresia de mânie a unui tată conduce la un atac de astmă al fiicei sale,
secvenţa este complementară, o schimbare de tip opus a comportamentului şi dezvăluirea problemelor din
structura puterii dintre părinte şi copil.
În familiile violente terapia constată adesea secvenţe simetrice, de pildă, schimburi de
comportamente similare în care o persoană îşi asumă o poziţie absolută în cearta din care nimeni nu se
poate retrage, fiecare parte îşi aduce aportul simetric şi produce escaladarea conflictului şi luptei.
Abordarea structurală pune în valoare subsistemele familiale. Familia este considerată un sistem
uman fundamental compus dintr-o varietate de subsisteme. Subsistem poate să însemne variate categorii,
cel al soţilor, al părinţilor, al fraţilor şi extinsă (bunici sau alte rude). Membrii care se alătură pentru a
realiza o anumită sarcină esenţială în funcţionarea subsistemelor contribuie la funcţionarea sistemului în
ansamblu. Dacă subsistemul părinţilor sau al soţilor este separat de subsistemul copiilor atunci aceste
aspecte sunt centrale pentru terapia structurală.
Este important să notăm că fiecare membru al familiei joacă roluri diferite în subgrupuri diferite.
Subsistemele sunt în mod tipic determinate de factori ca: sex, vârstă, interese comune şi rol funcţional.
Fiecare subsistem este definit de roluri şi graniţe. Terapia familială structurală vede subsistemele ca având
sarcini şi funcţiuni corespunzătoare. Când membrii familiei unui subsistem pătrund în mod intruziv
asupra celuilalt subsistem care nu le aparţine, apar relaţii şi forme structurale problematice. Graniţele
emoţionale care protejează şi optimizează integritatea persoanelor, subsistemelor şi familiilor sunt
conceptualizate ca o scală continuă de la graniţe rigide, care presupun dezangajarea, până la graniţe
difuze care înseamnă integrarea.318
Obiectivele terapeutice în terapia familială structurală sunt acelea de a modifica structurile
inadecvate în unele funcţionale. Membrii familiei sunt învăţaţi să renunţe la roluri şi funcţii stereotipe şi
nefuncţionale şi să-şi mobilizeze resursele pentru a-şi optimiza capacitatea de face faţă stressului şi
conflictului. În genere, obiectivele familiilor sunt crearea unei structuri ierarhice eficiente. Părinţii trebuie
să acorde copiilor lor o independenţă şi libertate crescândă pe măsură ce se maturizează. Familia trebui
să-şi schimbe modelele interacţionale, astfel încât membrii săi să aibă graniţe clare.
O familie sănătoasă este caracterizată printr-un sistem care susţine creşterea fiecărui membru şi în
acelaşi timp încurajează creşterea familiei ca o unitate. În familii în care relaţiile sunt fuzionate, rolul
terapeutic este de ajuta persoanele să-şi realizeze individuaţia. În cazul familiilor destructurate şi
dezangajate, obiectivul este să crească interacţiunea între membrii, prin renunţarea la reguli şi graniţe
rigide, îndreptându-se către unele mult mai acceptabile şi funcţionabile. Minuchin identifică trei funcţii
interactive ale terapeutului:319
1. Asocierea cu familia într-o poziţie de conducere
2. Alcătuirea structurii familiale subiacente
3. Intervenţia într-un mod care determină transformarea structurii ineficiente
Terapeuţii structurali presupun că schimbarea individuală va rezulta din modificarea organizării
familiale şi din schimbarea modelelor tranzacţionale. Sarcina fundamentală terapeutului este să se

335
angajeze în familia ca o unitate cu scopul de iniţia procesul de restructurare. Diferitele tehnici aplicate
sunt: mapping-ul familial, un fel de hartă, exerciţiile de interacţionare şi implicare, reîncadrarea.
În concluzie, terapia familială structurală se concentrează asupra organizării sau structurii din
interiorul familiei. Terapeuţii observă tranzacţiile şi modele implicate în interacţiune, acceptare şi
respectarea familiei în eforturile sale de a se reorganiza şi a-şi atinge obiectivele. O hartă structurală este
realizată şi aceasta furnizează terapeutului baza pentru a interveni ferm şi a direcţiona procesele familiale,
astfel încât să se îndrepte către o stare de echilibru şi sănătate. Membrii familiei sunt susţinuţi şi provocaţi
ca să-şi experimenteze noile modele comportamentale pe parcursul sesiunilor.
Terapia familială strategică
De elaborarea şi dezvoltarea terapiei familiei strategice se leagă nume răsunătoare ale
psihoterapiei, în special terapeuţii care s-au format şi au trecut pe la Mental Research Institute (MRI) din
Palo Alto, California: Gregory Bateson, Don Jackson, Paul Watzlawick, Jay Halley, Milton Erickson şi
chiar Virginia Satir, sunt cei care s-au implicat în această abordare.320
Ea poartă acest nume deoarece terapeuţii stabilesc strategii pentru schimbare, fundamentate pe
teoria comunicării. Efortul şi strategia terapeutică nu se concentrează asupra simptomelor sau a
disfuncţiilor sistemice, ci este o abordare pragmatică bazată pe noţiunea că schimbarea apare în familia
care urmează directivele terapeutului şi îşi schimbă tranzacţiile.
Concentrarea terapiei, nu este asupra rezolvării chestiunilor din trecut, ci în soluţionarea
problemelor din prezent. Terapia tinde să fie scurtă, concentrată pe proces mai degrabă decât pe conţinut
şi orientată asupra soluţiei. Procesul orientării are de a face cu: cine face, ce şi cât, faţă de cine, în ce
condiţii. Problema prezentă este văzută ca o problemă reală şi ca o metaforă pentru funcţionarea
sistemului. Este pus un accent deosebit asupra puterii controlului şi ierarhiei în familie şi în sesiunile
terapeutice. Astfel obiectivele terapiei strategice sunt acelea de a rezolva problema prezentă prin
concentrarea supra secvenţelor comportamentale.
Fiind un terapeut comportamental, Halley se concentrează asupra schimbărilor comportamentale
ca principal ţel al terapiei, considerând schimbarea comportamentului având ca rezultat schimbarea
simţămintelor şi, desigur a concepţiilor. El speră că prevenirea unor secvenţe maladaptative care se repetă
şi tentativa de a introduce un mare număr de alternative posibile şi funcţionale, va conduce la adoptarea
celor mai bune soluţii. În faza iniţială a stabilirii terapiei strategice, Halley sugera în 1976 că terapia
aceasta este caracterizată printr-un număr de faze sau stadii:321
1. Stadiul social, în care obiectivul este să faci familia să se simtă confortabil; terapeutul încearcă
să implice toţi membrii în sesiunea terapeutică;
2. Stadiul problematic sau al problemei, în care obiectivul este să afli de ce familia caută ajutor;
tuturor membrilor li se cere să împărtăşească propria percepţie asupra problemei. Terapeutul pune
întrebări de felul acesta: Care credeţi că este cea mai mare nevoie sau problemă asupra căreia trebuie să
lucrăm? De ce aţi venit acum, aici, în cabinetul meu? Ce credeţi că ar trebui să fie schimbat ca să vă
simţiţi mai bine în interiorul familiei? Ce aţi dori şi sunteţi dispuşi să faceţi şi care schimbări le doriţi?
3. Stadiul interacţiunii familiale implică ca membrii familiei să discute unii cu alţii despre
problemele lor în prezenţa terapeutului. Terapeutul dă atenţie în special modelelor secvenţiale de
comportament, luptelor de putere, ierarhiei, modelelor de comunicare şi subgrupelor. Obiectivul
terapeutului este să identifice strategiile terapeutice posibile pentru ale utiliza în sesiunile viitoare.
4. Stadiul stabilirii de obiective în care terapeutul şi familia conlucrează în a identifica natura
specifică a problemei. În acest stadiu final al sesiunii familiale iniţiale este realizat un contract asupra
obiectivelor terapeutice şi a modurilor în care fiecare participant va continua să-şi evalueze propriul
progres în atingerea cestor obiective.
În terapia strategică rolul terapeutului este văzut ca şi consultant, expert şi conducător de stadii.
Nu se pune accent asupra relaţiei terapeutice. Terapeutul este directiv şi autoritar, nu explică clienţilor
mobilurile acţiunilor sale, consideră că lucrul acesta este de puţin ajutor. Operează ca expert şi în relaţia
terapeutică este cel care controlează puterea, îşi asumă responsabilitatea pentru a iniţia schimbarea şi vede
336
sarcina sa ca asumându-şi responsabilitatea pentru a organiza familia şi a soluţiona probleme aduse în
terapie. Dă membrilor familiei directive în ceea ce au de făcut, atât în interiorul sesiunii, cât şi în
intersesiuni.
Caracteristica fundamentală a abordării lui Halley este responsabilitatea terapeutului de a planifica
o strategie pentru rezolvarea problemelor clientului. În faza iniţială a terapiei sunt stabilite obiective clare
şi este dezvoltat un plan cu obiective terapeutice specifice care se adresează în mod diferenţiat
problemelor. Terapia se concentrează asupra dilemelor umane în context social, iar sarcina terapeutului
este de stabili intervenţii care să ajute clientul în situaţia socială.
Multe din tehnicile terapiei strategice sunt paradoxale, reîncadrare, amplificare, soluţii, tentative şi
exersare. Terapia strategică învăţată de Halley şi Madanez văd simptomele ca pe o formă de comunicare,
ajutând membrii familiei să câştige control unii asupra altora. De pildă, comportamentul manifestat de un
copil poate simboliza un mod de a comunica temerile sale faţă de un iminent divorţ. Terapeutul trebuie să
utilizeze metode indirecte de provocare a părinţilor şi a copilului, să interacţioneze şi să comunice în
modul în care situaţia face simptomele necesare.
Fiecare problemă este definită ca implicând două persoane; este rolul terapeutului de stabili cine
este implicat în problemă şi în ce mod. Terapeutul decide apoi care intervenţie este cea mai eficientă
pentru a face familia să recunoască că această modalitate simptomatică şi problematică este
nefuncţională. Intervenţiile sunt desemnate să implice anumiţi membrii ai familiei faţă de relaţia cu un alt
membru sau să dezangajeze alţi membrii implicaţi într-o relaţie simptomatică.
Tehnici, ca utilizarea sugestiilor, arbitrajului, antrenamentului, realizării de exerciţii terapeutice,
formulare cât mai clară a problemei şi stabilirea obiectivelor terapeutice, ca şi a unor directive precise,
acordă terapeutului un rol important în schimbarea unei familii disfuncţionale. Directivele trebuie să fie
simple, să implice cel puţin două persoane, sau complexe, în implicată întreaga familie.
Intervenţiile paradoxale. Terapeuţii strategici se bazează pe intervenţii paradoxale pentru a anula
rezistenţa pacientului şi a produce schimbarea. Au acordat mare efort punerii la punct şi intervenţiei
paradoxale, atât asupra simptomelor individule, cât şi a situaţiilor complexe inter-relaţionale. Halley
presupune că familiile care caută ajutor, vor rezista faţă de ajutorul terapeutic, adesea rezultând o luptă de
putere între membrii familiei şi terapeut. Utilizând proceduri indirecte şi paradoxale, consilierul poate să
facă faţă şi să schimbe energia utilizată în rezistenţă, într-un efort creativ şi terapeutic.
Halley consideră că terapiile paradoxale forţează familiile să se schimbe. Preluând controlul,
terapeutul utilizează puterea pentru a echilibra familia. Tehnicile paradoxale plasează clienţii într-o
situaţie dublu orb, astfel încât schimbarea terapeutică apare, indiferent de directiva paradoxală. Clienţilor
li se poate cere să exagereze sau să realizeze chiar comportamentul problematic. Aceste directive sunt
desemnate să schimbe echilibrul problematic, patologic al relaţiilor şi paternurilor inadecvate.
De pildă, o mamă supraimplicată în supravegherea fiicei sale adolescente, i se poate propune s-o
urmărească pas cu pas. Această intervenţie paradoxală este desemnată să conducă pe mamă să protesteze
că fiica nu-şi asumă responsabilitatea în mod suficient. Mulţi pacienţi care se plâng că nu pot dormi, li se
cere să stea de veghe; unuia deprimat i se spune că n-ar trebui să renunţe la acest simptom prea repede: te
ajută să-ţi îndrepţi atenţia spre el şi s-obţii ceea ce doreşti; dacă vei renunţa la depresia ta, s-ar putea ca
familia să te neglijeze.
În acceptarea directivelor terapeutului şi menţinerea simptomului, clientul demonstrează control
asupra simptomului şi nu mai ajunge neajutorat în a-l schimba. Pe de altă parte, dacă clientul ajunge să
reziste directivei terapeutice va renunţa la un simptom particular. Problema fiind, nu numai controlată, ci
eliminată.
Terapeuţii strategici monitorizează rezultatele directivelor. Dacă o anumită strategie se dovedeşte
nelucrativă şi inutilă, după scurt timp este desemnată alta. Ei împrumută diferite tehnici din alte abordări
care se dovedesc utile pentru problemele cu care se confruntă. Halley pretinde că tehnicile sale, inclusiv
cele paradoxale, nu sunt manipulative pentru că toate formele de terapie utilizate în influenţa
interpersonală depind de capacitatea terapeutului de a rezolva problemele.
337
 El atrage atenţia asupra faptului că toate formele de intervenţie paradoxală nu se bazează pe
autoritate şi confruntare şi, în mare măsură, gradul în care acestea înseamnă control, este determinat de
stilul terapeutului. Terapeutul poate folosi mai degrabă umorul, fantezia, jocul, ca parte a unor pretinse
tehnici. De asemenea, sunt utilizate metaforele ca instrument de lucru.
Obiectivele sunt acelea de a deschide posibilităţi pentru modele comportamentale adaptative şi
pentru ca familiile să abandoneze comportamentele disfuncţionale sau simptomatice. Terapia familială
strategică şi-a câştigat mult din popularitate concentrându-se asupra problemelor şi soluţiilor. Prin
acceptarea faptului că problema prezentă este adevărata problemă, ea evitat aparenta ignorare a
problemelor în favoarea unui sistem de corectare. Prin concentrarea asupra soluţiilor terapeuţii strategici
sunt capabili să utilizeze acelaşi plan, măsuri şi eficienţe inerente modelelor comportamentale.
Ceea ce a generat oarecare critică, este faptul că terapeuţii strategici nu-şi bat capul cu înţelegerea
proceselor din familii. Fără insight şi înţelegere intervenţiile strategice pot să eşueze uşor într-o strategie
a scopului care justifică mijloacele acestei terapii. Deşi terapeuţii strategici spun că doar bunul simţ
comun este necesar în desemnarea intervenţiilor, deseori bunul simţ înseamnă ceva diferit pentru
persoane diferite. În abordarea lor empirică şi pragmatică, terapeuţii strategici consideră că, aşa cum un
conducător auto nu trebuie să ştie totul despre mecanica şi electronica maşinii sale pentru conduce pe
şosea, la fel şi membrii unei familii, nu trebuie să cunoască toate mecanismele subiacente, pentru a
relaţiona şi funcţiona armonios în cadrul familiei.
Inovaţii recente în terapia familială. Construcţionismul social. Ceea ce cel mai multe din
abordările terapeutice familiale au în comun este abordarea sistemică. Fiecare propune propria versiune
asupra realităţii. Bowen subliniază nevoia de diferenţiere a eului, puterea familiilor de a transmite
problemele de-a lungul generaţiilor şi dificultăţile determinate de trianghulare. Sotir subliniază importanţa
unei comunicări congruente, creşterea şi nutrirea în sânul familiei, conexiunea şi suportul pentru şi pe
parcursul procesului schimbării personale şi a familiei în etapele de dezvoltare. Whitaker, cu abordarea sa
ateoretică, lărgeşte cadrul capacităţii familiale de experimenta şi a face faţă stressului interpersonal prin
antrenarea şi arbitrarea membrilor familiilor să abordeze familiile într-o manieră alternativă şi creativă.
Atât Minuchin, cât şi Halley consideră că natura de bază, cât şi structura de bază a familiei, sunt foarte
importante, atât în geneza, cât şi în soluţionarea problemelor.
Fiecare din aceste abordări ale terapiei familiale pleacă de la premisa că există ceva esenţial în
legătură cu sistemul exprimat ca proces, structură sau regulă şi care trebuie să fie descoperit. Şi că odată
ce aceste principii universale sunt descoperite, vor explica toate comportamentele umane în cadrul
sistemului. În aceste sens cele mai multe terapii familiale împărtăşesc tipul de adevăr universal împărtăşit
în diverse domenii, cum ar fi: medicină, economie, ştiinţe, şi chiar în religii, asociate oarecum cu
perspectiva modernistă.
Dar existenţa unor adevăruri multiple şi adesea antitetice, a dus la creşterea scepticismului în
posibilitatea unui adevăr universal singular care să explice într-o zi fiinţa umană şi sistemele în care
aceasta trăieşte. Acest scepticism a crescut în multe domenii ca o paradigmă care a condus la o nouă
concepţie despre lume şi viaţă. Astfel teoria relativităţii a lui Einstein a zguduit fundamentele fizicii
newtoniene şi probabil că lucrările lui Stephen Hawkings din 1988 vor schimba până şi convingerile lui
Einstein. Satul planetar este o realitate în care televiziunea ne expune din ce în ce mai mult la culturile
multiple şi modalităţi multiple de înţelegere a vieţii umane şi lumii în care trăim.
Am pătruns deja într-o lume postmodernă în care adevărul şi realitatea sunt înţelese ca nişte
puncte de vedere legate de istorie şi context. Pentru a diferenţia forma modernă de perspectivă
postmodernă este util să privim la diferitele concepţii privind realitatea. Moderniştii considerau că
realitatea obiectivă este aceea care poate fi observată şi cunoscută în mod sistematic. De asemenea, erau
convinşi că realitatea exista independent de orice tentativă de a o observa. Un modernist era convins că
oamenii caută terapia pentru o problemă atunci când au deviat prea mult de la o normă. De exemplu, un
pacient este deprimat atunci când nivelul dispoziţiei sale este mai jos decât ceea ce este considerat normal
ca fiind o plictiseală de fiecare zi.
338
 Postmodernişti prin contrast, consideră că realităţile obiective nu pot exista independent de
procesul observaţional folosit. Pentru constructivişii postmoderni, realitatea este bazată pe utilizarea
limbii şi, în mare măsură este o funcţie a situaţiilor în care oamenii trăiesc. În acest sens o problemă
există atunci când oamenii sunt de acord că există o problemă care trebuie să fie accesată. O persoană este
deprimată când a internalizat definiţia eului ca deprimată. Odată ce o definiţie a eului este internalizată,
este greu să recunoşti comportamentele care pun la îndoială această definiţie. Astfel este greu pentru
cineva care suferă de depresie să ia notă de o dispoziţie bună, chiar atunci când aceasta are loc. În mod
similar este greu pentru o familie să recunoască că copilul rău este bun atunci când nişte părinţii dificili
încearcă să fie amabili şi să se schimbe.
În toate domeniile de cercetare, unele abordări câştigă ascendenţă asupra altora. Pentru o perioadă
dată din istorie aceste poziţii sunt prezentate ca adevăruri şi oamenii care susţin aceste adevăruri dezvoltă
procese şi argumente desemnate să menţină aceste poziţii şi adevăruri ca suverane împotriva altora.
Michel Foucault a cercetat în 1970 aceste poziţii ale cunoaşterii în multe domenii şi a constatat că
ele nu funcţionează decât ca adevăruri diferite, nu a văzut în ele nişte criterii ale adevărului absolut, ci
doar nişte povestiri despre viaţă. El a constatat că unele povestiri larg acceptate şi devenite populare
funcţionează drept cultură dominantă. Aceste povestiri au tendinţa să se autoperpetueze şi să
minimalizeze alte poziţii alternative.
În gândirea postmodernă limbajul şi utilizarea acestuia în povestiri, creează semnificaţia. Pot să
existe atât de multe povestiri ale semnificaţiei câţi oameni povestesc aceste istorii şi, fiecare din aceste
istorii este adevărată pentru persoana care o spune. Mai mult, fiecare persoană este implicată are propria
sa perspectivă asupra acelei situaţii. Presupun că fiecare povestire are validitatea sa dacă această validitate
este subiectivă. Conceptul de univers evoluează către multivers sau realitate multiplă.
Atunci când Kenet Gergen, între 1985-1991, printre alţii, a început să sublinieze modalitatea prin
care oamenii fac relaţiile sociale semnificative, s-a născut domeniul nou al construcţionismului social şi
aceasta a constituit o nouă abordare, atât în terapia individuală, cât şi în cea familială. Deşi nu se
identifică ca o perspectivă sistemică şi nici chiar ca terapie maritală sau familială, ci doar pentru terapia
individuală, ei se concentrează asupra interacţiunii sociale şi punctul lor este vital pentru o nouă
reconsiderare a terapiei familiale.
În construcţionismul social punctul de vederea supra familiilor este pluralist. Conştienţa
apartenenţei de gen, a punctelor de vedere culturale, a proceselor de dezvoltare şi a interesului în impactul
afecţiunilor psihice asupra familiilor, toate sunt considerate perspective importante în înţelegerea modului
în care persoanele şi familiile îşi construiesc propriile existenţe şi vieţi.
În construcţia socială terapeutul dezavuează rolul său de expert, preferând mai degrabă o
perspectivă şi o poziţie colaborativă şi consultativă. Empatia şi procesul terapeutic sunt mult mai
importante decât valoarea sau tehnicile. Povestirile şi limbajul au devenit punctul de concentrare, atât în
înţelegerea familiei cât şi în ajutarea lor să-şi realizeze schimbările dorite, în timp ce terapeuţii structurali
şi strategici pun accent asupra terapiei de scurtă durată şi a rolului terapeutului directiv în schimbare.
La Milan s-a născut o nouă orientare terapeutică, desemnată ca intervenţie multiplă într-o manieră
circulară, relaţională bazată pe intervenţii de lungă durată şi nondirective, într-o manieră de ipoteză de
lucru şi neutralitate. Terapeuţii de la Milan între care Boscholo, Cechin şi Prata, în 1980, inspiraţi de
lucrările lui Batesson şi Halley aduc în procesul lor terapeutic concepţia că, hotărâtor în terapie este rolul
membrilor familiei care hotărăsc ce anume să schimbe şi prin procesul terapeutic li se cere să
dobândească o nouă şi mai clară semnificaţie vieţii lor.
Intenţia terapeutului este mai puţin directivă şi agresivă decât a terapeuţilor strategici nord-
americani. Ei pun accent pe sistemul de convingere şi aprecierea membrilor familiei şi astfel grupul din
Milan devine un punct de întâlnire între abordarea modernă şi postmodernă a terapiei familiale.
Integrarea modelelor de terapie familială. Nichols şi Schwartz, în 1995, se îndreaptă către
integrare. În recomandările lor pentru studenţi, iată etapele pe care ar trebui să le parcurgă în selectarea
celor mai bune orientări şi metode în terapia familială:322
339
 1. Pe parcursul întregii pregătiri este util să ne concentrăm asupra învăţării unei abordări cât se
poate de bine, astfel încât să devenim cufundaţi, în imersiune.
2. Deoarece tehnicile terapeutice nu sunt niciodată separate de persoana care le utilizează, este util
să alegi o abordare congruentă cu propria personalitate şi propriul stil.
3. Capacitatea de a integra diferite orientări teoretice cu stilul personal presupune cunoaşterea
abordărilor principale ale terapiei familiale ca fundament al pregătiri şi supervizării în principalele forme
de terapie familială.
4. Un terapeut familial experimental va fi capabil să-şi integreze propriile cunoştinţă şi abilităţi cu
stilul său personal.
Orientarea integrativă în psihoterapie
Introducere. În această secţiune vom aprecia trăsăturile de divergenţă şi convergenţă între
diferitele orientări terapeutice. Deşi toate abordările au cel puţin unele din obiective similare, există multe
diferenţe în modalitatea şi căile prin care ele înţeleg să ajungă la aceste obiective. Noi am abordat doar 9
orientări, dar Corsini a ajuns la un moment dat să numere cel puţin 240 de orientări şi proceduri
terapeutice. Herink găsea în 1980 peste 250, iar Karasu, în 1986 a numărat peste 400.323
Cineva a spus că există atâtea orientări terapeutice câţi terapeuţi sunt pentru că fiecare terapeut îşi
dezvoltă propriul său stil şi abordare. Cu siguranţă că un începător se întreabă cea mai valoroasă teorie
cea mai eficientă practică cum ar putea el să decidă să se orienteze în acest hăţiş terapeutic. Parcurgând
literatura ai impresia că există un adevărat război rece, o adevărată competiţie; fiecare dintre orientări
încercând să atragă atenţia şi să aducă argumente în favoarea sa.
În această cacofonie a rivalităţilor există unii terapeuţi care pledează în mod judicios aşa cum o
făcea Norcross încă din 1986 a pentru stabilirea unor reţele şi societăţi terapeutice care să lucreze în
consens şi să pună la punct o abordare integrativă a terapiei. 324 În loc să încercăm noi abordări terapeutice
probabil că mult mai util ar fi să integrăm abordările existente. De fapt în ultimele două decade ale
secolului XX această tendinţă integrativă a devenit dominantă. Această miş bazată pe combinarea celor
mai bune orientări astfel încât terapeuţii să-şi însuşească modele teoretice cât mai complete şi mai optim
articulate cu practicile terapeutice cele mai eficiente.
Desigur concepţia integrativă are avantaje, limite şi riscuri; ea trebuie abordată dintr-o perspectivă
matură în aşa fel încât aşa numitul eclecticism să nu însemne de fapt incapacitatea de a mânui sau de a fi
familiarizat cu nici una dintre tehnici în sine a le face pe toate, dar într-o manieră superficială, de
mântuială. Un terapeut trebuie să stăpânească cel puţin două-trei orientări la nivelul de excelenţă şi să fie
informat asupra tuturor celorlalte, adaptând tehnicile şi procedurile ca şi orientarea potrivit personalităţii
sale şi mai ales specificităţii cazului sau dificultăţilor asupra cărora trebuie lucrat.325
Tendinţa către psihoterapia intensivă. Consilierea şi terapia intensivă este un proces de
selectare a proceselor şi conceptelor dintr-o varietate de orientări psihoterapeutice şi de consiliere. Un
studiu asupra consilierii şi psihoterapiei clinice a dezvăluit că între 30-50% dintre participanţi se
consideră eclectici integrativi sau sincretici în practica lor terapeutică.326
Cei mai mulţi psihoterapeuţi consideră că aceasta este cea mai bună soluţie teoretică şi practică în
condiţiile prezente. Totuşi, această atitudine poate ascunde, atât avantaje, cât şi eşecuri. Se constată că,
deşi cei mai mulţi dintre practicieni se consideră sincretici sau eclectici, totuşi, diferenţele dintre ei sunt
foarte mari. Cel mai mare risc constă în a extrage din diverse fragmente teoretice şi practice din diferite
orientări fără însă a avea o concepţia unitară doar aplicând ceea ce se pare că este eficient şi că are
rezultate.327
Norcross a numit această alegere la întâmplare ca fiind un eclecticism prin eşec în care
practicianului îi lipseşte discernământul în selectarea aspectelor teoretice şi practice şi nu are o concepţie
unitară, sistemică asupra a ceea ce a selectat şi de ce a făcut lucrul acesta. Veţi remarca faptul că această
ciuguleală nu este cu nimic mai bună decât atitudinea rigidă, îngustă şi dogmatică a unor orientări
terapeutice aşa numite ortodoxe. Există multiple modalităţi de a dobândi această atitudine integrativă; mai
comun pare să fie un eclectist tehnic decât o atitudine teoretică integrativă. Atitudinea tehnică eclectică
340
tinde să se concentreze asupra diferenţelor, alege din cele mai bune abordări o colecţie de tehnici. Această
utilizare a tehnicilor pentru calităţile lor fără a subscrie cu orice preţ filosofiei sau orientării teoretice este
utilă.328
Integrarea teoretică se referă la conceptul teoretic dincolo de acoperirea tehnicilor. Această
abordare teoretică creează un cadru conceptual care poate să sintetizeze cel mai bine două sau mai multe
abordări teoretice care se presupune că vor oferi un rezultat mult mai bogat decât una singură. Temele
centrale prin care Norcross şi Prochaska au constatat că dintre cei ce practică o terapie de sinteză 40% se
consideră integrativi, iar 25% eclectici. Ei au constatat că temele centrale prin care aceştia definesc
atitudinea eclectică sunt:329
- pragmatism în selectarea oricărei metode care se potriveşte cel mai bine unui client anume sau
problemei sale – 30% dintre cei cercetaţi
- combinarea unui cuplu de teorii în practica terapeutică – 18%
- integrarea unui număr de terapii – 21%.
Autorii menţionaţi au spus că bazarea pe o singură teorie şi doar pe câteva tehnici nu poate fi
decât rezultatul lipsei de experienţă. Un practician experimentat va alcătui strategia dintr-o diversitate de
resurse teoretice şi practice. Norcross şi Newman identifică următoarele 8 motive ce determină integrarea
în domeniul psihoterapiei:330
1. proliferarea terapiilor
2. inadecvarea unei singure teorii care să fie relevante tuturor clienţilor cu problemele lor
3. realitatea socio-economică externă care determină restricţii pentru asigurări şi plata activităţii
4. creşterea popularităţii pentru terapiile de termen scurt prescriptive şi centrate pe problemă
5. ocazia de a observa şi experimenta diverse terapii
6. lipsa unor diferenţe în eficienţă între terapii
7. recunoaşterea aspectelor comune este importantă în determinarea rezultatului terapeutic
8. dezvoltarea unor societăţi profesionale care tind să promoveze integrarea în psihoterapie. Doar între 3-
6% dintre terapeuţi consideră că aparţin unei şcoli, 30-35% dintre ei se consideră eclectici.
Tendinţele de viitor ale psihoterapiei şi consilierii. Se pare că este un proces natural ca unele
abordări teoretice să crească, să devină la modă, în vogă pentru anumite perioade de timp şi apoi să intre
în declin. Orientările care se pare că se vor bucura de atenţie în viitorul apropiat sunt teoria sistemică în
terapia familială, atitudinea tehnică eclectică, terapia cognitivă, integrarea teoretică, terapia
psihobiologică, terapia comportamentală şi terapia de orientare feministă. Se pare că vor pierde teren
analiza tranzacţională, terapia psihanalitică, programarea neurolingvistică, terapia existenţială, terapia
centrată pe persoană, terapia psihodinamică şi terapiile umanistice.
Experţii apreciază că practica psihoterapeutică va deveni din ce în ce mai mult orientată către
termene scurte, directive educaţionale, centrată pe persoană, structurată, prescriptivă şi centrată pe
problemă. Terapiile de termen lung, nestructurate şi centrate doar asupra trecutului se pare că vor intra în
declin. În genere orientările şi şcolile terapeutice vor deveni mai puţin restrictive şi exigente, însuşindu-şi
o abordare din ce în ce mai largă. Prohasca şi Norcross sunt de acord că este de aşteptat ca şi în viitor să
existe o presiune din ce în ce mai mare către cooperare interteoretică, convergenţă, integrare şi atenţie tot
mai accentuată asupra raportului dintre cost şi eficienţă a terapiilor.331
Goldfried identifică câteva direcţii de viitor în domeniul psihoterapiei. O consolidare mai mare în
domeniul orientărilor tradiţionale, o creştere a tratării anumitor probleme specifice, încorporarea
conceptelor din domeniul teoriilor şi ştiinţelor cognitive şi o combinare a abordărilor psihoterapeutice cu
cele psihobiologice.332
Preocupări spirituale în psihoterapie. Datorită creşterii diversităţii problemelor pacienţilor şi a
diversităţii tipurilor etnice populaţionale şi culturale, Gerald Corey consideră că integrarea se va
concentra asupra factorilor culturali şi spirituali. Multiculturalismul este o realitate care nu poate fi
ignorată de către practicieni dacă vor să vină în întâmpinarea nevoilor reale ale clienţilor lor. Există, se
pare, un curent din ce în ce mai pregnant care tinde să separe abordarea multiculturală într-un sistem
341
teoretic de sine stătător. Acest sistem teoretic încearcă să cuprindă dimensiunile sociale, spirituale şi
politice, însă se concentrează asupra specificităţii problemelor de gen sau sex, a diferenţelor culturale, a
preocupărilor spirituale şi a celor sistemice şi de familie.333
Potrivit lui Pate şi Bondi, 1992, credinţele şi practicile religioase sunt un aspect al fundamentului
cultural al credinţelor care trebuie să fie luate în considerare ca o parte centrală a conştienţei
multiculturale a terapeutului. Astfel, educaţia psihoterapeuţilor şi consilierilor trebuie să încorporeze
pregătire specifică în a face faţă aspectelor multiculturale şi spirituale.334
Din perspectiva lui Corey, spiritualitatea presupune credinţa într-o putere mai mare decât a noastră
înşine şi implică tentativa de a ne alinia viaţa faţă de această putere mai mare. Oricare ar fi concepţia
spirituală, aceasta este o putere care poate să ajute persoana pentru a pune ordine în concepţiile sale şi a
găsi un sens pentru univers, un scop pentru viaţă, pentru existenţa sa. Pentru unii, spiritualitatea înseamnă
afilierea la o anumită credinţă religioasă care poate să aibă multe semnificaţii. Alţii valorizează
dimensiunea spirituală fără să se afilieze neapărat la o instituţie religioasă. Există multe căi prin care
oamenii încearcă să-şi împlinească nevoile spirituale şi nu terapeutul este acela care trebuie să prescrie o
anumită cale în acest sens, spune Corey.
În orice caz, este responsabilitatea terapeutului să fie conştient de faptul că spiritualitatea este o
forţă puternică pentru mulţi dintre pacienţii lor. Este extrem de important să urmăreşti preocupările sale
spirituale dacă clientul iniţiază acest subiect. Terapeutul trebuie, de asemenea, să fie familiar şi iniţiat cu
problemele de stil de viaţă şi starea de sănătate generală a pacientului şi cu atitudinea faţă de problemele
de sănătate. Este, de asemenea, datoria terapeutului să se familiarizeze cu valorile, convingerile şi sursele
din care acesta îşi extrage semnificaţia pentru viaţă ca parte a procesului de evaluare şi diagnoză.335
Este extrem de potrivit să întrebi pacientul în legătură cu convingerile şi valorile sale şi felul cum
cultura îi influenţează convingerile religioase apartenenţa sa religioasă. Punctul cheie este ca terapeutul
să rămână foarte fin adaptat la biografia clientului şi la scopul pentru care el se adresează terapeutului şi
în ce măsură poate acest proces să-l ajute, cum vede el aceste aspecte. În ultimele decade există tendinţa
de a sublinia şi insista asupra perspectivei spirituale a integrării în practica psihoterapeutică. Există deja
un interes larg asupra subiectelor legate de convingerile religioase şi spirituale atât ale terapeutului cât şi
ale clientului şi cum aceste convingeri pot fi incorporate în practica terapeutică.
Potrivit lui Bergin, este timpul potrivit să adăugăm ca jalon, ca piatră de temelie fundamentală în
edificiul abordării terapeutice, dimensiunea spirituală pentru că o astfel de orientare contribuie la
înţelegerea strategiei aplicării tehnicilor şi furnizează un cadru moral de referinţă pentru valori care
influenţează comportamentul clientului.336 Miller pleda asupra valorii încrederii perspectivelor spirituale
ale clientului în terapia cognitiv-comportamentală. El a pus la punct o abordare colaborativă care respecta
integritate şi sistemul de credinţe al persoanei. El sugera că, odată ce pacienţii îşi clarifică presupunerile
lor fundamentale, este sarcina terapeutului să-i ajute să examineze consecinţa acestor convingeri.
Grimm, 1994, afirma că valorile religioase şi spirituale ale terapeutului influenţează cursul
psihoterapiei atât direct cât şi indirect, deşi el crede că este esenţial pentru profesioniştii din domeniul
sănătăţii mintale să fie conştienţi de valorile lor spirituale şi religioase. El le atrage atenţia să evite orice
tentativă de a-şi îndoctrina clienţii cu propriile valori. 337 Elkins, 1994, făcea apel la o mişcare către o
psihologie a sufletului. El se ridica împotriva mitului că psihologii au puţine interese sau pârghii de
utilizat în domeniul spiritual şi acum este clar că majoritatea clinicienilor dau atenţie din ce în ce mai
mare dimensiunii spirituale a fiinţei umane.338
Se sugera că cei mai mulţi clienţi manifestă foame pentru experienţele terapeutice care le oferă o
perspectivă spirituală asupra problemelor existenţiale ale vieţii şi au ajuns la concluzia că psihoterapia ar
trebui să fie considerată ca o călătorie spirituală în cercetarea propriului echilibru şi sănătăţii fizice şi
moral-spirituale. Mattson, 1994, scria că societatea noastră pune un accent din ce în ce mai mare asupra
chestiunilor religioase şi subscria la faptul că convingerile spirituale ale pacienţilor nu trebuie să fie
evitate de către terapeut, ci utilizate în beneficiul acestuia. El identifică unele sugestii practice excelente
în lucrul cu preocupările spirituale şi religioase ale pacienţilor.339
342
 Faiver şi O'Brien scriau în 1993 că religia trebuie să fie sursă de tărie spirituală şi nu o sursă de
conflict şi vinovăţie. El sfătuia că aceste aspecte ale vieţii pacientului să fie folosite în evaluare,
diagnostic, tratament şi cu scopul de consult. În pofida acestor luări de poziţie şi precizări se pare că mai
este cale lungă până când terapeuţii vor înţelege importanţa aspectelor spirituale şi vor fi cu adevărat
pregătiţi în abordarea efectivă a acestora.340
Kelly, constata în 1994, că toate programele terapeutice care au fost trecute în revistă au o
preocupare mai scăzută de un sfert din tehnicile şi procedurile lor pentru problemele spirituale, iar
celelalte 75% nu le menţionează deloc. Într-un studiu făcut asupra psihoterapeuţilor mai puţin de jumătate
dintre aceştia considerau aspectele spirituale ale pacienţilor ca fiind importante pentru pregătirea
terapeutului.341 Cu siguranţă că, dacă terapeuţii doresc să facă faţă provocării problemele spirituale şi
morale ale pacienţilor, trebuie să se pregătească intens, astfel încât să fie familiarizaţi cu aceste probleme
şi să poată săi însoţească în mod adecvat în frământările lor fundamentale pentru toate celelalte
dimensiuni ale fiinţei umane.
Provocarea dezvoltării unei perspective a integrării. Trecerea în revistă a orientărilor
terapeutice poate să constate că ele nu au aceeaşi concepţie filosofică asupra existenţei şi asupra fiinţei
umane. De asemenea, nu se poate spune că una este mai bună ca cealaltă, că una deţine adevărul universal
iar cealaltă este complet eronată. Sunt doar perspective omeneşti care pun în valoare una sau alta din
faţetele existenţei şi interpretărilor filozofice şi spirituale asupra acesteia.
Terapeutul trebuie să fie deosebit de precaut pentru că concepţiile noastre filozofice şi spirituale
sunt deosebit de importante, ele influenţează modul de percepţie a realităţii şi orientează atenţia asupra
variabilelor pe care noi suntem oarecum „setaţi” să le vedem. În pofida divergenţei multor teorii există
posibilitatea pentru o sinteză creativă între aceste modele, iar terapeutul creştin va face această sinteză din
perspectivă creştină. Fiecare punct de vedere terapeutic sau filozofic poate oferi o perspectivă terapeutului
pentru cercetare de sine.342
Toate teoriile majore trebuiesc studiate în profunzime, dar trebuie să fim rezistenţi pentru
ataşamentul prea strâns pentru una sau alta din aceste orientări umaniste şi să rămânem fermi pe poziţia
fundamentală a orientării creştine. Atât tendinţele radicale rigide, cât şi tendinţele sincretice eclectice
excesive pot conduce la confuzie. Există, într-adevăr tendinţe ireconciliabile în anume abordări teoretice
şi chiar practice. De pildă, diferenţele dintre psihanaliza clasică şi behaviorismul radical nu pot fi
armonizate cu uşurinţă. De asemenea, abordarea psihanalitică este fundamental diferită de cea a reality-
terapiei.
Potrivit lui Lazarus un susţinător al eclectismului tehnic, terapeuţii care doresc să fie eficienţi
într-o gamă largă de probleme cu diferite categorii populaţionale de pacienţi trebuie să fie flexibili şi
versatili.343 Întrebările fundamentale pe care trebuie să ni le punem sunt: ce este cel mai eficient şi sub
care circumstanţă particulară, de ce unele proceduri sunt mai utile şi altele nu, ce poate asigura un succes
pe termen lung şi urmări pozitive.
Lazarus subliniază faptul că abordarea eclectică poate să extragă multe tehnici eficiente fără ca în
mod necesar să subscrie teoriile care le-au generat. El notează că unii pacienţi răspund terapeuţilor care
manifestă o atitudine caldă, informală, iar alţii doresc o terapie mult mai formală şi precisă. În timp ce
unii clienţi lucrează şi răspund foarte bine terapeuţilor tăcuţi şi nondirectivi, alţii doresc mult mai multă
directivitate şi orientare din partea terapeutului. Mai mult decât atât, unii clienţi par să răspundă favorabil
unor tehnici terapeutice şi stiluri diferite în timpul sau pentru probleme diferite de aceea procedurile
multimodale şi raţiunea lor de a le aplica sunt un lucru important în pregătirea terapeutului.
O perspectivă integrativă presupune, pentru a fi realizată la maximum de eficienţă, o integrare
sistematică care să fie condusă de principii şi metode. Aceasta presupune în s-o cunoaştere profundă a
fiecăreia dintre ele, a verificării lor în practică. Această perspectivă integrativă nu poate fi decât rezultatul
unor studii aprofundate, unor verificări practice, cercetări şi a unei capacităţi profunde de teoretizare.

343
 II. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE APLICATĂ
A. Consiliere personală
1. Anxietatea
„Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la
cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. și pacea lui
Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos
Isus.” Fil. 4,6-7.
Anxietatea este răspunsul general al organismului uman faţă de orice aspect ale realităţii perceput
ca o ameninţare la adresa siguranţei şi bunăstării cuiva.344
Anxietatea patologică sau nevrotică apare atunci când trebuinţe, dorinţe sau impulsuri
contradictorii pretind în mod simultan exprimarea sau satisfacerea. Ea este rezultatul unui conflict
interior. Ea serveşte scopului şi are rolul de a păstra reprimate aceste tendinţe materiale şi fireşti
inacceptabile pentru imaginea de sine.
În constrast, însă, cu această anxietate patologică, există anxietatea existenţială, care nu este
patologică ci este o anxietate normală. Ea este caracteristică naturii umane şi provine din faptul că fiinţele
umane sunt singurele organisme conştiente de faptul că într-o zi vor muri.
Oamenii sunt prinşi în această capcană existenţială, fiind fiinţe raţionale dotate cu Chipul lui
Dumnezeu. După căderea în păcat, ele prevăd sfârşitul, moartea, înainte ca deznodământul să aibă loc.
Această anxietate trebuie rezolvată. Oamenii pot s-o rezolve înnecându-şi simţămintele, încercând să-şi
tocească conştiinţa prin preocupări materiale, imediate, vicii sau plăceri sau, dimpotrivă, pot găsi drumul
îanpoi în relaţia cu Dumnezeu prin credinţă, oferindu-şi răspunsurile pe care religia, o viaţă spirituală de
comuniune cu Dumenzeu le oferă.
Aşa cum observa Martin Heidegger, conştienţa faptului că fiecare dintre noi va trebui să moară la
un moment dat este muzica de fond care cântă în surdină pe parcursul întregii noastre vieţi. 345 Paul Tillich
arăta că ameninţarea împotriva fiinţării produce în noi anxietatea existenţială care ia trei forme:346
A. ameninţarea soartei sau morţii,
B. pustietatea sau absenţa semnificaţiei, şi
C. vinovăţia sau condamnarea.
Această anxietate penetrează întreaga noastră fiinţă, este parte din moştenirea limitelor noastre,
acea umbră întunecoasă care cuprinde şi însoţeşte toate celelalte anxietăţi şi le dă putere asupra noastră.
Anxietatea existenţială este matricea, prototipul şi izvorul tuturor celorlalte anxietăţi.
Tillich rezumă înţelegerea sa privind anxietatea existenţială şi arată singurul mod eficient de a-i
face faţă. Anxietatea este conştienţa limitelor noastre. Omul trăieşte tot timpul cu anxietatea conştientă
sau inconştientă că va trebui să moară. Nefiinţa este prezentă în fiecare moment al fiinţării sale.
Vicisitudinile existenţei ameninţă din toate părţile. Suferinţa, accidentele, bolile, pierderea relaţiei cu
mediul natural şi social, singurătatea, nesiguranţa, slăbiciunea şi eroarea sunt tot timpul tovarăşii săi de
viaţă. În final ameninţarea morţii imininente îl terifiază. Toate acestea trebuie purtate şi toate acestea pot
fi purtate numai în puterea care provine de la Cel ce a cucerit şi biruit pentru eternitate nefiinţa şi moartea,
puterea lui Dumnezeu.
Este rolul consilierului creştin de a transmite această putere şi de a media curajul de a ne accepta
limitele şi finitudinea. Există răspunsuri psihologice sau psihoterapeutice la anxietatea existenţială. Ceea
ce trebuie să ştie însă, consilierul este că, impactul său asupra individului poate fi creativ sau destructiv,
depinzând de cum i se face faţă.
Modalitatea în care cineva obişnuieşte să facă faţă anxietăţii existenţiale este, psihologic vorbind,
religia acelui om. Aceasta poate să fie una din formele de idolatrie, zeificarea posesiunilor, a sănătăţii, a
succesului, a alcoolului, a poziţiei, a instituţiilor, inclusiv bisericii, a familiei, făcând din aceste aspecte
ultima preocupare. Problemele nevrotice pot, de asemenea, fi înţelese ca defense împotriva nefiinţei, a
nonexistenţei.
344
 Tentativa de a evita anxietatea existenţială. În mod ironic, utilizarea acestei defense conduce în
mod inevitabil la ceea ce constituie sursa cea mai redutabilă de teamă şi anxietate, şi anume nefiinţa.
Aceasta înseamnă că nevroza diminuă vitalitatea persoanei. Tillich vedea anxietatea nevrotică ca o
modalitate de a evita ameninţarea nefiinţei prin evitarea fiinţei, apărarea cuiva împotriva temerii de
moarte prin simţământul că este deja pe jumătate mort. Poate să existe o relaţie reciprocă între anxietatea
nevrotică şi cea existenţială. Tillich observă că într-o mare măsură anxietatea nevrotică tinde să crească
vulnerabilitatea unei persoane faţă de ameninţarea nefiinţei şi în mod reciproc cei pustiiţi de semnificaţie
şi sens a existenţei lor sunt cele mai facile victime ale anxietăţii nevrotice.
Fiecare formă de anxietate tinde s-o întărească pe cealaltă. Dacă cineva face tentativa de a face
faţă anxietăţii existenţiale prin diverse forme pseudoreligioase idolatre sau nevrotice, rezultatul inevitabil
constă în diminuarea creativităţii, conştienţei şi autenticităţii vieţii sale. Anxietatea nevrotică este distresul
prilejuit de cedarea modului nostru autentic de a fi în lume faţă de speranţa iluzorie de a fi în siguranţă şi
de a evita tragediile.347 Ea este acompaniată întotdeauna de o oarecare reducţie a fiinţei noastre totale şi
din cauza aceasta devine în mod inevitabil o dezvoltare canceroasă în viaţa noastră. Noi devenim mai
puţin reali în trăirile noastre şi în felul acesta anxietatea este reînnoită, iar ea solicită şi presupune un tot
mai mare efort defensiv. Anxietatea nevrotică tinde, astfel, să crească tot timpul.
Singura modalitate constructivă de a face faţă anxietăţii existenţiale este o viaţă religioasă
autentică, care ne capacitează în realizarea imaginii lui Dumenzeu înlăuntrul nostru. Jung afirma că
printre toţi pacienţii săi aparţinând celei de a doua jumătăţi a vieţii, adică peste 35 de ani, până la urmă
problema fundamentală pentru care se adresau terapeutului, era aceea de a găsi un sens religios al
existenţei şi vieţii.348 Aceasta este în concordanţă cu observaţia lui Tillich – puterea lui Dumnezeu este
aceea care a cucerit nefiinţa şi moartea, biruind-o pentru totdeauna.
Viaţa îmbogăţită religios capacitează fiinţele umane să se confrunte, mai degrabă, decât să
evadeze în faţa anxietăţilor existenţiale. Aşa cum Tillich a remarcat cu claritate, aceasta este singura
anxietate normală, care confruntă pe fiecare fiinţă umană căzută în păcat şi singura care îl determină să
facă o alegere care poate fi cea salvatoare, sau dimpotrivă, una ruinătoare. Atunci, însă, când alegerea este
salvatoare, omul îşi regăseşte identitatea şi depăşeşte dificultăţile şi caracterul efemer al acestei existenţe.
Astfel, în ultimă instanţă, aşa cum remarca Kirkegaard, anxietatea existenţială este până la urmă o
şcoală prin care trebuie să trecem fiecare dintre noi. În fiecare experienţă reală în em confruntaţi cu
anxietatea, noi dezvoltăm certitudinea interioară a credinţei. Anxietatea este învăţătorul, profesorul care
ne cercetează viaţa şi existenţa şi ne determină să ne îndreptăm către rădăcinile sale, dincolo de ceea ce
este efemer, trivial şi epidermic. Astfel, anxietatea existenţială devine maestrul nostru în dobândirea
sensului şi semnificaţiei spirituale profunde a vieţii şi existenţei.349
Aşa cum afirmă Nikos Kazantzakis în Zorba Grecul, există o anumită eternitate chiar şi în vieţile
noastre efemere, numai că este foarte dificil s-o descoperim. Grijile noastre de fiecare zi ne conduc în
rătăcire. Foarte puţini oameni, floarea umanităţii, reuşesc să-şi conducă viaţa prin prisma eternităţii, chiar
şi în condiţiile existenţei lor efemere pe acest pământ. Pentru toţi cei care nu sesizează dimensiunea
eternităţii în existenţa cotidiană, Dumnezeu în mila Sa ne-a trimis mesajul mântuirii, substanţa religiei,
astfel încât fiecare să poată să trăiască, de asemenea, în perspectiva eternităţii. Anxietatea existenţială este
transformată, în măsura în care noi suntem capabili să ne trăim viaţa efemeră în perspectiva eternităţii.
Anxietate, stress, teamă, fobie, tensiune – oricât de tehnic ar suna aceste cuvinte şi oricât de
nuanţată ar fi semnificaţia lor, ele sunt utilizate adesea interşanjabil pentru a descrie cea mai comună
problemă a acestui secol. Anxietatea a fost numită emoţia oficială a erei noastre, fundamentul tuturor
nevrozelor, cel mai comun fenomen psihologic din timpurile noastre. Este la fel de veche ca şi existenţa
umană, dar complexităţile şi ritmul vieţii moderne i-au mărit frecvenţa şi i-au crescut influenţa.
Anxietatea este un simţământ lăuntric de tensiune, disconfort, preocupare, îngrijorare şi
ameninţare acompaniat cu dificultăţi vegetative. În perioadele de anxietate corpul pare să fie în stare de
alertă maximă, gata fie să fugă, fie să lupte. Inima bate mai repede, tensiunea arterială şi musculară creşte,
apar schimbări neurologice şi chimice, transpiraţie, iar persoana poate să se simtă epuizată, tensionată şi
345
incapabilă de a se relaxa. Anxietatea poate să crească datorită unui pericol specific şi identificabil, şi
aceasta este numită teamă, dar poate să fie şi o reacţie la o ameninţare necunoscută sau imaginară, şi
aceasta este anxietatea propriu-zisă sau teama difuză, fără obiect.
Persoana anxioasă simte că ceva teribil este gata să se întâmple, dar nu poate preciza şi nici nu
ştie ce este sau din ce cauză se întâmplă lucrul acesta. Există tipuri diverse de anxietate, însă putem face
următoarea clasificare: o anxietate normală, nevrotică, fie mai moderată sau intensă; de asemenea,
anxietatea poate să fie o stare sau o trăsătură.
Anxietatea normală este un simţământ care ne cuprinde pe fiecare în parte uneori, atunci când
suntem confruntaţi cu o ameninţare reală sau cu un pericol situaţional. Cel mai adesea această anxietate
este proporţională cu dificultatea sau pericolul cu em confruntaţi. Această anxietate poate fi recunoscută,
administrată, redusă, atunci când circumstanţele se schimbă.
Anxietatea nevrotică, implică simţăminte intense exagerate de neajutorare şi ameninţare atunci
când pericolul este moderat sau nonexistent. Mulţi consilieri consideră că anxietăţii nevrotice nu i se
poate face faţă în mod raţional, deoarece ea naşte din conflicte lăuntrice inconştiente. Pentru a-l cita pe
Rollo May, acesta a făcut o observaţie precisă, dar tehnică, că anxietatea nevrotică este disproporţionată
faţă de pericolul obiectiv, din cauza unui conflict intrapsihic inconştient implicat.350
Anxietatea poate să varieze în intensitate şi influenţă. Anxietatea moderată poate fi de dorit şi
sănătoasă. Adesea ea ne motivează, ne ajută să evităm situaţii periculoase şi ne creşte eficienţa.
Anxietatea intensă în contrast, este mult mai stresantă. Ea poate să determine scăderea capacităţii de
concentrare şi atenţia cuiva. Să determine uitări, să blocheze aptitudinile şi performanţa, să interfere cu
capacitatea de soluţionare a problemelor, să blocheze comunicarea, să genereze panică şi alte simptome
biologice neplăcute ca dureri de cap, palpitaţii sau chiar paralizii funcţionale.
Spielberger a sugerat că anxietatea ar putea fi clasificată şi în ceea ce ar putea fi numită stare şi
trăsătură anxioasă. Anxietatea ca stare adesea vine rapid, poate să fie mai mult sau mai puţin intensă şi să
aibă o durată scurtă. Aceasta este o reacţie acută, relativ scurtă, care se abate asupra noastră periodic.
Uzual ea poate să fie un răspuns la o ameninţare sau chiar atunci când trăim o experienţă plăcută.
Anxietatea ca trăsătură, prin contrast, este persistentă, are o prezenţă continuă şi presupune tensiune
emoţională. Apare la oamenii care se îngrijorează continuu, poate determina suferinţe organice deoarece
organismul nu poate funcţiona eficient atunci când se află într-o permanentă stare de tensiune şi
solicitare.351
În termeni medicali şi tehnici, anxietatea a fost definită conform DSM 4 ca post traumatic stress
disorder (PTSD), sau ceea ce se numeşte reacţie acută de stress, sau tulburare anxioasă generalizată, cum
a fosr tradusă în româneşte. Stressul intens, ca de pildă, conflictele militare periculoase, războiul, violul,
violenţa teroristă, implicarea într-un accident, răpirea, catastrofele naturale, tornadele, cutremurele de
pământ, pot să lase în urmă o anxietate cu durată foarte lungă. Ani de zile după astfel de traume, oamenii
au coşmaruri, temeri iraţionale, depresie, îngrijorare, şi-şi pierd interesul pentru orice activitate şi
capacitate de a se bucura şi a trăi plăcerea. Pentru oamenii aceştia anxietatea a devenit un mod de viaţă.
Un exemplu de post traumatic stress disorder a fost întâlnit la veteranii din Vietnam.352
Boala anxioasă sau tulburarea anxioasă generalizată este termenul pentru a descrie atacurile de
panică rapide, terifiante şi intense, care se abat asupra unor oameni aparent normali, foarte adesea fără
nici un avertisment, şi atunci când ei se aşteaptă cel mai puţin. Se estimează că cel puţin 5% din
populaţie, cele mai multe femei, trăiesc atacuri de panică. Pentru mulţi ani, această anxietate era
considerată ca o suferinţă psihologică, dar de curând, pare să aibă din ce în ce mai multe argumente
pentru cauze şi rădăcini biologice.353
Sfânta Scriptură şi anxietatea
În Sfânta Scriptură anxietatea este prezentată în două moduri: ca o preocupare sănătoasă sau grijă
şi ca îngrijorare. Anxietatea sub forma unei preocupări realiste nu este niciodată condamnată sau interzisă,
deşi Pavel putea scrie că el nu este anxios, adică el nu este îngrijorat de posibilitatea de a fi bătut, de a
traversa pericole, de a fi confruntat cu foamea şi cu intemperiile. El zicea că niciodată nu era anxios,
346
îngrijorat, ci doar preocupat în legătură cu bunăstarea comunităţii, a bisericilor. Această grijă sinceră
pentru alţii constituia o povară zilnică a apostolului şi îl îndemna şi pe Timotei să aibă acea preocupare
autentică faţă de biserică.2Cor 11,28; Filip 2,20.
Anxietatea ca îngrijorare poate fi sesizată în conştiinţa psalmistului care scrie că “anxietatea este
deosebit de mare înăntrul sau în inima mea, dar consolarea lui Dumnezeu îmi produce bucurie.” Ps 94,
19. În Predica de pe Muntele Fericirilor, Domnul Isus Hristos învăţa că n-ar trebui să fim îngrijoraţi în
legătură cu viitorul sau cu trebuinţele fundamentale ale vieţii, ca hrana şi îmbrăcămintea. Noi, spunea
Domnul Isus Hristos, avem un Tată ceresc care ştie ce ne este necesar şi ne pune la dispoziţie totul. Mat
6,25-34.
În Noul Testament, în epistolele lui Petru şi Pavel, aceeaşi concluzie răzbate. “Nu vă îngrijoraţi de
nimic”, citim în epistola către Filipeni. Fil 4,6.7. În schimb creştinii trebuie să aducă cererile lor înaintea
lui Dumnezeu, într-o atitudine de mulţumire şi aşteptând să experimenteze pacea şi liniştea care vine de la
Dumnezeu şi care depăşeşte orice înţelegere. 1Petru 5,7; Ps 55,22. Putem arunca orice îngrijorare şi
anxietate asupra lui Dumnezeu fiindcă El are grijă de noi. Anxietatea ca îngrijorare vine atunci când noi
ne îndepărtăm de Dumnezeu, atunci când păstrăm poverile vieţii asupra noastră şi ne asumăm
responsabilitatea, atât prin atitudini cât şi prin acţiune, doar noi înşine, ca oameni, pentru a le face faţă.
Mat 6,33.
Dacă, în schimb, recunoaştem suveranitatea lui Dumnezeu şi atoputernicia Sa, dacă vom căuta
neprihănirea Sa mai întâi, cei mai mulţi dintre noi, atât consilieri cât şi consiliaţi, putem fie să cădem
striviţi sub preocupări şi îngrijorarea vieţii, încercând să le rezolvăm singuri, sau dimpotrivă să depunem
poverile la picioarele lui Dumnezeu, Mat. 11,28-29: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă
voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu
inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
În perspectivă biblică, nu este nici o greşeală să faci faţă în mod onest şi să încerci să rezolvi toate
problemele identificabile ale vieţii. Să ignori pericolele este o nebunie şi o eroare, dar de asemenea, este
greşit să nesănătos să fii imobilizat de îngrijorări şi anxietăţi excesive. Preocuparea noastră persistentă
trebuie să fie consacrată în rugăciune lui Dumnezeu, care poate să ne elibereze de teama paralizantă sau
de anxietate şi să ne capaciteze să facem faţă în mod realist trebuinţelor şi nevoilor semenilor şi ale
noastre.
Oricine ştie că nu este uşor să controlezi anxietatea şi să nu te îngrijorezi de nimic. Ecls 11,10; Fil
4,6. Este dificil pentru oameni să arunce poverile lor asupra lui Dumnezeu, să se încreadă în Dumnezeu
care le furnizează tot ce le este necesar pentru trebuinţe, să aştepte ajutorul din partea Sa şi să ştie că El îşi
asumă responsabilitatea de a soluţiona orice problemă şi situaţie dificilă. Oamenii copleşiţi de anxietate
sunt deseori nerăbdători şi au nevoie de ajutor pentru a-şi administra propriile tensiuni lăuntrice în mod
realist şi de a se acorda la maniera de soluţionare a lui Dumnezeu.
Consilierul creştin poate fi un exemplu de persoană care rămâne calmă şi încrezătoare în faptul că
Dumnezeu poate să-i soluţioneze orice problemă şi să-i satisfacă orice trebuinţă. De asemenea, consilierul
poate să ajute consiliatul să-şi îndrepte atenţia asupra făgăduinţelor lui Dumnezeu, să-I recunoască
puterea şi influenţa asupra vieţii cotidiene, să ia măsurile şi să iniţieze acţiunile cele mai potrivite. Pentru
mulţi consiliaţi este de folos de asemenea ca să înţeleagă cauzele şi efectele anxietăţii din viaţa lor.
Cauzele anxietăţii
Manualele de consiliere şi psihoterapie descriu câteva teorii legate de cauzele anxietăţii. În
broşura sa privind problema anxietăţii354, de exemplu, Freud discută această condiţie în termenii punctului
său de vedere că personalitatea are trei părţi, şi anume id, care consistă în instincte ce cer gratificaţie
imediată, ego conştient de lumea externă şi ţine personalitatea în contact cu realitatea şi superego
responsabil de simţământul moral, de rău şi bine. Potrivit lui Freud, anxietatea apare atunci când a) ego
sesizează o ameninţare clară la adresa persoanei. Aceasta a fost numită anxietatea realistă; b) atunci când
id începe să solicite şi doreşte s-obţină o anumită gratificaţie atât de puternică încât ameninţă să
copleşească ego şi determină persoana să acţioneze fie într-o manieră socială agresivă, fie să aibă un
347
comportament sexual inacceptabil. Aceasta ar fi anxietatea nevrotică, sau c) atunci când superego devine
prea puternic, determinând persoana să fie copleşită de vinovăţie sau ruşine, anxietate morală.
Autorii ulteriori s-au depărtat oarecum de punctul de vedere freudian şi văd anxietatea provenind
mai puţin din lupta dintre instinctele interne şi mai mult ca rezultat al presiunilor culturale şi al
ameninţărilor provenind din lumea în care trăim. Apoi a fost subliniat mecanismul învăţării, cu
proprunerea că anxietatea este o condiţie pe care o dobândim prin intermediul mecanismului
condiţionării.355
Autori mai recenţi îşi concentrează atenţia asupra bazelor biologice ale anxietăţii, ea fiind de fapt
o tulburare a echilibrului neurotransmiţătorilor cerebrali. Încercând să rezumăm aceste teorii putem
conchide că anxietatea apare datorită ameninţării, conflictului, temerii, trebuinţelor neîmplinite şi
factorilor fiziologici, după cum şi unor diferenţe individuale.356
1. Ameninţarea. După ce parcurge o mare cantitate din literatură, psihologul Rollo May ajunge la
concluzia că anxietatea este întotdeauna datorată unei ameninţări a ceva ce persoana consideră că este
important. Uneori anxietatea apare datorită ameninţării vitale. Dar adesea ne simţim ameninţaţi şi de
aceea anxioşi, datorită pericolului pierderii stimei de sine, separării de alţii, subminării propriilor valori,
sau impactului unei influenţe inconştiente. Acest tip de ameninţare cuprinde: pericolul – crimele, războiul,
vremea, catastrofele naturale, boli inexplicabile şi neaşteptate, chiar şi o vizită la dentist, pot determina
individul să se simtă ameninţat să să-i creeze anxietate.
Mulţi oameni sunt anxioşi, atunci când trebuie să dea un interviu pentru un nou loc de muncă,
când trebuie să vorbească în public, când trebuie să dea un examen sau un test. Această situaţie provine
din cauză că persona este nesigură în legătură cu ceea ce trebuie să se aştepte şi se simte neajutorată
pentru a preveni sau reduce ameninţarea
a. Stima sau imaginea de sine. Cei mai mulţi oameni caută să arate bine şi să realizeze tot ceea ce
obiectivele care le stau în faţă cu competenţă. Ne simţim ameninţaţi de orice pare să dăuneze imaginii de
sine sau implică faţă de alţii sau faţă de noi înşine că nu suntem competenţi. Mulţi oameni conştienţi de
sine simt o anxietate moderată în orice situaţie socială nouă, deoarece nu ştiu cum să acţioneze, sau se
simt ameninţaţi de reacţiile posibile ale celorlalţi. La un nivel accentuat sau serios oamenii evită să-şi dea
examenele, să accepte o promovare, sau eşecul de a risca datorită posibilităţii de a nu avea succes şi
simţindu-şi prea ameninţată stima de sine.
b. Separarea. Nu e niciodată uşor să fii separat de ceilalţi oameni semnificativi din viaţa ta.
Rămânând singur poţi să cazi în confuzie şi durerea este intensă în special atunci când ne simţim părăsiţi
sau rejectaţi de o persoană pe care o considerăm importantă, în care investim sau care ne este foarte
apropiată. Moartea cuiva drag, mutarea, divorţul, pierderea unui contract, a unui angajament, toate
acestea şi alte separaţii, pot să ne lase un simţământ de nesiguranţă legat de viitor, tristeţe şi un mare vid
emoţional, simţându-ne ameninţaţi şi întrebându-ne ce vom face noi acum.
c. Valori. Mulţi dintre cei ce trăiesc în democraţii tind să considere libertatea politică de la sine
înţeleasă. Ea însă poate fi ameninţătoare şi generatoare de anxietate atunci când libertatea noastră sau alte
lucruri pe care le valorizăm este pusă în pericol sau subminată sau nu mai dispunem de ea. Angajaţii care
nu reuşesc să dobândească o promovare, se simt ameninţaţi datorită inabilităţii de a avea succes şi de a
prospera economic. Copilul care îşi părăseşte religia părinţilor sau respinge standardele sexuale
tradiţionale poate să genereze anxietate sau mânie în părinţi, a căror valori snt puse la îndoială şi
ameninţate. Politicienii care au fost aleşi pe baza unei platforme politice care vine în contradicţie cu
valorile noastre ne fac să ne simţim ameninţaţi şi anxioşi.
e. Influenţe inconştiente. Chiar consilierii care resping multe din teoriile lui Freud sunt adesea de
acord că influenţele inconştiente pot să stea la baza unor tipuri de anxietate. Există atât de multe pericole
reale sau imaginate în această lume, încât cei mai mulţi oameni tind să ignore unii agenţi, evenimente sau
situaţii stresante potenţiale şi să le împingă în străfundurile psihicului sau mentalului lor. Aceasta nu este
neapărat rău atunci când este făcut în mod deliberat şi temporar, dar conform concepţiei lui Freud
ameninţările şi preocupările împinse sau refulate în inconştient pot să răzbată la suprafaţă şi să nu rămână
348
neapărat în domeniul inconştientului. Mai târziu aceste idei iconştiente pot să vină la suprafaţă şi ele sunt
resimţite ca o ameninţare şi generează din nou anxietate. De data aceasta noi nu suntem conştienţi şi nu
pricepem, nu înţelegem de unde provine, cauzele şi nu putem şti nicicum cum am putea s-o rezolvăm.
Cu siguranţă că o astfel de interpretare este dificil de acceptat atât pentru unii consilieri creştini
cât şi necreştini.357 Totuşi, atunci când un consilier sau un psihoterapeut analizează cu atenţie momentul în
care anxietatea răbufneşte la suprafaţă fără o cauză aparent inexplicabilă, poate adesea să stabilească
chestiunea specifică de preocupare de care se simte ameninţat consiliatul.
2. Conflictul. Conflictul este o altă cauză a anxietăţii. Când o persoană este ameninţată de două
sau mai multe tendinţe, există un simţământ de siguranţă care adesea conduce la anxietate. Cele mai
multe tratate de psihologie sugerează că conflictele provin din două tendinţe, aprobare şi evitare. A aproba
înseamnă să ai tendinţa de a face ceva sau de a te îndrepta către o anumită direcţie care îţi oferă satisfacţie
şi este considerată plăcută. A evita înseamnă să rezişti să nu faci ceva, probabil din cauză că nu-ţi oferă
satisfacţie şi nici nu sunt de prevăzut rezultate plăcute.
Există trei tipuri fundamentale de conflict, şi anume abordare-abordare, abordare-evitare şi
evitare-evitare.
a). Conflictul de tip abordare- abordare. În acest caz avem de-a face cu un conflict între două
tendinţe, care conduc la două obiective sau scopuri acceptabile sau de dorit, dar incompatibile între ele.
De pildă noi putem fi confruntaţi cu două invitaţii la cină în aceeaşi seară, pe care le considerăm în egală
măsură plăcute. Adesea, luarea unei astfel de decizii este dificilă şi poate să genereze anxietate.
b) Conflictul abordare-evitare. În acest caz există dorinţa de a face ceva şi alta de a nu da curs
unei anumite activităţi. Exemplu unei persoane i se oferă posibilitatea unui nou loc de muncă. Acceptarea
acestui nou loc de muncă înseamnă o avansare, un salariu mai mare, dar în acelaşi timp presupune
necesitatea de a te muta în alt oraş şi inconvenienţa unui program de pregătire intensă şi mai multă
solicitare. Pentru ca să iei o decizie în această situaţie, aceasta presupune o considerabilă cantitate de
anxietate şi în fine,
c) Conflictul de tip evitare- evitare – avem de-a face cu două alternative, dar ambele au rezultate
neplăcute. De pildă suntem confruntaţi cu o boală dureroasă şi această boală presupune o intervenţie
chirurgicală riscantă.
Cele mai multe conflicte implică o luptă între două sau mai multe alternative, între care fiecare
dintre acestea pot să aibă mai multe caracteristici de tip abordare sau evitare. O persoană, un tânăr, ar
putea să se întrebe de exemplu dacă să-şi menţină actualul loc de muncă, să încerce să găsească o altă
poziţie sau să-şi continue pregătirea academică. Fiecare din aceste alternative au atât aspecte pozitive cât
şi negative şi anxietatea persistă până când este luată o hotărâre, este făcută o alegere. Uneori anxietatea
persistă şi după ce decizia a fost luată, pentru că persoana se poate întreba dacă a luat cea mai bună şi cea
mai corectă decizie.
3. Teama. Chiar atunci când psihologii disting între teamă şi anxietate, o stare lăuntrică de
perplexitate şi de disconfort le caracterizează pe amândouă. Henry Nouwen scria că cei ce trăiesc în
secolul XX sau XXI sunt oameni caracterizaţi de teamă. 358 Ştirile sau chestiunile care umplu toate ziarele
şi conştiinţa, mintea noastră, nu se ocupă de dragostea adevărată care izgoneşte mânia sau teama, în
schimb fiecare dintre noi tinde să fie preocupat de propria sa listă de temeri. Diferiţi oamenii se tem de
eşec, de viitor, de războiul nuclear, de respingere, de intimitate, de succes, de asumarea responsabilităţii,
de conflict, de lipsa de semnificaţie şi sens a vieţii, ceea ce este numită anxietate existenţială, de boală, de
moarte, de singurătate, de schimbare şi o mulţime de alte posibilităţi reale sau imaginate.
Uneori aceste temeri năvălesc şi copleşesc mintea cuiva, cerând o astfel de anxietate extremă în
absenţa oricărui pericol real. În acord cu unele studii şi cercetări, anxietatea apare deseori atunci când
oamenii au convingeri iraţionale care le generează teamă. Atunci când consiliatul ajunge la concluzia că
toate lucrurile vor merge cu siguranţă prost, că nimic nu poate fi făcut pentru a schimba circumstanţele în
care se găsesc, sau că niciodată nu voi reuşi să vorbesc în public, aceste convingeri le crează o teamă

349
persistentă. Pentru a ajuta astfel de oameni, trebuie să-i ajutăm să-şi schimbe perspectiva acestor
convingeri iraţionale.
4. Trebuinţe fundamentale neîmplinite. trebuinţele fundamentale ale fiinţei umane? Fiecare
dintre noi poate să găsească diferite răspunsuri, un răspuns celebru este piramida trebuinţelor
fundamentale a lui Maslow, în s-osborne sugerează că există şase nevoi fundamentale:359
1. de supravieţuire, nevoia de a-ţi continua existenţa,
2. de siguranţă, nevoia de stabilitate, economică şi emoţională,
3. sex, nevoia de intimitate,
4. Semnificaţie, nevoia de ceva ce este valoros,
5. împlinirea de sine, nevoia de a atinge scopurile propuse, şi
6. valoarea de sine, identitatea de sine sau simţământul identităţii şi specificităţii personale.
Dacă nu reuşim să ne împlinim aceste nevoi fundamentale sau altele pe care le considerăm la fel
de importante, noi devenim anxioşi, avem impresia că totul se clatină, ne temem şi ne simţăm frustraţi.
Dar să presupunem situaţia ideală că toate aceste nevoi au fost împlinite, că viaţa este completă,
satisfăcătoare, plină de satisfacţiii şi liberă de anxietate, se va întâmpla lucrul acesta, nu vom mai avea
anxietăţi? Foarte probabil că nu.
Există încă întrebări care depăşesc existenţa materială şi cotidiană pe acest pământ. Ce se va
întâmpla cu mine după moarte? Este existenţa redusă doar la aceste câteva decenii pe acest pământ?
scopul meu în viaţă? Toate acestea sunt numite întrebări existenţiale, care adesea conduc la o cantitate
considerabilă de anxietate. Nu vom dobândi niciodată eliberarea de acest tip de anxietate existenţială,
până când nu suntem într-o relaţie armonioasă, împăcaţi şi în comuniune cu Dumnezeu, odihnindu-ne sau
abandonându-ne, consacrându-ne Lui în vederea făgăduinţelor de viaţă veşnică şi ştiind că adevărata
stabililate provine din faptul că ne mărturisim păcatele şi suntem iertaţi, răscumpăraţi şi mântuiţi. 1In 1,9.
5. Cauze fiziopatologice. Cercetări medicale au descoperit o varietate de suferinţe biologice care
generează anxietate, sunt anxiogene şi simptome de tip atac de panică. 360 Astfel prolapsul de valvă mitrală
de exemplu, o tulburare cardiacă minoră, prezentă până la 15% la populaţia adultă, în special femei,
generează atacuri de panică. Peste jumătate din aceşti oameni nu au nici un simptom şi nici o nevoie de
tratament. Alţii au simptome asociate cu panică, dureri retrosternale, slăbiciune, ameţeală, respiraţie
superficială, palpitaţii şi anxietate intensă.
Psihiatrul David Sheehan a arătat cum şi secvenţa de producere psihofiziopatologică a bolii
anxioase sau a anxietăţii generalizate cu atacuri de panică. Ea crează spaimă şi suferinţă multor mii de
oameni. Sheehan a identificat şapte stadii ale anxietăţii:361
1. Individul sesizează unele simptome biologice asemănătoare anxietăţii, ca de pildă o senzaţie de
dificultate în respiraţie, o creştere a ritmului bătăilor inimii sau palpitaţiile, dureri toracice, o senzaţie de
şoc sau o durere de cap intensă care apare fără nici un avertisment şi fără nici un motiv aparent.
2. În timp simptomele devin din ce în ce mai puternice, apar din ce în ce mai frecvent şi generează
o reacţie psihologică de panică intensă, un atac de panică care apare spontan şi poate să se repete de
câteva ori pe săptămână.
3. Nu este surprinzător că persoanele devin intens preocupate în legătură cu propria lor sănătate,
îngrijorate de ceea ce li se întâmplă din punct de vedere biologic, iar pacienţii încep să se comporte ca
nişte hipocondriaci. Prietenii şi rudele le spun “tratează cu indiferenţă, încrede-te în Dumnezeu”, dar
panica şi simptomele fizice persistă şi revin periodic.
4. Dacă atacurile de panică persistă, persoana începe să dezvolte fobii. De pildă, o doamnă poate
să aibă un atac de panică în timp ce urcă pe o scară rulantă. Acest atac este atât de ameninţător şi îi
provoacă o spaimă atât de mare, încât ei îi este teamă să mai urce vreodată pe o scară rulantă,
întrebându-se ce poate să-i genereze o astfel de panică şi se teme ca aceasta să nu reapară dacă s-ar urca
iarăşi pe o scară rulantă.

350
 5. În următoarea etapă se dezvoltă fobia socială. Teama că în timp ce este singură sau se află în
mijlocul unor necunoscuţi ar putea să aibă din nou un atac de panică, începe să terifieze pe persoană,
astfel încât ea se retrage şi nu îndrăzneşte să mai iasă în societate.
6. Pe măsură ce tulburarea se agravează, persoana se teme să mai părăsească locuinţa. Fiecare loc
sau eveniment asociat cu un atac anterior de panică este evitat pe viitor şi astfel apare claustrarea.
7. Nu este nimic surprinzător în faptul că toate acestea conduc la depresie, la sentimentul de
disperare, vinovăţie şi uneori generează gânduri suicidare. Acestea şi alte mecanisme biologice de a
produce anxietate au fost diagosticate, există un tratament medical adesea foarte eficient, în special când
este combinat cu mijloacele de consiliere şi psihoterapie.
6. Diferenţe individuale. Este bine cunoscut faptul că oamenii reacţionează diferit la situaţii
anxiogene. Unii oameni nu sunt aproape niciodată anxioşi, în timp ce alţii par să fie cuprinşi de anxietate
în majoritatea timpului, iar mulţi se află undeva între aceste două situaţii. Unii oameni devin anxioşi
într-o anumită situaţie, în timp ce pentru alţii cu totul alte situaţii sunt anxiogene. Pentru unii numai
anumite situaţii specifice, şi de obicei puţine, una sau două astfel de situaţii le provoacă anxietate. Există
persoane care nu pot identifica o cauză care le produce această anxietate, în timp ce alţii devin anxioşi
numai în situaţii de pericol foarte bine identificat, chiar dacă acesta este real sau uneori imaginar.
Atunci când cauzele sunt obiectivabile, pot fi identificate, vorbim de fobii. Există claustrofobie,
hidrofobie şi multe, multe alte fobii, definite ca temeri iraţionale faţă de spaţii închise, de apă, de înălţime,
de animale, dar care nu sunt în mod real periculoase pentru subiect. De unde provin aceste diferenţe
existente? Poate că un răspuns posibil ar putea fi formulat în termenii trecutului personal, a modalităţii de
învăţare, a trăsăturilor personale, a mediului social, a trăsăturilor fiziologice şi probabil a filozofiei de
viaţă sau a sensurilor teologice.
a. Învăţarea. Cele mai multe comportamente sunt învăţate prin experienţă personală privind la
oamenii din jur sau învăţând de la părinţi şi de la alte persoane semnificative. Aceste experienţe ale
învăţării, ceea ce omul din popor spune şcoala vieţii, pot să creeze anxietate. Dacă o mamă este anxioasă
în timpul unei furtuni, când fulgerele şi tunetele fac flashuri şi un zgomot asurzitor, copilul va învăţa să
devină anxios şi el. Dacă este învăţat şi i se spune în nenumărate rânduri că fiind singur şi stând în
întuneric te simţi anxios şi te cuprinde frica, el îşi va însuşi acest model. Persoanele care au eşuat la un
examen important vor fi extrem de anxioase când vor încerca iarăşi să repete acel test. Dacă anumite
persoane îţi cer mai mult decât poţi oferi, te simţi anxios în prezenţa acestora. Fiecare din noi are diferite
experienţe şi vedem lumea înconjurătoare într-un mod diferit, ceea ce face ca anxietăţile noastre să fie
diferite în frecvenţă, intensitate şi tipologie.
b. Personalitatea. Se pare că unii oameni sunt mult mai temători decât alţii. Alţii sunt sensibili, se
simt lipsiţi de siguranţă, ostili, centraţi pe ei înşişi, gata să se îngrijoreze, în timp ce alţii sunt mult mai
indiferenţi, mai pasivi şi mai neînfricaţi. Există de asemenea, personalităţi care se află la intervalul dintre
cele două. Se pare că aceste trăsături provin dintr-o combinaţie a trăsăturilor moştenite în procentul de 25
până la 40% şi influenţele mediului însuşite prin învăţare, în proporţie de 60 până la 75%.
c. Mediul social. Unii au sugerat că cea mai mare parte a anxietăţii provine din societate.
Instabilitatea politică, tendinţele economice, schimbarea frecventă a sistemului de valori, mobilitatea care
tulbură simţământul nostru de înrădăcinare şi stabilitate, schimbarea standardelor morale, declinul
interesului faţă de religie, dar acestea nu sunt doar motive pentru anxietate, ci societatea şi vecinătăţile,
semenii care ne înconjoară, în mijlocul cărora trăim, pot să ne stimuleze anxietatea, sau dimpotrivă pot să
fie securizante şi să ne reducă această anxietate.
d. Aspectele fiziopatologice. Aşa cum am văzut, prezenţa unor afecţiuni organice poate stimula
anxietatea, de asemenea, anumite dezechilibre dietetice, toxice uzuale, cum ar fi cafeaua, drogurile,
tulburări neurologice, endocrine, şi de asemenea, şi opusul este adevărat. Un organism echilibrat poate să
ne protejeze de anxietate. Totuşi anumite schimbări fiziologice, uneori chiar normale ce ţin de etapele de
dezvoltare a fiinţei umane pot să genereze anxietate, după cum anxietatea poate să creeze reacţii
vegetative. Poate că pubertatea şi adolescenţa sunt tipice ca exemplificare.
351
 Teologia
Credinţele au în mare măsură de-a face cu nivelul de anxietate. Dacă Dumnezeu este văzut ca o
fiinţă atotputernică, iubitoare, bună şi care deţine controlul ultim în Univers, aşa cum este exprimată
învăţătura biblică care Îl revelează pe Dumnezeu, atunci putem să ne încredem şi să ne simţim în
siguranţă chiar în mijlocul furtunilor sau al necazurilor, al încercărilor. Dacă credem că Dumnezeu ne
iartă când ne mărturisim păcatele, că ne promite viaţa veşnică şi că El va avea grijă ca pâinea şi apa pe
acest pământ să nu ne lipsească, ci se îngrijeşte şi de bunurile noastre materiale, pământeşti, atunci toate
acestea vor diminua nivelul nostru de anxietate. În Deuteronom capitolele 28-30, Moise, inspirat de
Duhul lui Dumnezeu, se adresează poporului Israel şi face o listă a situaţiilor anxiogene ca o consecinţă a
neascultării faţă de Dumnezeu. El descrie în cuvinte deosebit de profunde şi artistice, literare. Deut
28,65.66.
Ar fi o eroare totuşi, să considerăm că orice persoană anxioasă este o indicaţie a faptului că ea
este păcătoasă, neascultătoare sau lipsită de credinţă şi să conchidem că, credincioşii întotdeauna vor fi
lipsiţi de anxietate şi mult mai echilibraţi decât necredincioşii. Cauzele anxietăţii sunt prea complexe
pentru a ne însuşi o explicaţie atât de simplistă. Chiar şi aşa, dacă dorim să înţelegem de ce oamenii diferă
în modalitatea prin care experimentează şi fac faţă anxietăţii, trebuie să încercăm să descoperim ce cred ei
despre Dumnezeu şi ce fel de concepţie sau filozofie de viaţă au.
Efectele anxietăţii
Anxietatea nu are doar efecte negative. Atunci când anxietatea este inexistentă, viaţa poate deveni
plictisitoare, ineficientă. O cantitate moderată de anxietate de tip realist, nici prea puţină, dar nici prea
multă, motivează oamenii şi conferă entuziasm pentru viaţă. Când suntem capabili să controlăm situaţiile
anxiogene, atunci poate deveni chiar o experienţă binefăcătoare. Poate că acesta este un motiv pentru care
unele persoane, căutătoare şi dependente de adrenalină, fac bungy jumping, joacă ruleta rusească, privesc
filme horor, sau participă la caruseluri şi alte mijloace de locomoţie cu acceleraţie rapidă care le crează
emoţii puternice.
Atunci când anxietatea este deosebit de intensă, prelungită şi necontrolabilă, oamenii încep să
experimenteze efecte dăunătoare, biologice, fizice şi dezvoltă defense şi reacţii spirituale.
a. Reacţii biologice. Este ştiut că anxietatea produce ulcere gastro-duodonale, migrene, erupţii
cutanate, dureri de spate şi o diversitate de alte semne şi simptome biologice. Aproape fiecare a
experimentat un disconfort digestiv, respiraţie superficială, dispnee, insomnie, fatigabilitate, scăderea
poftei de mâncare şi accelerarea tranzitului intestinal, fie polakiurie, în perioade de anxietate intensă. Mai
puţin conştiente sunt schimbările la nivelul tensiunii arteriale, tensiunii musculare, reducerea digestiei,
tulburări endocrine şi biochimice. Dacă acestea sunt temporare nu sunt dăunătoare, dar dacă persistă de-a
lungul timpului pot să devină cauzele unor boli cu origine psiho-somatică.
Cercetările asupra efectelor stresului au arătat că oamenii foarte ocupaţi, cei care trebuie să
realizeze multe lucruri, tot timpul sub presiunea timpului, a termenelor, adesea au un nivel crescut de
adrenalină. Este ceea ce s-a numit boala stesului sau reacţia acută la stres şi uneori aceşti oameni trăiesc
sub o astfel de presiune până când într-o bună zi clachează şi se miră de ce viaţa lor atât de trepidantă şi
atât de plină a determinat epuizarea şi au ajuns la ceea ce în termeni împrumutaţi din sport se numeşte că
au atins sau au spart zidul cu capul.362
b. Reacţii psihologice. Fiecare a trebuit să susţină un examen sau un interviu pentru angajare şi
ştie cum anxietatea poate să influenţeze funcţiile psihice. Anxietatea poate reduce productivitatea, poate
să blocheze relaţiile interpersonale, să inhibe creativitatea şi originalitatea, să tocească personalitatea şi
s-o facă obtuză, să interfere cu capacităţile mnezice. În cazuri extreme anxietatea poate să imobilizeze în
aşa grad un individ, încât el este incapabil să mai funcţioneze independent ca adult.
c. Reacţii defensive. Atunci când apare şi se dezvoltă anxietatea, cei mai mulţi oameni îşi dezvoltă
în mod inconştient un anumit mod de gândire şi comportament care încearcă să atenuaze durerea
anxietăţii şi îi ajută să facă faţă mai lesne. Aceste reacţii defensive sunt adesea observate în consiliere. Ele
includ ignorarea simţămintelor de anxietate, pretinzând că situaţiile anxiogene nu există, convingerea sau
352
autoînşelarea că nu e nimic îngrijorător, explicaţii raţionale şi intelectualiste, blamarea altor persoane
pentru propriile probleme, dezvoltarea unor semne şi simptome fizice, biologice sau chiar a unor boli,
regresia la maniere infantile de reacţie, cele mai simple şi comune modalităţi defensive sunt recurgerea la
toxice uzuale, la alcool, droguri, retragerea în diferite tipuri de maladii mentale. Toate acestea sunt
încercări de a face faţă dar într-o manieră neproductivă.
d. Reacţii spirituale. Anxietatea ne poate motiva să căutăm ajutorul divin care altfel era ignorat.
Deşi convertirile de complezenţă sau sub presiunea unor crize intense sunt mai puţin comune decât ar
crede cineva, este o evidenţă că foarte mulţi oameni se îndreaptă spre Dumnezeu cel puţin temporar în
timpuri de necaz şi dificultăţi. Dar anxietatea poate de asemenea să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu
atunci când este cea mai mare nevoie de El.363
Atunci când oamenii sunt stresaţi, când sunt zbuciumaţi sub diverse presiuni, sub nevoi curente,
cotidiene, când aleargă după bunuri materiale, chiar şi oamenii cei mai religioşi constată că le rămâne
prea puţin timp pentru rugăciune, că dorinţa şi capacitatea de a se concentra asupra Cuvântului lui
Dumnezeu scade în interes şi intensitate, că sunt prea obosiţi ca să mai frecventeze serviciile divine la
biserică, prea amărâţi să răzvrătiţi în legătură cu ceea ce pare să fie tăcerea şi indiferenţa cerului de a-i
ajuta să facă faţă avalanşei de probleme şi necazuri care s-au abătut asupra lor. Uneori au chiar
simţăminte de mânie şi răzvrătire pentru că atâtea lucruri rele pot să se întâmple unor oameni buni şi de
altfel creştini, în timp ce cei mai răi par s-o ducă mai mult decât bine. Este şi tema Psalmului 73.
Consilierul creştin este binevenit ca un slujitor spiritual, sau poate să fie respins tocmai pentru că
Îl reprezintă pe Dumnezeu care a permis ca stressul şi problemele să copleşească pe consiliat şi că lui
Dumnezeu pare să nu-I pese de toate acestea.
Consilierea în tulburările anxioase
Nu este uşor să consiliezi o persoană copleşită de anxietate, în parte şi datorită faptului că poate fi
dificil să descoperi şi să rezolvi cauzele anxietăţii, în parte şi pentru că anxietatea poate fi psihologic
contagioasă. Oamenii anxioşi generează anxietate în jurul lor, în ceilalţi, inclusiv în consilierul care caută
să-i ajute. Pentru a consilia semeni anxioşi, consilierul trebuie mai întâi să fie deosebit de vigilent şi atent
la propriile sale simţăminte.364
1. Recunoaşte-ţi propria anxietate în calitate de consilier. Atunci când tu ca şi consilier te simţi
anxios în prezenţa unui consiliat anxios, trebuie să-ţi pui câteva întrebări: ce anume caracteristic din
această situaţie este anxiogen pentru mine? Este anxietatea consiliatului sau o anumită trăsătură a ei ceva
care mă face pe mine anxios de asemenea? Ce-mi spune propria mea anxietate despre consiliat şi despre
mine însumi? Dacă analizez şi iau în considerare propria mea anxietate, este posibil să câştig o anumită
înţelegere, un insight asupra anxietăţii consiliatului. Aceste chestiuni pot să capaciteze consilierul să-l
determine să-şi clarifice chestiunile, să nu rămână confuz şi să facă distincţia, diferenţa dintre propriile
anxietăţi şi cele ale consiliatului.
2. Calmarea, aplanarea tensiunii. Consilierea nu poate fi efectivă dacă consiliatul este prea
tensionat pentru a se putea concentra, pentru a face faţă acestei tensiuni şi a rezolva, permite consiliatului
să vadă că tu eşti calm, plin de grijă, şi o persoană în care poate avea încredere. Încurajează consiliatul să
stea liniştit, jos, să adopte o atitudine relaxată, să respire profund şi să-şi relaxeze muşchii pe grupe
musculare. Uneori aceasta ajută la obţinerea relaxării psihice. Pot fi luate grupele musculare rând pe rând,
şi după ce au fost solicitate într-o contracţie izometrică sunt relaxate. Unii consiliaţi găsesc de folos să se
relaxeze dacă închid ochii sau îşi imaginează că se află într-un loc plăcut, pe o plajă, într-un peisaj montan
sau într-o altă situaţie neameninţătoare.365 Pentru a ne reduce influenţele perturbatoare, oferiţi-le un loc
retras, un cabinet în care poate fi asigurată atmosfera securizantă şi puteţi pune o muzică liniştită,
armonioasă care să inspire linişte.
Nici una din aceste tehnici nu îndepărtează cauzele anxietăţii, dar ajutând oamenii să se simtă mai
relaxaţi şi să-şi poată controla reacţiile, simptomele, putem să le orientăm atenţia de la simptome către
adevăratele cauze şi probleme. Pe măsură ce consiliatul se simte mai bine şi este capabil să se concentreze
asupra surselor anxietăţii, putem lucra asupra fondului problemei.
353
 3. Manifestă dragoste. Dragostea a fost numită cea mai puternică forţă terapeutică, dar în nici o
situaţie nu este mai adevărat decât în reducerea temerilor şi a anxietăţii. Biblia afirmă încă din antichitate
că dragostea desăvârşită alungă teama. 1In 4,18. Duşmanul temerii este dragostea, spune Adams.
Modalitatea de a întrerupe teama este aceea de a inspira dragostea. Dragostea înseamnă oferirea,
sacrificiul de sine, teama înseamnă autoprotecţie. Dragostea se îndreaptă către alţii, teama se izolează de
ei. Cu cât mai multă teamă, cu atât mai puţină dragoste, cu cât mai puţină dragoste, cu atât mai puţină
teamă. Consilierul poate ajuta la drenarea şi reducerea temerilor şi a anxietăţii atunci când arată dragoste
şi înţelegere plină de răbdare. Consiliatul poate fi introdus în această atmosferă a dragostei, a susţinerii, a
suportului, dacă Îl cunoaşte şi se apropie de Hristos. Evr 13,6. Atunci oamenii pot să găsească alinare
când sunt încurajaţi să slujească altora, să acţioneze în favoarea altora.
4. Identificarea cauzelor. Anxietatea şi teama sunt emoţii create de Dumnezeu, desigur, pentru
situaţia de păcat în em. Ele ne avertizează împotriva pericolelor sau a conflictului intern şi ele nu dispar
decât rareori până când nu sunt identificate cauzele. Ele pot fi doar atenuate de asigurarea şi expresia
dragostei creştine a consilierului. Un consilier sensibil nu va afirma fără nici o bază sau explicaţie,
confruntându-l pe consiliat şi spunându-i: „Încetează să te mai îngrijorezi, ridică-te, fii liniştit!” Toate
acestea nu ajută la nimic şi nu fac decât să crească îngrijorarea şi anxietatea consiliatului, care nu înţelege
de ce el nu este în stare să-şi găsească liniştea. Oricât de bine intenţionate dar naive sunt aceste metode,
ele pot să facă rău şi niciodată bine.
Un consilier cu adevărat eficient caută să-l asiste pe consiliat în sarcina dificilă de a descoperi
sursele şi cauzele anxietăţii. Aceasta se poate realiza în mai multe moduri:366
a. Observaţia. În sesiunile de consiliere, consiliatul arată dovezi ale creşterii anxietăţii prin
schimbarea frecventă a poziţiei, prin respiraţie profundă, prin broboanele de transpiraţie, când anumite
subiecte apar în discuţie. aceste subiecte de discuţie trebuie să fie recunoscute de consilier.
b. Reflectarea. Poate consiliatul să sugereze anumite circumstanţe care i-au crescut sau au făcut să
apară anxietatea prezentă? Este de folos să întrebăm. Ce te face în cea mai mare măsură anxios? Când nu
eşti anxios şi eşti liniştit? Care a fost ultima dată, povesteşte, relatează cazul, împrejurările în care te-ai
simţit ultima dată cu adevărat anxios sau în panică. Ce se întâmpla în viaţa ta în acel moment? Nu
subestimaţi niciodată înţelegerile consiliatului asupra motivelor propriilor sale anxietăţi.
c. Contemplarea. În calitate de consilier, aminteşte-ţi că, cauzele anxietăţii au fost deja enumerate
mai sus. Întreabă-te dacă nu cumva una din aceste cauze se regăseşte în geneza anxietăţii consiliatului din
faţa ta. Ridică aceste chestiuni şi observă semnele de anxietate ale consiliatului. Apoi discutaţi aceste
subiecte. Pe deasupra, reaminteşte-ţi nevoia de răbdare şi înţelegere. În natura sa, anxietatea creşte ca
răspuns la ameninţări, şi acestea sunt deosebit de vagi şi dificil de identificat. Pirn presarea consiliatului
să identifice el aceste cauze, să spună ce nu este în regulă, nu facem decât să-i creştem mai mult
anxietatea, să-i creăm mai multă confuzie şi riscăm să-l pierdem, să-l înstrăinăm ca persoană care suferă
de anxietate. Încă o dată este important să subliniem răbdare plină de iubire.
5. Intervenţia. Anxietatea diferă de la persoană la persoană. Fiecare dintre pacienţi pot să aibă un
set unic de simptome şi pot exista forme foarte diferite de tratament. Persoana care se teme să vorbească
în public de exemplu, nu are anxietăţi şi nici nu poate beneficia de acelaşi tratament cu persoana care se
teme ca nu cumva să devină obeză sau de cel cuprins pe neaşteptate de un atac de panică iraţională. În
pofida acestor diferenţe, specialistul în terapia anxietăţii David Sheehan sugerează următoarea abordare
care poate fi adaptată la majoritatea, dacă nu la toţi indivizii anxioşi:367
A. Intervenţia biologică sau medicală. Aşa cum am văzut, anxietatea are uneori cauze biologice şi
trebuie tratată medical. Adesea un medic va lucra în echipă cu consilierul creştin sau psihoterapeutul.
Trebuie ca această cooperare să includă prescripţia unor anxiolitice. Unii psihiatri şi alţi medici de alte
specialităţi prescriu cu prea multă uşurinţă medicamente atunci când ele nu sunt într-adevăr necesare. Pe
de altă parte pastorii, preoţii şi alţi consilieri de orientare creştină sunt prea grăbiţi să critice utilizarea
anxioliticelor atunci când ele ar pueta să spargă cercul vicios al escaladării anxietăţii şi al atacurilor de
panică facilitând astfel consilierea. Încearcă să cooperezi cu un medic, eventual de orientare creştină,
354
prudent în utilizarea anxioliticelor, sedativelor şi tranchilizantelor, dar binevoitor să prescrie şi să
monitorizeze utilizarea unei astfel de medicaţii atunci când anxietatea este deosebit de intensă. Unii
consilieri au nevoie de sprijin şi informaţii pentru a-şi depăşi rezistenţa sau tendenţiozitatea împotriva
utilizării medicaţiei.
B. Intervenţii de tip comportamental sau behaviorist. Cu câţiva ani în urmă terapia behavioristă s-
a introdus ca formă de tratament ce pare să fie deosebit de eficientă în cazul anxietăţii şi indivizilor,
persoanelor fobice. Bazaţi pe presupunerea că răspunsul anxios este în mod frecvent un răspuns învăţat,
consilieri de această orientare învaţă pe oameni cum să-şi păstreze calmul, să fie mult mai relaxaţi în
prezenţa situaţiilor anxiogene. De pildă consiliatul este învăţat cum s-obţină o relaxare fizică şi apoi este
expus în mod treptat şi progresiv situaţiilor sau obiectelor faţă de care se teme sau manifestă fobii. În alte
situaţii consilierul este încurajat să acţioneze ca şi cum s-ar afla în situaţie anxiogenă, făcând lucrul acesta
numai în plan mental, dar consilierul îi instruieşte privind modalităţile eficiente de a face faţă. Tehnicile
de felul acesta sunt utilizate pe scară extrem de largă şi au un succes care nu poate fi ignorat. Ele par să
fie cu atât mai eficiente cu cât anxietatea are cauza, mecanismul şi consecinţele cunoscute şi este produsă
dintr-un obiect sau situaţie pe care consiliatul poate învăţa s-o controleze.368
C. Intervenţiile în mediu. Uneori cele mai bune şi cele mai directe modalităţi de a face faţă
anxietăţii este să schimbi stilul de viaţă, relaţiile, locul de muncă sau locuinţa cuiva. Trebuie, însă, spus că
şi în aceste situaţii, deşi circumstanţele vieţii nu sunt foarte uşor de schimbat, trebuie demontate
mecanismele lăuntrice intrapsihice de producere a anxietăţii. Trebuie văzută geneza anxietăţii în
complexitatea ei, nu doar cauzele exterioare de mediu ci şi structura lăuntrică cooperează în mecanismul,
în procesul anxiogen.
6. Încurajarea activităţii. Scopul consilierii nu este de a elimina toate tipurile de anxietate, de a
ajunge la nivelul 0 al anxietăţii, în schimb obiectivul este de a asista consiliatul pentru a descoperi sursele
anxietăţii. Ei trebuie să înveţe cum să le facă faţă, Ajutaţi consiliatul să vadă că este mai mult de câştigat
dacă învaţă să facă faţă, să se confrunte şi să încerce să-şi înfrângă anxietatea chiar dacă îşi asumă un
anumit risc, decât să persiste într-o stare de tensiune lăuntrică care poate să-i fie familiară, s-a obişnuit cu
ea, dar este extrem de dureroasă şi de invalidantă.
Învaţă consiliatul să-şi admită propria perplexitate şi incapacitate de a înţelege în totalitate
mecanismele, dar antrenează-l în acelaşi timp să plănuiască cum şi ce trebuie să facă ca să facă faţă
situaţiilor anxiogene. Sunt acestea informaţii sau abilităţi pe care trebuie să le afle consiliatul înainte de a
trece la acţiune? Încearcă să eviţi discuţiile pur intelectuale care par să sune a reasigurare, dar nu pot ajuta
cu nimic oamenii, ci încearcă să plănuieşti şi să iniţiezi acţiuni specifice care să contracareze anxietatea.
În acelaşi timp poţi sugera că, curajul real implică bunăvoinţa de a încerca, de a păşi în Marea Roşie,
chiar atunci când această acţiune este ea însăşi anxiogenă.
7. Oferirea suportului. Consiliaţii anxioşi dobândesc puţin ajutor din partea unor consilieri ei
înşişi tensionaţi şi nerăbdători, în schimb dacă cel ce asistă este calm, suportiv şi răbdător, atunci poate să
înregistreze progrese chiar şi într-un timp extrem de lent. Uneori pare că, consiliatul nu poate să facă
nimic împotriva surselor anxietăţilor sale. În astfel de situaţii tot ceea ce este necesar este ca să fie acordat
suport, grijă, căldură, relaţie şi atmosferă terapeutică din partea unui consilier plin de înţelegere.
8. Încurajarea unui răspuns de tip creştin. Sfânta Scriptură oferă în mod neobişnuit direcţii
clare şi specifice de a înfrânge anxietatea. În Fil. 4,6: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi
cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri”, suntem instruiţi să
încetăm a ne mai îngrijora în legătură cu orice aspect. Aşa cum am văzut, practic este imposibil s-opreşti
anxietatea doar printr-un act de voinţă. Astfel de eforturi deliberate direcţionează atenţia noastră către
problemă şi pot să ne crească anxietatea în loc s-o descrească. O abordare mai bună este aceea de a te
concentra asupra activităţilor şi gândurilor care reduc în mod indirect anxietatea. Biblia arată cum putem
face acest lucru astfel încât să ne reducem anxietatea şi aceste formule trebuie împărtăşite consiliaţilor şi
anume:369

355
 a. Bucuraţi-vă. Această poruncă repetată de două ori în Fil. 4,4: „Bucuraţi-vă totdeauna în
Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” atrage atenţia că deşi lumea în care trăim este întunecată şi plină de
riscuri şi de necazuri, creştinul poate totuşi să se bucure în Domnul, Dumnezeu. Aceasta din cauză că Isus
ne-a făgăduit că nu ne va părăsi niciodată, că ne va oferi o pace care diferă de pacea lumii şi că ne va oferi
Duhul Său Cel Sfânt pe care Isus L-a numti Mângâietor, cum a tradus Cornilescu, dar care în traducerile
anglo-saxone este tradus chiar cu expresia Consilier, care rămâne cu noi şi ne aminteşte adevărurile pe
care trebuie să ni le amintim atunci când suntem confruntaţi cu luptele credinţei şi ne pregăteşte pentru
ceruri. Cu aceste idei şi cunoştinţe noi putem crede că Dumnezeu nu va lăsa ca inima noastră să
rătăcească în încercări şi tulburare, generând temeri şi anxietăţi inutile şi dăunătoare. In 14, 1-3. 16-18.
25-28.
b. Fii amabil. Cuvântul grecesc, expresia tradusă prin gentileţe sau amabilitate din Fil. 4,5:
„Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape”, nu are echivalent neapărat în
engleză şi nici în limba română. El înseamnă „lasă pe fiecare să-ţi vadă amabilitatea, gentileţea,
consideraţia, atitudinea plină de graţie, dulceaţa.” Fil 4,9. Aceste calităţi nu apar în mod natural. Ele vin
cu ajutorul lui Dumnezeu, pe măsură ce învăţăm să ne controlăm tendinţele fireşti de a judeca, de a
condamna pe ceilalţi sau de a ne pretinde propriile drepturi. O atitudine de condamnare, resentimentele,
invidia şi toate celelalte roade ale celui rău contribuie la geneza anxietăţii. O atitudine iertătoare plină de
graţie, de har, reduce anxietatea.
c. Roagă-te. Fil. 4,6 ne îndeamnă să ne rugăm în timpul anxietăţii, a îngrijorărilor. O astfel de
rugăciune poate să fie legată de orice subiect, chiar cele mai mici detalii, şi poate să includă rugăciuni şi
subiecte definite în mod concret, nu vagi şi generale, implicând şi mulţumiri pentru bunătatea lui
Dumnezeu. Dacă faceţi lucrul acesta, promite Sfânta Scriptură, veţi experimenta pacea lui Dumnezeu care
întrece orice cunoştinţă în înţelegere a minţii umane. Cu siguranţă şi în mod cert, rugăciunea este un
antidot major în faţa anxietăţii.
d. Meditează, gândeşte. Anxietatea este generată adesea când noi ne gândim continuu doar la
slăbiciunile omeneşti, la influenţele răului în lume, la lucruri care merg prost. Fil. 4,8: „Încolo, fraţii mei,
tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de
iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”, ne învaţă în
schimb să lăsăm mintea noastră să fie înlocuită, cuprinsă de idei pozitive, inclusiv cele de nobleţe,
dreptate, puritate, iubire, admiraţie, excelenţă şi valorizare. Acest fapt nu sugerează că trebuie să negăm
problemele sau să ignorăm pericolele, ci prin contrast Scriptura ne oferă dovezi de puterea gândirii
pozitive bazate pe perspectiva biblică creştină.
e. Acţionează. Apostolul Pavel se oferă pe el însuşi ca un model pentru acţiune. Orice aţi învăţat
sau aţi primit sau aţi auzit de la mine sau aţi văzut la mine puneţi în practică şi Dumnezeul păcii să fie cu
voi! Fil 4,9. Sarcina creştinului este de a face ceea ce Biblia învaţă şi nu doar de a asculta în mod pasiv.
Iacov 1,22. Anxioliza eficientă presupune implicarea în ascultare practică, în comportament evlavios în
mijlocul anxietăţii.
Prevenirea anxietăţii
Aşa cum am arătat deja, Fil. 4 oferă o formulă de prevenire a anxietăţii la fel ca şi o abordare în
consiliere. Atunci când oamenii pot fi ajutaţi prin bucurie, amabilitate, rugăciune, meditaţie şi acţiune în
concordanţă cu învăţăturile Scripturii, există un progres în reducerea anxietăţii şi în controlul ei.
Un studiu asupra soldaţilor din Vietnam a arătat că există trei modalităţi prin care oamenii
încearcă să se apere împotriva anxietăţii:370
1. Dezvoltă o încredere în sine, o credinţă în propriile capacităţi de a face faţă provocărilor şi
pericolelor vieţii,
2. Implicarea în activitate şi alte activităţi care cheltuie energia nervoasă şi distrag de la situaţiile
anxiogene. Aceasta poate fi o modalitate sănătoasă de a preveni anxietatea excesivă fără ca această
activitate să devină compulsivă sau un mod escapist de a evita din pericolele reale ale vieţii şi

356
 3. Credinţa în capacitatea şi încrederea, în înţelepciunea şi capacitatea liderilor care pot să
îndepărteze cauzele anxietăţii. Desigur al patrulea mecanism este încrederea în cel mai mare lifer,
conducătorul suprem al Universului Dumnezeu.
4. Încrederea în Dumnezeu. Persoanele care învaţă să meargă zilnic în contact cu Dumnezeu, în
comuniune cu El, în mod providenţial sunt asiguraţi împotriva anxietăţii. Cu siguranţă uneori o astfel de
încredere poate conduce la o nefericită sau negare a realităţii de tip magic, un refuz de a accepta
responsabilităţile, o rigiditate în gândire care în loc să prevină anxietatea îi face pe oameni dezadaptaţi,
rigizi, incapabili să facă faţă împrejurărilor şi circumstanţelor schimbătoare.
În contrast cu această atitudine, Biblia încurajează confruntarea realistă cu problemele şi luarea
unor hotărâri flexibile. Aceasta conduce oamenii la dezvoltare, la creştere, adaptare, schimbare sau
pericol şi menţine încrederea în suveranitatea şi înţelepciunea Atotputernicului Dumnezeu.
Dacă dezvoltăm capacitatea de a recunoaşte cauzele anxietăţii înainte ca acestea să apară şi putem
preveni dezvoltarea anxietăţii:371
1. Învăţarea copying-ului. Să înveţi să faci faţă cauzelor anxietăţii înainte ca ele să apară poate
constitui o modalitate de prevenire a apariţiei şi dezvoltării anxietăţii. Astfel de tehnici şi modalităţi de
copying implică următoarele măsuri dintre care fiecare pot deveni o parte a stilului de viaţă al unei
persoane şi anume: admite-ţi temerile, nesiguranţele, conflictele şi anxietăţile atunci când ele apar. Vorbiţi
despre acestea cu altcineva în mod regulat dacă este necesar.
2. Edificaţi-vă stima şi imaginea de sine.
3. Fiţi conştienţi de faptul că separarea răneşte, încercând să menţineţi contact cu prietenii de eţi
separaţi şi edificaţi noi relaţii cu alţii.
4. Căutaţi ajutor din partea lui Dumnezeu şi a celorlalţi, încercând să ajutaţi în acelaşi timp pe
semenii aflaţi în nevoie, întâmpinându-le aceste trebuinţe.
5. Învăţaţi să comunicaţi mai eficient.
6. Învăţaţi principii şi tehnici ale relaxării.
7. Evaluaţi-vă periodic priorităţile, scopurile în viaţă şi modurile de administrare şi utilizare a
timpului.
8. Păstraţi perspectiva lucrurilor. Ori de câte ori vă simţiţi ameninţaţi, provocaţi sau într-o situaţie
potenţial periculoasă, cei mai mulţi dintre noi fac o evaluare a situaţiilor şi încearcă să determine cum ar
putea să facă faţă. Acest proces numit revigorare cognitivă, ne ajută să ne explicăm de ce doi oameni care
se află în aceeaşi situaţie răspund în modalităţi diferite. Felul cum evaluăm o situaţie depinde în mare
măsură de perspectiva punctului de vedere personal şi subiectiv.
Exită dovezi că trăsăturile de personalitate influenţează aceste percepţii. Unii oameni sunt gata să
vadă răul în orice, alţii gândesc mult mai optimist şi înclină să sesizeze partea strălucitoare a vieţii. Pentru
a putea preveni anxietatea, trebuie să încurajăm oamenii, în special pe cei ce tind să fie negativişti şi
pesimişti, să păstreze o perspectivă realistă, care nu întotdeauna poate fi dobândită imediat şi să nu cadă
în obiceiul de a se aştepta la tot ceea ce este mai rău.
9. Încercaţi să fiţi utili şi să-i ajutaţi pe ceilalţi, pe semeni. Oamenii care au grijă de ceilalţi, care îi
asistă pentru a le oferi sprijin, suport, ajutor, sunt cei care fac faţă mult mai bine tensiunilor şi anxietăţilor
vieţii. Oamenii care-i ajută pe semenii lor să-şi poate poverile, dovedesc că ştiu cel mai bine să facă faţă
şi să controleze, să prevină chiar anxietatea. Gal 6,2; Mat 6,31-34.
Concluzii legate de anxietate
Mulţi consilieri consideră că anxietatea este o parte fundamentală a tuturor problemelor de natură
psihologică, care însoţeşte majoritatea problemelor de altă natură sau toate celelalte tipuri de tulburări
psihologice. Anxietatea avertizează oamenii asupra pericolului şi-i motivează să recurgă la acţiune.
Atunci când ea crează panică sau imobilizează persoanele, devine dăunătoare. Atunci când suntem
provocaţi, noi facem faţă mult mai eficient vieţii şi aceasta poate fi util până la un anumit punct.
Isus a aşezat toate aceste aspecte într-o perspectivă corectă atunci când a vorbit despre îngrijorare
în Predica de pe Muntele Fericirilor. Dumnezeu ştie trebuinţele şi anxietăţile noastre. Isus a afirmat lucrul
357
acesta. Dacă noi Îi oferim Lui primul loc în viaţa noastră, putem să fim asiguraţi că trebuinţele noastre
fundamentale vor fi împlinite şi că nu este necesar să ne îngrijorăm. Acest mesaj al creştinismului face
consilierea de orientare creştină unică.

358
 2. Depresia
Vance Havner spunea despre experienţa creştină că aceasta are trei nivele. Prima este aceea a
zilelor de pe vârful muntelui, când totul pare să meargă foarte bine şi lumea arată strălucitor. Această
experienţă, însă, are un singur defect, este temporară, ea nu poate să dureze veşnic. Este nerealist să
aştepţi, aşa cum cei mai mulţi oameni o fac, ca să ne petrecem viaţa doar pe vârful muntelui şi să credem
că nu există nici un fel de vale sau altă formă de relief declivă. În schimb cea mai mare parte a vieţii
noastre de fapt constă din zile absolut obişnuite, ordinare, când trebuie să muncim, să ne îndeplinim
sarcinile de fiecare zi, obişnuite, fie că sunt plăcute sau deprimante.
În fine, mai există o a treia categorie, aceea a zilelor negre, întunecate, când noi ne zbatem în
confuzie, îndoială, disperare şi descurajare. Uneori aceste zile se prelungesc în luni, iar lunile în ani şi
poate să fie o experienţă, care pentru unii, cuprinde întreaga viaţă, iar alţii încet-încet reuşesc să vadă
zorile care încheie o astfel de perioadă. Atunci când persistă zilele negre sau perioadele funeste, sunt
perioade de depresie.
Depresia este cuunoscută ca o problemă comună de peste 3000 de ani. Este un fenomen larg
răspândit în lumea întreagă, dar pentru lumea dezvoltată se consideră că circa 25% din populaţie este
afectată de depresie.372 A fost numită şi “răceala” sau “guturaiul afecţiunilor psihice”. Unii dintre cei mai
mari lideri militari, politicieni, muzicieni, oameni de ştiinţă şi teologi au fost victimele sale, aşa că putem
spune că depresia nu respectă statutul persoanei. Este una dintre cele mai serioase, larg răspândite şi
costisitoare afecţiuni psihiatrice.373
Cu siguranţă că nici o fiinţă umană nu este liberă de anumite perioade de depresie sau melancolie.
Fiecare dintre noi experimentăm astfel de stări din când în când, uneori atunci când ne aşteptăm cel mai
puţin. În formele uşoare, depresia poate să constea într-o perioadă trecătoare de tristeţe, care urmează unei
dezamăgiri personale.
O formă ceva mai accentuată poate fi descurajarea, dispoziţia abătută, iar forma cea mai severă
care pare să copleşească pe pacient, constă în disperare, teamă, epuizare, neajutorare. Probabil că fiecare
pacient experimentează depresia în felul său. Expresia acoperă o varietate de simptome care diferă în
severitate, frecvenţă, durată şi origine. Semnele depresiei pot include:374
- Tristeţe, acompaniată adesea de pesimism şi neajutorare;
- Apatie şi inerţie care face dificilă luarea sau administrarea unei hotătâri sau decizii;
- Fatigabilitate sau slăbiciune generală, împreună cu o pierdere de energie şi o lipsă de interes în
activitate, sexualitate, religie, pasiuni şi alte activităţi;
- Imagine de sine scăzută, frecvent acompaniată cu critică de sine şi simţăminte de vinovăţie,
ruşine, devalorizare şi neajutorare;
- Pierderea spontaneităţii;
- Insomnie şi dificultăţi de atenţie şi concentrare şi adesea;
- Pierderea apetitului.
În ceea ce cândva era cunoscută ca depresie mascată, persoanele pot să aibă multe din simptomele
enumerate dar să nege că se simt deprimate. Orice consilier vigilent poate să suspecteze prezenţa
depresiei chiar în spatele unui zâmbet aparent de circumstanţă. În multe cazuri simptomele depresiei
ascund o mânie sau agresivitate neexprimată care într-o teorie devenită tradiţională de acum este adesea
direcţionată către propria persoană. Reacţiile depresive au fost clasificate în diverse moduri, în termeni ca
depresie reactivă, versus andogenă, primară, versus secundară, sau unipolară, versus bipolară.
Depresia reactivă, numită cândva şi exogenă sau nevrotică, provine în mod obişnuit ca reacţie la o
traumă reală sau imaginară şi este acompaniată cu un nivel de anxietate, are o durată scurtă şi adesea se
vindecă de la sine.
Depresia endogenă, numită de adesea şi autonomă sau de intensitate psihotică, răsare spontan,
implică o disperare intensă, uneori acompaniată de tendinţe autodestructive, persistă o lungă perioadă de
timp şi este mult mai rezistentă la tratament. A fost numită depresie primară cea care apare de la sine şi

359
secundară cea care apare ca efect advers al unei alte afecţiuni sau medicaţii, cum ar fi cancerul, diabetul
sau chiar gripa banală.
Depresia unipolară se referă la episoade depresive care survin în mod ciclic, iar depresia bipolară,
încadrată în afecţiunea clasică psihoza maniacă depresivă presupune perioade de manie alternate de
perioade depresive. Toate aceste definiţii clinice sunt considerate distincte de tristeţea sau descurajarea de
intensitate medie, trăită temporar de orice fiinţă umană care se confruntă cu dezamăgiri, eşecuri şi
pierderi.375
Depresia în Sf Scriptură
Toate cele spuse mai sus arată că depresia este o stare comună dar destul de complexă, dificil de definit,
greu de descris cu acurateţe, şi ceea ce este mai important, nu uşor de tratat şi vindecat. Depresia este un
termen clinic psihiatric, care nu apare în Biblie, deşi ca tablou clinic ea este comună. În Psalmii 69; 88;
102, numite şi cântări ale disperării, apare tabloul clinic al depresiei, dar acesta este aşezat în contextul
speranţei. În Psalmul 43 David exprimă atât depresia cât şi bucuria. Marii bărbaţi ai credinţei, cum sunt
Iov, Moise, Iona, Petru, Ilie şi în special Ieremia, au fost confruntaţi cu perioadele lor depresive. Iov 3;
Num 11,10-15; In 4,1-3; Ex 6,9; Mat 26,75.
Atunci când Ilie, după ce în puterea lui Dumnezeu dă o mărturie teribilă pe muntele Carmel şi în
consecinţă este ameninţat cu moartea de Izabela, el aleargă epuizat în pustie şi se prăbuşeşte în disperare.
El dorea să moară, dar Dumnezeu prin îngerul Său i-a venit în ajutor. 1Împ 19 Domnul Isus Hristos în
Ghetsemani a fost puternic marcat de tristeţe, o tristeţe de moarte, cum spunea El şi este relatat de
evanghelişti. Mat 26,37.38.
Aceste exemple acompaniate de numeroase exemple privind durerea pierderilor şi a necazurilor
cu care marii oameni ai credinţei s-au confruntat, arată şi dovedesc realismul care caracterizează Sfânta
Scriptură. Este o disperare realistă în contrast cu siguranţa speranţei. Fiecare credincios care se prăbuşeşte
în depresie poate spera că va experimenta din nou bucuria mântuirii. Biblia subliniază mai puţin
disperarea umană şi mai mult încrederea şi asigurarea lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice. Ps 34,15-17;
103,13-14; Mat 5,12; 11,28-30; In 14,1; 15,10; Rom 8,28. Apostolul Pavel, în rugăciunea sa pentru
Romani, îşi exprimă speranţa că Dumnezeu îi va umple de bucurie şi de pace, pe măsura încrederii lor în
Dumnezeu, astfel încât să fie copleşiţi de speranţă şi de puterea Duhului Sfânt. Rom 15,13.
Cauzele depresiei
Depresia poate avea un număr de cauze, adesea acţionând complementar şi pe care dacă le
descoperim şi le înţelegem putem ajuta consiliatul să le facă faţă şi astfel consilierea să fie mult mai
eficientă. Sarcina consilierului creştin este făcută mai dificilă printr-un număr de mituri legate de
depresie, larg acceptate şi uneori chiar promovate. Să reţinem că nu este adevărat exemplul că depresia
este întotdeauna rezultatul păcatului şi lipsei de credinţă în Dumnezeu, că orice formă de depresie este
determinată de lamentaţii şi atitudinea cuiva de a-şi plânge de milă, care ar constitui o greşeală chiar şi
pentru creştinul lovit de depresie, că simţămintele caracteristice depresiei pot fi îndepărtate permanent
doar prin exerciţii spirituale, că fericirea nu este decât o problemă de alegere sau că depresia pentru
creştini este o contradicţie de termeni.
Creştinii ca toţi ceilalţi oameni pot să sufere depresie şi cauzele acesteia pot fi grupate în două
categorii majore: cauze ereditar-biologice şi cauze psihologic-cognitive.376
1. Cauzele ereditar-biologice. Deseori depresia are o bază biologică, fiziopatologică. La nivelul
cel mai simplu ştim cu toţii că lipsa somnului, exerciţiul insuficient, efectele secundare ale
medicamentelor, bolile sau drogurile, bolile fizice, o alimentaţie necorespunzătoare, toate pot genera
depresie. Mii de femei pot să experimenteze aşa-numitul sindrom premenstrual, sau depresia post-partum.
Alte influenţe biologice ca tulburări ale neuro-transmiţătorilor cerebrali, tumorile cerebrale sau bolile
endocrine pot complica şi mai mult depresia. Este o evidenţă că în anumite familii frecvenţa depresiei
este mai mare şi că are o bază genetică. Totuşi acest lucru este dificil de demonstrat deoarece rezultatele
cercetătorilor sunt uneori contradictorii.377

360
 Deseori cercetătorii au dovedit unele tulburări ale serotoninei care pot fi remediate prin
medicamente antidepresive. Unii cercetători mai vechi vorbeau de aşa-numita depresie post-adrenaliană,
care ar fi specifică pentru depresia lui Ilie şi ar fi caracteristică pentru depresia existentă sau care urmează
după un consum nervos sau o stare emoţională puternică. Ceea ce nu se cunoaşte încă, este raportul de
determinare între gândirea depresivă şi schimbările biochimice. Asociaţia Psihiatrilor Americani
consideră că descoperirea detaliilor în legătură cu determinismul depresiei va atrage câştigarea premiului
Nobel într-o zi.
2. Cauze psihologic-cognitive. Depresia este o problemă de sănătate mentală semnificativă
pentru 4 până la 9 procente din populaţia generală, dar este mult mai frecventă pe de o parte printre
adolescenţi şi pe de alta la vârsta a treia. Se estimează că 25% dintre studenţi suferă sau trec cel puţin o
dată printr-o stare depresivă şi 33% au suferit cel puţin o stare depresivă înainte de a termina şcoala.
Aceste rezultate statistice conduc la concluzia că există factori care determină sau influenţează apariţia
depresiei, cum ar fi factori de dezvoltare psihică, factori relaţionali, spirituali şi alte influenţe nebiologice.
Astfel sunt descrişi:
3. Factori ce ţin de background-ul personal şi cauze familiale. Experienţele copilăriei pot
conduce la depresie mai târziu în viaţă. Cu mulţi ani în urmă un cercetător, pe nume Renée Spitz, a
publicat un studiu (apud G Collins) privind copiii care au fost separaţi de părinţii lor şi crescuţi în
instituţii, deprivaţi continuu de căldura umană. Aceşti copii au manifestat apatie, tulburări de sănătate,
tristeţe, şi toate semnele depresiei mai târziu în viaţă. Depresia este mult mai frecventă atunci când
părinţii în mod evident sau subtil îşi resping copiii sau când standardul familial impune cerinţe nerealiste
pe care copiii nu sunt capabili să le îndeplinească. Atunci când aceste standarde sunt fie prea înalte fie
prea rigide, eşecul este aproape inevitabil şi urmează de regulă depresia. Aceasta s-a dovedit valabil mai
ales atunci când unul din părinţi de asemenea este afectat de depresie. Conflictul adolescenţilor cu proprii
părinţi, dificultăţile tinerilor în a-şi organiza profesia şi propria familie, lipsa unei locuinţe, opiniile
negative ale colegilor, toate acestea pot genera depresie. Aceste experienţe nu conduc întotdeauna la
depresie, dar ele pot creşte şansele unei depresii serioase, chiar severe mai târziu în viaţă.
4. Stressul şi pierderile semnificative. Este bine cunoscut că stressul stimulează depresia, în
special atunci când agenţii stresori ne fac să ne simţim ameninţaţi sau când aceasta implică o pierdere a
unei ocazii, a locului de muncă, a statusului, a libertăţii, a bunurilor, a obiectelor valorizate, poate să
conducă pe fiecare la depresie.378 Acelaşi lucru este valabil şi atunci când sunt pierdute fiinţe apropiate.
Divorţul, decesul sau separările de lungă durată sunt dureroase şi sunt cunoscute printre cei mai puternici
factori generatori de depresie.
5. Neajutorarea învăţată. O teorie sugerează că depresia apare cel mai adesea atunci când noi
suntem nevoiţi să facem faţă situaţiilor asupra cărora nu putem acţiona sau avea un control limitat. Este
uşor să devii depresiv atunci când înveţi că acţiunile tale sunt inutile şi că oricât de greu te-ai strădui nu
poţi face nimic ca să alini suferinţa, să-ţi atingi scopul sau să produci o schimbare. În situaţii de felul
acesta ne simţim neajutoraţi, disperaţi şi renunţăm să mai încercăm. 379 De obicei depresia în astfel de
împrejurări apare atunci când cineva este părăsit de persoana iubită, când un student este incapabil s-
obţină rezultate academice, sau atunci când o persoană în vârstă constată că sănătatea şi puterea sunt
pierdute pe zi ce trece. Astfel de oameni care pot deveni capabili să controleze cel puţin o parte din
motive pot să remedieze simţămintele de deprimare.
6. Cauze cognitive. Atunci când o persoană suferă de depresie, ea tinde să-şi însuşească un
anumit pattern al gândirii. Dacă gândim negativ, vom vedea doar partea neagră a vieţii, ne vom menţine o
atitudine mentală pesimistă şi vom trece cu vederea aspectele pozitive, aducătoare de satisfacţie şi bucurie
în viaţă. În aceste condiţii, depresia este aproape inevitabilă. Conform psihiatrului Aaron Beck, depresivii
manifestă o modalitate negativă în trei domenii:380
În primul rând ei văd lumea şi viaţa ca o sumă de experienţe negative. Viaţa este văzută ca o
succesiune de poveri, obstacole, înfrângeri, într-o lume care nu face decât să te epuizeze.

361
 În al doilea rând depresivii pot să aibe un punct de vedere negativ asupra lor înşişi. Ei se simt
deficienţi, inadecvaţi, lipsiţi de valoare, incapabili să realizeze ceva bun. Aceasta conduce la blamare de
sine şi atitudinea de a-ţi plânge de milă.
În al treilea rând depresivii au un punct de vedere negativ asupra viitorului. Ei nu văd decât
greutăţi, frustrări şi lipsă de speranţă.
Deseori o astfel de gândire nu este decât o tentativă de a-i controla pe ceilalţi şi de a le influenţa
răspunsurile. Un comentariu de tipul "nu sunt bun de nimic” adesea este o modalitate inconştientă de a
dobândi din partea celorlalţi un răspuns care să contrazică această afirmaţie. "o, nu, eşti o persoană cu
adevărat deosebită”. Autocondamnarea devine un mod de manipulare al altora pentru a oferi
complimente. Dar aceste sentimente nu sunt în mod real generatoare de satisfacţie, astfel încât gândirea
negativă şi depresia îşi continuă evoluţia. Mai mult decât atât, conform profeţiei care se autoîmplineşte,
deseori acest mod de gândire negativ poate să conducă efectiv la eşec şi dezamăgire.
7. Mânia. Un punct de vedere larg acceptat sugerează că depresia poate fi generată de mânie
deturnată împotriva propriei persoane. Mulţi copii sunt crescuţi în familii şi uneori instruiţi în şcoli în care
expresia mâniei nu este tolerată. Deseori în Biserică se consideră că toate formele de mânie trebuie
condamnate ca fiind păcătoase. În felul acesta mulţi oameni consideră că ei n-ar trebui nici măcar să se
simtă mânioşi, astfel încât ei neagă simţămintele de ostilitate atunci când acestea apar. O văduvă de pildă
poate fi mâniată pe soţul ei care a murit, lăsând-o singură cu greutăţile creşterii copiilor, dar o astfel de
mânie pare iraţională şi cu siguranţă că ea trezeşte vinovăţia. Ca rezultat mânia este negată şi ţinută
înăuntru. Ce se întâmplă apoi? Dacă mânia este reprimată în psihicul nostru, ea caută să izbucnească prin
alte modalităţi. [Diagrama de la pagina 109 ilustrează acest proces.]381
Probabil că mânia începe de cele mai multe ori atunci când noi ne simţim răniţi ca rezultat al
dezamăgirii sau din cauza acţiunilor altor persoane. În loc să admitem această suferinţă, această jignire,
această rană, persoanele încep să se gândească la ceea ce s-a întâmplat şi se simt mânioase. Mânia apoi
devine atât de puternică încât ea ascunde rana sau jignirea sau suferinţa. Dacă mânia nu este admisă şi
exprimată, ea conduce către răzbunare. Aceasta implică gânduri legate de modalitatea de a răni şi a jigni
pe celălalt, fie pe cel care a determinat jignirea sau suferinţa iniţială, fie împotriva altcuiva apropiat.
Răzbunarea uneori conduce la acţiuni violente şi distructive, dar acestea ar putea să aibă drept consecinţe
tot felul de neplăceri şi cum violenţa nu este acceptabilă social, în special pentru un creştin, ea este
reprimată. Ca atare mulţi oameni încearcă să-şi ascundă propriile simţăminte.
Aceasta presupune un consum de energie psihică, epuizarea propriului nostru organism, astfel
încât emoţiile pot apărea sub forma unor simptome psihosomatice. Alţii, conştient sau inconştient, se
autocondamnă pentru atitudinile lor şi devin în consecinţă deprimaţi. Această depresie poate fi o formă de
autopedepsire emoţională, care uneori poate conduce la suicid. Nu este dificil să înţelegem de ce astfel de
oameni se simt vinovaţi, nefericiţi şi se autocondamnă.
Unii oameni utilizează depresia ca o modalitate subtilă şi acceptabilă social de a-şi exprima mânia
şi de a se răzbuna. Depresivul ar putea spune”mă simt deprimat şi mizerabil, dar nu e greşeala mea dacă
nu obţin atenţie şi simpatie şi pot deveni şi mai deprimat şi mai disperat”. Un scriitor a numit acest tip de
comportament ca o formă psihologică de a-şi trimite scrisori de doliu. Aşa cum diagrama arată, depresia
ascunde deseori răni, jigniri, mânie şi resentimente care foarte probabil au fost uitate. Ar trebui subliniat
că această explicaţie nu este valabilă pentru toate formele de depresie, dar se regăseşte ca proces etiologic
cel puţin în anumite cazuri.
8. Păcatul şi vinovăţia. Este uşor de înţeles de ce păcatul şi vinovăţia pot conduce la depresie.
Atunci când o persoană simte că ea a eşuat şi a comis ceva rău, vinovăţia apare şi ea constă în
condamnare de sine, frustrare, neajutorare şi alte simptome depresive. Vinovăţia şi depresia apar frecvent
împreună şi este dificil de stabilit prima. Probabil că în cele mai multe cazuri vinovăţia generează
depresie, dar în timp depresia cuiva determină pe oameni să se simtă vinovaţi pentru că nu reuşesc să
scape de disperare. În alte cazuri acest cerc vicios este continuu şi se autoîntreţine.

362
 Efectele depresiei
Cei mai mulţi oameni nu se bucură să aibă probleme, dar uneori problemele pot sluji unor scopuri
utile. Atunci când de pildă suntem bolnavi, nu trebuie să mergem la muncă şi atragem atenţia şi simpatia
celorlalţi, nu trebuie să ne mai însuşim responsabilităţi şi ne bucurăm de o perioadă de linişte şi de
relaxare. Acest lucru se poate întâmpla şi în plan psihologic. Comportamentul nevrotic, inclusiv depresia,
poate nu este plăcut, dar el are totuşi nişte beneficii secundare. De obicei depresia conduce la următoarele
efecte:382
1. Nefericire şi ineficienţă. Depresivii se simt în mod frecvent lipsiţi de speranţă, autocritici şi
mizerabili. Ca rezultat, lor le lipseşte entuziasmul, sunt nehotărâţi şi uneori au puţină energie pentru a face
chiar şi cele mai simple lucruri, cum ar fi să coboare din pat dimineaţa. Astfel viaţa lor este caracterizată
de ineficienţă, nerealizări şi o crescândă dependenţă de ceilalţi.
2. Afecţiuni psihosomatice. Depresia include tristeţea, care aduce supărare, singurătate şi tinde să
suprime sistemul imun. Ca rezultat, individul este mai susceptibil să se îmbolnăvească şi mai puţin
capabil să lupte cu agenţii patogeni. De aceea oamenii deprimaţi sunt mai frecvent bolnavi şi suferă de
diferite dereglări în funcţionarea unor organe, aparate sau sisteme.
3. O proastă imagine de sine şi retragere. Atunci când o persoană este descurajată, nemotivată
şi plictisită de viaţă, deseori ea are o imagine de sine scăzută, o lipsă de încredere în sine şi o dorinţă
puternică de a se retrage din prezenţa celorlalţi. Contactele sociale par să fie prea solicitante şi depresivii
nu simt nevoia să comunice. În schimb ei par să se complacă în reverii şi în activităţi escapiste ca
televiziunea, romanele, consumul de alcool sau droguri.
4. Suicidul. Nu există nici un mod mai desăvârşit de a scăpa de toate decât luându-ţi viaţa.
Suicidul şi tentativele suicidare sunt frecvente printre adolescenţi, printre oamenii care trăiesc singuri, în
special divorţaţi şi persoanele intens deprimate. Mulţi oameni deprimaţi nu iau niciodată sinuciderea în
consideraţie, dar alţii o fac într-o intenţie sinceră de a scăpa de suferinţa psihică generată de depresie.
Pentru unii, tentativele suicidare sunt doar un strigăt de ajutor inconştient, o ocazie de răzbunare sau un
gest manipulativ desemnat să influenţeze persoanele semnificative din viaţa lor. În timp ce unele tentative
suicidare sunt clare, oamenii la s-o scrisoare sau se aruncă, îşi fac rău în mod evident, multe altele sunt
stiluri de viaţă mult mai subtile, cum ar fi asumarea riscului în unele jocuri periculoase, conducerea sub
influenţa alcoolului, ca şi alte modalităţi de sinucidere lentă, cum ar fi toxicele uzuale.
Toate acestea ilustrează influenţa distructivă a depresiei. În cazul unor pacienţi depresia este
ascunsă chiar şi faţă de ei însuşi, dar devine evidentă prin simptome fizice şi prin acuze hipocondriace,
acţiuni agresive, ieşiri mânioase, comportament impulsiv cum ar fi jocul de noroc, alcoolism, violenţă,
activitate sexuală impulsivă, accidente, activitate profesională compulsivă, aşa-numiţii workaholici şi alte
probleme de natură sexuală şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din aşa-numitele simptome ale
depresiei mascate, care apar frecvent la copii şi adolescenţi ca şi în cazul adulţilor. Uneori masca este atât
de eficientă încât nici cei mai apropiaţi prieteni sau chiar consilierii nu recunosc depresia.
În orice caz, depresia are un puternic impact asupra celor din jur. Cei care trăiesc în preajma unor
persoane deprimate se simt împovăraţi, obosiţi, plictisiţi, de asemenea, sunt contaminaţi cu simţăminte de
neajutorare, de lipsa interesului în activităţi sociale. Un studiu a arătat că gradul de contaminare este atât
de înalt încât 40% dintre cei ce trăiesc cu persoanele depresive au nevoie şi ei de consiliere.
Consilierea în depresie
Din fericire, există acum un tratament eficient, cu variate antidepresive şi anxiolitice pentru a
reduce simptomele şi chiar a vindeca depresia. Depresivii sunt adesea pasivi, tăcuţi, nemotivaţi, pesimişti
şi caracterizaţi printr-o atitudine de zădărnicie. De aceea consilierul va trebui să-i stimuleze verbal, să
aibă un rol activ în preajma lor, să facă afirmaţii de reasigurare, împărtăşindu-le câteva din mecanismele
prin care depresia afectează oamenii, încurajându-i să vorbească fără să-i silească, punându-le întrebări,
oferindu-le complimente şi împărtăşind cu ei făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu fără să-i confrunte
sau să le pună întrebări cercetătoare care ar putea să le crească anxietatea. Un spor de anxietate ar putea să
conducă la descurajare şi la un pesimism mai puternic.
363
 Pe măsură ce consiliatul începe să vorbească despre depresia sa, trebuie ascultat cu atenţie şi
căutate dovezile mâniei, ale suferinţei lăuntrice, ale rănilor psihice sau jignirilor, ale modului de gândire
negativ, ale imaginii de sine scăzute şi vinovăţiei care vor fi aduse în discuţie mai târziu. Consiliatul va fi
încurajat să vorbească despre situaţiile din viaţă care îi crează probleme sau îl plictisesc. Evitaţi să-i luaţi
partea, dar încercaţi să-l înţelegeţi şi să-i acceptaţi simţămintele. Ascultaţi-l vorbind despre pierdere,
eşecuri şi alte accidente care ar putea să-i stimuleze depresia curentă.
Pe măsură ce lucrăm cu depresivii, vom fi conştienţi de propriile noastre simţăminte. Atunci când
devenim nerăbdători sau avem tendinţa de a fi negativişti sau a ne plânge de consiliat, trebuie să ştim că,
consilierea unui depresiv este un test solicitant pentru capacităţile noastre de consiliere. Aceşti consiliaţi
presupun şi solicită un efort special şi atenţie deosebită.
Mulţi depresivi au o nevoie puternică de a fi dependenţi. În procesul de consiliere trebuie să te
întrebi dacă nu cumva ai încurajat starea de dependenţă, dacă nu cumva ai încercat să-ţi refaci propriile
simţăminte sau nevoia de putere, de efectanţă, de importanţă sau dacă ai încurajat cumva gândirea
negativă sau simţămintele de mânie, sau dacă i-ai copleşit cu solicitări. Atunci când nu suntem conştienţi
de aceste tendinţe, uneori depresia consiliatului creşte, în loc să contribuim la alinarea sa.
Iată câteva tipuri de abordări în consilierea depresiei.383
Abordaţi aspectele fiziopatologice. Se consideră că peste 40% din depresii au o bază biologică,
fiziopatologică sau au în spate o afecţiune somatică nediagnosticată. De asemenea, unii consiliaţi pot avea
obiceiuri alimentare greşite şi trebuie să le solicităm orientarea către o dietă naturală, o alimentaţie
raţională. Atunci când descoperim o afecţiune organică, somatică, este bine să cerem consultul unui medic
de specialitate pentru cauzele organice. De asemenea, în situaţia unei depresii andogene, de intensitate
psihotică, va trebui să contactăm sau să cerem consultul psihiatrului pentru a prescrie medicamente
antidepresive.
Consilierul trebuie să se concentreze asupra surselor nebiologice ale depresiei. Un tip de tratament
controversat şi din ce în ce mai folosit, doar în cazurile foarte rezistente la tratament, este tratamentul
electroconvulsivant, sau aşa-numitul electroşoc. În situaţii rezistente cu pericol de suicid, deşi presupune
riscuri şi alte efecte secundare, este singurul tratament la care anumite depresii răspund. 384 Totuşi, în
ultimele decade, noile generaşii de neuroleptice, antidepresive şi antipsihotice, au devenit foarte eficiente,
au efecte secundare tot mai reduse şi unele statistici vorbesc de o remisiune durabilă cu defectualitate
minimă în cca 50% dintre psihozele grave (tulburare afectiv majoră, schizofrenie ş.a.).
Identificarea şi tratarea cauzelor depresiei. În procesul consilierii trebuie să devină evidente
cauzele psihologice şi spirituale ale simptomelor depresive. Consilierul va revedea cauzele discutate
anterior, va încerca să înţeleagă influenţele familiale şi ale trecutului consiliatului şi va ajuta consiliatul să
le vadă într-o perspectivă diferită şi să adopte acţiuni care pot s-optimizeze aceste situaţii. Va fi ajutat
consiliatul să înveţe, să relaţioneze cu medicul de familie într-o manieră eficientă, într-un stadiu ulterior
va fi provocată schimbarea gândirii negative, va fi încurajat să acţioneze dacă este înclinat către
pasivitate, va fi optimizată de asemenea, comunicarea şi integrarea în grupa suport sau în cercul familial,
prin acceptare, interes şi implicare.
Dacă consiliatul experimentează o situaţie stresantă sau este confruntat cu evenimente, factori sau
agenţi stresanţi, o pierdere sau alte aspecte, va fi încurajat să împărtăşească simţămintele sale legate de
această situaţie, vor fi discutate adăugări practice şi modalitatea de a face faţă stresului pentru a continua
viaţa, în pofida pierderii.
De asemenea, legat de neajutorarea învăţată, dacă consiliatul simte că viaţa sa este în afara controlului,
problemele cu care se confruntă pot fi divizate în sarcini mai mărunte şi va fi încurajat să schimbe
lucrurile care pot fi schimbate. În legătură cu evenimentele care pot fi controlate, consiliatul va fi obişnuit
ca să le accepte şi să-şi pună încrederea în faptul că un Dumnezeu bun, iubitor şi atotputernic controlează
toate împrejurările existenţei. Evr 1,3; 13,5; Col 1,16-17; In 14,1-4, 26-27.
Dacă avem de-a face cu o gândire negativă vom cere consiliatului să facă afirmaţii ale acestor
gândiri, apoi îl vom confrunta în legătură cu validitatea concluziilor sale. Vom încerca să iniţiem alte
364
perspective şi o altă modalitate, un alt punct de vedere asupra situaţiei. Vom discuta în legătură cu
concepţia despre lume, cu imaginea de sine şi pesimismul privind viitorul său. Toate acestea vor fi
provocate pentru schimbarea gândirii din una pesimistă în una tonică, optimistă, şi vom găsi modalităţi de
evaluare a concluziilor, astfel încât consiliatul să gândească pozitiv şi realist. Fără să negăm situaţiile
producătoare de tristeţe şi generatoare de depresie, consilierul trebuie să ghideze consiliatul, astfel încât
să accepte adevărul din Fil. 4,8: “tot ceea ce este adevărat, nobil, drept, pur, admirabil, vrednic de laudă,
aceea să vă preocupe.”
În legătură cu mânia, dacă descoperim atitudini de răzbunare, provenind din mânie, trebuie să
detaliem situaţia în care consiliatul a fost rănit, aceste emoţii trebuie discutate şi exprimate chiar în
situaţia în care par iraţionale.
Vinovăţia. Dacă o persoană a păcătuit sau a făcut ceva care să-i crească simţămintele de vinovăţie,
atunci trebuie să vedem dacă şi-a mărturisit eroarea, greşeala lui Dumnezeu şi probabil semenilor, să-l
aducem în situaţia de a experimenta iertarea divină şi importanţa iertării de sine după ce a rezolvat
vinovăţia obiectivă. În discutarea acestor aspecte consiliatul dobândeşte adesea insight-ul asupra
problemelor şi poate gândi într-o manieră în care poate să administreze şi să facă faţă influenţelor
generatoare de depresie. Uneori consilierul poate s-ofere propriile sale insight-uri şi observaţii, dar va fi
acordată ocazia ca acesta, consiliatul, să răspundă acestor interpretări. Toate acestea trebuie să contribuie
la o înţelegere mai bună şi adesea conduc la o schimbare şi la o optimizare a situaţiei.
Abordarea modalităţii de gândire. Cei mai mulţi oameni nu reuşesc să învingă depresia. Calea
recuperării este lungă, dificilă şi marcată de fructuaţii ale dispoziţiei, de eşecuri, dezamăgiri, separări şi
pierderi. Depresivii doresc să se simtă mai bine, dar simţămintele legate de ei înşişi sunt dificile şi
aproape imposibil de schimbat. Nu este suficient să-i spunem unui depresiv “nu trebuie să te simţi
deprimat, nu ai nici un motiv pentru aceasta”. În felul acesta nu facem decât să adăugăm vinovăţie,
anxietate, fără ca să schimbăm nimic.”
Pentru a schimba simţămintele, trebuie să schimbăm maniera de a gândi. Atunci când problemele
sau dezamăgirile vin asupra sa, trebuie să-l întrebăm pe consiliat cum gândeşte. Deseori el hotărăşte ca
acest lucru este teribil, este îngrozitor, că acestea dovedesc că nu e bun de nimic, că este respins, că
niciodată nu face nimic bine. Aceste afirmaţii de autocritică n-au deseori nici un fel de argument obiectiv.
Deseori eşecurile n-au nimic de-a face cu calităţile persoanei. Ele pot însemna că noi nu suntem perfecţi,
dar nimeni nu este perfect. Orice om poate să greşească, şi din aceasta să înveţe să acţioneze diferit în
viitor.
Consilierea eficientă trebuie să încurajeze consiliatul să reevalueze gândurile generatoare de
depresie şi atitudinile faţă de viaţă.385 Deseori simţămintele depresive vin dintr-o manieră de a gândi care
spune cam aşa: “ar trebui să fiu o mamă perfectă, un părinte, un soţ sau o soţie sau un prieten absolut
desăvârşit, să nu eşuez niciodată, să spun da oricărui om care îmi solicită ceva”. Dar astfel de aşteptări
atât de înalte sunt imposibil de atins. Atunci când oricare dintre noi eşuăm, devenim deprimaţi.
Recuperarea nu poate fi obţinută decât atunci când devenim conştienţi de vulnerabilităţile umane
şi suntem capabili să acceptăm faptul că fiecare dintre noi poate să greşească uneori. Uneori creştinii sunt
convinşi că ei trebuie să fie întotdeauna spirituali, activi, entuziaşti şi niciodată să nu aibă simţăminte de
nemulţumire, letargie sau descurajare. Atunci când eşecul sau dezamăgirea vin asupra noastră şi ele sunt
inevitabile, creştinii se simt zdrobiţi din cauza aşteptărilor lor nerealiste şi din cauză că nu pot face faţă
vieţii reale aşa cum este ea.
Consilierul trebuie să ajute consiliatul să-şi evalueze propriile aşteptări, atitudini, valori şi
presupuneri, astfel încât acestea să fie transformate într-o manieră realistă, biblică, şi nu să fie păstrate
într-o manieră utopică, nebiblică şi dăunătoare. Deoarece această manieră de a gândi şi a simţi a fost
uneori cultivată o viaţă întreagă, schimbarea ei de atitudine şi de gândire este deosebit de dificilă şi
necesită eforturi prelungite.386
Abordarea inactivităţii. Chiar atunci când depresivii înţeleg câte ceva despre mecanismul şi
cauzele depresiei lor, le vine foarte greu să acţioneze în sensul dorit. Inactivitatea este comună
365
depresivilor. Adesea ei sunt lipsiţi de energie, de motivaţie şi preferă să adopte o atitudine pasivă, să
rămână în pat sau să mediteze în mod depresiv la inutilitatea şi zădărnicia vieţii. Cu amabilitate, dar ferm,
trebuie să-l determinăm pe depresiv să treacă la acţiune, să se implice în activitatea cotidiană familială şi
să petreacă timpul liber într-o manieră atractivă. Trebuie încurajat să facă acele acţiuni care pot fi duse la
bun sfârşit şi încheiate cu succes. Aceasta le va creşte optimismul şi va întrerupe tendinţa de a rumina idei
negative. Atunci când consiliatul trece la acţiune, trebuie încurajat şi felicitat.
Abordarea mediului imediat înconjurător. Depresia este foarte obişnuită în lunile de iarnă, în
special pentru oamenii care trăiesc în nord. Această tulburare este cunoscută drept seasonal afectiv
disorders (SAD). Unii cercetători au ajuns la concluzia că ea provine din lipsa luminii. Atunci când aceşti
oameni sunt expuşi la lumina fluorescentă, situaţia, starea lor psihică se îmbunătăţeşte substanţial. De aici
s-a ajuns la concluzia că schimbări în mediul imediat înconjurător al pacienţilor pot să conducă la
schimbări în dispoziţie. Astfel consiliatul va fi încurajat să schimbe circumstanţele din viaţa personală, să
modifice rutina, să reducă poverile activităţii, să evite situaţiile stresante şi să-şi ia timp liber şi scurte
vacanţe. De asemenea, va fi încurajat să-şi găsească un grup-suport care să creeze o atmosferă de
susţinere optimistă şi încurajatoare. De asemenea, comunitatea creştină poate fi un mod excelent în care
să fie iniţiat acest proces.
Abordarea atitudinilor autoagresive. Oamenii pot să-şi facă rău lor înşile în multe moduri, de
exemplu prin schimbarea frecventă a profesiei, prin abandonarea şcolii sau adoptând hotărâri neînţelepte
în domeniul marital. Consilierul trebuie să fie vigilent asupra tendinţelor oamenilor de a lua decizii cu
efect îndelungat asupra vieţii, în situaţiile în care depresia este decompensată. Consiliatul va fi sfătuit să
amâne luarea unor astfel de decizii, ajutându-i ca să facă lucrul acesta după ce starea depresivă s-a
vindecat sau s-a îmbunătăţit, când consiliatul poate să vadă bine consecinţele deciziilor şi să acţioneze
mai raţional. Autoagresiunea patentă, ca şi suicidul, este apanajul multor depresii severe.
Următoarele semne (după Farberow şi Shneidman, pionieri în abordarea suicidului, apud Collins)
sunt deosebit de importante în cazul depresivilor, şi anume cei:
 vorbesc despre suicid,
 au adoptat deja un plan de acţiune în sensul acesta,
 au simţăminte de neajutorare sau de lipsă de semnificaţie,
 semne de vinovăţie şi de lipsă de valoare,
 existenţa unui stress în viaţa acestuia, ca pierderea locului de muncă, divorţul sau moartea unui apropiat,
 incapacitatea de a face faţă stresului,
 preocupări excesive faţă de boli somatice,
 preocupări faţă de insomnie,
 evidenţa depresiei, dezorientarea, tendinţa de a fi dependent şi nesatisfăcut în acelaşi timp,
 rapidă şi inexplicabilă schimbare de dispoziţie către o atitudine fericită – aceasta înseamnă că a luat deja
decizia de a duce la îndeplinire gândurile suicidare;
 cunoştinţe privind metode eficiente de sinucidere, dependenţa de droguri şi antecedente de tentative
suicidare.
Consilierul nu trebuie să ezite să întrebe cu francheţe, dacă consiliatul are gânduri de suicid,
tentative sau anumite proiccte în acest sens. O discuţie pe tema aceasta nu încurajează suicidul, ci
dimpotrivă reduce posibilitatea sa. Dacă depresivul este hotărât să se sinucidă, consilierul va trebui să
considere că este o urgenţă psihiatrică, să ceară acestuia să amâne gestul şi va lua cele mai urgente măsuri
de prevenire şi îndrumare către tratament psihiatric.
Consilierea în tentativa suicidară
S-a constatat că multe din aceste persoane se adresează în primul rând clericilor şi abia ulterior
altor categorii de persoane, poate cu excepţia medicilor. Rolul consilierului creştin în astfel de crize
îmbracă 4 faţete:387
1. Recunoaşterea persoanelor cu potenţial suicidar,
2. Acordarea unui ajutor de urgenţă până la consultul cu o persoană sau o instituţie calificată,
psihiatru sau un centru de prevenire a suicidului,
366
 3. Consilierea continuă a persoanei şi a familiei pentru a soluţiona cauzele profunde care pot
determina comportamentul suicidar şi
4. Ajutorul familiei şi a persoanei să facă faţă şi să soluţioneze consecinţele destructive ale unui
suicid incomplet sau definitiv.
Suicidul poate fi un act premeditat, rezultatul unei depresii profunde, dar poate fi şi în acelaşi timp
un act rapid, nepremeditat. Există anumite mituri vechi legate de suicid legate de câteva semne care nu
trebuie ignorate. Un astfel de mit este că oamenii care vorbesc sau ameninţă cu suicidul nu se vor
sinucide niciodată. Orice ameninţare suicidară trebuie luată în serios. Ea constituie o urgenţă psihiatrică.
Ameninţările disimulate cu sinuciderea, cum sunt simţămintele de goliciune, de înstrăinare, de
lipsă de sens şi semnificaţie a vieţii, vor fi interpretate ca posibile gânduri de suicid. De asemenea, cineva
care se simte în capcană, neajutorat, lipsit de putere, într-o situaţie fără ieşire, toate acestea sunt
simţăminte presuicidare.
Prezenţa depresiei – “orice om deprimat este un potenţial suicidar” spunea Karl Meninger. 388
Simţămintele de disperare, lipsă de valoare, insomniile cronice, pierderea apetitului sau interesului în
celelalte activităţi, care altădată erau privite cu satisfacţie, apatia severă, epuizarea cronică, retragerea din
relaţii, faţada unei stări de bine forţate, toate acestea sunt semne care trebuie să ne ducă cu gândul la
riscul unui suicid. De asemenea, evenimente de pierdere, nenorocire sau doliu patologic constituie
potenţiale suicidare. Tulburările psihice şi bolile cronice însoţite de durere sau terminale pot constitui
sursa unor tentative de suicid.
Ori de câte ori o astfel de persoană este suspectată, va trebui să fie confruntată direct, privind
gândurile, fanteziile sau intenţiile suicidare. Această abordare frontală va ajuta pacientul să soluţioneze
anxietatea şi s-o diminue.
Există categorii în care riscul suicidar este mai mare decât la populaţia generală: adolescenţii,
bărbaţii, vârstnicii. În cazul adolescenţilor suicidul este a doua cauză de mortalitate la această vârstă după
accidente. Alte categorii nespecifice de risc sunt: aceia care au făcut deja o tentativă sau un plan de suicid,
cei care au antecedente de comportament suicidar, cei care au avut pierderi severe sau probleme medicale,
alcoolismul, lipsa unui grup suport, bolile psihice, comunicarea proastă cu persoanele semnificative,
reacţii defensive faţă de membrii familiei, şi în fine, poate cea mai importantă, depresia acută.
În situaţii de urgenţă, ceea ce trebuie să ceară consilierul consiliatului, este amânarea procesului
până la identificarea unor soluţii mai bune decât suicidul. În cazul unei tentative, medicaţia antidepresivă
şi internarea, ca şi psihoterapia sunt absolut necesare.
Trei tipuri de servicii sunt necesare persoanelor cu potenţial suicidar: 1. în primul rând asistenţă şi
consiliere suportivă; 2. în al doilea rând psihoterapie şi tratarea problemelor psihopatologice, chiar şi a
relaţiilor defectuale, şi 3. în al treilea rând susţinere spirituală pentru combaterea simţământului de
nesemnificare şi disperare. Totuşi, în 5% din cazuri, oricât de competent ar fi consilierul sau terapeutul,
suicidarul a hotărât în mod neechivoc să-şi ia viaţa, probabil că va aduce mai devreme sau mai târziu la
sfârşit această hotărâre.
Suicidul nu este decât partea văzută a icebergului unor probleme mult mai profunde din
personalitatea şi psihismului persoanei implicate, din relaţiile intrafamiliale de care aparţine. Familia
suicidarului, după un act adus la îndeplinire trebuie consiliată şi tratată pentru simţămintele de vinovăţie,
de ruşine şi mânie, pentru evitarea doliului patologic. Includerea într-o grupă suport poate fi extrem de
utilă. Suicidul poate îmbrăca aspecte mai puţin tipice, dar nu mai puţin comune sub forma erorilor de stil
de viaţă, fie prin alimentaţie, prin uz şi abuz de toxice uzuale sau prin surmenaj şi suprasolicitare.
Prevenirea depresiei
Poate fi prevenită depresia? Răspunsul este: nu complet. Nu există nici o dovadă că putem preveni
cauzele biologice, neurologice sau somatice ale depresiei, şi nici împrejurările vieţii nu sunt întotdeauna
sub control. Dezamăgirile, pierderile, eşecurile, se abat asupra fiecăruia din când în când, şi aceasta
conduce la nefericire şi descurajare. Cu toate acestea, există câteva modalităţi prin care putem preveni
depresia boală şi nu doar situaţiile de tristeţe.389
367
 1. Încrederea în Dumnezeu. Exemplul apostolul Pavel care scria de la închisoare este una
încurajatoare, şi anume el învăţase să facă faţă oricăror circumstanţe, ştiind că Dumnezeu îi poate da tărie.
Pavel învăţase să trăiască în mod fericit, adaptându-se atât necazului, sărăciei cât şi prosperităţii. Fil 4,11-
13.19. Învăţând din experienţe şi adoptând înţelepciunea inspirată a Sfintelor Scripturi, Pavel a învăţat să
se încreadă în Dumnezeu, şi aceasta l-a ajutat să prevină depresia. În acelaşi fel putem proceda şi astăzi.
Convingerea că Dumnezeu este viu şi prezent, că în mod providenţial El are grijă de noi şi că nimic nu se
petrece la întâmplare în viaţa noastră, ne poate ajuta în situaţii problematice şi descurajatoare.
Să ne amintim, însă, că aşa-numitele mituri privind depresia, cum că un creştin nu ar trebui să fie
deprimat, sau că el nu are dreptul să se simtă rănit, să fie trist, poate să-l conducă pe acest depresiv care
eventual are cauze psihologice, psihiatrice sau somatice profunde, să se simtă şi mai anxios şi mai
neajutorat. Sloganurile creştine superficiale şi inutile nu sunt folositoare. Abordarea depresiei trebuie să
fie făcută cu competenţă deosebită, şi numai atunci va fi eficientă, chiar şi în cazul creştinilor consacraţi.
2. Acceptarea perioadelor de descurajare. Este o dovadă de superficialitate şi o utopie să crezi
că în viaţă lucrurile merg întotdeauna bine. Chiar pentru cel credincios această opinie sau punct de vedere
nu are nici un suport scripturistic. Domnul Hristos ne-a avertizat că în lume vom avea necazuri, iar
apostolul Iacov scria că încercările şi ispitele sunt un test al credinţei care ne învaţă răbdarea şi ne conduc
la desăvârşire. In 16,33; Iac 1,2.3.12. Este nerezonabil şi nerealist să zâmbeşti şi să râzi în astfel de
circumstanţe, pretinzând că noi nu trebuie şi nu putem fi descurajaţi niciodată. Să ne amintim de
Ghetsemani. Domnul Hristos S-a prins cu tărie, prin credinţă, de Tatăl, dar El a resimţit întristarea şi
durerea circumstanţelor deosebite prin care putea să ne dea pacea şi salvarea. Dacă suntem suficient de
realişti, vom accepta că în viaţă pot exista suferinţe, probleme, necazuri, dureri, dar vom şti că Dumnezeu
este totdeauna la cârmă şi vom face faţă acestor împrejurări nefericite fără să cădem în depresie.
3. Veghează la situaţiile generatoare de depresie. Oricine se aşteaptă ca după decesul
partenerului cineva să fie deprimat şi să aibă nevoie de suport special în lunile care urmează. De pildă
atunci când se împlinesc un număr de zile, săptămâni, luni, la un an sau de ziua celui decedat sau la prima
aniversare care urmează decesului, toate acestea sunt perioade în care tristeţea, depresia, cresc în
intensitate. De aceea va trebui ca să asigurăm suportul şi susţinerea în astfel de momente. De asemenea cu
ocazia sărbătorilor de Crăciun, de Revelion, cei rămaşi singuri vor trece prin împrejurări mai grele dacă
nu sunt susţinuţi de prieteni sau dacă sunt confruntaţi cu probleme dificile.
4. Să învăţăm să facem faţă mâniei şi vinovăţiei. Unii oameni cad în depresie datorită
ruminării, nedreptăţilor sau eşecurilor trecute. Acesta poate să pară simplist, dar aceşti oameni trebuie să
ceară lui Dumnezeu ajutor pentru a se elibera de trecut, pentru a-i ierta pe cei care i-au nedreptăţit şi
pentru a se ierta pe ei înşişi, pentru erorile, greşelile sau eşecurile din trecut. Atunci când oamenii sunt
obsesiv preocupaţi de evenimente trecute, se lasă copleşiţi de mânie, vinovăţie şi descurajare, încep să
evite responsabilitatea şi cad în depresie. Consilierii trebuie să înveţe pe oameni să-şi admită mânia şi
vinovăţia, să le arate cum pot să depăşească astfel de momente, aşa cum vom vedea în capitolele
următoare, astfel depresia putând fi evitată.
5. Modificarea patternurilor de gândire. Dacă este adevărat, aşa cum s-a sugerat, că fiecare
dintre noi vorbim în gândire cu noi înşine şi ne transmitem tot timpul mesaje, ar trebui ca să notăm
conţinutul acestor mesaje. Această conversaţie cu sine este ca o casetă pe care noi o punem iarăşi şi iarăşi
şi ne convingem de anumite idei care pot deveni dăunătoare şi eronate, de exemplu dacă noi ne spunem
tot timpul că suntem incompetenţi, aceasta va submina încrederea în sine şi va genera depresie.
Pentru a pune sub semnul întrebării şi a schimba acest mod de gândire, ar trebui să ne întrebăm
dovada pentru această convingere a mea. În ce domenii sunt incompetent, sau în mai competent, de
asemenea, faptul că este numai normal să fii incompetent în anumite domenii. Nu poţi să fii competent în
toate domeniile, sau cum pot deveni mai competent într-un domeniu necesar. Atunci când consiliatul
învaţă să-şi schimbe propriul pattern de gândire, lucrul acesta va putea preveni sau reduce severitatea
depresiei.

368
 Biblia îndeamnă asupra meditaţiei Cuvântului lui Dumnezeu, şi lucrurilor bune, pozitive şi
drepte. Ps 1,1.2; 119,9-16; Fil 4,8. Meditaţia este o formă de conversaţie cu tine însuţi, care direcţionează
mintea noastră şi o îndepărtează de gândirea şi ruminarea negativă ce generează depresia.
6. Însuşirea unor tehnici de a face faţă depresiei. Cu câţiva ani în urmă, un raport compara pe
cei care rezistă depresiei cu cei care nu-i fac faţă. Cei care rezistă, s-a ajuns la concluzia că sunt oameni
care au învăţat să facă faţă stresului vieţii. Atunci când simt că pot să-şi controleze circumstanţele,
persoanele sunt mult mai puţin tentate să se simtă neajutorate şi să devină deprimate. Copiii ca şi adulţii
pot fi supraprotejaţi. Aceasta interferă cu capacitatea de a învăţa cum să facă faţă sau cum să administreze
stressul vieţii. Dacă oamenii văd cum fac faţă alţii, pot învăţa să facă faţă şi ei înşişi şi circumstanţele sunt
mai puţin copleşitoare, iar depresia esrte îndepărtată.
7. Suportul. Emil Durkheim, renumitul sociolog, este autorul unei lucrări clasice privind suicidul,
şi a ajuns la concluzia că oamenii care au convingeri religioase sunt mai puţin predispuşi la suicid ca
necredincioşii.390 Din acest motiv Durkheim a ajuns la concluzia că religia integrează indivizii în grupuri.
Fiind mai puţin singuri şi izolaţi, aceşti oameni sunt mai puţin înclinaţi către depresie şi gânduri sau
tentative suicidale. Biserica ca şi alte instituţii sociale poate deveni o comunitate terapeutică, unde
oamenii se simt bine-veniţi şi acceptaţi. Mai mult decât atât, părtăşia creştină ca şi speranţa creştină în
dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, în posibilitatea salvării, are un rol terapeutic deosebit, ca şi stilul de
viaţă creştin mai sănătos. Grupurile de sprijin ale diaconiei şi grupurile Tabita acordă un ajutor preţios
oamenilor care traversează crize şi în felul acesta este evitată depresia.
8. Ajutorarea altora. Alcoolicii anonimi au ajuns la concluzia că oamenii aflaţi în nevoie sau
confruntaţi cu probleme se ajută pe ei înşişi atunci când asistă pe alţii. Acesta este ceea ce s-a numit
principiul terapeutic al celui ce asistă sau ajută pe celălalt. Cu siguranţă că acest principiu nu lucrează
întotdeauna, nu este eficient, uneori depresivii aflaţi în preajma unui altui depresiv pot să se stimuleze
reciproc pe toboganul depresiei. În orice caz, ajutorarea altora aflaţi în nevoie are un efect tonic de
optimizare şi îmbunătăţire a dispoziţiei şi a stării depresive.
9. Încurajarea exerciţiului fizic. Ca şi erorile de alimentaţie, lipsa exerciţiului poate să
favorizeze depresia. Persoanele vor fi încurajate atât prin cuvinte cât şi prin exemplu, să aibă grijă de
propriul lor organism. Exerciţiul fizic are un efect salutar în îmbunătăţirea dispoziţiei.
În loc de concluzie privind depresia, este mai uşor să vorbeşti şi să descrii situaţiile stresante în
cazurile pierderilor, decât să treci prin ele. Este greu de înţeles misterul a ceea ce numim viaţă şi moarte.
Dumnezeu în înţelepciunea Sa, însă, este prezent în viaţa noastră în mod providenţial. Nu întotdeauna
înţelegem cum acţionează Dumnezeu. El l-a eliberat pe Petru din închisoare, dar l-a lăsat pe Ioan
Botezătorul să plătească cu viaţa. Noi putem fi confruntaţi cu pierderi şi cu încercări şi necazuri
deosebite, dar niciodată nu trebuie să cădem în depresie. Trebuie să ne păstrăm o perspectivă realistă
asupra vieţii şi morţii. Această perspectivă poate să ajute atât pe consilier cât şi pe consiliat să facă faţă
eficient depresiei.

369
 3. Consilierea în situaţii de criză
Deşi situaţiile de criză existenţiale au un caracter misterios şi cutremurător, înfricoşător, totuşi
consilierul poate să le facă faţă şi să aibă un simţământ de siguranţă, având în vedere tradiţia iudeo-
creştină în care această consiliere a fost practicată şi faptul că cei ce trec prin astfel de situaţii apelează
cu încredere la el, iar el ştie că are de partea sa protecţia divină, harul şi făgăduinţele lui Dumnezeu şi
puterea Duhului Sfânt.
În lumea modernă, crizele personale şi sociale au crescut în frecvenţă şi s-au diversificat ca
tipologie. Consilierul creştin se află într-o comunitate care are convingeri relativ asemănătoare, el se
bucură de notorietate, de aceea adresabilitatea va fi crescută. În societăţile dezvoltate s-a constatat că cel
puţin 50% dintre persoanele care traversează o criză personală majoră apelează la consilieri de orientare
creştină.
Ca unul care simbolizează dimensiunea ultimelor sensuri şi semnificaţii, ca unul care se
constituie într-un lider spiritual, consilierul creştin are la dispoziţie resurse multiple pentru a acorda
consiliere în situaţii de criză. Pe parcursul acestor crize, oamenii se confruntă în mod frecvent cu o
adevărată foame spirituală, se simt goliţi de sens şi semnificaţie în propria existenţă, simt că propriile
lor valori şi relaţii se prăbuşesc.
Perioadele de criză, aşa cum a observat Viktor Frankl, sunt acelea care golesc fiinţa umană de
susţinere, de ţel, de suport, nu mai văd sensul şi semnificaţia existenţei şi a vieţii şi în această situaţie se
simt pierduţi, de aceea consilierul creştin va face efortul de a redeştepta sensul şi semnificaţia în
conştiinţa acestor persoane, de a le crea simţământul de valoare, de a le trezi speranţe realiste.391
În mijlocul tragediilor vieţii, consilier şi consiliat ştiu că reduta inexpugnabilă, ultima redută,
aceea care nu poate fi clătinată, o constituie bunul Dumnezeu, un Dumnezeu Atotputernic şi iubitor,
care poată să susţină şi să mântuie în astfel de situaţii.
Definită pe scurt o criză, este un punct de răscruce care nu poate fi evitat. Situaţiile de criză pot
fi aşteptate sau neaşteptate, reale sau imaginate, actuale sau întâmplate în mod concret sau potenţiale.
Adesea a fost subliniat aspectul, faptul că expresia chinezească pentru criză implică două caractere, unul
care înseamnă pericol şi celălalt care înseamnă o oportunitate sau o ocazie. 392 Într-adevăr crizele implică
pericolul, deoarece ele irump în viaţă şi ameninţă să copleşească oamenii afectaţi de ele.
Pe măsură ce ne dezvoltăm, parcurgem fazele vieţii, fiecare dintre noi descoperim o sumă de
tehnici pentru soluţionare a problemelor, bazate pe experienţele noastre trecute, pe instrucţia şi
trăsăturile de personalitate. Există ascensiuni emoţionale şi spirituale ca şi căderi, desigur, şi momente
în care noi trebuie să investim un efort suplimentar pentru a face faţă urgenţelor şi problemelor
neaşteptate. Totuşi învăţăm să facem faţă acestora şi suntem capabili să administrăm nesiguranţa şi
provocările vieţii în mod eficient. Uneori se întâmplă ca o situaţie de criză deosebit de severă şi
neobişnuită să ne solicite la maximum. Aceasta poate fi pierderea cuiva, a unei persoane extrem de
semnificative şi apropiate, o rapidă schimbare a rolului social sau al statutului, apariţia unor evenimente
sau oameni noi şi ameninţători.
Datorită elementului de noutate a situaţiei, ea este atât de unică şi intensă, astfel încât
modalităţile noastre obişnuite de a face faţă stresului şi soluţionării problemei nu mai sunt eficiente şi
devin impracticabile. Adesea, aceasta conduce la confuzie acompaniată de un sentiment de ineficienţă,
anxietate, mânie, descurajare, supărare şi vinovăţie. De obicei această tulburare intelectuală,
comportamentală şi intelectuală este temporară, dar uneori ea persistă pentru câteva săptămâni sau mai
mult.
Crizele sunt în acelaşi timp ocazii, oportunităţi pentru schimbare, pentru creştere, pentru
dezvoltare, pentru maturizare, pentru găsirea unor noi modalităţi de a face faţă. Deoarece oamenii aflaţi
în criză se simt adesea confuzi, ei sunt mult mai deschişi pentru ajutor din afară, inclusiv ajutorul care
vine din partea lui Dumnezeu şi din partea consilierului creştin. Totuşi, atunci când solicită consilierea,
unele persoane încearcă să ignore, să evadeze din situaţia critică, retrăgându-se în fantezii iraţionale,
renunţând şi cufundându-se în disperare sau răspunzând în moduri inacceptabile din punct de vedere
social.
Alţii reacţionează în moduri mai sănătoase. Ei reevaluează situaţia, încearcă să găsească soluţii
creative acceptabile social bazate pe realitate, pe modalităţi de soluţionare a problemelor, pe tehnici care
pot fi de folos în situaţii de criză prezentă şi îşi călesc trăsăturile de personalitate dobândind capacitatea
370
de a face faţă mai eficient la dificultăţile viitoare. Atunci când în lumea medicală este folosit termenul
de criză, ea se referă la un moment crucial în care se produce o schimbare, fie spre îmbunătăţire şi
recuperare, vindecare, însănătoşire, fie către declin şi deces.
Crizele emoţionale şi spirituale sunt, de asemenea, puncte de răscruce inevitabile pe parcursul
vieţii. A trăi înseamnă a experimenta crize. A experimenta crize înseamnă să faci faţă, să te confrunţi cu
momente cruciale care pot să aducă în acelaşi timp fie creştere şi maturizare, fie deteriorare şi o
continuă imaturitate sau dezechilibru, suferinţă psihică. Consilierul creştin are o poziţie de vitală
influenţă şi poate folosi criza ca un mijloc, atât de consiliere şi ajutorare a celui confruntat cu ea cât şi
pentru a îndrepta fiinţa umană către soluţiile divine.
Natura şi dinamica crizelor. Psihiatrul Gerald Kaplan a oferit tuturor persoanelor implicate în
asistarea celor aflaţi în dificultate, instrumente conceptuale pentru înţelegerea psihodinamicii crizelor.
El arată că fiecare om este în mod constant solicitat să facă faţă problemelor cu care se confruntă şi în
felul acesta dezvoltă o strategie de dezvoltare a acestora. În mod normal, dezechilibrul sau tensiunea
provocată de apariţia unor probleme este redusă rapid prin utilizarea unor capacităţi şi disponibilităţi
uzuale, familiare de a le rezolva.
O criză apare atunci când mijloacele obişnuite de soluţionare a problemelor devin ineficiente
permiţând stresului şi trebuinţelor care nu mai sunt împlinite, să se dezvolte. Stresul provine din
deprivarea de satisfacţii faţă de trebuinţele fundamentale psihologice sau biologice. Kaplan trasează
patru faze caracteristice în dezvoltarea unei crize personale:393
1. Problema sau stimulul determină o tensiune în organism care mobilizează un răspuns din
partea mecanismelor obişnuite de soluţionare a problemelor,
2. Eşecul acestui răspuns şi prezenţa continuă a unor trebuinţe neîmplinite produce tulburări
interioare, inclusiv simţăminte de anxietate, confuzie, vinovăţie, ineficienţă, şi într-o oarecare măsură
dezorganizarea funcţionării.
3. Atunci când tensiunea aparentei insolubile probleme depăşeşte un anumit prag, ea devine un
stimul foarte puternic de mobilizare a unor resurse de a face faţă adiţionale. Sunt utilizate mecanisme de
redeşteptare, de resemnificare, de abordare într-o manieră cu totul nouă dintr-o altă perspectivă a
problemei. În felul acesta problema poate fi soluţionată sau evitată prin resemnificare. Consilierea în
situaţii de criză ajută persoanele în special în acest al treilea stadiu, prin încurajarea lor să-şi mobilizeze
resursele latente.
4. Dacă problema nu este rezolvată, stresul lăuntric de insatisfacţie atinge un alt prag, cel al
prăbuşirii în care se produc dezorganizări majore ale personalităţii de tip psihic, psihosomatic sau
relaţional, sau suferinţe de natură moral-spirituală.
Kaplan distinge două categorii de crize: crize ale dezvoltării şi cele accidentale. Dezvoltarea
umană este rezultatul întâmpinării unei serii de crize de dezvoltare cu succes. Aşa cum a arătat Erikson,
dezvoltarea personalităţii parcurge o serie de stadii de creştere, fiecare dintre acestea supunând eul unor
sarcini schimbate, diferite şi care au fost edificate prin îndeplinirea unor sarcini din fazele timpurii.394
Tranziţia dintre stadii o constituie perioadele de anxietate înaltă şi crize în care persoanele sunt
împinse de către forţe interioare de maturizare şi trase îndărăt de către tendinţa de siguranţă a stadiului
familiar anterior. Crizele de dezvoltare şi maturizare umană sunt normale în sensul că ele constituie o
parte integrală a dezvoltării oricărui om.
Între aceste crize sunt: naşterea, înţărcarea, controlul sfincterelor, conflictul oedipal,
şcolarizarea, adolescenţa, părăsirea căminului familial, completarea studiilor profesionale, adoptarea
vocaţiei, angajarea, căsătoria, sarcina, funcţia de părinte, crizele de la mijlocul vieţii, pierderea
părinţilor, menopauza, pensionarea, moartea soţului sau soţiei, moartea prietenilor, o suferinţă incurabilă
şi eventual propriul deces. Aceste experienţe stresante sunt ocazii de criză. Fiecare stadiu de dezvoltare
şi criza generată de acesta este o ocazie pentru o varietate de proceduri de consiliere.
Crizele accidentale pot apare la orice vârstă, fiind precipitată de pierderi neaşteptate a ceea ce
poate fi văzut ca sursă esenţială pentru satisfacţia trebuinţelor fiundamentale. Experienţele precipitante
includ toate evenimentele de viaţă listate în scala lui Holmes, plus multe altele, ca de pildă pierderea
statutului şi respectului, un accident sau o intervenţie chirurgicală, o suferinţă psihică sau alcoolismul,
un handicap fizic, o sarcină neaşteptată, un dezastru natural ca o inundaţie sau un cutremur, o calamitate
socială masivă, cum sunt războiul sau o depresiune economică.

371
 Crizele pot fi determinanţi pentru schimbări pozitive, aşa cum ar putea fi o nouă şcoală sau
facultate sau pregătirea pentru o nouă ramură profesională. Toate aceste evenimente produc situaţii de
risc psihic şi emoţional. Crizele au loc mai degrabă în interiorul oamenilor decât cu ei, în afara lor, dar
ele tind să apară în situaţii hazardante şi înalt stresante. Astfel, ele sunt în mod frecvent atât crize de
tranziţie în dezvoltarea umană clasică cât şi accidentale şi, în mod frecvent, consilierul este confruntat
cu astfel de situaţii de criză.
O criză este mai mult decât un timp în care se manifestă pericolul, durerea şi stresul care
trebuiesc suportate. Este important pentru consilier să constate dacă este un punct de răscruce, o ocazie
de dezvoltare şi creştere prin care persoana trebuie să meargă înainte sau să renunţe, să se dezvolte către
o mai eficientă tărie personală şi completitudine. Acest fapt face din consilierea în situaţii de criză o
ocazie de asistenţă şi sprijin strategic.
Noul său echilibru poate fi mai bun sau mai prost decât în trecut, atât în realinierea forţelor
lăuntrice ale propriei personalităţi, cât şi în relaţia cu persoanele semnificative din viaţa sa. Acesta poate
conduce la satisfacţii mai mari sau mai puţine a propriilor trebuinţe. El poate să facă faţă crizelor prin
dezvoltarea unor soluţii acceptabile, realiste, a unor tehnici prin care capacitatea sa de a face faţă este
sporită într-o manieră constructivă şi care va constitui un câştig pentru viitor.
Dimpotrivă, el poate parcurge criza adoptând soluţii inacceptabile şi care presupun evadarea,
fantezia iraţională, manipularea sau regresia şi înstrăinarea, toate acestea fiind maniere patologice de
rezolvare a unor dificultăţi şi crize. Cu alte cuvinte, noul model de a face faţă dezvoltat pe parcursul
crizei, devine o parte integrală a propriului său repertoar de a face faţă unor crize viitoare şi fiecare criză
îl poate pregăti pentru a deveni mai realist, mai puternic, mai eficient, sau dimpotrivă îl poate zgudui şi
îl poate face mai vulnerabil.
În această perspectivă consilierea pe termen scurt a crizelor este de mare ajutor, în mod frecvent
şi având în vedere echilibrul precar şi tensiunea sub care se găseşte consiliatul, un ajutor relativ minor
poate înclina balanţa în mod pozitiv şi poate avea efecte majore, ajutându-l pe cel confruntat cu situaţia
de criză să facă faţă şi să găsească soluţiile acceptabile.
Crizele şi pierderile au un caracter cumulativ. Deseori consiliatul care solicită consilierea este la
capătul unui lanţ de astfel de împrejurări în care el a fost solicitat şi în momentul în care vine pentru
consiliere este momentul în care simte că este depăşit sau cedează. Atunci când cineva se adresează
pentru a fi consiliat într-o situaţie de criză, este important să fie întrebat privind schimbările
semnificative, situaţiile de tranziţie, pierderile pe care le-a traversat în ultimele luni sau ani. Atunci când
sunt identificate o serie de crize, ele trebuie contabilizate şi evaluate, astfel încât să înţelegem exact
natura tulburărilor cât şi soluţiile terapeutice care vor trebui adoptate.
Cercetările lui Thomas Holmes şi Rahe, profesori de psihiatrie la Universitatea din Washington,
au condus la elaborarea celebrei scale de agenţi stresori. 395 Ei au descoperit că aproximativ 50% dintre
persoanele care au un scor cumulativ de stres pe parcursul unui an, variază între 150 şi 299 de puncte,
iar cei care au această valoare devin bolnavi, fie fizic, biologic, fie psihologic sau psihosomatic. 80%
dintre cei ce depăşesc 300 de puncte, conform scalei Holmes, se îmbolnăvesc. Această scală poate să
constituie un mijloc de evaluare şi alertă a consilierului, se sesizând gradul de vulnerabilitate şi risc al
consiliatului. [Scala lui Holmes şi Rahe va constitui obiectul unei anexe, ea se găseşte în Clinebell la p
189]
Este important de notat că scala lui Holmes nu conţine importante situaţii de criză, cum ar fi
agresiunea în familie, violul, pierderea ţelurilor sau viselor, speranţelor cuiva, a credinţei, a valorilor,
mânia, sărăcia, discriminarea, poluarea mediului, atitudinile discriminatorii privind rasa, sexul,
ameninţarea holocaustului nuclear şi multe, multe alte situaţii.
Pornind de la consilierea în situaţii de criză catastrofică, fie ea naturală, existenţială, personală,
terapeutul german Gottfried Fischer a pus bazele dezvoltării unei noi discipline psihoterapice complexe
numită psihotraumatologie. Tratatul său a fost tradus şi în limba română şi constituie cea mai complexă
şi modernă abordare a traumelor psihice şi consecinţelor lor.396
Biblia şi tipurile de criză
Cele mai multe personalităţi ale credinţei, bărbaţii lui Dumnezeu aflaţi pe parcursul istoriei
sfinte şi pe paginile Sfintei Scripturi au traversat crize celebre. Evrei 11 rezumă atât crize cu sfârşit
fericit, cât şi din cele care au avut ca rezultat tortura, suferinţa incredibilă şi moartea. Autorii

372
contemporani au identificat trei tipuri de crize, fiecare din acestea având un corespondent în exemplele
biblice.397
A. Primul tip dintre acestea sunt crizele accidentale sau situaţionale care apar ca o ameninţare
subită, ca un eveniment ce irumpe cu intensitate sau ca o pierdere neaşteptată. Moartea cuiva iubit,
descoperirea unei boli serioase sau incurabile, experienţa unui viol sau a altui tip de violenţă, o sarcină
în afara căsătoriei, conflicte sociale, depresii economice, şomajul, pierderea bunurilor, pierderea subită a
respectului sau a statutului social, toate acestea sunt situaţii stresante care afcetează atât persoanele cât
şi familiile acestora.
Unii au observat că evenimentele stresante care îşi au originea în afara familiei, cum ar fi
persecuţia, dezastrele naturale, incendiile, prejudiciul rasial de exemplu, au tendinţa de a consolida
familia, astfel încât membrii devin mai coezivi şi găsesc soluţii pentru a depăşi, pentru a se susţine şi a
rezolva situaţiile de criză.
Atunci când stresul este intern, dinlăuntrul familiei, ca o tentativă de suicid, infidelitate, abuzul
asupra copilului, alcoolismul, criza are efecte dezastruoase şi există tendinţa de a ameninţa familia cu
destructurare.398 Cele mai distructive sunt crizele care vin în serie, urmând rapid una după alta. Pentru
unii oameni criza care îi aduce la consiliere este ultima dintr-un şir, cea mai recentă dintr-o serie de
schimbări şi pierderi stresante.399
B. Crizele de dezvoltare – al doilea tip, au loc în cadrul procesului normal de dezvoltare umană.
Începând cu şcoala, urmând colegiul, acomodarea la căsătorie, starea de părinte, pensionarea şi declinul
biologic cu apropierea morţii iminente, toate acestea sunt crize care cer noi abordări pentru a le face faţă
şi a le soluţiona. Sf Scriptură ne oferă exemple de criză în viaţa marilor bărbaţi ai credinţei. Pentru tipul
A de criză exemplul este al alui Iov; pentru tipul al doilea de criză, Avraam şi Sara cu marea lor
problemă, absenţa copiilor. De asemenea Zaharia şi Elisabeta, părinţii în vârstă ai lui Ioan Botezătorul,
sau Maria şi Iosif cu o naştere atât de neobişnuită şi având un fiu atât de strălucitor şi destinat unui
destin universal divin.
C. Al treilea tip, crizele existenţiale. Există momente în em confruntaţi cu realităţi sau situaţii
perturbatoare, adesea în legătură cu propria noastră persoană. Acest al treilea tip de criză se suprapune
peste celelalte două categorii. Astfel de evenimente existenţiale critice pot fi de tipul:400
 am suferit un eşec,
 am absolvit o etapă de pregătire, dar habar nu am pasul următor,
 am înregistrat o serie de eşecuri şi n-am repurtat nici un succes la compania la angajat,
 n-am obţinut ani la rând promovarea îndelung aşteptată,
 sunt văduv sau văduvă din nou singur,
 viaţa mea pare să nu aibă nici un scop,
 căsătoria mea a sfârşit printr-un divorţ,
 suferinţa mea este incurabilă,
 mă simt prins în acest oraş ca într-o capcană,
 n-am nimic în care să mă încred,
 casa mea şi întreaga avere au fost mistuite de flăcări,
 sunt respins din cauza apartenenţei mele religioase, etnice sau rasiale,
 sunt prea bătrân ca să-mi mai ating scopurile şi ţelurile în viaţă.
Pentru a te acomoda şi integra în astfel de realităţi îţi trebuie timp şi efort. Ele sunt schimbări în
percepţia de sine, în imaginea de sine, care pot fi negate în mod temporar, dar în timp lor trebuie să li se
facă faţă în mod realist şi viaţa trebuie să decurgă astfel încât să-ţi ofere împlinire. După o mare victorie
şi biruinţă spirituală, Ilie a fost ameninţat de Izabela şi a alergat în pustie unde ajunsese la concluzia că
întreaga sa existenţă, toată viaţa sa, nu fusese decât un eşec. Iona a avut aceleaşi gânduri în dezbatere cu
Dumnezeu. În mijlocul frământărilor sale, Iov se întreba: ce voi deveni şi ce o să se întâmple cu mine
acum? Nu cumva se simţeau şi cei doisprezece ucenici în acelaşi fel în momentele de după răstignire?
Atunci când oamenii încearcă să-şi clarifice motivele crizelor lor este dificil şi adesea imposibil
să le oferi răspunsuri definitorii. Biblia vorbeşte despre toate aceste trei tipuri de crize dar Scriptura nu
ne oferă încă răspunsuri clare şi complete legate de motivele care ar putea să explice de ce oamenii sunt
nevoiţi să sufere şi de ce ni se întâmplă nouă înşine uneori acest lucru? Trebuie să fim de acord că
fiecare eveniment are scopuri divine şi în ultimă instanţă ele se află sub controlul lui Dumnezeu. Noi

373
ştim că o criză poate să fie o ocazie în care noi să învăţăm anumite lucruri, să ne modeleze caracterul, să
ne apropie de Dumnezeu şi resursele Sale şi să ne stimuleze creşterea. Dar ultimele motive ale crizelor
specifice ale vieţii şi existenţei nu le vom cunoaşte niciodată cât trăim pe acest pământ. Le vom înţelege
doar în veşnicie.
Acum putem ajuta consiliatul să facă faţă şi să se dezvolte traversând crizele personale. În cele
ce urmează, diferitele tipuri de criză vor fi discutate în detaliu, dar există tehnici de consiliere care se
aplică tuturor. Aceste metode de intervenţie ar trebui să fie cunoscute şi înţelese de orice creştin care
doreşte să fie de folos oamenilor aflaţi în încercare.
Intervenţiile în situaţii de criză
În genere consilierea în situaţii de criză poate să îmbrace 4 forme: consiliere informală,
consiliere pe termen scurt, între 1 şi 5 sesiuni, consiliere formală şi consiliere pe termen lung. Este
important să distingem asistenţa de urgenţă într-o situaţie de criză de consilierea în situaţii de criză.
Deseori oamenii aflaţi în criză adoptă o atitudine labilă în legătură cu nevoia lor de consiliere variabilă,
uneori fiind foarte intensă, alteori fiind rezervaţi, şi pe măsură ce traversează criza şi iau anumite
decizii, au nevoie, mai mult sau mai puţin acută, de consiliere formală.
De obicei este necesară asistenţa şi grija într-un proces de consiliere prin prezenţă, ascultare,
căldură şi suport practic. Un procent destul de mic au nevoie de consiliere formală şi un procent şi mai
mic au nevoie de terapie reparatorie.
Consilierea de scurtă durată, fie ea informală sau formală, este necesară persoanelor care trebuie
ajutate să-şi mobilizeze resursele cât mai grabnic de a face faţă situaţiilor cu confruntaţi, în mod
constructiv.
Consilierea formală de lungă durată este necesară celor traumatizaţi şi imobilizaţi, fiind
copleşiţi de pierderile şi crizele multiple pe care au fost nevoiţi să le traverseze, fără să fi beneficiat de
suport terapeutic. În aceste situaţii este necesară o psihoterapie reconstructivă.
Există o largă varietate de crize, schimbări şi pierderi, dar miezul experienţei în toate acestea
este simţământul de pierdere, de frustrare. Orice pierdere sau ameninţare a unei pierderi implică
întotdeauna o situaţie de criză. Simţămintele de mânie, de supărare, de necaz, sunt o parte majoră a
schimbărilor din viaţă, a situaţiilor tranzitive şi a crizelor. În cele mai multe crize şi pierderi, avem de-a
face cu separarea, cu anxietatea, cu simţămintele de confuzie a propriei identităţi şi valori şi acestea
necesită dezvoltarea unor noi modalităţi de a face faţă trebuinţelor emoţionale fundamentale.
Intervenţiile în situaţii de criză sunt un mod de a furniza prim-ajutor în mod imediat, temporar şi
de natură efectivă, victimelor traumelor psihologice şi fizice. Cel care intervine trebuie să acţioneze cu
competenţă şi rapid pentru a face faţă comportamentului care adesea este dezorganizat, confuz şi poate
fi dăunător. Deoarece crizele apar rapid şi sunt pe durată nelimitată, trebuie tratate cât mai rapid, cât mai
curând posibil după ce au apărut.
Există câteva obiective în consilierea anti-criză, şi anume:401
1. Să ajute persoana să facă faţă în mod eficient situaţiei de criză şi să revină la nivelul său
obişnuit de funcţionare;
2. Să descreştem anxietatea, incapacitatea de a înţelege şi alte simţăminte de nesiguranţă şi
ameninţare care ar putea să persiste în timpul şi după ce criza a trecut.
3. Să instruim în legătură cu tehnicile de administrare şi management al crizei, astfel încât
persoana să fie mai bine pregătită, să anticipeze şi să facă faţă crizelor viitoare, şi
4. Să luăm în consideraţie învăţăturile biblice legate de criză, astfel încât persoana să aibă de
câştigat de pe urma crizelor şi să se maturizeze şi să se dezvolte emoţional şi spiritual ca rezultat.
Consilierii nu pot să trateze fiecare persoană, grup sau familie, aflate în perioada de criză în
acelaşi mod. Există diferenţe individuale legate de flexibilitate, obiceiuri, moduri de a face faţă,
abilitatea de a învăţa, noi tehnici de adaptare, tărie psihologică şi fizică diferită sau nivelul spiritual şi
emoţional diferit de maturitate. Unii oameni tind să fie optimişti chiar în mijlocul crizelor, alţii sunt
pesimişti şi se simt copleşiţi imediat. Unii sunt excesiv de dependenţi, în timp ce alţii sunt foarte
independenţi. Unii consiliaţi sunt capabili să discute despre criză şi să-i înţeleagă implicaţiile, alţii sunt
prea bulversaţi pentru a mai gândi clar sau a lua decizii raţionale.
Dacă avem aceste diferenţe în minte, în calitate de consilier, putem interveni în câteva moduri în
perioada acută de criză. Gândiţi-vă la următoarele obiective atunci când oferi asistenţă psihologică şi
prim-ajutor în perioade de urgenţă psihologică:402

374
 A. Stabileşte un contact. Oamenii în criză nu se adresează totdeauna consilierului pentru ajutor.
Adesea trebuie să meargă alţii la ei şi să manifeste faţă de ei căldură, înţelegere şi interes autentic.
Ascultaţi-i cu atenţie astfel încât să puteţi înţelege preocupările consiliatului şi punctul lui de vedere
înainte de a face orice sugestie pentru acţiune. Dacă persoana are tendinţa de a cădea în reverie, în
fantezii, de a se retrage sau de a se închide în sine însuşi, încearcă să aduci discuţia în coordonatele
realităţii. Stabileşte contact vizual care poate să reasigure consiliatul şi chiar asigură-l de compasiune şi
prezenţă punându-i mâna pe umăr sau ca să te simtă aproape.
Chiar atunci când nu există cuvinte, atingerea şi alte forme de contact fizic, de pildă luarea
mâinii, poate să comunice compasiune şi s-ofere confort emoţional în situaţii de criză şi necaz.
Aminteşte-ţi oricum că în anumite culturi atingerea poate să constituie un puternic tabu. Cel puţin până
de curând era considerat acceptabil să-ţi dai mâna, să-l baţi prieteneşte pe spate pe un prieten sau atleţii
sau sportivii să se îmbrăţişeze în momentul în care obţineau o victorie sau în momentul în care reuşeau
să înscrie un gol. Dar îmbrăţişarea, ţinerea mâinilor sau punerea mâinilor în jurul unei persoane în criză,
deseori a fost în mod obişnuit descurajată în consiliere.
Cineva a sugerat că, consiliatul ar putea să interpreteze eronat contactul fizic şi să vadă în
aceasta intenţii sexuale. Alţi consiliaţi se simt ameninţaţi de contactul fizic, se simt inconfortabil cu
atingerea pentru că aceasta a fost descurajată în familie, sunt suspicioşi că atingerea ar putea fi
manipulativă sau au teamă de intimitate. Pentru cei mai mulţi oameni, atingerea poate fi mângâietoare,
terapeutică şi încurajatoare. În calitate de consilier trebuie să realizezi atât valoarea cât şi riscul
contactului fizic şi să decizi dacă atingerea ta ar putea fi interpretată greşit, dacă poate să fie de folos
consiliatului sau nu.
Aşa cum am mai amintit, este de folos să te întrebi în legătură cu motivele tale pentru atingere.
Încearcă această atingere să-ţi satisfacă nevoia ta de afiliere, sau trebuinţele tale sexuale, mai degrabă
decât nevoile consiliatului? Deşi atingerea poate fi un mod excelent de a oferi contact şi suport, pentru
orice persoană, inclusiv pentru tine ca şi consilier, ar trebui să fim călăuziţi de următoarea regulă
generală: dacă ai cel mai mic dubiu, nu o face.
B. Reducerea anxietăţii. Maniera relaxată şi calmă a consilierului poate să ajute la reducerea
anxietăţii în consiliat în special atunci când această linişte sufletească este însoţită de reasigurare.
Ascultaţi cu răbdare şi cu atenţie felul în care consiliatul descrie situaţia. Încurajaţi conversaţia legată de
simţămintele sale de nesiguranţă şi alte simţăminte care întotdeauna însoţesc o criză. Încearcă să procuri
şi să dovedeşti prin fapte care aduc reasigurarea. Există modalităţi de a face faţă acestei probleme.
Afirmă aprobarea ta atunci când ceva a fost făcut bine: “eu cred că aceasta a fost o bună decizie” şi arată
că a avut dreptate să acţioneze aşa, şi sugerează cu delicateţe alte interpretări atunci când consiliatul are
un punct de vedere foarte pesimist sau distorsionat: ‚Poate aş putea să sugerez şi o altă modalitate de a
vedea această situaţie’, iar atunci când este posibil oferă predicţii în legătură cu ceea ce se va întâmpla
în viitor. “Eu cred că vei fi capabil să faci faţă acestei situaţii”.
Încearcă să răspunzi la întrebări în mod onest, dar fără să creşti nivelul de anxietate al
consiliatului în mod nenecesar. Dacă o persoană este rănită fizic în mod serios, de exemplu, ai putea să-i
spui: “eu nu ştiu exact cât de gravă este această rană, dar ştii că te afli pe mâna unei echipe medicale
deosebit de bune. Ei au grijă de absolut toate aspectele şi poţi să fii sigur că s-a făcut tot ceea ce era
necesar pentru a-ţi fi de folos.” Această afirmaţie este una onestă de reasigurare care nu va creşte
anxietatea şi nici nu va oferi speranţe false.
Adesea, este necesar să îndepărtăm consiliatul din anumite situaţii stresante, cel puţin
temporare. Poate fi de folos, de exemplu, să îndepărtăm rudele extrem de anxioase şi agitate din camera
de gardă su din locul în care se oferă asistenţă de urgenţă, să le chemăm într-o cameră alăturată liniştită
şi să încercăm să-i liniştim şi pe aceştia. Asigură-te că cei care se ocupă de urgenţă ştiu unde te afli
pentru a fi de folos în continuare. Uneori poţi să-l încurajezi pe consiliat să respire adânc, să facă o
scurtă mişcare sau plimbare, să-şi contracteze şi să-şi relaxeze musculatura. Efectul de calmare al unei
făgăduinţe biblice din Psalmi, sau aşa cum este 1Cor. 10,13: “Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi
fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”, poate de
asemenea să-i fie de folos. Toate aceste metode de reducere a anxietăţii pot fi supralicitate
determinându-l pe consiliat să se simtă manipulat, în capcană, dar pot totuşi reduce efectul stresului,
ajutându-l să facă faţă situaţiei în mod constructiv.

375
 C. Soluţionarea practică a problemelor. Concentrează-te asupra problemelor care se pun în
perioade de criză. Foarte uşor consiliatul se poate simţi copleşit, înfrânt de ceea ec apare. În mod
aparent poate să fie o sumă de fapte care produc confuzie, de probleme potenţiale şi decizii care trebuie
luate. Cineva din afară poate avea capacitatea de a fi mult mai obiectiv şi consilierul se află în situaţia
bună de a ajuta consiliatul să decidă care chestiuni sunt mai urgente şi trebuie să li se facă faţă imediat şi
care pot fi lăsate pentru mai târziu. Încearcă să te concentrezi asupra situaţiei prezente, decât să discuţi
despre trecut sau să faci presupuneri cu ceea ec se va întâmpla în viitor. Uneori, în special în momentele
de debut ale crizei, poţi să iei decizii în locul consiliatului: “să mergem să te vadă un doctor”, sau
“trebuie să faci un plan pentru mâine dimineaţă”, şi poţi face remarci directive de orientare de care
consiliatul are uneori nevoie. Aceasta permite victimei crizei să simtă că este ceva definit de făcut
pentru a soluţiona problema. Fii atent să nu devii manipulativ în orice caz. Întotdeauna ascultă
observaţiile consiliatului şi încearcă să eviţi să iei iniţiative pe care le-ai putea regreta mai târziu.
D. Evaluarea resurselor. Bunăvoinţa consilierului de a ajuta este o importantă resursă pentru
consiliatul aflat în criză, dar există şi multe altele. Chiar dacă eşti extrem de talentat şi ai o grămadă de
timp la dispoziţie, nu trebuie să încerci să faci pe eroul, să rezolvi totul singur, să fii singurul din
preajma persoanei aflate în criză. Consiliatul oricum se simte adesea izolat şi are nevoie de acceptare şi
de suport din partea semenilor din jur. Alte resurse pot să adauge la ceea ce faci tu şi să permită
consilierii din perioada crizei să fie mai eficientă.403
Astfel, resursele spirituale – consilierul creştin nu va lăsa neutilizate posibilitatea de a apela la
călăuzirea Duhului Sfânt şi la calitatea suportivă şi mângâietoare a făgăduinţelor Sfintei Scripturi.
Acestea sunt surse de mare tărie şi orientare în perioada crizelor. Unii consilierii au tendinţe de a utiliza
Scriptura ca pe un ciocan pentru a manipula consiliatul şi a-l determina să facă ceea ec consilierul crede
că ar trebui făcut. Această manieră de a proceda nu este nici de folos şi nici nu are caracter etic. În
schimb Scriptura ar trebui prezentată ca un adevăr profund, fundamental, aşteptând ca Duhul Sfânt să-i
folosească mesajul pe care l-ai folosit aşa cum doreşte în viaţa consiliatului.
Resurse personale. Cei aflaţi în crize au tendinţa de a deveni supradependenţi, de aceea
bizuirea pe alţii poate fi necesară în primele momente, dar pe măsură ce timpul trece este bine să
subliniem cât mai curând resursele de tărie interioară ale consiliatului. Cei mai mulţi oameni au
capacităţi intelectuale, abilităţi, experienţe, atitudini constructive sau motive care pot să-i ajute să se
dezvolte şi să se maturizeze în perioada de criză. Încearcă să fii realist. Aminteşte-ţi să subliniezi
calităţile şi tăriile caracteristice ale celui care se află în situaţii de criză, succesele anterioare şi
realizările sale.
Resursele interpersonale. Adesea persoanele aflate în criză fac parte deja dintr-un grup suport,
dintr-o reţea de relaţii care trebuie să fie activată. Membrii familiei, prietenii acestuia, colegii din
activitate, membrii din comunitate, toţi pot s-ofere un ajutor nepreţuit celui aflat în nevoie. Trebuie să
cerem oamenilor să se roage, s-ofere fonduri şi orice altă asistenţă practică necesară în timpul crizei.
Dacă nu cunoşti pe toţi cei semnificativi din viaţa consiliatului, întreabă-l cum ai putea să-i contactezi.
Uneori consiliatul nu doreşte să contacteze pe nimeni. El doreşte păstrarea unei discreţii desăvârşite.
Este dificil pentru unii oameni să accepte să fie ajutaţi chiar atunci când sunt conştienţi de faptul că
suportul social are un efect şi o valoare terapeutică importantă.
Dacă consiliatul nu doreşte să-i plictisească pe alţii, încearcă să-i îndrepţi atenţia asupra
importanţei relaţiilor reciproce şi satisfacţiei care provine, ştiind că ai prieteni pe care te poţi bizui şi
capabili să te ajute. Fii sensibil la faptul că oamenii se simt jenaţi în legătură cu atenţia necesară în
situaţii de criză, se simt ameninţaţi de implicaţiile faptului că se află în situaţia de a primi ajutor, şi
uneori chiar sunt mânioşi pe tentativele consilierului de a-i implica pe alţii. Este important să discuţi
toate aceste aspecte cu consiliatul şi ori de câte ori este posibil încurajează-l să caute ajutor şi la ceilalţi,
chiar fără asistenţa ta ca şi consilier.
Dacă nu există o reţea socială, a tramă socială de suport, încearcă să ajuţi consiliatul să-şi
dezvolte una. În administrarea crizei puţine influenţe pot să ajute mai mult decât acelea care vin din
partea celorlalţi semeni preocupaţi de propria ta situaţie. În pofida acestei mari valori, uneori suportul
din afară poate să fie de mai puţin folos faţă de expectaţiile tale. Atunci când acesta are tendinţa de a
creşte dependenţa faţă de alţii, consiliatul poate să dezvolte o atitudine pasivă, de pasivitate şi să
înceteze să se dezvolte, să se maturizeze cu ocazia crizei pe care o traversează. Acest lucru se poate

376
întâmpla mai ales atunci când membrii familiei se supraimplică încercând să fie de folos. Încearcă să-i
încurajezi pe ceilalţi să fie de folos, dar să nu devină sâcâitori.
Alte resurse adiţionale. Orice comunitate, orice societate are resurse juridice, medicale,
psihologice, financiare şi educaţionale pentru a ajuta pe cei care traversează situaţii de criză şi necaz.
Uneori consiliatul are nevoie de bani, un loc în care să locuiască, de cineva care să aibă grijă de copiii
săi, de mâncare gătită, de alte resurse de alinare. Poţi ajuta consiliatul să găsească aceste resurse, poţi
pune în mişcare structurile organizaţionale şi drepturile legale ale consiliatului. Dacă comunitatea locală
funcţionează, aceste resurse pot fi găsite în mod frecvent în mijlocul credincioşilor sau la diaconie.
E. Efectuarea unui plan de intervenţie. După evaluarea problemei şi luarea în considerare a
resurselor disponibile este de folos să decidem ce fel de acţiuni vom întreprinde. Pentru aceasta trebuie
să te întrebi împreună cu consiliatul ce vom face acum. Împreună, atât consilierul cât şi consiliatul,
trebuie să caute fapte disponibile, să enumere, să facă liste de alternative, de posibilităţi de acţiune. Cât
de realistă este fiecare dintre acestea, care ar trebui întreprinsă mai întâi, prima urgenţă, a doua şi
următoarele. Unii consiliaţi au dificultăţi în a lua aceste decizii. Obiectivul nostru nu este de a-i presa,
de a-i forţa să ia decizii şi nici de a le încuraja dependenţa, ci vom adopta acea atitudine care să-i
permită acestuia să devină activ şi să ia iniţiativa în rezolvarea problemei.
În mod amabil, dar cu tact, ferm, consilierul poate ajuta consiliatul să facă planuri, să vadă cele
mai potrivite şi bune alternative, chiar atunci când planurile anterioare au eşuat. Psihiatrul Raymond
Vath a stabilit ceea ce ar putea fi numită regula de aur pentru intervenţia în criză: Trebuie să facem
pentru ceilalţi ceea ce nu pot face pentru ei înşişi, dar nu trebuie să facem noi pentru ei, ceea ce nu vor
să facă pentru ei înşişi. Problema constă în aflarea cu înţelepciune a diferenţei dintre acestea.
F. Încurajarea acţiunii concrete. Este posibil ca oamenii să decidă un anumit curs al acţiunii,
dar apoi nesiguranţa şi capacitatea de a vedea cum să înceapă sau teama să meargă înainte poate să-i
blocheze. Orice iniţiere a unei acţiuni presupune totdeauna un rost. Există posibilitatea eşecului, a
regretului ulterior, în special atunci când acţiunea implică schimbări majore în viaţă, ca mutarea sau
schimbarea profesiei. Consilierul trebuie să încurajeze consiliatul să adopte aceste acţiuni, ajută-l să
evalueze progresul pe care l-a făcut, şi dacă este necesar modifică planul acţiunilor ulterioare. Poate fi
util să urmăm schema următoare:404
a. Ascultă şi încearcă să înţelegi natura problemei;
b. Fă o listă a alterantivelor de acţiune, fie ea mentală sau pe hârtie;
c. Decide cursul acţiunii;
d. Iniţiază acţiunea;
e. Evaluează rezultatul acţiunii;
f. Bazat pe această evaluare continuă să schimbi cursul acţiunii şi repetă paşii de mai sus.
În unele situaţii crizele nu vor putea fi niciodată rezolvate în mod complet, chiar făcând tot ceea
ce trebuia făcut. Atunci când am pierdut pe cineva iubit prin deces, când am descoperit existenţa unei
boli incurabile sau am eşuat, am pierdut un examen sau o promovare importantă, criza poate să aducă o
schimbare permanentă în viaţă. Consiliatul trebuie ajutat să facă faţă situaţiei în mod onest, să-şi
exprime simţămintele, să ştie cum să facă aceasta, să-şi adapteze stilul de viaţă, să facă planuri realiste
pentru viitor şi să se bizuie pe cunoaşterea că Dumnezeu, în suveranitatea Sa, ştie şi poartă de grijă de
problemele şi durerile noastre.
În toate crizele, dar în special în perioada unor schimbări permanente, este necesar ca oamenii să
fie înconjuraţi de prieteni sinceri, preocupaţi, de folos şi care se roagă, gata să asiste oricând.
G. Inspiră speranţă. Pe parcursul oricărei consilieri recuperarea şi îmbunătăţirea stării
consiliatului este mult mai probabilă dacă acesta dobândeşte un sens al speranţei realiste legate de viitor.
Speranţa aduce alinarea suferinţelor pentru că este bazată pe convingerea că lucrurile vor merge mai
bine, se vor îmbunătăţi. Speranţa ne ajută să evităm disperarea şi este o resursă de energie care ne ajută
să facem faţă situaţiilor de criză. Pentru consilierul creştin sursele de speranţă sunt deosebit de
generoase:
1. Putem împărtăşi adevăruri scripturistice, făgăduinţe care oferă reasigurare şi speranţă bazată
pe natura neschimbătoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este o abordare care inspiră speranţă prin
stimularea credinţei în Dumnezeu. Este o abordare care ajută cel mai bine atunci când consilierul este
familiarizat cu resursele şi făgăduinţele Scripturii şi când el însuşi are o relaţie matură de comuniune cu
Dumnezeu.

377
 2. Asistă consiliatul să-şi examineze logica propriilor defense şi atitudini de protecţie a eului.
Afirmaţii sau idei de felul: “niciodată n-o să-mi meargă bine”, “nimic nu ar putea fi mai rău decât
aceasta”, pot să fie modalităţi sau scheme de gândire ale consiliatului pe parcursul crizelor. Astfel de
idei ar trebui să fie contracarate cu amabilitate şi tact. dovada concluziei că niciodată lucrurile nu vor
merge mai bine? Şi dovezile că am putea s-obţinem rezultate mult mai bune?
3. Oferă consiliatului motivaţii pentru schimbare şi acţiune. Chiar şi o activitate minimă îi
conferă consiliatului simţământul că a fost realizat, că s-a făcut ceva. Că el nu se află într-o stare de
neajutorare. După aceea aceste mici acţiuni pot să stimuleze speranţa, mai ales dacă activitatea este
îndeplinită şi are ca rezultat ceva de valoare.
G. Urmărirea în continuare. De obicei consilierea în situaţii de criză este scurtă. După una sau
două sesiuni consiliatul se întoarec la rutina vieţii sale zilnice şi nu mai vine din nou la consiliere. Dar
cu ce a rămas, ce a învăţat? Va şti să facă faţă viitoarei crize mai eficient? A dobândit maturizarea şi
experienţa neecsară odată ce a depăşit această criză? Aceasta ar trebui să fie preocuparea consilierului,
care poate să-l contacteze din când în când telefonic sau să-i facă o vizită consiliatului. Adesea este de
folos ca lucrul acesta să se întâmple cu ocazia aniversărilor, sau atunci când se împlinesc un număr de
săptămâni, de luni sau de ani de la evenimentul nefast. Este ştiut că, consiliaţii de obicei sunt copleşiţi
de simţăminte de durere şi nesiguranţă ori de câte ori sărbătoresc ziua de naştere sau a căsătoriei sau a
decesului cuiva drag, ori de câte ori de pildă trebuie să-şi petreacă primul Crăciun sau primul Revelion
sau primul concediu după divorţ sau când se împlineşte o anumită durată de timp, un interval, o unitate
de timp de când a avut loc o anumită criză. Încurajarea şi susţinerea în continuare a consiliatului îi
reaminteşte că nu este singur şi că încă poate să se bizuie pe cei din jur.
Consilierea informală în situaţie de criză. Poziţia consilierului de orientare creştină, fie el
asistent social, medic sau pastor, este aceea de a identifica uneori crizele tăcute în cadrul comunităţii
creştine şi a acorda asistenţă informală celor identificaţi ca fiind în nevoie şi traversând situaţii de criză.
Un consilier creştin trebuie să înveţe să recunoască şi să utilizeze toate oportunităţile şi disponibilităţile
contactelor interpersoanle pentru a descoperi astfel de situaţii tăcute şi această abilitate trebuie să devină
una reflexă.
Caracterul informal al consilierii poate să derive din modificarea uneia din trăsăturile unei
şedinţe de consiliere clasice, formale, fie prin schimbarea locului, a structurii, a secvenţelor în acordat.
Structura şi secvenţa unei consilieri formale, care cuprinde întâlnirea, limitele de timp, acordul privind
numărul de sesiuni, lipsesc într-o astfel de consiliere informală. Ea este de obicei mult mai scurtă, dar
nu mai puţin eficientă.
Ea poate să apară în mod frecvent într-o vizită la domiciliu sau la spital. Pentru ca să aibă loc
efectiv sunt necesari cel puţin 2 condiţii de îndeplinit, şi anume: un anumit grad de conştienţă a
problemei din partea consiliatului, şi dorinţa consilierului de a fi de folos în această problemă.
Conştiinţa consiliatului poate să fie vagă: o dorinţă de ajutor minimă. Ea trebuie punctată pe parcursul
şedinţei.
Ca orice motivaţie umană, şi aceasta a acceptării consilierii poate fi ambivalentă. Astfel
consiliatul poate simţi în acelaşi timp nevoia de ajutor şi poate să-l respingă. Durerea şi teama de a
spune altcuiva ceea ce i se întâmplă poate să-i blocheze acţiunile. Această oscilaţie poate să determine o
amânare considerabilă a adresabilităţii. Persoanele reticente sunt în mod deosebit receptive la
consilierea informală. Pentru aceştia stabilirea unei întâlniri, a unor serii de şedinţe formale, poate
constitui un obstacol major. Le vine greu să admită suferinţa, eşecul; le creşte simţământul de
devalorizare şi neajutorare.
În acest fel consilierul creştin poate veni în întâmpinarea acestora punându-se la dispoziţia lor,
oferindu-le ajutor, un ajutor de nepreţuit în astfel de situaţii. Pentru a-şi crea ocaziile de a acorda
consiliere informală în situaţii de criză, este recomandabil ca acesta:
1. Să aibă o listă confidenţială a persoanelor care în mod potenţial au nevoie de ajutor, şi anume
cei care au trecut prin necazuri recente, cei bolnavi, şomeri, deprimaţi, care au fost internaţi, cei care au
parcurs crize existenţiale sau de dezvoltare umană recent, pensionari, handicapaţi, adictivi, cu tulburări
familiale, cei singuri, cei care au un copil handicapat. Cei incluşi pe această listă trebuie să se bucure de
o supraveghere specială, continuă din partea consilierului.
2. În al doilea rând, consilierul va trebui să fie atent la semnele subtile de stres pe care cineva
poate să le manifeste. Astfel de semne pot fi următoarele:405

378
 1. jena atunci când este sunat de consilier,
2. o tendinţă obsesivă de a menţine conversaţia la nivelul superficial al banalului,
3. semne de depresie, de devalorizare, de neajutorare, un zâmbet strâmb aflat pe o faţă rigidă,
4. antagonism şi conflict intramarital, ascuns sub un comportament care încearcă să salveze
aparenţele,
5. copiii cu tulburări emoţionale şi de comportament care reflectă nefericire în familia părinţilor,
6. tendinţa către intoxicaţii frecvente, în sensul de alcoolism sau droguri,
7. o schimbare dramatică în comportamentul obişnuit, inclusiv absenţa de la biserică,
8. comportament compulsiv, iraţional,
9. evitarea consilierului sau a pastorului,
10. afilierea la grupuri extremiste, religioase sau politice.
Atunci când un astfel de semn este identificat, consilierul va încerca să stabilească o legătură,
însă într-o manieră plină de tact, respectând dreptul consiliatului de a-l refuza.
3. A treia modalitate de a deschide ocazia unor şedinţe de consiliere informală o constituie
adresarea unor întrebări judicioase cu caracter deschis, care pot să întrerupă o conversaţie superficială.
Câteva exemple de astfel de întrebări într-o conversaţie relativ banală:
„Cum merg lucrurile în situaţia aceasta dificilă prin care treci?
simţămintele pe care le încerci?
Cum reuşeşti să faci faţă în mod real?
Se pare că ai simţăminte de descurajare, sau de mânie, de enervare, resentimente.
Se pare că porţi o povară sufletească.”
Astfel de întrebări denotă preocuparea şi intersul consilierului faţă de situaţia consiliatului. O
întrebare bine aleasă şi adresată cu căldură şi empatie poate ajuta omul să se deschidă şi să se elibereze
de propria povară.
4. A patra modalitate de a acorda consiliere informală este maniera de ascultare şi răspuns
adresată simţămintelor. În felul acesta o conversaţie obişnuită poate foarte uşor să transleze către una
terapeutică şi de consiliere. În situaţiile deosebite în care pe parcursul unei consilieri informale se
constată că problemele sunt mai profunde şi mai grave decât par la prima vedere, consilierea informală
poate să fie tranzitată către o consiliere formală, într-o serie de şedinţe de consiliere stabilite de această
dată conform structurii clasice.
Obiectivele consilierii de scurtă durată a crizelor. Cele mai multe procese de consiliere
creştină au loc în două până la cinci întâlniri şi de aceea consilierul creştin trebuie să fie pregătit să facă
faţă şi să acorde un ajutor şi o asistenţă semnificative pe parcursul unei relaţii terapeutice relativ scurte.
Pentru aceasta el are nevoie de o pregătire şi competenţă înaltă, deoarece cu cât este mai mic timpul
aflat la dispoziţie, cu atât lucrurile trebuie făcute mai competent şi mai eficient. Iată câteva din
obiectivele realiste ale consilierii de scurtă durată care pot fi aplicabile în aproape orice situaţie:406
1. acordarea unei relaţii suportive şi empatice,
2. ajutorul şi asistenţa pentru restaurarea funcţionării prin reducerea presiunii şi a simţămintelor blocate,
pe parcursul unui catharsis emoţional,
3. asistarea persoanelor pentru a face faţă în mod direct şi responsabil cu anumite decizii specifice sau
probleme concrete
4. ajutorul pentru a-şi mobiliza şi utiliza resursele latente de a face faţă unei probleme,
5. asistarea persoanelor de a trasa şi a realiza o perspectivă mai largă şi mai constructivă asupra propriei
situaţii şi un punct de vedere mai obiectiv,
6. întreruperea reacţiilor de panică şi de tip regresiv şi ajutorul peroanelor de a face faţă situaţiilor într-o
manieră imediată, aici şi acum a problemelor,
7. ajutorul persoanelor să-şi clarifice destinele şi să exploreze alternativele de abordare a propriilor
probleme,
8. după ce alternativele au fost explorate, ajutorul lor să aleagă cel mai promiţător plan de acţiune şi să
adopte paşii următori pentru implementarea acelui plan,
9. acordarea călăuzirii sub forma unor idei utile a informaţiilor şi a sugestiilor cu caracter alternativ
10. Stimularea încrederii în sine şi în competenţa proprie pentru a face faţă situaţiilor,
11. stabiliera unei relaţii de căldură şi acceptare care îl face pe consiliat să-i fie uşor să revină la o
eventuală nouă şedinţă de consiliere, şi

379
12. stabilirea dacă există tulburări mult mai profunde sau alte trebuinţe care pot fi asistate la un alt nivel,
psihoterapeutic, psihiatric sau medical şi efectuarea unui consult în acest sens.
Este recunoscută schimbarea atitudinii psihanaliştilor şi a terapeuţilor psihodinamici care au
devenit mult mai directivi, reducând durata terapiei specifică acestora. Mulţi dintre consiliaţi se
adresează consilierului creştin, aducând o anumită decizie specifică sau o problemă concretă pentru a fi
soluţionată. Când acestea sunt soluţionate sau se descoperă caracterul lor insolubil, astfel de persoane
nu mai doresc consiliere şi consideră că obiectivul lor a fost atins. Una până la trei sesiuni în aceste
situaţii sunt suficiente.
Aşa cum se exprimă Seward Hiltner mulţi consiliaţi solicită ajutorul consilierului doar până
când reuşesc să dea colţul, să depăşească obstacolul sau problema cu confruntaţi. 407 Îşi dau seama că
maniera lor de abordare, soluţia lor este nesatisfăcătoare şi inadecvată. Se adresează pentru a clarifca
situaţia conflictuală a motivelor şi forţelor implicate, pentru a câştiga înţelegere a ceea ce îi tulbură
lăuntric şi a-şi clarifica situaţiile exterioare. Doresc să dobândească un nou punct de vedere, unul cât
mai avizat.
Procesul de consiliere în situaţii de criză de scurtă durată408
1. Ascultă în mod intensiv şi reflectă simţămintele cu căldură şi empatie. Aşa-numitele ‚You’ –
răspunsuri Presiunea timpului în consilierea de scurtă durată tinde să împingă consilierii în a petrece
prea puţin timp cu ascultarea. Dacă cedează acestei tentaţii, atunci frustrează persoanele de efectul
salutar al catharsisului emoţional, şi se privează pe ei înşişi de o înţelegere esenţială a cadrului de
referinţă intern al persoanei. În cele mai multe şedinţe de consiliere bazate pe un interviu sau o
anamneză, consilierul ar trebui să petreacă cel puţin jumătate din sesiune ascultând cu atenţie.
2. Utilizarea întrebărilor cu deosebită grijă pentru a te focaliza asupra zonei de conflict în mod
rapid, aşa-numitul ‚P’ – răspuns. După ce ai oferit consiliatului ocazia iniţială de a-şi descrie problema,
câteva întrebări cheie pot să completeze găurile majore din informaţia esenţială. Astfel de întrebări pot
încuraja persoana să exploreze dimensiunile neglijate ale problemei şi să privească în direcţia nouă a
unor soluţii salvatoare. Utilizarea întrebărilor selective permite ascultarea focalizată a zonelor cruciale
ale problemei.
3. Ajută consiliatul să-şi revadă problema în totalitate. Aceasta îl capacitează să câştige o
perspectivă mai clară şi îl ajută să se pregătească pentru a lua decizii înţelepte. De asemena îl ajută să-şi
mobilizeze resursele lăuntrice proprii.
4. Furnizează informaţii utile. Prin explicarea unor fapte bine stabilite ale naturii problemei şi ale
tratamentului, consiliatul poate să înţeleagă mecanismele problemei şi modalitatea de soluţionare a
acesteia.
5. Focalizează-te asupra conflictelor majore, a problemelor şi a deciziilor consiliatului, ajutându-l
să-şi clarifice alternativele viabile. O întrebare de tipul: „Care vezi sau care crezi că sunt opţiunile reale
deschise în faţa ta în acest moment?” poate să ajute consiliatul să-şi exploreze alternativele, să
gândeasacă asupra consecinţelor fiecăreia şi să dea un răspuns lucid în situaţia securizată a cabinetului
de consiliere.
6. Ajută persoana să se decidă asupra pasului următor şi să-l adopte. Ajutând persoana să acţioneze
constructiv, chiar dacă deciziile şi acţiunile sunt o problemă minoră sau par de mică importanţă, susţine-
l să rupă efectul paralitic al unei nehotărâri sau indecizii cronice. Înainte de a lua decizii majore,
consiliatul trebuie ajutat să fragmenteze problema şi să facă paşi mărunţi. Aceasta îi sporeşte încrederea
în sine şi îl ajută să exploreze soluţionarea celorlalte probleme de importanţă crescândă.
7. Furnizează sfaturi practice atunci când sunt necesare. Ele nu vor înlocui ceea ce este necesar să
facă consiliatul, ci vor ţine doar de domeniul profesional al consilierului. Consilierul creştin trebuie să
fie conştient de faptul că el funcţionează doar ca un ghid sau ca un antrenor, spre deosebire de
psihoterapeut sau psihiatru, care acţionează pe un termen mult mai lung şi cu alt tip de mijloace mult
mai profunde.
8. Oferă persoanei consiliatului suport emoţional şi inspiraţie. Deseori consiliatul se află la o
răscruce. El este copleşit de problemă, de povara ei, nu vede soluţiile şi are nevoie să ştie că cineva este
umăr la umăr cu el, că poate să-şi împărtăşească în felul acesta dificultăţile. Relaţia terapeutică dintre
consilier şi consiliat are acest rol, de a furniza curaj, o atitudine pozitivă.

380
 Utilizarea instrumentelor spirituale, rugăciunea, studiul, pot fi instrumente extrem de utile în
consilierea de scurtă durată pe parcursul crizelor. Stabilirea şi întărirea contactului cu resursele divine
care depăşesc capacitatea oamenilor de a le face faţă, sunt o sursă importantă de speranţă şi tărie.
De asemenea, consilierul creştin care confruntă trebuie să şi comforteze, să mângâie. El
provoacă, dar în acelaşi timp furnizează asistenţă, grijă, preocupare, căldură, şi susţinere, suport. Toate
acestea, dincolo de aspectul lor aparent paradoxal al combinării dreptăţii cu harul, a judecăţii cu iubirea,
pot fi combinate prin distincţia fundamentală pe care o face creştinul între eroare ca entitate de sine
stătătoare şi persoana celui aflat în dificultate care trebuie susţinut şi salvat.
9. Transferă consilierea de scurtă durată într-una de lungă durată, dacă aceasta nu se dovedeşte
suficientă. Aceasta implică continuarea consilierii şi abordarea problemelor la un nivel mai profund.
Metodele de susţinere, metodele suportive în consilierea în situaţii de criză sunt aceleaşi ca metodele
consilierii suportive din secţiunea respectivă.
Răspunsurile neconstructive în situaţii de criză pot fi următoarele:
1. negarea existenţei vreunei probleme,
2. evadarea în faţa problemei prin alcool sau droguri de exemplu,
3. refuzul de a căuta sau accepta ajutor,
4. incapacitatea de a exprima sau de a face faţă simţămintelor negative,
5. eşecul de a explora natura crizei şi soluţiile alternative,
6. proiecţia asupra altora a responsabilităţii majore pentru precipitarea sau soluţionarea crizei,
7. îndepărtarea de prieteni, familie sau alte persoane care pot furniza ajutor.
Consilierul trebuie să fie deosebit de alert şi vigilent în prezenţa acestor semne de răspuns
malign şi să ajute persoana să-şi modifice paternul de reacţie într-o manieră sănătoasă de a face faţă
după cum urmează:
1. abordarea frontală a problemei şi încercarea de a o soluţiona
2. lărgirea înţelegerii ei
3. exprimarea şi lucrul efectiv cu simţămint. negative, ca resentimentul, anxietatea, vinovăţia, depresia
4. acceptarea responsabilităţii de a face faţă acestor probleme
5. explorarea modalităţilor alternative de a face faţă
6. separarea a ceea ce poate, de ceea ce nu poate fi schimbat şi evitarea consumării unei cantităţi de
energie preţioasă prin a încerca să schimbi ceea ce este de neschimbat. Ruga serenităţii: Niebuhr
7. corectarea unor aşteptări nerealiste, împovărătoare, copleşitoare din partea consiliatului
8. deschiderea canalelor de comunicare cu persoanele care pot fi utile, de ajutor, în rândul rudelor
prietenilor sau a profesioniştilor
9. Efectuarea unor paşi mici în soluţionarea problemei în mod constructiv.
Iată câteva tehnici ale metodologiei consilierii în situaţii de criză, aşa cum sunt descrise de
Benjamin Rush de la Centrul pentru Probleme de Viaţă din Los Angeles:409
1. Descrie problema aşa cum o vezi tu pentru consiliat, integrând criza prezentă în perspectiva
modelului său de viaţă, totuşi fără să se piardă din vedere orientarea aici şi acum (hic et nunc) a
tratamentului.
2. Ajută-l să câştige o perspectivă cognitivă a chestiunii, în acelaşi timp făcându-l conştient de
sentimentele sale prezente, la care eventual el nu are acces, nu este conştient.
3. Ajută-l să joace rolul modelului său comport. învăţat, fără ca acesta să mai fie practicat în prezent.
4. Explorează împreună cu el mecanisme alternative de a face faţă problemei, şi diferite moduri în care
problema poate fi văzută şi definită,
5. Reintrodu posibile relaţii în grupul suport şi redistribuirea anumitor roluri în interiorul acestuia,
6. Clarifică, subliniază responsabilitatea sa personală pentru comportamentul, modul, deciziile şi stilul
său de viaţă, în acelaşi timp, însă, subliniază speranţa pentru reducerea anxietăţii şi creşterea capacităţii
de a face faţă în momentul în care apar dificultăţi, iar în rezumat, în final,
7. Extrage câteva concluzii şi reîntăreşte comportamentul adaptativ care a fost dezvoltat.
Modelul ABCD. Explorează împreună cu pacientul alte modalităţi specifice de protecţie faţă de
crizele viitoare şi modalitatea lor de soluţionare prin instrumentele noi câştigate pe parcursul consilierii,
în modelul de consiliere în criză ABCD, care pleacă de la metoda ABC a lui Warren Jones de la
Pasadena, California, la care Clinebell adaugă propriile sale idei şi metode, inspirându-se şi dintr-un

381
model al lui Cakhuff. Această abordare utilizează teoria intervenţiei în criză în esenţa sa. Este o
consiliere de tip acţiune generatoare de speranţă.
Sunt 4 secţiuni principale ale intervenţiei:410
A. Secţiunea 1. Stabilirea unei relaţii de încredere şi operaţională. Ascultă fără să judeci, cu
grijă, ceea ce consiliatul simte şi experimentează. Încearcă să înţelegi persoana în ceea ce spune şi să
vezi în ce măsură este afectată de criză. Permite-i consiliatului să experimenteze şi să simtă propria ta
căldură şi preocupare prin vizită, ascultare şi răspunsuri empatice.
Roagă persoana să-ţi vorbescă despre criza prin care trece, cum a început, cum s-a dezvoltat, şi
ceea ce simte ea în legătură cu aceasta acum. Lasă persoana să cunoască că ţi-ar face plăcere să
conlucraţi împreună în găsirea unor soluţii pentru a îmbunătăţi situaţia. Afirmă ori de câte ori este
posibil că eşti conştient de gravitatea situaţiei şi de solicitarea pe care o exercită criza, de povara acestei
crize, şi că consideri ajutorul necesar. Priveşte consiliatul ca unul care are capacitatea de a face faţă
acestei crize, de a învăţa să crească făcându-i faţă în mod constructiv, şi dă-i posibilitatea să ştie că tu o
valorizezi şi o priveşti în acest mod.
B. Secţiunea 2. Abordarea crizei sau a problemei în profunzimea sa. Pe măsură ce persoana îşi
explorează criza, ajut-o s-o împartă în diverse secţiuni şi părţi ale sale, distingând mai ales părţile în
care poate să facă ceva, de cele în care nu e nimic de făcut, pentru că ar presupune pierdere de energie
inutilă mai târziu.
Ajută-l să aleagă o singură parte a problemei cu care să înceapă abordarea ei. Încurajează-l să
descrie eforturile precedente ca o soluţie a părţilor rezolvate ale problemei. Nu vor fi repetate lucrurile
care nu au mers. Încurajează consiliatul să gândească la alte posibile soluţii. Ajută-l să examineze
fiecare abordare în termenii consecinţelor probabile, ce se va întâmpla dacă va proceda aşa. Ajută-l să se
decidă asupra alternativelor pe care doreşte să le încerce acum.
Discută în legătură cu toate resursele consiliatului, lucruri pe care deja le stăpâneşte, tărie
interioară, prieteni, famillie, resurse spirituale, care l-ar putea ajuta în soluţionarea crizei, păstrează o
atitudine afirmativă, pozitivă şi optimistă în legătură cu eforturile personale de a face faţă crizei,
exprimând apreciere pentru cei mai mici paşi pe care persoana îi adoptă în a face faţă constructiv
situaţiei.
C. Secţiunea 3. Provocarea consiliatului de a trece la o acţiune constructivă în legătură cu criza
sau unele părţi ale acesteia. Încurajează persoana să facă un proiect în legătură cu modalitatea de
abordare a acelei părţi a crizei, a problemei, asupra căreia s-a hotărât să se concentreze. Planul trebuie să
fie realist, cu obiective uşor de atins.
Încurajează încrederea de a trece la acţiune, începând cât mai curând şi într-o manieră realistă,
conform unui program, a unei scheme. Dacă persoana rezistă şi nu purcede să acţioneze asupra
problemei în mod concret, ajută-l să exploreze şi să-şi soluţioneze aceste rezistenţe. Asigură consiliatul
că tu vei fi disponibil ca suport şi ajutor în dificultăţile care vor apărea pentru aducerea la îndeplinire a
planului de soluţionare.
Susţine persoana în criză cu o speranţă realistă. Utilizează resurse religioase ca rugăciunea,
pentru a întări simţământul persoanei de responsabilitate, tărie şi suport, prin alte persoane şi de către
Dumnezeu. Nu fi de acord să faci nimic pe care consiliatul poate să-l facă el însuşi. Atrage atenţia că pe
măsură ce începem efectiv să facem ceva, oricât de mic pentru a îmbunătăţi situaţia, simţămintele se vor
îmbunătăţi şi ele, astfel încât anxietatea, vinovăţia vor fi încet-încet îndepărtate şi se va recâştiga
speranţa, o imagine de sine pozitivă.
Între sesiuni, păstrează legătura telefonic şi continuă să-l susţii, stabilind o nouă întâlnire, nu
prea îndepărtată. Încurajează consiliatul să se mobilizeze în mod activ, să pună la bătaie toate resursele
în rezolvarea crizei, cele spirituale, interpersonale, lăuntrice, practice. Exprimă-ţi aprecierea ori de câte
ori ea acţionează responsabil pentru soluţionarea crizei, discută posibilităţile de dezvoltare şi creştere în
procesul de soluţionare reuşit, stabileşte o întâlnire pentru evaluare şi discuţii cât mai curând.
D. Secţiunea 4. Discută un plan de creştere şi dezvoltare concret pentru viitor. La următoarea
întâlnire sau următoarele întâlniri, cere persoanei să descrie ce s-a întâmplat cu aducerea planului la
îndeplinire, afirmând toate părţile pozitive şi succesele dobândite, oricât ar fi de mici. Ajută persoana,
consiliatul, să-şi dezvolte obiective de acţiune concrete în continuare pentru viitor, în vederea
soluţionării altor părţi ale crizei.

382
 Care va fi următorul pas? Repetă părţile B şi C necesare să-l ajute pentru a continua acţiunea
concretă efectivă. Spune persoanei că, cu cât cineva acţionează mai eficient în a face faţă crizei, cu atât
mai uşor îi va veni în viitor, deoarece tăria şi capacitatea de a face faţă se dezvoltă pe principiul
antrenării muşchilor în activitate. Fă aprecieri realiste în legătură cu potenţialul persoanei, cu succesele
crescânde obţinute şi stimulează speranţa realistă a acestuia, ca şi progresele evidente pe care le-a
realizat în maturizarea şi dezvoltarea sa psihică, spirituală şi în capacitatea de a face faţă crizei.
Încurajează consiliatul să acorde ajutor şi sprijin datorită experienţei dobândite şi altora care trec
prin experienţe similare, ajută-l să se integreze într-o grupă suport aşa cum sunt acele grupe integrale,
grupele de rugăciune, grupe ale alcoolicilor anonimi, etc.
Ajută consiliatul să recunoască etapele în care a progresat şi ce a obţinut efectiv în soluţionarea
crizei în mod constructiv, după ce perioada acută a crizei s-a diminuat, încurajează-l să reflecteze şi să
tragă învăţămintele din această experienţă, ajută persoana să privească această criză în contextul
credinţei sale, şi să înţelegă dezvoltarea şi maturizarea spirituală pe care a câştigat-o.
Consilierea în perioadele de criză normală ale dezvoltării. În abordarea etapelor de
dezvoltare a fiinţei umane, în traversarea diferitelor perioade de criză, fiecare dintre ele, însă, aducând
probleme, limitări, frustrări şi pierderi, dacă ne vom pune ochelarii speranţei şi ai creşterii, dezvoltării,
vom vedea fiecare stadiu al dezvoltării, de la naştere până la moarte, ca oferind nişte posibilităţi de
dezvoltare, de întregire, care nu existau în stadiul precedent.
Expresia chinezească pentru criză este alcătuită din două caractere. Unul înseamnă pericol, iar
celălalt ocazie, oportunitate. Aceasta este maniera de abordare a etapelor de dezvoltare în consiliere. Ele
trebuie văzute într-o manieră pozitivă, optimistă, ca nişte provocări şi posibilităţi pentru maturizare şi
dezvoltare.
Consultul în situaţii de criză
Uneori consiliatul ar putea primi asistenţă şi ajutor calificat din partea altcuiva decât a
consilierului. Solicitarea unui consult nu înseamnă neapărat că suntem incompetenţi sau că îneercăm să
scăpăm de responsabilitate. Nimeni nu poate fi suficient de pregătit şi capabil pentru ca să fie de folos în
orice situaţie. De aceea chiar consultul poate fi cea mai bună dovadă că, consilierul doreşte ca
consiliatul să beneficieze de cea mai bună asistenţă posibilă. Va trebui solicitat consultul atunci când nu
există semne de îmbunătăţire a situaţiei, atunci când există nevoi financiare imperioase, când este
nevoie de asistenţă juridică, când există risc suicidar, când apare un comportament psihotic sau extrem
de agresiv, când pare să existe o suferinţă psihică majoră, un dezechilibru major, când apar simţăminte
de atracţie romantică sau sexuală faţă de consiliat sau, dimpotrivă, când între consilier şi consiliat apare
o tensiune sau o ostilitate.
De asemenea, tulburările de tip bulimic, dependenţa de droguri, afecţiuni biologice, medicale,
afecţiuni psihiatrice, şi alte aspecte care solicită asistenţă medicală calificată sau de altă natură trebuie
trimise pentru consult. Consilierul trebuie să cunoască resursele comunitare şi sociale care pot fi de
folos pentru astfel de consultaţii. Adresele practicienilor privaţi, ale spitalelor, ale clinicilor psihiatrice,
ale comisiilor de expertiză medicală, psihiatrică, Institutul de Medicină Legală, avocaţi, psihiatri,
psihologi, toate aceste adrese utile trebuie să fie cunoscute de către consilierul creştin. De asemenea,
asociaţiile self-suporting, cum sunt Alcoolicii Anonimi, Asociaţia Nevăzătorilor, a Surzilor, trebuie
cunoscute pentru a putea fi de folos acestor oameni, centrele de tratare a balbismului, de tratare a
copiilor, de neuropsihiatrie infantilă, de orientare şcolară, de evaluare psihologică, Crucea Roşie, etc.
Cel mai bine este ca să soliciţi consultaţia unor specialişti care aparţin mediului creştin. Deseori,
însă, din nefericire, cei mai buni creştini nu sunt şi cei mai competenţi profesional, sau cei mai
competenţi profesional nu sunt şi cei mai buni creştini. Atunci când nu sunt dipsonibile cele mai bune
resurse creştine, putem face noi o introducere a consiliatului, familiarizând pe cel consultat în legătură
cu sistemul de valori şi cu convingerile religioase ale consiliatului şi orice profesionist competent va
ţine seama de aceste valori. Posibilitatea solicitării unui consult trebuie întotdeauna adusă la cunoştinţă
consiliatului din timp. El trebuie să înţeleagă oportunitatea acestuia. Vom enumera motivele care ne
determină să solicităm acest consult şi vom solicita consiliatului dacă este necesar să continue
consilierea după ce se reîntoarce.
Unor consiliaţi le repugnă ideea solicitării unui consult, considerând fie că sunt prea bolnavi,
sau ei sunt asaltaţi de anxietate sau că sunt confruntaţi cu prea multe probleme ca să-i putem trata.
Trebuie discutate toate aceste temeri, ideea că încerci să scapi de ei, sau că nu te mai interesează. Toate

383
aceste lucruri trebuie prevenite şi să existe o comunicare deschisă cu consiliatul. Vom păstra de
asemenea legătura cu el şi vom reface relaţia de consiliere imediat ce consultul sau trimiterea pentru
tratament la altă sursă s-a realizat sau a încetat.

384
 5. Mânia
Mânia este o stare emoţională experimentată de către oricine, dar imposibil de definit precis. 411 Ea
apare în grade diferite de intensitate, de la supărarea medie până la violenţa gravă. Începe în copilărie şi
continuă pe parcursul întregii vieţi. Ea poate fi ascunsă şi ţinută ca un vulcan în adâncurile psihismului,
sau exprimată deschis şi liber. Ea poate să dureze puţin, să vină şi să treacă rapid, sau poate persista
decenii întregi sub forma amărăciunii, resentimentelor sau urii. Ea poate fi distructivă atunci când ea
persistă sub forma agresivităţii sau a răzbunării, dar poate să fie şi constructivă atunci când ne motivează
să corectăm nedreptatea şi să gândim creativ.
Mânia se naşte atunci când ne simţim ameninţaţi, solicitaţi sau blocaţi în progresul nostru către un
obiectiv de dorit. De obicei noi ştim că suntem mânioşi după cum şi ceilalţi observă lucrul acesta. Uneori
în orice caz mânia este ţinută ascunsă în spatele unei faţade aparent calme sau zâmbitoare, sau este
îngropată în străfundurile sufletului sau creierului nostru. Ea implică întotdeauna şi modificări fiziologice
de care persoana poate să nu fie conştientă. Mânia manifestată deschis, ascunsă deliberat de ceilalţi sau
exprimată inconştient este rădăcina multor probleme psihologice, relaţionale, fizice şi spirituale.
Împreună cu ostilitatea, mânia a fost numită principalul sabotor al minţii şi cauza princeps a
necazurilor, depresiei, ineficienţei, bolii, accidentelor, prăbuşirilor financiare şi eşecurilor profesionale.
Indiferent de problemă, fie că e vorba de un conflict marital, de alcoolism, de frigiditatea unei femei, de o
boală nervoasă sau fizică, eliminarea ostilităţii este factorul cheie în soluţionarea mâniei. Mânia poate
interfera cu slujirea noastră, poate să ne blocheze eficienţa în consiliere, în special atunci când consiliatul
nu ne determină să fim mânioşi.412 Stearns afirma că întregul curs al istoriei lumii este modelat de mânie
şi lupta pentru deţinerea controlului emoţional.
În pofida prevalenţei şi importanţei, în orice caz mânia pare să fie trecută cu vederea de
cercetători. Este dificil s-o măsori, s-o analizezi, şi rareori este menţionată în revistele de specialitate. În
genere capacitatea de a face faţă mâniei şi programele, instrumentarul sau maniera de a realiza lucrul
acesta este foarte puţin dezvoltată.413 Înţelegerea mâniei, inclusiv a propriei mânii a consilierului, este
fundamentul pentru o consiliere creştină de calitate.
Sfânta Scriptură şi mânia
Mânia divină, ca şi mânia omenească sunt frecvent menţionate în Sfânta Scriptură. În Vechiul
Testament există aproape 600 de referinţe cu privire la mânie, şi această temă continuă şi în Noul
Testament. Mânia este un atribut al lui Dumnezeu şi o experienţă comună, probabil universală a fiinţelor
umane.
În Biblie mânia lui Dumnezeu este menţionată mai frecvent decât dragostea şi bunătatea Sa.
Deoarece mânia este o parte a naturii lui Dumnezeu, putem conchide că mânia în sine nu este rea.
Dumnezeu în mod desăvârşit bun şi sfânt nu poate să greşească atunci când exercită mânia. Potrivit lui
James Paker, mânia lui Dumnezeu de pe paginile Sfintei Scripturi nu este niciodată capricioasă,
autoindulgentă, irascibilă, ignobilă sub aspect moral, aşa cum se întâmplă frecvent cu mânia omenească.
Ea este în schimb dreaptă şi o reacţie necesară faţă de un rău moral obiectiv. Mânia divină este riguroasă,
intensă, controlată şi consecventă cu bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Această mânie este
direcţionată în primul rând asupra păcatului şi atunci când oamenii se identifică şi se confundă în mod
iremediabil cu acesta şi împotriva păcătoşilor.
Dumnezeu şi-a manifestat mânia în mod repetat faţă de israeliţii necredincioşi, faţă de neamurile
păgâne, iar Isus, a cărei mânie este clar descrisă în Marcu 3, şi-a manifestat supărarea faţă de inimile
împietrite ale fariseilor din zilele Sale. Marcu 3,5. Deoarece toate fiinţele umane sunt căzute în păcat, noi
merităm mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Rom 3,23. Dar Dumnezeu drept este în acelaşi timp
iertător şi plin de bunătate şi de îndurare. Pentru acest motiv deseori El Îşi reţine exprimarea completă a
mâniei Sale pentru a oferi fiinţelor umane timp şi ocazia de a se pocăi. Is 48,9; Ps 130,3-4; Dan 9,9; 2Pet
3,9; Ps 10 şi 73.
Romani 1,18: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui
Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”, vorbeşte
385
despre mânia lui Dumnezeu care se manifestă din cer împotriva oricărei nelegiuiri şi fărădelegi a
oamenilor care au înnăbuşit adevărul cu propria lor răutate, dar Biblia vorbeşte de asemenea despre o zi a
mâniei lui Dumnezeu, escatologică, care va veni în viitor. Rom 2,5; 1Tes 1,10; Apoc 6 şi următoarele. O
înţelegere a mâniei lui Dumnezeu este importantă dacă vrem să înţelegem învăţătura biblică privind
mânia umană.
Biblia nu critică niciodată mânia lui Dumnezeu dar avertizează împotriva mâniei umane în mod
repetat. Ecl 7,9; Prov 16,32; Mat 5,22; Gal 5,20; Efes 4,26.31; Col 3,8; Iac 1,19-20. Aceasta nu este un
dublu standard. Mânia împotriva nedreptăţii este dreaptă şi bună, atât din partea lui Dumnezeu cât şi a
fiinţelor umane. Datorită faptului că Dumnezeu este înţelept, suveran, puternic, desăvârşit şi atotştiutor,
El nu va greşi niciodată în interpretarea unei situaţii, niciodată nu se va simţi ameninţat, niciodată nu-şi va
pierde controlul şi întotdeauna El va deveni mânios împotriva păcatului şi nedreptăţii.
Prin contrast, noi oamenii interpretăm în mod eronat circumstanţele, facem erori de judecată,
reacţionăm rapid atunci când ne simţim ameninţaţi sau răniţi, şi uneori răspundem într-un mod
revendicativ şi plin de resentiment şi dorinţă de răzbunare. În consecinţă, mânia umană poate fi
dăunătoare şi periculoasă. Sfânta Scriptură ne avertizează în legătură cu acest aspect, deoarece mânia
poate oferi ocazia lui Satan de a genera necazuri şi pierderi inutile. Efes 4,27. Atunci când suntem
mânioşi, trebuie să fim atenţi să ne reţinem de la păcat, pentru că aşa cum citim în Efes. 4,26: nu trebuie
să lăsăm ca soarele să apună peste mânia noastră. De asemenea, în Psalmi citim “Mâniaţi-vă, dar nu
păcătuiţi.“
Din aceste fragmente, ca şi altele similare, putem să tragem câteva concluzii asupra mâniei
umane:414
1. Mânia umană este normală şi nu în mod necesar păcătoasă. Fiinţele umane sunt create după
chipul lui Dumnezeu şi sunt dăruite cu afectivitate, cu o viaţă emoţională inclusiv cu mânie. Această
mânie este o emoţie necesară şi utilă. Ea a fost exercitată inclusiv de Domnul Hristos şi nu constituie un
păcat în sine însăşi. Marcu 3,5.
2. Mânia umană poate rezulta dintr- o eroare de percepţie. Dumnezeu este perfect, omniştient şi
întotdeauna vede lucrurile cu o completă acurateţe. Datorită acestui fapt, mânia divină este întotdeauna o
reacţie a indignării îndreptăţite împotriva unor forme de nedreptate. Fiinţele umane, prin contrast sunt
imperfecte şi noi vedem fiecare situaţie doar dintr-o perspectivă proprie. Nu suntem întotdeauna capabili
să judecăm cu acurateţe între nedreptatea reală, aşa cum este percepută cu acurateţe de un Dumnezeu
atotştiutor şi nedreptatea aparentă. În consecinţă, noi putem deveni mânioşi datorit erorilor de gândire şi
ceea ce noi considerăm rău poate să nu fie aşa dacă am avea în vedere toate datele problemei. Interesul
egoist şi păcătos determină deseori distorsiuni de percepţie din partea noastră. Din cauză că ne simţim
vulnerabili, ameninţaţi sau înclinaţi să fim criticoşi, noi putem să interpretăm eronat acţiunile altora, să ne
mâniem şi să ne înfuriem fără nici o justificare.
3. Deseori mânia omenească conduce la păcat. Ca şi alte emoţii, mânia poate fi constructivă,
folosind unor scopuri utile, sau distructivă. Ea poate să fie o emoţie care să aducă onoare lui Dumnezeu,
sau poate să fie păcătoasă. Deoarece mânia poate să conducă atât de uşor la păcat şi să devină dăunătoare,
să stimuleze un comportament distructiv, deseori mânia este condamnată în Sfânta Scriptură. Mânia,
suntem avertizaţi, este partea nebunilor (nu în sens psihopatologic, cel mult sociopatic). De aceea noi va
trebui să ne reţinem mânia şi să ne îndepărtăm de ea, să fim atenţi să ne controlăm sentimentele. Ecl 7,9;
Ps 37,8; Prov 16,32. Atunci când alţii se mânie, trebuie să ne reamintim că un răspuns amabil
îndepărtează mânia, dar unul dur poate s-o trezească. Prov 15,1.
În cartea Proverbelor mânia este acceptată doar într-o zecime de situaţii, în celelalte nouă fiind
condamnată, dacă calculăm toate referinţele la acest subiect. Deşi mânia nu este greşită în sine însăşi,
poate scăpa uşor de sub control şi genera nenumărate probleme.
Mânia păcătoasă poate fi exprimată într-o varietate de moduri: răzbunare, abuz verbal şi alte
resentimente.

386
 a. Răzbunarea. Amărăciunea, ura, răzbunarea este o atitudine de judecată care rezultă din mânie şi
condamnată de Sfânta Scriptură. Rom 12,l9; 14,4; Efes 4,31; Evr 12,15; Mat 7,1-5. Răzbunarea este doar
responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu există nici o justificare scripturală pentru răzbunare omenească sau o
atitudine ostilă.
b. Abuzul verbal. Creştinii sunt făcuţi răspunzători pentru controlul cuvintelor care devine extrem
de dificil atunci când suntem mânioşi. În Vechiul Testament oamenii care ventilează cuvinte negândite şi
spuse la mânie sunt descrişi ca fiind nebuni. Prov14,29; 15,18; 29,11.20.22. În cartea lui Iacov pericolul
abuzului verbal este subliniat în mod deosebit. Iac 1,19; 3,3-14; 4,1-2. Unii scriitori moderni sunt
preocupaţi de abuzul fizic, de violenţa în familie, ca şi abuzul psihologic sau verbal şi tratamentul
necorespunzător.
c. Admonestarea lipsită de onestitate. Biblia ne învaţă că exprimarea mâniei poate fi valoroasă,
atunci când conduce pe celălalt, pe semen să se pocăiască şi să-şi schimbe comportamentul într-unul mai
bun. 2Tim 4,2; Luca 17,3-4; 2Cor 7,8-10. Aceasta este o manieră utilă de utilizare a indignării şi mâniei.
Dar atunci când noi pretindem că suntem preocupaţi de binele personal al celuilalt dar utilizăm aceasta
pentru a ne exprima propria noastră utilitate, atunci când îl bârfim şi pretindem că împărtăşim această
informaţie doar pentru a face bine, toate aceste atitudini sunt o expresie păcătoasă a mâniei şi ostilităţii.
Aceste manifestări lipsite de onestitate sunt forme subtile de răzbunare păcătoasă.
d. Refuzul de a împărtăşi. Deoarece noi suntem învăţaţi ca să ne exprimăm mânia numai atunci
când face bine celuilalt, în cazul acesta este rău în acelaşi timp să negăm, să ignorăm sau să distorsionăm,
să refuzăm să ne împărtăşim simţămintele. Nu este uşor să-ţi exprimi mânia într-o manieră care să-i facă
pe ceilalţi conştienţi că ne simţim răniţi. Ca rezultat unii oameni refuză să-şi admită mânia şi îşi zăvorăsc
simţămintele într-o tentativă bine intenţionată de a menţine pacea. Această motivaţie poate fi
condamnabilă, pentru că efectul poate fi dăunător. Celălalt, semenul nostru, nu va realiza niciodată de ce
în sufletele noastre se naşte mânia, şi nici nu va înţelege din ce cauză se petrece lucrul acesta. Ca rezultat
al faptului că noi n-am creat niciodată ocazia de a se schimba în bine, el persistă în greşeală. Pe de altă
parte, noi înşine sau cel ce-şi reprimă mânia, deseori cultivă o amărăciune care conduce la depresie. O
astfel de reprimare este numită în Biblie minciună. Prov 10,18; 26,24.
4. Mânia umană poate fi controlată. Ar fi incorect să constatăm că Dumnezeu ne cere să ne
controlăm mânia dacă aceasta ar fi imposibil de controlat. Unele fragmente biblice ne arată că mânia
poate şi trebuie să fie controlată.
a. Mânia trebuie să fie o stare de care să devenim conştienţi. Înainte să îndepărtăm amărăciunea,
mânia, cinismul şi maliţiozitatea, trebuie să admitem că aceste simţăminte există.
b. Manifestarea necontrolată a mâniei trebuie să fie sub control, reţinută. Omul lui Dumnezeu
trebuie să se gândească înainte de a acţiona. Trebuie să păstrăm tăcerea şi să gândim asupra consecinţelor
a ceea ce avem de gând să facem, înainte de a exploda verbal. Uneori este de folos să ne împărtăşim
povara mâniei cu un prieten. De asemenea,, trebuie să vorbim de simţămintele noastre lui Dumnezeu.
Această activitate verbală conduce în mod frecvent la o nouă perspectivă care reduce şi risipeşte oarecum
mânia, prevenind exprimarea ei într-o manieră nepotrivită care ar putea să rănească pe celălalt şi să
dăuneze relaţiei. Lucrul acesta este descris în mod clar în Ps. 73. Indignat de aparenta nedreptate prin care
cei răi păreau atât de fericiţi şi plini de succes, psalmistul în loc să explodeze în mânie, vine în prezenţa
lui Dumnezeu şi dobândeşte o nouă perspectivă asupra aparentei nedreptăţi din lume. Ca rezultat mânia sa
este înlocuită de laudă la adresa lui Dumnezeu.
c. Mărturisirea şi iertarea trebuie să fie utilizate. Aceasta implică mărturisirea faţă de Dumnezeu,
faţă de alţii şi bunăvoinţa de a oferi şi primi iertare în mod repetat repetat dacă este necesar. 1In 1,9; Iac
5,16; Mat 6,12; 18,21-22. 33-35.
d. Ruminarea şi răzbunarea trebuie reprimate. Putem presupune că atunci când Isus a fost
persecutat, El avea tot dreptul să devină mânios. Totuşi, atunci când a fost insultat, El nu a răspuns, ci s-a
supus dreptului Judecător. Oamenii care trăiesc simţăminte de mânie, adesea se bucură ruminându-şi

387
dificultăţile şi cultivând planuri de răzbunare. Această tendinţă trebuie reprimată şi înlocuită cu atitudini
de încredere în Dumnezeu şi în schimbarea circumstanţelor care depind de ei. 1Petru 2,23.
Concluzionând, să spunem că mânia este considerată în Sfânta Scriptură ca o emoţie universală
binevenită atunci când exprimă delimitarea faţă de nedreptatea reală, dar este dăunătoare atunci când este
exprimată, (exprimarea unor motive egoiste), şi în orice caz este o emoţie care trebuie să se afle sub
control. Bărbatul stăpân pe sine, scrie Solomon, este mai bun decât războinicul care cucereşte cetăţi. Prov
16,32.
Cauzele mâniei
Mânia poate fi generată chiar în procesul consilierii de către rezistenţa consiliatului, în pofida
celorlalte eforturi, dar şi de solicitări nerezonabile, de abuzul verbal sau fizic, de încercarea de manipulare
sau de inducerea vinovăţiei. Pentru cei mai mulţi oameni ruminarea pare să fie generată din cauza acţiunii
celorlalţi decât din cauza circumstanţelor sau evenimentelor.
Biblia oferă câteva ilsutraţii în acest sens. Iona a devenit mânios atunci când ninivienii s-au pocăit
şi Dumnezeu le-a cruţat viaţa. Iona 4,1. Irod a devenit indignat şi s-a mâniat atunci când a constatat că
magii l-au păcălit. Mat 2,16. Cei zece ucenici s-au mâniat atunci când Iacov şi Ioan au solicitat privilegii
prin mama lor. Mat 20,24. Isus Însuşi S-a mâniat de atitudinea de îndreptăţire de sine a fariseilor, ca şi de
lipsa de răbdare a ucenicilor faţă de copiii care doreau să-L vadă. Marcu 3,5; 10,14.
Psihoterapeuţii pot avea puncte diferite de vedere privind originile mâniei. 415 Unii iau în
considerare abordarea instinctuală şi presupun, începând cu Freud, că mânia provine din interiorul
persoanei. Această teorie sugerează că mânia este un instinct biologic înnăscut care poate fi trezit de
mediul ostil de acţiune al altor oameni sau de restricţiile impuse de societatea în care trăim. Punctul de
vedere instinctual presupune că mânia fierbe în interiorul nostru şi că ea oricum va exploda dacă nu este
eliberată.416
Prin contrast, o a doua teorie, aceea a frustării generatoare de agresivitate, presupune că mânia şi
agresivitatea sunt întotdeauna un răspuns faţă de frustrare. Deoarece frustrarea este o experienţă
universală, fiecare dintre noi devenim uneori mânioşi. Mai recent şi mai bine documentat s-a dezvoltat o a
treia teorie, aceea a abordării prin învăţare socială, care vede mânia ca o stare emoţională de activitate
psihică, generată de frustare, dar care poate fi exprimată într-o varietate de moduri, depinzând de
percepţiile şi învăţarea din trecut a persoanei.
Poate că există multe cauze ale mâniei, după cum există multiple situaţii şi acţiuni umane care
generează mânia. Totuşi, acestea pot fi rezumate la câteva tipuri şi anume:417
1. Cauze biologice. Există dovezi că alergii, afecţiuni cerebrale, tulburări metabolice sau
endocrine, tulburări genetice, ereditare, pot să genereze mânie şi îi fac pe unii oameni mai impulsivi decât
ceilalţi.
2. Nedreptatea. Aceasta este poate singura cauză rezonabilă atât a mâniei divine cât şi a
manifestării mâniei în credincioşi. Să ne amintim de atitudinea lui Isus în templu atunci când a trecut la
curăţirea acestuia. Biblia nu afirmă că Isus era mâniat, dar răsturnarea meselor, critica faţă de lipsa lor de
respect faţă de casa lui Dumnezeu implica cu siguranţă mânie. Această mânie era un răspuns faţă de rău,
faţă de păcatul care fusese comis. Cu siguranţă că este unul dintre cele mai valide motive pentru mânie,
dar probabil că este unul dintre cele mai rar menţionate. Există situaţii în care mânia trebuie într-adevăr
exprimată. Acestea ar putea fi situaţiile în care Numele lui Dumnezeu este ponegrit, atunci când
credincioşii, copiii lui Dumnezeu sunt nedreptăţiţi sau când cineva mai slab, mai lipsit de apărare este
nedreptăţit sau abuzat. Atunci orice om de bună credinţă trebuie să ia atitudine şi să-şi manifeste
indignarea.
3. Frustrarea. Frustrarea este un obstacol, fie eveniment, persoană sau obstacol fizic, care
blochează progresul nostru în atingerea unui anumit scop. Frustrarea poate să provină:
a. din cauza a ceea ce altcineva face sau nu face,
b. datorită unor evenimente sau circumstanţe nedorite, sau

388
 c. provocată de propriile eşecuri sau inabilităţi de a atinge acel obiectiv dorit. Măsura în care noi
ne simţim frustraţi depinde de importanţa obiectivului, de dimensiunea obstacolului, de durata frustrării.
Frustrarea medie este încercată atunci când de pildă întârziem la serviciu din cauza blocajului la stop pe
stradă. O frustrare mai importantă este eşecul la un examen sau în abordarea unei promovări sau
contactarea unei suferinţe. Probabil că nu există o relaţie de directă proporţionalitate între intensitatea
mâniei şi cea a frustrării, dar un raport între severitatea, frecvenţa şi lungimea frustrării şi intensitatea
mâniei există totuşi.
4. Ameninţările şi rănirile sau jignirile. Un om este deseori trezit atunci când o persoană
constată că este respins, umilit, ignorat, criticat în mod incorect sau ameninţat în vreun alt fel. Uneori noi
simţim că alţii cer prea mult de la noi, că au aşteptări nerealiste sau că ne tratează incorect. Ameninţările
de acest tip uneori pun la încercare imaginea de noi înşine, ne aminteşte de propriile imperfecţiuni şi
limite, ne face să ne simţim vulnerabili şi atunci mânia şi agresivitatea devin modalităţi de răspuns şi de
luptă.
Uneori mânia blochează sau ascunde faptul că noi ne simţim răniţi sau ameninţaţi şi ne face să ne
simţim mai bine pe seama altuia. Potrivit unui psiholog, jignirea şi mânia merg întotdeauna împreună.
Oamenii pot raţiona foarte diferit la acelaşi eveniment. Această diversitate depinde de diferenţele de
personalitate ori de modul în care situaţia este percepută. Felul cum răspundem la diversele frustrări ale
vieţii depinde de felul cum privim situaţia.
5. Învăţarea. Studiile antropologice au arătat că oameni din diferite culturi devin mânioşi asupra
unor chestiuni diferite şi îşi exprimă mânia în moduri diferite. Privind şi ascultând pe semeni, inclusiv
privind la televizor, noi învăţăm cum să ascultăm atunci când suntem mânioşi şi învăţăm ce trebuie să
declanşeze mânia noastră. Un consilier şi psihoterapeut care lucra cu adolescenţi a constatat că mânia
acestora era învăţată cel puţin prin intermediul unui părinte. Privind la alţii, copiii şi adulţii învaţă cum să
se mânie. Prov. 22,24-25: “Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu
cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet”, avertizează să nu ne facem
prieteni dintre oamenii care nu se controlează şi să nu ne asociem cu cei ce se mânie uşor, pentru că vor
învăţa aceste moduri de reacţie.
Efectele mâniei
Este un truism să afirmăm că oamenii nu răspund la situaţiile provocatoare în acelaşi mod.
Reacţiile noastre depind de atitudinea şi exemplul părinţilor noştri, de dimensiunea familiei din care
provenim, de mediul de oameni în care ne-am format, am crescut, de caracteristicile personalităţii şi
nivelul de maturitate şi de modul în care percepem situaţia. Este probabil că evenimentele stresante ale
mediului sunt mai puţin importante în generarea mâniei, decât propriile noastre percepţii, experienţa de
bază şi interpretările pe care le dăm acestor evenimente. Acesta explică de ce aceeaşi situaţie poate genera
o reacţie puternică de mânie în cineva, pe când pe altul îl lasă absolut indiferent. Aceste diferenţe
individuale ne ajută să înţelegem că în controlul mâniei este foarte importantă capacitatea de a schimba
interpretarea unui eveniment sau unei situaţii pentru a putea controla şi schimba emoţionalitatea.
Religia oferă modalităţi prin care noi experimentăm şi exprimăm mânia. Una din roadele Duhului
Sfânt este controlul de sine, stăpânirea de sine şi există dovezi că oamenii profund religioşi sunt mult mai
înclinaţi să-şi controleze, chiar să-şi reprime decât să-şi exprime mânia. Norman Wright sugera că mânia
influenţează oamenii în patru moduri fundamentale. Ea poate fi reprimată, astfel încât noi refuzăm să-i
admitem prezenţa, suprimată, atunci când în mod deliberat o ascundem de ceilalţi, exprimată, într-o
manieră distructivă sau inofensivă, sau confesată, mărturisită lui Dumnezeu şi celorlalţi.418
Poate că un alt mod de a rezuma efectele mâniei este acela care sugerează că noi reţinem în noi,
putem să ne reţinem în faţa situaţiilor generate de mânie, putem să ne orientăm simţămintele către
înăuntru, către psihismul nostru astfel încât ceilalţi să nu le sesizeze, putem să le manifestăm în afară,
către sursa generatoare sau către un alt tip de substitut, sau să-i facem faţă în mod direct, să confruntăm
cauza care generează mânia. Aceste patru abordări par să acopere fiecare toate cauzele generatoare de

389
mânie şi se pot manifesta şi împreună, depinzând de caracteristicile personale, de percepţii sau de situaţia
în sine.
1. Reprimarea. Acesta este, poate, cel mai uşor, dar şi cel mai puţin eficient mod de a face faţă
mâniei. Atunci când ne reţinem, ne retragem dintr-o situaţie, adesea noi putem să ne ignorăm mânia şi să
ne reţinem să ne exprimăm frustrarea. Reţinerea poate să se manifeste sub diferite forme:
a. Părăsirea camerei, luând o vacanţă sau alte modalităţi de îndepărtare fizică din situaţia care ne
stimulează mânia.
b. Evitarea problemei prin cufundarea în muncă sau alte activităţi, prin îndreptarea gândurilor
către alte lucruri sau printr-o atitudine escapistă în lumea televiziunii sau a romanelor. Şi în fine,
c. Încercarea de atenuare sau ascundere a problemei, prin alcool sau abuzul de droguri sau alte
comportamente care par să aline mânia. Reţinerea sau reprimarea mâniei pare să fie sănătoasă pentru un
timp. Ea oferă persoanei timp pentru reevaluarea situaţiei şi prevenirea exploziei de mânie şi vinovăţiei
care rezultă în consecinţă. Când însă mânia este ignorată mult timp ea începe să ne afecteze în alte
moduri.
2. Interiorizarea. Uneori oamenii neagă mânia, nu ne lasă să pătrundem în conştiinţă şi în mod
conştient sau inconştient o reprimă, o neagă. Acest mod poate fi o manieră mai sănătoasă de a face faţă
problemei. Anularea aparentă este temporară şi în situaţii stresante poate exploda şi cere mult mai multe
dificultăţi. Atunci când mânia este ţinută înăuntru şi nu este exprimată, ne putem manifesta calm şi
eventual cu un zâmbet pe dinafară, dar fierbem pe dinăuntru.
Această mânie interioară este o forţă teribilă care se poate exprima prin simptome fizice, dureri de
cap, ulcere, hipertensiune şi chiar infarct miocardic, reacţii psihologice ca anxietate, teamă, simţăminte de
tensiune şi depresiune, atacuri de panică, tentative inconştiente de autoagresivitate, de pildă tendinţe către
accident, tendinţe de a face greşeli sau chiar suicid, induce la unii modalităţi de gândire caracterizate prin
plângere de milă, gânduri de răzbunare, ruminaţia asupra nedreptăţii, lupte spirituale, frământări spirituale
din cauza bălăcirii în amărăciune, mânie, acestea întristează Spiritul Sfânt deoarece noi ignorăm călăuza
spirituală şi ne concentrăm asupra propriei noastre vieţi. Efes 4,30.31.
3. Exteriorizarea. Este de folos să ne amintim că mânia nu este acelaşi lucru cu agresivitatea,
deşi cele două merg frecvent împreună. Mânia este un răspuns emoţional care include atât modificări
mentale cât şi biologice. Agresivitatea este un mod de comportament care implică durere sau presiuni
asupra altora. Este posibil să fim mânioşi, dar fără să fim agresivi. De asemenea putem să fim agresivi
fără să fim mânioşi. Atunci când mânia conduce la agresivitate, persoana se spune că acţionează în afară.
Aceasta poate fi făcută în trei moduri: într-o manieră directă, de agresivitate directă, agresivitate pasivă
şi agresivitate redirecţionată.
a. Agresivitatea directă. Violenţa a fost numită boala acestui secol, dar agresivitatea directă a
fost cunoscută în toate societăţile şi în toate timpurile. Cel mai natural şi spontan răspuns la mânie este de
a aţâţa, de a da curs verbal şi fizic împotriva persoanei şi situaţiei care ne determină să fim mânioşi.
Atunci când un individ explodează în mânie, el se simte mai bine pentru o scurtă perioadă de timp. Alţii,
dimpotrivă, sunt răniţi în acest proces. Adesea persoana care a explodat, se simte jenată şi vinovată,
relaţiile sunt distruse, prieteniile şi locul de muncă este compromis, proprietăţile pot fi distruse, astfel
încât expresia directă a mâniei prin agresivitate şi violenţă poate să conducă, să escaladeze la mai multă
mânie în viitor decât s-o diminue.
b. Agresivitatea pasivă. Unii oameni par să se complacă şi să fie aparent cooperatori în a face
faţă situaţiei, dar ei îşi manifestă mânia într-o manieră subtilă. Oamenii care manifestă agresivitate pasivă
pot să bârfească, să uite să facă ceea ce promit, să refuze să coopereze, să vorbească de rău sau să facă
comentarii jenante atunci când cel vizat nu poate să dea o replică, să lase lucrurile cuiva să se distrugă sau
să fie furate, dând impresia că s-a întâmplat, de asemenea consumul de băuturi, eşecul şcolar, relaţiile
extramaritale sunt exemple de modalităţi subtile pe care oamenii le folosesc pentru a ataca sau pentru a
genera mânie în ceilalţi. Persoanele pasiv-agresive par să aibă un talent deosebit de a face ceea ce răneşte

390
cel mai mult, dar adesea aceste acţiuni pot fi scuzate, justificate sau explicate. Aceasta este o formă
indirectă de agresivitate care poate să fie sursa mâniei celuilalt.
c. Agresivitatea redirecţionată. Uneori agresivitatea generată de mânie este îndreptată către
cineva inocent. Bărbatul plin de mânie împotriva şefului său îşi încarcă bateriile cu mânie la lucru, la
serviciu, dar se descarcă asupra soţiei şi copiilor acasă în fiecare seară, pentru că acesta este loc sigur în
care poate să-şi ventileze simţămintele. Familia nu a contribuit cu nimic la generarea mâniei sale, dar
suportă consecinţele simţămintelor sale. Mânia este dificil de administrat atunci când noi nu putem
identifica cine este ccl care trebuie blamat sau nu putem ajunge la persoana care ne crează situaţia care ne
mânie. Atunci când creşte inflaţia, când cresc preţurile, atunci când noi nu identificăm pe cineva anume
sursa problemei, ne permitem să blamăm şi să facem ţinta atacurilor noastre oameni care se află la
distanţă, cărora nu putem să le facem nimic pentru că sunt inaccesibili.
În manifestările de stradă, atunci când oamenii furioşi pe nedreptăţile sociale încep să distrugă
automobile sau să spargă vitrine şi să devalizeze magazine, ei se răzbună pe oameni inocenţi datorită
nedreptăţilor care au cu totul alte surse. Toate aceste abordări în afară sunt în ultimă instanţă distructive,
sunt forme de aplicare deturnate ale legii talionului, “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, o filozofie pe
care Domnul Hristos a condamnat-o.
4. Confruntarea cu sursa mâniei. Aceasta este o abordare care tinde să se preocupe în mod
direct cu situaţia ameninţătoare care ne produce teama şi care ne cauzează sentimentele de mânie.
Persoana îşi admite mânia, încearcă să-i găsească cauzele şi uneori dovedeşte o mare perspectivă asupra
situaţiei, încercând să facă ceea ce este cea mai bună soluţie, sau să schimbe situaţia producătoare de
mânie. Aceasta este o abordare constructivă de reducere a mâniei, pe care unii oameni pot s-o înveţe cu
ajutorul consilierului.
Aşa cum am văzut, mânia poate să conducă la un comportament păcătos, poate să rănească
oameni fizic, psihologic, spiritual şi social. În această situaţie ne putem întreba de ce atât de mulţi oameni
par să se complacă în ostilitate şi persistă în a acumula ranchiună. Este posibil că mânia îi face pe oameni
să se simtă puternici, superiori, drepţi. Din această cauză încercarea de a aborda mânia într-o manieră
matură nu este acceptată cu plăcere, deoarece oamenii consideră că ar putea fi văzuţi ca slabi şi ei nu şi-ar
putea menţine stima de sine. De fapt, situarea de partea situaţiilor generatoare de mânie şi acceptarea
acestor simţăminte emotive, egoiste şi păcătoase este o greşeală. Mulţi consiliaţi se complac în a genera
mânie. Consilierea nu poate să le fie de folos acestora pentru că ei nu sunt motivaţi să se schimbe. Când
avem de-a face cu o astfel de atitudine, va trebui să-l determinăm pe consiliat să-şi schimbe punctul de
vedere, să vadă consecinţele într-o altă perspectivă. Atunci când reuşim să stimulăm dorinţa de
schimbare, consilierul poate să adopte câteva strategii de consiliere şi anume:419
1. Ajută consiliatul să-şi admită mânia. Mânia negată nu va fi niciodată eliminată, dar uneori
este dificil să-l ajuţi pe consiliat să vadă şi să admită că el are chiar o formă disimulată de mânie. O astfel
de acceptare poate să fie ameninţătoare, în special pentru oamenii mânioşi faţă de cineva pe care îl
iubesc, sau care gândesc că mânia este ceva rău. Trebuie ajutaţi să vadă că mânia este un simţământ
comun, este o emoţie dăruită de Dumnezeu pentru cei mai mulţi oameni şi care uneori scapă de sub
control. Arătând câteva semne ale mâniei ascunse, depresia, simptomele fizice, critica, tendinţa de a bârfi
sau de a încorpora nerăbdarea şi alte comportamente similare, dacă consiliatul persistă în negarea mâniei
chiar după aceste evidenţe, el nu va admite că mânia este prezentă.
2. Ajută consiliatul să-şi exprime mânia. Una dintre cele mai mari şi mai distructive mituri
legate de mânie este punctul de vedere că noi trebuie s-o manifestăm în afara sistemului nostru propriu, că
trebuie să înjurăm, să ţipăm, să lovim asupra obiectelor, tocmai pentru a nu ne manifesta ostilitatea în
efortul de a descreşte simţămintele de mânie. Această idee nu este nicăieri sugerată în Sfânta Scriptură şi
nici nu are un suport oferit de cercetarea psihologică. În contrast există dovezi că ventilarea, exprimarea
mâniei, a furiei şi discutarea continuă pe marginea acestui subiect al propriei mânii poate să crească
mânia decât s-o reducă. În orice caz, mânia trebuie exprimată, dar într-o manieră mult mai sănătoasă.
Sportul, preocupările pasionate, sunt uneori modalităţi nedăunătoare de a ne redirecţiona energiile.
391
 Recomandări preferabile sunt cele ale psihologului creştin Archibald Hart. El afirmă că trebuie să
ne preocupăm şi să facem faţă, cauzelor mâniei şi ale rănilor care ne-au fost produse pe moment. Aceasta
face minunea, evită mânia să se consolideze. Trebuie să ne întrebăm dacă mânia noastră este justificată şi
să înţelegem de ce ne temem sau ne simţim ameninţaţi. Atunci când altcineva ne-a rănit, trebuie să
spunem acelor persoane ce ne face să ne simţim mânioşi. Acest lucru îl va face să ne înţeleagă şi -i va
permite să se îndrepte. Trebuie să recunoaştem că şi celelalte persoane cu care avem de-a face au
asemenea simţăminte şi să încercăm să înţelegem lucrul acesta. Ascultarea şi acceptarea explicaţiei sau a
scuzelor oferite este un proces util şi poate facilita iertarea. Toate acestea pot ajuta consiliatul să nu
explodeze şi să stăpânească simţămintele de mânie.
3. Ajută consiliatul să ia în considerare sursele de mânie. Chiar şi atunci când mânia este
negată, este de folos să întrebi ce lucru te supără sau îţi generează mânie? Cu acest început general ne
putem îndrepta către aspecte mai specifice. În această discuţie consiliatul şi consilierul pot începe să
identifice ceea ce determină simţăminte de mânie, modul în care apar şi cum sunt exprimate sau cum li se
face faţă. În considerarea surselor de mânie noi trebuie să fim atenţi la tentativele de scuze. În genere,
incriminarea unor circumstanţe exterioare arată că, consiliatul încearcă să evite să facă faţă sursei reale de
mânie. Atunci când afirmaţii de genul acesta care plasează responsabilitatea în afară au loc, nu se produce
o schimbare şi mânia va persista.
Consiliatul trebuie instruit să se întrebe pe el însuşi câteva întrebări fundamentale legate de
simţământul de mânie. Consilierul poate să practice şi să exerseze aceste întrebări pentru sine însuşi,
anume: ce mă face să mă simt mânios? De ce trăiesc aceste simţăminte de mânie şi nu alte emoţii? Am
ajuns la o concluzie legată de situaţia sau persoana care mi-a generat mânie? Există ceva din această
situaţie care mă ameninţă sau mă face să mă plâng, să mă simt inferior? Mânia mea este generată cumva
de aşteptări nerealiste? Cum văd ceilalţi, inclusiv persoana care mă supără, această situaţie? Există şi o
altă perspectivă, un alt mod de a vedea situaţia? Există lucruri care pot fi îndeplinite pentru a schimba
această situaţie, pentru a-mi reduce mânia?
Admiterea simţămintelor de mânie, analiza cauzelor, mecanismelor situaţionale, psihologice, ne
pot ajuta să abordăm în mod matur situaţii complexe şi ne dau capacitatea de a controla simţământul de
mânie.420
4. Concentrarea asupra umilinţei, mărturisirii şi iertării. Trebuie să instruim oamenii să
admită că evaluarea propriilor lor mânii poate fi un prim pas extrem de util în a face faţă acestor
chestiuni, dar aceasta nu este o soluţie permanentă. Aşa cum am văzut, mânia poate conduce la unele
cuvinte, dorinţe, şi acţiuni păcătoase. Consiliaţii trebuie ajutaţi să facă faţă acestor chestiuni, dacă mânia
trebuie să fie controlată. Modestia, mărturisirea şi iertarea au o importanţă fundamentală în acest proces.
a. Umilinţa. Poate fi o experienţă umilitoare să admitem că suntem mânioşi, sau că ne-am pierdut
controlul şi am acţionat în mod agresiv. Unii oameni preferă în mod aparent să mai rămână mânioşi decât
să rişte să-şi admită propria slăbiciune sau eşec. Alţii, în orice caz sunt dispuşi să ia cunoştinţă de
realitatea mâniei lor şi de efectele sale secundare păcătoase. Această atitudine trebuie să aibă loc înainte
de mărturisire.
b. Mărturisirea. Biblia subliniază importanţa şi valoarea mărturisirii faţă de Dumnezeu şi faţă de
alţii. 1In 1,9; Iac 5,16. Atunci când ne mărturisim faţă de Dumnezeu, atunci când îi spunem în mod onest
că noi suntem mânioşi, admitem că suntem necăjiţi pentru actele noastre de agresiune, atunci putem şti că
suntem iertaţi cu siguranţă. Dacă ne mărturisim şi semenilor, ei pot să ne ofere suport, iertare şi încurajare
şi să se roage pentru noi.
c. Iertarea. Unii oameni ştiu intelectual că au fost iertaţi, dar deoarece nu se simt iertaţi, ei
continuă să se simtă vinovaţi, Poate că un mod de a ne simţi iertaţi este să ne amintim în mod repetat 1
Ioan 1,9: “Dar dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească de orice nelegiuire.” O tehnică adiţională de a ne asigura iertarea este să acordăm noi înşine
iertare semenilor noştri. Atunci când Isus a fost întrebat într-o zi, El a spus că noi ar trebui să iertăm în
mod repetat. El a spus o parabolă privind iertarea şi mânia, şi a ajuns la concluzia că oamenii care refuză
392
să ierte pe alţii nu vor fi iertaţi. Aceasta are o mare relevanţă pentru cei care îşi păstrează ranchiuna.
Mânia lor va continua şi va fi însoţită de necaz şi tensiune. Iertarea poate să fie foarte dificilă în special în
situaţiile nedrepte.
Atât consiliatul cât şi consilierul trebuie să ceară lui Dumnezeu capacitatea de a ierta. Noi avem
nevoie de ajutor pentru a abandona simţămintele de răzbunare, pentru a scăpa de simţămintele de ură şi a
ne deschide faţă de posibilitatea restaurării relaţiilor.421 Atunci când acceptăm iertarea şi învăţăm să iertăm
pe alţii, atunci vom fi eliberaţi şi multe din rănile, jignirile şi frustrările din trecut vor dispărea. Amintirile
nedreptăţilor trecute pot să nu dispară, dar aceasta nu înseamnă neapărat şi în mod automat uitare. Totuşi
oferirea şi primirea iertării ne ridică din mlaştina mâniei şi ne face mai capabili să ne concentrăm
energiile asupra unor activităţi mult mai utile şi constructive. Iertarea este un act de alegere şi poate ajuta
oamenii să-şi abandoneze amărăciunea. Iertarea poate să fie un pas crucial în rezolvarea mâniei.422
5. Învăţarea controlului de sine. Când o persoană devine mânioasă, motivaţia oferă modalitatea
de a accede către simţăminte acute şi este spus sau făcut ceva regretat mai târziu. În calitate de consilier
puteţi oferi cel puţin patru moduri care îl vor ajuta pe consiliat să câştige stăpânire de sine sau autocontrol
asupra mâniei.
a. Creşterea spirituală. Aceasta desigur este un proces îndelungat care nu începe rapid atunci când
cineva ne provoacă. Stăpânirea de sine sau înfrânarea este înscrisă în Gal. 5,23: “…blândeţea, înfrânarea
poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”, ca între roade ale Duhului Sfânt. Credincioşii care doresc
cu sinceritate să fie conduşi de Duhul Sfânt vor descoperi pe parcurs o scădere lentă a tulburării, a
geloziei, a izbucnirilor de mânie şi a altor fapte ale cărnii. Cu ajutorul lui Dumnezeu noi putem învăţa
dragostea, răbdarea, amabilitatea şi stăpânirea de sine. Doar consilierul creştin poate să împărtăşească
astfel de învăţături şi să modeleze în acest mod chiar viaţa sa proprie. Autocontrolul nu este ceva pe care
noi trebuie sau îl putem face singuri, fără ajutor divin.
b. Întârzierea reacţiilor. Ideea mai veche de a număra până la zece înainte de a spune ceva ne
ajută să câştigăm controlul înainte de a reacţiona. Iac 1,19.20. Alţii au sugerat valoarea faptului de a vorbi
lent, de a modifica vocea, de a face pauze periodice, de a relaxa musculatura şi de a-ţi spune mental să
rămâi calm. În mod clar, un răspuns blând îndepărtează mânia, dar cuvintele aspre stârnesc furia.
c. Evitarea modelului mental al mâniei. Unii oameni se programează pentru ce este mai rău
aproape în orice situaţie. Ei sunt în mod continuu critici, întotdeauna negativi şi invariabil ostili. Uneori
aceşti oameni sunt în poziţie de conducere creştină şi prea adesea fac chiar o activitate de consiliere.
Aproape întotdeauna ei sunt în mod fundamental nefericiţi. Cei mai mulţi oameni alunecă în mod periodic
către un model sau un program mental negativ, şi fără ca să rezistăm în faţa acestei tendinţe, noi ne putem
trezi încătuşaţi în ceea ce s-a numit capcana ostilităţii.
Sfânta Scriptură ne învaţă să ne gândim asupra lucrurilor drepte, curate, bune şi vrednice de
laudă. Filip 4,8. Este imposibil să ne gândim la astfel de aspecte în mod repetat, în timp ce în acelaşi timp
ne lăsăm copleşiţi de mânie, amărăciune şi ostilitate. Probabil că este chiar foarte greu să păstrezi gânduri
de mânie, dacă noi în mod sincer ne rugăm pentru cei care ne determină frustrări şi mânie. Mat 5,24.
Apostolul Pavel avea un model mental, o atitudine mentală pozitivă şi de mulţumire şi recunoştinţă şi
laudă la adresa lui Dumnezeu. Ca rezultat, el evita să rumineze mânia, chiar atunci când circumstanţele
erau nedrepte şi el trecea prin dificultăţi. Filip 4,4-11.
d. Utilizarea declaraţiilor personale începând cu pronumele personal persoana întâia, eu. Unii
consiliaţi au nevoie de ajutor să distingâ între mânie şi agresivitate. Atrageţi atenţia că noi putem să fim
mânioşi fără să rănim pe alţii prin gânduri ostile. Subliniaţi importanţa utilizării propoziţiilor la persoana
întâia singular, care să dezvăluie simţămintele în loc să pună etichete la persoana a doua. “Eu m-am
simţim rănit sau jignit de ceea ce ai făcut. Eu mă simt frustrat, mă simt mânios şi umilit de ceea ce zici.
Sunt afirmaţii clare care în loc să blameze exprimă simţămintele fără agresivitate sau pierderea
controlului de sine.423
6. Edificarea unei concepţii de sine sănătoase. Ostilitatea şi mânia, inclusiv ostilitatea
prelungită, indică adesea că persoana se simte inferioară, nesigură şi că are o proastă imagine de sine şi o
393
lipsă de încredere de sine. Indivizii care se simt inferiori adesea reacţionează cu mânie şi în felul acesta
încearcă să-şi impună superioritatea iluzorie. Aceasta poate conduce la ceartă în care doi oameni încearcă
să se îndreptăţească pe ei înşişi şi fiecare încearcă să-l facă pe celălalt inferior. Consiliaţii vor reuşi mult
mai bine să-şi controleze propria mânie atunci când sunt ajutaţi să-şi dezvolte o imagine de sine sănătoasă
bazată pe valoarea pe care o acordă Dumnezeu prin creaţie şi Domnul Isus Hristos prin jertfa de pe
Golgota, prin mântuire.
Un psiholog a descris o concepţie sănătoasă de sine ca ultimul răspuns în managementul mâniei.
Cu cât mai puternic este conceptul şi valoarea, imaginea de sine, cu atât mai uşor va fi să stăpâneşti
mânia. Creştinii recunosc că toţi suntem păcătoşi, supuşi mâniei, pericolului de a ne înălţa eul şi
importanţa de sine. Totuşi noi trebuie să recunoaştem că Dumnezeu ne-a răscumpărat, ne-a făcut copii ai
Săi şi ne-a acordat o valoare pe care n-o merităm. Aceasta trebuie să fie baza, fundamentul pentru o
imagine de sine sănătoasă şi încredere în sine.
Toate aceste sugestii în procesul consilierii sunt desemnate să ajute oamenii să facă faţă mâniei
fără să ventileze în van simţăminte artificiale sau iluzorii. Să faci faţă mâniei poate fi o modalitate
eficientă de a aborda problemele fundamentale. Ventilarea sau manifestarea în afară a mâniei prin
agresiune deschisă nu are nici o valoare şi nu poate să facă decât să intensifice resentimentele pe care în
procesul de consiliere noi încercăm să le ţinem sub control.
Prevenirea mâniei
Mânia este o emoţie cu care Dumnezeu ne-a înzestrat şi care în sine nu poate şi nici nu trebuie să
fie eliminată sau prevenită. Există, însă, câteva modalităţi prin care aspectele nesănătoase, distructive şi
nebiblice ale mâniei pot fi prevenite:424
1. Învăţăturile biblice. Biblia. Aşa cum am văzut, se ocupă într-o mare măsură de aspectele
mâniei, însă pare că aceste învăţături nu sunt împărtăşite întotdeauna într-o manieră normativă teologică
clară şi practică. În absenţa unei astfel de instrucţiuni, creştinii par să fie confuzi şi nu reuşesc să împace
contradicţiile aparente dintre ceea ce pare să fie mânia lui Isus Hristos şi admonestarea biblică, reproşul
sau îndemnul privind controlul mâniei. La nivel practic există o anumită incertitudine în legătură cu
propria mânie şi cum poate să fie ea stăpânită. În orice caz, învăţăturile repetate privind mânia şi controlul
de sine ajută mai bine persoanele să înţeleagă mai bine aceste concepte şi să distingă între mânia
îndreptăţită şi reacţiile personale, subiective şi egoiste şi vor reuşi să evite aspectele distructive cu
consecinţe îndelungate ale mâniei şi ostilităţii.
2. Evitarea situaţiilor şi a oamenilor care generează mânie. Problemele nu sunt niciodată
soluţionate dacă le evităm şi încercăm doar să menţinem o pace fragilă. Uneori datoria sau înţelepciunea
ne cere să facem faţă situaţiilor frustrante în mod direct, cinstit şi onest şi să stăm faţă în faţă cu oameni
dificili. Chiar şi în aceste condiţii există timp în care cineva poate să evite situaţiile, evenimentele şi chiar
oamenii care răscolesc simţăminte de mânie nenecesare. Prov 22,24.25.
3. Învăţarea reevaluării situaţiilor. Antrenorii uneori încurajează atleţii să fie mânioşi, sperând
că în felul acesta le stimulează adrenalina şi le îmbunătăţesc performanţele. Regretabil, dar pentru unii
atleţi este dificil să-şi controleze agresiunea fizică în afară, pe parcursul întrecerilor sportive, în timp ce
pentru alţii mânia le distruge capacitatea de concentrare şi interferă cu abilităţile lor sportive. Cercetările
au constatat că cei mai buni atleţi, cei care realizează cele mai bune performanţe rămân calmi, nu pot fi
distraşi şi nu se mânie, chiar dacă sunt provocaţi de jucătorii din echipa adversă. Aceşti atleţi şi sportivi
capabili de autocontrol au învăţat să aştepte ocaziile care nu întârzie. Într-o pregătire mentală pentru
întrecere sau meci, ei anticipează evenimentele potenţial facilitatorii care le oferă ocazia de a înscrie sau
de a obţine puncte şi avantaje. Ca rezultat, orice încercare de distragere sau de enervare a lor nu face
decât să le crească concentrarea.
Este dificil să controlezi emoţiile dar noi putem să controlăm gândurile care determină apariţia
simţămintelor. 1Petru 1,13; Filip 4,8. În familie, ca şi în biserică, la şcoală, oamenii au fost învăţaţi, prin
cuvinte şi prin exemple, să evalueze orice situaţie generatoare de mânie. Ei pot învăţa să vadă că mânia
provine adesea din rănire, jignire, frustrare şi dezamăgire. Ei pot învăţa să răspundă calm, atât prin
394
utilizarea propoziţiilor personale la persoana întâia, fără să eticheteze, fără să blameze şi fără reacţii
nejustificate şi necontrolate, spunând sau făcând lucruri pe care să le regrete mai târziu. Educaţia şi
pregătirea în această privinţă poate fi de folos, dar în ultimă instanţă rezultatele nu vin dintr-o lectură sau
din cărţi. Cei mai mulţi oameni vor învăţa lent că privind la alţii şi făcând experienţe proprii, inclusiv
experienţe eşuate, vor învăţa mai mult despre controlul mâniei.
4. Edificarea imaginii de sine, a stimei de sine. S-a spus că noi nu ne putem izola de remarci
iritante, de atitudini şi acţiuni care ne confruntă şi ne deranjează, dar putem totuşi să ne protejăm prin
menţinerea unei rezistenţe care provine dintr-un respect de sine sănătos. Mânia este mai puţin distructivă
şi mai uşor de controlat atunci când o persoană se simte în siguranţă, când un individ nu este marcat de
simţăminte excesive de inferioritate şi îndoială de sine. Într-o secţiune ulterioară vom discuta complexul
de inferioritate şi modalităţile de a preveni o imagine de sine deteriorată. Atunci când creştinii au o
imagine de sine realistă privind valoarea lor personală, sunt mai puţin înclinaţi să devină mânioşi.
5. Evitarea ruminaţiilor. Atunci când oamenii se mânie, adesea îşi petrec ziua meditând la ceea
ce le-a stârnit mânia. Astfel de ruminare continuă şi cauzele iniţiale generează false proporţii
hiperbolizante. Aceasta poate să autoîntreţină mânia, s-o facă să crească, şi atunci când se asociază alte
evenimente sau alţi oameni care o stârnesc, aceştia fie explodează, fie continuă să întreţină această stare,
manifestându-şi ostilitatea prin bârfă şi atitudini rău-voitoare. În felul acesta oamenii încep să-şi dezvolte
un program sau un set mental negativ de amărăciune, de răutate şi chiar de atitudine ostilă. Acest mod de
ruminare poate să devină plăcut pentru că gânditorul fantazează asupra propriei superiorităţi, dar în
acelaşi timp acest mod de gândire este distructiv pentru că el devine o manieră de a rezista şi a păstra
acest mod de gândire negativ şi nu poate fi optimizat sau înlocuit cu un mod de gândire pozitiv sau mai
puţin critic. Un astfel de mesaj şi de modelare a gândirii trebuie să fie transmis atât în biserică cât şi în
familie şi în şcoală.
6. Învăţarea unor modalităţi constructive de confruntare. Conflictul şi dezacordul este o parte
a vieţii care nu poate fi evitată. Totuşi oamenii pot să înveţe cum să-l discute unii cu alţii, cum să se simtă
şi să afirme ceea ce doresc şi ceea ce gândesc. Aceasta nu trebuie făcut cu o confruntare critică care
stimulează mânia. În schimb adevărul trebuie spus cu amabilitate şi dragoste. Atunci când noi învăţăm să
comunicăm în mod onest şi eficient, există capacitatea de a preveni şi reduce mânia distructivă.
7. Controlul Spiritului Sfânt. Mânia necontrolată, aşa cum am văzut, este trecută în Biblie ca în
dreptul faptelor firii pământeşti, dar controlul de sine, înfrânarea este înregistrată în dreptul roadelor
Duhului Sfânt. Ca şi credincioşi ai lui Isus Hristos vom căuta să evităm păcatul şi vom cultiva dorinţa
sinceră de a fi conduşi de Duhul lui Dumnezeu care poate să ne corecteze încet dar sigur, să ne ajute să
creştem în stăpânirea de sine şi să diminuăm mânia şi ostilitatea distructivă. Consacrarea vieţii controlului
Spiritului Sfânt pe o bază zilnică este o abordare eficientă care poate să prevină mânia distructivă.
Concluzii privind mânia
S-ar putea ca să nu fie uşor şi simplu să explicăm de ce comitem anumite fapte sau spunem
anumite vorbe sub imperiul mâniei. Mânia severă ca şi simţămintele legate de ea pot să fie mai puţin
intense şi pot avea o varietate de cauze şi moduri de a fi tratate. Atât Biblia cât şi psihologia combină
rezultatele înţelegerii asupra mâniei şi pot ajuta consilierul să lucreze mai efectiv cu oamenii care se luptă
să-şi menţină stăpânirea de sine.

395
 5. Vinovăţia
De secole teologii şi filozofii se luptă cu problema suferinţei. De ce suferă oamenii? Cărui scop
slujeşte suferinţa? Cum poate o fiinţă umană să reducă sau să elimine suferinţa? Răspunsurile ca şi
întrebările sunt deosebit de complexe.425 În timp ce cele mai multe organisme vii suferă doar durere fizică,
fiinţele umane experimentează în plus angoasa şi suferinţa mentală. Din cauza capacităţilor noastre
raţionale şi intelectuale, noi putem să ne îngrijorăm în legătură cu viitorul, să agonizăm asupra trecutului,
să ne implicăm psihic sau mental în suferinţa altora, să ne luptăm cu problema durerii în noi înşine.
Uneori suferinţa vine fără ca noi să fi greşit în vreun fel, dar adesea suferim din cauza propriilor noastre
greşeli.
Vinovăţia este baza multor suferinţe. Probabil că nici un subiect nu este atât de dominant ca
problema vinovăţiei.426 Discutaţi cu oameni deprimaţi, singuri, supăraţi, membri ai familiilor violente,
homosexuali, alcoolici, aflaţi în suferinţe terminale incurabile, luptele din familii şi neînţelegerile şi orice
alt fel de problemă şi veţi constata că oamenii care experimentează vinovăţie fac acest lucru ca parte a
tuturor acestor probleme.
Vinovăţia este descrisă ca un loc în care religia şi psihologia se întâlnesc cel mai adesea. 427 A fost
numit factorul crucial în problematica pe care consiliaţii o aduc consilierului creştin. Potrivit psihologului
Bruce Narramore o înţelegere a simţământului vinovăţiei este centrală pentru orice înţelegere a
tulburărilor de adaptare psihologică. Pot fi identificate câteva tipuri de vinovăţie. Ele pot fi grupate în
două mari categorii: vinovăţie obiectivă şi vinovăţie subiectivă.428
Vinovăţia obiectivă apare atunci când legea a fost încălcată şi când călcătorul de lege este
vinovat, deşi el poate sau nu să se simtă astfel, iar vinovăţia subiectivă se referă la simţământul lăuntric
de remuşcare, de autocondamnare care provine din acţiunile noastre sau care a escaladat printr-o situaţie
psihică precară. Vinovăţia obiectivă poate fi de asemenea, împărţită în patru tipuri. Acestea se suprapun
într-o oarecare măsură şi adesea sunt mai puţin distinctive, faţă de cum sunt descrise mai jos.
Mai întâi este vinovăţia juridică sau legală, violarea unor legi sociale juridice. O persoană care
trece pe lumina roşie sau fură dintr-un magazin este o persoană vinovată, chiar dacă nu a fost prinsă
niciodată, indiferent dacă ea simte sau nu remuşcări.
Vinovăţia teologică implică eşecul de a asculta de Legea lui Dumnezeu şi Biblia descrie
standardele divine pentru comportamentul uman, standarde pe care noi le violăm uneori prin acţiune sau
prin gândurile noastre. Potrivit Scripturii, toţi suntem păcătoşi, toţi suntem vinovaţi înaintea lui
Dumnezeu, fie că ne simţim sau nu vinovaţi, avem sau nu mustrări de conştiinţă. Psihiatrii şi psihologii
nu admit existenţa vinovăţiei teologice. Această atitudine ar trebui să admită că există standarde morale
absolute. Dacă aceste standarde există, atunci trebuie să existe Cineva care le-a pus şi acesta este
Dumnezeu. Pentru mulţi este mai uşor să crezi că binele şi răul sunt relative, dependente de propria
experienţă, antrenamentul sau valorile subiective ale cuiva, decât să accepte existenţa lui Dumnezeu.
Aceasta are implicaţii practice enorme în procesul de consiliere.
Al treilea tip de vinovăţie obiectivă este vinovăţia personală. În felul acesta indivizii violează
propriile lor standarde sau rezistă faţă de mustrările sau îndemnurile conştiinţei lor. Pare că nici o lege nu
a fost încălcată, dar persoana se simte totuşi vinovată faţă de sine. De pildă persoanele obeze pot să se
simtă vinovate.
Vinovăţia socială este, de asemenea, o vinovăţie nescrisă, dar încrisă în opinia publică de norme a
încălcat regulile nescrise ale opiniei publice. Dacă o persoană se comportă grosolan, dacă bârfeşte cu
maliţiozitate, dacă critică în mod lipsit de amabilitate sau ignoră pe cineva în nevoie, nu a fost încălcată
nici o lege scrisă şi este posibil ca să nu existe nici un simţământ de remuşcare. Totuşi persoana s-a făcut
vinovată de violarea aşteptărilor sociale ale oamenilor din vecinătate, ale colegilor sau ale societăţii în
ansamblu.
Cei mai mulţi oameni se simt incomod atunci când încalcă legile civile, deci au o vinovăţie
juridică, atunci când în mod voit încalcă una din legile lui Dumnezeu sau Îl ignoră - vinovăţie teologică,

396
sau violează un standard personal - vinovăţie personală, şi acţionează contrar aşteptărilor sociale, opiniei
publice.
Este posibil să ne facem vinovaţi de toate aceste tipuri de vinovăţie şi totuşi să nu ne simţim
vinovaţi. Criminalii împietriţi pot să acţioneze în mod violent şi să nu aibă nici un fel de părere de rău sau
remuşcare. Milioane de oameni, chiar cei care se pretind creştini, uită pe Dumnezeu în fiecare zi şi
păcătuiesc împotriva Sa. Aceşti oameni sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu dar ei nu se simt vinovaţi de
acţiunile lor.
Vinovăţia subiectivă. Aceasta constă în simţăminte incomode de regret, remuşcare, ruşine şi
autocondamnare, care adesea provin din ceea ce am făcut, am gândit sau ceea ce simţim că este rău sau
nu am reuşit să facem ceva care ar trebui făcut. Adesea aceasta generează descurajare, anxietate, teamă de
pedeapsă, imagine de sine scăzută şi un simţământ de izolare, toate împreună alcătuind simţămintele de
vinovăţie. Aceste emoţii pot fi puternice sau slabe. De obicei ele sunt neplăcute, dar nu întotdeauna sunt
rele. Ele pot să ne stimuleze către schimbarea comportamentului şi ne determină să căutăm iertarea din
partea lui Dumnezeu şi din partea semenilor.
Simţămintele de vinovăţie pot, totuşi, să fie distructive, inhibitorii şi să ne fac viaţa mizerabilă.
Simţămintele de vinovăţie subiectivă pot fi potrivite, proporţionale, sau nepotrivite, disproporţionale.
Vinovăţia corectă sau corespunzătoare este prezentă atunci când Legea a fost încălcată, învăţăturile
biblice nu au fost ascultate sau au fost încălcate propriile noastre standarde de conştiinţă şi simţim
remuşcarea în mod proporţional cu gravitatea propriilor noastre acţiuni. Simţămintele de vinovăţie
improprie sunt disproporţionate cu gravitatea faptelor. Unii oameni, de exemplu, pot să fure, să facă
crime, şi totuşi să simtă puţină vinovăţie, în tip ce alţii pot să fie paralizaţi de vinovăţie în urma unor acte
minore, doar pentru că au gândit ceva care li se pare lipsit de amabilitate.
Adesea aceste simţăminte de vinovăţie subiectivă disproporţionată vin dinăuntru, dar uneori
semenii noştri fac comentarii sau emit judecăţi care ne fac să ne simţim vinovaţi. Aceste comentarii nu
sunt în mod intenţionat dăunătoare, dar alteori sunt desemnate ca să creeze vinovăţie. Toate acestea arată
că vinovăţia este un subiect complex. În consiliere este important să distingem între vinovăţia obiectivă şi
cea subiectivă, deşi cei mai mulţi consilieri sunt preocupaţi de cel de-al doilea tip de vinovăţie. De
asemenea este important să înţelegem învăţăturile biblice privind vinovăţia.
Sfânta Scriptură şi vinovăţia
Atunci când oamenii vorbesc despre vinovăţie ei se referă la simţămintele subiective de vinovăţie,
dar Biblia nu foloseşte termenul de vinovăţie în acest mod. Există trei expresii greceşti traduse prin
vinovăţie, şi care se referă la vinovăţia teologică care a fost descrisă deja. O persoană este vinovată în
sensul biblic atunci când a încălcat Legea lui Dumnezeu. În Biblie par să existe diferenţe nesemnificative
între vinovăţie şi păcat. Aceasta are implicaţii semnificative pentru creştini, deoarece Biblia nu vorbeşte
niciodată de simţămintele de vinovăţie subiectivă. Aceasta nu implică că noi ar trebui să încercăm să
dezvoltăm sau să cunoaştem simţăminte de vinovăţie în ceilalţi. În pofida acestui fapt, mulţi părinţi,
profesori, predicatori, evanghelişti, consilieri bine intenţionaţi încearcă să stârnească simţămintele de
vinovăţie, pornind de la presupunerea că aceasta îi va motiva pe ceilalţi, va determina o creştere
spirituală, îi va pedepsi pe răufăcători, îi va proteja pe oameni de păcate în viitor şi va stimula
contribuţiile financiare.
Necredincioşii au sesizat aceste aspecte şi au criticat aceste tactici, amintind oarecum corect că
aceste proceduri manipulative nu fac decât să stârnească simţăminte nesănătoase de vinovăţie
dăunătoare. Este posibil să ajutăm oamenii să facă faţă propriilor păcate şi simţământului de vinovăţie
obiectivă, fără să creăm un simţâmânt de vinovăţie nesănătos.
Răspunsul constă în conceptul de vinovăţie constructivă sau întristare constructivă după voia lui
Dumnezeu şi mecanismul de iertare divină. Întristarea după voia lui Dumnezeu, numită şi întristare
evlavioasă, în termenii folosiţi de Bruce Narramore, este bazată pe 2Cor. 7,8-10: “Măcar că v-am întristat
prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat
(măcar că pentru puţină vreme) – totuşi, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că
397
întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nici o
pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă
care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce
moartea.”
În acest fragment Pavel pune în contrast întristarea după voia lui Dumnezeu cu întristarea lumii
acesteia. Întristarea lumii acesteia ar fi echivalentă cu simţămintele subiective de vinovăţie nejustificată.
Întristarea după voia lui Dumnezeu aduce pocăinţa care conduce la mântuire şi pe care nu o regretă
nimeni, în timp ce întristarea după voia lui Dumnezeu este constructivă, ne-ar conduce la schimbări
constructive.
Narramore înregistrează această descriere de situaţie în care doi oameni se află la ceai şi unul
dintre ei varsă din greşeală ceaşca cu ceai peste hainele celuilalt. Simţământul de vinovăţie subiectivă ar
reacţiona în felul următor: “ah, cât de prost sunt! Totdeauna trebuie să fac câte o boacănă, sunt atât de
neîndemânatic! Îmi pare rău!” Cel care a vărsat ceaiul se simte profund jenat şi îşi face autocritica.
Întristarea constructivă este diferită. Persoana poate să spună: “Îmi pare foarte rău, lasă-mă să te ajut să
curăţăm.” Şi mai târziu se oferă să plătească nota de plată pentru haina murdară. Primul răspuns este o
vinovăţie de natură psihologică, constă în autocondamnare şi este nebiblic. Cel de al doilea constă într-o
întristare constructivă biblică şi sănătoasă.
Narramore sugerează că mulţi creştini parcurg un ciclu repetat al păcatului, de simţăminte de
vinovăţie, mărturisire, alinare temporară şi păcătuire. Pentru aceştia 1Ioan 1,9: “Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”, nu este
decât o formulă magică de îndepărtare a petelor de vinovăţie emoţională, dar nu se produce niciodată o
schimbare reală. Aceasta din cauză că, confesiunea sau mărturisirea lor se bazează pe un motiv egoist,
pentru a obţine alinare de simţămintele de vinovăţie. Atâta timp cât această alinare este experimentată,
imediat ce această alinare este dobândită, persoana se simte liberă să păcătuiască iarăşi şi iarăşi, ciclul
este repetat.
În contrast, Petru, după lepădarea sa de Hristos, a plâns cu amar. Mat 26,75. El a experimentat
remuşcări profunde, o pocăinţă sinceră şi o dorinţă autentică de schimbare. El şi-a mărturisit păcatul, a
fost eliberat de simţămintele de vinovăţie şi ştia că a fost iertat. Iertarea divină este o temă biblică majoră,
în special în Noul Testament. Isus Hristos a murit pentru păcatele fiinţelor umane, ca să ne poată ierta şi
să ne poată împăca, să restabilească părtăşia completă, comuniunea completă cu Dumnezeu. 1Petru 2,24.
Deşi fragmente din Scriptură menţionează iertarea fără să discute pocăinţa, alte fragmente implică
cel puţin aceste două condiţii care trebuiesc împlinite înainte de a obţine iertarea lui Dumnezeu. Mai întâi
trebuie să ne pocăim. Pentru Dumnezeu, a ierta fără să solicite pocăinţa, ar fi similar cu acceptarea
păcatului sau indiferenţa faţă de El. În al doilea rând, noi trebuie să fim gata să iertăm. Isus a menţionat
cel puţin de trei ori lucrul acesta în Evanghelii. Persoana care caută iertare trebuie să se pocăiască în mod
autentic şi să fie binevoitor să ierte pe alţii. 1In 1,9; Mat 6,14.15.18.21. Încearcă să-ţi aminteşti această
subliniere asupra întristării constructive după voia lui Dumenzeu şi a făgăduinţei iertării divine atunci
când încerci să-i ajuţi pe cei care se confruntă cu vinovăţia obiectivă şi cei care experimentează
simţăminte de vinovăţie subiectivă.
Cauzele vinovăţiei
Aşa cum am văzut, vinovăţia obiectivă provine din violarea standardelor juridice, teologice,
personale sau sociale. Rareori însă, cineva solicită consiliere datorită simţămintelor de vinovăţie
obiectivă. Cel mai adesea persoanele care se simt vinovate obiectiv se tem să nu fie prinse şi le este teamă
de pedeapsă şi mai puţin sunt preocupate de simţămintele subiective de vinovăţie. Dar de ce se simt
oamenii vinovaţi? Există câteva motive:429
1. Experienţa trecută şi aşteptările nerealiste. Standardele individuale privind ceea ce este bine
şi rău, drept sau greşit se dezvoltă de obicei în copilărie. 430 Pe măsură ce ne dezvoltăm ca şi copii învăţăm
şi ne însuşim standardele părinţilor şi ale celorlalţi adulţi. Fiecare copil începe să înţeleagă diferenţa

398
dintre corect şi incorect, dintre bine şi rău şi devine conştient de faptul că pedeapsa şi alte reacţii sunt
consecinţa neascultării.
În unele familii standardele sunt atât de rigide şi de înalte, încât copiii aproape că niciodată nu
reuşesc să facă faţă sau să aibă succes şi să se bucure de rezultatele eforturilor lor. Nu există loc pentru
recunoaşterea valorii, pentru încurajare şi pentru laudă atunci când copiii reuşesc. Părinţii par să nu fie
satisfăcuţi de nimic. Copiii sunt în mod repetat blamaţi, criticaţi şi pedepsiţi frecvent, astfel încât ei
trăiasc cu simţământul unui eşec constant. În consecinţă se dezvoltă blamul de sine, critica, autocritica,
inferioritatea, complexele şi persistente simţăminte de vinovăţie, toate din cauză că, copilul a învăţat că
standardele par imposibil de atins.
În timp ce părinţii îi exprimă cel mai adesea aceste standarde, uneori ele pot proveni şi de la lideri
religioşi care cred că indivizii pot să trăiască în mod desăvârşit şi fără păcat. Dacă un tânăr hotărăşte să se
răzvrătească împotriva standardelor morale, apar simţăminte de vinovăţie datorită faptului că părinţii şi
toţi ceilalţi adulţi îşi manifestă dezaprobarea şi condamnarea, dar nimeni nu face efortul de a înţelege şi
de a oferi o călăuzire realistă. Pe măsură ce copiii cresc mari, în mod normal ei acceptă standardele
părinţilor şi ale liderilor religioşi. Atunci când aceste standarde sunt însă în mod nerealist rigide, tinerii se
aşteaptă să devină perfecţi şi impun standarde care niciodată nu pot fi atinse, şi eşuând trăiesc simţăminte
de vinovăţie, de blamare de sine inevitabile.
Simţămintele de vinovăţie sunt modalităţi prin care noi ne pedepsim pe noi înşine şi încercăm să
ne corectăm şi să facem lucrurile mai bine. Unii workaholici, de exemplu, par influenţaţi de profunde
simţăminte de vinovăţie, din cauză că în trecut ei au învăţat şi au experimentat teama că nu produc
suficient, că timpul trebuie răscupărat. Ei sunt într-o continuă tensiune şi încearcă să îndeplinească din ce
în ce mai mult şi să muncească din răsputeri. Probabil că în mod inconştient există speranţa că în felul
acesta vor putea să scape de simţămintele de vinovăţie.
Cel mai bun răspuns faţă de standardele nerealiste este adoptarea unor standarde realiste.
Dumnezeu se aşteaptă ca noi să urmărim obiectivele maturităţii creştine. Filip 3,12-16. El dezaprobă
păcatul şi neascultarea, dar a trimis pe Fiul Său care să ne acorde iertare şi viaţă îmbelşugată. Cu
siguranţă că El nu doreşte să ne scufundăm în autocondamnare şi simţăminte de vinovăţie. O astfel de
atitudine disproporţionată nu are nici un fel de fundament biblic.
2. Complexul de inferioritate şi presiunea socială. Este greu de apreciat dacă simţămintele de
inferioritate crează simţăminte de vinovăţie sau dacă simţămintele de vinovăţie produc complexe de
inferioritate. Într-o celebră lucrare, Vinovăţia şi harul, Paul Tournier îşi intitulează primul capitol
“Inferioritatea şi vinovăţia”. El argumentează că, în concordanţă cu cei mai mulţi autori recenţi, nu există
o distincţie clară între simţămintele de vinovăţie şi inferioritate. Orice complex de inferioritate este însoţit
de simţăminte de vinovăţie. De ce se simt oameni inferiori? Aceasta va fi discutat într-o manieră mai
completă într-o secţiune ulterioară. Dar se pare că percepţia noastră de sine este în mare măsură
influenţată de opiniile şi critica celorlalţi.
În viaţa de fiecare zi noi suntem cufundaţi în această atmosferă nesănătoasă de critică reciprocă,
aşa de mult încât aproape că nu suntem conştienţi tot timpul şi ne simţim atraşi într-un cerc vicios
implacabil. Fiecare reproş evocă simţăminte de vinovăţie, după cum critica cuiva îl determină să resimtă
uşurare de vinovăţia personală. Deci atitudinea de critică îl face pe cineva care critică să se simtă mai
puţin vinovat. În critica altora noi găsim îndreptăţire de sine. Această atmosferă şi sugestie socială este
sursa unor simţăminte de vinovăţie incomensurabile.
3. Eşecul dezvoltării conştiinţei. Expresia conştiinţă nu apare în Vechiul Testament, deşi este
utilizată de 31 de ori în Noul Testament. Cuvântul nu este niciodată clar definit. 431 Pavel scrie că,
conştiinţa este edificată pe principiile morale universale dăruite de Dumnezeu scrise în inimile oamenilor
şi probabil prin acest gest divin noi suntem capabili să deosebim binele de rău. Dar conştiinţa poate să fie
tocită prin insensibilitate, printr-o viaţă persistentă de păcat, prin abandonarea învăţăturilor biblice şi prin
însuşirea unor idei sau practici fireşti păcătoase. Conştiinţa poate fi slăbită sau poate fi întărită, fortificată.

399
O conştiinţă clară poate fi alterată de ideologii sau acţiuni străine. Rom 2,15; 1Tim 4,1.2; 1Cor 8,10-12;
10,25-29.
Începând cu Freud, psihologii şi psihiatrii au menţionat că, conştiinţa este modelată în fazele
timpurii ale vieţii prin interdicţii şi aşteptări ale părinţilor. Copilul învaţă cum să acţioneze într-o manieră
care să-i aducă lauda şi să evite pedeapsa. În aceste stadii timpurii copilul învaţă de asemenea vinovăţia.
Atunci când părinţii sunt modele bune, când ei ştiu să înveţe pe copil ceea ce aşteaptă de la el, când în
familie există căldură, situaţii previzibile şi o stare de siguranţă, atunci când este subliniată mai degrabă
aprobarea şi este acordată mai degrabă încurajarea decât pedeapsa şi critica, atunci copilul ştie să
experimenteze acceptarea şi iertarea.
Prin contrast, atunci când părinţii constituie modele incorecte şi când valorile morale sunt
administrate într-o manieră punitivă, critică, care stârneşte teama şi cerinţe nerealiste, copiii devin
mânioşi, rigizi, critici şi împovăraţi de un sentiment continuu de vinovăţie. Cu timpul ei pot să se
răzvrătească împotriva valorilor părinţilor şi să adopte puncte de vedere alternative din partea anturajului.
Indiferent de fundamentul sau mediul din care provin, cei mai mulţi copii se îndepărtează de convingerea
că ceva este drept sau rău doar pentru că părinţii sau biserica sau altcineva spune lucrul acesta.
Pe măsură ce se maturizează, orice copil, orice adolescent sau tânăr adoptă o măsură a
standardelor şi idealurilor personale şi acesta pare să fie procesul spiritual prin care ei încorporează,
internalizează valorile morale şi Legea lui Dumnezeu este încrisă în inima lor, în cazul în care ei sunt
creştini şi devin creştini autentici. Acest proces nu implică neapărat răzvrătirea faţă de standardele
anterioare ale societăţii, ale profesorilor, ale părinţilor sau ale bisericii, ci procesul de însuşire a acestor
valori într-o manieră absolut personală. Acesta este procesul autentic de maturizare, când o persoană
dobândeşte propriile sale standarde.
Potrivit psihologului Mars Granberg, o conştiinţă creştină matură este aprofundată printr-o
pregătire şi instruire sănătoasă în învăţăturile Sfintei Scripturi, într-un climat deschis şi suportiv al
cerinţelor care încurajează în mod onest exprimarea opiniei şi o înţeleaptă apreciere a conştiinţei în
prezenţa unor modele adulte autentice, după care cineva poate să se modeleze pe sine, să dobândească
atât realitatea iertării cât şi roadele proprii ale pocăinţei, renunţând la recriminări şi reproşuri.
Mulţi oameni nu ating niciodată acest ideal. Învăţaţi să gândească rigid despre ceea ce este
nedrept sau rău, convinşi de propriile lor imperfecţiuni şi incompetenţe, cu teama de eşec sau pedeapsă,
cu lipsa conştienţei iertării complete pe care o acordă Dumnezeu, aceşti oameni sunt în mod constant
parazitaţi de simţăminte de vinovăţie. Aceste simţăminte de vinovăţie nu vin datorită regretului păcatului
sau al încălcării Legii. Ele sunt semne că persoana este preocupată doar de teama de pedeapsă, de izolare
sau de o imagine de sine precară. Pentru a se îndreptăţi pe ei înşişi, aceste persoane sunt adesea rigide,
critică pe ceilalţi, sunt incapabile de iertare, le e teamă să ia decizii reale, responsabile, sunt dominatori şi
înclinaţi să arate o atitudine de superioritate morală. Este extrem de dificil să-i tolerezi în familie, în
biserică, dat fiind că aceşti oameni sunt în majoritatea timpului atât de supăraţi şi de nefericiţi, au nevoie
de o înţelegere şi de ajutor mai mult decât de critică.
4. Influenţele supranaturale. Înainte de cădere Adam şi Eva nu aveau o conştiinţă, nu aveau
cunoştinţa binelui şi răului şi nu cunoşteau simţământul de vinovăţie. Gen 2,17; 3,4.5.22. Imediat după
neascultarea lor, după căderea în păcat, ei au realizat că au făcut ecva rău şi au încercat să se ascundă de
Dumnezeu. Gen 3,8. Vinovăţia teologică obiectivă şi simţămintele de vinovăţie subiectivă au pătruns în
creaţia lui Dumnezeu. Aşa cum arată Biblia în continuare standardele lui Dumnezeu sunt înalte şi oamenii
sunt lipsiţi de realism dacă pretind că sunt lipsiţi de păcat. 1In 1,8-10. De aceea o conştiinţă a vinovăţiei
obiective vine din îndemnurile Duhului Sfânt care convinge pe oameni de păcat. In 16,8. Aceasta produce
conştienţa stării noastre fireşti şi ne conduce către curăţire şi dezvoltare prin mijloacele divine.
Satana încearcă să intervină în viaţa noastră înainte ca şi după păcat. Noi ştim că el ne ispiteşte şi
încearcă să ne compromită spiritual şi să ne piardă pentru veşnicie. Biblia prezintă scene ca cea din
Zaharia privindu-l pe marele preot Iosua, fiul lui Ţadoc, în care Satana acuză pe copiii lui Dumnezeu
înaintea Domnului. Iov 1,9-11; Apoc 12,10. Adam şi Eva n-ar fi cunoscut niciodată vinovăţia dacă Satan
400
i-ar fi lăsat în pace – tot el este acela care produce simţămintele de vinovăţie subiectivă, irepresibilă şi
disproporţionată astăzi. El ne inspiră să considerăm că faptele noastre sunt de neiertat, chiar şi atunci când
cineva n-a făcut nimic rău ca să nu merite iertarea lui Dumnezeu.
Efectele vinovăţiei
Vinovăţia obiectivă poate avea diverse consecinţe. Călcarea legii poate conduce la arest şi
pierderea libertăţii, vinovăţia socială poate aduce critica din partea opiniei publice, vinovăţia personală
conduce la autocritică şi condamnare, vinovăţia teologică are consecinţe chiar mai serioase. Dumnezeu
drept şi sfânt nu poate să accepte păcatul şi niciodată nu trece cu vederea actele de neascultare. Potrivit
Bibliei, ultima pedeapsă a păcatului este moartea, a doua moarte, deşi Dumnezeu iartă şi oferă viaţa
veşnică celor care îşi pun încrederea în Isus Hristos, care a murit pentru ca să plătească pentru păcatele
noastre şi să ne răscumpere. Rom 6,23. Uneori se pare că oamenii fărădelege nu au parte de o pedeapsă
binemeritată, dar Dumnezeu va aduce dreptate la sfârşit. Ps 73.
Aşa cum am mai spus, cei mai mulţi consilieri nu au de-a face cu efectele vinovăţiei obiective, ci
consiliaţii vin la consiliere şi psihoterapie datorită simţămintelor subiective de vinovăţie. Aceasta ne
influenţează în câteva moduri diferite:432
1. Maniera defensivă de gândire, sau strategiile defensive. Aşa cum au fost descrise în tratatele
de psihologie, mecanismele defensive sunt modalităţi de gândire pe care cei mai mulţi oameni le folosesc
pentru a evita şi de a reduce simţămintele de anxietate, frustrare şi stress. Aceste gânduri tind să
distorsioneze realitatea într-o manieră de care noi nu suntem conştienţi de cele mai multe ori. 433 Într-o
oarecare măsură toate mecanismele defensive ne protejează de simţămintele de vinovăţie. Dacă
enumerăm mecanismele defensive ca de pildă blamarea altora, ceea ce în termeni psihologici se numeşte
proiecţie, negarea faptelor rele, retragerea din prezenţa oamenilor, raţionalizarea şi scuza în încercarea de
a justifica propriile acţiuni, prin aceasta încercăm să evităm anxietatea şi să ne asumăm responsabilitatea
pentru gândurile, simţămintele sau actele noastre care ne trezesc simţăminte de vinovăţie. Uneori, când
simţămintele de vinovăţie încep să apară, devenim mânioşi şi ne răzbunăm pe ceilalţi, încercăm să ne
justificăm propriul comportament, negăm orice responsabilitate personală pentru ceea ce s-a întâmplat,
sau chiar ne justificăm sau ne scuzăm în mod disproporţionat.
Un consilier creştin a identificat şi un alt mod de gândire care pare să fie utilizat de creştini, în
special atunci când ei se simt vinovaţi de păcatul senzualităţii. Convinşi că eşecul moral, mental sau
comportamental este o parte a naturii păcătoase, noi continuăm să păcătuim cu gândul sau uneori chiar cu
fapta, admitem că acest lucru este rău, îi cerem lui Dumnezeu iertare, ne bizuim în mod liber pe
promisiunile harului Său care îndepărtează vinovăţia. Apoi, aşa cum am văzut deja, noi continuăm să
repetăm acest ciclu. O astfel de atitudine şi de gândire minimalizează severitatea păcatului, transformă
harul preţios al lui Dumnezeu într-un har ieftin şi nu înţelege semnificaţia vieţii trăite sub călăuzirea
Duhului Sfânt şi având ca Domn pe Isus Hristos.
2. Reacţia de autocondamnare. Simţămintele de vinovăţie nasc aproape întotdeauna anxietate şi
simţăminte de autocondamnare ale inferiorităţii, inadecvării, slăbiciunii, imaginii de sine scăzute,
pesimismului şi lipsei de siguranţă. Uneori se manifestă autopedepsire, persoanele acţionează ca şi cum ar
fi nişte martiri, determinaţi de cei din jur, alteori este o atitudine de lamentare, de plângere de milă sau de
autodevalorizare şi lipsă de merit în a fi bine tratat, în alte cazuri se manifestă incapacitatea de relaxare,
refuzul de a accepta complimente, inhibiţii sexuale, incapacitatea de a spune nu faţă de cerinţele altora,
sau evitarea activităţilor de recreaţie, deoarece persoanele se simt vinovate şi incapabile să accepte
iertarea.
Alteori există o mânie reţinută lăuntric şi care nu este exprimată. Aceasta conduce către depresie
şi uneori la gânduri şi tentative de suicid. Aceşti oameni au continuu complexe de inferioritate şi se miră
de ce cunoscuţii şi prietenii se îndepărtează de ei, deoarece nimeni nu se simte bine în această atmosferă
de autocondamnare. Uneori simţămintele de vinovăţie nerezolvate pot favoriza chiar accidente.

401
 3. Reacţii biologice. Simţămintele de vinovăţie ca şi alte reacţii psihologice pot produce o stare
de tensiune biologică. S-au constatat efecte fiziopatologice ale blamului de sine acumulat de-a lungul
anilor. Organismul, sistemul imun, începe să răspundă prin deteriorarea performanţelor sale.
4. Durerea morală. Probabil că cea mai cunoscută formă de manifestare a acesteia este aceea a
veteranilor din războiul din Vietnam şi din alte războaie. Tineri care au participat la scene de suferinţă
extremă, care au văzut sau chiar au fost ei înşişi implicaţi în brutalitate excesivă, cruzime şi violenţă, nu
reuşesc să-şi mai revină şi să se adapteze unei vieţi normale. Unii dintre specialişti au remarcat faptul că
deseori această problemă este abordată ca una de adaptare, dar de fapt nu rezolvă problema vinovăţiei
acestor oameni. Simţămintele de vinovăţie sunt însoţite de ruşine, confuzie, depresie, mânie, simţământ
de goliciune interioară, teamă de intimitate şi incapacitatea de a se încrede în ceilalţi, în semeni. Mulţi au
experimentat un distress moral, realizând că s-au comis sau au comis ei înşişi acte cu, consecinţe teribile
asupra altor fiinţe umane. Ei nu găsesc nici o modalitate de a nega, de a şterge sau de a rezolva
responsabilitatea sau culpabilitatea cu care se simt împovăraţi, astfel încât îşi trăiesc tot restul vieţii cu
acest sentiment de teribilă vinovăţie morală.
5. Pocăinţa şi iertarea. Efectele simţămintelor de vinovăţie nu sunt doar negative. Unii oameni
au învăţat să-şi accepte greşelile, să le folosească drept oportunităţi de creştere, de dezvoltare,
mărturisindu-şi erorile către Dumnezeu şi semenilor şi dobândind împăcare şi asigurarea din 1Ioan 1,9.
Consilierea în vinovăţie
În consilierea sentimentelor de vinovăţie consilierul creştin are un real avantaj asupra celor
necredincioşi. Vinovăţia este o chestiune morală, iar simţămintele de vinovăţie provin din erori şi eşecuri
morale. Foarte puţini consilieri seculari au o pregătire de profunzime în acest domeniu. Domeniul
valorilor, al iertării, al ispăşirii este foarte puţin cunoscut şi un consilier secular, un psihoterapeut nu
înţelege în profunzime aceste aspecte spirituale ale vieţii consiliatului. Abordările psihologice seculare se
bazează doar pe exprimarea mâniei, pe efectuarea restituirii şi reparaţiilor, pe coborârea standardelor şi
aşteptărilor, îmbuntăţirea performanţelor, dobândirea unei înţelegeri, a unui insight, şi eventual corectarea
comportamentului exterior. În cel mai bun caz se obţin schimbări temporare, dar este nerealist să
presupunem că vinovăţia morală şi spirituală poate fi rezolvată prin metode naturaliste.
Pe de altă parte, într-o lucrare controversată, psihologul creştin Hobart Mowrer, argumenta
cândva că persoanele contractează afecţiuni mentale, sufleteşti şi poate chiar organice datorită vinovăţiei
reale, nemărturisite şi neispăşite. Acest autor propunea, şi opinia sa privind afecţiunile psihologice era
aceea că ele în fond şi în esenţa lor nu sunt decât maladii morale care pot fi rezolvate doar prin mărturisire
şi prin reparaţie. Deşi atitudinea lui Mowrer ataca unele doctrine creştine fundamentale cum ar fi cea a
ispăşirii subsituţionale şi conceptul naturii păcătoase a omului, lucrarea sa totuşi a provocat atât pe
consilieri, pe pastori ca şi pe psihoterapeutţi să reevalueze locul central al păcatului şi al iertării în
consiliere.
O decadă mai târziu psihiatrul american Karl Menninger exprima idei asemănătoare în lucrarea sa
What ever became of sin. Din nefericire aceste cărţi au fost scrise dintr-o perspectivă umanistă. Deşi ele
folosesc un limbaj teologic, nu reuşesc să se pună în acord cu adevărul biblic privind mărturisirea, iertarea
şi îndreptăţirea. Aceste concepte fundamentale trebuie să constituie fundamentul consilierului creştin,
atunci când încearcă să abordeze problemele vinovăţiei.434
1. Înţelegere şi acceptare terapeutică. Oamenii cu simţăminte de vinovăţie trăiesc frecvent
într-o continuă autocondamnare şi se aşteaptă să fie condamnaţi şi de cei din jur. Ca urmare ei pot să vină
la consiliere cu o atitudine defensivă sau cu o atitudine de blamare de sine. atitudinea ta faţă de oamenii
care au căzut în păcat? Cum te simţi atunci când aceşti oameni se pocăiesc şi sunt hotărâţi să se schimbe?
răspunsul dacă nu pare să existe nici o conştiinţă a erorilor comise şi nici un simţământ de ruşine sau
regret? Atitudinea lui Isus faţă de femeia prinsă în adulter este exemplară. In 8,3-11. Ea era vinovată
printr-o vinovăţie obiectivă, ea se simţea vinovată, dar Isus nu s-a aliat tuturor celorlalţi care o
condamnau. Cu siguranţă că El nu a acceptat păcatul, fărădelegea, S-a delimitat de el şi a afirmat că nu
trebuie comis, dar i-a vorbit cu amabilitate şi i-a spus să nu mai păcătuiască.
402
 Consilierul creştin trebuie să procedeze la fel. Noi nu trebuie să încercăm să minimalizăm
realitatea păcatului, dar nici să luăm o atitudine de superioritate morală. Fiecare dintre noi este ispitit şi
poate cădea în păcat sau experimenta durerea morală. 1Cor 10,12. Sarcina noastră nu este de a condamna
sau de a ne aştepra ca simţămintele de vinovăţie ale consiliatului să se oprească, să fie rezolvate doar
printr-un act de voinţă. Mat 7,1; Rom 12,19.20. În schimb noi vom aborda consiliatul cu o atitudine de
iubire şi bunăvoinţă de a-l înţelege. Pentru a reafirma un slogan clasic, noi acceptăm păcătosul, dar nu
putem şi nu vom accepta niciodată păcatul.
2. Insight-ul sau înţelegerea proprie. Atunci când profetul Natan l-a confruntat pe David cu
păcatul său, chestiunea a devenit clară: imoralitate, crimă, înşelăciune. 2Sam 12,1-14. Împăratul şi-a
admis imediat păcatul, şi-a mărturisit greşeala, a găsit iertare, dar pentru tot restul vieţii sale a trăit cu
consecinţele acţiunilor sale. Totuşi el s-a eliberat de durerea morală pentru că s-a pocăit în mod autentic şi
s-a schimbat ca răspuns la provocarea lui Natan inspirată de Dumnezeu. Consilierea în domeniul
vinovăţiei nu este întotdeauna uşoară. Unii oameni nu înţeleg de ce se simt vinovaţi. Alţii admit rapid
acţiunile sau atitudinile lor rele, dar simţămintele de vinovăţie persistă. Alteori ai de-a face cu oameni
care au încălcat legea sau care au rănit pe alţii, dar nu au nici un fel de simţământ de regret sau remuşcare.
Adesea oamenii pot fi ajutaţi dacă dobândesc o oarecare înţelegere a forţelor care le influenţează
psihismul, starea lăuntrică. Ar trebui discutate chestiuni ca cele de mai jos şi încurajează-l pe consiliat să
dea exemple specifice, concrete. Iată următoarele subiecte de analiză:435
 Există lucruri în viaţa ta care te fac să te simţi vinovat? acestea?
 Cum ai procedat în trecut cu simţămintele tale de vinovăţie?
 Ce s-a dovedit a fi util şi ce s-a dovedit a fi inutil şi lipsit de ajutor?
 Care erau aşteptările părinţilor tăi în legătură cu ceea ce este drept şi nedrept?
 Erau standardele părinţilor tăi atât de înalte încât niciodată nu reuşeai să le faci faţă?
 Ce se întâmpla atunci când greşeai?
 Ai fost blamat, criticat şi pedepsit în mod frecvent?
 Ce ai învăţat în biserica ta despre ceea ce este bun sau rău?
 Crezi că învăţăturile din comunitatea ta aveau o bază, un fundament scripturistic?
 Sunt unele lucruri care îi fac pe alţii să se simtă vinovaţi, dar nu par să te agaseze pe tine?“
Întrebări de felul acesta pot face pe consiliaţi să înţeleagă de ce se simt ei vinovaţi şi îşi pot
developa reacţiile defensive de autocondamnare, teama de pedeapsă, reacţiile fizice sau alte răspunsuri
specifice vinovăţiei. Consiliatul poate fi ajutat să recunoască cum simţămintele sale de vinovăţie au
crescut din înţelegerile sale morale trecute. Se străduieşte consiliatul să acţioneze într-un mod în care
împlinirea obiectivelor sale este imposibil de atins? Cum reacţionează persoana dacă scopurile nu sunt
atinse? Sunt standardele sale consistente cu învăţătura biblică? Înţelege consiliatul prezentarea biblică a
iertării, are o înţelegere a învăţăturilor spirituale cuprinzătoare?
3. Educaţia morală. Consiliatul poate fi ajutat să-şi reexamineze standardele asupra a ceea ce
este bun şi rău. Aceasta poate să ia un timp îndelungat. Unii oameni nu se simt vinovaţi în legătură cu
lucruri pe care Biblia nu le defineşte ca păcat. Alţii au standarde morale care violează în mod clar
standardele biblice. Unii consiliaţi se luptă cu durerea morală şi simţământul că nu există nici o speranţă
pentru alinarea lor. Alţii încearcă să atingă ceea ce ar putea să pară un ideal utopic, convingerea că
trecutul poate fi şters, că suferinţele pot fi evitate, că fericirea este totdeauna posibilă şi că trebuie să te
simţi întotdeauna foarte fericit şi bucuros.
Ce aşteaptă cu adevărat Dumnezeu din partea noastră? El ne cunoaşte foarte bine, El ştie că nu
suntem decât ţărână şi recunoaşte că păcatul va persista atâta timp cât ne aflăm pe acest pământ.
1Sam16,7; Ps103,14;139,1-4; 1In 1,8. Dumnezeu nu aşteaptă din partea noastră desăvârşirea absolută, ci
o încercare sinceră de a împlini voinţa Sa, atât cât înţelegem şi cum putem mai bine. El plin de bunătate
şi ne iubeşte în mod necondiţionat, ne oferă iertarea păcatelor fără să ne ceară ispăşire personală şi
penitenţă. Ispăşirea şi penitenţa nu mai este necesară deoarece Hristos a plătit deja pentru păcatele
oricărui om, odată pentru totdeauna. 1Petru 3,18. Acesta este fundamentul teologic şi este atât de relevant
403
şi practic, încât el este în stare să revoluţioneze şi să elibereze în mod complet gândirea şi simţămintele
umane.
O soluţie a vinovăţiei şi a simţămintelor de vinovăţie este să admitem durerea, suferinţele, eşecul
şi vinovăţia, să le mărturisim lui Hristos şi atunci când este necesar şi semenilor, să plecăm genunchiul în
a cere iertare şi să manifestăm dorinţa sinceră de a ne pocăi şi de a ne schimba comportamentul. Apoi să
ne încredem pe deplin în ajutorul divin, ştiind că suntem iertaţi şi acceptaţi de Dumnezeul Universului. El
este cel care ne ajută şi ne acceptă, ne oferă dragoste, iertare, atât nouă cât şi celorlalţi.
4. Pocăinţa şi iertarea. Este posibil pentru consiliat să înţeleagă ceea ce Biblia spune legat de
vinovăţie şi iertare, dar probleme de felul celor care urmează pot să persiste.
a. Nu pot să cer iertare. Nu este sarcina consilierului să forţeze oamenii să mărturisească şi să
ceară iertarea lui Dumnezeu. Pentru unii consiliaţi s-ar putea ca acest lucru să le ia un anumit timp până
când înţelegerea lor morală se clarifică. Punctul de vedere că noi trebuie să câştigăm favoarea divină prin
fapte meritorii şi că noi trebuie să plătim pentru păcatele noastre supunându-ne pedepsei este atât de larg
răspândit încât acesta cedează cu dificultate. Oricum Biblia ne învaţă că pocăinţa şi mărturisirea sunt tot
ce avem nevoie pentru a obţine iertarea. Eşecul de a înţelege acest fundament al creştinismului a
determinat pentru nenumăraţi oameni, inclusiv creştini, să experimenteze simţăminte de vinovăţie
nesănătoasă care conduc la anxietate, depresie, pierderea liniştii interioare, teama, imagine de sine
scăzută, izolare şi singurătate şi un simţământ de înstrăinare faţă de Dumnezeu.
b. Nu mă simt iertat. Atunci când le cerem la alţii să ne ierte, uneori nu ne simţim iertaţi pentru că
noi nu am fost în mod real iertaţi. Dar acest lucru nu se întâmplă cu Dumnezeu. Dacă noi ne mărturisim
păcatele şi durerea Lui, El ne iartă în fiecare caz în parte. 1In 1,8. Simţămintele de vinovăţie pot persista,
ele nu dispar peste noapte, dar consiliatul trebuie să se odihnească în asigurarea că el este iertat, chiar
dacă el nu se simte aşa. Aceasta poate să fie repetată în mod frecvent şi să fie însoţită de rugăciune până
când simţămintele de iertare vor veni.
c. Ştiu că Dumnezeu m- a iertat, dar eu nu pot să iert pe ceilalţi. Lewis Smedes a scris că iertarea
este o lucrare laborioasă şi aproape nenaturală sau supranaturală. Cei mai mulţi dintre noi trebuie să
insistăm şi adesea noi iertăm numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Poate că, consiliatul va fi de acord că,
chiar dacă încerci să ierţi astăzi, mâine simţi din nou sentimentele de ură şi nu reuşeşti să uiţi. Fiecare
dintre noi suntem fiinţe umane căzute în păcat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu noi putem să ne rezolvăm
aceste simţăminte şi să iertăm în mod desăvârşit, cerând Spiritului Său cel Sfânt să ne aducă în suflet
pacea.
d. Cum aş putea să iert atunci când nu pot să uit? Dumnezeu singur, doar El este capabil să ierte
şi să uite. Noi oamenii tindem să ne amintim păcatele din trecut, nedreptăţile, chiar dacă ele au fost
regretate în mod complet. Uneori poate fi chiar neînţelept să uiţi în mod complet. Încercând să ignori
relele trecutului, noi riscăm să le repetăm. 436 În cele mai multe situaţii, în orice caz amintirile trecute
trebuie abandonate. Ele nu au un efect bun asupra noastră. S-ar putea ca ele încă să ne mai chinuiască, dar
dacă refuzăm să le lăsăm să-şi facă cuib, să conlocuim cu ele, ele se vor estompa. Atunci când o persoană
iartă în mod sincer pe ceilalţi şi acceptă în mod autentic iertarea lui Dumnezeu, nu este nici un motiv ca
să stărui asupra nedreptăţilor vieţii. Unele amintiri se vor întoarce atunci când ne aşteptăm cel mai puţin,
dar în timp ele descresc în putere şi intensitate. Iertarea trebuie să vină mai întâi şi apoi urmează o uitare
parţială care se desăvârşeşte în timp.
Prevenirea vinovăţiei
Ascultă-ţi conştiinţa sau lasă-ţi simţămintele să te conducă – poate să fie un sfat nu foarte înţelept.
Aşa cum am văzut, standardele personale de moralitate diferă de la o persoană la alta şi din cauză că
învăţămintele sau formarea, instruirea morală timpurie ca şi aşteptările părinţilor pot să sufere influenţe
profunde şi să determine gândirea şi structura morală a persoanei de mai târziu. Pentru a preveni
simţămintele nesănătoase de vinovăţie noi trebuie să începem cu părinţii:437
1. Trebuie să ajutăm părinţii să-şi însuşească şi să transmită adevăratele standarde morale şi
valori. Copiii ca şi adulţii învaţă din ceea ce aud într-un climat în care există condiţii pentru însuşire,
404
pentru imitare, pentru condiţionare. Dacă părinţii şi ceilalţi învăţători sunt rigizi, au o atitudine de
condamnare, de solicitare, lipsiţi de bunătate şi iertare, copiii trăiesc continuu cu sentimentul eşecului.
Aceasta le generează în timp un simţământ de vinovăţie. Părinţii pot fi ajutaţi să prevină simţămintele
nesănătoase de vinovăţie şi să încurajeze dezvoltarea conştiinţei în copiii lor, dacă înţeleg că dezvoltarea
conştiinţei este un proces personal şi care necesită condiţiile enunţate mai devreme în această secţiune.
Trebuie să-i instruim să le inspire copiilor încredere în Sfânta Scriptură, să accentueze disciplina, dar în
cazul eşecului să manifeste dragoste din belşug, încurajare şi iertare. Deoarece simţămintele de vinovăţie
sunt atât de intim legate de stima, imaginea de sine, poate fi de folos să folosim mijloacele de prevenire
care vor fi enumerate în secţiunea privitoare la imaginea de sine.
2. Să ajutăm oamenii să-şi structureze propriul sistem de valori. Într-un comentariu pertinent
asupra vieţii moderne, un autor sugera că mulţi oameni resping sau ignoră valorile tradiţionale, dar nu ştiu
cu ce să le înlocuiască. Suntem înconjuraţi de contradicţii şi de valori divergente. Confuzia şi nesiguranţa
privind valorile este atât de răspândită încât tinde să crească conflictul interpersonal şi sentimentul de
nesiguranţă. Cultura şi societatea au tendinţa de a amplifica confuzia morală şi incertitudinile etice, aşa
încât mulţi consiliaţi se simt debusolaţi şi biserica, consilierii creştini au un cuvânt important de spus în
ameliorarea acestor aspecte. Din nefericire, uneori atitudinea eclesiastică rigidă poate să exercite de
asemenea, un efect nefast. Reimpunerea unor modele etice vechi care nu conduc decât la condamnarea
nonconformiştilor şi încearcă să impună standarde nerelevante care nu au acoperire în principiile absolute
ale lui Dumnezeu nu au un rezultat constructiv. Consilierul creştin autentic şi sensibil va găsi modalităţi
relevante de valorizare a standardelor şi moralei creştine consecvente cu învăţăturile inspirate ale
Cuvântului lui Dumnezeu.
3. Ajutarea consiliaţilor de a înţelege valorile. În comunităţile creştine oamenii trebuie ajutaţi să
înţeleagă standardele înalte de moralitate ale lui Dumnezeu. Fiecare credincios ar trebui să realizeze de
asemenea, că Dumnezeu ne înţelege slăbiciunea şi este binevoitor să ne ierte atunci când greşim. Trebuie
să arătăm diferenţa dintre simţămintele de vinovăţie şi întristarea după voia lui Dumnezeu. Este de folos
să încurajăm oamenii să-şi examineze propriile aşteptări şi standarde privind ceea ce este bun sau rău.
Dacă ele sunt nerealiste, nebiblice, trebuie să-i ajutăm să le corecteze.
De asemenea, ei trebuie să înveţe în mod practic iertarea şi s-o experimenteze, s-o practice.
Trebuie obişnuiţi să solicite ajutorul lui Dumnezeu în a se ierta unul pe altul, şi a-şi reduce sentimentele
de amărăciune şi resentimentele atunci când refuză să înţeleagă sau să accepte iertarea lui Dumnezeu.
Apoi există chestiunea ascultării foarte importantă. Atunci când noi încercăm să ascultăm de Legea lui
Dumnezeu, să împlinim aşteptările sociale şi să facem ceea ce Dumnezeu doreşte, vom experimenta mai
puţină vinovăţie obiectivă şi aceasta va preveni simţămintele de vinovăţie subiectivă. Simţămintele de
vinovăţie nu sunt rele în sine. Ele ne stimulează să ne mărturisim şi să acţionăm mai eficient. Dar dacă ele
persistă şi au un efect paralizant, sunt dăunătoare. Astfel de simţăminte trebuie prevenite şi eliminate.
Concluzii privind vinovăţia
Isus nu a coborât niciodată standardele Sale de moralitate şi corectitudine, dar a continuat să se
poarte amabil şi s-a apropiat de cei păcătoşi cerându-le să nu mai păcătuiască şi inspirându-i să-şi
modifice stilul de viaţă în mod radical. Este nerealist să credem că vom atinge perfecţiunea sau să trăim
într-un mod perfecţionist. Nimeni, nici unul dintre noi nu poate s-o facă. Totuşi, noi suntem acceptaţi de
Dumnezeu, iertaţi în mod necondiţional dacă ne mărturisim păcatele şi suntem asiguraţi că vom atinge
standardele divine, deoarece Domnul Hristos a făcut-o înaintea noastră. În calitate de consilieri creştini
vom avea de-a face în mod frecvent cu, consiliaţi care suferă din cauza sentimentelor de vinovăţie. Va
trebui să-i ajutăm, dar mijloacele psihologice nu sunt suficiente. În această situaţie, mai mulr decât în
oricare alta, fundamentele morale şi spirituale ale creştinismului, ale Sfintei Scripturi şi ajutorul
nemijlocit ale Duhului Sfânt sunt necesare.

405
 6. Singurătatea
S-a constatat că o persoană din şase nu au nici măcar un singur prieten cu care să poată discuta
probleme personale şi că circa 40% din populaţie are simţăminte de timiditate şi trăieşte izolat. 438 Deşi
trăiesc în mijlocul mulţimii, ei au un sentiment teribil de izolare şi singurătate. Atunci când nu-şi pot
împărtăşi problemele personale, când nu au pe cineva cu care să vorbească despre îngrijorările, eşecurile
sau bucuriile şi victoriile lor, au un sentiment de eşec. Ceilalţi oameni nici măcar nu le spun pe numele
mic, deşi pot fi oameni de succes şi strălucitori, simt un cerc de izolare în jurul lor.439
Au un sentiment al eşecului personal chiar dacă sunt realizaţi profesional. Pot fi persoane
atractive, cu disponibilităţi sociale aparente superficiale, dar lipsiţi de relaţii umane apropiate. Nu au pe
nimeni cărora să le ofere şi să primească companie, împreună cu care să se simtă relaxaţi. În special
oamenii realizaţi care se investesc mult în profesiunea lor, deseori în mediile creştine femeile uneori într-
un raport de două treimi la o treime faţă de bărbaţi, prezintă acest risc de singurătate. Deşi par să fie
echilibraţi psihic, nu-şi doresc decât să aibă pe cineva foarte apropiat cu care să se simtă prieteni şi să-şi
împărtăşească simţămintele. Ei continuă să rămână izolaţi şi să simtă că trăiesc o acută stare de
singurătate.
Singurătatea a fost numită una dintre cele mai universale surse de suferinţă umană, şi aproape o
condiţie permanentă a milioane de oameni, indiferent de clasă, rasă sau sex. Este o experienţă prin care
am trecut fiecare dintre noi, uneori. Un sentiment de goliciune şi zădărnicie lăuntrică care poate să fie
temporară, să treacă după câteva minute, ore sau zile sau poate să persiste pe toată durata vieţii.
Sociologul Robert Weiss estimează că o pătrime din populaţia nord-americană se simt extrem de singură
în anumite perioade de timp.440 Această condiţie a singurătăţii care afectează oameni de toate vârstele,
inclusiv adolescenţi şi mai ales vârstnici pare să aibă un vârf al frecvenţei între 18 şi 25 de ani.
Deşi este constatată în toate culturile, singurătatea pare să apară mai adesea în societăţile
dezvoltate în subliniate trăsăturile individualismului. Singurătatea pare să apară în toate grupele
vocaţionale, dar devine evidentă mai ales în rândul persoanelor foarte ambiţioase, celor cu o mobilitate
socială mare, în rândul conducătorilor, celor care se investesc foarte mult în muncă, workaholici, a căror
activitate interferă cu gradul de profunzime a intimităţii personale şi chiar în rândul psihologilor şi
consilierilor, terapeuţilor care îşi petrec viaţa dând altora soluţii şi sfaturi, dar eşuând să edifice ei înşişi
relaţii apropiate. Un studiu a constatat că, chiar pastorii şi soţiile lor experimentează mult mai multă
singurătate ca şi o epuizare în adaptarea la relaţia maritală, comparativ cu celelalte grupe creştine de
laici.441
Singurătatea este conştienţa dureroasă că ne lipseşte o relaţie apropiată şi semnificativă cu ceilalţi.
Ea implică simţăminte de vid interior, de izolare şi aşteptare intensă. Chiar atunci când sunt înconjuraţi de
alţii, oamenii care se simt singuri au impresia că sunt lăsaţi la o parte, nedoriţi, respinşi şi neînţeleşi.
Frecvent au şi trăiesc simţăminte de descurajare, nelinişte şi anxietate, acompaniate de tânjirea după o
relaţie semnificativă, dorinţa de a fi apropiat măcar de o singură persoană. Poate să existe o dorinţă
intensă de a fi împreună cu cineva sau de a stabili o relaţie cu cineva, dar adesea persoanele singure se
simt frustrate şi incapabile să iniţieze, să continue sau să experimenteze o relaţie apropiată.
N-ar trebui să fim surprinşi că mulţi din oamenii care se simt şi sunt singuri au tendinţa de a avea
complexe de inferioritate. O proastă imagine de sine, sentimentul lipsei de valoare personală, şi adesea ei
gândesc astfel, „nimeni nu mă vrea, înseamnă că nu sunt valoros şi nu sunt bun de nimic”. Uneori există
un sens al disperării şi o dorinţă extrem de puternică pentru orice tip de relaţie care poate să genereze o
durere teribilă, aceea a singurătăţii involuntare.
Mulţi oameni încearcă să-şi găsească alinarea în baruri, în grupuri întâmplătoare de stradă, în
întâlniri la biserică sau se implică în aşa-numita industrie pentru singuratici sau a singurătăţii de miliarde
de dolari care furnizează tot felul de seminarii, servicii de întâlnire şi cunoaştere, călătorii şi vacanţe, cărţi
de autoajutorare sau self-help şi o varietate de alte antidoturi garantate ca panaceu pentru singurătate.
Totuşi, atunci când cei singuri stabilesc un contact uman, nu sunt capabili să realizeze o relaţie
semnificativă sau să dobândească satisfacţii emoţionale din partea celorlalţi.
406
 Singurătatea poate fi o situaţie tranzitorie sau dimpotrivă una cronică şi de lungă durată.
Singurătatea tranzitorie poate dura câteva minute până la câteva luni. De obicei ea apare din cauza unui
eveniment, ca de pildă, mutarea unui prieten apropiat, separarea temporară de membrii familiei, o
neînţelegere sau un dezacord, divorţul sau moartea, schimbarea colegiului în cazul unui adolescent sau
absolvirea şi adaptarea la un nou nivel de învăţământ.
Singurătatea cronică sau persistentă
Apare adesea în cazul indivizilor timizi, care au o imagine de sine sărăcăcioasă, care se
condamnă, celor care au un comportament social insensibil, care îşi îndepărtează oamenii de ei înşişi, care
adoptă gânduri sau comportamente defensive. Cei mai mulţi dintre noi au experimentat simţăminte de
singurătate, chiar atunci când eram înconjuraţi de mulţi oameni, şi cu toate că altădată eram cu totul şi cu
totul singuri, nu aveam acest simţământ de singurătate. Acest aspect i-a condus pe unii psihologi să
conchidă că singurătatea este în primul rând un simţământ lăuntric şi că nu depinde întotdeauna dacă sunt
sau nu prezenţi ceilalţi.
Simţământul lăuntric al singurătăţii provine din felul cum ne percepem pe noi înşine ca fiind
izolaţi de ceilalţi, nereuşind să ne facem prieteni sau lipsiţi de abilităţile sociale necesare pentru relaţia cu
semenii. Adesea acest simţământ de izolare este simţit atunci când o persoană este separată de Dumnezeu
şi simte că viaţa sa nu are nici osemnificaţie sau nici un scop. Astfel de persoane trebuie să se consacre
într-o relaţie de comuniune cu Dumnezeu, de preferat, aparţinând unei comunităţi de credincioşi creştini.
Este important să distingem singurătatea de solitudine. Singurătatea provine atunci când suntem
forţaţi să fim singuri, solitudinea este o retragere voluntară faţă de ceilalţi. Singurătatea pare să ne apese
în pofida celor mai bune eforturi de a o îndepărta, pe când solitudinea poate să aibă un moment de început
şi un sfârşit, dorinţa şi decizia noastră. În timp ce singurătatea este dureroasă, neplăcută, epuizează,
solitudinea poate să fie o perioadă de reîmprospătare a forţelor, să aducă un sentiment de implinire şi
fericire, de reconsiderare a existenţei, a propriilor valori. Oamenii solicită asistenţă consilierilor pentru
singurătate, dar rareori se plâng de solicitudinea pentru care optează ei înşişi pentru o perioadă scurtă de
timp.
Biblia şi singurătatea
La scurt timp după crearea lui Adam Dumnezeu a declarat ”nu este bine ca omul să fie singur. Îi
voi face un ajutor potrivit pentru el.” Gen 2,18. Adam şi Dumnezeu discutau împreună în grădină, dar
Creatorul ştia că fiinţa umană are nevoie de oameni asemenea lui pentru a avea un simţământ de
apartenenţă eficient. Astfel Dumnezeu a creat pe Eva şi i-a instruit pe cei doi să se înmulţească şi să
umple pământul.
În părtăşia cu Dumnezeu şi unii cu alţii Adam şi Eva nu s-au simţit niciodată singuri. Atunci când
au căzut în păcat, primul cuplu a trăit simţământul distrugerii relaţiei comuniunii şi comunicării, atât între
ei înşişi, cât şi cu Dumnezeu. Egoismul şi tensiunea interpersonală au început să greveze relaţia dintre ei,
iar simţămintele de singurătate au apărut deja între oameni.
Singurătatea ca atare este rareori discutată în Scriptură (expresia ca atare apare în Ps 25,16; 68,6;
Marcu 1,45; Luca 5,16), dar ea poate fi constatată în mod repetat chiar în viaţa unor bărbaţi ai credinţei ca
Moise, Iov, Neemia, Ilie, Ieremia. David vorbeşte în Psalmi despre singurătate. Isus care ne-a cunoscut
toate infirmităţile se simţea, desigur, singur în Ghetsemani. Ioan şi-a încheiat viaţa, ca şi cei mai mulţi
dintre apostoli, singur şi a fost nevoit să petreacă o mare parte din viaţa sa pe Patmos, iar apostolul Pavel
în închisoare. Scriind lui Timotei, bătrânul apostol nota că prietenii l-au părăsit şi că unii au uitat de el,
cerând cu insistenţă tânărului său discipol să facă orice efort pentru a ajunge cât mai curând la el. 2Tim
4,9-12.
Întreaga Biblie se concentrează asupra nevoii noastre de comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi
oameni, în special creştini, pentru a iubi şi a fi iubit, pentru a ajuta şi a fi ajutat, pentru a încuraja, a ierta
şi a avea grijă unii de alţii. O relaţie progresivă cu Dumnezeu şi cu alţii devine fundamentul pentru soluţia
universală în problema singurătăţii. Dar cum pot persoanele să edifice o relaţie cu Dumnezeu şi cu alţii?

407
 Pentru a înţelege lucrul acesta este de folos să luăm în considerare cauzele singurătăţii. Cauzele
singurătăţii pot fi grupate în cinci categorii: sociale, ale dezvoltării umane, psihologice, situaţionale şi
spirituale.442
1. Cauze sociale. Adesea singurătatea creşte în timpul schimbărilor sau a perturbărilor sociale. 443
Astfel este notată singurătatea într-un procent foarte mare la absolvenţii de liceu. De asemenea,
schimbările sociale rapide, aşa cum se întâmplă în lumea modernă sau în România postrevoluţionară, îi
face pe oameni să fie mai egoişti şi mai izolaţi. Influenţele sociale pot creşte sentimentul de singurătate şi
aceste influenţe sociale pot fi tehnologia, mobilitatea profesională, urbanizarea, televiziunea şi altele.
2. Urbanismul. Făcând o trecere în revistă a literaturii asupra singurătăţii, Ellison ajunge la
concluzia că trei nevoi fundamentale ale dezvoltării trebuie să fie împlinite pentru a evita singurătatea.
Acestea sunt nevoile de ataşament, acceptare şi dobândirea abilităţilor sociale.444
a. Ataşamentul. O cantitate imensă de literatură ajunge la concluzia că oamenii, în special copiii,
au o nevoie fundamentală de a se simţi aproape de celelalte fiinţe umane. 445 Atunci când copiii sunt
separaţi de părinţii lor, dezvoltă anxietate şi o stare de disconfort emoţional. Dacă un părinte rămâne sau
dacă părintele care a lipsit se întoarce, copilul se agaţă de tatăl sau de mama sa, temându-se ca separarea
să nu se repete. Atunci când luăm în considerare rata crescândă a divorţului şi prevalenţa alarmantă a
abuzului asupra copilului, este uşor să recunoaştem de ce atât de mulţi tineri se simt înstrăinaţi şi lipsiţi de
legături de ataşament. Aceşti oameni s-au dezvoltat, au crescut simţindu-se adesea singuri.
b. Acceptarea. Părinţii pot comunica acceptare într-o varietate de moduri, prin atingere, prin
petrecerea timpului împreună cu copiii, ascultându-i, disciplinându-i sau arătându-le afecţiune. Atunci
când toate aceste aspecte lipsesc sau când copiii sunt ignoraţi sau criticaţi în mod excesiv, ei încep să se
simtă lipsiţi de valoare. În concluzie ei simt că nu aparţin nimănui şi se retrag din relaţia cu ceilalţi sau
devin intruzivi faţă de ceilalţi într-o manieră care are ca rezultat respingere. În felul acesta devine dificil
să se încreadă în oameni şi această incapacitate de a se încrede blochează relaţiile apropiate încă din
stadiul de formare. Şi cei mai în vârstă răspund la fel atunci când se simt neacceptaţi. Părinţii care simt că
nu sunt acceptaţi sau doriţi de copiii lor, soţii sau soţiile care se simt respinşi de parteneri, pastorul care se
simte neapreciat de membri, sau angajaţii care se simt desconsideraţi de angajatori, de patroni sau de
colegi, toate acestea sunt exemple de oameni care se simt neacceptaţi, de care nu este nevoie şi adesea se
simt singuri.
c. Dobândirea abilităţilor sociale. Fiecare dintre noi am cunoscut oameni care par să aibă o
stângăcie socială. Ei sunt insensibili la trebuinţele sau atitudinile celorlalţi. Ei nu ştiu cum să edifice o
relaţie interpersonală care să meargă. Ei încearcă să manipuleze, să se forţeze, să devină intruzivi în
mijlocul altora şi dobândesc ca rezultat doar respingere, frustare, o imagine de sine scăzută şi o creştere a
simţămintelor singurătăţii. Astfel de oameni n-au învăţat niciodată cum să fie împreună cu alţii. Ei
încearcă, eşuează şi rămân în continuare singuri.
Simţămintele de singurătate sunt accentuate dacă noi creştem în mijlocul unor valori sociale care
subminează apropierea. Această intensă subliniere a libertăţii, a independenţei din societatea noastră, a
valorizat excesiv individualismul şi drepturile personale, a militat împotriva responsabilităţii relaţiilor pe
termen lung în care intimitatea poate să se dezvolte. Persoanele din societatea noastră tind să valorizeze
mai mult lucrurile decât pe oameni. Noi judecăm valoarea unei persoane doar prin realizările sale şi prin
aparenţele exterioare. Oamenii care nu dau dovezi imediate de succes şi de reuşită, tind să fie ignoraţi şi
aceasta le creşte simţământul de singurătate.
3. Cauze psihologice. Într-o oarecare măsură singurătatea depinde de percepţii, de modul în care
vedem lumea. Circumstanţele care fac pe o persoană să se simtă suprasolicitat de contactele umane, pot
să-l lase pe altul să se simtă singur. Un student care se află singur în bibliotecă marţi seraa, nu se va simţi
singur, dar un altul care îşi petrece timpul de sâmbătă seara în bibliotecă poate să se simtă respins şi
singur. O persoană poate să trăiască singură şi să nu se simtă singură, fiindcă el sau ea are mulţi prieteni,
chiar dacă aceştia nu sunt în apropierea sa imediat. Dar un altul înconjurat de oameni se simte totuşi
singur fiindcă cei mai mulţi oameni au mai mulţi prieteni decât mine, zice el.
408
 Singurătatea cronică pare să nu aibă prea mult de-a face cu îmbunătăţirea condiţiei în care se
găseşte persoana, ci cu simţămintele şi cu percepţia lăuntrică a acesteia. De asemenea putem spune că
adesesa oamenii singuri par să aibă o imagine de sine scăzută, incapacitatea de a comunica, atitudini
defensive, lipsa controlului, ostilitate şi teamă.
a. Imaginea de sine scăzută. Atunci când noi avem opinii depreciative faţă de noi înşine, când ne
subestimăm valoarea, când ne retragem din relaţia cu ceilalţi sau ne exagerăm calităţile astfel încât
apărem lăudăroşi, toate acestea ne fac dezagreabili şi interferă cu capacitatea de a stabili relaţii apropiate
cu ceilalţi. Este dificil să legi o prietenie atunci când nu ai încredere în tine. Nu este uşor să dezvolţi
intimitate atunci când te simţi neatractiv sau te temi că vei fi respins. O imagine sau stimă de sine bună ne
oferă încrederea de a stabili relaţii apropiate care determină dispariţia sentimentului de singurătate. Prin
contrast, o imagine de sine scăzută îl face pe cineva să se simtă slab sau timid. În consecinţă există
tendinţa de retragere, iar dorinţa de a fi acompaniat este rezultatul unei trebuinţe excesive de a fi
împreună cu alţii, o dependenţă de alţii. Atunci când alţii nu sunt disponibili, apare un simţământ intens
de nesiguranţă şi de profundă singurătate.
b. Incapacitatea de a comunica. Blocarea comunicării este rădăcina multor probleme
interpersonale. Când oamenii nu sunt binevoitori să comunice sau când nu ştiu să comunice eficient apare
o izolare şi singurătate persistentă, chiar dacă aceste persoane sunt înconjurate de mulţi semeni.
c. Atitudini defensive. După cel de-al doilea război mondial, psihoterapeutul elveţian Paul
Tournier scria o carte de succes despre singurătate. 446 Mesajul său este surprinzător de relevant chiar şi
astăzi. „Singurătatea, scria Tournier, vine din cauză că noi am dezvoltat:
1. Atitudini utilitariste prin care vedem viaţa ca un turnir al succesului, în care câştigătorul
preţului şi competiţia au devenit un mod de viaţă.
2. Atitudinea de independenţă care ne determină să acţionăm într-un mod individualist, absolut
autonom, independenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii.
3. Atitudine posesivă, prin care noi încercăm să dobândim totul pentru noi înşine pe seama altora.
4. Atitudini de solicitare, de pretindere care ne determină să ne luptăm pentru drepturile noastre şi
să pretindem corectitudine.”
Toate acestea implică şi altceva care nu a fost încă menţionat. Singurătatea în ultimă instanţă
poate să-şi aibă cauza în propria greşeală a cuiva. Oamenii îşi dezvoltă potenţialul pentru singurătate
atunci când devin competitivi, când se luptă pentru suficienţă de sine, când sunt preocupaţi doar cu ei
înşişi şi pentru propriul succes, când sunt înclinaţi să fie critici şi intoleranţi, când solicită atenţia din
partea celorlalţi, astfel de oameni atunci când persistă îi îndepărtează pe oameni şi intensifică starea de
singurătate.
d. Lipsa controlului. O plimbare voluntară într-o zonă rurală sau în natură poate fi un interludiu
plăcut şi relaxant. Dar dacă eşti abandonat într-un asemenea loc aceasta poate să fie o experienţă
anxiogenă oribilă. Diferenţa depinde doar de capacitatea de a controla situaţia. Artiştii, călugării sau alte
persoane dedicate pot să fie extrem de productive şi motivate, deşi se află la sute de kilometri distanţă de
orice fiinţă umană. În contrast, persoanele văduve, divorţate, abandonate sau izolate, cei din celula unor
închisori, au un simţământ intens de singurătate din cauza izolării forţate. Aceasta a condus pe un autor să
concluzioneze că deţinerea controlului asupra unei situaţii sociale decide diferenţa dintre simţămintele de
singurătate şi starea de a fi singur. Lipsa de control este esenţa singurătăţii.447
e. Ostilitatea. Ai constatat uneori că oamenii par să aibă o mânie nativă? Chiar atunci când
zâmbesc sau fac glume, există o atitudine subiacentă de resentiment, de răzbunare şi ostilitate. Cauza
acestei stări este complexă, dar uneori oamenii mânioşi se simt ameninţaţi, frustraţi sau plini de
resentimente datorită unor reale sau imaginare nedreptăţi. În unele ocazii mânia provine din sentimentul
de ură faţă de sine însuşi returnat în afară faţă de alţii. Atunci când o astfel de gândire este însoţită de
atitudini negative şi de lamentări continui oamenii sunt îndepărtaţi. Acestea crează în acelaşi timp
singurătate şi nefericire continuă.

409
 f. Teama. Un suport decorativ conţinea următoarea afirmaţie: ‚Oamenii sunt singuri pentru că,
construiesc ziduri în loc să edifice punţi sau poduri.’ Nu există o singură cauză a singurătăţii, dar uneori
oamenii fac totul pentru a ridica bariere şi a-i ţine la distanţă pe ceilalţi. Unii se ascund în spatele
faţadelor pretinzând că sunt competenţi, întotdeuana deţin controlul şi nu se simt niciodată ameninţaţi sau
plictisiţi de critică sau emoţii negative. Dar în spatele măştilor există singurătate, simţământul de izolare
şi teamă, teama de intimitate, teama de a fi cunoscut, teama de respingere, teama de a fi nepotrivit într-o
situaţie socială, teama de a nu-şi pierde locul de muncă sau de a nu eşua în proiectele pe care le ai, teama
de a nu fi jignit sau rănit. 448 Toate aceste tipuri de singurătate sunt dureroase, dar aceşti oameni resimt
durerea singurătăţii se pare mai puţin intens, sau se tem mai puţin de ea decât teama de nesiguranţă şi de
contact cu ceilalţi.
4. Cauze situaţionale. Unii oameni sunt singuri datorită unor circumstanţe speciale în care se
găsesc la un moment dat. Tinerii departe de casă pentru prima dată, oamenii implicaţi în afaceri sau
deosebit de ocupaţi, conducătorii care se îndepărtează de colegii şi de cei asemenea lor, oamenii foarte
talentaţi, artişti, cei dedicaţi cu mare intensitate unui sport sau unei activităţi artistice cum sunt virtuoşii
sau chiar creatorii de artă, străinii, nou sosiţii într-o localitate sau într-o ţară, oamenii în vârstă sau care
trăiesc singuri, cei care au devenit văduvi de curând, sau divorţaţi, workaholicii, toţi aceştia au o
predispoziţie accentuată faţă de singurătate. 449 Totuşi, nu trebuie să presupunem că fiecare din aceste
categorii sau fiecare persoană în parte se simt într-adevăr singuri sau suferă de singurătate.
Unii cercetători au sugerat că timiditatea şi ca rezultat tendinţa de retragere pe care o manifestă
unii oameni ar putea avea o bază genetică şi ar putea să contribuie uneori la sentimentul singurătăţii.
Oamenii bolnavi sau cei care suferă de infirmităţi pot de asemenea să fie expuşi singurătăţii. În societatea
noastră astfel de persoane tind să fie respinse de către cei sănătoşi care spun de pildă sau vor să lase să se
înţeleagă, „tu eşti diferit, eu nu ştiu cum să mă comport în prezenţa ta”, şi ca rezultat al acestei respingeri
oamenii cu handicap tind să fie retraşi. Condiţiile lor fizice adesea sunt un obstacol în calea accesului
facil către alţii şi ca urmare ei suferă de singurătate.
5. Cauze spirituale. În faimoasa rugăciune a lui Augustin a fost exprimată nevoia noastră de
Dumnezeu. „Tu care ne-ai creat pentru Tine Însuşi şi faţă de care inima noastră este neliniştită până când
nu-şi găseşte odihna în Tine.” Dumnezeu a creat fiinţa umană pentru El Însuşi dar ne respectă suficient
pentru a ne lăsa să decidem dacă vrem să ne răzvrătim sau nu. Aceasta desigur este ceea ce am făcut, dar
inima noastră simte vidul şi neliniştea cauzată de ruperea relaţiilor cu Creatorul nostru. Imediat după
creaţie Adam şi Eva se bucurau de intimitate cu Dumnezeu şi unii cu alţii, dar atunci când omenirea a
căzut în păcat intimitatea a fost înlocuită de neînţelegere, atitudine defensivă, blam, interes egoist şi luptă
pentru putere.
Singurătatea este deseori rezultatul păcatului care ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi unii faţă de alţii.
În loc să ne întoarcem către Dumnezeu în pocăinţă şi să căutăm refacerea părtăşiei cu fiinţele umane, mii
de oameni singuri şi care suferă de singurătate caută să scape de aceasta prin implicare în drog, sex şi alte
experienţe de grup, activitate, sporturi, care să-i facă să scape de sentimentul de nelinişte şi agitaţie
lăuntrică. Atunci când Dumnezeu este ignorat, păcatul nemărturisit, cu siguranţă că singurătatea va
persista.
Efectele singurătăţii
Ce efect are singurătatea asupra oamenilor? simptomele sale? Cum poate fi sesizată şi
diagnosticată de către consilier? Deoarece fiinţa umană este unică, fiecare persoană va manifesta
singurătatea în felul său unic, propriu. Poate că cele mai evidente indicaţii şi semne ale singurătăţii sunt
izolarea de oameni, adesea acompaniată de tentative inutile de apropiere de ceilalţi. Amintiţi-vă că mulţi
singuratici, oameni în vârstă necăsătoriţi şi alţii, trăiesc prin ei înşişi şi nu au nici un simţământ de
singurătate, deşi ei par să aibă puţine contacte cu ceilalţi.
O imagine de sine scăzută şi simţăminte de lipsă a valorii personale pot fi simptome determinate
de singurătate. Eşecul în stabilirea de relaţii sau în alte activităţi poate scădea stima de sine şi conduce la
o singurătate şi mai mare. Incapacitatea de a relaţiona cu alţii, oricât ar dori, îi determină pe oamenii
410
singuratici să se retragă uneori, să gândească egoist şi centrat pe sine, să aibă o atitudine de a-şi plânge de
milă şi credinţa că nimeni nu-i înţelege, că niciodată lucrurile nu vor merge bine cu ei.
Depresia este de asemenea o stare comună. Unii oameni singuratici nu sunt deprimaţi, alţi
depresivi nu sunt singuri, dar în multe situaţii cele două trăsături sunt asociate. Oamenii singuratici au
uneori sentimentul disperării şi gânduri de suicid. Atunci când singurătatea este prea mare, suicidul
survine ca o scăpare, ca un mesaj clar că oamenilor pare să nu le pese de ei. În contrast, unii oameni încep
să aibă un comportament exhibiţionist, însuşindu-şi un comportament de clown, îmbrăcându-se bizar şi
adoptând alte modalităţi nefericite de atragere a atenţie asupra lor.
Mulţi singuratici devin workaholici, călătoresc foarte mulţi sau acumulează bogăţii. Alcoolismul
şi abuzul de droguri sunt alte modalităţi escapiste. Unii oameni se îndreaptă către acestea în tentativa lor
de a găsi prieteni printre băutori sau printre cei care-şi atenuează durerea în aceste moduri nefericite. Alţii
îşi exprimă frustrarea prin violenţă. Un autor constata că printre delincvenţi se regăsesc mulţi oameni
singuri care îşi manifestă frustrarea într-o manieră distructivă. Este posibil ca astfel de acte să le atenueze
durerea sau să fie un strigăt de ajutor şi o solicitare pentru atenţie. Uneori singurătatea îşi găseşte forme
de exprimare biologică prin afecţiuni medicale ca boli de inimă, hipertensiune şi alte suferinţe. Deseori
sistemul imun poate să fie prăbuşit în cazul singuraticilor, explicându-se astfel morbiditatea mai crescută
şi o speranţă de viaţă mai scăzută în rândul acestora.
Consilierea pentru singuratici
Există multe sugestii de a face faţă singurătăţii – implicarea în activităţi creatoare, asistarea celor
în nevoie, participarea la organizaţii voluntare, găsirea împlinirii în Hristos, învăţarea deprinderii de a fi
asertiv şi multe multe alte metode. Multe din aceste remedii pot doar să tocească durerea de a fi singur
pentru un timp, dar ele nu reuşesc să rezolve cauza care se află la un nivel mult mai profund şi care ar
putea să aducă soluţii definitive. Cum putem să asistăm pe singuratici în procesul de consiliere? Iată
câteva modalităţi de abordare recomandate de Collins:450
1. Admiterea problemei. Singurătatea are o conotaţie negativă în societatea noastră şi pentru
mulţi oameni admiterea că ei sunt singuri ar însemna să admită pentru ei înşişi că sunt inadecvaţi social,
neatractivi sau incapabili să relaţioneze cu alţii. Consiliatului trebuie să-i reamintim că toată lumea este
singură uneori. Atunci când oamenii se simt singuri acesta este primul pas pentru a descoperi şi a-şi
admite singurătatea, a fi conştienţi că această stare este dureroasă şi a decide să facă ceva în legătură cu
această problemă.
2. Abordare cauzală. Singurătatea, aşa cum am văzut, apare datorită unor diferite cauze. Dacă
aceste cauze pot fi identificate în discuţii cu consiliatul, atunci este posibil să lucrăm asupra surselor
singurătăţii decât să încercăm să eliminăm doar simptomele. Înainte de consiliere este bine să ne pregătim
teoretic şi să revizuim cauzele singurătăţii din acest capitol. Păstrând aceste informaţii în minte să
încercăm să le identificăm în cazul pe care-l asistăm.
3. Schimbarea concepţiilor. Luând în considerare cauzele încearcă să-ţi aminteşti că unele din
aceste lucruri pot fi schimbate, ca o imagine de sine săracă sau scăzută sau abilităţi sociale inadecvate, dar
altele sunt de neschimbat, de pidă un văduv singur nu poate să-şi aducă înapoi soţia decedată şi este
destul de greu să stopăm tendinţa modernă a oamenilor de a se muta frecvent dintr-un loc în altul cu
singurătatea şi înstrăinarea pe care aceasta o produce. Totuşi atunci când circumstanţele nu pot fi
modificate, consiliatul poate să-şi schimbe atitudinea faţă de acesta şi faţă de singurătate subsecvent.
Adesea există o atitudine de lamentare şi de a-şi plânge de milă, de gândire pesimistă, de ruminare a
incorectitudinii vieţii.
Toate acestea trebuie să fie cu tact, în mod amabil dar ferm modificate. Singurătatea are puţine
şanse să persiste dacă oamenii sunt ajutaţi să vadă partea frumoasă şi strălucitoare a vieţii chiar în
mijlocul unor probleme personale sau al unor schimbări sociale. Consilierul poate să încurajeze pe
oamenii singuri să dezvolte un stil de viaţă care să-i aducă în contact cu oamenii. Atunci când persoanele
evită relaţiile cu alţii, când se baricadează în spatele unor măşti sociale, când se retrag doar în inactivitate,
atunci singurătatea este intensificată.
411
 Prin contrast munca, jocul, pasiunile creative, păstrarea în contact cu ştirile zilnice, frecventarea
bisericii sunt activităţi care pot să păstreze consiliatul în relaţie cu ceilalţi şi cu evenimentele. În felul
acesta pot să îndepărteze sentimentul de singurătate şi tendinţa de a fi centraţi în mod egoist doar pe ei
înşişi. Să le reamintim că puterea, suveranitatea şi compasiunea lui Dumnezeu poate fi de folos oamenilor
ca să-şi schimbe atitudinea şi să vadă viaţa într-o perspectivă mai realistă chiar atunci când circumstanţele
înconjurătoare nu sunt dintre cele mai favorabile ci par potrivnice. Uneori este de folos să reamintim
consiliatului că singurătatea persistă rareori pentru multă vreme şi este o situaţie care poate fi schimbată
relativ simplu.
4. Dezvoltarea stimei de sine. Oamenii singuri trebuie ajutaţi să-şi vadă propriile resurse,
capacităţi, daruri spirituale ca şi propriile slăbiciuni. Trebuie să avem curajul de a ne evalua în mod
realist. O mare parte din timpul nostru îl petrecem conversând cu noi înşine de-a lungul vieţii, desigur nu
cu voce tare. Adesea noi ne convingem pe noi înşine că suntem neatractivi, incompetenţi, nu placem
altora. (Albert Ellis: Rationale Emotive Therapy). Deseori ne comparăm cu alţi oameni care par să fie mai
populari, să fie oameni de succes şi atunci când facem lucrul acesta ne stimulăm complexele de
inferioritate. Ca rezultat, dobândim o imagine de sine săracă, ne pierdem stima de noi înşine şi nu mai
avem încredere în noi înşine.
Trebuie să-i amintim consiliatului că în faţa lui Dumnezeu fiecare fiinţă umană este valoroasă şi
este iubită, că fiecare păcat poate fi iertat, că fiecare dintre noi are daruri şi capacităţi care pot fi
dezvoltate, că toţi oamenii au slăbiciuni şi defecte, cu care trebuie să înveţe să le accepte şi să se adapteze.
In 3,16; 1In 1,9. Consiliatul poate fi ajutat să vadă că nici o persoană nu a atins perfecţiunea şi că a
încerca să faci lucrul acesta poate să fie o imposibilitate. Fiecare dintre noi trebuie să învăţăm să facem
tot ce este mai bine cu ajutorul supranatural al lui Dumnezeu şi profitând de capacităţile şi împrejurările
pe care Dumnezeu ni le pune la dipoziţie.
5. Încurajarea asumării riscului. Uneori cineva dobândeşte o imagine de sine pozitivă dacă-şi
asumă curajul de a intra în relaţie cu ceilalţi. Chiar dacă oamenii ne critică sau ne resping, ce se poate
întâmpla? Chiar dacă ei nu reuşesc să răspundă la iniţierea relaţiilor noastre, nu trebuie să ne simţim jenaţi
şi ameninţaţi de lucrul acesta. Consilierul trebuie să furnizeze încurajare şi suport de care consiliatul are
nevoie pentru a stabili relaţii cu ceilalţi. Ajutaţi-l să identifice persoanele de care s-ar putea apropia.
Stabiliţi modalităţile specifice şi ce trebuie să facă în mod concret de a intra în contact cu ceilalţi. Ce
urmează să facă în viitor şi care vor fi paşii necesari pentru aceasta. Dacă vor apărea dificultăţi cum va
proceda? Toate aceste lucruri practice, aparent minore, trebuie stabilite cu un om care suferă de
singurătate şi are complexe teribile. După ce începe să practice lucrul acesta, trebuie discutate succesele şi
eşecurile, văzut ce este de făcut pentru a optimiza relaţia.
6. Instruirea în abilităţile sociale. Deşi unele cauze ale singurătăţii nu pot fi schimbate, altele pot
fi corectate sau îndepărtate. Oamenii pot de exemplu să acorde mai puţin timp televiziunii, să petreacă
mai mult timp în activităţi de familie, să-şi reevalueze atitudinea faţă de muncă, să-şi schimbe stilul de
viaţă egoist, să se implice mai mult în activităţi sociale şi religioase. Toate acestea oferă oportunităţi de a
întâlni alţi oameni, de a stabili contacte sociale şi de a îndepărta singurătatea. Dacă singuraticii sau
consiliatul nostru are dificultăţi de comunicare, trebuie să încercăm să le corectăm. De asemenea diverse
insensibilităţi, nesiguranţă trebuie să-l ajutăm să le depăşească.
7. Împlinirea nevoilor spirituale. Unele lozinci spirituale încearcă să sugereze că noi n-ar trebui
niciodată să ne simţim singuri pentru că îl avem pe Isus. Cu siguranţă că, aşa cum arată şi Decalogul,
jumătate din ea cuprinde relaţia cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu ne-a făcut doar pentru relaţia cu Sine
Însuşi. Cealaltă jumătate, şase porunci, priveşte relaţia cu semenul şi noi nu putem ignora această
dimensiune umană şi nici nu putem să suplinim una cu cealaltă. Fiecare din aceste două tipuri cardinale
de relaţii îşi au locul său. Totuşi, din această apreciere noi nu vom trage concluzia că relaţiile interumane
sunt singura soluţie pentru singurătate.
Singurătatea nu va dispărea complet până când persoana nu intră în comuniune cu Isus Hristos. El
ne iubeşte în mod necondiţionat, a murit pentru noi şi a făcut posibil ca să ne apropiem de El prin
412
mărturisirea păcatelor, adoptându-ne ca copii, înfiindu-ne şi devenind prieteni cu cei căzuţi în păcat. El
este fratele nostru mai mare, iar Spiritul Său Sfânt locuieşte în fiecare credincios, ne ajută, se roagă pentru
noi şi ne dă tăria de a ne asemăna din ce în ce mai mult cu Domnul nostru Isus Hristos. In 3,16; Rom 8,
9.14-17.26-31.35-39; Prov 18,24; 1Cor 6,19; 1In 4,13.
Dumnezeu este real şi prezenţa Sa poate fi simţită în viaţa fiecăruia dintre noi. Noi comunicăm cu
El prin Cuvântul Său, chiar dacă nu-L auzim cu urechile noastre şi nu este dat prin simţuri. Dumnezeu
este intangibil, El nu poate fi atins sau văzut, dar există corpul bisericii, corpul lui Isus Hristos cu care noi
putem să intrăm în contact. Comunitatea credincioşilor ar trebui să fie un loc care produce vindecare,
ajutorare, care radiază dragoste, acceptare şi suport.
Ca membru al poporului lui Dumnezeu, consilierul trebuie să radieze această dragoste, această
acceptare iubitoare, astfel încât consiliatul să se simtă consiliat în biserica trupul lui Hristos pe acest
pământ. Ar fi o greşeală să presupunem că oamenii credincioşi, religioşi nu se simt niciodată singuri.
Dimpotrivă unele studii au constatat că nu există o diferenţă în frecvenţa singurătăţii între oameni
religioşi şi nereligioşi. Dar aceste grupuri diferă în modul în care ei fac faţă singurătăţii.451
Credincioşii sunt mult mai dispuşi să vadă că Dumnezeu îi ţine în mână şi îi protejează faţă de
singurătate şi caută ajutor divin pentru a face faţă problemelor lor. Pentru unii aceasta devine un motiv
pentru ca să nu facă nimic în cazul singurătăţii lor în afară de a se ruga şi a aştepta ca Dumnezeu să
acţioneze. Dumnezeu face numai ceea ce nu putem noi să facem.
Există însă lucruri foarte precise şi concrete prin care cineva poate lupta cu propria sa singurătate,
deseori ea fiind o cauză mai mult sau mai puţin directă chiar a erorilor şi a greşelilor noastre omeneşti.
Pentru cei mai mulţi credincioşi în orice caz credinţa în Dumnezeu, rugăciunea şi studiul, meditaţia şi
comuniunea creştină sunt de mare folos în combaterea singurătăţii sau pur şi simplu în a o face mai
acceptabilă şi tolerabilă şi dobândind capacităţi de a-i face faţă.
Prevenirea singurătăţii
Există câteva modalităţi prin care cauzele singurătăţii pot fi atacate şi experienţa singurătăţii să fie
452
redusă:
1. Întărirea relaţiilor cu biserica locală poate fi un antidot împotriva singurătăţii. Implicarea în
activităţi bisericeşti, acceptarea părtăşiei creştine, participarea la grupuri de creştere spirituală, la proiecte,
la activităţi creştine sociale, activităţi artistice creatoare cum este o orchestră sau activitatea într-un cor.
Din nefericire nu toţi membrii bisericii sunt receptivi la noii veniţi. Deseori în bisericile creştine moderne
există o atitudine de indiferenţă, răceală şi suficienţă. Conducătorii slujbaşi şi administratorii bisericii
trebuie să vegheze tot timpul ca aceste lucruri să fie corectate mai ales în bisericile mai mari.
2. Cum să facem faţă schimbării? Ralph Keyes scria că cei mai mulţi dintre noi doresc un sens al
comuniunii cu ceilalţi, dar există de fapt trei lucruri pe care noi le dorim conştient sau inconştient mai
mult, şi anume sentimentul de viaţă privată, personală, convenienţele şi libertatea de mişcare. Din
nefericire toate aceste trei tipuri de valori previn comuniunea şi apropierea faţă de ceilalţi. Este posibil ca
oamenii să fie centraţi pe intimitate cu alţii, într-o epocă în atât de curtată şi apreciată mobilitatea
profesională, tehnologia computerizată, urbanizarea, televiziunea şi alte influenţe dezumanizante?
Răspunsul probabil că este da, dar cu adaptări şi ajustări din partea noastră. Trebuie să rămânem fiinţe
umane care au o nevoie esenţială de relaţie şi să nu ne lăsăm purtaţi de superficialitate şi convenţionalism.
3. Edificarea imaginii de sine şi a competenţei nu a comportamentului defensiv, stimularea
abilităţilor sociale,
4. Stimularea creşterii spirituale, a relaţiei cu Dumnezeu ca şi unii cu alţii, înţelegerea darurilor
spirituale personale şi utilizarea lor în relaţie cu ceilalţi, în lucrarea lui Dumnezeu.
Concluzii legate de singurătate
Cei mai mulţi dintre noi trăiesc într-o societate ce pare să producă singurătate, în care au loc
schimbări rapide şi tehnologia modernă descurajează intimitatea şi stimulează singurătatea. Chiar în
familii sau în biserici oamenii se evită unii pe alţii. În tentativa de a găsi apropiere şi a scăpa de
simţămintele lăuntrice de izolare şi singurătate, mulţi indivizi încearcă în mod nediscriminativ sau mai
413
bine zis lipsit de discernământ să intre în relaţie cu străini, inclusiv relaţii sexuale întâmplătoare, părtăşie
în consumul de toxice uzuale şi alte modalităţi superficiale şi alienante de petrecere a timpului liber.
O relaţie constructivă cu ceilalţi ne va ajuta să îndepărtăm singurătatea, în special atunci când
persoanele care fac parte din cercul nostru sunt eliberate de ostilitate, de imagine de sine scăzută, de
incompetenţă în abilităţile sociale şi nu au un simţământ de nesiguranţă personală. Dar încrederea în sine
lăuntrică şi sentimentul de apartenenţă interumană nu ne va conferi o soluţie permanentă pentru problema
singurătăţii.
Noi trebuie să ajutăm oamenii să dezvolte o relaţie de comuniune cu Dumnezeu. Trebuie să
stimulăm o implicaţie mai puternică într-o relaţie profundă cu puţini oameni, decât o relaţie superficială
cu foarte mulţi oameni. De asemenea, trebuie să refacem relaţiile autentice cu membrii familiei noastre,
să cultivăm atitudinea de deschidere reciprocă, de acceptare şi respect pentru caracterul unic al fiecăreia.

414
 7. Complexul de inferioritate
Cu mulţi ani în urmă, Alfred Adler spunea că fiecare dintre noi are simţăminte de inferioritate.
Uneori aceste simţăminte ne stimulează către acţiuni sănătoase şi realizări, dar, de asemenea, complexul
de inferioritate poate fi copleşitor şi astfel să determine inhibiţii, retragere şi astfel să se dezvolte în ceea
ce Adler a numit pentru prima dată complexul de inferioritate. Oamenii care se simt inadecvaţi şi
inferiori, cineva sugera că lucrul acesta se întâmplă la 95% din populaţie, tind să se compare pe ei înşişi
în mod nefavorabil cu ceilalţi. Astfel de comparaţii pot conduce la o mulţime de umilinţe şi la o adevărată
stare de mizerie, la simţăminte de inadecvare.
Adler considera că singurul mod prin care putem scăpa de capcana inferiorităţii, constă în a înceta
să ne mai comparăm pe noi înşine cu alţii şi să renunţăm la dorinţa comună de a fi superiori. Autori mai
recenţi au argumentat că indivizii sunt copleşiţi de inferioritate, că persoanele pot să învingă
inferioritatea, s-o înfrângă, prin dezvoltarea unei imagini de sine pozitive şi sănătoase. Expresia „stimă de
sine” pare frecventă în literatura de consiliere împreună cu termenii înrudiţi de „imagine de sine” sau
„concept de sine”.
Imaginea de sine şi conceptul de sine se referă la schemă, la imaginea pe care o avem despre noi
înşine. Întreabă-te pe tine însuţi sau un consiliat: dacă ai fi un romancier şi ai încerca să te descrii pe tine
însuţi ca personajul principal dintr-o carte, ce cuvinte ai folosi. Probabil că descrierea va include o listă de
trăsături de caracter, de calităţi, de defecte şi slăbiciuni şi o serie de trăsături fizice. Imaginea de sine şi
conceptul de sine include toate aceste gânduri, atitudini şi simţăminte pe care le avem despre noi înşine.
Stima de sine înseamnă ceva diferit. Acest termen se referă la evaluarea pe care un individ o face
în legătură cu propria sa valoare, competenţă şi semnificaţie. În timp ce imaginea şi conceptul de sine
sunt o descriere, stima de sine implică evaluarea de sine. Cu siguranţă că aceşti termeni se suprapun în
mare măsură, şi deseori ele sunt precedate de adjective de tipul bun, rău, pozitiv, negativ.
Oamenii care au o concepţie de sine bună, de exemplu, tind să folosească cuvinte, expresii
favorite, precum competent, încrezător, înţelegător sau răbdător atunci când se descriu pe ei înşişi.
Oamenii care au o stimă de sine pozitivă se evaluează pe ei înşişi va fiind valoroşi şi capabili. Toate
aceste percepţii de sine sunt purtate în conştiinţa cuiva şi adesea ele sunt schimbate ca rezultat al
experienţelor pe care le avem. Uneori ele sunt menţinute cu încăpăţânare împotriva unor dovezi contrare
şi de cele mai multe ori ele ne influenţează modul de a gândi, de a acţiona şi felul cum ne simţim.
Dezvoltarea unei imagini de sine bune, pozitive, a unei stime de sine favorabile, devine aproape
universal acceptate de către profesioniştii sănătăţii mentale. Cele mai multe abordări moderne ale
consilierii se concentrează asupra obiectivului de a ajuta consiliatul să-şi îmbunătăţească conceptele,
imaginile şi stima de sine. În reality therapy, de exemplu, William Glasser, caută să ajute oamenii să facă
faţă nevoii de a se simţi valoroşi, atât pe ei înşişi cât şi în relaţia cu ceilalţi. 453 Terapistul familial Virginia
Satir scria că factorul crucial care se întâmplă, atât în lăuntrul oamenilor, în sufletul lor, cât şi între
oameni, în relaţiile lor, este imaginea valorii personale, pe care fiecare dintre noi o poartă cu sine. 454 Carl
Rogers, poate cel mai influent psiholog al stimei de sine, scria adesea despre valoarea de sine şi despre
acceptarea necondiţional-pozitivă a consiliatului.
Toate aceste idei au condus pe teologul Robert Schuller să le trateze într-o lucrare deosebit de
controversată455, în care numeşte stima de sine cea mai mare nevoie cu confruntată rasa umană astăzi,
aşa-numita speranţă universală şi baza pentru o nouă reformă care trebuie realizată de la reforma
protestantă a lui Luther şi Calvin până astăzi.
Înfrângerea inferiorităţii şi asistarea oamenilor în a-şi edifica o stimă de sine, este în mod clar o
problemă semnificativă, atât pentru psihoterapia seculară, cât şi consilierea creştină.
Biblia şi stima sau imaginea de sine
În timp ce în urmă cu câteva decade cei mai mulţi creştini păreau blocaţi în dezbaterea privind
valoarea stimei de sine, un binecunoscut consilier creştin, Jay Adams, a criticat vehement termeni de felul
„stimă de sine”, „iubire de sine”, „imagine de sine”. El utilizează conotaţii de tip ‚păgânism’, o adevărată
‚plagă’, atunci când descrie mişcarea privind stima de sine şi argumentează că Scriptura se concentrează
415
asupra păcătoşeniei umane, asupra negării de sine şi nu asupra valorii de sine sau asupra afirmării de sine.
Biblia nu intenţionează să ne facă să ne simţim mulţumiţi de noi înşine aşa cum suntem, ci doreşte să
distrugă orice satisfacţie care ar exista în noi, scrie Adams. Trebuie să te tratezi pe tine însuţi ca un
criminal, să-ţi răstigneşti eul în fiecare zi.456 Psihologul Paul Vitz a adoptat o atitudine similară într-o carte
în care critică supraestimarea modernă a sinelui, a eului, şi numeşte psihologia drept o nouă religie care se
bazează la închinarea faţă de eu.457
O perspectivă diferită adoptă teologul Anthony A Hoekema, care a scris o lucrare desemnată să
arate modul în care Biblia ne învaţă despre o imagine pozitivă de sine, pentru că suntem creaturi noi în
Hristos.458 De asemenea, consilierul David Carlson este de acord cu această poziţie. Scriind de pe poziţia
unui cercetător şi specialist care are o bogată experienţă clinică, Carlson constată faptul că mulţi oameni
sunt devastaţi de o imagine de sine săracă şi deteriorată.459
Soluţia nu este în orice caz de a ne gratifica cu orgolii şi mândrie privind imaginea de sine, ci
oamenii trebuie să fie ajutaţi să găsească acel tip real de stimă de sine biblic. Dragostea de sine sau
iubirea de sine, aşa cum înţelegem acest concept din punct de vedere biblic şi psihologic, include
următoarele (Carlson, apud Collins):
1. Să mă accept pe mine însumi ca şi copil al lui Dumnezeu, care merită să fie iubit, valoros şi
capabil.
2. Să fiu gata să renunţ la a mă considera pe mine centrul lumii.
3. Să recunosc nevoia mea de iertare şi răscumpărare din partea lui Dumnezeu.
Stima de sine a creştinului rezultă din translaţia de la afirmaţia: „Eu sunt cel mai mare, cel mai
înţelept, cel mai puternic, cel mai bun”, către afirmaţie de genul: „Sunt ceea ce sunt, o persoană creată
după chipul lui Dumnezeu, un păcătos răscumpărat prin harul lui Dumnezeu şi o parte semnificativă din
corpul sau biserica, poporul lui Hristos.”
Schuller redefineşte stima de sine din perspectivă creştină. Aceasta provine din faptul că o
persoană realizează că Hristos a murit, făcând ispăşire prin moarte pentru el, şi trăieşte în el prin Duhul
Sfânt. Stima de sine, potrivit acestui punct de vedere, poate fi un simţământ al valorii pe care îl dobândesc
atunci când sunt restaurat printr-o relaţie cu Dumnezeu ca Tată ceresc, şi am asigurarea că sunt valoros.
Hristos a murit pe cruce pentru mine. Dacă El a considerat că merit lucrul acesta, este bine să realizez şi
eu motivaţia Sa.
În calitate de consilieri creştini avem de-a face cu mulţi oameni care se simt inferiori, care au un
complex de inferioritate şi o imagine de sine deteriorată. Unii sunt confuzi în legătură cu învăţătura sau
dezbaterea privind stima de sine atunci când citesc lucrări populare care condamnă lucrul acesta, sau
atunci când ascultă predici care condamnă sau altele care laudă valoarea de sine. Este crucial de aceea ca
să înţelegem şi să împărtăşim învăţătura biblică curată, nerăstălmăcită, privind valoarea personalităţii şi
vieţii umane.460 Vom fi mult mai eficienţi în a fi de folos oamenilor pentru a-i ajuta să-şi înfrângă
simţămintele de inferioritate, dacă noi putem dezvolta o percepţie de sine realistă bazată pe adevărul
Scripturii.
1. Biblia şi valoarea umană
Peste tot, de-a lungul cărţilor Sfintei Scripturi, se afirmă în mod constant că fiinţa umană este
valoroasă în ochii lui Dumnezeu, noi suntem creaţi după chipul Său cu capacităţi intelectuale, cu
capacitatea de a comunica, cu libertatea de a lua decizii, de a face alegeri, cu cunoştinţa a ceea ce este bun
sau rău, şi cu responsabilitatea de a administra şi de a stăpâni restul creaţiei. Gen 1,26-28. Chiar şi după
cădere noi suntem descrişi ca fiind cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi decât îngerii, dar încununaţi cu
slavă şi cu cinste. Ps 8,4.5. Deoarece ne iubeşte, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să plătească pentru
păcatele noastre, şi a făcut posibilă răscumpărarea şi o refacere a comuniunii cu Dumnezeu Tatăl. In 3,16.
El trimite îngeri ca să ne protejeze, Duhul Sfânt ca să ne călăuzească şi Sfânta Scriptură care să ne înveţe
că noi suntem sarea pământului şi lumina lumii. Persoanele care cred în Dumnezeu, vor petrece
eternitatea împreună cu El, într-un loc pe care îl pregăteşte cu noi în ceruri. Ps. 91,11-12; Evr.1,14; Luc
12,12; Mat. 5,13-14; In 14,1-3, 26.
416
 Cu câţiva ani în urmă, Bruce Narramore sugera că punctul de vedere creştin al imaginii şi stimei
de sine este o categorie distinctă faţă de perspectiva seculară. Acesta ridică omul deasupra animalelor şi
oferă o bază solidă pentru a edifica imaginea şi stima de sine. Punctul de vedere biblic asupra omului ne
atrage atenţia asupra păcatului şi căderii, dar nu diminuă semnificaţia noastră profundă ca şi creaturi ale
viului Dumnezeu, deoarece noi suntem creaţi după Chipul lui Dumnezeu, noi posedăm o mare valoare, o
profundă semnificaţie. Suntem iubiţii lui Dumnezeu şi merităm să ne iubim pe noi înşine şi pe ceilalţi.461
2. Biblia şi starea de păcat a omului. Biblia ne învaţă că în urma păcatului lui Adam, toţi
oamenii au devenit păcătoşi şi s-au înstrăinat de Dumnezeu, fiind condamnaţi atât datorită naturii lor
păcătoase, cât şi datorită actelor lor păcătoase. Rom. 3,25; 5,12, 17-19; 6,23a; 7,18. Păcatul este răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu, reprezintă îndoiala privind încrederea în Dumnezeu şi provocarea voinţei Sale
desăvârşite. Gen. 3,11-13; Ps. 32,1-5; Rom. 3,11-18.
Păcatul conduce la conflicte interpersonale, este o tentativă de îndreptăţire de sine, o tendinţă de a
blama, de a învinovăţi pe alţii pentru propriile noastre slăbiciuni sau pentru probleme psiho-somatice, o
manifestare agresivă, verbală şi fizică, o sursă de tensiune şi o lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Toate
acestea cu siguranţă că influenţează modul în care noi ne simţim în legătură cu noi înşine, sunt
producătoare, generatoare de vinovăţie, şi cu siguranţă că deteriorează stima şi imaginea noastră de noi
înşine.
Chiar în această stare căzută, Dumnezeu ne iubeşte încă şi ne valorizează. El urăşte păcatul, dar
iubeşte pe păcătos. El ştie că suntem neajutoraţi, dar asta nu înseamnă că suntem incapabili de a fi
răscumpăraţi, că suntem pierduţi pentru vecie şi lipsiţi de valoare. Într-adevăr, datorită dragostei şi milei
Sale, El a trimis pe Fiul Său să moară, astfel încât noi putem fi făcuţi desăvârşiţi şi readuşi în familia
cerului, fiind primiţi ca fii şi fiice ale Sale. In 3,16; Rom 5,1.8-11.14-17. Păcatul a distrus relaţia cu
Dumnezeu, dar păcatul nu ne-a transformat în altfel de fiinţe, ci rămânem încă fiinţe umane în ochii lui
Dumnezeu, încoronarea creaţiunii divine şi având o imensă valoare pe care ne-o acordă Dumnezeu.
3. Învăţătura biblică privind mândria. Unii creştini care subliniază degradarea fiinţei umane,
argumentează că stima de sine este o formă de mândrie. Deoarece mândria este în mare măsură urâtă de
Dumnezeu, aceşti creştini şi credincioşi presupun că, condamnarea de sine şi inferioritatea este atitudinea
care ne păstrează umili şi normali, într-un raport acceptabil cu Dumnezeu. Prov 16,18; Iac 4,6; 1Petru 5,5.
Mândria este caracterizată printr-o dorinţă exagerată de a câştiga atenţia şi lauda celorlalţi, este o
supraestimare arogantă de sine în relaţie cu ceilalţi. (Ellison) Ea presupune să adopţi o atitudine de
superioritate şi să ignori preocupările, opinia şi dorinţa celorlalţi semeni. În esenţă, este o tentativă de a
pretinde pentru sine gloria care în mod normal şi corect aparţine lui Dumnezeu.
Prin contrast, umilinţa este caracterizată printr-o evaluare de sine corectă, proporţională cu opinia
celorlalţi, şi bunăvoinţa de a oferi recunoaştere şi laudă altora înainte de a pretinde acest lucru pentru sine.
(Ellison) O persoană modestă îşi acceptă propriile imperfecţiuni, păcate şi greşeli, şi de asemenea, este
conştientă de darurile, capacităţile şi realizările pe care le-a obţinut cu ajutorul lui Dumnezeu. Umilinţa
nu este o negare de sine sau o respingere a ceea ce Dumnezeu ne-a oferit ca tărie şi capacităţi. Umilinţa
implică o dependenţă recunoscătoare faţă de Dumnezeu şi o recunoaştere corectă atât a calităţilor cât şi a
slăbiciunilor proprii.
Apostolul Pavel, de exemplu, era conştient profund de propria sa păcătoşenie, de imperfecţiunile
sale prezente, dar recunoştea şi propriile sale realizări. (Hoekema) El vorbea despre răscumpărarea sa
utilizată de Dumnezeu cu atâta eficienţă. Avea o imagine de sine realistă, nu era caracterizat de mândrie,
ci îşi făcea o evaluare de sine umilă, realistă a ceea ce Dumnezeu a realizat prin intermediul său. Stima de
sine este o evaluare realistă şi capacitatea de a trăi modest.
4. Biblia şi iubirea de sine. Biblia poneşte de la premisa că noi trebuie să ne iubim pe noi înşine.
Mat 22,39; Ef 5,28.29. Această concluzie este dificil de acceptat pentru unii creştini, deoarece ei pun
semnul egalităţii între iubirea de sine şi atitudinea de superioritate, încăpăţânare şi mândrie egoistă.
Iubirea de sine nu este o adorare de sine erotică sau ecstatică. Iubirea de sine înseamnă să te vezi pe tine
însuţi ca păcătos, salvat prin har, ca om creat valoros şi iubit de Dumnezeu, dăruit ca membru al
417
poporului lui Hristos, al trupului Său şi purtător al Chipului divin. Noi putem să ne iubim pe noi înşine,
deoarece Dumnezeu ne iubeşte, şi nu vom nega capacităţile şi oportunităţile pe care Dumnezeu ni le-a
oferit. Acest punct de vedere asupra iubirii de sine poate deveni fundamentul pentru stima de sine sau
evaluarea de sine.462
Probabil că unii teologi nu sunt de acord cu stima de sine, deoarece acest termen este definit în
mod diferit. S-a sugerat de pildă că valoarea de sine ar trebui să nu fie considerată ca aceeaşi cu
închinarea de sine sau iubirea de sine, deci că n-ar trebui considerată acelaşi lucru închinarea faţă de sine
cu iubirea faţă de sine, sau egoismul cu afirmarea de sine, diferită de înşelarea de sine şi că noi ar fi
trebuit să fim conştienţi de noi înşine fără să fim absorbiţi în noi înşine, că negarea de sine nu este acelaşi
lucru cu denigrarea de sine şi că răstignirea firii noastre păcătoase, pământeşti, nu este acelaşi lucru cu
simţămintele de inferioritate, că modestia şi umilinţa nu este acelaşi lucru cu umilirea ca fiind lipsiţi de
valoare. Creştinul poate să aibă o stimă de sine pozitivă nu datorită realizărilor umane şi naturii umane, ci
din cauza şi datorită şi prin intermediul harului şi răscumpărării divine.463
Cauzele complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute
Învăţăturile biblice şi discuţiile teologice privind stima de sine sunt fundamentul pentru multe
probleme ce ţin de concepţia de sine şi complexul de inferioritate. Pentru fiecare consiliat, în orice caz pot
exista motive diferite care au condus la o imagine de sine scăzută, şi între acestea putem enumera:464
1. O teologie eronată. Aşa cum am văzut, mulţi dintre noi se simt inferiori şi presupun că toate
fiinţele umane sunt lipsite de valoare, deoarece păcatul ne-a făcut să nu mai avem nici o semnificaţie în
ochii lui Dumnezeu, şi că trebuie să fim umili, să ne condamnăm pe noi înşine, să negăm orice daruri şi
capacităţi pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre copiii Săi. Toate aceste puncte de vedere păstrate de
oameni sinceri, de cei care în mod aparent presupun în mod incorect că stima de sine este greşită şi că
simţămintele de inferioritate trebuie să caracterizeze pe orice creştin consacrat.
O variantă a acestui punct de vedere caracterizează creştinii sinceri care sprijină şi susţin
crucificarea de sine ca o abordare teologică. Aceasta presupune că oamenii sunt lipsiţi de valoare, că
dorinţele, gândurile şi capacităţile noastre individuale, ar trebui negate sau crucificate, că noi trebuie să ne
mutilăm natura noastră umană, şi că gândurile şi atitudinile lui Hristos ar trebui să ne înghită, în mod
complet, întreaga noastră existenţă. Acest punct de vedere pare să fie spiritual, dar el neagă şi de aceea
este eronat, darurile personale, capacităţile, personalităţile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, şi care
trebuie să fie utilizat în slujba Sa, în lucrarea Sa.
Această crucificare de sine, care nu realizează că Hristos a fost crucificat în trecut, dar că acum
trebuie să trăim ca şi creaturi renăscute, o comuniune vitală împreună cu El. Aceasta nu înseamnă că noi
vom deveni roboţi care resping capacităţile şi îşi schilodesc propria personalitate. În schimb, noi vom
supune toate darurile şi capacităţile noastre controlului divin şi ne vom încredere că Dumnezeu va lucra,
folosindu-se de caracteristicile, de trăsăturile şi diferenţele personale ale fiecăruia.
Atunci când discuta cu ucenicii Săi, Isus le-a spus odată că „Dacă cineva doreşte să vină după
Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Mat 16,24. Creştinii nu trebuie să
trăiască centraţi pe ei înşişi, gratificându-şi eul şi afirmându-şi propriile lor vieţi păcătoase, ci, dimpotrivă,
trebuie să abandonăm egoismul, să abandonăm ambiţiile personale, astfel încât să-l slujim pe Hristos prin
sacrificiu. Iac 3,13-16. Negarea de sine constă în a face din Dumnezeu regula principală, mai mult decât
atât, pasiunea vieţii noastre. O viaţă de negare de sine este o viaţă de afirmare, de proclamare a lui
Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că persoana care îşi neagă ambiţiile egoiste sau nevoia de gratificare personală
trebuie, de asemenea, să nege darurile pe care Dumnezeu i le-a oferit. Creştinii, credincioşii care au fost
iertaţi, adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi înzestraţi cu daruri specifice şi responsabilităţi care-i
capacitează să slujească lui Hristos şi Bisericii mult mai eficient. Rom 12,4-8. Atunci când negăm
existenţa acestor daruri, ne angajăm într-o autoînşelare mai degrabă decât autonegare.
2. Păcatul şi vinovăţia. Atunci când Dumnezeu a creat fiinţele umane, le-a oferit un standard a
ceea ce este bun sau rău, o călăuză asupra modului în care trebuie să trăiască în concordanţă cu principiile
418
Sale universale. Atunci când violăm aceste principii suntem vinovaţi şi ca rezultat simţim remuşcări şi
dezamăgiţi de noi înşine. Aceasta contribuie la susţinerea simţămintelor noastre de inferioritate şi ne
subminează imaginea de sine.
3. Experienţa trecută. Într-o societate în valorizat succesul, este dificil să fii confruntat cu
eşecul, respingerea şi critica. Dacă eşuăm frecvent sau dacă suntem minimalizaţi adesea, este uşor să
ajungem la concluzia că nu suntem buni. „Iată ce gândesc oamenii despre mine, iată cât de multe lucruri
îmi lipsesc.” Cercetătorii de la Universitatea Taylor au studiat nivelele imaginii de sine, a stimei de sine, a
peste 500 de oameni, incluzând un număr de creştini evanghelici. Nu există nici o diferenţă între imaginea
de sine sau stima de sine dintre credincioşi şi necredincioşi, dar există o diferenţă semnificativă între cei
înalt educaţi şi au parte de succes, în contrast cu cei mai puţin educaţi sau au atins nivele mai scăzute de
pregătire. Acest studiu este consecvent cu alte rezultate care constată că oamenii care se realizează în
viaţă tind să aibă o imagine de sine pozitivă faţă de ceilalţi.465
Uneori înregistrăm eşecuri nu din cauza noastră, ci din cauză că alţii se aşteaptă să eşuăm. În
situaţii de felul acesta este uşor pentru cineva să creadă „nimeni nu se aşteaptă ca să am succes, aşa că de
ce să mai încerc?” Atunci când nu încercăm, eşecul este asigurat şi imaginea de sine este erodată şi mai
mult.
4. Relaţiile părinte-copil. Consilierii sunt de acord, în genere, că fundamentul pentru imaginea de
sine a copilului este format în primii săi ani. Inferioritatea şi imaginea de sine scăzută în mod frecvent
apar încă din anii copilăriei în familie. Cei mai mulţi părinţi sunt inconştienţi sau inconsecvenţi în modul
de a-şi creşte şi educa copiii, ca şi în legătură cu simţămintele lor legate de aceştia. Chiar şi cei mai
răbdători părinţi explodează şi nu contenesc cu critica, în timp ce reţin acceptarea, căldura şi valorizarea
copilului. Rareori copiii sunt răniţi de către fluctuaţiile minore ale părinţilor, dar adevăratele simţăminte
de inferioritate pot să fie provocate în copii atunci când părinţii:
1. Îi critică, ruşinează, resping sau îi cicălesc în mod repetat.
2. Stabilesc standarde şi obiective nerealiste faţă de capacităţile copilului.
3. Îşi exprimă aşteptările, deşi ştiu că, copilul probabil va eşua.
4. Îl pedepsesc în mod repetat şi dur.
5. Presupun şi afirmă că, copilul este incompetent, stupid, tâmpit.
6. Evită îmbrăţişarea, atingerea plină de afectivitate şi manifestarea gestuală a dragostei părinteşti.
7. Îi supraprotejează sau domină copiii, astfel încât ei vor eşua mai târziu atunci când vor da piept
cu viaţa.
5. Aşteptări nerealiste. Pe măsură ce ne dezvoltăm, cei mai mulţi dintre noi dezvoltăm aşteptări
în legătură cu viitorul şi idealurile pe care am dori să le atingem. Atunci când aceste aşteptări şi idealuri
sunt nerealist de înalte, noi ne expunem eşecului şi simţămintelor de inferioritate care adesea vor urma.
Bruce Narramore sugera că există trei inamici comuni ai acceptării de sine. Aceştia sunt generaţi de
presupunerile pe care cei mai mulţi oameni le învaţă şi le acceptă, deşi ele tind să le subminze stima de
sine. Aceşti trei duşmani sunt convingeri false, dar larg răspândite, şi anume:
1. Trebuie să fac faţă standardelor celorlalţi oameni şi aşteptărilor lor, dacă doresc să fiu acceptat
şi iubit.
2. Ori de câte ori eşuez să-şi ating obiectivele şi aşteptările mele sau ale celorlalţi oameni, trebuie
să fiu presat, ruşinat, înspăimântat sau pedepsit.
3. Dacă doresc să-mi controlez şi să stăpânesc lumea înconjurătoare, trebuie să fiu la post, să fiu
deştept, să fiu centrul mediului meu şi să iau propriile mele decizii.
Ori de câte ori o persoană păstrează aceste convingeri sau presupuneri nerealiste, sau altele de
acest fel, în mod obişnuit va înregistra eşecuri, simţăminte de inferioritate şi o stimă de sine scăzută.
6. O gândire eronată sau greşită. Uneori presupunem că cei ce se realizează şi oamenii de succes
nu au nici un fel de dubii în legătură cu capacităţile şi competenţa lor, dar aceasta nu este în mod necesar
adevărat. Există dovezi că cei mai mari oameni de succes şi realizaţi, chiar dacă îşi ating scopurile, se
simt nesiguri în legătură cu poziţia lor. Foarte mulţi dintre ei se întreabă dacă sunt într-adevăr competenţi,
419
atât de competenţi pe cât presupun ceilalţi. Foarte puţini oameni realizaţi cu adevărat, consideră că ating
propriile standarde de excelenţă. Mulţi dintre ei se întreabă dacă nu cumva succesul lor nu este rezultatul
competenţei, ci doar al şansei. Deseori ei pun pe seama altora sau a împrejurările fericite realizările lor
personale. Deşi mulţi dintre semenii lor îi consideră strălucitori şi talentaţi, mulţi dintre aceşti oameni se
simt ca nişte impostori. Ei au o carieră strălucită şi de succes, dar simţămintele de inferioritate pe care le
nutresc îi devorează.466
Relativ frecvent credem şi uneori facem afirmaţii legate de noi înşine care nu au nici un
fundament real. „Nimănui nu-i place de mine sau nu sunt bun de nimic”, sunt idei care pot să fie mai
degrabă rezultatul fanteziilor decât al realismului nostru. Dacă dorim să nu ne controleze, o astfel de
gândire trebuie schimbată şi să ne însuşim o atitudine mai realistă în legătură cu noi înşine. Când ne
cercetăm pe noi înşine, când conversăm cu noi înşine, să nu ne transmitem mesaje atât de negative. Am
putea să ne întrebăm dovezile care susţin concluziile descurajatoare la care am ajuns.
7. Influenţa comunitară. Fiecare societate are propriile sale valori pe care le subliniază în
masmedia şi le demonstrează în căminuri, în familie, în şcoli, în mediul de afaceri sau guvernamental şi în
viaţa socială. Este larg presupus, de pildă, că valoarea unei persoane depinde de propria inteligenţă, de
atractivitatea fizică, de educaţie, de finanţe, de putere şi de realizări. Oamenii sunt încurajaţi să
manipuleze circumstanţele şi unii pe alţii pentru a-şi atinge şi a păstra aceste simboluri ale succesului. Se
presupune că posesia acestor simboluri creşte imaginea de sine şi că pierderea lor sau neatingerea, eşecul,
creşte simţământul de inferioritate. Acesta este un mit cultural care motivează pe mulţi oameni, dar care
conduce la o imagine de sine scăzută atunci când simbolurile de status nu sunt atinse sau când sunt atinse
şi se constată că ele sunt nesemnificative sau că sunt atinse prea târziu.
Efectul complexului de inferioritate şi al unei stime sau imagini de sine scăzute
Există multe istorii privind oameni care au fost confruntaţi cu handicapuri sau cu alte obstacole
majore, dar care nu s-au lăsat copleşiţi şi au reuşit să înfrângă aceste deficienţe. Istoria psihoterapiei este
sugestivă în acest sens. Atunci când a dat un examen pentru a ocupa un post de funcţionar public,
Abraham Lincoln a pierdut, dar el a continuat să lupte şi a reuşit să fie ales ca preşedinte. Theodor
Roosvelt a fost un copil bolnav, dar a învăţat să boxeze, să călărească, Franklin Roosevelt a fost copleşit
de efectele poliomielitei. Helen Keller nu vedea, nu auzea, dar a învăţat să comunice. Winston Churchill
nu a reuşit să-şi finalizeze studiile, dar a devenit cel mai mare om de stat şi comunicator. Pentru mulţi
oameni, se pare că experienţele dificile ale vieţii au devenit o motivaţie care i-a împins să-şi depăşească,
să-şi înfrângă inferiorităţile.
Mai puţin admirabil, poate, dar mult mai aparent, sunt cei care încearcă să-şi ascundă
simţămintele de inferioritate şi se comportă arogant, încercând să-şi însuşească, dar prinzându-se în
mrejele şi furcile caudine sau capcanele dorinţei după putere şi succes. Oamenii care se simt nesiguri,
care provin din medii improprii, încearcă să acopere carenţele din propria personalitate, cumpărându-şi
maşini luxoase, purtând haine epatante, semidocţii care folosesc neologisme în mod impropriu, toţi
aceştia încearcă să impresioneze pe ceilalţi prin metode care n-au prea mult de-a face cu propriile lor
calităţi, ci doar încearcă să-şi înfrângă, într-o manieră ineficientă, complexele de inferioritate şi fac lucrul
acesta prin supralicitare.
Există multe modalităţi de a reacţiona. Cercetătorii au arătat de exemplu că oamenii cu simţăminte
de inferioritate pot:467
1. să se simtă izolaţi şi neiubiţi;
2. se simt prea slabi pentru a-şi depăşi propriile ineficienţe şi lipsiţi de motivaţie pentru a-şi
edifica o imagine de sine acceptabilă;
3. Sunt mânioşi, dar se tem de mânia altora şi încearcă să atragă atenţia asupra lor înşile;
4. au dificultăţi în relaţia cu ceilalţi;
5. pot fi dependenţi, submisizi şi sensibili, astfel încât simţămintele lor sunt uşor de rănit;
6. au o capacitate de inventivitate, curiozitate şi creativitate scăzute;
7. sunt puţin înclinaţi să se dezvăluie pe ei înşişi altora.
420
 De asemenea imaginea de sine şi complexul de inferioritate pot să contribuie la:
1. lipsa liniştii lăuntrice şi a stării de siguranţă, echilibrului psihic
2. încredere în sine scăzută
3. retragere socială
4. gelozie şi critică faţă de alţii
5. conflicte interpersonale
6. autocritică, ură şi respingere de sine
7. depresie
8. tendinţa de a câştiga putere, superioritate şi control asupra altora
9. tendinţa de a se plânge, de a se certa, de a fi intolerant, hipersensibil şi neiertător, incapabil să
accepte complimente sau să exprime dragoste
10. înclinaţia de a fi prost ascultător şi incapabil de a pierde.
Toate acestea arată că o imagine de sine scăzută poate să aibă o influenţă extrem de largă. Fiecare
se simte inferior la un moment dat, dar atunci când simţămintele de inferioritate sunt atât de intense şi
rezistente, în mod virtual toate acţiunile, simţămintele, atitudinile, gândurile şi valorile fiinţei umane sunt
afectate.
Consilierea oamenilor cu complex de inferioritate şi imagine de sine scăzută
Simţămintele de inferioritate şi imagine de sine scăzută se edifică de-a lungul multor oameni. Este
nerealist de aceea să ne aşteptăm că vor putea fi schimbate imediat, doar prin câteva şedinţe de consiliere.
Totuşi consilierul poate să fie util, după cum urmează:468
1. Oferă un suport autentic, acceptare şi aprobare. Oamenii care se simt inferiori au tendinţa
de a se retrage, de a răspunde negativ la exprimarea aprobării sau afirmării considerată nerealistă, abruptă
şi neautentică. Dacă un consilier este prea entuziast în a oferi laude sau aprobare, consiliatul va deveni
neîncrezător şi poate decide să evite consilierul. Este mult mai util s-oferim suport continuu, o aprobare
sinceră, echilibrată. O atitudine de retragere sau de dare înapoi, de regres, va fi contracarată prin
reafirmarea valorii şi semnificaţiei ca persoană, deoarece orice este de folos unei persoane care are
simţăminte de inferioritate.
2. Caută să dovedeşti înţelegere crecândă. Insight-ul în legătură cu comportamentul cuiva nu
este uşor, şi uneori nu este extrem de util. Introspecţia îi determină pe aceşti oameni să devină şi mai
critici faţă de ei înşişi, având tendinţa să treacă cu vederea faptele semnificative şi să piardă obiectivitatea.
Poţi fi de folos consiliatului încercând să găseşti sursele imaginii de sine scăzute. Încearcă să explorezi
experienţele trecute, când ai dobândit afirmare sau condamnare. Pe măsură ce înţelegem rădăcinile
trecutului, ale comportamentului şi gândirii, este bine să revenim în prezent şi să facem proiecte pentru
viitor.
3. Împărtăşeşte perspectiva biblică asupra imaginii de sine. Consilierea nu va fi încununată de
succes dacă consiliatul este convins că complexul de inferioritate este acelaşi lucru cu modestia sau
umilinţa şi că o imagine sau o stimă de sine sănătoasă este echivalentă cu păcatul mândriei. Creştinii
trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă învăţătura biblică asupra valorii umane şi stimei de sine. Ei trebuie să fie
îndemnaţi să renunţe la condamnarea de sine şi trebuie să înţeleagă că o astfel de condamnare este în
acelaşi timp distructivă şi eronată în ochii lui Dumnezeu care ne-a răscumpărat şi ne-a conferit o nouă
natură. Este posibil ca o astfel de înţelegere să necesite mult timp până când o astfel de perspectivă este
acceptată, dar acceptarea acestor învăţături este importantă în mod deosebit pentru credincioşii care
doresc să-şi înfrângă complexul de inferioritate.
4. Încurajaţi dezvăluirea de sine şi o evaluare de sine realistă. Împărtăşirea, convivialitatea,
ajută la edificarea unei imagini şi stime de sine sănătoase. Atunci când o persoană îşi împărtăşeşte
conceptul despre sine, alţii pot să-i confere feed-back şi să manifeste faţă de el acceptare, astfel încât
consiliatul începe să se accepte el însuşi pe sine. Încercaţi să fiţi distingeţi dacă, consiliatul nu încearcă în
mod subtil să manipuleze pe ceilalţi atunci când face acest lucru, urmărind doar s-obţină o negare a
afirmaţiilor negative despre sine. Atunci când împărtăşirea propriilor valori are loc sub imperiul şi
421
impulsul complexului de inferioritate, doar pentru ca s-obţină un feed-back de laudă şi negare a
inferiorităţii, această formă manipulativă de confirmare de sine nu-i oferă echilibrul şi nici nu edifică o
imagine de sine sănătoasă până când simţămintele de vor persista.
Este mult mai bine să ajutăm consiliatul să-şi facă o listă a resurselor sale, a trăsăturilor bune, a
forţelor şi să-şi evalueze în acelaşi timp şi slăbiciunile, incapacităţile şi trăsăturile de caracter mai puţin
plăcute. Comparând cele două liste, pozitivă şi negativă, asigură-te că acestea se bazează pe realităţi
obiective, şi insistă, subliniază mai ales dimensiunea resurselor realiste. De obicei oamenii se
concentrează mai ales asupra slăbiciunilor, astfel încât ei au tendinţa, mai ales cei marcaţi de complexul
de inferioritate, să nege talentele şi capacităţile care le-au fost dăruite de Dumnezeu. Simţindu-se
ameninţaţi, deseori creştinii pregetă să-şi identifice capacităţile, aptitudinile şi resursele. Pentru această
atitudine negativă, patologică, nu există numai motive teologice, ci şi unele psihologice.
O persoană complexată se simte ameninţată să-şi accepte calităţile, pentru că aceasta presupune
eforul de a avea succes, de a le realiza în viaţă, să fii motivat, să rişti să eşuezi. Ori, aceşti consiliaţi sunt
atât de terifiaţi de perspectiva eşecului, încât ei preferă să se complacă în complexele lor de inferioritate
tocmai pentru a nu-şi asuma acest risc al eşecului. Atunci când îşi admit darurile, aptitudinile şi
capacităţile, ei vor trebui să dezvolte şi să folosească aceste trăsături pozitive, să-şi asume
responsabilitatea pentru acţiunile lor. Aceasta presupune efort şi chiar posibilitatea eşecului. Din cauza
aceasta, persoanele obişnuite să trăiască cu complexele de inferioritate pot să respingă asumarea
responsabilităţii şi riscului şi să încerce să rămână învăluiţi în complexe de inferioritate.
5. Stimulaţi reexaminarea experienţelor, obiectivelor şi priorităţilor. Pot exista două tipuri de
scopuri sau obiective: unele pe termen lung şi altele pe termen scurt. Obiectivele pe termen lung sunt
adesea de importanţă majoră, de pildă absolvirea unei facultăţi, cumpărarea unei locuinţe sau trecerea
unor examene, dobândirea unor promovări, în timp ce obiectivele pe termen scurt au caracter imediat şi
sunt mult mai uşor de atins, ca de pildă terminarea de citit a acestui capitol, trecerea unui test, a unui
examen, terminarea unui proiect personal, introducerea sau cunoaşterea unor vecini sau a unor cunoştinţe,
deseori obiectivele pe termen lung sunt copleşitoare şi par de neatins persoanelor care se simt inferioare şi
acestea pregetă să şi le asume.
Trebuie să amintim consiliaţilor că obiectivele pe termen lung pot fi disipate în obiective pe
termen scurt, în proiecte, şi astfel ele pot fi atinse treptat. Orice experienţă pozitivă le dă un simţământ de
împlinire şi îi ajută să-şi asume riscul pentru noi aspiraţii pe termen lung. Astfel, în procesul consilierii,
consiliatul va fi încurajat să-şi scrie obiectivele pe termen lung ca şi priorităţile sale, apoi va fi ajutat să le
împartă în obiective pe termen scurt mai uşor de atins. Prin această metodă, consilierul îl stimulează pe
consiliat să-şi planifice obiective realiste şi să-şi asigure succesul. Experienţa pozitivă în acest domeniu îi
consolidează imaginea de sine şi încrederea în sine. Chiar atunci când eşuează el este încurajat să încerce
iarăşi, astfel încât să nu recadă în simţămintele şi complexele de inferioritate.
De asemenea, este important ca să ajutăm consiliatul să-şi examineze motivele, ce îl determină să
atingă anumite obiective specifice, motivele sale. Asiguraţi-vă că structura valorilor morale şi sistemul de
aspiraţii şi priorităţi ale acestuia sunt sănătoase şi în conformitate iu valorile creştine, cu voinţa lui
Dumnezeu. Este important ca pacientul să acţioneze în conformitate cu propriile sale convingeri, pentru
că numai în acest caz el va experimenta o consolidare a valorii şi imaginii de sine. În acelaşi timp,
consiliatul va trebui să fie conştient de faptul că nici o fiinţă umană nu este perfectă, nu este desăvârşită,
şi de asemenea că noi nu suntem singuri. Dumnezeu ne-a dat daruri, capacităţi, şi ne călăuzeşte prin
Duhul Său cel Sfânt pe toţi cei care caută ajutorul şi sprijinul Său.
6. Învăţaţi-l să-şi însuşească noi abilităţi. Uneori consiliaţii trebuie să fie învăţaţi să-şi
însuşească noi abilităţi sau să şi le îmbunătăţească pe cele vechi. Aceasta îi va ajuta să-şi atingă
obiectivele şi scopurile pe care şi le propun, inclusiv cele vocaţionale. Multe din aceste activităţi pot fi
prestate în perioadele intersesionale. Astfel puteţi învăţa consiliatul:469

422
 1. Să evite gândurile negative, să nu fie hipercritici, să nu facă comentarii negative cu privire la
sine şi nici cu privire la ceilalţi. Asta ar putea să-l înstrăineze de ceilalţi, să cauzeze ostilitate şi să
genereze o recădere în inferioritate şi imagine de sine săracă.
2. s-ofere ei înşişi încurajare, complimente, şi să manifeste respect faţă de alţii. Respectând
oamenii pe care Dumnezeu i-a creat, învăţăm şi suntem ajutaţi să ne respectăm pe noi înşine. De
asemenea,
3. Să mediteze şi să studieze în mod regulat cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu
Tatăl nostru ne iubeşte şi comunică cu noi prin intermediul Sfintei Scripturi. Biblia este un tezaur care ne
ajută să păstrăm o perspectivă realistă atât asupra tendinţelor inflaţioniste şi de mândrie, cât şi asupra
celor de inferioritate şi incompetenţă.
7. Ajutaţi consiliatul să evite tendinţele distructive. Astfel de tendinţe distructive care se
manifestă adesea pot să ne înstrăineze de ceilalţi oameni, să blocheze creşterea spirituală şi să edifice o
imagine de sine săracă. Astfel de tendinţe pot fi:470
1. să fii tratat ca obiect şi să fii manipulat;
2. resentimente şi ruminarea în legătură cu circumstanţe dureroase, neplăcute şi umilitoare;
3. mânia şi resentimentul atunci când pierzi controlul asupra situaţiei;
4. renunţarea sau reacţionarea cu mânie atunci când suntem identificaţi ca greşind;
5. paralizaţi şi lipsiţi de disponibilitatea de a reacţiona ori de câte ori suntem terorizaţi de teamă;
6. îngrozit de probleme în loc să le accepţi sau să le schimbi.
Ori de câte ori aceste atitudini sunt observate la consiliat, vor fi remarcate, discutate deschis,
deoarece ele pot bloca stima de sine.
8. Stimulaţi participarea într-un grup suport, la un grup de dezvoltare sau la o grupă integrală
creştină. Aceasta stimulează imaginea de sine şi ajută persoana să se simtă valoroasă. Consilierea în grup
este adesea de folos în efortul şi procesul de edificare a unei imagini de sine sănătoasă, deoarece membrii
grupului sunt suportivi, doritori să ajute şi nu sunt înclinaţi către criticism sau cu tendinţe de a umili unul
pe celălalt, mai ales dacă grupul este conştient de aceste tendinţe. Implicarea în activităţi de comunitate
poate , de asemenea, să stimuleze o imagine de sine sănătoasă.471
9. Îndrumaţi consiliaţii să-şi rezolve păcatele personale. Este imposibil să ne simţim bine cu
noi înşine, dacă noi în mod deliberat încălcăm principiile lui Dumnezeu în viaţa noastră. Păcatul crează în
ultimă instanţă vinovăţie, autocondamnare, depresie şi cu siguranţă o imagine de sine scăzută. De aceea
consiliatul va trebui ajutat ca în mod onest să se confrunte cu propriile sale greşeli, să le mărturisească
înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor şi să-şi amintească că Dumnezeu ne iartă şi a promis să uite erorile
şi greşelile, păcatele noastre. 1In 1,8.9; Iac 5,16. Incapacitatea de a ierta pe semen, sau incapacitatea de a
te ierta pe tine, poate să submineze imaginea de sine. Trebuie să ne amintim că răzbunarea este
responsabilitatea lui Dumnezeu, El va face dreptate şi nu noi. Rom 12,19. Noi trebuie să-i cerem să ne
ajute să iertăm, să renunţăm la simţămintele noastre de amărăciune, de mânie, de răzbunare, şi să
acceptăm faptul că tratamentul rău, nedreptatea, poate fi lăsat în seama lui Dumnezeu, care poate în
acelaşi timp să ierte pe cei ce se pocăiesc şi să administreze dreptatea asupra celor nepocăiţi care se
identifică în continuare cu păcatul.472
Prevenirea complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute
În modul ideal comunitatea ca şi corp de credincioşi care se adună pentru închinare şi împărtăşesc
Cuvântul lui Dumnezeu, hotărâţi să înveţe, să poarte de grijă, să fie constructivi şi să facă bine unul
altuia, toate acestea pot elibera de frământări, manipulare, pot să îndepărteze lupta pentru putere atât de
prezentă în societate. Cu siguranţă că nici bisericile nu sunt nişte locuri ideale şi că în mod frecvent se
manifestă trăsături fireşti. Totuşi, o comunitate creştină este o comunitate în care se manifestă o puternică
influenţă a Duhului lui Dumnezeu şi este o atmosferă de acceptare şi de manifestare a dragostei.
1. Prevenirea prin informare şi învăţare. Mulţi oameni dezvoltă imagini de sine scăzute şi
complexe de inferioritate pentru că ei cred şi au fost învăţaţi în mod spiritual, devoţional, teologic, că
dacă se simt inferiori şi au o imagine de sine scăzută, asta înseamnă că sunt mai merituoşi în faţa lui
423
Dumnezeu. Mulţi au fost învăţaţi că dacă e judecă sau judecă pe ceilalţi cu severitate, dacă pironesc la
stâlpul infamiei atât faptele greşite, eronate, păcatele, cât şi pe cei care le comit, toate acestea pot să dea
satisfacţie, dar este o satisfacţie pe care o primeşte doar firea, doar eul nostru păcătos. De fapt, activităţile
de genul acesta sunt dăunătoare şi distorsionează punctul de vedere biblic în legătură cu valoarea fiinţei
umane, cu iertarea, cu mândria şi cu importanţa imaginii de sine obiective, realiste şi sănătoase.
Imaginea de sine a unei persoane nu trebuie să depindă de obiective omeneşti, şi doar de
realizările sale. Fiecare persoană trebuie să aibă un simţământ al apartenenţei, al valorii, al apartenenţei
care vine din faptul că noi suntem iubiţi, că aparţinem lui Dumnezeu, care ne învaţă şi ne-a dat
posibilitatea să soluţionăm problema păcatului, să fim iertaţi, şi ne ajută să ne exercităm aptitudinile,
capacităţile, darurile cu care ne-a înzestrat, astfel încât să avem o imagine de sine realistă şi obiectivă, al
cărui fundament esenţial este răscumpărarea realizată de Hristos.
În interiorul Bisericii creştinii ar trebui să realizeze cum pot să se iubească unii pe alţii şi pe ei
înşişi, motivaţi fiind de dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o, făcându-ne copii ai Săi. Noi putem să
ne acceptăm aptitudinile, darurile şi realizările, pentru că ele vin din partea lui Dumnezeu, şi sunt rodul
înzestrării şi folosirii în lucrarea Sa în mod dezinteresat şi altruist. Putem obţine iertarea de păcat
necondiţionată pe care ne-o oferă Dumnezeu şi putem proslăvi pe Dumnezeu pentru ceea ce realizează în
viaţa noastră. Nu poate exista un mediu mai sănătos ca acesta pentru a dobândi o imagine de sine
echilibrată, sănătoasă.
2. Calităţile profilacte ale relaţiei de părtăşie de tip creştin. Faptul de a aparţine şi de a fi acceptat
ca un membru valoros al unui grup este un aspect important în edificarea imaginii bisericii creştine.
Unitatea în biserica creştină furnizează un astfel de suport şi acceptare, în special atunci când suntem în
dificultate. Membrii Bisericii ar trebui să fie încurajaţi să manifeste grijă şi preocupare unul faţă de
ceilalţi, să nu treacă cu vederea pe noii veniţi, şi să-i ajute pe cei în dificultate. 1Cor 12,25. De asemenea,
în sânul comunităţii creştine pot fi dezvoltate abilităţi practice, personale. Noi putem să respingem
atitudinea materialistă şi de competiţie, capcanele luptei pentru putere sau succes atât de comune în
societate, şi putem să avem o atitudine relaxată pentru că ne bizuim pe valori care vin din partea lui
Dumnezeu, care ne sunt dăruite. 1Cor 12,4-25. Cu siguranţă că imaginea aceasta este în parte idealistă,
dar în mare parte ea poate să fie realizată. Cu siguranţă că şi în Biserică se manifestă tendinţe de
competiţie, de etalare ostentativă a valorilor materiale, a opulenţei, că şi în sânul Bisericii şi a comunităţii
creştine există o stratificare privind aptitudinile economice, sociale, culturale, dar Dumnezeu nu este
impresionat de statusul nostru omenesc, conform unui statut omenesc, ci Dumnezeu ne preţuieşte pentru
că suntem copii ai Săi, pentru ceea ce putem deveni prin harul Său răscumpărător.
3. Prevenirea prin călăuzirea părinţilor în educaţia copiilor. Deoarece multe probleme privind
imaginea de sine sunt dobândite într-o atitudine severă, rigidă din partea părinţilor cu proprii lor copii,
atunci o educaţie a acestora în învăţaţi să edifice imaginea de sine a propriilor copii fără ca să-i
călăuzească la îngâmfare, dar nici să-i mutileze generându-le complexe de inferioritate, poate fi o
atitudine preventivă utilă. Părinţii trebuie instruiţi să arate acceptare şi apreciere faţă de proprii lor copii,
şi în timp ce continuă să-i educe, trebui să petreacă tip cu ei şi în relaxare, în jocuri, în comunicare, pentru
că asta le îmbunătăţeşte imaginea de sine copiilor. De asemenea, părinţii trebuie ajutaţi să-şi depăşească
propriile lor complexe de inferioritate.
Concluzii în legătură cu complexul de inferioritate şi imaginea de sine scăzută
Deşi nu a fost psiholog, Walter Trobisch a fost un observator deosebit de fin al comportamentului
uman. El spunea „Dragostea de sine este fundamentul pentru dragostea noastră faţă de semen şi atunci
când ne lipseşte iubirea de sine, rezultă o sumedenie de probleme personale.” 473 Asta nu înseamnă că noi
negăm învăţăturile Scripturii în legătură cu încrederea în sine şi nevoia de sacrificiu al eului firesc şi
păcătos, însă viaţa Domnului Hristos ne arată că putem să ne acceptăm pe noi înşine fără să devenim
egoişti, orgolioşi, mândri, că noi putem să ne sacrificăm eul şi pe noi înşine fără să negăm lucrarea lui
Hristos în viaţa noastră şi fără să ne abandonăm darurile şi aptitudinile cu care El ne-a înzestrat.

424
 Concepţia creştină asupra demnităţii şi valorii fiinţei umane care subliniază importanţa dragostei,
a darurilor pe care Dumnezeu le pune în noi, ca şi a obiectivelor de slujire şi misiune, pot să confere o
imagine de sine sănătoasă, pot , de asemenea, să fie nişte resurse pentru a valoriza pe ceilalţi, pot
îndepărta atât complexele de inferioritate, cât şi mândria, vanitatea sau invidia.

425
 8. Tulburări psihiatrice
Termenul de tulburare psihică descrie o varietate de simptome care presupun incapacitatea unei
persoane de a face faţă cerinţelor vieţii personale, sociale sau profesionale. Această incapacitate poate să
fie minimă sau medie, dar poate să dobândească intensităţi grave, până la o severitate maximă. Ea poate
să fie de natură nevrotică, sau dimpotrivă să fie intensă, de natură psihotică, în care pacientul nu este
conştient de starea sa şi îi este afectat nucleul personalităţii.
Există o largă afectare a persoanelor cu simptomatologie psihopatologică. Astfel diferite cercetări
au constatat că dacă 1-5% din populaţie sunt cazuri de afecţiuni psihice severe care să presupună delirul,
halucinaţiile şi incapacitatea de inserţie socială şi profesională, 10-15% sunt afectaţi de tulburări nevrotice
destul de intense sau tulburări de personalitate, oligofrenii sau demenţe, care de asemenea presupun
internare şi un diagnostic psihiatric. Apoi, alţi 15% au un diagnostic, dar nu au fost niciodată internaţi, iar
până la ½ sau 2/3 din populaţie n-au fost niciodată diagnosticaţi, dar au simptome mai mult sau mai puţin
severe, care le permite să desfăşoare o activitatea cvasinormală, să se simtă relativ confortabili cu ei înşişi
şi să facă faţă cerinţelor educaţionale, sociale, familiale, profesionale.
De altfel, un dascăl spunea că, ‚numai cine nu se caută nu este bolnav’. Chiar şi această ultimă
treime de oameni relativ echilibraţi psihic, se bucură de o normalitate relativă, prost definită, conform
unor criterii cum ar fi cel statistic, perspectiva medicală a lipsei simptomelor şi stării de sănătate, a
idealului care poate fi conceput după criterii culturale, etc.
În afecţiunile psihice grave, inserţia în societate devine imposibilă, comunicarea nu poate fi
realizată eficient. Cu siguranţă că aceşti oameni au nevoie de asistenţă medicală şi socială şi pot să-şi facă
rău lor înşişi sau pot să devină heteroagresivi. În genere, afecţiunile psihice grave sunt afecţiuni cronice
care evoluează în pusee acute, cu remisiuni între acestea. Un puseu acut, în cazul unei psihozei, se
manifestă prin halucinaţii şi delir, inconştienţa afecţiunii şi absenţa qusitotală a inserţiei în realitate.
Pacientul trăieşte în lumea sa. După fiecare episod de felul acesta, se instalează un grad mai mare sau mai
mic de defectualitate psihică care rămâne ca o sechelă.
În cazul afecţiunilor de intensitate medie, cândva se vorbea despre decompensări, acutizări ale
afecţiunii, determinate de împrejurările stressante, nefavorabile din viaţa persoanei. În prezent Asociaţia
Psihiatrilor Americani militează pentru o sistematizare a afecţiunilor psihice, publicată ca instrument de
lucru comun, actualmente fiind valabilă ediţia a patra – DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of
Mental Disorders, American Psychiatric Association). Pentru o cunoaştere mai detaliată a unei maladii
psihice, cititorul poate consulta unul dintre numeroasele manuale sau tratate de psihiatrie. Pentru limba
română, există lucrări autohtone (Predescu, Ionescu, Gorgos, Romila) sau traduceri. Marile tratate
internaţionale de psihiatrie sunt inaccesibile doar ca preţ, însă pot fi consultate şi de pe CD.
Biblia şi tulburările psihice
Biblia spune puţin despre tulburările psihice, dar simptomele psihopatologice au fost recunoscute
şi probabil comune, chiar dacă nu exista medicaţie, nu existau neurolepticele, sedativele, tranchilizantele,
anxioliticele şi antidepresivele de astăzi. La un moment dat, David s-a prefăcut că este bolnav psihic.
1Sam 21,13. Comportamentul său era simulat, dar acest comportament ne oferă o scurtă istorie a
simptomelor comune în psihopatologia vremii. Trebuie să remarcăm că simptomele medii, uşoare sau
grave ale tulburărilor psihice sunt influenţate de în mare măsură de cadrul cultural, geografic şi istoric în
care se manifestă.
Apoi, Daniel descrie suferinţa lui Nebucadneţar în Babilon, o formă de parafrenie, licantropia,
generată în cadrul unui plan divin. Dan 4,31-33. În NT, la un moment dat, Festus îl întrerupe pe apostolul
Pavel şi îl întreabă dacă nu cumva este afectat psihic. Fapte 26,24.25. Sigur că afirmaţia şi întrebarea erau
ironice, sarcastice. Totuşi citim despre faptul că Isus vindeca oameni de afecţiuni psihice, fizice, sau
scotea afară demoni. Mat 4,24; 17,15. Expresia tradusă prin nebun, lunatic şi alte denumiri comune ale
afecţiunilor psihice, pot să se refere uneori la epilepsie, alteori la diferite tulburări psihice de gravitate
mare, având de-a face cu psihoze, oameni care nu mai erau inseraţi social şi pentru care nu exista nici un
tratament la acea vreme.
426
 Astăzi există o distincţie între epilepsie şi tulburarea psihică de intensitate nevrotică sau psihotică,
epilepsia aparţinând specialităţii neurologice, pe când tulburările psihice aparţin psihiatriei. Termenul de
nebun sau iresponsabil, se referă la vinovăţia unor acţiuni criminale făcute fără prezenţa
discernământului şi deci nu presupun responsabilitate. Totuşi nu este un termen ştiinţific, ci unul comun.
Cei mai mulţi specialişti care încearcă să interpreteze termenii comuni din Sfânta Scriptură sunt de
acord că afecţiunile psihice, neurologice, sau fizice, somatice, erau diferite de posesiunea demonică,
aveau cauzalitate diferită, chiar dacă erau prezente simptome similare. Biblia nu se pretinde a fi un tratat
de medicină şi nici nu oferă diagnostice sau descrieri de specialitate, ci se adresează unui public larg.
Mai este descrisă tulburarea împăratului Saul care ajunge, în cele din urmă, să se sinucidă. De
asemenea, este prezentată sinuciderea lui Iuda. 474 Deşi relatarea este vagă, este important că sunt prezente
cele mai multe simptome legate de tulburările psihice şi anume: anxietate sau îngrijorare, mânie,
neînţelegeri, discordie, gelozie, invidie, ambiţii egoiste, nerăbdare, absenţa autocontrolului, idolatrie,
infidelitate, pofte, beţie, lupte, minciună, violenţă şi multe altele.
Totuşi, nu trebuie să înţelegem în mod simplist relaţia dintre afectarea spirituală şi cea psihică. Nu
trebuie să acceptăm doctrina facilă a retribuţiei directe. Cu siguranţă, există o cauzalitate proximă a
multor suferinţe de natură fizică şi psihică. Dar există şi o cauzalitate ultimă, cea spirituală.
Cauzele tulburărilor psihice
Un studiu realizat de Institutul Naţional de Sănătate Mintală al Statelor Unite a constatat că circa 1
din 5 adulţi suferă de o tulburare psihică (20%). Severitatea acestor boli variază de la afecţiune medie, ca
o anxietate destul de intensă, până la schizofrenie severă. Sigur că această frecvenţă variază cu aria
geografică şi anumite afecţiuni sunt specifice pentru anumite vârste. În genere, persoanele sub 45 de ani,
au o rată dublă a afecţiunilor psihice faţă de vârstnici, la care predomină regresia şi demenţa.
Diferitele afecţiuni psihice pot avea o predominanţă pentru unul sau altul dintre sexe, dar în
ansamblu împărţirea generală este egală. Femeile suferă mai ales de depresie şi fobii, în timp ce bărbaţii
au tendinţa de a deveni dependenţi de droguri sau alcool, sau manifestă tulburări grave de personalitate.
În ansamblu, cauzele tulburărilor psihice ar putea fi clasificate în două mari categorii care combină
stressul prezent şi cauze dobândite, pe de o parte şi, influenţe ereditare sau moştenite, de cealaltă parte.475
1. Cauzele dobândite sau stressul prezent. Cu siguranţă că întotdeauna viaţa a fost dificilă,
stressantă şi a pus probleme oamenilor, dar ritmurile vieţii moderne, complexitatea acesteia par să solicite
din ce în ce mai mult adaptarea fiinţei umane. Complexitatea şi volumul informaţiei, caracterul său
contradictoriu, solicitările de tot felul pe care societatea modernă le presupune, pot conduce la suferinţe
psihice şi aceste tipuri de solicitări, sau de stress pot să fie de natură biologică, psihologică sau social-
economică.
Solicitările biologice includ afecţiuni organice, influenţa drogurilor, toxine sau poluanţi, afectarea
cerebrală fizică, lipsa unor elemente nutritive, sau suprasolicitarea şi insuficienţa somnului. Surmenajul
generează nerăbdare, irascibilitate şi deprimare. Primele semne de epuizare aduc şi primele simptome de
anormalitate psihică.
Cauzele psihologice includ frustrări, conflicte interioare, temeri, simţământul de nesiguranţă. Cu
oarecare frecvenţă, media vorbeşte despre sinucideri ale elevilor sau studenţilor care nu au reuşit să treacă
un examen. Într-o societate care valorizează succesul şi realizarea, este foarte dificil pentru oameni să
facă faţă eşecului, în special dacă îşi propun standarde prea înalte pentru capacitatea lor de a face faţă şi
simt presiunea intensă din partea profesorilor, patronilor sau a membrilor familiei.
Stressul sau cauzele de natură socială economică şi familială constau în nesiguranţă, şomaj,
instabilitate politică, violenţă. Chiar mediul fizic poate să aibă un efect pe termen lung. S-a constat că
supraîncălzirea, sau mediul foarte rece, întunericul, aglomeraţia, zgomotul sunt circumstanţe stressante
care fac adaptarea dificilă şi oamenii pot să cedeze.
2. Influenţe ereditare sau moştenite. Deşi stressul poate să fie similar, persoanele răspund în
mod diferit. În cazul unui dezastru natural, de pildă, unii sunt stimulaţi să acţioneze, devin dinamici şi se
apără, în timp ce alţii devin deprimaţi, imobilizaţi şi copleşiţi de pierderile suferite. Diferenţele reflectă
427
variabilele de structură şi experienţele trecute. Predispoziţiile biologice includ efectele eredităţii,
sănătatea biologică din trecut, afecţiuni congenitale, tulburări endocrine şi alte influenţe biologice.
Între influenţele psihologice, tulburările depresive, de exemplu, pot fi provocate sau declanşate de
stress, dar aceste condiţii sunt mult mai grave, în cazul unor influenţe genetice sau biochimice, în
implicaţi neurotransmiţători. Predispoziţiile psihologice includ efectele mediului dizarmonic, pierderi din
copilărie, traume psihologice din trecut, neglijenţa sau abuzul parental, erori de învăţare, respingeri,
carenţe afective, care determină sechele psihice şi eşec psihologic mai târziu. Mediu extrem de lax, sau
dimpotrivă extrem de rigid şi solicitant în care se dezvoltă copilul are efecte traumatice ulterior.
Un studiu al reacţiei acute la stress, în care au fost comparaţi veterani din Vietnam care prezentau
simptome ale acestui sindrom, şi cei care nu le aveau, a constatat că cei afectaţi de boală, petrecuseră mai
mult timp în luptă, pierduseră mai mulţi colegi şi prieteni prin moarte violentă, fuseseră implicaţi în
bătălii mai sângeroase, în care fuseseră nevoiţi să ucidă, erau într-o relaţie mai apropiată cu cei care
muriseră, fuseseră răniţi mai grav, sau avuseseră mai multe experienţe negative în solicitările de luptă.
Mulţi din aceşti veterani avuseseră o atitudine favorabilă faţă de război, însă după experienţele traumatice
au instalat o stare de confuzie, anxietate, depresie şi alte dovezi de anormalitate, mult timp după ce
războiul s-a încheiat şi ei s-au întors acasă.
Tulburările psihice depind şi de predispoziţiile sociale. Aceastea includ: clasa socială, locul de
rezidenţă, locuinţa, statusul marital, nivelul socio-economic, apartenenţa religioasă, apartenenţa etnică sau
rasială. De pildă, comparaţi cu cei mai înstăriţi, oamenii săraci au tulburări psihopatologice mult mai
frecvente. Cei sărmani nu pot să controleze circumstanţele în care trăiesc, nu au resurse, nu au
accesibilitate la mijloace terapeutice, sunt mult mai solicitaţi.
3. Păcatul şi responsabilitatea. Unii autori creştini presupun că toate tulburările psihice, sau în
cea mai mare parte a lor, provin din păcate personale şi că procesul de terapie şi consiliere nu constă decât
în mărturisirea păcatelor şi în schimbarea comportamentului. Această concepţie simplistă şi naivă nu
reuşeşte să aprecieze, nici complexitatea tulburărilor psihice şi nici influenţa profundă a păcatului. Păcatul
poate fi văzut din perspectivă dublă: ca act păcătos, deliberat şi conştient, pe care persoana îl comite şi, ca
stare, natură păcătoasă, comună oricărei fiinţe umane şi numită în termeni religioşi, în limba română,
„fire pământească”.
În mod similar, responsabilitatea poate fi văzută din două perspective: sunt responsabil, sau
altcineva este responsabil. O persoană bolnavă psihic poate să aibă aceste tulburări în urma unor acte
păcătoase sau datorită naturii păcătoase pe care o moşteneşte. Responsabilitatea poate să-i aparţină sau
poate să fie străină de persoana aflată în suferinţă.
Aceasta poate fi arătată printr-o diagramă simplă care a fost concepută de Bruce Naramore.476

RESPONSABILITATEA PATOLOGIEI
PROPRIE ALŢII
Păcate specifice, I II
TIP DE PĂCAT deliberate, conştiente
Natura umană păcătoasă III IV
sau ‚firea pământească’

Cauzele afecţiunilor psihologice, psihiatrice pot fi clasificate după cum urmează:

Cadranul I. Persoana are probleme deoarece el a comis un act păcătos. Responsabilitatea, atât
pentru problema existentă, cât şi pentru terapie şi recuperare, aparţine în principal persoanei. Mărturisirea,
schimbarea comportamentului şi reînvăţarea unui comportament corect, este cel mai potrivit tratament.
Cadranul II. Păcatul sau un alt comportament dăunător care îşi are originea în altă persoană decât
consiliatul. O persoană cu simţăminte intense, cu o imagine de sine scăzută, cu complexe de inferioritate,
poate să dezvolte aceste atitudini datorită atitudinii păcătoase din partea persoanelor semnificative din
viaţa sa, care în mod constant l-au umilit, jignit, criticat, cum ar fi un profesor, un părinte sau un soţ.
428
Copii alcoolicilor suferă adesea din cauza exceselor de băutură a părinţilor. Tratamentul implică asistarea
acestor persoane pentru a ierta, schimbarea percepţiei şi tratamentul rănii, amărăciunii, amintirilor
dureroase, care îi macină.
Cadranul III. Acesta prezintă o imagine mai complexă. Unii oameni dezvoltă tulburări psihice nu
din cauza unor păcate specifice, ci din cauză că sunt grevaţi de simţăminte profunde de teamă,
nesiguranţă, imaturitate, ignoranţă, traume din trecut, moşteniri şi influenţe ereditare, biologice, atitudini
dăunătoare şi alte aspecte ale personalităţii care se produc din cauză că trăim într-o lume căzută, afectată
de păcat, care ne afectează în mod profund şi pe noi.
Fariseii din timpul Domnului Isus erau modele de comportament aparent neprihănit, dar înăuntru
erau plini de lăcomie, îngăduinţă de sine, ipocrizie, nelegiuire şi, probabil, multă confuzie şi autoînşelare.
Mat 23,25-38. Modul de a-i asista pe aceşti oameni constă în creşterea înţelegerii, mărturisirea şi
bunăvoinţa de a lăsa pe Dumnezeu, să-i cureţe, să-i ierte, să-i schimbe şi să-i conducă la maturitatea unei
vieţi lăuntrice, psihice şi spirituale. Acest proces poate să necesite mult timp şi să constea într-un
tratament de profunzime.
Cadranul IV. Multe probleme personale pot proveni din faptul că trăim într-o lume în care păcatul
a penetrat cultura în care ne aflăm. Există conflict, stress, inegalitate, războaie, boli, nedreptate, până când
Hristos se va reîntoarce, va institui un pământ nou şi Împărăţia lui Dumnezeu, dreptatea Sa vor fi
reinstaurată, şi se va pune capăt păcatului. Până atunci, aceste condiţii patologice vor persista şi vor crea
inechităţi sociale şi tulburări psihice. Deşi bătălia nu poate fi câştigată în mod complet, totuşi noi ştim că
Satana este un duşman înfrânt, şi creştinii sunt chemaţi să reziste nedreptăţilor şi să militeze pentru
împăcare, pentru pace şi linişte pentru armonie şi să încerce să creeze o lume mai bună. Consilierii,
terapeuţii vor încerca să schimbe circumstanţele, să diminueze şansele de patologie, să înveţe pe semeni
cum să facă faţă stressului, să-şi înfrângă efectele persistente ale experienţelor trecute dureroase.
Rareori se întâmplă ca tulburările psihice să provină doar din unul din aceste patru cadrane. Cel
mai adesea, procente diferite din cadranele prezentate sunt implicate. Aceasta constituie o mare provocare
în efortul de a sesiza cauzele şi de a oferi un tratament etiologic şi patogenic, nu numai simptomatic.
4. Sinuciderea. Uneori presiunea vieţii este atât de intensă încât persoanele decid să-şi ia viaţa.
Acest lucru este ruminat cu săptămâni, luni, sau chiar ani, înainte. Actele de sinucidere sunt rareori subite,
impulsive sau întâmplătoare. Cazurile tragice ale epidemiilor de sinucideri printre adolescenţi, în care
atenţia la această alternativă a fost atrasă după ce unii adolescenţi au încercat sau au reuşit gesturi
similare. Este discutabil dacă sinuciderea este rezultatul unei maladii psihopatologice în toate cazurile,
sau numai unei decompensări acute, datorită unor cauze externe. 477 De cele mai multe ori este prezentă o
depresie profundă. Motivele care pot conduce pe cineva la sinucidere sunt:478
1. Să scape de singurătate, disperare, probleme cu părinţii, probleme de depresie, dificultăţi academice
sau profesionale, lipsuri financiare sau faliment, conflicte cu alţi oameni
2. să pedepsească supravieţuitorii care se presupune că se vor simţi răniţi şi vinovaţi
3. să atragă atenţia
4. să manipuleze. Adesea de obicei aceasta este realizată doar prin ameninţarea cu sinuciderea.
5. să se unească împreună cu o persoană iubită care a murit
6. să evite pedeapsa
7. să se pedepsească pe sine datorită simţămintelor de vinovăţie pe care le are
8. să prevină perspectiva de a deveni o povară pentru alţii
9. să evite suferinţa şi alte efecte ale unor boli terminale
10. să caute şi să realizeze martirajul
11. eroismul
12. kamikaze, etc.
Unele dintre aceste motive nu sunt foarte logice. Dar aceasta nu este o garanţie că nu vor fi puse în
practică. Multe dintre aceste motive dovedesc o mare subiectivitate şi o ruminare sau izolare în domeniu
oarecum patologic. Persoanele aflate în iminenţa sinuciderii nu gândesc neapărat logic. Atunci când
429
funcţionăm normal, percepem lumea cu acurateţe, gândim logic şi avem un simţământ sănătos al
realităţii. În timpul crizelor, gândirea poate să fie înceţoşată de anxietate, neajutorare, comportament
maladaptativ. De pildă, este greu să înţelegi pe cei care într-un mediu bahic joacă ruleta rusească punând
în butoiaşul unui pistol un cartuş şi îşi încearcă şansele de supravieţuire, descărcându-şi pistolul în
tâmplă. Tinerilor le face plăcere să flirteze cu pericolul. Caută emoţiile tari, dependenţa de adrenalină,
cum mai este numită.
Aceste exemple de tipuri de sinucidere, ridică chestiunea importantă a percepţiei. Noi nu putem
înţelege pe deplin cauzele care conduc comportamentul unei persoane şi nu putem înţelege concepţiile,
punctul său de vedere, felul cum vede viaţa. Ceea ce pare ilogic şi nebunesc, dintr-un punct de vedere
exterior, poate să pară, din motive subiective, foarte raţional şi să aibă o înţelegere clară. Şi din această
perspectivă persoana acţionează şi astfel, îşi pune capăt vieţii. Oricum, depăşirea instinctului de
conservare şi abandonarea în tenebrele neantizării, cu excepţia cazurilor de sacrificiu în favoarea altora,
aparţine sferei patologiei.
Efectele tulburărilor mentale
Tulburările psihopatologice sunt o problemă socială majoră şi consumă milioane de dolari ca preţ
de îngrijire şi tratament. Ele au ca rezultat pierderea locului de muncă, absenteismul, scăderea
randamentului, a eficienţei, comportament criminal şi tratament extrem de costisitor. Mai mult din
jumătate din vagabonzi sunt afectaţi de tulburări psihice. Aceste tulburări au efecte sociale, la locul de
muncă, dar mai ales creează un stress teribil în familie. Rudele apropiate suportă stigmatul social şi
dificultatea de relaţionare cu o tulburare psihică majoră de tip psihotic, nu ştiu cum să procedeze şi cum
să facă faţă situaţiilor.
Specialiştii şi profesioniştii în domeniul sănătăţii mintale încearcă să combată prejudiciul şi
discriminarea şi să creeze condiţiile cele mai bune pentru resocializarea bolnavului psihic, în felul acesta
grăbindu-se şi optimizându-se recuperarea acestora.479 Deseori însă, această activitate necesită
înţelepciunea lui Solomon, răbdarea lui Iov, şi capacitatea de sacrificiu a Florence Nightingale sau a
Mariei Teresa.480 Desigur biserica ar trebui să se implice mult mai mult în acest domeniu. Cu siguranţă că
mediul creştin, fiind mai receptiv şi accesibil, deseori oamenii frământaţi de tulburări sufleteşti, caută s-
obţină alinare în mediul creştin, atât prin părtăşia creştină cât şi din speranţa creştină privind dragostea şi
bunătatea lui Dumnezeu. Din nefericire comunităţile creştine pot face prea puţin şi, uneori nu există nici
tactul nici competenţa necesară pentru a asista aceste persoane.
Dincolo de cifrele statistice terapeutul trebuie să cunoască efectele asupra persoanei în cazul unei
afecţiuni psihice.481
1. Efectele asupra persoanei ca individ. Efectele nu sunt identice, fiecare pacient fiind afectat în
mod personal şi specific. Unele sunt efecte biologice altele sunt emoţionale, asupra percepţiei asupra
gândirii şi asupra comportamentului.482
a. Afectarea emoţională şi afectivă. Este binecunoscut că tulburările psihice sunt adesea
caracterizate de anxietate intensă, depresie, mânie, vinovăţie şi alte emoţii dureroase. Aceste simţăminte
sunt atât de comune încât uneori consilierii cer consultul unui psihiatru. Dar variaţiunile emoţionale sau
tulburările afective sunt de mai multe tipuri. Variabilitatea emoţională sau tulburările distimice se referă la
variaţii şi labilitate afectivă extremă şi imprevizibilă. Unii oameni sunt, pe parcursul câtorva minute sau
ore, cuprinşi de euforie pe care alţii o pot considera sau o percep ca nerealistă, în timp ce, imediat în
clipele următore, sunt profund deprimaţi.
Inadecvarea afectivă sau emoţională descrie reacţiile emoţionale neobişnuite care adesea nu au
nici o cauză în mediul sau circumstanţele imediate. Râsul în împrejurări triste, sau plânsul la o petrecere,
plânsul necontrolat, izbucnirile nejustificate de mânie, fără nici un motiv, toate acestea dovedesc o
tulburare afectivă. Indiferenţa afectivă este o altă tulburare care caracterizează pe oameni care nu simt şi
nu pot să-şi exprime simţămintele.
b. Tulburările de senzaţie şi percepţie. Dincolo de tulburările de senzaţie şi percepţie caracterizate
ca iluzii sau halucinaţii, putem vorbi de persoane incapabile să se relaxeze sau să se concentreze, care se
430
simt copleşite de cantitatea de date care năvăleşte asupra lor. Prin contrast, alţii experimentează o
deprivare senzorială, incapacitatea să simtă durerea, să vadă clar sau să audă bine. Aceste tulburări, atunci
când nu au cauză organică sunt caracteristice tulburărilor de tip isteric.
c. Tulburările de gândire. Psihiatrii sugerează că tulburările de gândire sunt cele mai evidente
indicaţii sau dovezi ale tulburărilor psihice. De pildă, sunt tulburări de conţinut: omul nu este capabil să
gândească clar, logic şi consecvent. Uneori aceste tulburări sunt aparent logice, dar pleacă de la premise şi
ajung la concluzii absolut nerealiste. Apoi, sunt tulburările fobice, care nu au nici un fundament real.
Tulburările compulsive, intră deja în sfera comportamentului, dar au motivaţii dintr-o percepţie şi gândire
eronată. Mai sunt tulburări ale fluxului gândirii, apărând întreruperi, gânduri obsesive, incapacitatea de a
gândi abstract, coerent, totul conducând la dezorientare şi confuzie. Unii pacienţi sunt incapabili să se
concentreze şi pierd relativ uşor contactul cu realitatea.
d. Tulburări de comportament. Nu este surprinzător că o persoană care are senzaţii şi percepţii
perturbate, care gândeşte eronat şi care are tulburări afective, să se şi comporte în mod inadecvat. Apare
activitate compulsivă, hiperactivitate, retragere, comportament infantil, lipsă de control, fanatism şi alte
comportamente bizare şi neobişnuite.
2. Efectul asupra familiei. Cei mai mulţi oameni sunt capabili să gândească logic, să
experimenteze emoţii adecvate, să facă faţă vieţii stressante mai mult sau mai puţin eficient. Dar când o
persoană nu are aceste capacităţi, când comunicarea ca şi interacţiunea, relaţia cu el devine dificilă în
această situaţie. Atunci ne dăm seama că de pildă un copil poate să gândească, să simtă şi să se comporte
imatur pentru că este corespunzător vârstei, dar atunci când un adult face lucrul acesta, înseamnă că există
o influenţă patologică. Deseori, datorită caracterului neobişnuit, bizar al manifestărilor psihopatologice,
oamenii normali şi neantrenaţi, nepregătiţi, nu ştiu cum să se comporte în astfel de situaţii.
Cineva numea schizofrenia un coşmar familial. Există dovezi că prezenţa unei afecţiuni psihice
majore de intensitate psihotică afectează în mare măsură rudele apropiate. De pildă, convieţuirea cu un
paranoiac poate duce la contagiune. 40% dintre cei care convieţuiesc cu o persoană deprimată tind să se
contamineze şi să sufere un dezechilibru din cauza aceasta. Se simt îngrijoraţi, obosiţi, neajutoraţi, lipsiţi
de interes pentru activităţile sociale. În timp ce pacienţii sunt îngrijiţi într-un cadru profesional, deseori
rudele acestora, familiile sunt lăsate singure, fără susţinere şi suport, să se confrunte cu nesiguranţa,
confuzia, stigmatul, nevoile financiare, vinovăţia, responsabilităţile şi tensiunea care urmează prezenţei
unei afecţiuni psihice.483
Familiile diferă în eforturile lor de a face faţă, dar cele mai multe trec printr-o serie de faze
suprapuse.484 În primul rând, familia încearcă să ignore sau să găsească o altă explicaţie pentru
comportamentul ciudat al unui membru al său. Etapa a doua constă în şocul recunoaşterii a ceea ce s-a
întâmplat şi prea bizar sau tulburător ca să mai fie ignorat. A treia etapă este perioada de retragere şi
reevaluare, când familiile speră că lucrurile vor lua o întorsătură bună. În al patrulea rând, dacă lucrul
acesta nu se întâmplă, familia începe să cerceteze cauzele şi să încerce să găsească un tratament. În al
cincilea rând, poate interveni un colaps al optimismului, după care survine acceptarea, detaşarea şi
stabilirea unor limite, astfel încât să se protejeze. În ultima etapă membrii familiei îşi deplâng pierderea
speranţei şi viselor şi faţă de membrul familiei afectat. Dacă nu urmează nici o îmbunătăţire, familia
încearcă să se adapteze şi să facă faţă în condiţiile existente.
Deoarece tulburările psihice influenţează atât de mulţi oameni, rareori terapia este solicitată doar
pentru pacientul propriu-zis. De cele mai multe ori efortul terapeutic, de asistare şi consiliere se adresează
şi aparţinătorilor, membrilor apropiaţi ai familiei.
În genere, familiile adoptă trei strategii:485 I. Acceptare; II. Distanţare; III. Stabilirea unor limite.
I. Acceptarea.
 Recunoaşte realitatea disabilităţii şi că aceasta va persista în multă vreme de acum încolo.
 Modificarea atitudinii de la una relativă la una responsabilă ca formă de a face faţă.
 Face tot ce este posibil, fără aşteptări nerealiste legate de cel afectat.
 Capacitate de a resimţi durerea de a o traversa şi de a opta pentru alte simţăminte şi trăiri.
431
 Diminuarea durerii şi a frustrării legate de suferinţă.
 Capacitarea prin adoptarea informaţiilor legate de ceea ce trebuie făcut şi când trebuie intervenit.
 Recunoaşterea nonsingularităţii şi că suferinţa psihică face parte din realitatea acestei lumi şi vieţi.
II. Distanţarea.
 Separarea de comportamentele pe care nu le pot schimba şi nici nu mai încercă să le schimbe.
 Tolerarea acestor comportamente puţin ciudate şi periculoase sau dăunătore.
 Neasumarea responsabilităţii, dacă nu este necesar să fie asumată.
 Permisiunea pentru ceilalţi membrii ai familiei să trăiască în mod spontan şi natural, neconstrâns.
 Prospectarea posibilităţilor şi concentrarea asupra acestora şi nu a ceea ce este imposibil.
 Selectivitate în activitatea de asistenţă şi ajutorare.
III. Stabilirea limitelor sau a graniţelor.
 Fermitate în legătură cu comportamentele neplăcute şi inacceptabile.
 Acceptarea şi încurajarea comportamentelor plăcute.
 Afirmarea limitelor în mod profilactic, preventiv şi nu atunci când răul s-a produs deja.
 Acceptarea dificultăţilor pe care le presupune aceste limite şi traversarea lor.
 Însuşirea infrastructurii care poate să transmită preocupare şi ajutor şi s-o comunice.
 Disponibilitate de a fi de folos, de a ajuta pe membrul de familie afectat de suferinţă psihică
pentru ca acesta să nu facă ceva care i-ar fi dăunător lui sau altora şi încurajarea ca să facă ceea ce este
spre cel mai bun interes al său. De resocializare, ergoterapia, arterapia şi aşa mai departe.
Perspectiva psihodinamică asupra psihopatologiei
Nevoia unei descrieri plină de acurateţe a simptomelor pe care le manifestă un pacient sau o
anumită persoană venită la psihoterapie este dată de faptul că simptomele reflectă întotdeauna
simţămintele, conflictele şi defensele subiacente. Astfel, atunci când simptomele sunt grupate în diferite
categorii diagnostice, ajungem la o înţelegere tipologică a categoriei de pacient şi înţelegem dinamica
simptomatologiei sale.486 În timp ce terapia se concentrează asupra persoanei, diferitele categorii
diagnostice conferă o oarecare înţelegere asupra a ceea ce se întâmplă cu acea persoană. Nu facem o
relatare exhaustivă a patologiei, ci ne concentrăm asupra categoriilor mai importante prin frecvenţa lor.
Depresia. Mulţi depresivi consultă psihoterapeutul creştin sau pot fi văzute în comunităţi arătând
o mimă tristă, părând că cer ajutor, dar fiind gata să respingă orice fel de ajutor care ar putea surveni.
Efectul asupra slujitorului creştin este acela de a-i aduce proastă dispoziţie dacă nu au o experienţă
profesionistă. Răspunsul popular frecvent este acela de a încuraja, de a utiliza diverse tehnici, pentru a-i
face să se simtă bine. Dacă se simt mai bine, atunci şi cei din jur se simt mai bine, dar depresivii pot
utiliza aceste metode asupra lor. Unii zâmbesc continuu pentru a-şi acoperi starea depresivă. Alţii sunt
renumiţi colportori de anecdote. Într-adevăr se spune că cei mai buni comici erau deprimaţi. În tentativa
lor de a se simţi mai bine, au învăţat să-i facă pe alţii să râdă, şi făcându-i pe ceilalţi să râdă, păreau să se
simtă mai bine.
Depresivii au caracteristici care ar putea să solicite răspunsuri nonterapeutice. Ei doresc să evite
suferinţa, dar în acelaşi timp se complac în a provoca suferinţă în ceilalţi. Sunt persoane care controlează
puternic pe cei din jur, deşi par slabi. Fac solicitări excesive, deşi oferă un aspect devalorizat. Sunt lacomi
după dragoste, dar le e teamă şi simt vinovăţie legată de ea. Sunt dependenţi, dar resping orice sugestie.
Doresc ajutor, dar se înstrăinează de cei ce ar putea ajuta.
Psihoterapeutul creştin trebuie să înveţe să lucreze deschis cu cele mai multe dintre aceste
atitudini ambivalente ale depresivilor. Răspunsul slujitorului creştin poate depinde de dispoziţia sa
afectivă, de experienţele posibile cu alţi depresivi din trecutul său, de pildă unul din părinţi. De asemenea,
poate simţi o provocare pentru propria eficienţă şi putere. Simţământul său de omnipotenţă sau o atitudine
greşită că, într-un fel sau altul, religia trebuie să aibă totdeauna răspunsuri pentru starea depresivă, pentru
că îndepărtează vinovăţia, ar putea să-i solicite. Pot să răspundă prin a fi supraprotectivi sau
supracompasionaţi.
432
 De asemenea, pastorul, asistentul social sau psihoterapeutul pot avea un simţământ de frustrare
lucrând cu depresivii şi ar putea răspunde acestora cu vinovăţie sau cu mânie. Răspunsurile la apeluri de
ajutor respinse ar putea crea mânie, tendinţele conflictuale trebuind să fie recunoscute şi înţelese într-o
manieră care să creeze respect de sine. Uneori psihoterapeutul sau pastorul s-ar putea simţi plictisit şi
indiferent şi aceste simţăminte în faţa celor deprimaţi să fie o expresie nerecunoscută de mânie. Ei ar
putea să stimuleze persoana să se simtă mai bine şi să simtă că au realizat ceva. Dacă psihoterapeutul
simte mânie faţă de pacient, poate să reacţioneze cu mânie sau cu retragere afectivă. Ambivalenţa
trebuinţelor persoanei trebuie să lucrată simultan, cu înţelegere şi nu critic sau legalist. Persoana are
nevoie de ajutor pentru a descoperi cum să-şi deblocheze afectivitatea.
Există câteva probleme teologice care ar putea să aducă confuzie în relaţia cu depresivii. Una este
vinovăţia experimentată de aceşti oameni. Un pastor lipsit de experienţă ar găsi că tentativa de a aduce
acest simţământ înaintea lui Dumnezeu ca pentru a obţine iertarea sa este lucrul cel mai nimerit, dar
tocmai această tentativă ar putea să intensifice simţămintele de vinovăţie. Aceasta, pentru că ceea ce este
experimentat de către un depresiv nu este o vinovăţie obiectivă reală, ci una psihopatologică,
nefundamentată pe greşeli reale, deşi poate, un oarecare grad de vinovăţie reală este implicat, el este mult
amplificat, hiperbolizat. Vinovăţia patologică este datorată unor conflicte inconştiente profunde.
Pe de altă parte psihoterapeutul creştin ar putea fi consultat de către o persoană care se simte
extrem de deprimat din cauză că a făcut ceva sau i s-a făcut un anumit rău şi depresia sa este o mânie
nerecunoscută care o generează. Un mod de a distinge între vinovăţia patologică şi depresie şi vinovăţia
care rezultă dintr-un eveniment este să faci o anamneză atentă. Atunci când depresivul suferă de
vinovăţie, aceasta exista înainte de un eveniment anume cu care el asociază sentimentul de vinovăţie şi
tristeţe sau a apărut după acest eveniment? În situaţiile în care depresia pare să fie o reacţie la un anumit
eveniment, rămâne întrebarea: de ce individul a ales să devină deprimat, sau este necesară adaptarea,
intervenţia terapeutică?
Deseori răspunsul depresiv nu este decât o modalitate manipulativă de a obţine ceva, eventual
indirect, prin intermediul psihoterapeutului. Apelul persoanelor depresive la omnipotenţa slujitorului
creştin, a pastorului de pildă, poate implica anumite concepte teologice. În mod inconştient pastorul simte
un oarecare suport pentru propriul său simţământ de omnipotenţă, în sensul conceptului de omnipotenţă al
lui Dumnezeu. El ar putea să simtă în mod inconştient că împărtăşeşte ca slujitor al lui Dumnezeu o parte
din această omnipotenţă. Nu numai că simţământul de putere al slujitorului este ameninţat, dar de
asemenea, şi puterea lui Dumnezeu pare să fie chestionată într-o manieră subtilă de către persoanele
depresive.
Slujitorul creştin trebuie să răspundă la aceasta printr-o abordare inspirată. Aceasta este adevărat,
în special în predici. Determinat de propriile simţăminte depresive, un pastor poate să prezinte predici
extrem de inspiratoare şi devoţionale, şi să atragă multe persoane depresive care privesc la el ca la un
salvator. S-ar putea ca pastorul să supraliciteze conceptul de păstorire, într-o oarecare măsură, în vogă
astăzi. Depresivii par să invite la o astfel de atitudine şi să răspundă foarte bine. Alte persoane, care se
consideră moderne, s-ar putea să respingă această imagine bucolică, rustică, simţindu-se incomodate să
fie comparate cu nişte oi, care se ştie nu strălucesc prin inteligenţă şi au un comportament de turmă, lipsit
de originalitate.
În lucrul cu depresivii psihoterapeutul creştin trebuie să aibă clară teologia suferinţei şi să
cunoască psihologia tendinţelor masochiste către autopedepsire. Există o atitudine realistă faţă de
suferinţă şi durerea experimentată, pentru că trimite la un final constructiv şi de dorit. De asemenea,
există o tendinţă de autoruminare şi pedepsire a persoanelor depresive care par să se bucure de suferinţă
într-o manieră patologică. Prima categorie poate să facă schimbări realiste, în timp ce depresivii tind să se
îndrepte către un obiectiv pervers.
Din punct de vedere teologic, orice suferinţă este identificată adesea cu suferinţa lui Hristos, ceea
ce tinde să confirme omnipotenţa persoanelor depresive, fără să aibă un simţământ de eliberare sau
schimbare şi nici o experienţă a învierii şi biruinţei pe care a avut-o Domnul Isus Hristos. Pe parcursul
433
săptămânii mari, în care suferinţele lui Hristos au fost parcurse într-o manieră care încurajează
supraidentificarea depresivilor cu patimile Mântuitorului, fără rezultate curative, deoarece natura
suferinţei din depresie este foarte diferită de suferinţa Mântuitorului.
De asemenea, reciproca este valabilă: multe persoane au simţăminte depresive în preajma
Crăciunului, când dragostea şi viaţa sunt celebrate, deoarece sunt incapabili să experimenteze dragostea şi
să intre în bucuria acestei celebrări. Din punct de vedere teologic trebuie făcută o distincţie între
experienţele constructive sănătoase şi cele patologice ale suferinţei, aşa cum trebuie făcută între
experienţa constructivă şi cea patologică a vinovăţiei.
Sarcina psihoterapeutului este să aducă în relaţia cu depresivii o înţelegere a acestor aspecte
complexe şi variate ale experienţei umane. În timp ce va adopta o atitudine suportivă şi va încuraja
aspectele sănătoase, va fi suficient de capabil şi competent ca să interpreteze tendinţele patologice ale
depresivilor. Asta înseamnă să exploreze conştiinţa supraseveră, simţămintele de vinovăţie nevrotică şi
procesele de autopedepsire masochistă tendinţa acestor persoane. Este descoperit mecanismul prin care
depresivii au introiectat resentimente şi mânie. Lucrul acesta trebuie făcut în mod amabil dar ferm.
Persoana trebuie să fie adusă în situaţia de a realiza că poate suferi oricât de mult ar dori, dacă vrea cu
orice chip să sufere.
Totuşi, psihoterapeutul va căuta să înţeleagă motivele suferinţei din interiorul simţămintelor şi
experienţei persoanei şi de asemenea, consecinţele acesteia. Va căuta să creeze simţăminte de stimă de
sine într-o manieră autentică, nu artificială. Va încerca să ajute persoana să vadă ce îl blochează şi să-l
sprijine, să-l susţină să-şi dobândească libertatea, să înlăture blocajele, astfel încât să fie capabil de
simţăminte realiste. Interpretarea trebuie să se centreze asupra situaţiilor imediate, a dragostei frustrate şi
a simţămintelor de mânie. Factorii psihogenetici nu trebuie neglijaţi.
Adesea psihoterapeutul poate utiliza comportamentul în terapie pentru a ilustra în ce constă
problema depresivului şi în felul acesta simţământul pierderii dragostei sau incapacitatea de a-şi exprima
simţămintele de mânie faţă de frustrare faţă de o fiinţă sau faţă de obiectul la care ţine. Simţămintele de
mânie îndreptate către terapeut vor apare şi acestora li se va răspunde cu înţelegere şi cu asigurarea că
este OK să exprimi mânia, dar ea trebuie să fie explorată, să i se găsescă cauza. Psihoterapeutul sau
slujitorul creştin, fie el pastor sau asistent social va trebui să exploreze dacă simţămintele de mânie sunt
îndreptate către el ca persoană, sau către el ca figură simbolică, sau ambele şi să exploreze aceste
posibilităţi împreună cu pacientul.
De importanţă crucială în procesul terapeutic al depresivilor este să fie ajutate să-şi retragă mânia
faţă de ei înşişi şi să lucreze în relaţie cu trebuinţa lor de a se autopedepsi. Catharsis-ul în astfel de situaţii
este de puţin folos. Descoperirea de către pacient a modalităţii în care manipulează simţămintele sale de
mânie, cum acestea îi crează simţăminte de vinovăţie şi depresie, motivele incapacităţii de a experimenta
dragostea, consecinţele dăunătoare ale răspunsurilor faţă de el însuşi şi potenţialul său de a se schimba, de
a găsi modalităţi mai bune de a-şi rezolva problemele, sunt esenţiale în procesul terapeutic.
Elementele cognitive sunt importante în terapia de acest fel, dar şi aspectul experenţial este
fundamental. Dacă psihoterapeutul va asculta cu atenţie persoana deprimată, va recunoaşte simţământul
de teamă duală, teama de moarte şi teama de viaţă. Factorii patologici existenţiali par să fie inextricabil
legaţi în aceste simţăminte de teamă. Factorii patologici trebuie să fie interpretaţi. Factorii existenţiali
trebuie să fie clarificaţi şi înţeleşi.
Ceea ce este necesar unei persoane care manifestă aceste simţăminte este demonstraţia, într-o
manieră amabilă, a falsităţii acestor temeri şi, de asemenea, ceea ce Tillich a numit “curajul de a fi, de a
exista”. Curajul de a fi nu înseamnă negarea existenţei răului, suferinţei şi morţii, dar acestea sunt
absorbite şi este făcută o afirmaţie profundă a bunătăţii esenţiale şi a semnificaţiei vieţii, în pofida lor.
Aceasta înseamnă că psihoterapeutul creştin va trebui să procedeze într-o manieră competentă cu
propriile sale temeri existenţiale, atât în legătură cu viaţa, cât şi cu moartea.
Raţionalizările teologice sau ideile imortalităţii nu sunt necesare în depresia patologică. Numai
credinţa vie care se exprimă în relaţiile interumane în tăcere şi care dau curajul de a înfrunta viaţa şi
434
teama de moarte ale celuilalt pot să ajute depresivul să se exploreze, poate să-i aducă vindecare autentică,
chiar în depresia profundă. Credinţa tăcută a psihoterapeutului creştin că viaţa merită să fie trăită şi că
este bogată în sens şi semnificaţie, va avea efecte vindecătoare, progresive, în pofida traversării văii
plângerii, aşa cum e prezentată în Ps. 23 şi va transmite tărie persoanei deprimate.
Curajul de a fi implică bunăvoinţa de a te deschide, de a experimenta dragostea, atât în termenii
primirii cât şi oferirii acesteia, utilizarea întregului potenţial al pacientului, în aspectele creative ale vieţii.
Pericolul psihoterapeutului creştin este de a derapa într-un pseudooptimism care verbalizează curajul pe
care nu-l trăieşte şi nu l-a experimentat niciodată. Oportunitatea psihoterapeutului de a poseda acea
credinţă profundă, bazată pe încredere, care face experienţa creativă şi răscumpărătoare posibilă şi care
poate să facă faţă oricăror ameninţări inerente ale vieţii. Aceasta este credinţa religioasă autentică, acesta
este curajul de a fi în faţa oricăror negări sau anulări ale semnificaţiei existenţei.
Anxietatea şi atacurile de panică. Anxietatea este un simţământ de teamă generalizat, lipsit de
obiect precis, cuprinzând sentimentul că o nenorocire, ceva rău se poate întâmpla, inclusiv moartea.
Anxietatea poate ajunge la crize acute, când ia forma atacurilor de panică, în care apar şi manifestări
vegetative ca tahicardie, greaţă, diaree, tremurături, senzaţie de leşin. Fobia este o teamă faţă de un obiect
precizat, de pildă faţă de moarte, de boală, de cancer, de animale, de obiecte ascuţite, de aglomeraţie sau
societate, de spaţii deschise, agorafobia, sau spaţii închise, claustrofobia. De obicei pastorii
experimentează anxietatea în dimineaţa zilei când trebuie să susţină un subiect de predică şi sunt puţin
deprimaţi a doua zi după ziua de activitate cultică.
Anxietatea poate fi experimentată de către oricine se află într-o situaţie cu perspectiva eşecului.
Toate manifestările ce ţin de anxietate sunt simptome ale unui conflict interior. Ca şi depresia, anxietatea
poate fi patologică sau poate fi înrădăcinată în ameninţările inerente în implicată fiinţa umană sau o
combinaţie a acestora două. Multe persoane tind să evite gândul propriei lor morţi sau a morţii posibile a
celui iubit, din cauza anxietăţii pe care o generează astfel de gânduri. Totuşi fiecare dintre noi trebuie să ia
în calcul posibilitatea propriului deces.
Tillich, un teolog existenţialist cu preocupări psihologice şi psihoterapeutice, a analizat anxietatea
existenţială, considerând-o prezentă în legătură cu soarta, destinul (nu in sensul karmei, ci al situaţiei
oricărui muritor) fiecăruia, cu posibilitatea morţii, cu lipsa de sens sau semnificaţie a vieţii sau cu
sentimentul de vinovăţie. Răspunsul faţă de toate aceste anxietăţi este o credinţă religioasă autentică şi
curajul de a-ţi asuma existenţa, de a fi. Mulţi oameni au fost conduşi într-o abordare eronată a anxietăţii
de către persoane religioase care credeau că anxietatea poate fi soluţionată prin repetarea unor texte din
Scriptură, a unor rugăciuni sau participarea la alte acte religioase. Aceasta ar putea să aibă o influenţă
sugestivă asupra anumitor tipuri de persoane, dar ea nu va rezolva adevărata chestiune. Numai atunci
când se intră în contact cu sursa anxietăţii se poate realiza aceasta.
Persoanele anxioase simt că trebuie să facă faţă ameninţării propriei existenţe. Ameninţarea poate
să vină din interior sau din afară şi se simt neajutoraţi şi pasivi în a-i face faţă. Dacă există o ameninţare
lăuntrică, este utilizat de obicei termenul de anxietate. Dacă ameninţarea este externă, atunci este utilizat
termenul de teamă. Teamă de moarte sau de ceva care ar putea să-l rănească pe el sau una din persoanele
iubite. Astfel de persoane solicită ajutor, dar orice fel de reasigurare este inutilă.
Anxietatea legată de moarte poate să fie existenţială sau poate să fie simbolică, provenind dintr-un
conflict interior, fie în cazul patologic sau existenţial al anxietăţii, cauza panicii poate fi o înlocuire a unui
obiect simbolic. Acesta poate să fie vag sau specific. Astfel o femeie care simte că bărbatul ei se retrage
din relaţie, nu manifestă iubire, poate să înlocuiască cu anxietatea faţă de copii, sau o persoană care suferă
de anxietate datorată impulsurilor sexuale, sau ostile, poate s-o înlocuiască cu alte temeri mai specifice
sau mai vagi.
În tentativa terapeutică, descrierea acestui proces într-o manieră intelectuală, nu este de nici un
folos celui ce trăieşte anxietatea. Persoana trăieşte o experienţă subiacentă de neajutoarre profund
emoţională. Descrierea de mai sus, a dinamicii anxietăţii este în mare măsură suprasimplificată atâta timp

435
cât patologia unor reacţii mai severe este eludată. Psihoterapeutul ar trebui să aibă o înţelegere a tuturor
proceselor implicate în geneza mecanismelor şi manifestările anxietăţii, în fiecare caz în parte.
De exemplu, va fi conştient de defensele de tip represiune, negare condiţiile preexistente ale
anxietăţii datorate unor experienţe timpurii. Psihoterapeutul trebuie să ia în considerare posibilitatea
propriilor contratransferuri. Aceasta va depinde de felul în care face faţă propriilor anxietăţi. În dorinţa de
a ajuta, el însuşi poate să încerce o anxietate, poate să confirme teama şi anxietatea pacientului prin
propria sa anxietate şi neajutorare, mai ales făcând reasigurări premature. Tentativa de a alina
simţămintele de neajutorare ale unei persoane înainte de a înţelege cauzele pentru care această persoană
trăieşte astfel de simţăminte, poate să conducă aproape sigur la eşec.
Psihoterapeutul s-ar putea simţi frustrat şi mânios, aceasta fiind o dovadă de contratransfer.
Dorinţa psihoterapeutului de a avea alte persoane dependente de sine, poate fi o reacţie la propriile
simţăminte de neajutorare. El ar trebui să fie sigur că pacientul îl va testa şi va căuta să se edifice asupra
slăbiciunilor sale. Pe de altă parte, în sens pozitiv, nu există nici un substitut pentru simţământul profund
de încredere pe care poate să-l acorde psihoterapeutul. O astfel de încredere ar trebui să-l ajute să se
relaxeze, să asculte cu atenţie pacientul. El trebuie să aibă o atitudine empatică faţă de experienţele
pacientului, să fie alert la defensele acestuia, la negări, la înlocuiri şi la reacţia formativă.
Persoana anxioasă ar putea încerca să se arate foarte îndreptăţit în legătură cu impulsurile
neinterzise. Ascultându-l atent, vom oferi pacientului ocazia să-şi ventileze propriile gânduri şi
simţăminte. Tentativa de a-l înţelege îl va ajuta să caute înţelegere. Orice suport sau reasigurare care va fi
oferită trebuie bazată pe o evaluare a tăriei persoanei, nu pe neajutorarea sa. Dacă există temeri reale,
psihoterapeutul va răspunde într-o manieră care să fie de ajutor acestora. Sarcina terapeutului este să-l
înveţe cum să facă faţă în mod constructiv propriilor anxietăţi nevrotice, lucrând mai întâi asupra cauzelor
lor.
Acţiunea terapeutică majoră în stările sau atacurile de panică este de a încuraja persoana să
vorbească despre această situaţie de viaţă prezentă, despre conflictele în implicată, natura temerilor
legate de aceste aspecte, de conflictele interioare dintre impulsuri şi conştiinţă, să-l încurajeze să-şi
asume răspunderea pentru propriile simţăminte. Sarcina terapeutului este de a interpreta amabil şi gradat
ceea ce crede că constituie tulburarea şi luptele lăuntrice ale pacientului, dar numai după ce i-a arătat
suficiente dovezi pertinente care constituie baza oricărei interpretări.
Motivele pentru pasivitatea pacientului de a face faţă pericolului mai degrabă decât de a adopta o
atitudine agresivă faţă de situaţie trebuie să fie explorate. Vor trebui explorate fundamentele pacientului
pentru a constata etiologia anxietăţilor cronice şi a materialului psihogenetic. Anxietăţile şi panicile
adultului pot avea o relaţie directă cu temerile din copilărie şi cu relaţiile ameninţătoare din acea perioadă.
Aceasta nu înseamnă că experienţele prezente sunt minimalizate. Anxietăţile din trecut pot să reînvie şi să
influenţeze experienţele prezente, deşi relaţia iniţială este obscură şi uneori doar simbolizată în mod vag.
Atât explorarea trecutului cât şi a experienţelor prezente trebuie făcută în detaliu, nu doar permiţând
persoanei să treacă peste ele cu generalizări vagi. Alinarea acestui tip de experienţă în viaţa pacientului îi
va conferi tăria psihismului şi o tărie spirituală.
Isteria. În mod normal şi popular oamenii consideră isterici pe cei care nu-şi pot controla
comportamentul în anumite situaţii, ca înmormântări, nunţi, petreceri, când aflaţi într-o stare de tensiune
emoţională, devin necontrolaţi, izbucnesc într-un plâns nejustificat, sau pot să aibă aşa-numitele pierderi
de cunoştinţă false cu căderi care nu produc niciodată răniri, nişte pseudoleşinuri sau lipotimii din care îşi
revin când rămân fără spectatori. Dar tulburarea isterică are şi aspecte mai nuanţate. De obicei istericii
sunt atractivi care reuşesc să devină astfel datorită seducţiei lor. Îşi dramatizează maniera de a comunica
şi punctează discursul cu o mare parte de limbaj corporal şi mimic. Sunt emoţionali, dar exprimă
simţăminte defensive împotriva unei dureri subiacente, adevărata problemă.
Această durere este simţământul că nu sunt iubiţi, acompaniată cu foame şi o solicitare de iubire,
deşi se tem de dragoste din cauza a ceea ce reprezenta în copilărie. Ei nu şi-au rezolvat relaţiile de iubire
infantile cu proprii părinţi şi cu persoanele de sex opus, având experienţe de frustrare şi mânie faţă de
436
părintele de sex opus. În seductivitatea lor, trebuinţa de a se proteja de dragoste, aleg un partener marital
prea absorbit de propriile probleme ca să le satisfacă trebuinţele, este incapabil să le ofere dragoste. Faţă
de acesta simt, în acelaşi timp foame, dar şi teamă. Astfel frustrările din copilărie sunt continuate de-a
lungul întregii vieţi, complicând relaţiile în perioada adultă.
Psihoterapeutul va constata că aceste persoane sunt dependente, adezive şi extrem de sugestibile.
Într-adevăr, sunt persoane faţă de care terapia de tip sugestiv rezolvă temporar simptomele, dar nu
conflictul interior. Persoanele isterice sunt într-o continuă căutare a liniştii sufleteşti, dar se consideră
neajutoraţi în atingerea ei. În neajutorarea lor, fac apel la psihoterapeut. De asemenea, când cer ajutorul
prietenilor pentru sfat şi obţin sfaturi contradictorii le iubesc, ţin la ele; există un puternic element de
vinovăţie şi autopedepsire care adesea conduce la o relaţie detrimentală în căsătorie.
Sunt foarte egoişti, indulgenţi şi expuşi către exagerări. De obicei au un mod de a comunica prin
care dau sfaturi subtile terapeutului, ce doresc de la el, ce să le ofere şi ceea ce nu intenţionează să
primească. Persoanele isterice fac identificări extrem de puternice, se identifică. Dau impresia că sunt cu
multe feţe, că trăiesc după modele, dar că nu ştiu acestea. Astfel, în această multiplă identitate sunt
confuzi, pot să alterneze între atitudini mature şi infantile.
Este dificil să devină complet implicaţi în procesul terapeutic. Preferă să discute despre alţii decât
despre ei înşişi. Astfel, dau impresia înşelătoare a propriului insight. Adesea, înţeleg mai bine pe ceilalţi
decât pe ei. Fac solicitări puternice de atenţie şi dau telefoane frecvente. Psihoterapeutul ar putea fi uşor
condus către eroare de către aparentul transfer pozitiv puternic pe care îl adoptă uşor persoanele isterice.
Caută gratificare pentru dependenţa lor. Îşi aleg prietenii care le gratifică aceste trebuinţe şi doresc să
determine şi psihoterapeutul să joace acelaşi rol. Ei comunică lucrul acesta în mod subtil sau pot să caute
să invoce pedeapsă din partea acestuia, dacă simt că aceasta se potriveşte cu imaginea sa. Dacă
psihoterapeutul nu le gratifică trebuinţele de dependenţă şi dragoste infantilă, se vor manifesta cu mânie şi
răzbunare. Ei simt, în acelaşi timp, în mod contradictoriu, nevoia de a fi iubiţi şi urâţi, de a răspunde
ambivalent.
Modalitatea de a proceda în mod adecvat cu o astfel de persoană este aceea de înţelegere a
trebuinţelor profunde şi de a-i ajuta să se înţeleagă, să-şi înţeleagă relaţiile şi reacţiile. De pildă
psihoterapeutul va trebui să-şi înţeleagă răspunsuri proprii faţă de tentativele seductive şi de dramatizare,
ajutorare şi dependenţă, de solicitările, manipulările şi mâniile care se nasc în relaţia terapeutică. Aceste
tendinţe pot fi încurajate, îngăduite sau pedepsite, pot fi întâmpinate cu răceală şi supărare sau indiferenţă.
Acestea sunt dispozitive de protecţie. Ele ar trebui interpretate la timpul oportun.
Psihoterapeutul poate să se afle la un moment dat în situaţie de a se cita sau a fi citat eronat, către
prieteni sau colegi. Problema fundamentală este cea a neîncrederii personale şi psihoterapeutul trebuie
să-şi examineze propriile reacţii, despre care trebuie să vorbească cu superviserul său. Trebuie să fie
extrem de reţinut în a se încrede în maniera altor persoane de a şi-l reprezenta. Simţindu-se confortabil cu
sine însuşi, psihoterapeutul ca şi pastorul, asistentul social, va fi capabil să lucreze cu ambivalenţele sale,
şi de asemenea, cu jocul de rol al persoanelor isterice. Acestea îi vor da posibilitatea să le ajute să pună în
valoare ambele feţe ale problemei. Comportamentul isteric şi motivaţiile sale subiacente trebuie să fie
interpretate de către terapeut, nu gratificate şi nici criticate.
Trebuinţa de înţelegere trebuie exprimată faţă de durerea reală a persoanei, de nevoia sa de
dragoste, de teama sa de iubire şi de vinovăţia legată de acest sentiment de iubire. Trebuie să-i permită
pacientului să ia propriile decizii, printr-un sfat simplu, îndeplinindu-şi în mod tacit responsabilitatea ce le
revine. Trebuinţele persoanei de a determina pe alţii să ia decizii în locul lor trebuie de asemenea,
interpretate.
Jocul de rol, teatralismul istericilor trebuie lucrat într-o manieră deschisă, confruntaţională şi
interpretativă. Astfel de dramatizări pot fi înţelese ca o căutare a satisfacţiei pentru impulsuri şi trebuinţe,
decât o înţelegere a lor. Comportamentul de tip teatral, joc de rol, este utilizat pentru a ţine conflictul
reprimat şi a evita înţelegerea reală, lăuntrică de sine. Cu alte cuvinte, este un mecanism de apărare şi o
manieră de a-şi justifica eul. Istericii sunt înclinaţi să joace, să manifeste, fie sexualitate, fie mânie, dar
437
adesea ei neagă adevărata satisfacţie pe care o caută. Astfel o femeie poate să joace rolul de infidelitate în
afara relaţiei conjugale, dar va constata că este incapabilă să se bucure de acest comportament. Vinovăţia
blochează satisfacţia, fie faţă de impulsurile sexuale sau de componentele mânioase ale
comportamentului.
Va fi evident că persoanele isterice de sex opus vor face tentative de apropiere afectivă sau
sexuală faţă de psihoterapeut, care însă pot avea consecinţe extrem de nefaste şi trebuie evitate. Istericii
care îşi convertesc problemele psihice într-o simptomatologie organică, fizică, aşa-numitele tulburări
somatoforme sau cenestopatii, tulburări conversive – după ce s-au adresat medicului, solicită psihoterapie
sau se adresează unor judecători alternativi, fără nici un rezultat. Psihoterapeutul va insista în primul rând
asupra unor examinări medicale competente şi dacă rezultatele sunt negative, nu există nici o afecţiune
organică, cea mai bună procedură este de a minimaliza discuţia asupra simptomelor fizice, fără să permiţi
istericului să-şi prezinte recitalurile de plângeri simptomatologice, ci lucrând mai profund cu conflictele
sale emoţionale. Dacă acestea sunt rezolvate, nevoia de simptome va dispărea de la sine. Într-adevăr,
uneori stabilirea unei relaţii terapeutice cu psihoterapeutul conduce la o marcată diminuare a simptomelor.
Asta însă nu trebuie înţeleasă ca vindecare. Problemele subiacente rămân în continuare chiar dacă au fost
rezolvate simptomele evidente.
Persoanele obsesiv-compulsive. Persoanele obsesiv-compulsive sunt interesante, dar dificile.
Cea mai mare parte din comportamentul lor poate fi înţeles ca o tentativă de a-şi alina singurătatea şi de
a-şi găsi siguranţa. De asemenea, sunt înfometaţi după dragoste, dar se tem de ea. Trebuinţa lor aparentă
de a se conforma anumitor standarde precizate de credinţă şi acţiune poate apela la autoritatea religioasă,
la slujitorul creştin, dar de fapt aceasta este utilizată numai cu scopul de a controla şi de a manipula.
Obsesivul este controlat în mare măsură de conştiinţa sa şi, ca urmare încearcă şi doreşte să controleze pe
ceilalţi. El ţine la propria viziune asupra a ceea ce este drept sau rău în mod rigid, va proceda în aceeaşi
manieră, încercând să-l determine pe pastor sau pe psihoterapeut, seducându-l să procedeze după
concepţiile sale şi în celelalte domenii ale responsabilităţilor religioase sau bisericeşti.
Acestor persoane le este greu să se relaxeze şi din rândul lor se recrutează ceea ce se numeşte
îndeobşte workaholic – tendinţa compulsivă de a munci peste măsură, fizic sau intelectual. El procedează
aşa pentru a se îndepărta de propriile simţăminte profunde. Este înspăimântat şi incapabil s-ofere şi să
primească dragoste, dar este în mod constant preocupat de a-şi face lucrul cât mai eficient. Este atât de
controlat lăuntric încât îşi supune propria autonomie personală.
Astfel, este profund nefericit şi nesatisfăcut. Activitatea constantă şi încercarea de a îndeplini
standarde înalte sau înguste de comportament nu-i aduce dragoste sau aprecierea pe care le caută.
Utilizeză adesea suportul religios pentru cerinţele autoimpuse şi faţă de ceilalţi. Profesiunile în oferită
asistenţa, ajutorul, aşa cum sunt asistenţii sociali, pastorii, medicii, sunt foarte atractive pentru persoane
de felul acesta, pentru că le conferă ocazia să lucreze cu trebuinţele lor compulsive şi să găsească
justificare profesională pentru acestea.
Dacă aceste tendinţe devin nevrotice, psihopatologice, se plâng în legătură cu gândurile nedorite,
intrusive din mintea lor şi pe care nu le pot preveni. Astfel în relaţia sexuală de pildă, o femeie se poate
gândi compulsiv la lista de cumpărături de a doua zi sau un bărbat compulsiv trece în revistă toate
problemele cu care se va confrunta a doua zi la serviciu. O funcţie psihopatologică a acestor gânduri este
de a preveni apropierea prea strânsă de care astfel de persoane simt o nevoie teribilă, dar şi teamă.
Persoanele obsesivo-fobice sau compulsive simt nevoia să îndeplinească anumite ritualuri,
anumite gesturi lipsite de sens, sau să se reasigure de nenumărate ori că au închis uşa, gazul, apa, lumina,
când pleacă de acasă. Fiecare îşi elaborează propriul ritual care are menirea de a-i diminua anxietatea.
Una din defensele majore ale persoanelor obsesive este aceea de a evita simţămintele prin
intelectualizare, raţionalizare. Dezvoltă un sistem mai mult sau mai puţin elaborat intelectual, prin care
înceracă să se potrivească cu sine şi cu alţii. Se ţine departe de propriile simţăminte şi de ale celorlalţi.
Adoptă o atitudine rece, austeră şi rigidă în gândire şi este convins că ideile sale sunt cele mai
bune şi că trebuie să le adopte şi ceilalţi. Uneori, acţionează ca şi cum ceilalţi ar trebui să se conformeze
438
gândirii lor fără să le comunice ceea ce au în cap (citirea gândurilor). Acesta este un nivel înalt de
manipulare şi control, ca şi credinţa într-o omnipotenţă magică. Cu tot acest comportament, toate aceste
strategii, simţămintele sunt ţinute sub un control rigid, fără să li se permită să pătrundă vreodată în
conştienţă.
Persoanele obsesive sunt în mare măsură ambivalente. Ele înfometează după afecţiune şi
apropiere, dar sunt foarte temătoare şi tind să se retragă, sau devin mânioase atunci când alţii caută să se
apropie prea mult de ei. Această reacţie este baza pentru multe probleme în căsătorie. Au ambiţii şi
dorinţe foarte puternice, dar se tem să-şi asume riscul în lucrul cu acest aspect. Dacă face tentativa de a-şi
exprima sntimentele şi dorinţele, devine anxios şi se retrage într-un sistem intelectualizant.
Psihoterapeutul trebuie să aibă o înţelegere fermă a propriului său proces emoţional. Dacă este
într-o oarecare măsură obsesional, înclinat către intelectualizare, ar putea fi sedus de o persoană într-o
astfel de discuţie abstractă. Acesta este exact ceea ce pacientul de acest tip doreşte, să evite rădăcinile
problemelor sale, simţămintele, emotivitatea sa. El doreşte să fie ajutat în termeni proprii şi nu privitor la
problemele sale reale. Dacă psihoterapeutul este impresionat neplăcut sau devine iritat de această
intelectualizare, poate fi tulburat de refuzul persoanei sau de incapacitatea de a lucra cu propriile
simţăminte reale, dar aceasta zădărniceşte procesul terapeutic. Sau psihoterapeutul se poate simţi în
siguranţă cu intelectualizările pacientului şi să le încurajeze. Acest fel de procedură este, de asemenea, o
simplă ventilare fără efecte terapeutice, dar implică şi riscul potenţial ca, pe parcursul intelectualizării să
intre în conflict de argumente privind rădăcinile şi mijloacele raţionale ale procesului patologic.
Procesele de supraintelectualizare conduc pe multe persoane să fie atrase de profesiuni ca cele de
predicare sau educaţionale. Aceste profesiuni pot să justifice procesele, în special învăţământul. Teologia
sau ştiinţa, ca sisteme intelectuale vor fi golite de simţăminte şi strict obiective. Cunoaştem sisteme
ştiinţifice etice şi teologice bazate pe o profundă nerecunoaştere a aspectelor afective, a simţămintelor.
Când astfel de persoane devin superviseri sau consilieri pentru alţii, pornesc de la presupunerea că un
sistem foarte bine organizat este necesar şi încearcă să-l realizeze, dar elimină complet procesele
profunde, emoţionale şi motivaţionale ale fiinţelor umane.
Aceste sisteme pot ajuta persoanele obsesionale ca să-şi raţionalizeze mai mult propria existenţă,
dar nu vor promova nici un fel de dezvoltare sau vindecare. Greşeala izbitoare a sistemelor educaţionale
care nu acordă suficient spaţiu pentru promovarea aptitudinilor afective, emoţionale, a factorilor
emoţionali, ci doar a celor cerebrali, lasă mult de dorit. Această educaţie, acest sistem pur cerebral,
încurajează procesele obsesionale şi deseori stimulează împotrivirea faţă de un proces adecvat şi legitim,
acela care ar avea în vedere şi maturizarea afectivă. Orice profesiune de asistare a sănătăţii, fie ea psihică
sau spirituală, dacă neglijează rădăcinile profunde emoţionale şi relaţionale va conduce până la urmă la
eşec profesional.
Reîntorcându-ne asupra abordării pozitive, a psihoterapiei faţă de persoanele obsesive, acestea nu
vor trebui evitate, nici nu pot fi evitate, se află pretutindeni şi trebuie ajutate. Trebuie înţelese, ajutate să
se înţeleagă şi să-şi clarifice trebuinţele sau dorinţele, dar aceasta presupune antrenament şi competenţă,
fie în situaţii terapeutice sau administrative. O atitudine relaxată este esenţială din partea terapeutului sau
a pastorului. Acesta va sublinia capacitatea de înţelegere, într-o manieră fermă dar amabilă, va evita să se
lase controlat de către persoane obsesive, dar le va comunica acceptarea.
Sub aspect terapeutic sarcina constă în a încerca să ajuţi persoana să devină conştientă de propriile
simţăminte şi astfel să înlăture izolarea între viaţa afectivă şi cea cerebrală, intelectuală. Psihoterapeutul
va trebui să demonstreze că nu-i este teamă de simţăminte, ale sale sau ale altora. Uneori persoanele
obsesive pot fi ajutate să spună terapeutului cât de mânioase sau de anxioase sunt într-o situaţie dată, şi
astfel să se înţeleagă si să-şi depăşească aceste simţăminte.
Psihoterapeutul va utiliza un limbaj concret în comunicarea cu astfel de persoane. Abstracţiunile
sau generalizările tind să-i conducă în aceeaşi intelectualizare care le este proprie. Când tind să utilizeze
termeni abstracţi, vor fi traduşi în termeni concreţi şi li se va cere să facă acelaşi lucru. Filozofarea sau

439
teologizarea vor trebui să fie evitate. Întrebări de felul ”cum interpretezi sau ce înseamnă această
experienţă pentru tine în acest moment?” va fi schimbată în “cum te simţi în această situaţie?”
Psihoterapeutul creştin va trebui să lucreze deschis şi onest cu ambivalenţele acestor persoane. Va
trebui să caute să clarifice ambele feţe ale ambivalenţei, aşa fel încât acestea să devină aparente pentru
pacient şi apoi să-l ajute să vadă cum această atitudine îi blochează viaţa, satisfacţia, dezvoltarea şi
maturizarea şi sunt foarte capabili să schimbe, fie o parte, fie cealaltă, în funcţie de alegerea lor. Luarea
deciziei este dificilă pentru aceşti oameni, deoarece presupune acceptarea unei singure alternative din cele
două componente ale conflictului pe care îl resimt ca pe un compromis.
Anxietatea conectată cu decizia face trebuinţa să fie împovărătoare şi să nutrească simţăminte de
teamă în legătură cu asumarea riscului pe care trebuie să-l realizeze. Aceasta îşi are rădăcina în conflictul
dintre anxietate şi încredere. Încrederea pe care psihoterapeutul poate s-o inspire în procesele ce ţin de
viaţă, procesele fundamentale, ca şi în persoana sa însăşi şi în Dumnezeu, poate fi de mare ajutor
persoanelor obsesivo-compulsive. Ajutarea acestor pacienţi de a evalua consecinţele comportamentului
lor, va fi un pas major în procesul schimbării.
O persoană care nu poate să ia decizii legate de profesia sa, îşi blochează propriul progres datorită
temerilor şi ar putea fi condus către o a treia alternativă viabilă pe care s-o adopte. Persoana care nu-şi
face partea rezolvându-şi conflictul marital, poate avea nevoie de ajutor ca să înţeleagă situaţia şi să
procedeze să aleagă între alternative în pofida durerii implicată în această alegere. Două persoane
obsesive aflate într-o relaţie maritală pot să se blocheze într-un calus de autoapărare pentru care singura
soluţie este schimbarea doar în celălalt, aşa cum o văd ei. Consecinţa acestui comportament trebuie să fie
clarificată, aducând pe cei doi în situaţia de a-şi înţelege propriile schimbări şi nu schimbările în celălalt.
În acest proces trebuie să se lucreze cu simţămintele subiacente, cu teama, îndoiala şi capacitatea de a-şi
asuma riscul propriilor decizii, să înveţe să-şi utilizeze autonomia şi libertatea.
Am vorbit prea puţin despre compulsii. Compulsiile izvorăsc din acelaşi proces emoţional ca şi
obsesiile, cu deosebirea că solicită o acţiune de o anumită manieră şi nu doar gândirea. Clasica abluţiune
a mâinilor este bine cunoscută. Ea este acompaniată de ideea de vinovăţie, necurăţie, anxietate şi este
susţinută de conflicte şi vinovăţia legate de mânie sau de sexualitate. Există multe alte compulsiuni.
Scopul acestor compulsiuni este de a alina anxietatea şi de a crea siguranţă. Dar siguranţa pe care o crează
un comportament compulsiv este falsă. Compulsiile se dezvoltă şi trec în ritualuri de diferite tipuri. Viaţa
nu poate fi trăită decât în anumite feluri. Există un stress, o insistenţă asupra ordinii, asupra detaliilor şi
necesităţii de a fi corect şi perfect. E ca şi cum o putere din afară ar deţine controlul.
Funcţiile autonome ale eului cum sunt alegerea, luarea deciziilor şi evaluarea acţiunilor sunt
supuse autorităţii unor cerinţe de ordin intern, a unei conştiinţe suprasevere aflată în conflict cu
dorinţele, cu impulsurile. Există un puternic element magic prezent în ritualuri. Persoana simte că
anumite acte particulare îndeplinite pot să-i aducă uşurare sau s-o protejeze şi acestea sunt dincolo de
propriul său control. Ea se simte controlată şi simte nevoia să fie controlată, dar de asemenea, caută să
controleze pe alţii şi să-şi controleze propriul destin.
Uneori conflictul devine o adevărată luptă pe viaţă şi pe moarte. Persoana este înspăimântată de
forţele care ar putea să-i ofere viaţa sau moartea, aşa cum sunt dragostea, sexualitatea, mânia şi acestea
trebuie controlate cu orice preţ. Dacă renunţă la această luptă, cred că vor fi distruşi. Astfel, când o
persoană vorbeşte despre teama de moarte, poate fi conştient că aceasta înseamnă moartea fizică, dar
rădăcinile sunt mult mai profunde şi implică de fapt moartea sinelui, a eului. Persoanele
obsesiv-compulsive suferă de un profund simţământ de alienare faţă de ceilalţi. Ei nu pot experimenta
simţământul de intimitate sau apropiere pentru că acesta este legat de o anxietate profundă cu propriile
conflicte şi din cauza imaturităţii eului lor.
Alienarea sau înstrăinarea înseamnă moarte, iar în termeni biblici, plata păcatului văzut ca
înstrăinare, este moartea. Există aspecte profunde ale înţelegerii religioase ale acestor experienţe. Toate
aceste dinamici pot fi exprimate în ritualuri, inclusiv ritualuri religioase. Dacă nu sunt acoperite de trăiri

440
şi schimbări profunde, în sensul sănătos, vindecător al termenului, ritualurile rămân la fel de inutile şi
patologice.
În lumina acestor înţelegeri, o cauză pentru care persoanele compulsiv-obsesive devin atât de
profund implicate în religie, sunt implicate în lupta esenţială, fundamentală dintre viaţă şi moarte,
centrală credinţei religioase. De asemenea, se simt atraşi de ritualurile religioase pentru că acestea pot
constitui o supapă de siguranţă a luptelor şi conflictelor lor interioare. Până la un punct, acestea pot să
subsumeze, sau să joace acelaşi rol cu propriile ritualuri şi bizarerii simptomatologice.
În mod fundamental, ritualurile sunt o manieră prin care un grup de persoane realizează anumite
lucruri, fac anumite lucruri. Există şi alte ritualuri care nu sunt de natură religioasă, ci din lumea
afacerilor, juridică, educaţională, medicală, din viaţa familială şi din existenţa personală. Sunt necesare
pentru că oamenii trăiesc şi acţionează împreună, dar pot deveni acte compulsive. Ritualurile religioase
includ acte de închinare, întreaga gamă a simţămintelor legate de viaţă şi moarte, mânie, ură, de iubire,
tandreţe, sexualitate, credinţă, vinovăţie, anxietate, dezvoltare, împlinire, durere şi suferinţă sau bucurie,
disperare, apropiere, înstrăinare, un sens al eului sau identităţii personale sau pierderea acestui simţământ
poate fi o parte a luptei religioase pe parcursul închinării. Scopul real al ritualurilor religioase este de a
aduce conflictele acestea profunde la suprafaţă şi de a lucra cu ele într-o manieră creativă, de a le face
faţă. O soluţie creativă poate să fie cu totul originală şi diferită de ceea ce oamenii cu simţ practic sau
chiar sistemele religioase ar putea să considere nepractic.
Persoanele nevrotice distorsionează ritualurile religioase în sensul lor particular, pentru scopuri
morbide. Aceste scopuri rezultă din dinamica psihopatologică personală şi au multe trăsături caracteristice
în comun cu conflictele existenţiale, dar diferenţa majoră constă în nivelul conştienţei componentelor
aflate în conflict şi a scopurilor proceselor nevrotice. Aceste obiective sunt utilizate în ritualurile
religioase pentru a perpetua conflictele nevrotice, pentru autopedepsire sau control. Astfel ritualul este
utilizat pentru a sluji trebuinţele nevrotice şi nu pentru a fi utilizat în sens creativ, de vindecare şi alinare
şi pentru atingerea scopurilor vitale.
O religie creativă va face faţă sarcinii de a soluţiona aceste aspecte în mod sănătos. Atunci când
ritualurile religioase sunt utilizate cu scopul de a supralicita sau a submina simţămintele şi luptele reale,
ele devin nevrotice. Un serviciu funerar rece, impersonal este ca şi fenomenul morţii în sine. Pe de altă
parte, utilizarea acelui ritual care încurajează expresia excesivă a simţămintelor din partea participanţilor,
poate să fie o altă manifestare controlată prin procese nevrotice de tip compulsiv sau isteric. În
psihoterapia de natură creştină trebuie acordată atenţie deosebită aspectelor obsesiv-compulsive şi vor fi
evitate extremele.
Supralicitarea simptomelor nu face decât să evite chestiunea reală şi psihoterapeutul ar trebui să
nu devină parte în acest proces. Conflictele şi anxietăţile existenţiale legate de viaţa pacientului trebuie să
se bucure de atenţie. Simţămintele profunde de insecuritate şi consecinţele lor adverse asupra
comportamentului trebuie să fie aduse în acelaşi ritm cu eul şi maniera sa de înţelegere şi procedură.
Tentativa de a oferi acestor persoane doar tehnici superficiale de relaxare, sau de a le iniţia în ritualuri
religioase, spirituale, fără rezolvarea conflictelor psihologice profunde, este inutilă şi nu va face decât să-i
încurajeze pe calea compulsivităţii. Oferirea asigurării privind vindecarea religioasă, magică, trebuie
evitată.
Semnificaţia reală a credinţei, aceea ca o persoană matură spiritual să aibă curajul de a-şi asuma
anumite riscuri, este adevărata problemă lăuntrică care trebuie să fie clarificată şi rezolvată. O religie
sănătoasă presupune o aventură constantă, asumarea riscului, cercetarea de sine şi înţelegeri noi ale eului
şi proceselor lăuntrice, noi tipuri de relaţii bazate pe încredere şi dragoste. Dependenţa infantilă care
presupune ca cineva să fie salvat în mod miraculos trebuie descurajată, în acest tip de patologie.
Aceste persoane, ca şi multe altele, trebuie să fie ajutate prin înţelegerea tuturor anxietăţilor care
nu pot fi eliminate în existenţă şi că anumite tipuri de anxietate naturală este partea existenţei pe care
Dumnezeu ne-a dăruit-o ca un potenţial ce trebuie utilizat într-o viaţă curajoasă, care reuşeşte să-şi
depăşească anxietăţile, fobiile şi panicile. Capacitatea psihoterapeutului de a oferi o relaţie pacientului, o
441
relaţie terapeutică apropiată bazată pe încredere şi ajutor, îi stimulează propriile capacităţi şi potenţialuri.
Atunci când psihoterapeutul se simte depăşit, va fi pregătit ca să trimită pentru consult şi terapie, către
psihiatru acest tip de pacienţi.
Paranoia. Trăsăturile paranoide sunt relativ frecvente în populaţie. Unele persoane cu astfel de
trăsături au o atitudine antagonistă faţă de religie şi biserică, percepându-le ca ameninţătoare. Alţii privesc
la religie şi la biserică ca la un suport împotriva unui presupus opresor sau inamic universal. Astfel de
descrieri putem găsi în Ps. 23,5; 59,1; 71,13; 86,14. Simţămintele paranoide pot fi găsite în orice persoană
normală. De altfel în paleta de simţăminte, trăiri şi evenimente din viaţă este foarte greu să distingi între
obiectiv, real şi simţăminte normale sau la graniţa patologică. Oricine poate să aibă simţământul că este
tratat incorect sau să aibă iluzia că este persecutat.
De obicei persoanele cu trăsături paranoide, mai mult sau mai puţin intense, simt că nu sunt
apreciate la propria valoare, că sunt foarte importante, dar nerecunoscute. De asemenea, au o sensibilitate
marcată faţă de propria vanitate şi mândrie, o mare suspiciune şi este dificil să realizezi dacă această
suspiciune are o bază reală sau nu. De pildă, o soţie se poate plânge că soţul ei este infidel şi acesta poate
să fie în realitate, sau ceea ce afirmă ea, este doar proiecţia propriilor sale dorinţe lăuntrice şi a temerilor
legate de aceste pulsiuni. Ea poate dori să fie necredincioasă, infidelă şi astfel să proiecteze această parte
inacceptabilă asupra soţului.
Mecanismul psihologic implicat aici este proiecţia, plasarea asupra altora a simţămintelor şi
ideilor pe care le respingem în noi înşine, tendinţa de a blama pe ceilalţi pentru propriile noastre probleme
ca un mod de a arunca responsabilitatea asupra lor. Proiecţia este văzută frecvent în problemele şi
conflictele maritale. Persoanele care utilizezaă procesele de tip paranoid au simţământul că niciodată n-au
fost, nu sunt şi niciodată nu vor fi iubite. Acestea se pot aştepta ca să găsească dragoste la psihoterapeut
sau la asistentul social, la pastor. Dar dacă acest slujitor caută o relaţie emoţională mai apropiată faţă de
pacient, persoana se retrage imediat.
Acest tip de persoane se tem de apropiere. Ele au fost rănite în copilărie de către persoane
apropiate şi nu doresc să mai sufere, indiferent câtă gratificaţie caută pentru propriile trebuinţe, simt că
ceilalţi îi înşeală sau îi vor înfrânge. Nevoia lor de iubire este astfel deturnată în mânie şi ură. Doresc să-i
rănească pe ceilalţi, dar se tem că rezultatul cert va fi doar suferinţa proprie. Fac presiuni intense şi cereri
pentru dragoste, dar o resping din cauza acestor temeri. În diferite moduri, ei vor testa psihoterapeutul şi
relaţia terapeutică pe parcursul procesului.
Psihoterapeutul s-ar putea simţi frustrat, ar putea constata că aceste defense ale persoanei
paranoide sunt inflexibile şi rigide. Ar putea fi ispitit să argumenteze, să-i certe sau să raţionalizeze
atitudinea persoanei cu propriile idei, doar pentru a încheia o terapie zadarnică în mod onorabil. Va
constata că persoanele paranoide sunt foarte logice. Discursul paranoid, fie el de intensitate delirantă sau
nu, este foarte logic şi foarte bine structurat, plin de detalii, doar că premisele şi concluziile la care se
ajunge sunt false. El îşi construieşte un sistem în care are mare încredere şi impenetrabil. Nici un
contraargument nu îl clinteşte din propriile convingeri.
Pe de altă parte, manifestă o incapacitate marcată de a face faţă problemelor în mod realist. Se
aşteaptă ca alţii să-i rezolve problemele, schimbând situaţia. Psihoterapeutul va lua notă de acest aspect şi
aceasta va deveni un factor important în procesul terapeutic. De asemenea, terapeutul va nota că aceste
persoane se simt rănite, jignite de orice fel de interpretare pe care ar putea s-o facă psihoterapeutul. Ei vor
afirma: “vrei să mă înjoseşti, mă faci să mă simt fără valoare”. De fapt au o dorinţă secretă, inconştientă,
să se simtă în acest mod şi utilizează interpretarea pentru a-şi aduce simţămintele devalorizatoare şi de
rănire la suprafaţă pentru a indica că terapeutul face o mare greşeală. Îşi dezvăluie simţămintele de
vinovăţie.
Psihoterapeutul nu trebuie să se scuze, să argumenteze, să apologizeze, ci va încerca să-l ajute să
facă faţă propriilor simţăminte (ale pacientului nu ale psihoterapeutului) de a se simţi umilit sau rănit.
Atitudinea pe care trebuie s-o adopte terapeutul este să se aşeze nu în spaţiu, ci tactic vorbind, puţin în
spatele acestei persoane şi niciodată să n-o ia înaintea lor. Ei vor lucra numai cu informaţiile pe care
442
aceste persoane le aduc în cadrul terapiei. Altfel paranoidul va avea simţământul că îi citeşte gândurile şi
va deveni imediat suspicios şi mânios. Ideea că alţii le controlează mintea, că le pun idei în cap, că sunt
controlaţi cu unele dispozitive este extrem de frecventă în cadrul paranoizilor.
Poate apărea tentaţia ca psihoterapeutul să se simtă jignit şi mâniat de tentativele paranoidului de
a-l testa tot timpul. Dacă nu este conştient de această strategie a persoanelor paranoide şi dacă nu-şi
controlează simţămintele şi mânia, el ar putea să exprime inconştient iritare şi atunci procesul terapeutic
este zădărnicit, se află în impas, iar paranoiacul se retrage din terapie. Atrăgându-le atenţia asupra
comportamentului şi adoptând o atitudine calmă, de înţelegere şi asigurare, suntem utili. Să adoptăm o
atitudine, demonstrând că comportamentul lor poate fi soluţionat fără răni şi suferinţe.
Psihoterapeutul trebuie să fie deschis, să nu trădeze teamă şi să nu indice vreo intenţie de atac sau
de retragere. Sunt capabili de respect şi de relaţie puternică dacă le este arătată bunăvoinţă autentică.
Psihoterapeutul va fi atent la atacurile directe asupra sa şi capacităţii sau încrederii sale profesionale. De
multe ori paranoizii au tendinţa de a se juca cu terapeutul ca şoarecele cu pisica, conducându-i sau
făcându-i să se simtă oarecum bine, liniştindu-i sau adormindu-le vigilenţa, numai pentru a îndrepta un
atac surprinzător, direct sau indirect asupra lor. Persoanele paranoide pot să-şi dramatizeze simţămintele,
aduc acuzaţii false şi serioase împotriva terapeutului sau oricărui alt slujitor creştin, având o sete
nemăsurată de putere şi fiind convinşi de propria omniştiinţă, vor căuta să controleze pe pastor, să dicteze
în comunitate, pot deveni extrem de imperativi şi turbulenţi. Uneori nu atacă pastorul în mod direct, ci
indirect prin intermediul unui grup de presiune sau prin scrisori otrăvite, în sens figurat, bineînţeles. Toate
aceste acţiuni pot crea multe probleme şi zădărnici multe din acţiunile şi viaţa spirituală a unei
comunităţi.
Sunt cunoscute cazuri de psihoză paranoiacă gravă, în care au survenit şi atacuri asupra
persoanelor apropiate, cu răniri fizice sau omor. Ar trebui subliniat că acest tip de dramatizare şi joc de rol
este o manieră de a se descărca, elibera de fanteziile şi simţămintele lor, încercând să evite insight-ul
asupra propriei fiinţe. În relaţia terapeutică trebuie să existe o înţelegere a ceea ce se întâmplă în mintea
acestor pacienţi. Înţelegându-le simţămintele şi fanteziile, vom fi imuni la acţiunile lor. Ar putea fi dificil
sau imposibil să tratăm lucrurile acestea altundeva decât în cadrul securizat terapeutic, pentru că în
public, în comunitate, este foarte greu de făcut faţă atacurilor.
În cadrul terapeutic, însă, o încredere tacită, o tărie şi o atitudine calmă, chemând la rezonabilitate
şi punând împrejurările, circumstanţele şi determinaţiile evenimentelor la locul lor, se poate produce o
liniştire şi atenuare a simptomelor. Terapeutul trebuie să fie calm, liniştit, dar ferm. Orice manifestare de
slăbiciune este exploatată de paranoiac. Fermitatea şi amabilitatea sunt necesare. În orice caz, vom avea
grijă să nu ne lăsăm antrenaţi de ideile distorsionate ale paranoizilor şi vom evita să intrăm în jocul lor de
rol sau să ne lăsăm antrenaţi de atacurile lor.
Multe din falsele sisteme religioase şi teologice au trăsături paranoide, paranoice, destul de
accentuate. Aceasta înseamnă că aceste sisteme sunt nesănătoase şi prezintă realitatea distorsionat. Totuşi
problematica este complexă, sunt multe faţete care pot fi luate în discuţie şi în consideraţie.487
1. Orice sistem teologic sau filosofic ferm situat are elemente de proiecţie în sine. Proiecţia este
unul din procesele prin care omul lăuntric şi lumea externă sunt puse în relaţie şi prin care natura şi
scopul vieţii sunt formulate. Întrebarea este: conţinutul acestei proiecţii? Este constructiv sau destructiv?
Ajută individul să se adapteze vieţii într-o manieră care să-i crească implicarea şi bunăstarea faţă de
celelalte?
2. Cum este utilizat acest sistem? Pentru a câştiga înţelegere de sine, insight asupra psihicului şi
naturii experienţelor sale sau pentru a evita insight-ul? Este utilizat pentru scopul dezvoltării personale
sau pentru a proteja simţăminte infantile, ca nevoia de a fi nutrit şi crescut, întreţinut? Ţine seama
sistemul de simţământul realist de interdependenţă între toate fiinţele sau promovează o dependenţă
infantilă care distruge încrederea în sine şi autonomia? Este păstrat în mod rigid sau se supune schimbării,
revizuirii şi dezvoltării?

443
 3. Negarea adevărului sistemelor teologice sau religioase. Există multe motive pentru aceasta.
Unul este simţământul de contradependenţă. Dependenţa este văzută într-o manieră infantilă, ceva pe care
nici un om matur nu l-ar accepta în mod conştient. Astfel, oamenii simt că trebuie să-şi declare
independenţa, dar o independenţă în limitele umanului. În această lume, nici un om nu este pe deplin
independent. Chestiunea este de a distinge între dependenţa infantilă, independenţa adolescentină şi acel
tip de interdependenţă matură.
Nici un om nu-şi este suficient lui însuşi. Mulţi dintre cei care neagă adevărul religiei pe baza
faptului că, conţinutul acesteia este o proiecţie, nu fac decât să utilizeze un alt mecanism psihologic, acela
al negării, şi încearcă să creeze o poziţie care, prin ea însăşi, este iluzorie. Când omul caută să nege
interdependenţa cu toate celelalte fiinţe, cu mediul său natural şi social, caracterul de dependenţă a tot
ceea ce este viu, pe baza unei puteri supraumane, se pune pe sine într-o poziţie în care singurul rezultat
este anxietatea, disperarea şi autodistrucţia, acestea fiind consecinţele logice ale acestei atitudini.
4. Esenţa religiei nu constă într-un sistem intelectual, ci este o credinţă vie, trăită activ, în cadrul
relaţiilor interumane, cu mediul şi cu Dumnezeu, în implicată întreaga comunitate umană şi de
credincioşi. Liantul care uneşte nu este doar credinţa, ci credinţa care lucrează prin dragoste. Natura vieţii
noastre organice, organismice, este aceea că dragostea este generatoare de viaţă, în timp ce încrederea în
sine este distrugătoare. Esenţa credinţei religioase nu se găseşte în sisteme intelectuale, ci este viaţa trăită
într-o manieră care exprimă credinţa vitală. Abordarea autentică, psihoterapeutică, a credinţei religioase
este aceea de a încerca să înţelegem persoanele care o trăiesc şi să-i susţinem în exercitarea acestei
credinţe.
Tulburările de personalitate. Persoanele cu tulburări de personalitate acţionează într-o manieră
care trădează un simţământ profund de alienare faţă de alţii, în timp ce îşi îngăduie plăceri sau libertatea
generată de anxietatea propriilor dorinţe. Aceştia au complexul grandorii. Ei simt că au dreptul să facă
orice, că trebuie să se bucure de orice plăcere, fără să sufere consecinţele. Într-adevăr, se lansează de pe
streaşina Templului considerând că este datoria îngerilor să-i protejeze şi nu se gândesc la rănile pe care le
provoacă altora sau cele la care se expun ei înşişi. Mat.4,5-7
Au un simţământ stringent al actualităţii şi trăiesc sub imperativul prezentului. Trecutul sau
viitorul nu contează, ei trebuie să aibă trebuinţele, nevoile satisfăcute pe moment. Nu există nici un fel de
test al realităţii, nici o amânare a satisfacţiilor. Samson, în dorinţa sa după Dalila, „ia-o că îmi place” îi
reprezintă foarte bine. Dacă se fac referinţe la eşecurile lor trecute sau la lipsa de predicţie, de înţelegere a
consecinţelor pe termen lung, atunci pretind că nu sunt înţeleşi. Singurul lucru de care se tem este că vor
fi prinşi. Ei încearcă să-şi calmeze anxietăţile, neliniştile, dorinţele după plăcere, prin aruncarea într-o
viaţă de plăceri iresponsabilă, încercând să-şi gratifice toate trebuinţele pe moment.
Ştiu să joace foarte bine rolul docilului, inocentului, dar sunt departe de o pocăinţă şi de o
schimbare autentică. Având conştiinţa falsă a propriei grandori, pretind că trebuie să se bucure de un
tratament special. Sunt experţi în a selecta femei credule, care se lasă înşelate de imaginea lor grandioasă
pseudomasculină şi care nu înţeleg că sub această imagine impunătoare se află o foarte scăzută stimă de
sine pentru care caută tot timpul alinare, dar nu găsesc niciodată.
De obicei au o inteligenţă deasupra mediei şi sunt experţi în a intelectualiza. Nu doresc să se
preocupe şi să trateze simţămintele lor, ci doar nişte surogate ale acestor simţăminte. Adevăratele lor
simţăminte sunt prea dureroase. Trăiesc în mânie şi pot utiliza acest simţământ pentru a-şi apăra
comportamentul. De asemenea, sunt experţi în negare, negând că au un comportament evident în care s-
au lăsat implicaţi, mărturisind parţial anumite lucruri, dar negând altele mai grave. De obicei, acceptă
acuzaţiile, observaţiile la nivel intelectual, însă în profunzimea lor nu se schimbă nimic.
Psihoterapeutul trebuie să demoleze raţionalizările, negările şi să-i confrunte, fără însă, să facă
lucrul acesta într-o manieră agresivă, solicitându-le să-şi înţeleagă motivele şi consecinţele propriilor lor
acte, atât asupra lor înşile, cât şi asupra celorlalţi. Trebuie ajutaţi să vadă lucrul acesta aşa cum a fost
necesar pentru Esau, Gen. 26,29-34. Interpretările abstracte sunt inutile, în cazurile acestea.

444
 Dintre pacienţii cu tulburări de personalitate se recrutează cei care comit delincvenţe, tâlhării,
furturi şi crime. Tulburările de personalitate sunt agravate de circumstanţele consumului de alcool şi
droguri. Psihoterapeutul trebuie să se aştepte că vor face tentativa de a-l utiliza pentru motivele lor
narcisice, aşa cum îi utilizează şi pe alţii. S-ar putea ca terapeutul să-şi pună mari speranţe în faptul că pot
fi trataţi şi vindecaţi, că pot fi convertiţi, chiar. Mulţi participă la o convertire formală, dar puţini
păstrează rezultate permanente.
Pentru persoanele cu tulburări de personalitate, religia nu este decât o defensă, nu o sursă pentru
insight, înţelegere de sine şi schimbare. Pătrund în mediile religioase doar ca să exploreze şi exploateze
credulitatea şi bunăvoinţa specific creştină. De asemenea, sunt incapabili să stabilească relaţii profunde,
atât cu terapeutul, cât şi cu ceilalţi. Ei vor degrada aceste relaţii, încercând imediat să le exploateze. De
obicei, provin din familii ambivalente. Pe de o parte, au fost supragratificaţi, iar altădată au fost frustraţi.
Gratificaţi în obiecte materiale şi frustraţi din punct de vedere afectiv. Lipsa imaginii corecte, adecvate,
masculină şi feminină, îi conduce la confuzie.
Emoţional sunt ca nişte copii care solicită satisfacţie imediată. Supragratificaţia din copilărie le
confirmă narcisismul şi grandoarea. Frustrarea îi face să se simtă mânioşi şi plini de amărăciune. Par să
nu aibă conştiinţă, ci mai degrabă contrasimţăminte de vinovăţie. Cei mai mulţi au fost seduşi emoţional,
nu neapărat fizic, de către părintele de sex opus, în timp ce au fost respinşi emoţional de către părintele de
acelaşi sex.
Desigur există în fiecare din noi oarecari manifestări de imaturitate emoţională de intensitate
medie, ceea ce ne conduce să ne comportăm uneori, într-o manieră oarecum iresponsabilă. Dar aceasta nu
este definitorie pentru un caracter echilibrat şi matur.
Persoanele cu tulburări dizarmonice cad pradă în mod frecvent adicţiei. Adicţiile sunt manifestări
de dependenţă faţă de o formă specială de plăcere, cu scopul de a evita simţămintele incomode,
ameninţătoare în legătură cu sine însuşi. Tensiunile psihice, situaţiile conflictuale, alte probleme ce ţin de
anxietate, depresie sau inadecvare cu sine însuşi, tind să fie rezolvate printr-un comprimat, o băutură sau
o altă formă de comportament iresponsabil, inclusiv dependenţa de jocuri de noroc, sex sau spaţiu virtual.
Controlul eului este supus agentului adictiv. Alcoolicii, dependenţii de drog, de muncă, jocuri,
alimente şi alţii, împărtăşesc această nevoie impulsivă pentru gratificare, tradusă compulsiv în fapt, ca
mijloc de alinare a anxietăţii şi depresiei. Adoptarea unui comportament este influenţată de natura
conflictelor, dar începe cu un deficit în stadiul infantil al dezvoltării, numit de psihanalişti stadiul
oralităţii. Persoanele cu adicţii sexuale pot plasa o valoare deosebit de înaltă acesteia, în special în
tulburările de orientare sexuală de tip oral. Relaţia sexuală este golită de sens şi semnificaţie, nu sunt
capabili de o relaţie matură şi nici de complexitatea afectivă care acompaniază o relaţie sexuală matură în
cadrul căsniciei, ci o reduc la o participare pur animalică, fiziologică, eventual cu tulburări de orientare
din gama largă a parafiliilor.
Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă persoanele cu tulburări dizarmonice. El trebuie să răspundă cu
simţăminte empatice, fără să se lase înşelat de motivele, uneori nesincere, ale acestora. Deseori, aceştia se
prezintă ca victime inocente ale propriilor impulsuri pe care, presupun ei, n-ar putea să le trateze într-o
manieră responsabilă. Dacă psihoterapeutul devine prea preocupat în a-l ajuta, poate deveni uşor ţinta
înşelăciunii şi înfrângerii de către persoana psihopată.
Este posibil ca psihoterapeutul să sesizeze doar unele aspecte ale tulburărilor de comportament şi
să fie orb faţă de celelalte. Ar putea să intre într-un blocaj, într-o calusare psihică şi psihoterapeutică
inconştientă. Asta ar putea să-l atragă, de pildă, în anecdotica comportamentului, fără să sesizeze
motivaţiile din spatele acestuia, sau în situaţii extreme, poate fi ispitit să joace rolul împreună cu
individul, să teatralizeze, să dramatizeze tulburarea.
Supraidentificarea cu persoanele dizarmonice este antiterapeutică, indiferent de forma în care se
exprimă. Altă tip de supraidentifi un răspuns vinovat din partea psihoterapeutului. El se poate simţi
vinovat, deoarece recunoaşte în sine acelaşi tip de impulsuri care îl tulbură. Aceasta poate să conducă la
pedepsirea sau respingerea pacientului. Un psihoterapeut sau un pastor care simte o nevoie imperioasă de
445
succes în activitatea sa, care nu poate accepta sau acceptă cu greu eşecul, poate deveni foarte uşor mânios
sau să adopte o atitudine moralistică.
O abordare fermă, realistă, este necesară în confruntarea cu pacienţii dizarmonici. Primul stadiu
presupune ajutorarea acestora să simtă că, comportamentul lor este nedorit şi inacceptabil şi să accentueze
asupra consecinţelor, atât asupra lor înşile cât şi asupra altora. Aceasta va genera anxietate şi depresie care
poate să-i conducă la preocuparea reală de a proceda cu aspectele psihice subiacente şi să încerce
restructurarea şi schimbarea.
În acest moment, însă, poate să apară jocul de rol obişnuit pentru alinarea anxietăţii. Trebuie să-i
facem faţă în mod realist, interpretând-o ca rezistenţă, care nu este în mod necesar dăunătoare terapiei.
Dacă terapeutul îi permite, în mod pasiv, să se îndepărteze oarecum de subiect, nu se va realiza scopul
terapeutic. Comunicarea plină de semnificaţie, tentativa de a câştiga insight şi dezvoltarea ar fi blocate.
Chestiunea trebuie adusă în procesul terapeutic şi nu jucată ca rol sau prefacere (‚maimuţăreală’). Există
un oarecare pericol ca terapia să fie întreruptă din cauza anxietăţii, în momentul în care tulburarea de
personalitate este pusă faţă în faţă cu propriile consecinţe şi mod de a fi. S-ar putea să apară raţionalizarea
ca defensă şi să afirme că s-a vindecat şi nu are nevoie de nici o terapie.
Terapeutul trebuie să înţeleagă exact ceea ce se întâmplă şi încotro se îndreaptă pacientul, să-i
înţeleagă negările, evitările şi înlocuirile, să-i atragă atenţia asupra consecinţelor şi să continue procesul
terapeutic, oricât de dureros şi anevoios ar fi. Psihoterapeutul trebuie să fie atent să nu fie înşelat de aceste
persoane care, în mod foarte facil dau asigurări afabile fără conţinut, fără acoperire. Procesul terapeutic
constă în a ajuta persoana să depăşească orientările narcisistice şi ale grandorii în maniera lor cea mai
extremă şi să fie capabil să se accepte pe sine însuşi şi pe ceilalţi oameni conform valorii reale, să nu-i
manipuleze pe ceilalţi pentru propriile sale beneficii.
Psihoterapeutul trebuie să se prezinte capabil de o relaţie în care valoarea, stima de sine, şi faţă de
celălalt joacă un rol foarte important şi în care manipularea nu este acceptată. El trebuie să arate ca fiind o
persoană pe care te poţi bizui şi consecventă, care lucrează în interesul real al pacientului.
Schizofrenia. Persoanele cu reacţii schizfrenice sunt relativ frecvente, având tulburări de
intensitate medie sau fiind grav tulburate, necesitând spitalizare şi care au diagnostice certe. Multe
persoane cu trăsături schizoide gravitează în mediile creştine, încercând să dobândească siguranţă, pentru
că elementele religioase creştine le oferă un oarecare simţământ de securitate şi mângâiere.
Psihoterapeutul poate să fie implicat în familii în care există un pacient schizofrenic, care le creează mari
preocupări şi faţă de care se simt neajutoraţi şi perplecşi. Familiile sunt implicate totdeauna în suferinţă,
dar de obicei nu înţeleg condiţia pacientului şi nici partea lor în această situaţie. În timp ce doresc ajutor
pentru tânărul afectat de suferinţă, de boala schizoidă, ei nu doresc să schimbe modelele familiale, faţă de
care acesta încearcă să se adapteze prin simptomele sale. Doresc alinare faţă de durerea pe care o trăiesc,
dar nu doresc să-şi schimbe constelaţia familială.
Un diagnostic adecvat este necesar şi poate fi o problemă deosebită, în special atunci când sunt
implicaţi adolescenţi în această condiţie. Erik Erikson a arătat că adolescenţii experimentează crize
normale în această perioadă, frecvent arătând şi acţionând ca şi cum ar suferi de tulburări discordante. O
soluţie constructivă faţă de aceste crize trebuie să apară înainte ca persoana să progreseze la al doilea
stadiu al dezvoltării şi să intre într-o relaţie intimă cu ceilalţi. Acest lucru este ceea ce tinerii schizoizi nu
realizează niciodată. Ei fac tentative către relaţii apropiate afectiv, dar rezultatul este doar o
pseudointimitate care nu satisface.
Psihoterapia cu aceste persoane este lungă, laborioasă, şi nu poate fi realizată decât de cei care au
o pregătire adecvată. Un psihoterapeut cu o pregătire medie trebuie să fie suportiv faţă de familie şi să-i
ghideze către îngrijire profesională competentă. În România, acest lucru se realizează doar în serviciile
psihiatrice de specialitate. Psihoterapeutul trebuie să-i înţeleagă şi, de asemenea, să-şi înţeleagă propriile
reacţii faţă de ei. Comportamentul şi răspunsurile emoţionale ale acestor oameni par să fie ciudate şi
bizare. Alteori, sunt pur şi simplu absente. Răspunsurile şi afirmaţiile lor par să vină şi să meargă către
nicăieri, sunt irelevante situaţiei. Răspunsurile emoţionale sunt nepotrivite. Persoana cu trăsături
446
schizoide poate să râdă atunci când se vorbeşte despre ceva trist, sau dimpotrivă să izbucnească în plâns
la o glumă nevinovată.
De asemenea, au idei religioase ciudate, pot să simtă nevoia de a-l provoca pe terapeut, de a-l
corecta, şi terapeutul ar putea face tentativa de a le corecta ideile religioase eronate, dar aceasta este o
greşeală, pentru că nu aspectele teologice sunt problema reală aici, ci aspectele profunde, psihopatologice.
Motivul pentru care persoanele schizoide se comportă în acest fel, reflectă condiţia lor lăuntrică.
Una din problemele tinerilor schizoizi este înstrăinarea faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta este
experienţa opusă intimităţii. Simţământul distanţei poate fi extrem de mare, să aibă sentimente acute de
înstrăinare, vinovăţie, distanţare de alţii şi simţământul acut al suferinţei care îi cuprinde. Aceste
simţăminte pot fi experimentate foarte timpuriu în copilărie, ca rezultat al unei experienţe incomplete şi
nesatisfăcătoare cu sine în stadiile dezvoltării emoţionale. Ca rezultat, are loc o retragere faţă de lumea
reală într-o lume a fanteziilor, a fantasmelor. Ideile persoanei trebuie înţelese ca provenind dintr-o viaţă
fantastică, a fanteziilor şi din cauza aceasta par atât de ciudate persoanelor orientate faţă de realitate.
Controlul eului ca test al realităţii este foarte slab, astfel încât ideile şi comportamentul se manifestă la un
nivel mai profund.
Aceste idei şi comportamente sunt înrădăcinate într-o tulburare afectivă care poate fi înţeleasă ca
o defensă împotriva tulburării. Stabilirea unei relaţii terapeutice cu o persoană schizofrenică este diferită
faţă de alte tipuri de tulburări. Cu acestea, materialul de transfer tinde să iasă la suprafaţă înainte de a
stabili o relaţie de lucru. Aceasta se datorează slăbiciunii forţelor represive ale eului. Materialul va fi
deghizat şi distorsionat, exprimat în manieră simbolică şi pare să nu aibă nici un fel de sens raţional.
Pericolul, pentru un psihoterapeut începător, este să se lanseze în interpretări înainte ca persoana
să fie capabilă să-l înţeleagă sau să-l accepte ca terapeut şi să-şi înţeleagă propriile demersuri, de multe
ori delirante. Poate rezulta o alienare mai profundă şi mai dăunătoare pentru vindecarea pacientului.
Pacientul se retrage într-o distanţă şi mai mare faţă de terapeut şi faţă de lumea reală într-o siguranţă
iluzorie, a propriei sale lumi fantasmatice.
Apropierea este resimţită ca o ameninţare. Simţământul alienării, înstrăinării sau izolării acestor
persoane este exprimat ideatic sau sub forma unor comportamente. În funcţie de severitatea tulburării de
identitate, pot manifesta mânie sau ostilitate când se simt ameninţaţi, şi pot avea gânduri sau tentative de
autodistrugere de heterodistrugere, care însă, nu sunt puse în practică întotdeauna. Fac eforturi disperate
să-şi controleze impulsurile distructive şi le exprimă sub forma unor idei bizare despre ei înşişi, ca fiind
persoane foarte importante cu o misiune importantă, pentru a reconcilia lumea. Acest scop de a salva
lumea, de a salva toate problemele, de a înfrânge răul din lume şi simţămintele asociate sunt proiectate la
un nivel cosmic şi pot avea caracter religios marcat. Unii se identifică ca fiind profeţi, Mesia sau Hristos.
Dezvoltarea unei relaţii terapeutice cu o astfel de persoană este un pas hotărâtor în terapie.
Aceasta înseamnă că mai există încă suficientă tărie a eului să coopereze cel puţin la un nivel minim.
Aceasta necesită din partea terapeutului amabilitate, înţelegere, empatie. În relaţia terapeutică
psihoterapeutul poate constata dependenţa profundă a pacientului. Aceasta ar putea să intre în conflict cu
simţământul său de neîncredere şi ambivalenţa ar putea fi expresia oscilaţiei între progres şi renunţare.
Dragostea şi ura pot fi asociate. Pacientul poate trăi o teamă faţă de psihoterapeut şi faţă de alţii,
dar în acelaşi timp, nevoia faţă de aceştia. Această ambivalenţă afectivă este caracteristică, cu manifestări
de anestezie afectivă dureroasă, sau inversiune afectivă. Poate exista o confuzie a propriei identităţi şi
chiar a psihoterapeutului. Datorită acestor ambivalenţe, multe din remarcile terapeutului pot fi interpretate
eronat. Ele pot fi auzite în termenii unor condiţii lăuntrice şi nu într-o manieră raţională ca punctul de
vedere al terapeutului.
Pacientul schizoid doreşte cu disperare apropiere, relaţie afectivă chiar o relaţie simbiotică, dar în
acelaşi timp se simte ameninţat, cutremurat chiar de această posibilitate. El se apropie uneori prea repede
şi prea stăruitor, pentru ca apoi să se îndepărteze tocmai datorită ambivalenţei simultane pe care am
amintit-o. Contratransferul terapeutului este cel mai important aspect. El trebuie să înveţe să lucreze şi să
facă faţă procesului sau relaţiei, mai degrabă decât conţinutului ideilor persoanei sau propriilor
447
simţăminte de iritare şi frustrare. Terapeutul trebuie să-şi manifeste interesul faţă de persoană şi
conflictele sale lăuntrice, dar să nu genereze creşterea anxietăţii şi a simptomelor în acesta. Conflictele nu
trebuie intensificate.
Aceste persoane nu au nevoie de anxietate suplimentară, ci au nevoie să fie ajutaţi ca propriile
simţăminte, gânduri şi comportamente să fie reflectate înapoi. Ei trebuie să devină conştienţi de trăirile
lor anxioase. Dacă trebuinţele psihoterapeutului de o relaţie apropiată sunt puternice, dacă caută prea
rapid apropierea ca răspuns evident la nevoile pacientului, schizoidul se poate simţi ameninţat şi speriat.
Dacă trebuinţele psihoterapeutului impun o distanţă prea mare, pacientul are simţământul de abandon.
Psihoterapeutul trebuie să arate o înţelegere profundă atât a lui însuşi, cât şi a pacientului pentru a
evita extremele. Conflictul dintre dependenţă şi independenţă poate să creeze confuzie terapeutului,
neînţelegând dacă aceşti oameni doresc sau nu să fie dependenţi de el. O dependenţă prea mare poate să
conducă la confuzia pacientului privind identitatea şi valoarea sa, iar o dependenţă prea redusă neagă tăria
trebuinţelor sale. Psihoterapeutul s-ar putea simţi în conflict cu sine însuşi şi să se deplaseze în ambele
direcţii într-un sens ambivalent, spre confuzia pacientului.
Terapeutul trebuie să fie vigilent ca să nu se lase atras într-o luptă de putere cu persoana
schizoidă. Aceasta poate să fie o chestiune de relaţii administrative în biserică, ca şi în terapie. Schizoizii
vor demonstra trăsături omeneşti comune, în forme extreme reacţionând, fie în sensul unei slăbiciuni
lăuntrice, fie cu o nevoie puternică de putere şi control asupra altora. De obicei, aceasta este exprimată
într-o manieră pasivă. În felul acesta se simte sigur, dar aceasta este o pseudosiguranţă care are nevoie
constantă de a fi reîntărită. Datorită faptului că se simte ameninţat de propriile simţăminte de mânie sau
chiar de dragoste, caută să le răspundă în mod pasiv, într-o manieră încăpăţânată de control pasiv a
situaţiei cu dificil de lucrat.
Dacă psihoterapeutul atinge simţămintele în care se simte ameninţat, pacientul schimbă subiectul.
El poate să-şi afirme uneori în mod simplu poziţia şi să aştepte ca cineva să se conformeze acesteia. În
acest mod orice afirmare de sine sănătoasă este reprimată datorită simţămintelor de care se simte
ameninţat. Dă impresia de inadecvare şi lipsă de forţă, dar într-o manieră pasivă, prin care reuşeşte să
controleze situaţia. Aceasta este o tentativă de identitate de sine independentă.
Psihoterapeutul poate răspunde faţă de pasivitatea schizoizilor, intrând mai direct în viaţa şi
existenţa acestora şi încercând să le stimuleze oarecum agresivitatea ca un antidot faţă de pasivitate.
Oricare din aceste abordări poate să fie o eroare, pentru că schizoizii se simt mai ameninţaţi, le cresc
reacţiile patologice şi nu se obţine nici o îmbunătăţire a stării psihice. Agresivitatea de obicei conduce
într-o direcţie nedorită şi nesănătoasă.
Schizoizii trebuie ajutaţi să dezvolte un simţământ de încredere în capacitatea lor de a-şi controla,
atât simţămintele de dragoste, cât şi de mânie. Este cel mai bun lucru şi trebuie făcut astfel încât să nu
declanşeze teama de simţăminte negative sau pozitive. Tăria psihoterapeutului va fi comunicată într-o
manieră non-verbală. O abordare amabilă este necesară, fiind totdeauna expresia tăriei. O persoană slabă
îşi va demonstra tăria falsă prin supralicitarea forţelor şi capacităţilor sale.
Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă maniera proprie în care schizofrenul interpretează lumea reală
în relaţie cu propriile fantezii, pentru ca să-i înţeleagă problemele. Lumea fanteziilor, a reveriilor, serveşte
ca o retragere din lumea realităţii şi este o sursă de satisfacţie, dar dacă această manieră solitară este
cultivată excesiv, va creşte simţământul singurătăţii şi izolării, chiar dacă evită multe din anxietăţile şi din
caracterul tern al experienţelor de fiecare zi. Fanteziile ca proces trebuie abordate înainte de conţinutul
acestor fantezii. Acesta necesită discutarea problemelor modului de vieţuire zilnic şi testarea fanteziei faţă
în faţă cu realitatea. Pe măsură ce persoana dezvoltă o oarecare încredere în capacitatea de a face faţă
lumii reale, va avea nevoie din ce în ce mai puţin de evadări în reverie şi fantasmă.
Apoi, în etapa a doua va fi gata să lucreze şi cu conţinutul acestor fantezii. Este important să nu
depăşim această etapă, altfel schizofrenul poate să dezvolte forma paranoidă şi să aibă simţământul
patologic că i se citesc gândurile, că mintea îi este intruzată.

448
 De un interes special din partea psihoterapeutului este limbajul simbolic al schizofrenului.
Schizofrenul vede conflictele sale ca fiind în relaţie cu întreaga sa existenţă şi într-adevăr aşa şi sunt,
deoarece ele implică viaţa, sinele, în relaţia cu lumea înconjurătoare. Separaţia dintre sine şi lume este un
artefact al gândirii noastre. În mod real sinele, selful şi lumea sunt două aspecte ale vieţii organismului ca
un întreg. Persoanele schizofrenice se retrag din fiecare dintre acestea, atât faţă de sine, cât şi faţă de
lumea înconjurătoare şi îşi creează o a treia variantă, o lume privată, fantastică, de fantezii şi delir, de
halucinaţii. În acelaşi timp, însă, simţăminte din lumea lăuntrică continuă să invadeze conştiinţa, iar
lumea reală aduce presiuni din afară.
El simte că întreaga sa viaţă, destinul său sunt în joc, şi acestea sunt implicate până la dimensiuni
ultime sau cosmice. Schizofrenul se găseşte într-o luptă continuă pe viaţă şi pe moarte, de a fi sau a nu fi,
încă din copilăria timpurie. Cele mai multe din ideile sale reflectă această luptă profundă care se dă în
interiorul lui. Ideile sale de natură religioasă nu presupun că religia l-a îmbolnăvit, ci denotă faptul că
pacientul simte dimensiunea religioasă a luptelor şi conflictelor sale interioare.
În timp ce este important să-l ajutăm să facă faţă problemelor de fiecare zi, este important să nu-i
reprimăm preocuparea faţă de realitatea care transcede lumea. Aici sunt idei profunde privind natura
realităţii şi relaţia care se stabileşte între viaţa unei fiinţe umane şi aceste chestiuni care trebuie înţelese şi
respectate. Ele nu trebuie să fie raţionalizate şi îndepărtate sau intensificate şi nici reprimate, ci mai
degrabă trebuie lucrat cu ele cu francheţe şi onestitate, ca faze ale vieţii personale.
Psihoterapeutul creştin ar putea fi înclinat să supraestimeze aceste idei, în timp ce oamenii de
ştiinţă sau terapeuţii seculari tind să le subestimeze, să le reprime sau să le îndepărteze, considerându-le
producţii psihopatologice, astfel încât le neagă sau le raţionalizează. Poziţia corectă este aceea de a fi
respectate şi înţelese. Având de-a face cu aspecte intangibile în experienţa lor, persoanele schizofrenice
utilizează un limbaj simbolic. Acest limbaj, ca şi limbajul religios, indică realităţile din lumea lăuntrică a
schizofrenului, ca şi din lumea sa exterioară, resimţite ca fiind în relaţie. Limbajul său nu are
semnificaţiile tradiţionale, de aceea este numit iluzional sau delirant, halucinator.
Aceasta este o greşeală, deoarece are profunde semnificaţii faţă de persoană. Prin semnificaţiile
pe care le acordă simbolurilor, putem descoperi natura frământărilor şi a problemelor cu care se
confruntă. Sensul trebuie extras din nonsens, dar acest lucru trebuie făcut în termenii experienţei şi
condiţiei unice a persoanei pacientului, şi nu a terapeutului. Chiar dacă pacientul şi terapeutul
experimentează acelaşi fapt, nu au aceaşi idee nici aceaşi înţelegere şi asta duce la clivarea posibilă între
cei doi. De aceea terapeutul trebuie să manifeste o profundă acceptare şi respect faţă de persoana
pacientului, faţă de producţiile sale psihopatologice. Acest proces şi relaţie pot să fie baza pe care să fie
clădit efortul terapeutic, înainte de a ne ocupa de ideile conţinutului producţiei pacientului.
Producţiile psihopatologice ale schizofrenului se constituie în convingerile sale, în sistemul său de
credinţe, în ideologia sa, şi el investeşte o profundă încărcătură emoţională şi relaţională în aceste
producţii, de aceea ele trebuie înţelese pentru a-l putea ajuta. Sigur că acest demers nu este unul simplu, ci
este extrem de complex, iar îmbunătăţirile sunt de multe ori precare şi necesită un efort îndelungat şi
susţinut. Dacă schizofrenicul este ascultat cu atenţie şi cu compasiune, cu simţire, vom constata că ideile
sale reflectă experienţe extrem de umane şi comune tuturor oamenilor.
Problemele fundamentale ale omului ca dragostea, ura, teama, încrederea, apropierea şi distanţa,
puterea şi supunerea, vinovăţia şi autoacceptarea, neajutorarea şi speranţa, credinţa şi anxietatea,
semnificaţia suferinţei, natura şi scopul vieţii, toate sunt părţi din lupta sa şi sunt simbolizate într-o
manieră proprie în ideile sale. Moartea şi renaşterea, pierderea sinelui şi reînnoirea sinelui, un simţământ
de devalorizare şi unul de misiune se află în discursul său; pe scurt, se luptă cu problema morţii şi face
efort de a regăsi viaţa. Aceasta conferă semnificaţie hotărât religioasă luptei şi ideilor sale. Această
hotărâre trebuie respectată şi face parte din procesul terapeutic.
Freud arăta că ideea morţii şi a catastrofei cosmice este prevalentă în tulburarea schizofrenică şi
reflectă dezintegrarea eului şi pierderea de sine. Un schizofren este asemenea unui pacient terminal care

449
se găseşte în pragul veşniciei, al mormântului, se simte ameninţat cu pierderea de sine şi cu moareta
lăuntrică. Există multe similitudini aici. Aceasta este o problemă fundamentală, centrală.
Am subliniat nevoia de a explora experienţele cotidiene imediate şi relaţiile persoanei în procesul
terapeutic. Trebuie, de asemenea, să explorăm defensele şi rezistenţele sale în cadrul procesului
terapeutic. Atenţia va fi acordată defenselor repetitive şi patternurilor care reapar. O atitudine deschisă şi
de încredere din partea psihoterapeutului este esenţială. El va comunica, cu sau fără cuvinte, preocuparea
faţă de binele pacientului, va oferi interpretări minime deoarece schizofrenul are un insight considerabil
faţă de ceea ce se petrece cu sine însuşi, dar nu ştie ce să facă cu ceea ce ştie. Are nevoie de ajutor în
realitatea de zi cu zi.
De asemenea, are nevoie de suport pentru încredere la un nivel pe capabil să-l accepte. Multe
persoane izolate sunt complet dependente de biserică pentru contact şi comunicare cu alţii. În genere,
orice persoană suferindă de o patologie a personalităţii, va utiliza biserica şi activităţile acesteia pentru
trebuinţele sale specifice, pentru a obţine sănătate, maturitate, pe cât posibil. Aceste trebuinţe diferite
pentru diverse tipuri persoane, în cazul schizoizilor sunt cu totul speciale.
Consilierea în tulburări psihice
Tratamentul în afecţiunile psihice este un proces complex care poate fi realizat de către
profesionişti care colaborează în echipă. De obicei procesul începe cu un examen psihic complet, examen
medical şi cu o examinare psihică, psihologică şi apoi psihiatrică. Aceasta poate fi urmată de investigaţii
biologice pentru a elimina orice fel de cauză biochimică, tulburare metabolică sau endocrină, după care
poate fi urmată de un tratament medical de chimioterapie, administrarea de antipsihotice, antidepresive,
anxiolitice, şi alte medicamente, de psihoterapie, spitalizare, electroşoc şi apoi recuperare, resocializare.
Cu mulţi ani în urmă bolnavii psihici erau trataţi deosebit de crud. Erau înlănţuiţi, ţinuţi în condiţii
mizere, stropiţi cu apă, bătuţi, înfometaţi, expuşi publicului, torturaţi, adesea cu aprobarea bisericii şi
acest abuz fizic şi psihologic a continuat până către anii 1800, când reforma în acest domeniu a fost
introdusă mai întâi în Franţa de Pinel la Salpetriere, iar apoi în Marea Britanie şi în America.
Psihiatria americană timpurie utiliza termenul de „tratament moral”. O abordare caracterizată prin
amabilitate, respect faţă de pacient, şi relaţii semnificative. Terapeutul aborda şi trata pacientul ca şi cum
ar fi sănătos psihic. Consilierea consta în rersocializare prin terapii care astăzi ar putea fi numite
recreaţionale, fizice, ocupaţionale, industriale, artistice. Tratamentul moral pare să fi avut un rol important
în istoria tulburărilor psihice.
Odată cu industrializarea şi urbanizarea accentuată, această atitudine a fost din ce în ce mai puţin
utilizată şi înlocuită cu introducerea noilor tehnici terapeutice. Astăzi psihiatrii sunt cei care tratează
bolile psihice, dar tratamentul aşa numit moral, sau psihoterapeutic este încă util şi eficient. Atitudinea de
căldură, suport, acceptare şi grijă, stabilirea contactului cu realitatea, sunt lucruri pe care le pot face şi
voluntarii neprofesionşti, deoarece psihiatrii sunt prea ocupaţi şi se limitează la tratamentul
chimioterapic.488
Asistarea familiilor. Viaţa poate fi extrem de dificilă pentru cei care au un membru al familiei
bolnav, deprimat, cu tentative de suicid înclinat să fie violent sau afectat de o psihoză care îi perturbă
gândirea, afectivitatea şi comportamentul. De obicei membrii familiei sunt cei care oferă primul ajutor şi
îngrijirea necesară, dar această activitate este extrem de consumptivă ca timp, energie, stare emoţională şi
uneori consumă şi resursele financiare ale familiei. Activităţile şi interesele care altă dată erau plăcute şi
intrau în rutina zilnică, sunt întrerupte şi sunt schimbate în mod dureros şi forţat. Stilul de viaţă şi
obiectivele, scopurile tuturor sunt afectate. Capacitatea de părtăşie comună a familiei este tulburată, chiar
dacă familia face un efort conştient de a păstra simţământul de unitate. Mulţi găsesc dificilă păstrarea
sensibilităţii şi disponibilităţii de a fi de folos şi a-l ajuta pe cel afectat. Deseori intervin simţăminte de
lehamite, abandon, şi neglijare. Cum pot fi ajutate aceste familii?
a. Suport. O varietate de grupuri suport de tip selfsuporting care pot oferi călăuzire şi încurajare
familiilor cu un membru afectat de o boală psihică. Toate aceste grupuri formate din familii care au un
membru afectat de o boală psihică severă au purtat diferite nume şi au alcătuit asociaţii care s-au dovedit
450
extrem de utile în suportul reciproc, ca şi în promovarea intereselor bolnavului psihic la nivelul societăţii.
În România o astfel de organizaţie organizată încă din vremea comunismului a fost Asociaţia Părinţilor
pacienţilor psihici pentru Resocializare, care se organizase din iniţiativa unor părinţi inimoşi, sub
îndrumarea prof. dr. Romilă.
Aceste grupuri înţeleg foarte bine problematica unei familii care are un membru afectat de o boală
psihică gravă şi se sprijină reciproc în modalităţile de a face faţă mâniei, vinovăţiei, stigmatului şi
autoînvinuirii. Adesea aceşti membri învaţă cum să facă faţă vieţii împreună cu bolnavul psihic care are
atitudini şi comportamente bizare, agresive şi antisociale, cu un aspect dezordonat şi o igienă proastă, care
se retrag şi se izolează, au tendinţe autodistructive şi fac solicitări continue şi nerealiste. O parte din
simptomatologie poate fi controlată medicamentos, dar familiile constată că neurolepticele au efecte
secundare destul de neplăcute, nu cunosc efectul pe termen lung şi îşi pun problema unor contraindicaţii
de lungă durată. În orice caz, arsenalul terapeutic de ultimă generaţie se dovedeşte tot mai eficient, cu
efecte secundare tot mai reduse şi maniabilitate bună, realizând un control al afecţiunii în peste 80-90% şi
chiar vindecare în 50% din cazuri.
b. Educaţie. Până când survine o afecţiune psihiatrică majoră la unul din membrii familiei, aceasta
nu are nici o cunoştinţă şi înţelegere privind psihopatologia. De aceea, educaţia este extrem de
importantă. Membrii familiei trebuie să înţeleagă natura şi tratamentul bolii psihice, dar de asemenea,
trebuie să-şi însuşească modalităţile de a asista persoana suferindă, cum s-o îngrijească, cum să facă faţă
problemelor dificile pe care le ridică acesta. Pentru a face faţă cu succes, aceşti membrii ai familiei
trebuie să se implice ei înşişi în activităţi, pasiuni şi preocupări care le oferă satisfacţie personală şi care
n-au nimic de-a face cu afecţiunea psihică.
Implicarea în activităţile comunităţii, petrecerea timpului cu prietenii, activităţi semnificative,
scopuri educaţionale şi de altă natură, exerciţiu fizic, participarea la minivacanţe pot avea un rol
compensator pentru membrii familiei. Fără o astfel de diversificare, echilibrul lor psihic este ameninţat şi
deseori membrii familiei pot suferi de epuizare. Aceste pauze binevenite pot fi luate numai dacă membrii
familiei sunt supliniţi, pentru că deja au sentimente de vinovăţie pe care persoana suferindă le
încurajează, însă dacă sunt înlocuiţi cu succes, aceasta le oferă un ajutor practic. Membrii comunităţii pot
face mult în această privinţă.
Procesul de consiliere. Uneori susţinerea şi educaţia nu este suficientă. Membrii familiei au
nevoie de un ajutor specializat pentru a face faţă sentimentelor de inutilitate, vinovăţie, îngrijorare şi
nesiguranţă. Aceste preocupări şi îngrijorări pot fi copleşitoare şi ei înşişi încep să prezinte simptome de
tulburare afectivă, ceea ce poate duce la abandonarea bolnavului propriu-zis, mai ales în situaţia în care
membrii familiei devin critici, ostili sau nerăbdători.
Prin contrast, procesul de consiliere a familiei poate reduce tensiunea, oferind încurajare,
promovează toleranţa şi permite exprimarea emoţiilor, soluţionarea conflictelor în cămin şi să-i înveţe pe
membrii familiei cum să îngrijească şi să fie utili pacientului. Într-un studiu privindu-i pe schizofrenici, s-
a constatat că consilierea şi terapia adresată familiei acestora poate reduce frecvenţa recăderilor şi
necesitatea spitalizării de 6 ori. Întâlnirile de grup pe profil le oferă acestor familii forţă, capacitatea de a-
şi pune întrebări şi a răspunde, de a întreba resursele comunitare, de a-şi clarifica obiectivele, de a-şi
cunoaşte limitele şi de a-şi însuşi modalităţi practice de a se elibera de corvezile legate de îngrijirea celui
în suferinţă.
Consilierea în situaţii de sinucidere. Probabil că creşterea, aşa numit „epidemică” a cazurilor de
sinucidere în ultimele 3 decenii, este puţin exagerată, totuşi este clar că categorii populaţionale cum ar fi
copiii, prizonierii, vârstnicii, chiar adulţii şi, în special adolescenţii, sunt destul de expuşi riscului
depresiei şi diferitelor motive şi cauze ale sinuciderii.489
Din nefericire, aceste cazuri pot fi întâlnite chiar şi printre cei credincioşi. De obicei aceştia sunt
copleşiţi de simţăminte de descurajare şi disperare. Mulţi nu mai văd nici o opţiune în a face faţă
problemelor cu confruntaţi, şi de aceea văd sinuciderea ca cel mai bun mod de a scăpa de o suferinţă
intensă.490 Atunci când ajung la această concluzie, ei pot să-şi disimuleze intenţiile şi planurile, să
451
zâmbească şi să exprime o falsă bună dispoziţie. 491 Deseori, simptomele şi semnele presuicidare subtile
indică o modalitate de strigăt de ajutor. Atunci când consilierul observă aceste moduri de gândire
suicidară, proiecte, sau o dispoziţie depresivă, trebuie să le abordeze frontal şi să le discute. Nu există
neapărat o creştere a riscului în abordarea frontală a acestei problematici.
Încearcă de asemenea să determini dacă persoana s-a gândit deja asupra metodei, dacă a ales
mijloacele şi să-ţi ofere detalii: a mai avut tentative de suicid anterior; are un istoric de depresie severă
sau altă tulburare psihică. Toate acestea sunt date care cresc probabilitatea sinuciderii. Încearcă să
evaluezi momentul critic din prezent al consiliatului. Ce soluţii au fost încercate şi au eşuat şi în ce
măsură această criză a mai fost încercată în trecut? Ce ar putea fi încercat în viitor?
Pe măsură ce discuţi cu consiliatul, încearcă să schimbi punctul de vedere romantic privind ideile
asupra morţii. De exemplu, adolescenţii cred că prietenii vor fi trişti şi-şi vor aminti pentru totdeauna
despre gestul lor eroic şi calităţile lor tragice. Ajutaţi-i să gândească realist: lucrul acesta nu se va
întâmpla şi în ultimă instanţă, toată lumea îi va uita. Sinuciderea nu este decât o soluţie permanentă la o
problemă temporară.
Încearcă să-l tratezi cu respect, nu-l înjosi, nu-l face de ruşine, nu-i minimaliza problemele pe care
le are, evită discuţiile în contradictoriu şi permite-i celui din faţa ta să simtă că-i eşti aproape şi că eşti
interesat, preocupat şi gata să-l sprijini în problemele cu care se confruntă. În toate acestea aminteşte-ţi
importanţa rugăciunii pentru că Dumnezeu este singurul care poate s-ofere înţelepciune şi sensibilitate.
Adesea, manifestările tale de interes, preocupare şi oferire a ajutorului sunt utile în a disipa ideile
suicidare, cel puţin temporar. Dar dacă persoana persistă în hotărârea sa de a încheia viaţa, încearcă să
contactezi medicul de familie, o rudă apropiată, un centru de prevenire a sinuciderii sau un psihiatru, un
terapeut specializat în problema urgenţelor suicidare. Pentru România, unde infrastructura acestor
servicii nu este încă prea bine pusă la punct, contactul cu familia, avizat de consiliat (în funcţie de
caracterul urgenţei) şi cu camera de gardă a celui mai apropiat serviciu de psihiatrie. Reamintiţi-vă că
depresia şi tentativele suicidare sunt o urgenţă psihiatrică.
Cum procedăm în cazul în care o persoană reuşeşte să realizeze sinuciderea. Adesea, consilierii şi
familiile aparţinătoare celui decedat resimt vinovăţie, mânie, autocondamnare pentru că sinuciderea nu a
fost prevenită. În acelaşi timp, consilierul trebuie să se implice în ajutorarea supravieţuitorilor, mulţi
dintre ei manifestând, în acelaşi timp doliu, amestecat cu remuşcări. O anumită jenă cuprinde pe toţi cei
care doresc s-ofere condoleanţe şi compasiunea lor. Totuşi, cel mai bun procedeu este confruntarea
deschisă cu situaţia, discutarea onestă şi plină de compasiune, fără tentativa de a evita durerea care se
abate asupra supravieţuitorilor apropiaţi. Pentru aceştia sinuciderea este o experienţă dureroasă şi profund
stressantă.492
Luarea vieţii, chiar a propriei vieţi prin sinucidere, este un păcat. Şi în tradiţia creştină ortodoxă
este considerat un păcat de neiertat. În România, aceşti pacienţi sunt înmormântaţi fără slujbă, într-o zonă
izolată, periferică a cimitirului. Această tradiţie şi presiune socială conduce la vinovăţie, la remuşcare şi la
alte tulburări cărora consilierul, terapeutul creştin trebuie să ştie să le facă faţă. În măsura în care cel ce s-
a sinucis nu avea discernământ şi responsabilitate, în măsura în care gestul său a fost rezultatul unei
depresii sau a unei psihoze de altă natură, cu siguranţă că responsabilitatea este exonerată, iar Dumnezeu,
în bunătatea şi înţelepciunea Sa, poate să acorde iertarea chiar şi în astfel de situaţii.
Prevenirea tulburărilor psihice, a afecţiunilor psihiatrice
Deşi sunt considerate afecţiuni plurifactoriale, şi eforturile nu pot fi decât conjugate, combinând
contracararea factorilor ereditari, ai mediului familial, cât şi pe cei sociali şi economici – combaterea şi
eradicarea afecţiunilor psihice rămâne totuşi un deziderat. Ceea ce poate fi realizat, este să ne concentrăm
atenţia asupra grupurilor cu risc crescut, cum sunt adolescenţii şi tinerii, ca şi vârstnicii, să facem
profilaxie prin tratarea alcoolicilor, a căminelor destrămate, pentru că din aceste medii se recrutează, de
obicei, marea patologie psihiatrică.493
De asemenea, liniile continue de urgenţă, aşa numitele hot lines, grupurile suport, centrele de
prevenire a sinuciderilor, au fost deja instituite în lumea întreagă şi totuşi eficienţa acestor eforturi rămâne
452
oarecum nesigură. Este dificil să motivezi pe oameni să se implice într-o problemă profilactică deoarece,
până când ea nu apare, efectele prevenirii sunt aproape imposibil de măsurat.
O analiză precisă şi concisă ne oferă psihoterapeutul George Albee. 494 Cele mai multe epidemii
care au decimat populaţia lumii în evul mediu au putut fi eliminate, în principal, printr-o profilaxie
primară eficientă. Cu siguranţă că un rol important au avut şi antibioticele, dar atitudinea în focarul
declanşat, eliminarea cauzelor, izolarea cazurilor şi măsurile de asepsie şi antisepsie au fost cele mai
eficiente. În cazul tulburărilor psihice, elementul cheie nu sunt bacteriile, microbii, virusurile sau agenţii
organici toxici, ci marele nivel de stress din trecut sau/şi din prezent.
Gravele probleme care conduc la decompensarea psihiatrică a pacienţilor includ problemele
maritale, şomajul, confuzia sexuală şi vinovăţia, istoria de neglijenţă sau abuz în copilărie, exploatarea
sexuală şi lipsa afecţiunii. Pentru a scădea incidenţa tulburărilor psihice, prin profilaxie, trebuie să
reducem problemele din trei domenii: factorii organici, stressul şi exploatarea de diferite tipuri şi creşterea
resurselor în alte trei: capacitatea de a face faţă, de a dobândi o imagine pozitivă şi grupurile suport.
Pentru a oferi doar câteva dintre posibilităţile de intervenţie în aceste domenii: putem reduce
problemele organice prin îmbunătăţirea nutriţiei în timpul sarcinii, prin reducerea plumbului în mediu,
prin reducerea stressului, prin garantarea utilizării forţei de muncă şi o mai bună îngrijire pentru vârstnici,
reducerea abuzului faţă de copii şi a exploatării femeii şi minorităţilor de toate tipurile, îmbunătăţirea
competenţei prin instruirea în domeniul însuşirii asertivităţii şi cursuri premaritale, creşterea imaginii şi
stimei de sine, printr-o corectă autoevaluare de-a lungul evoluţiei personalităţii şi traversarea crizelor de
dezvoltare, susţinerea celor cu handicap, a femeilor şi minorităţilor şi în final, poate cel mai important,
încurajarea şi dezvoltarea mişcărilor de selfsuporting, grupuri care pot să-şi însuşească programe de într-
ajutorare la domiciliu şi care au o eficienţă destul de importantă la nivel social, utilizând resurse proprii
ale societăţii.
Aceste propuneri creative trebuie să implice toate nivelele sociale, dar este un program care
depăşeşte capacitatea, resursele şi disponibilităţile celor mai mulţi terapeuţi. Totuşi, a milita pentru o
astfel de perspectivă este cel mai bun lucru. Nici o persoană, nici o agenţie de terapie sau consiliere, nici o
comunitate sau biserică nu poate să facă totul, dar fiecare dintre noi poate să se îndrepte către direcţia
optimă şi putem acţiona în domeniul profilaxiei, astfel încât să îmbunătăţim, cel puţin parţial lucrurile.
Unii vor lucra în cadrul programelor de prevenire a consumului de droguri, alţii vor preveni sinuciderea,
alţii se vor concentra asupra optimizării maritale şi familiale, alţii asupra problemelor legate de
pensionare şi îmbătrânire. Toate aceste grupuri suport vor stimula societatea, vor crea un mediu sănătos şi
vor avea un efect profilactic.
Biserica are un rol major în acest efort. Domnul Isus Hristos a demonstrat compasiune,
preocupare chiar atunci când predica Evanghelia şi chema pe oameni la pocăinţă. În faţa provocărilor
moderne, trebuie să găsim mijloace adecvate, să înţelegem cerinţele societăţii de astăzi şi să ne adaptăm
oferta la necesităţi.
Concluzii legate de tulburările psihice
Pe la mijlocul decadei a şaptea a sec XX, curentul antipsihiatric a luat un avânt deosebit în Statele
Unite şi s-a considerat că instituţiile psihiatrice fac mai mult rău decât bine. Era efectul tardiv, după 160
de ani, al revoluţiei lui Pinell. Spitalele au fost depopulate, dar problema afecţiunilor psihice nu a fost
rezolvată. Toţi bolnavii psihici trebuia să fie absorbiţi de societate, de organizaţiile nonguvernamentale,
de asociaţiile familiale. Lucrul acesta s-a dovedit iluzoriu, pentru că societatea nu era pregătită şi nu a fost
capabilă să facă faţă şi, un procent însemnat din aceşti pacienţi au devenit homeless.495
Totuşi, pe termen lung se constată că putem avea o atitudine optimistă faţă de afecţiunile psihice,
chiar cele mai grave. Un studiu496 de urmărire efectuat încă din anii ’50, la spitalul de stat din Vermont, a
constatat că după 30 ani, dintre pacienţi cronici cei mai gravi, circa o treime din cei ce fuseseră internaţi,
puteau fi găsiţi în societate, cu un oarecare grad de defectualitate, este adevărat, dar 68% dintre ei erau
încă în viaţă şi erau destul de bine adaptaţi şi inseraţi social, funcţionând adecvat, fără semne vizibile ale
unei afecţiuni psihice. Cercetătorii au ajuns astfel la concluzia că, contrar aşteptărilor, chiar schizofrenia
453
şi alte psihoze grave, pot fi ameliorate de-a lungul timpului şi o funcţionare relativ optimă poate fi
restabilită. Domnul Hristos a prezis că săracii şi cei în suferinţă vor fi întotdeauna în mijlocul nostru. De
aceea, ajutorarea celor în suferinţă psihică şi a familiilor lor este una din sarcinile majore ale terapeutului
creştin.

454
 9. Suferinţa fizică
Aşa cum ştim, organismul uman este un miracol al creaţiei. Ps 139, 14. Miliarde de celule,
ţesuturi, organe, aparate, sisteme, toate funcţionând într-o stare de echilibru şi armonie şi realizând
adevărate miracole biologice, biofizice şi biochimice.497 Cu toate acestea, după căderea în păcat viaţa nu
dăinuie veşnic. Deseori apare suferinţa, boala şi uneori ea este incurabilă. Atunci când suntem tineri, când
suntem în putere, rareori dăm atenţie şi valorizăm starea de sănătate. Deseori facem greşeli şi este un
miracol cum de organismul nostru rezistă atâtor abuzuri. Există, însă, după câteva zeci de ani de erori,
alimentare în activitate, stres, expuneri la toxice, o viaţă agitată, un mediu artificial, momente în care apar
boli degenerative, boli grave, boli incurabile.
Atunci când o astfel de afecţiune este dureroasă, serioasă, de lungă durată sau incurabilă, noi
începem să realizăm şi să recunoaştem propriile limite şi faptul că suntem trecători, muritori. Când apar
simptomele, când evidenţa suferinţei şi bolii devine certă, când un diagnostic năpraznic de boală
incurabilă este pus, nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Boala, suferinţa, ne face incapabili de activitate,
ne dă o stare generală alterată, ne face viaţa extrem de dificilă, pune probleme economice şi de relaţie, şi
uneori ajungem să ne îndoim de sensurile şi semnificaţiile vieţii.
Dacă boala persistă şi dacă suntem la marginea gropii, deseori suntem confruntaţi cu întrebări care
par să nu aibă răspuns. De ce tocmai mie?, de ce mi se întâmplă tocmai acum? Deseori suferinţa fizică
este acompaniată de mânie, descurajare, singurătate, de neajutorare, amărăciune şi confuzie, de aceea
consilierea oamenilor aflaţi în suferinţă ca şi a familiilor lor este o provocare majoră pentru consilierul
creştin.
Biblia şi suferinţa fizică
Suferinţa fizică este prezentă de-a lungul întregii Scripturi. Circa o cincime din Evanghelii se
ocupă de subiectul vindecărilor pe care le-a realizat Domnul Isus Hristos şi ucenicii. Marcu 6,7-13; Mat.
10,5-8; Luca 9,1-2.6. Perspectiva biblică asupra suferinţei fizice conduce la câteva concluzii utile pentru
consilierul creştin.498
1. Boala este o parte a vieţii. Foarte puţini oameni trec prin viaţă, dacă există unii ca aceştia, fără
ca să aibă parte de boală şi suferinţă. Cel puţin periodic, suferinţe mai lungi sau mai scurte, cu caracter
acut sau cronic, şi în ultimă instanţă, covârşitoarea majoritate a oamenilor, termină viaţa cu o sumă de
diagnostice care fac organismul să cedeze, în cele din urmă, în funcţiile sale vitale. Suferinţa este
antecamera morţii şi moartea este rezultatul păcatului, al căderii în păcat. Sfânta Scriptură nu face
tentative diagnostice de clasificare sau sistematizare a simptomelor sau a bolilor, ci le dă denumiri care
aparţin limbajului comun.
2. Grija, îngrijirea, compasiunea şi activitatea de tratare şi vinde importante pentru creştini. Prin
cuvintele şi atitudinea Sa, Domnul Hristos a învăţat că boala, în timp ce este comună, rămâne totuşi
indezirabilă. El a petrecut mult timp vindecând pe bolnavi şi încurajând pe ceilalţi să facă acelaşi lucru,
subliniind importanţa manifestării unei griji pline de compasiune faţă de cei aflaţi în suferinţă. Mat
25,39.40. Chiar şi gestul cel mai puţin semnificativ în aparenţă, de alinare a setei, a fost valorizat de
Domnul Hristos. Orice manifestare de ajutor, de compasiune şi de alinare faţă de cel aflat în suferinţă, are
un caracter profund creştin. Iac 5,14-16.
3. Boala, păcatul şi credinţa nu sunt în mod necesar într-o relaţie deterministă. Experienţa lui Iov
este edificatoare în acest sens. Nu există răspunsuri ultime legate de suferinţă. Creştinii nu trebuie să-şi
însuşească doctrina eronată a retribuţiei directe, deşi suferinţa este rezultatul păcatului. In 9, 2.3; Luca
13,1-5. Totuşi această relaţie este complexă şi mediată, suferinţa fiind uneori rezultatul erorilor proprii,
personale, alteori erorii sau păcatului celuilalt, al unui semen – vezi unele accidente de circulaţie – şi
altădată este pur şi simplu rezultatul prezenţei păcatului în lume. În timp ce bolile şi suferinţa pot avea
cauze proxime care conduc la boală ca şi consecinţă a încălcării legilor sănătăţii, întotdeauna o suferinţă
are drept cauză ultimă păcatul, însă acestea nu sunt într-o relaţie de determinare cauzală directă şi
personalizată.499 Mat 9,2-6; 1Cor 11,29-30.

455
 Putem, totuşi, constata că, în timp ce, de cele mai multe ori, credinţa celui aflat în suferinţă sau a
apropiaţilor săi a fost subliniată ca având mare importanţă (Mat 9,20.21), totuşi s-au produs vindecări
atunci când credinţa sau comportamentul dezirabil al celor implicaţi nu a fost neapărat prezent. De pildă,
nouă din cei zece leproşi a avut o atitudine diferită faţă de cel care a venit să mulţumească. Marcu 7,24-
30; 9,20-27; Mat 9,18.19.23-26. De asemenea, vindecarea urechii slujitorului Marelui Preot în
Ghetsemani nu a presupus neapărat credinţa acestuia. Mat 13,58. Singurul care manifesta credinţă era
Isus. În contrast, sfântul apostol Pavel care şi-a pus încrederea în mod deplin în Dumnezeu, totuşi nu a
fost vindecat de ghimpele pe care îl avea în carne, pentru că Dumnezeu avea în vedere un scop mai înalt.
Din aceste exemple rezultă că boala şi suferinţa nu sunt în mod necesar dovada păcatului în viaţa celui
suferind.500
4. Boala şi suferinţa ridică uneori întrebări dificile şi cruciale legate de suferinţă, de prezenţa
acesteia în lume. În volumul său clasic privind durerea şi suferinţa, C. S. Lewis rezumă două chestiuni
fundamentale cu care se confruntă cei care se află în suferinţă. 501 Aceste întrebări apar adesea în
consiliere: „Dacă Dumnezeu este bun, de ce permite suferinţa?” Şi „Dacă El este Atotputernic, de ce nu
opreşte suferinţa?” Putem conchide că mintea omenească limitată nu poate oferi răspunsuri ultime la
aceste întrebări.502
Tot ceea ce ştim este că Dumnezeu a acceptat să împărtăşească prin Isus Hristos suferinţa cu noi
oamenii, şi ne-a promis că în ultimă instanţă El va rezolva problema suferinţei, care nu este veşnică, a
avut un început şi va avea un sfârşit. Pentru cei mai mulţi dintre oameni, suferinţa pare să nu aibă nici un
sens. Mulţi dintre noi facem tot ce păutem pentru a reduce durerea noastră şi a altora, şi ne rugăm ca
Dumnezeu s-o îndepărteze.
Totuşi Sfânta Scriptură ridică parţial vălul asupra confuziei ce domenşete asupra acestui subiect şi
ne reaminteşte că suferinţa poate avea un rol în a ne păstra umili, pate să sporească credinţa noastră, să ne
ajute să înţelegem mai bine pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Isus Hristos care a pătimit pentru noi, să edifice
în caracterul nostru răbdarea, maturitatea, perseverenţa şi un caracter sfânt. De asemenea, suferinţa ne
învaţă să avem o atitudine plină de compasiune şi de grijă faţă de semenii noştri. 2 Cor. 2,7-10; 1 Pet. 1,6-
7; Rom. 8,28; Evr. 12,11; Ps. 119,71; Iac. 1,2-4;. Rom. 5,3-5.
Deseori însă, suferinţa pare să nu slujească unor scopuri clare şi nobile. Foarte frecvent consilierii
sunt solicitaţi pentru a oferi înţelegere, pentru a da ajutor celor ce se confruntă cu durerea şi suferinţa şi
care nu înţeleg de ce trebuie să sufere. Cu siguranţă că durerea, suferinţa umană, este un fenomen
universal, însă este foarte greu să înţelegi pe cel aflat în suferinţă dacă nu ai experimentat acest lucru în
viaţa ta. Este o problemă de trăire şi nu una teoretică.
5. Afecţiunile grave, terminale, deseori ridică probleme de bioetică privind dreptul de a muri.
Oameni aflaţi în suferinţă severă pot ajunge la concluzia că starea lor este intolerabilă şi să solicite
întreruperea asistenţei medicale sau a resuscitării. În termeni medicali, tehnici, această situaţie este numită
eutanasie, care poate fi pasivă sau activă. Din punct de vedere creştin şi medical, eutanasia este
inacceptabilă. Un medic are datoria să lupte pentru viaţă şi să aline suferinţa până în ultimul moment.
Cu siguranţă că pe măsură ce tehnicile de resuscitare, de terapie intensivă sunt din ce în ce mai
complexe, ne putem afla în situaţia în care o viaţă este menţinută doar în forma ei vegetativă, comatoasă.
În astfel de situaţii, dacă există dorinţa expresă, formulată în scris, fie a celui aflat în suferinţă în
momentul în care era conştient sau a aparţinătorilor, rude de gradul I, care doresc ca susţinerea sau
menţinerea artificială a vieţii să înceteze, se realizează decuplarea aparatelor. Lucrul acesta poate fi făcut
abia după ce o comisie medicală ajunge la concluzia că recuperarea este imposibilă.503
Peter Pattison, medic misionar şi profesor de etică şi deontologie medicală creştină afirma la
Congresul AMCR Vlăhiţa, 2003, că jurământul lui Hypocrat este important şi pentru că, pentru prima
dată în istorie, desparte oamenii în două categorii, despărţindu-i în mod distinct: cei ce îngrijesc şi cei ce
ucid. Practicarea avortului sau a eutanasiei reuneşte iarăşi cele două categorii, ştergând o distincţie
necesară.

456
 Cauzele bolii şi problemele conexe
Cu siguranţă că dincolo de problemele medicale, fiziopatologice ale bolilor există implicaţii mai
profunde care depăşesc cadrul strict medical. Există nouă aspecte psihologice şi spirituale, reacţii în faţa
suferinţei, care conduc la influenţe în aceste domenii, astfel:504
1. Experienţa durerii. Există diferenţe individuale mari în felul cum oamenii experimentează şi
reacţionează faţă de durere, în felul cum se manifestă durerea în cazul acestora. Oamenii diferă după felul
în care ei conştientizează şi tolerează durerea. Mulţi oameni sunt devastaţi şi au o toleranţă extrem de
scăzută faţă de durere, pe când alţii o neagă sau bravează în faţa ei. Unii par să se bucure chiar de
suferinţă. Există influenţe personale, culturale şi spirituale. 505 Convingerile şi valorile cuiva fac parte din
arsenalul său în faţa suferinţei. În timp ce unii consideră că este o slăbiciune să cedezi în faţa durerii,
pentru alţii durerea provoacă anxietate, care la rândul ei scade pragul rezistenţei faţă de durere şi-i creşte
intensitatea instalându-se un adevărat cerc vicios. Consilierul trebuie să sesizeze toate aceste diferenţe, să
le înţeleagă şi să le abordeze în procesul de consiliere şi alinare, recuperare.
2. Suferinţa agravează simţămintele de neajutorare. Nu e uşor să fii bolnav, în special atunci
când suferinţa se abate abrupt, năpraznic asupra cuiva care nu fusese bolnav niciodată. Oamenii aflaţi în
suferinţă fizică experimentează ca însoţire şi câteva probleme de natură psihologică:506
a. Lipsa controlului. Este o experienţă ameninţătoare, faptul că sub imperiul suferinţei pacientul
îşi pierde forţa fizică, vigoarea intelectuală, devine dependent psihologic, social, economic, trebuie să se
supună la tot felul de intervenţii diagnostice şi terapeutice, este depersonalizat şi expus într-un mediu
străin, aproape public, în spital.
Toate acestea au darul să ne zdruncine prejudecata că corpurile, organismele noastre sunt
indestructibile, şi că noi putem să controlăm lumea din jurul nostru, că putem ă fim stăpâni pe situaţie şi
pe propriul nostru destin. Oamenii aflaţi în suferinţe sunt siliţi să-şi schimbe acest punct de vedere,
deseori pacienţii trebuie să se supună ordinelor medicale şi să adopte schimbări în stilul de viaţă şi în
medicaţie. Trebuie să se supună pasiv la tot felul de proceduri. Deseori ei trebuie să respecte programul
personal impus de condiţiile de spitalizare, de pildă ora de culcare, de trezire, ce şi când au voie să
mănânce ş.a.m.d. Deseori chiar cele mai elementare nevoi sunt coordonate şi depind de artificii tehnice,
cum ar fi sonde, perfuzii, şi toate acestea necesită un efort de acceptare şi adaptare.507
b. Supunerea faţă de străini. Atunci când suntem în suferinţă şi intrăm într-o instituţii medicală,
deseori suntem supuşi unor investigaţii efectuate de oameni cu care nu avem nici o legătură, ei sunt nişte
tehnicieni, deseori investigaţiile au caracter impersonal, relaţia interumană este minimă. Toate aceste
aspecte pot fi copleşitoare, ameninţătoare şi jenante.
c. Teama de a nu pierde dragostea, aprobare aşi apropierea faţă de cei iubiţi ai noştri. Boala
separă, ne separă de prieteni, de obiceiurile noastre de fiecare zi. În timpul spitalizării pacientul este
izolat, activităţile, obiectele şi fiinţele apropiate lui sunt ţinute la distanţă, iar vizitele sunt temporare şi de
scurtă durată. Deseori pacientul, aflat în dependenţă faţă de alţii, se teme ca nu cumva să piardă dragoste
aşi respectul celorlalţi. Mulţi pacienţi nu doresc să fie văzuţi în starea umilitoare de boală şi suferinţă.
d. Vinovăţie şi teama de pedeapsă. Suferinţa, boala, accidentele, conduc adesea pe oameni să se
întrebe dacă nu cumva această stare este rezultatul unei pedepse sau al unei judecăţi pentru păcatele,
erorile sau greşelile lor precedente. Deseori pacienţii se întreabă de ce şi sunt copleşiţi de simţăminte de
vinovăţie, mai ales atunci când boala este incurabilă.
3. Teamă şi depresie. Teama de durere sau complicaţii, confuzia legată de prognostic şi
recuperare, stresul şi nesiguranţa asupra viitorului, îngrijorările privind actul medical, operaţie,
intervenţie, evoluţia bolii sau efectele secundare al unor medicamente, toate acestea copleşesc pe cel aflat
în suferinţă. Deseori efectele secundare ale medicaţiei conduc la schimbări în starea de vigilenţă sau a
dispoziţiei afective. Există diferenţe semnificative în modul în care oamenii reacţionează în faţa
suferinţei. Unii sunt anxioşi, se simt deprimaţi, se autocondamnă, sunt jenaţi, se simt frustraţi sau
neajutoraţi. Alţii devin extrem de critici şi mânioşi, în special faţă de personalul medical, toate
resentimentele sau aceste reacţii psihice negative au tendinţa de a dezechilibra rezistenţa pacientului în
457
faţa bolii şi capacitatea sa de a se recupera. Cu cât un pacient este tratat mai bine, cu cât el îşi înţelege
suferinţa şi are o reacţie psihică şi moral-spirituală pozitivă, cu atât recuperarea este mai bună.
4. Influenţele familiale. Nu doar cel aflat în suferinţă este afectat, ci şi aparţinătorii săi.
Schimbarea rutinei, efortul de îngrijire şi ajutorare, dificultăţile financiare, toate acestea aduc şi solicită
membrii familiei. Prezenţa suferindului crează tensiune, oboseală, irascibilitate şi îngrijorare.
În tentativa lor de a se reasigura unul pe altul şi de a preveni îngrijorarea, atât pacientul cât şi
membrii familiei sale, refuză uneori să discute toate simţămintele acestea de teamă sau simţămintele pe
care le au unii faţă de alţii şi ca rezultat fiecare suferă în singurătate, se teme de ceea ce este mai rău,
pretinzând în acelaşi timp că totul merge bine.
Acest mod de autoînşelare bine intenţionată este un joc psihologic pe care fiecare îl joacă, dar
aproape nimeni nu îl admite şi nu se simte confortabil să-l discute. Reflectând asupra bolii şi morţii,
Henry Nouwen scria cândva o scrisoare tatălui său în Olanda şi îşi exprima simţămintele pe care adesea
noi le sesizăm la consiliaţi, la pacienţii noştri: 508 „Nu-i aşa că este mult mai greu să spui lucruri profunde
şi reale celor apropiaţi ai tăi decât să le scrii?” Este evident şi fie em familiarizaţi cu înclinaţia noastră şi a
celorlalţi de a evita, nega sau suprima aspectele dureroase ale vieţii, tendinţă care conduce întotdeauna la
dezastre biologice, psihologice şi spirituale. Această negare poate să ruineze întreaga familie.
Dacă boala este terminală, alte suferinţe şi dureri devin mult mai puternice din cauza faptului că
membrilor familiei şi celui aflat în cauză îi lipseşte ocazia de a discuta în mod deschid simţămintele
intime pe care le au faţă de cel iubit care se îndreaptă către moarte. Toate aceste probleme sunt complexe,
uneori ele apar însoţite de multe altele, alteori lucrurile decurg mult mai lin şi mai simplu. Consilierul
creştin trebuie să fie pregătit să le înţeleagă şi să le facă faţă.
Efectele suferinţelor fizice ale bolilor
Iată cele mai frecvente reacţii la îmbolnăvire:509
1. Reacţie defensivă şi negare. Deoarece boala nu este binevenită, există tendinţa de a nega
seriozitatea sa şi chiar prezenţa sa. Lucrul acesta poate avea loc chiar şi atunci când boala este serioasă,
chiar incurabilă sau terminală. Cel puţin pentru un timp, este adoptată atitudinea care pare să afirme
următoarele: „Acest lucru nu mi se poate întâmpla mie. Sunt sigur că diagnosticul este eronat. Cu
siguranţă că Dumnezeu mă va vindeca.”
Psihologii sunt familiarizaţi cu mecanismul defensiv, modalităţi de gândire care ne capacitează să
negăm realitatea şi să pretindem că frustrările sau conflictul sunt de mică importanţă. O astfel de gândire
este extrem de comună. Ea este folosită automat, de obicei fără o deliberare, şi de multe ori inconştient,
scopul ei este acela de a ne proteja de anxietate, însă printr-o măsură oarecum ineficientă în profunzime şi
pe termen lung.
Un număr de mecanisme defensive au fost identificate şi multe pot fi observate în cazul
pacienţilor cu boli fizice, ca şi în familiile acestora. De pildă raţionalizarea este tendinţa de a procura
scuze. „Probabil că rezultatele testelor au fost prost interpretate.” Proiecţia ne determină să blamăm şi să
proiectăm simţămintele noastre de mânie, teamă şi neajutorare asupra altcuiva. „Problema este la doctor,
care încearcă să-mi facă viaţa mizerabilă.” Reacţia formativă este tendinţa de a manifesta în exces opusul
a ceea ce simte cineva la un moment dat. „Uită-te la mine cât de bine arat şi ce bine mă simt zi de zi!”
Gândirea magică ne determină să pretindem că o soluţie va fi găsită în curând, „doctorul cu siguranţă va
găsi un tratament sau ştiinţa va descoperi un tratament, sau Dumnezeu va interveni în mod miraculos.”
Represia este o încercare inconştientă de a uita, de a suprima în mod deliberat şi este folosită pentru a
ascunde în străfundurile sufletului nostru realităţile neplăcute. Atunci când defensele şi negarea persistă,
pacientul adoptă o atitudine nerealistă şi care mai târziu va irumpe şi-l va copleşi, împiedicându-l totuşi să
adopte măsuri rezonabile şi să se adapteze situaţiei.
2. Retragerea. Atunci când suntem bolnavi, noi trebuie să le permitem celorlalţi să ne ajute şi să
ne arate dragostea şi grija lor. Pentru ,mulţi oameni lucrul acesta nu este uşor. Ei se simt ameninţaţi de
starea de dependenţă faţă de alţii, de slăbiciuni şi de neînţelegere şi ca rezultat se retrag uneori într-o
atitudine de plângere, de autocompătimire şi singurătate.
458
 3. Rezistenţă şi mânie. Unii pacienţi adoptă atitudinea de luptă. Deoarece nu este uşor să lupţi cu
boala, ei îşi îndreaptă mânia asupra doctorilor, asistentelor, membrilor familiei şi altor persoane, inclusiv
consilierilor. Critica, lamentaţiile, protestele zgomotoase şi pretenţiile caracterizează pe mare parte din
pacienţi şi crează frustrare în viaţa celorlalţi.
4. Manipulare. Unii oameni traversează viaţa cu tentativa de a controla şi manipula pe alţii, în
mod mai subtil sau mai evident. Când astfel de persoane se îmbolnăvesc, nu este surprinzător că ei îşi
folosesc boala ca mijloc de a controla şi de a dobândi atenţie şi simpatie.
5. Simulare şi hipocondrie. Uneori o boală poate să aducă beneficii, cum ar fi atenţie, simpatie
din partea altora, ocazia de a nu face nimic, libertatea, timp liber mai mult, exonerarea de responsabilitate,
permisiunea de a rămâne acasă, de a nu merge la muncă. Unii oameni se bucură de astfel de beneficii şi se
retrag, se refugiază într-o boală mai mult sau mai puţin imaginară. Ca rezultat ei nu se mai însănătoşesc
niciodată, resimt simptome fizice care n-au nici o bază organică şi cu cât merg la mai mulţi doctori, cu cât
reclamă mai multe diagnostice, mai multe reţete şi scheme terapeutice, investigaţii şi chiar intervenţii
chirurgicale.
Simularea a fost definită ca o fabricare voluntară sau exagerare a unor simptome fizice sau psihice
cu scopul de a obţine un obiectiv distinct sau câştiguri sociale, economice din rolul de pacient. 510 Uneori
simularea este de scurtă durată, dar alteori persistă ani sau chiar o parte din viaţa cuiva. În faţa simulării
mulţi medici sau cadre medicale se infurie, se enervează, dar asta nu ajută cu nimic la recuperarea aşa-
zisului pacient.
Hipocondria este de asemenea o altă boală presupusă, dar nu există nici un efort conştient de a
părea bolnav. Hipocondriacii au tendinţa de a fi preocupaţi cu tot felul de semne, simptome şi boli, astfel
încât ei se investighează, se tratează pentru simptome minore p ecare le consideră evidenţa unor boli
grave. Atunci când doctorii le spun că nu e nimic în neregulă, aceşti oameni se supără şi caută un alt
doctor, până când obţin diagnostice, liste terapeutice şi niciodată starea lor nu se ameliorezaă, ci
dimpotrivă se agravează din ce în ce mai mult.
Hipocondriacii pot fi de mai multe tipuri. 511 Unele persoane sunt masochist-ostile, care tind să-şi
îndrepte mânia asupra lor şi asupra altora. Astfel de persoane se sacrifică pe ei înşişi pentru a îngriji pe o
altă persoană. Atunci când această persoană moare sau îl părăseşte, cel care oferă îngrijirea nu-şi poate
menţine echilibrul decât îngrijindu-şi presupusa sa boală sau suferinţă. De asemenea, tipul dependent în
contrast este mai puţin mânios şi mai pasiv. Această persoană deseori foloseşte simptomele pentru a
dobândi atenţie, relaţie, simţăminte de importanţă şi călăuzire din parte a unei figuri autoritative.
Indiferent de cauză sau caracteristică, este de folos să recunoaştem că boala poate fi un mod de
viaţă pentru unii oameni. Această refugiere în boală poate să fie conştientă în cazul simulantului, sau
inconştientă în cazul hipocondriacului, e mult sau mai puţin plăcută, dar de obicei ete invalidantă sub
aspect psihologic şi social, indiferent care ar fi beneficiile secundare pe acre el dobândeşte pacientul, el
este un mutilat, un om care în mod real suferă şi care a pierdut direcţia normalităţii în viaţa sa.
6. Speranţă. Uneori boala are efectul de a stimula speranţa în pacient şi familia sa. În cartea sa
asupra morţii, On Death and Dying, psihiatra Elisabeth Kubler-Ross afirmă că ori de câte ori un pacient
încetează să-şi mai exprime speranţa, va urma în curând decesul. 512 Chiar pacienţii cu afecţiuni severe,
care au o viziune realsită asupra condiţiilor, găsesc că speranţa îi susţine şi îi încurajează, în special în
situaţii dificile. Pacienţii care nutresc speranţă au o recuperare bună şi trăiesc mai mult. Cu siguranţă că
pacienţii nu trebuie minţiţi în legătură cu seriozitatea afecţiunii lor, dar nici nu trebuie să le fie dezvăluite
adevăruri crude, nenecesare, dacă observăm că rezistenţa lor psihologică este fragilă. Este nutrită o
atitudine optimistă, tonică, în legătură cu suferinţa.
Consilierea în suferinţă fizică
Charles Colson observa că Isus nu a organizat un cabinet de consiliere în cadrul templului sau
altundeva în Palestina, aşteptând ca să vină oamenii aflaţi în nevoie la el, ci dimpotrivă el a mers la cei în
suferinţă, la cei bolnavi şi handicapaţi, la cei care aveau diverse nevoi sau trebuinţe. 513 În consilierea celor
aflaţi în suferinţă, de asemenea şi consilierul creştin va trebui să meargă la ei să-i viziteze.
459
 Nu vom uita calităţile fundamentale în consiliere: căldura, empatia, autenticitatea, capacitatea de a
asculta cu răbdare şi încurajarea fără presiune, capacitatea de a discuta deschis despre temeri, anxietăţi,
mânie, despre boală, despre familia pacientului, în legătură cu viitorul şi alte chestiuni care pot să-l
preocupe în situaţia sa. Nu este necesar să mai subliniem nevoia confidenţialităţii, importanţa
manifestării, acceptării, înţelegerii şi compasiunii fără superioritate şi condescendenţă. Există câteva linii
directoare în consilierea celor aflaţi în suferinţă:514
1. Evaluaţi-că propriile atitudini şi nevoi. Atunci când o persoană se află într-o boală terminală,
medici, personalul medical şi chiar membrii familiei tind să se retragă, să lase pacientul în singurătate. S-
a constatat că cea mai bună consiliere în astfel de situaţii o fac infirmierele şi femeile şi serviciu bine
dispuse, îi vizitează cu regularitate şi au capacitatea de a asculta şi de a face conversaţie cu ei. Această
observaţie tristă atrage atenţia asupra faptului că celor mai mulţi dintre noi nu le face plăcere să facem
faţă, să fim confruntaţi cu boala, în special cu suferinţele serioase, grave, terminale, şi că avem tendinţa
de a-i evita pe oamenii aflaţi în suferinţă. Faptul că noi înşine ne simţim ameninţaţi, deoarece orice om
aflat în suferinţă ne aminteşte că şi noi suntem susceptibili bolii, că şi noi suntem muritori.
Este foarte probabil ca să ne simţim incomod, nu ştim ce să spunem şi nu suntem siguri cum
trebuie să reacţionăm faţă de mânia pacientului, de descurajarea sa sau de simţămintele de incapacitate de
a face faţă întrebărilor majore pe care le ridică pacientul, „de ce mie?”, „de ce mi se întâmplă acum?”,
„crezi că voi muri?”. Orice reacţie de jenă, de rezistenţă, de incapacitate de abordare profesională este
sesizată mediat de consiliat. Mulţi consilieri sunt mai eficienţi dacă ei înşişi au fost în suferinţă sau
bolnavi. Dacă lucrul acesta nu s-a întâmplat, totuşi, consilierul trebuie să-şi ia timp şi să se cerceteze, să
studieze problema suferinţei şi să vadă dacă are rezistenţe, dacă sunt lucruri pe acre nu le poate înţelege
sau nu le poate accepta şi lucrurile aceste trebuie rezolvate pentru ca ei să devină nişte consilieri
profesionişti de folos în suferinţe grave, terminale. Înţelegerea propriilor atitudini îi face să fie mai
eficienţi.
O problemă centrală este problema rugăciunii şi a pregătirii spirituale pentru consiliere. Deoarece
noi creştinii suntem pregătiţi pentru a îngriji unii de alţii, trebuie să cerem lui Dumnezeu capacitatea de a
fi sensibili şi de a manifesta compasiune faţă de semenii noştri. 1Cor. 12,25.26.
2. Câteva recomandări în legătură cu vizitarea bolnavilor. Uneori este foarte uşor să adresezi
consiliere atunci când te afli în domeniu sau într-un teritoriu familiar ţie, într-un cabinet, dar atunci când
mergem la un bolnav, mediul şi condiţiile pot fi diferite şi, de asemenea, recomandările sau conduita
trebuie să respecte anumite principii. Iată câteva dintre recomandările privind vizitarea celor aflaţi în
suferinţă:515
Recomandări pentru toate categoriile de pacienţi
Vizitaţi-i frecvent, dar durata vizitei să fie scurtă.
Lăsaţi pacientul să ia iniţiativa strângerii mâinii.
Aşezaţi-vă în aşa fel încât pacientul să vă poată vedea, să fiţi în câmpul său vizual, pe o parte a patului,
mult mai bine decât la picioarele patului.
Oferiţi-i pacientului libertatea de a vorbi liber şi ascultaţi-l cu atenţie.
Utilizaţi resursele specifice creştine, rugăciunea, Sfânta Scriptură, comentariile încurajatoare.
Orice rugăciune făcută cu glas tare trebuie să fie inspirată de Duhul lui Dumnezeu şi determinată de
situaţia pacientului, starea sa spirituală, cei prezenţi.
Rugăciunea nu trebuie decât sugerată şi nu impusă sau cerută, şi nu trebuie să fie lungă.
Atenţie la măsurile de asepsie şi antisepsie. Nu aduceţi germeni din stradă, din mijloacele de transport, nu
veniţi, dacă aveţi o viroză, o răceală, şi nu luaţi germeni intraspitaliceşti (secreţii, serozităţi).
Aduceţi şi lăsaţi un material devoţional.
Evaluaţi rezultatele fiecărei vizite şi luaţi măsuri de a o îmbunătăţi în viitor.

Pentru pacienţi aflaţi la domiciliu

Telefonaţi înainte de a-i vizita şi stabiliţi momentul vizitei de comun acord.
460
 Încercaţi să stabiliţi o discuţie apropiată.
Pentru pacienţii spitalizaţi
Adresaţi-vă personalului sau recepţiei şi asiguraţi-vă că vizita este oportună, nu deranjează programul
instituţiei.
Nu intraţi în salon dacă există o uşă închisă sau este un semn care atrage atenţia asupra faptului că vizita
nu este permisă în acel moment.
Nu intraţi în timpul vizitei profesorului, sau medicului curant în salon.
Pentru ca vizita să nu se suprapună cu a altor vizitatori, stabiliţi un contact telefonic în prealabil.
Atitudine şi comportament
Fiţi prietenos şi tonic, optimist.
Oferiţi asigurare şi mângâiere.
Ajutaţi pacientul să se relaxeze.
Recunoaşteţi simţămintele de anxietate, descurajare, vinovăţie, frustrare, nesiguranţă, numai fireşti în
astfel de ocazii.
Daţi reasigurarea şi certitudinea dragostei şi grijii divine.
Oferiţi-vă să vă rugaţi şi faceţi lucrul acesta pentru suferinţa celui în cauză.
Erori comune:
Nu vorbiţi cu o voce nenaturală,
Nu aduceţi în discuţie suferinţele dumneavoastră trecute,
Nu forţaţi pacientul să vorbească despre lucruri pe care nu le doreşte.
Tăcerea dumneavoastră poate fi mult mai semnificativă şi utilă.
Nu promiteţi, în locul lui Dumnezeu, că pacientul va obţine vindecarea. Uneori înţelepciunea lui
Dumnezeu permite ca suferinţa să persiste.
Nu faceţi vizite atunci când dumneavoastră înşivă sunteţi bolnav sau aveţi o boală contagioasă.
Nu vorbiţi cu voce prea tare, exagerată.
Nu faceţi vizite în timpul mesei.
Nu vă tolăniţi pe patul pacientului.
Nu şoşotiţi, comentaţi, în prezenţa pacientului ca şi cum el ar fi absent, vorbind la persoana a treia.
Nu răspândiţi informaţii privind diagnosticul, starea, prognosticul bolii, mai ales cele negative.
Nu întrebaţi pacientul privind detaliile bolii.
Nu îndrumaţi familia cum să decidă asupra opţiunilor medicale, ci ajutaţi-i să decidă ei înşişi.
Nu aduceţi critici personalului, tratamentului, instituţiei.
Nu răspândiţi informaţii în legătură cu pacientul către alte persoane.
Consilierul ar trebui să evite toate aceste extreme. Trebuie să recunoaştem că pacienţii doresc
uneori să discute simţămintele şi preocupările lor, în timp ce în alte situaţii preferă să vorbească despre
altceva. Ca în toate tipurile de consiliere şi în această situaţie trebuie să ne străduim să fim utili,
consilierul care sprijină, ajută slujeşte în mod corect şi eficient.
Uneori s-ar putea ca chiar atunci când ridici o chestiune sensibilă, profundă, dureroasă, să nu obţii
decât un răspuns rece sau evaziv, care indică faptul că persoana nu doreşte să împărtăşească această
chestiune cu tine. În situaţia aceasta nu câştigi nimic dacă forţezi persoana să vorbească. Este mai bine să
arăţi în continuare interes, disponibilitate, respect, în legătură cu aspectele private ale persoanei, şi să fii
sensibil şi receptiv la situaţiile în care pacientul poate fi ajutat, sau dacă el devine mai disponibil pentru
mai târziu. Iată simţămintele cele mai frecvente:
a. Teama Prezintă pacientul sau aparţinătorii acestuia motive şi simţăminte de teamă care au fost
descrise deja, există alte motive adiţionale de teamă pe care doreşte să le împărtăşească? Temerile sale
sunt bazate pe fapte reale sau sunt nefondate. Simţămintele de teamă trebuie exprimate, discutate,
evaluate, nu trebuie neglijate sau minimalizate, chiar atunci când au caracter iraţional. Roagă-te împreună
cu consiliatul în legătură cu temerile sale şi cere lui Dumnezeu să aducă un simţământ de linişte, de pace
şi siguranţă.
461
 b. Lamentarea sau ‚îşi plânge de milă’, atunci când o persoană este bolnavă, se simte umilită,
însingurată şi este forţat să rumineze în legătură cu circumstanţele nefavorabile pe care le traversează.
Deseori există tendinţa de a deveni depresiv şi de a avea o perspectivă cenuşie asupra vieţii în general. De
asemenea, o astfel de perspectivă poate crea probleme adiţionale, plictiseală, singurătate, suferinţă,
conduce la autolamentare, la plânsul de milă şi asta conduce la simţăminte de mânie, mânia conduce la
descurajare şi creează şi mai multă lamentaţie şi depresie, ceea ce la un moment dat împiedică
recuperarea pacientului. Evr 12,15.
Plânsul de propria milă şi lamentaţiile pot să aducă unele beneficii secundare. O astfel de atitudine
poate să trezească simpatia în alţii sau simţăminte de indignare şi îndreptăţire de sine în legătură cu
incorectitudinile sau nedreptăţile vieţii. Dacă o astfel de atitudine persistă, persoana devine mai
revendicativă, manifestă mai multă amărăciune şi asta nu îmbunătăţeşte situaţia, ba dimpotrivă,
îndepărtează pe oameni de ea. Atunci când o persoană se complace şi este prinsă în capcana lamentărilor
atrage atenţia cu amabilitate. Pacientul poate să răspundă cu mânie, dar consilierul trebuie să accepte şi să
înţeleagă acest simţământ totuşi trebuie să rămână ferm. Ajutaţi consiliatul să gândească pozitiv şi să
aprecieze realist şi aspectele negative.
Atrageţi atenţia asupra beneficiilor secundare, creionaţi o atitudine mai realistă asupra situaţiei
prezente, încurajaţi consiliatul să se roage, să-şi mărturisească amărăciunea şi să ceară iertare şi călăuzire
divină. De asemenea, poate fi de folos o analiză şi trasarea unor obiective a unor strategii astfel ca
pacientul să facă ceea ce este mai util în situaţia prezentă. Uneori cea mai bună soluţie este ca cel aflat în
suferinţă să vadă lucrul acesta ca o perioadă de odihnă fizică, când organismul său poate să-şi revină, să
aibă timp să-şi reevalueze valorile şi priorităţile în viaţă şi un timp special de comuniune cu Dumnezeu.
c. Mânia. Nu este întotdeauna dăunătoare sau distructivă, dar atunci când ea acompaniază o
suferinţă fizică, o boală, adesea afectează condiţia pacientului chiar dacă acesta nu recunoaşte că există.
Retragerea faţă de alţii, critica propriilor membri de familie sau a personalului medical, ignorarea
celorlalţi, solicitarea atenţiei sau a unui tratament special, bârfa, lamentaţiile continui, depresia, refuzul de
a se ruga, persistenţa în întrebări fără răspuns:”De ce mie?”, toate acestea dovedesc, sunt semne şi
simptome ale mâniei îndreptate împotriva lui Dumnezeu, asupra sa însuşi şi asupra altora. Atunci când
mânia este suprimată sau negată, nu poate fi rezolvată. Trebuie solicitat ajutorul divin, trebuie acordată
încurajare consiliatului pentru a face faţă propriei sale mânii, simţământului de mânie cu onestitate, să
admită că simţământul este prezent, să vorbească despre el, să se mărturisească în faţa lui Dumnezeu şi să
solicite ajutor, astfel încât mânia să fie controlată, mecanismele ei să fie înţelese şi să fie stăpânită.
d. Descurajarea. Imnologia creştină combate descurajarea în dorinţa bine intenţionată de a
promova un simţământ optimist, tonic şi de încredere. Totuşi simţământul de descurajare este real. Este
prezent şi necesar până la un anumit punct. Noi trebuie să ne admitem propriile sinţăminte de descurajare,
să le exprimăm, să înţelegem cauzele care le-au generat, să înţelegem modificările care trebuie să se
producă în viaţa noastră şi în conştiinţa, în concepţiile, în sufletul nostru, să soluţionăm în mod realist
cauzele, sursele descurajării.
e. Vinovăţia. Pacienţii vor fi încurajaţi să-şi exprime simţămintele de vinovăţie, să-şi
mărturisească păcatele sau eşecurile, greşelile înaintea lui Dumnezeu şi înaintea semenilor şi să
experimenteze bucuria şi liniştea pe care le produce simţământul iertării divine. 1In 1,9; Iac. 5,16. În
situaţia în care avem de a face cu complexul de vinovăţie nevrotică care nu este bazat pe presupuneri şi
fapte reliste, atunci trebuie corectate opiniile şi concepţiile legate de procedura lui Dumnezeu în legătură
cu erorile noastre, capacitatea Sa de a ierta şi de a uita şi rezolvarea conflictelor lăuntrice care conduc la
vinovăţie.
f. Durerea. Se estimează că între 30 şi 40 % dintre semenii noştri suferă de o formă sau alta de
durere cronică. Mare parte din aceste cazuri sunt forme de durere constantă cu evoluţie oscilantă şi pe
care oamenii trebuie s-o accepte pentru întreaga lor viaţă. 516 S-a constatat că dincolo de celelalte
mecanisme de protecţie împotriva durerii, un psihic echilibrat este o componentă valoroasă în lupta
împotriva durerii. Anxietatea, depresia, reduc pragul la durere şi determină creşterea suferinţei. Există
462
mecanisme fiziologice ca cel de poartă şi biochimice cum sunt endorfinele şi substanţa P ca şi mecanisme
complexe psihologice şi moral spirituale în care durerea poate fi combătută prin intermediul schimbării
atitudinii percepţiei, comportamentului cultivării speranţei, optimismului.
3. Întrebările fundamentale dificile. Deşi nu se manifestă întotdeauna, totuşi mulţi pacienţi îşi
pun întrebarea:”De ce trebuie să trăiesc eu aşa ceva?”, „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie şi nu
altcuiva?”, „Ce se va întâmpla cu mine şi cu familia dacă nu mă voi face bine?”, „Ştiu exact doctorii ce
trebuie să facă sau trec pe lângă diagnostic şi voi fi victima nefericită a unor erori medicale sau a
ignoranţei?”, „Sunt medicii sau personalul medical cu adevărat preocupaţi de vindecarea mea sau nu-mi
acordă suficientă atenţie pentru că sunt sărac, pentru că sunt bătrân, pentru că nu sunt o persoană
importantă?”, „Cum voi rezolva pulsiunile şi frustrările mele sexuale în perioada bolii?”517
Toate acestea sunt întrebări cu care consilierii şi membrii familiei trebuie să se confrunte şi să
găsească soluţii. De obicei membrii familiei evită toate aceste aspecte însă ele trebuie aduse în discuţie şi
rezolvate mai ales atunci când pacientul le pune pe tapet. Multe din întrebările acestea au un răspuns în
cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci când într-o situaţie specifică nu găsim un răspuns pe care să-l
acceptăm raţional, să ne amintim că uneori căile lui Dumnezeu depăşesc capacitatea noastră de înţelegere.
Rom. 11,33.
O altă problemă dureroasă şi realistă totuşi este problema eventualului deces. Cunoaştem cu toţii
etapizarea pe care a realizat-o Elizabeth Kubler-Ross. Dar Billy Graham atrage atenţia că deseori
personalul medical ca şi aparţinătorii se unesc într-o conjuraţie a tăcerii, o conspiraţie care ne determină,
atât personalul medical cât şi aparţinătorii să evităm menţionarea posibilităţii decesului, considerându-l
prea dureros. Se adoptă de obicei o atitudine de fals optimism, pacientului i se ascunde posibilitatea
decesului, iar în momentul în care acesta devine evident şi inevitabil pacientul este izolat şi este lăsat
singur să se confrunte cu unul dintre cele mai teribile momente existenţiale.518
Aceasta nu este atitudinea corectă, creştină. Pacientului trebuie să i se dezvăluie în mod treptat şi
într-o manieră echilibrată posibilitatea evoluţiei grave a unei afecţiuni terminale. Deoarece există şi
posibilitatea capotării pacientului şi prăbuşirii sale într-o depresia care duce la capitularea mecanismelor
imunologice şi psihice de rezistenţă în faţa bolii şi dorinţei de viaţă, lucrul acesta trebuie făcut cu
precauţie, dar în mod realist şi corect.
Având în vedere că în domeniul biologic şi medical nu putem fi niciodată categorici, vom
familiariza pacientul cu variantele şi cu posibilităţile de evoluţie, îi vom explica toate eforturile pe care le
facem pentru a stăpâni boala şi pentru a reduce simptomatologia dureroasă sau neplăcută, pentru a susţine
funcţiile vitale ale organismului. În acelaşi timp, vom lăsa loc şi pentru posibilitatea evoluţiei
nefavorabile şi perspectiva decesului. Pacientul va fi încurajat să-şi rezolve problemele de relaţie,
materiale, astfel încât să rămână loc pentru a comunica, a strânge relaţiile de afecţiune, a-şi transmite
cuvintele de rămas-bun şi a se despărţi în pace împreună şi sub protecţie divină.
4. Încurajaţi luarea deciziilor. În mod frecvent suferinţa fizică poate să genereze o atitudine
defetistă care conduce la inactivitate şi la pasivitate depresivă. Aceasta poate să blocheze recuperarea şi să
facă viaţa mizerabilă. Consilierul poate să provoace cu amabilitate schimbarea acestei atitudini, să ajute
oamenii să dezvolte o perspectivă mai echilibrată asupra prezentului şi să ia hotărâri realiste în legătură cu
viitorul. Unii pacienţi sunt confruntaţi cu dificultăţi, cu iritări permanente şi imobilităţi, handicapuri, dar
viaţa poate fi împlinită prin compensare, folosind capacităţile mentale, ocaziile, oportunităţile şi celelalte
funcţii care au rămas intacte.
5. Inspiraţi speranţă. Creştinul recunoaşte că bolile grave şi chiar moartea nu reprezintă sfârşitul
unei vieţi semnificative. Speranţa este fundamentul credinţei creştine. Aceasta înseamnă mai mult decât
intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în prezent. Reprezintă încrederea noastră în Dumnezeu care
păstrează toate lucrurile sub control, care ne-a pus la punct un plan al salvării şi al mântuirii şi care ne-a
pregătit un loc în împărăţia Sa. Mânia, frustrarea şi dezamăgirea aproape întotdeauna prezente în cazul
unor boli terminale trebuie să fie contracarate prin speranţa pe care o avem în calitate de creştini. Această

463
speranţă nu este bazată pe imaginaţie fantezistă ci ea este solid ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu.
Evr. 11, 1.
6. Fiţi de folos familiei şi personalului medical. Atunci când o persoană, un membru al familiei
are o problemă, întreaga familie este afectată. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când avem de a
face cu o suferinţă fizică. Rutina fizică, problemele financiare, dezechilibrul care apare trebuie compensat
şi consiliat. Fiecare din membrii familiei trebuie ajutaţi. Ei sunt confruntaţi cu simţăminte, cu durere care
trebuie să fie asistate şi susţinute. De asemenea, personalul medical care se află tot timpul cufundat într-
un ocean de suferinţă, suprasolicitaţi, neplătiţi, criticaţi şi care au parte de epuizare emoţională datorită
contactului cu durerea, depresia, au nevoie de suport şi susţinere. Ei trebuie ajutaţi să înţeleagă procesul
fundamental al vieţii, al suferinţei şi al speranţei din perspectivă creştină de aceea un consilier creştin
poate fi de folos.
Pentru a genera o atitudine corectă, pentru a limita rutina, dezumanizarea şi a oferi sens şi
semnificaţia acestei nobile vocaţii cea de asistare medicală în suferinţă. Multe din tehnicile şi procedurile
moderne au adus facilităţi nebănuite în efortul de diagnosticare şi de limitare a suferinţelor au generat
totuşi o îndepărtere a relaţiilor interumane dintre personalul medical şi pacientul aflat în suferinţă.
Consilierul creştin are de făcut şi în această privinţă un efort de umanizare a procedurilor şi a
comportamentului personalului medical cu pacienţii.
7. Consilierea simulanţilor şi hipocondriacilor. Primul lucru care ne vine în minte este
confruntarea în astfel de cazuri, dar aceasta rareori poate fi de folos. Nici o medicaţie nu poate fi de folos
în situaţia unei boli care are un fundament eminamente psihologic şi spiritual. În astfel de situaţii trebuie
analizată şi găsită cauza, care de cele mai multe ori este o anxietate subiacentă şi incapacitatea de a face
faţă cerinţelor vieţii. Mai întâi trebuie eliminate toate cauzele organice de boală şi apoi trebuie văzut ce îl
determină pe pacient să simuleze sau să se refugieze în boală în calitate de hipocondriac. Chiar dacă
simptomatologia prezentă la hipocondriaci nu are nici o bază organică, reamintiţi-vă că pentru pacient
este foarte reală şi îi determină o suferinţă cât se poate de reală.
Consilierul va trebui să manifeste înţelegere şi să facă analiza profundă, să-l ajute pe pacient să-şi
înţeleagă anxietăţile şi să-l abordeze rezonabil, să înţeleagă că apelul la simptom nu este decât o cale
iraţională şi neproductivă de rezolvare a problemei de fond. De obicei aceşti pacienţi au trebuinţă
nevrotică de a li se acorda atenţie, de a controla pe alţii, de a fi dependenţi. În fiecare caz în parte
consilierul va trebui să aibă înţelepciunea de a recunoaşte şi trata aceste simptome.
Prevenirea suferinţelor fizice şi a simptomatologiei psihologice însoţitoare
1. Încurajaţi oamenii, consiliaţi-i să aibă o atitudine echilibrată faţă de suferinţă şi moarte.
În genere, oamenii sănătoşi evită să se gândească la aceste probleme, iar atunci când sunt forţaţi să le facă
faţă sunt surprinşi nepregătiţi. Poate că aceste traume ar putea fi reduse dacă:519
a. Am menţine un contact mai frecvent cu oamenii în suferinţă, atât în folosul celor în suferinţă
cât şi în folosul nostru, al celor relativ sănătoşi, perfecţionându-ne capacitatea de a asista.
b. Am anticipa deliberat propria eventualitate de a suferi şi muri, făcând un plan realist în legătură
cu proiectele de viaţă şi eventualul deces.
c. Am discuta deschis aspectele suferinţei şi morţii cu membrii familiei chiar atunci când toată
lumea este în stare bună. Aceasta nu este o înclinaţie morbidă, ci o modalitate înţeleaptă de a aborda
existenţa. Calitatea noastră de muritori este una dintre cele mai realiste certitudini pe acest pământ.
Trebuie să fim pregătiţi pentru orice posibilitate şi pentru a aborda criza înainte ca aceasta să sosească.
2. Ajutaţi oamenii să înţeleagă semnificaţia suferinţei şi bolii. Experienţa lui Iov, ca şi studiile
lui Iosif Ţon, care a fost persecutat pentru convingerile sale religioase de către regimul comunist şi ale
multor altora, pot conduce la concluzia că suferinţa şi chiar sacrificiul suprem pentru cauza lui Dumnezeu
este un privilegiu şi nu o calamitate.
Deseori suferinţa fizică şi perspectiva decesului ne oferă o perspectivă mai clară asupra vieţii şi
veşniciei, ne învaţă mai mult în legătură cu dragostea şi cu iertarea, ne ajută să înţelegem perspectiva
adevărată între valorile comerciale şi cele existenţiale, moral-spirituale. Dobândind o perspectivă corectă
464
asupra acestor realităţi nu rămânem descoperiţi şi nu vedem în astfel de experienţe un dezastru, ci le
înţelegem semnificaţia şi încercăm să controlăm împrejurările fără să devenim victima lor.
3. Ajutaţi oamenii să facă faţă grijilor în mod realist. Temerile, mânia, vinovăţia, confuzia,
îngrijorarea legată de familie, gândul morţii şi alte preocupări trebuie puse în discuţie şi abordate în mod
realist. Cu cât facem lucrul acesta mai devreme cu atât mai bine. Pentru că atunci când suferinţa este
terminală, când capacitatea omului de a trata astfel de chestiuni este limitată, putem să pierdem ocazia
unică de a rezolva probleme profunde morale şi spirituale ale celui aflat în suferinţă terminală.
4. Oferiţi informaţii corecte. Deseori s-a constatat că, dacă pacienţii înţeleg procesul suferinţei, a
bolii pe care o au, înainte de intervenţia chirurgicală, procedurile diagnostice sau terapeutice, le acceptă
mai uşor şi suferă mult mai puţin. De asemenea, componenta psihică, anxioasă, depresivă este mult
redusă. De aceea o informaţie corectă face pe pacient mai puternic.
5. Asiguraţi trăinicia şi rezistenţa pacienţilor prin încurajarea încrederii în Dumnezeu.
Învăţaţi oamenii să păstreze o comuniune continuă cu Dumnezeu prin rugăciune, meditaţie şi studiul
Cuvântului lui Dumnezeu prin închinare astfel încât să facă faţă crizelor. Părtăşia creştină este o resursă
extraordinară în lupta împotriva suferinţei şi a morţii. Dincolo de suferinţa fizică, psihică şi moarte există
asigurarea că Dumnezeu este atotputernic şi stăpâneşte Universul.
Concluzii legate de suferinţa organică, biologică
În perioada interbelică Paul Tournier, terapeutul elveţian, a propus pentru prima dată conceptul
medicinei integrative care abordează întreaga fiinţă umană. Atunci când o persoană este bolnavă
consideră că întreaga sa fiinţă este afectată: nivelul biologic, psihic, sociql şi spiritual. Domnul Isus
Hristos a demonstrat preocuparea sa pentru întreaga fiinţă umană, slujind atât nevoilor spirituale cât şi
nevoilor practice şi chiar suferinţei fizice, condiţiei sociale. De asemenea, a luptat cu prejudecăţile
oamenilor. Aceeaşi atitudine trebuie să avem noi astăzi. Să nu lăsăm ca un clivaj neavenit să separe
suferinţele fizice de cele psihice, sociale sau moral-spirituale. Asistând pacientul în toate aceste
dimensiuni vom grăbi recuperarea sa sau îl vom pregăti pentru o abordare corectă fiind pregătit pentru a fi
confruntat cu veşnicia şi cu realităţile ultime ale existenţei, ale vieţii.

465
 10. Doliu şi pierderi
‘Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!’ Mat. 5,4
‘…care ne mângâie  în toate necazurile  noastre, pentru ca, prin mângâierea  cu care noi înşine
suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!’ 2Cor.1,4
“În mijlocul iernii am înţeles în cele din urmă că există în mine o vară invincibilă” – Albert Camus
Billy Graham remarca faptul că pierderile, pierderea cuiva drag, ca şi propriul deces este universal,
dar modalitatea în care îi facem faţă are un caracter personal.520 Cele mai profunde studii de tanatologie şi
de reacţie a fiinţei umane în faţa morţii şi a pierderii au fost făcute încă din 1917 de Freud, apoi Erich
Lindemann521, şi în fine studiul clasic al Elisabeth Kubler-Ross.522
Doliul este un răspuns normal faţă de pierderea unei persoane semnificative, a unui obiect sau a
unei ocazii. Necazul, durerea pe care le presupune este legat de experienţa de pierdere şi anxietate care se
manifestă printr-un comportament, emoţii, gândire, fiziologie, relaţii interpersonale şi spiritualitate. Orice
fel de pierdere poate conduce la necaz, la durere: divorţul, pensionarea, pierderea unui organ sau a unui
membru, despărţirea de un coleg sau un prieten, mutarea dintr-o colectivitate, vânzarea unui obiect de
folosinţă îndelungată cum este o maşină sau o casă, pierderea posesiunii, moartea unui animal sau a unei
plante dragi, pierderea unor bunuri, drepturi, privilegii, pierderea sănătăţii, îmbătrânirea, pierderea
încrederii şi entuziasmului.
Uneori chiar evenimentele mult aşteptate cum ar fi absolvirea unei facultăţi sau dobândirea unei
profesii poate să aducă suferinţă, necaz amestecată cu fericire deoarece, pe măsură ce păşim într-o altă
etapă trebuie să rupem legăturile cu ceea ce lăsăm în urmă. Îndoielile, pierderea convingerilor religioase,
oscilaţiile în privinţa convingerilor spirituale, incapacitatea de a păstra semnificaţia vieţii, toate pot să
producă tristeţe, goliciune şi necaz, suferinţă, durere. Ori de câte ori ne despărţim de o anumită valoare
sau realitate a existenţei noastre, trăim o stare de doliu, de suferinţă.
Cele mai multe interpretări legate de termenul englezesc grief privesc pierderea unei persoane
dragi sau o altă realitate semnificativă pentru noi. Decesul însă, pierderea tovarăşului de viaţă, a unei rude
apropiate sau a unui prieten apropiat este specific şi defineşte această stare. Pierderea nu este uşor de
suportat nicicând. Noi putem încerca să ne uşurăm şi să ne alinăm trauma prin participarea la funeralii,
prin purtarea unei costumaţii de doliu, prin utilizarea florilor, prin ceremonii, prin alte mijloace sociale şi
spirituale.
Cu siguranţă, în calitate de creştini noi găsim mângâiere în gândul învierii şi al Împărăţiei lui
Dumnezeu, dar durerea separării, a pierderii din prezent, generează totuşi suferinţă, un simţământ de
goliciune, de pierdere. 1Cor. 15,55; Osea 13,14. Atunci când suntem confruntaţi cu decesul, moartea, noi
avem de a face cu o situaţie ireversibilă în faţa căreia suntem lipsiţi de putere. Aceasta generează durere
profundă. Dincolo de pierderea cuiva atât de semnificativ şi drag nouă, suntem confruntaţi cu propria
moarte, cu propria condiţie de fiinţe muritoare şi aceasta adaugă o altă dimensiune a durerii noastre. Evr.
9,27; 1Tes. 4,17.
Nenorocirea este una din crizele universale a fiinţelor umane, lovind pe fiecare mai devreme sau
mai târziu. Psihiatrul Erich Lindeman, un pionier în cercetarea nenorocirii şi a reacţiei catastrofice la
aceasta, a constatat că de multe ori, după pierderea unei persoane apropiate, dragi, survine o îmbolnăvire
gravă, şi că în rândul pacienţilor internaţi în serviciile de psihiatrie, nenorocirile s-au ţinut lanţ, fiind mai
frecvente de 6 ori decât în populaţia generală.523
Capacitatea de a face faţă nenorocirilor este o parte indispensabilă a procesului de dezvoltare şi
creştere umană. Cele mai multe pierderi sunt ocazii potenţiale pentru dezvoltare şi creştere spirituală.
Frecvenţa unor pierderi creşte odată cu trecerea anilor. Pentru acest motiv, capacitatea de a învăţa cum să
faci faţă pierderilor fără să rămâi blocat, paralizat şi distrus de ele, este o parte esenţială dintr-o vârstă
înaintată abordată în mod creativ.
Diminuarea suportului comunitar şi a ceremonialurilor, a riturilor de parcurgere şi plângere a
pierderilor, fac din societatea noastră una distantă şi rece, iar consilierea devine un proces din ce în ce mai

466
necesar şi dificil. Oamenii rămân tot mai descoperiţi în faţa acestor lovituri ale vieţii. Crizele personale şi
tragediile sunt exacerbate de singurătatea şi crizele sociale ale lumii noastre.
Dacă cineva a învăţat să soluţioneze în mod constructiv situaţiile de nenorocire în viaţă, atunci el
va adopta o atitudine oarecum predictibilă în procesul de soluţionare a nenorocirii pe care o traversează.
Întotdeauna o nenorocire exterioară dobândeşte o imagine lăuntrică, psihică a nenorocirii, care poate fi
dăunătoare sau poate fi structurată în mod pozitiv, dacă persoana este susţinută şi dacă găseşte calea către
o rezolvare pozitivă care să-i aducă maturizare şi dezvoltare, atât în plan psihic, relaţional şi spiritual.
Biblia şi doliul, separarea, despărţirea, pierderea.
Biblia descrie moartea şi suferinţa care decurge de aici, în multe ocazii şi ipostaze. Doliul lui Iacob
după Iosif, doliul lui David după Absalom, plângerile lui Ieremia după regele Iosia; Gen. 37,34-35; 2 Sam.
12,15-18; 18,33; 2 Cron. 35,25; Ier. 16,6-8; Ezek. 24,16-17. Psalmii ne spun că prezenţa lui Dumnezeu ne
mângâie atunci când traversăm valea umbrei morţii (Ps.23) şi aflăm că Dumnezeu ne întăreşte atunci când
trecem prin necaz. Ps 119,28. Isaia, ‚evanghelistul’ VT, ni-l prezintă pe Mesia ca om al durerii şi obişnuit
cu suferinţa care a luat asupra Sa durerile noastre şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Is 53, 3.4.
În Noul Testament multe fragmente asupra morţii şi necazului, supărării pot fi grupate în două
categorii şi fiecare are de a face cu influenţa Domnului Hristos.
1. Hristos a schimbat semnificaţia durerii, suferinţei, doliului. Există mulţi necredincioşi care
suferă fără speranţă pentru viitor. Pentru ei moartea este sfârşitul oricărei relaţii pentru totdeauna.
Creştinii nu consideră că acest lucru este real. În două fragmente din Noul Testament ne sunt date
temeiuri pentru a avea speranţă. 1Cor 15; 1Tes 4. Noi credem că Isus Hristos a murit şi a înviat astfel că
cine crede în Dumnezeu va fi adus prin Isus din moarte la viaţă. 1Tes 4,14.18. Suntem invitaţi să ne
mângâiem şi să ne încurajăm unii pe alţii cu aceste cuvinte. Convinşi că în viitor ceea ce a fost supus
putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi ceea ce a fost muritor se va îmbrăca în nemurire. Fiindcă moartea
a fost înghiţită de biruinţă. 1Cor 15, 52-54.
Pentru creştin moartea nu este sfârşitul existenţei ci este o aşteptare fericită a zilei lui Dumnezeu
când în ziua aceea Dumnezeu va invita la a doua venire pe toţi cei ce dorm în morminte să se trezească la
viaţă, fie pentru viaţă veşnică, fie pentru pedeapsă veşnică. Moartea fizică sau prima moarte este încă
prezentă atâta timp cât răul există în lume şi cât i se permite morţii să aibă putere asupra acestei existenţe
efemere a noastre, dar prin jertfa lui Hristos şi prin învierea Sa Hristos a înfrânt moartea şi a promis că cei
ce cred şi trăiesc în Hristos nu vor muri niciodată. 1Tes. 4,17; Evr. 2,14-15; 2Tim.1,10; In 11,25-26.
Conştienţa acestui fapt este mângâietoare, dar nu elimină durerea intensă şi suferinţa separării
atunci când suntem confruntaţi cu moartea cuiva drag. În discuţia asupra morţii Pavel a încurajat pe
cititorii săi să nu-şi piardă inima şi să aibă încredere în înviere pentru că spunea Pavel dacă numai pentru
viaţa aceasta credem noi în Hristos atunci suntem cei mai nenorociţi oameni. 2Cor.4,14-5,8; 1Cor 15,58.
2. Domnul Hristos a demonstrat importanţa durerii şi a doliului legat de separarea prin pierderea
cuiva drag. Încă de timpuriu în slujirea Sa în Predica de pe Muntele Fericirilor Domnul Hristos a afirmat
că cei ce plâng sunt binecuvântaţi şi fericiţi şi că ei vor fi mângâiaţi. Mat. 5,4. Atunci când Lazăr a murit,
Isus a împărtăşit durerea familiei din Betania. El a acceptat fără un comentariu aparent mânia şi durerea
care o exprima Maria, sora lui Lazăr şi a plâns împreună cu cei ce boceau. Isus ştia deja că Lazăr va fi
înviat, totuşi a participat la procesul bocirii. Ioan 11. De asemenea s-a retras şi probabil şi-a consumat
clipele de tristeţe atunci când a aflat că Ioan Botezătorul a fost executat. Mat. 14,12.13. În Grădina
Ghetsemani Isus a fost cuprins de o întristare de moarte. Probabil că a fost tristeţea anticipatorie a
separării de Tatăl în moartea Sa expiatoare. Mat. 26,38. Se pare că Avraam înainte de a aduce pe Isaac
jertfă şi David care aştepta ca fiul său să moară a trăit aceleaşi momente. 2Sam. 12,15-23.
Trebuie să considerăm deci, că chiar pentru creştini doliul, bocetul este normal şi sănătos. Dar el
poate să ia, de asemenea, forme patologice şi nesănătoase. Aceste forme patologice de doliu sunt în mod
deosebit preocuparea consilierului creştin.
Cauzele doliului, bocirii
Simplu spus doliul sau bocetul este întristarea generată de pierdere. Apare deoarece o anumită
valoare a fost pierdută şi cel confruntat cu această pierdere şi separare trebuie să facă faţă sentimentului de
467
pustiire şi sarcinii dificile de a se adapta la noile condiţii. Potrivit lui William Worden procesul acesta al
doliului ne confruntă cu patru sarcini dificile şi care necesită timp pentru recuperare:524
1. Să accepţi realitatea pierderii.
2. Să simţi şi să admiţi în mod conştient durerea acestei pierderi.
3. Să te adaptezi mediului din care cel decedat lipseşte.
4. Să formezi noi relaţii.
Ultimul stadiu pare cel mai dificil de realizat deoarece oamenii se simt în acelaşi timp vinovaţi şi
nesiguri pentru a se reinvesti în noi relaţii. Nimeni nu poate spune cât de lung, cât de mult trebuie să
dureze un proces al doliului. Pentru unii poate să dureze câteva săptămâni, până la câteva luni, dar studiile
asupra văduvelor au arătat că un proces fiziologic de separare şi despărţire după decesul cuiva drag ia cel
puţin 3-4 ani pentru a atinge o stabilitate acceptabilă. Chiar şi după aceea, viaţa nu mai este niciodată aşa
cum a fost înainte ca cel iubit să moară. Toate acestea presupun efort, muncă. ‚Nu este vorba doar de un
moment în care eşti siderat şi ai nevoie de curaj’, scria Anne Morrow Lindbergh, ‚cei îndoliaţi au nevoie
de tărie pentru o lungă perioadă pentru a-şi redobândi starea de sănătate, echilibru, credincioşie şi
siguranţă.’
Uneori acest proces decurge lin, alteori el devine complex şi complicat. Cercetătorii au încercat să
identifice anumite stadii ale recuperării însă s-a constatat că această evoluţie nu este uniformă şi că nu
coincide la toţi cei îndoliaţi.525 Un doliu oarecum în succesiune normală, fiziologică, presupune iniţial o
stare de profundă durere, singurătate, mânie, depresie, simptome fiziologice, schimbări în relaţiile
interpersonale. Apare adesea negarea, fantazarea, neliniştea, dezorganizarea, ineficienţa, irascibilitatea,
dorinţa de a discuta continuu despre cel decedat şi adoptarea inconştienţă a unor manierisme a celui
dispărut, simţământul că viaţa nu mai poate continua, că nu mai are nici o semnificaţie în lipsa acestuia.
În toate aceste manifestări însă există mari diferenţe individuale. Felul cum cineva parcurge aceste
stadii depinde de personalitatea, cultura, credinţa religioasă, relaţiile cu cel decedat şi mediul tradiţional
cultural. Deşi procesul acesta de pierdere şi suferinţă poate să nu fie niciodată parcurs în întregime, totuşi
cei mai mulţi oameni se întorc la o stare acceptabilă de echilibru, de activitate şi relaţii pe care le aveau
înainte. În situaţia în care se produce acest lucru terapeuţii se referă de fapt la un proces normal, un doliu
normal şi necomplicat.
Alteori, doliul devine anormal, patologic şi complicat. În aceste situaţii tristeţea, depresia este
intensificată sau apare amânarea, prelungirea, negarea. Alte forme de deviere de la expresia normală a
suferinţei. Există doliu în care cel ce boceşte păstrează legături anormale cu persoana decedată, ceea ce îl
blochează şi nu-i permite să revină la realitate. Adesea există simptome unice de patologie a doliului.
Unele sunt foarte intense, altele de durată prea lungă, simţăminte profunde de respingere, de lipsă de
interes faţă de lumea exterioară, diminuarea capacităţii de a iubi, retragere şi o profundă scădere a imaginii
de sine, simţăminte de vinovăţie ale supravieţuirii. 526 În alte situaţii apare hiperactivitatea, atitudini de
neajutorare, de disperare, vinovăţie intensă, autocondamnare, retragere şi izolare socială, impulsivitate,
comportament antisocial, cădere în alcoolism şi tendinţa de autodistructivitate până la suicid.
Ce face diferenţa între doliul normal şi cel patologic? Deşi este greu să identificăm cauze precise,
câteva influenţe par să determine felul cum cineva reacţionează la pierdrea cuiva drag.527
1. Anticiparea prealabilă. Există unele dovezi că procesul de separare şi tristeţe este mult mai
dificil atunci când pierderea este neaşteptată, nepotrivită oarecum ca timp de pildă o persoană care moare
în prima parte a vieţii sau într-un accident stupid sau o moarte subită. 528 Toate aceste lucruri sunt mult mai
puţin manifeste dacă decesul este anticipat sau se produce în cazul cuiva în vârstă. Prezenţa unei afecţiuni
terminale, a vârstei înaintate permite celor apropiaţi să-şi exprime simţămintele, să aibă ocazia să rezolve
aşa-numitele afaceri, relaţii nefinalizate, neîncheiate, unfinished bussiness (engl.), să-şi exprime dragostea
sau cererea de iertare, să poată să spună la revedere şi să poată să facă planuri pentru viitor.
Această durere poate fi mult intensificată şi chiar complicată dacă momentul anticipat al decesului
este devansat sau amânat sau dacă există o ambivalenţă în care participanţii oscilează între dorinţa de a se
termina odată cu suferinţa şi totuşi simţământul terifiant al dispariţiei celui drag, teama de a se confrunta
cu această dispariţie. Atunci când supravieţuitorul îşi ia momente şi ocazii de a vizita şi a ajuta pe cel în
468
suferinţă terminală, există o diminuare a simţămintelor de vinovăţie, autocondamnare şi regrete după
deces.
2. Tipul de pierdere. Fiecare tip de pierdere pare să aibă propriul său mod de suferinţă şi reacţie.
În viaţa adultă moartea unui părinte este mult mai comună decât pierderea unui copil, de pildă. Mult mai
uşor cineva se poate adapta pierderii unui părinte în vârstă decât a unui soţ sau soţii în plină tinereţe sau
maturitate, decât a unui copil care ar fi trebuit să aibă toată viaţa înainte sau a decedat într-un accident sau
într-un mod nedrept, stupid sau a avut parte de o moarte violentă, foarte greu de acceptat. Toate acestea
pot fi extrem de stresante.529
Deseori părinţii se simt vinovaţi, mânioşi, deprimaţi, se autocondamnă şi au un sentiment de
neputinţă pentru că nu au reuşit să-şi protejeze copilul şi nu au reuşit să facă nimic pentru el ca să nu
moară. Pentru părinţi, moartea unui copil este una dintre cele mai devastatoare pierderi ale vieţii. Pentru
multe cupluri moartea unui copil poate să zdruncine şi chiar să distrugă relaţia maritală. Când relaţia e
deja supusă unui stres, pierderea poate să fie prea greu de suportat. Dimpotrivă, un cuplu unit într-o relaţie
solidă se sprijină unul pe altul şi se iubesc mai mult în circumstanţele grele ale pierderii unui copil.
Potrivit unui studiu este aproape axiomatic că intensitatea suferinţei, a pierderii, doliului este determinată
de intensitatea iubirii. Cu cât mai strânsă era relaţia dintre cel îndoliat şi cel decedat, cu atât mai mare este
suferinţa şi bocetul.
De asemenea, bocetul este mai intens şi poate deveni chiar patologic atunci când cel rămas era
foarte dependent de cel decedat. De asemenea, atunci când relaţia era ambivalentă, complicată cu dragoste
şi cu simţăminte negative puternice, supravieţuitorul poate să rămână în acelaşi timp cu simţăminte de
vinovăţie şi de mânie. Acest lucru face procesul de doliu mai dificil de suportat.
3. Convingerile, credinţele. În tentativa de a ajuta pe alţii şi adesea într-un efort inconştient de a
se autoajuta mulţi îndoliaţi au scris cărţi despre propriile lupte şi efortul de adaptare. Adesea aceste scrieri
descriu tulburarea şi durerea profundă implicată în procesul de doliu şi atrag atenţia asupra puterii
susţinătoare a speranţei, a credinţei religioase. Există multe perioade de îndoială, confuzie şi chiar mânie
împotriva lui Dumnezeu dar, cu timpul, puterea vindecătoare a credinţei devine evidentă.
Religia oferă suport, semnificaţie şi speranţă pentru viitor. Credinţa creştină în plus beneficiază d
easistenţa Duhului Sfânt a lui Dumnezeu care numit fiind şi Mângâietorul aduce linişte şi pace în timpul
bocetului. Un studiu530 a constatat că 70% dintre cei ce îşi plâng părinţii au revenit la convingerile lor
religioase pentru a găsi răspunsuri şi mângâiere pentru durerea lor. Deşi mulţi se îndepărtaseră, deveniseră
lumeşti, sceptici, agnostici ei au reîmbrăţişat convingerile religioase ale părinţilor cu ocazia decesului
acestora. O comparaţie între modul cum suportă doliul cei necredincioşi faţă de cei care au o speranţă
religioasă constată că oamenii, având convingeri religioase se adaptează mult mai bine şi parcurg etapele
bocirii într-o manieră mult mai adaptată şi necomplicată.
4. Backgroundul şi personalitatea. Probabil că cei mai mulţi psihologi sunt d eacord că cel mai
bun predictor pentru comportamentul din viitor este comportamentul din trecut. Doliul este un proces mult
mai dificil pentru toţi cei nesiguri, anxioşi, incapabili să-şi controleze sau să-şi exprime simţămintele,
înclinaţi spre depresie sau trăind în condiţii de stres.
De asemenea, trebuie subliniat că bocirea este atât de unică şi individualizată încât nu putem
clasifica toate reacţiile care apar în cazul persoanelor îndoliate. Diferă trebuinţele personale, modurile
personale de aface faţă stresului, bunăvoinţei de a admite şi exprima simţăminte, capacităţii de a face faţă
realităţii pierderii, capacitatea de relaţie şi apropiere faţă de ceilalţi care pot oferi suport, comcepţiile
personale despre viaţă şi moarte, gradul de flexibilitate, capacitate de a face faţă crizelor. De aceea, fiecare
va reacţiona imprevizibil deşi pentru oricine traversează o astfel de perioadă este confruntat cu situaţii şi
procese dificile care par să fie mai descumpănitoare şi mai teribile pentru unii decât pentru alţii.
În unele cazuri, destul de rare, procesul doliului continuă indefinit, oamenii încep să se bucure şi să
încerce dobândirea unor beneficii secundare, psihologice sau relaţionale. Însă de multe ori ceea ce
urmăresc aceşti îndoliaţi prelungiţi nu reuşesc să dobândească pentru că la un moment dat prietenii, cei
apropiaţi se îndepărtează de ei, relaţia devine împovărătoare când cineva continuă să transmită simţăminte
şi comportamente negative.
469
 5. Mediul social. Toate tipurile de cultură au moduri specifice de a face faţă procesului de doliu.
Evenimentele sociale organizate în jurul unui deces, funeraliile, credinţele religioase, practicile
tradiţionale, etnice, rasiale, religioase, toate acestea au rolul de a sprijini, de a ajuta pe supravieţuitori să
spună la revedere, să fie mângâiaţi de către semeni şi memoria celor dispăruţi să fie cinstită, să se atragă
atenţia asupra speranţei, asupra convingerii că viaţa nu se limitează la acesastă existenţă efemeră, că există
speranţă după ce istoria păcatului se va fi sfârşit, după ce Mântuitorul va reveni a doua oară pentru o viaţă
veşnică în împărăţia Sa. În timpul funeraliilor cei îndoliaţi se bucură de suportul comunităţii, pot să-şi
exprime simţămintele, se confruntă vizual cu corpul neînsufleţit al celui decedat. În multe culturi, remarcă
autorii, funeraliile reprezintă în mod simbolic călătoria finală a omului pe acest pământ.
În pofida acestor variaţii sociale, culturale şi religioase, există unele valori care apar constant în
toate culturile. Tendinţa societăţii moderne pare să fie aceea de intoleranţă faţă de doliul prelungit. În
aceste ţări care valorizează eficienţa, intelectualismul, raţionalismul şi pragmatismul, decesul este adesea
ca o inconvenienţă şi ca ceva jenant. Expresia emoţiei este descurajată, iar doliul este oarecum încadrat şi
codificat, fiind considerat inevitabil, dar având tendinţa de a fi cât mai rapid şi expediat cât mai eficient
din viaţa de zi cu zi. Cele mai multe decese decurg în spitale sau în ospicii – unităţi specializate în
asistarea suferinţelor terminale, atât pentru pacienţi, cât şi pentru aparţinătorii acestora. În România,
termenul ospiciu are, în unele zone, conotaţia unităţii de boli psihice cronice ‚ospiciu de nebuni’ şi, recent
s-a adoptat termenul modern de medicină paleativă.
Societatea modernă încurajează mobilitatea şi independenţa care ne separă practic de contacte
apropiate unii cu alţii. Şi astfel devine mult mai uşor să negi, să ignori realitatea morţii. Aceasta pare să
facă decesul, pierderea mai traumatică pentru cei apropiaţi care nu se mai bucură de suport. În schimb,
suntem încurajaţi să negăm moartea531 şi să răspundem celor ce trec prin doliu doar cu flori, cu o prezenţă
efemeră, cu câteva condoleanţe transmise într-un fel sau altul, dacă se poate indirect. Toate acestea
înseamnă că societatea modernă tinde să împingă pe cei îndoliaţi la a se confrunta din ce în ce mai mult în
mod singur şi fără suport cu durerea pierderii cuiva drag.
6. Circumstanţele care însoţesc decesul. Moartea poate să apară în contextul sau să se întâmple
unei persoane respectate, prestigioase şi care poate să antreneze participarea a mii de oameni dacă liderul
simbolizează anumite speranţe, aşteptări a celor care îl plâng. Această participare masivă diferă de doliul
unei văduve sau a unui orfan al celui decedat. Dacă persoana a fost în vârstă, bolnavă pentru mult timp,
bocirea este mult mai scurtă şi are tendinţa de a nu se complica faţă de situaţia în care pierderea este
rapidă sau neavenită la o vârstă timpurie la cineva aflat în plină sănătate sau activitate. Gradul de
apropiere faţă de cel decedat, rapiditatea decesului, vârsta, poziţia, trăsăturile personale, toate acestea
influenţează procesul de doliu.
Barton a enumerat o serie de cauze care pot complica doliul. Astfel, doliul patologic sau prelungit
apare când:532
1. Moartea este considerată excepţională, neavenită, neaşteptată la o persoană de succes sau aflată
în prima parte a vieţii.
2. Modul decesului. Este considerat de neconceput, tragic, violent, prin sinucidere, crimă sau
accident rutier.
3. Supravieţuitorii au un simţământ de vinovăţie, deoarece el sau ea a participat la evenimentul
cauzator de moarte, de pildă un conducător auto.
4. Există o dependenţă extremă între cel dispărut şi supravieţuitor, iar acesta nu are un fundament
pentru încredere în sine, nu are o identitate conturată şi nici nu are o înţelegere profundă a sensului,
semnificaţiei vieţii, morţii, concepţiei de viaţă cristalizată.
5. Relaţia cu cel dispărut era atât de intimă încât nu lăsa loc pentru alte relaţii.
6. Activitatea celui îndoliat, familia şi alte circumstanţe nu-i permit exprimarea suferinţei sau o
dezaprobă, o resping.
7. Persoana decedată a stors promisiunea din partea supravieţuitorului că nu va plânge, că nu se va
întrista, că nu se va recăsători sau nu se va muta.

470
 8. Există un ataşament excesiv şi o apropiere faţă de persoana decedată şi posesiile acesteia
permiţând supravieţuitorului să pretindă că cel decedat este încă în viaţă, deci proximitatea faţă de mediul
acestuia, de obiecte dragi aparţinând acestuia.
8. Există tendinţa prematură şi excesivă de a relua imediat activitatea normală ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, nepermiţîndu-i timp pentru adaptate, bocet şi asimilarea pierderii.
9. Îndoliatul consideră în mod contrar învăţăturii biblice şi exemplului lui Isus că un creştin nu ar
trebui să plângă sau să fie trist niciodată, ci că ar trebui să se bucure întotdeauna. Aceasta este o atitudine,
un punct de vedere sincer, dar dăunător şi ignorant care dovedeşte imaturitate spirituală. In 11,33-36.
Efectele bocirii sau ale doliului.
De obicei decesul cuiva drag începe cu: A. o perioadă de şoc, negare, plâns nestăpânit şi uneori
prostraţie, colaps. Apoi urmează o perioadă ceva mai lungă de: B. durere, nelinişte, apatie, revenire a
amintirilor, singurătate şi tulburări de somn. O a treia perioadă înseamnă: C. o reducere, o atenuare a
simptomelor şi o reîntoarcere lentă către viaţă şi activităţi normale. În pofida acestor tendinţe generale,
nenumăraţi terapeuţi şi consilieri au constatat că reacţiile personale şi specificul fiecăruia nu respectă
neapărat stadialitatea aceasta fundamentală. Astfel, pot să fie manifeste următoarele categorii de efecte:533
1. Efecte biologice, fizice. Comportamentul poate să fie nesănătos, plânsul, durerea ar putea să
împieteze starea de sănătate; cu toate accestea nu se constată că văduvele recente, orfanii sau cei ce au
pierdut pe cineva drag se adresează medicului mai frecvent decât ceilalţi. Este adevărat că durerea,
depresia poate să influenţeze sistemul imun. Astfel apar viroze sau afecţiuni intercurente mai frecvent, cel
puţin în primele şase luni de doliu. Moartea este crescută semnificativ în această perioadă, mai ales în
primii ani de văduvie, în care cresc în mod semnificativ infarctele de miocard, hipertensiune arterială,
accidentele vasculare cerebrale şi apariţia cancerului. Pentru un studiu scandinav decesul celor îndoliaţi a
fost cu 6,5 % mai mare decât în populaţie generală. Sinuciderile au fost de două ori şi jumătate mai
frecvente la această categorie de populaţie, iar accidentele rutiere mortale au fost crescute de 1,5 ori.534
Doliul presupune o cantitate imensă de stres, ceea ce predispune la îmbolnăvire, epuizare. De
asemenea, slăbiciune, cefalee, indigestie, tulburări psiho-somatice, pierderea apetitului, insomnie. Primele
luni de doliu sunt extrem de dificile chiar şi sub aspectul sănătăţii fizice.535
2. Efecte emoţional cognitive. Bocetul afectează simţămintele şi gândirea persoanei. Depresia
este afecţiunea comună care apare după decesul cuiva rag. De asemenea, există anxietate, pustiire,
vinovăţie, mânie, irascibilitate, retragere, tulburări de memorie, scăderea apetitului sexual, visuri legate de
cel decedat, coşmaruri, erori de judecată, simţământul de singurătate. Mulţi îşi pierd interesul pentru viaţă,
sunt dezorganizaţi în rutina de zi cu zi, nu pot aduce la îndeplinire nici cele mai simple activităţi, sau unii
acţionează automatic, se implică în eforturi nemăsurate, încercând în mod inconştient să uite durerea.
Totuşi în această perioadă supravieţuitorul este confruntat cu o sumă de decizii importante privind
moştenirile, transferul de proprietate, înscrierile acesteia, asigurări, drepturile băneşti, probleme juridice,
organizarea funeraliilor, adaptarea la noua situaţie. Aşa cum C. S. Lewis observa, aceste simptome vin în
valuri şi totuşi rareori sunt prezente în acelaşi timp. Simţământul dominant pare să fie o singurătate
dureroasă şi o depresie. De obicei momentele aniversare care urmează decesului sunt foarte greu de
suportat emoţional. În aceste perioade amintirile copleşesc, durerea devine acută şi îndoliatul are nevoie
de suport şi asistenţă.
3. Efecte sociale. moartea cuiva drag reprezintă o dezorganizare socială majoră. Atunci când un
soţ moare, supravieţuitorul trebuie să înveţe să relaţioneze cu ceilalţi ca adult singur. Existau relaţii de
familie, cel singur se simte stingher, nu mai are loc, apar tensiuni neaşteptate, mai ales atunci când
încearcă să stabilească întâlniri pentru a reface relaţii sentimentale sau maritale. Vechii prieteni se simt
jenaţi, nu ştiu cum să relaţioneze cu supravieţuitorul, nu ştiu ce să spună, le este teamă să se apropie de el,
le este teamă de interpretări. Pentru a evita toate aceste tensiuni, de obicei îndoliatul se retrage, se implică
în munca sa, ca să facă faţă anxietăţilor, sau începe să călătorească. Nici una din aceste activităţi nu este
dăunătoare în sine, dar dacă prin aceasta se încearcă negarea realităţii, atunci cel implicat intră într-un
proces de doliu patologic.

471
 4. Efecte patologice. Doliul patologic poate avea mai multe forme şi anume atunci când suferinţa
este negată, amânată, prelungită, distorsionată, astfel că apare şi este însoţită de teamă, vinovăţie, de
retragere sau alte simptome evidente de patologie. Cel mai adesea acestea apar când moartea a survenit
subit, neaşteptat. Atunci când supravieţuitorul a fost dependent în mod excesiv de cel decedat, atunci când
există o relaţie ambivalentă, dragoste amestecată cu ură sau resentimente, dintre supravieţuitor şi cel de
cedat, atunci când au existat relaţii sau afaceri nesoluţionate, de pildă soţi care nu au vorbit cu zile,
săptămâni, luni înainte, familii aflate în conflict, când nu s-a produs soluţionarea, mărturisirea, sau
dragostea n-a fost exprimată, atunci când cauza decesului a fost violentă, accidentală, sinucidere sau cel
decedat a lăsat în urma sa situaţii dificile nerezolvate.
Atunci când avem de a face cu doliu patologic supravieţuitorul manifestă câteva din următoarele
tipuri de comportament, semne şi simptome dintre care nici unul nu era aparent înainte ca decesul să
apară. Vom identifica următoarele semne:536
1. Incapacitate de a vorbi despre mort, cu tristeţe severă când numele acestuia este menţionat.
2. O tendinţă de a vorbi despre cel dispărut ca şi cum ar fi încă prezent, ca şi cum ar fi încă viu.
3. Ameninţări de autoagresivitate mai mult sau mai puţin subtile, deschise, directe.
4. Depresie profundă şi persistentă acompaniată de vinovăţie şi complex de inferioritate.
5. Comportament antisocial.
6. Ostilitate excesivă.
7. Abuz de droguri sau alcoolism.
8. Retragere şi refuzul de a relaţiona cu alţii.
9. Impulsivitate.
10. Afecţiuni psihosomatice sau somatoforme persistente.
11. Venerarea unor obiecte sau a unui cadru care aminteşte de cel decedat.
12. Refuzul de a schimba camera sau dispoziţia lucrurilor celui dispărut.
13. Rezistenţa în faţa consilierii sau a altei forme de ajutor.
14. Refuzul stoic de a manifesta emoţiile, de a le exprima; indică negare sau evitare.
15. Atitudine cvasieuforică, fericită, care încearcă să mimeze speranţă creştină ireală sau suspectă.
16. Implicarea în hiperactivitate şi afaceri.
Consilierea în doliul şi pierderi
Procesul de vindecare a rănilor provocate de nenoriciri şi necazuri poate fi etapizat şi detaliat în 5
sarcini specifice de asistare şi consiliere a celor care îl traversează:537
1. În prima fază persoana lovită de o nenorocire experimentează starea de şoc, de paralizie, de
negare, şi apoi de acceptare treptată a realităţii pierderii. Consilierul va acorda ajutor practic, va fi alături
prin prezenţa sa susţinătoare, şi va asigura mângâierea spirituală.
2. Stadiul al doilea, experimentarea, exprimarea şi lucrul cu simţămintele dureroase pe care le
antrenează nenorocirea, ca vinovăţie, remuşcări, apatie, mânie, resentimente, disperare, anxietate,
goliciune, depresie, singurătate, panică, dezorientare, pierderea identităţii, simpome fizice. Ajutorul
necesar din partea consilierului este o ascultare responsivă şi o încurajare a catharsis-ului complet, a
golirii, evacuării tuturor acestor simţăminte.
3. Acceptarea progresivă a pierderii şi refacerea vieţii celui lovit, mai puţin ceea ce a fost pierdut,
luarea unei decizii de a face faţă noilor realităţi, redescoperirea noilor modalităţi de a trăi în mod
satisfăcător şi de a-şi satisface propriile trebuinţe, capacitatea de a spune “la revedere” pentru ceea ce a
dispărut şi a fost pierdut şi reinvestirea forţelor şi capacităţilor vitale în alte relaţii. Ajutorul oferit de
consilier constă în evaluarea realistă a situaţiei, suport şi susţinere în sarcina dificilă de reconstruire a
vieţii, conform abordării ABCD.
4. Aşezarea pierderii într-un context mai larg al semnificaţiei şi credinţei, învăţând din această
experienţă. Consilierul va facilita procesul de creştere spirituală.
5. Asistarea altora care experimentează pierderi similare şi acordarea unui ajutor reciproc.
Consilierul va ajuta la identificarea persoanelor de acest fel şi la constituirea unor grupuri suport.

472
 Un lucru şi un aspect esenţial în parcurgerea unei nenorociri, a unui dezastru, a unei pierderi, este
experimentarea şi exprimarea simţămintelor în mod absolut complet, ca parte indispensabilă a procesului
de vindecare. Ajutorul oamenilor de a-şi exprima şi trăi catharsis-ul şi de a-şi exprima în mod complet
simţămintele în situaţii dezastruoase de nenorocire, este un proces care trebuie să aibă loc deseori
împotriva tendinţelor culturale, şi uneori din nefericire, chiar religioase prost înţelese, care încearcă să
evite simţămintele de durere din astfel de situaţii.
Everett Koop fost medic şef şi ministrul sănătăţii în Statele Unite, a trăit tragedia decesului fiului
său într-o escaladare montană. În parcurgerea durerii legată de pierderea propriului fiu, familia Koop a
înţeles ceea ce mulţi terapeuţi şi consilieri nu reuşesc să înţeleagă: că perioada de bocet şi plângere a celui
dispărut nu are nevoie de răspunsuri preformate şi nici de conversaţie, ci mai degrabă de tăcere. Oamenii
îndoliaţi au nevoie de înţelegere, asigurare şi prezenţă, contact cu persoane sensibile gata să le fie de
folos.
A. Consilierea în doliul normal. Chiar şi reacţia normală a pierderii cuiva drag, este un proces
dificil, de lungă durată, care nu are nevoie de un ajutor special, dar care presupune o parcurgere dureroasă.
Cei mai utili, în situaţia de a ajuta, sunt membrii familiei, prietenii, slujbaşii religioşi, terapeuţii, medicii.
Aceşti oameni pot fi ajutaţi în următoarele moduri:538
1. Încurajaţi discuţia legată de cel dispărut înainte ca să se fi întâmplat decesul. Atunci când
există o persoană în familie suferindă de o boală terminală şi membrii familiei se simt liberi să-şi exprime
simţămintele şi să discute despre eventualitatea decesului înainte ca acesta să apară, această anticipare a
suferinţei, a durerii, separării, poate să îmbrace forme mai normale după ce pierderea se produce.
2. Fii prezent şi disponibil. „Există un fel de ecran între lume şi mine’, scria C. S. Lewis după ce
şi-a pierdut soţia, ‚mi-e greu să înţeleg ceea ce spune cineva. Mi se pare că este neinteresant şi totuşi eu aş
vrea ca ceilalţi să fie interesaţi de mine. Trăiesc şi accept cu greu momentele în care constat că locuinţa
mea este goală, pustie. M-aş mulţumi cu prezenţa a două persoane care conversează între ele, chiar dacă
nu fac lucrul acesta cu mine.” Prezenţa semenilor poate fi un aspect foarte important, chiar dacă ei discută
unul cu altul. Încearcă să fii disponibil după funeralii. Dacă îndoliatul este un prieten apropiat al tău sună-l
periodic. Oferă-i susţinere, exprimă-ţi preocuparea, fii aproape de el.
3. Fă cunoscut faptul că exprimarea simţămintelor este bună şi acceptabilă, dar nu exercita
presiuni asupra acestuia.
4. Nu fi surprins de revărsările de plâns, frustrare, retragere şi lasă-l pe cel în cauză să se
manifeste spontan. Fii disponibil şi acceptă-l.
5. Fii un ascultător atent. Recunoaşte că îndoliaţii au propriile lor trebuinţe, au nevoie de timp, că
au ritmurile lor psihice, astfel încât simţămintele, simptomele să se manifeste. De asemenea, ei au
întrebări dificile legate de viaţă, de moarte, de ultimele realităţi, sunt preocupaţi de viitor. Simţăminte de
mânie, confuzie, disperare vor fi exprimate uneori şi au nevoie să fie ajutaţi, auziţi de către cineva gata
să-i asculte, să-i susţină şi nu să-i condamne sau să dea explicaţii facile.
6. Încearcă să nu presezi. Tot ce poţi face mai bine este să fii disponibil, gata să asculţi şi să
răspunzi atunci când consiliatul îţi cere opinia, dar fii gata să te retragi atunci când îndoliatul doreşte să
rămână singur pentru un timp, sau să vorbească cu altcineva. Toate acestea presupun că consiliatul este
sensibil, receptiv şi gata să facă faţă trebuinţelor fluctuante ca şi simţămintelor uneori contradictorii ale
celui îndurerat. Ajută-l pe îndoliat să ia decizii şi în mod amabil, cu tact, încearcă să-i descurajezi decizii
majore care ar putea să aibă consecinţe dezastruase până când el dobândeşte o perspectivă şi un echilibru
mai stabil în viaţă, după dispariţia celui drag. Câteva luni sunt necesare pentru aceasta.
8. În mod amabil şi cu tact atrage atenţia asupra concluziilor iraţionale sau tendinţelor
patologice de doliu. Încearcă să le corectezi.
9. Fii gata să furnizezi ajutor practic cum ar fi pregătirea unei mese, supravegherea copilului.
Aceasta eliberează pe îndoliat şi-i dă voie să sufere, să parcurgă procesul de doliu. Nu descuraja ritualurile
de bocet, ci ajută la participarea acestora. Fă tot ceea ce trebuie, pregăteşte, ajută la lucrurile practice:
telefoane, flori, obţinerea documentelor, aranjamentele de la cimitir, transport, toate acestea pot fi extrem
de dificile pentru cel bulversat de durerea pierderii.
473
 Roagă-te pentru cel îndoliat, mângâie-l cu făgăduinţe ale Scripturii, fără să utilizezi clişee
religioase şi expresii gata făcute. În toate acestea aminteşte-ţi că dorinţa noastră de a susţine pe cel îndoliat
nu trebuie să conducă la o dependenţă nesănătoasă, la evitarea realităţii sau să stimuleze negarea.
B. Consilierea în doliu patologic. Deseori consilierii sunt solicitaţi mai ales pentru manifestările
patologice de doliu. Aceşti oameni de obicei rezistă ajutorului, sunt aduşi de aparţinători, însă sarcina
consilierului este tocmai aceasta: de a transforma doliul patologic într-un doliu normal. Există câteva
modalităţi prin care putem atinge acest obiectiv:539
1. Încurajaţi discutarea relaţiilor consiliatului cu cel dispărut. Aceasta poate să implice
explorarea detaliată a trecutului. Atât evenimente fericite cât şi unele dureroase ale relaţiei şi evenimentele
premergătoare morţii. De asemenea, poţi promova această discuţie cu delicateţe, arătând atenţie faţă de cel
decedat. Uneori procesul este facilitat de consultarea unui album, a unor obiecte care i-au aparţinut
persoanei de cedate.
2. Încurajaţi exprimarea simţămintelor şi atitudinilor. Pe măsură ce ascultaţi încercaţi să evitaţi
clişeele. Să nu predicaţi, să nu citiţi în mod insensibil şi automat texte din Sfânta Scriptură care au fost
deja uzate probabil de către alţii. Atunci când cel îndurerat este tulburat de prezenţa, durata sau
intensitatea durerii, mâniei, vinovăţiei sau altor simţăminte, încurajaţi exprimarea şi discutarea acestora şi
oferă asigurarea că acestea sunt manifestări naturale şi că sunt parte a procesului de vindecare.
3. Ajută consiiatul să înţeleagă procesul doliului şi al bocirii. Unii oameni consideră util să
citească cărţi, alţii simt nevoia de relaţie, alţii au nevoie de o perspectivă mai realistă. Deseori văduvele
mai recente au de câştigat dacă participă la un grup self-suporting cu alte văduve mai vechi.
4. Încurajaţi discuţia în perspectivă, despre viitor. Încercaţi în mod amabil şi cu tact să
îndepărtaţi gândurile şi proiectele iraţionale, nerealiste sau cele pripite. Încercaţi să identificaţi ocazii
legate de chestiuni foarte practice cum ar fi: creşterea copiilor, împlinirea trebuinţelor financiare, modul de
a face faţă singurătăţii şi frustrărilor sexuale. Amintiţi-vă că scopul dumneavoastră este să ajutaţi
consiliatul să evite negarea şi în schimb să facă faţă realităţii pierderii. În acelaşi timp nu luaţi decizii în
locul lui, ci permiteţi-i, îndrumaţi-l, călăuziţi-l să decidă singur.
În ultimii ani unii terapeuţi creştini au subliniat beneficiul metodei de rezolvare a doliului prin
vindecarea aşa-numitelor amintiri problematice din trecut. Consilierul şi consiliatul plonjează în trecut,
readucând la suprafaţă amintirile din profunzimile psihismului consiliatului legate de vinovăţie, mânie,
conflicte, ataşamente faţă de persoana decedată, cu care acesta nu mai poate discuta şi rezolva aceste
probleme.540 Acest proces este abordat şi vindecarea se produce pe baza rugăciunii, atât consilierul cât şi
consiliatul roagă Duhul lui Dumnezeu să călăuzească conform principiilor Cuvântului lui Dumnezeu să
rezolve problemele nerezolvate, solicită iertarea. Mulţi au criticat această abordare ca fiind de orientare
freudiană şi că ar avea chiar efecte dăunătoare. Totuşi, s-a constatat că fără acest proces de asanare a
trecutului, a amintirilor, erorilor cu ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate obţine vindecare.
Chiar şi în condiţiile în care se fac cele mai bune eforturi, uneori în cazul doliului patologic este
necesar consultul şi preluarea de către un terapeut specializat: psihiatru, psihoterapeut sau medic.
C. Consilierea copiilor îndoliaţi. Cu ocazia decesului unui membru semnificativ al familiei multe
rude încearcă să protejeze copiii de durerea şi tristeţea morţii. Trebuie totuşi să ne amintim că şi copiii au
nevoie să ducă procesul acesta al separării, al bocetului şi să înţeleagă cât pot mai bine ceea ce se
întâmplă. Pentru a înţelege cu adevărat moartea, copiii trebuie să fie capabili să distingă între ei înşişi şi
ceilalţi, între ceea ce este viu şi non-viu, între ceea ce aparţine gândirii şi realităţii, între trecut, prezent şi
viitor, să înţeleagă pe Dumnezeu, să-şi exprime emoţiile şi să pună întrebări, să li se răspundă în mod
onest.
Este important să reasigurăm în mod repetat pe copii prin cuvinte, prin gesturi, prin atitudinea faţă
de ei că sunt iubiţi, că nu vor fi abandonaţi şi că cineva va avea grijă de ei. Adesea copiii interpretează
moartea, în special decesul unui părinte sau al unui frate ca o formă de respingere. Atunci când moare
fratele sau sora, copiii trec prin sentimentul de vinovăţie, confuzie, sentimente de izolare, şi se întreabă cu
teamă: „Nu cumva sunt eu următorul?” Copiii sunt extrem de sensibili şi orice semne ale nesiguranţei
adultului trebuie să fie explicate şi să ştie că ei nu vor fi abandonaţi. 541 Mulţi consilieri sunt de acord că
474
copiii foarte mici nu trebuie neapărat implicaţi în funeralii şi în actul decesului, dar să ne reamintim că
chiar şi cei mai mici au nevoie de suport emoţional şi de ocazia de a accepta realitatea pierderii, exact aşa
cum trebuie s-o facă şi adulţii.
D. Consilierea părinţilor în decesul unui copil. Moartea este întotdeauna dificilă pentru
supravieţuitori, dar atunci când un copil este pierdut, durerea este imensă. Sindromul morţii subite la
copil, de exemplu, conduce la decesul a mai mult de 7000 de copii într-un an în Statele Unite. Cauza nu
este cunoscută dar părinţii sunt devastaţi de pierderea unui copil care aparent era absolut sănătos. De
asemenea, accidentele la copii, boli terminale grave cum sunt cancerul, leucemiile, provoacă prin
pierderea copiilor dureri foarte mari. Chiar şi atunci când copilul era foarte suferind, când avea
malformaţii, este foarte dificil pentru părinţi să accepte realitatea morţii propriei odrasle.
Vinovăţia, autocondamnarea, mânia, întrebările care nu pot să găsească răspuns abundă şi
copleşesc pe cei implicaţi. Adesea doliul conduce la tensiune, conflicte interparentale, probleme de
comunicare. Soţia, de pildă, poate avea simţământul că soţul nu a avut grijă şi că din cauza lui s-a produs
decesul. S-ar putea să-i reproşeze că nu plânge, aşa cum ea o face. Soţul în schimb ar putea să-şi ascundă
simţămintele pentru că nu doreşte ca să stimuleze drama mai mult în sufletul soţiei.
Consilierul trebuie să fie conştient şi să înţeleagă că procesul acesta al doliului este extrem de
dificil pentru cei doi părinţi, dar că el trebuie parcurs. Pe parcursul consilierii va trebui să se focalizeze pe
structurarea şi consolidarea relaţiei de cuplu astfel încât procesul de plângere şi de doliu să nu
destructureze relaţia de cuplu a acestor două persoane devastate de suferinţă. Ca şi în cazul celorlalte
forme, şi cei ce şi-au pierdut copiii trebuie ajutaţi să-şi exprime simţămintele, să-şi accepte pierderea şi să
înveţe să se acomodeze la noile condiţii de existenţă. Adesea ajutorul vine din partea vecinilor, de la
prieteni, de la membrii bisericii şi grupul suport al unor părinţi care înţeleg pentru că şi ei au trecut prin
experienţe similare în trecut.
Prevenirea doliului patologic
Pentru a nu se croniciza, pentru a nu intra într-o fază patologică, simţămintele trebuie exprimate.
Unul din scopurile ceremonialurilor legate de funeralii este acela de a facilita uşurarea emoţională şi
simţămintele legate de suferinţă şi pierdere. Procesul tradiţional de priveghiere, ca şi meditaţia pe
marginea unor texte ca cel din Ioan 11,35, “Isus plângea”, sau cel din Mat.5,4, “Binecuvântaţi sunt cei ce
plâng”, cântarea unor imnuri creştine dătătoare de speranţă, prezenţa prietenilor, rudelor, fraţilor şi
surorilor de credinţă în familia care a experimentat o nenorocire sau o pierdere, moartea cuiva drag,
constituie mijloace de depăşire şi vindecare.
Funeraliile sunt un serviciu divin de mulţumire la adresa lui Dumnezeu pentru grija şi ocrotirea Sa,
de mulţumire a celui faţă de care ne luăm la revedere, de asemenea, un serviciu divin de suport reciproc de
către comunitatea creştină a celor care trec prin nenorocirea pierderii şi de afirmare a credinţei, a speranţei
atât în viaţă cât şi în mântuire.
După funeralii, cei care au experimentat o astfel de o astfel de pierdere, au nevoie în continuare de
suport şi susţinere. În conversaţiile cu ei, atunci când îi vizităm sau când se adresează pentru consiliere,
întrebările care pot să-i ajute să se deschidă, să realizeze catharsisul, eliberarea de simţămintele care îi
copleşesc, pot fi următoarele:
“Cum te simţi?
simţămintele tale în această perioadă care a trecut de la funeralii?
Ce îţi aminteşti despre trecut?
Cât de frecvent ai reuşit să plângi?
Poţi să faci faţă dificultăţilor? acestea?
Cum am putea să te ajutăm, să-ţi venim în ajutor?
Povesteşte-mi ceva despre cel care a murit.”
Deseori simţămintele sunt grevate de vinovăţie nerezolvată, remuşcări, ruşine, mânie,
resentimente, ură. Este important să disucutăm toate aceste aspecte.
“Dacă ai putea să dai timpul înapoi, să trăieşti din nou cu cel care a dispărut, ce ai face diferit?”
Ce ai vrea să-i spui? Poţi să-i spui chiar acum!”
475
 Resursele religioase sunt mai mult decât acelea de susţinere şi suport, de mângâiere în nenorocire.
Moartea cuiva ne confruntă cu propria noastră mortalitate. Anxietăţii existenţiale, acea perspectivă
de a intra în nefiinţă, îi putem face faţă în mod constructiv, numai în contextul unei credinţe vitale.
Capacitatea de a redobândi sensul şi semnificaţia, coerenţa vieţii, a existenţei, ameninţate în astfel de
situaţii, constituie o parte importantă a problemei de consiliere. Capacitatea de a gândi situaţia în spiritul
rugăciunii serenităţii lui Reinold Niebuhr, este o resursă importantă.
De asemenea, discutând despre terapia crizelor, Gerald Kaplan afirmă: 542 “Nu toate problemele pot
fi soluţionate prin îndepărtarea ameninţării sau satisfacerea trebuinţelor fundamentale, dar şi în aceste
cazuri chiar, un anumit tip de activitate sănătoasă consistând în resemnificare a acestui parcurs şi
înlocuirea sa prin alternative, poate fi diferenţiată de atitudinea nesănătoasă a evitării în care nu este luată
nici o decizie şi nu este rezolvat nici un conflict.
Astfel în situaţii de criză aduse de nenorocire, cel ce suferă trebuie să se resemnifice el însuşi, să
redobândească un alt cadru de evaluare, altă perspectivă, astfel încât imposibilitatea de a satisface anumite
trebuinţe în cadrul vechi să redobândească în noul cadru o altă orientare în care el să găsească satisfacţie.
Manierele de doliu patologic, de adaptare patologică, a pretinde că cel iubit nu a murit, sau că el poate
reveni printre noi, sunt nişte soluţii dăunătoare şi care blochează şi pot genera suferinţă cronică.”
Doliul patologic constă în supraidealizarea celui care a fost pierdut şi se utilizează defense de tipul
negării sau reprimării. Aceste defense au capacitatea de a evita agonia pierderii pentru un timp, dar în
acelaşi timp ele constituie un blocaj în procesul de vindecare a rănii pricinuite de această pierdere. Rana
sufletească se infectează şi persoana nu se poate vindeca pentru că ea şi-a reprimat simţămintele. Doliul
patologic poate consta în simptome de tipul retragerii din relaţii şi activităţi normale, absenţa plânsului sau
plâns continuu, depresie severă, apariţia unor afecţiuni psihosomatice, dezorientare, schimbare de
personalitate, simţăminte de vinovăţie, fobie, mânie, extrem de severe şi intense, pierderea interesului
pentru viaţă, un comportament de evadare în alcool şi droguri, simţăminte de moarte evidentă ş.a.m.d.
Abordarea trebuie să permită exprimarea simţămintelor negative sau ambivalente, realizarea şi
facilitarea catharsis-ului. Procesul de vindecare nu poate fi forţat, dar consilierea poate ajuta la facilitarea
acestui proces. Pot fi identificate alternativele înfundate şi găsite manierele sănătoase de abordare a
fiecărei părţi a procesului patologic care se dezvoltă. Supărarea, necazul datorită unei pierderi nu este o
boală, el ţine de viaţa normală, el poate fi deturnat în patologic atunci când nu urmează etapele fiziologice
şi poate fi asistat şi recuperat prin consiliere. Organizarea unui grup suport cu parcurgerea etapelor de
despărţire şi discutarea acestora, exprimarea simţămintelor, poate constitui un sprijin pentru fiecare dintre
participanţii care au trăit astfel de pierderi.
Cu siguranţă că durerea separării nu poate fi prevenită. Atunci când supravieţuitorii nu arată, nu
manifestă sentimentele în mod normal, este posibil că nu a existat o relaţie apropiată cu decedatul, dar este
posibilă şi instaurarea unui proces patologic: de negare sau evitare a procesului bocirii. Aceasta poate să
conducă la o modalitate patologică de doliu care trebuie prevenită şi anume:543
1. Înainte de deces. Prevenirea reacţiilor patologice de doliu ar trebui să înceapă înainte ca
moartea să apară şi aceasta include următoarele măsuri:
a. Dezvoltarea unei atitudini sănătoase în familie. Atunci când părinţii sunt deschişi şi oneşti în
legătură cu moartea, copiii învaţă că aceasta este o chestiune căreia trebuie să-i facem faţă onest şi să
discutăm deschis. Prejudecăţile pot fi corectate şi este ocazia naturală să răspundem la întrebări. Este
foarte adevărat că un copil sau un adult nu poate fi pregătit niciodată pentru deces, dar poate să existe o
atitudine deschisă, care să faciliteze comunicarea şi să permită discuţii mai profunde asupra morţii care
trebuie acceptată ca un proces natural într-o lume căzută în păcat.
b. Clarificarea relaţiilor intrafamiliale. Doliul uneori este complicat de vinovăţie, mânie, gelozie,
amărăciune, competiţie şi alte chestiuni care nu au fost rezolvate înaintea decesului. Acesta poate fi
prevenit şi procesul separării poate deveni mai lin şi fiziologic, dacă membrii familiei ar învăţa să-şi
exprime şi să discute simţămintele de frustrare, dacă şi-ar adresa iertare verbală şi ar accepta-o unul de la
celălalt, dacă şi-ar exprima dragostea, aprecierea şi respectul, dacă ar dezvolta o interdependenţă sănătoasă
care evită manipularea sau relaţiile de dependenţă imatură. Edificarea unor relaţii de familie mai bune este
476
un important mod de a preveni doliul patologic. Aceasta este desigur un ideal pe care multe familii nu-l
pot atinge decât dacă sunt ajutate prin intermediul consilierii.
c. Cultivaţi prietenia. Doliul este mult mai dificil de parcurs atunci când nu faci parte dintr-o
relaţie de prieteni suportivi. Fiecare dintre noi are nevoie de un grup de oameni cu care relaţiile sunt mai
strânse, pe care ne putem bizui, dar faţă de care nu am devenit dependenţi. În întreaga societate, biserica,
comunitatea creştină este cel mai bun exemplu de grup care poate oferi grijă, afirmare, acceptare. Apoi
imediat se află familia. Atunci când oamenii sunt implicaţi în viaţa comunităţii înainte să aibă loc o
pierdere, suportul care vine din partea comunităţii creştine este mult mai semnificativ şi disponibil în cazul
decesului şi după aceea.
d. Păstraţi-vă activi. Oamenii implicaţi într-o varietate de activităţi recreaţionale, de închinare, şi
orice alt tip de activităţi utile pot să depăşească durerea pierderii mult mai uşor.
e. Stimulaţi sănătatea mentală, psihică. Oamenii bine adaptaţi, echilibraţi, care fac faţă crizelor
mai mici vor fi capabili să facă faţă şi crizelor majore aşa cum este doliul cu mai mult succes. Ei au învăţat
sp-şi exprime emoţiile în mod liber, să facă faţă frustrărilor, să admită să discute confuzia şi problemele cu
care se confruntă.
f. Anticipaţi eventualitatea unui deces şi învăţaţi să-i faceţi faţă. Educaţia asupra morţii este un
domeniu relativ nou, dar este un domeniu promiţător şi se fac studii în privinţa aceasta. În şcoli, colegii,
comunităţi noi trebuie să învăţăm să vorbim despre moarte şi semnificaţia ei, char despre propria moarte,
să discutăm cum vom face faţă unor suferinţe grave, unor boli terminale, cum ar trebui să procedăm pe
parcursul despărţirii de cei dragi, ce ar însemna aceasta pentru noi şi să ne facem un plan de trebuinţe şi
cum ar trebui să procedăm.
Cu siguranţă că este extrem de dificil să vorbeşti despre propria moarte, despre funeralii, despre
locul de îngropare şi ce se va întâmpla după propria ta moarte, mai ales atunci când eşti suferind, când eşti
în vârstă. Probabil că în orice condiţii acest lucru este dificil, însă este mult mai uşor să iei în considerare
aceste chestiuni atunci când toţi membri familiei sunt sănătoşi. Mai târziu, atunci când boala, moartea a
apărut deja, supravieţuitorii trebuie să împărtăţească o durere în plus dacă nu au fost luate deja decizii
sănătoase.
În ultima vreme au fost organizate aşa-numite ospicii sau servicii de medicină paleativă care ajută,
asistă familia să facă faţă decesului unui membru. 544 Un obiectiv major pentru aceşti pacienţi este să nu
rămână însinguraţi, ci să fie însoţiţi de cei dragi care să-i susţină emoţional, să fie prezenţi când personalul
specializat sau voluntar ajută familiile să parcurgă aceste evenimente dificile, atunci doliul patologic este
prevenit şi oamenii sunt pregătiţi să facă faţă durerii separării.
g. Înţelegerea teologică. După funeralii nu este timpul să începem să ne întrebăm despre viaţa
veşnică şi realitatea cerului. Biblia descrie pe larg şi dă răspunsuri la aceste probleme, la semnificaţia
vieţii şi morţii, la realitatea făgăduinţei vieţii veşnice. Aceste adevăruri biblice pot fi mângâietoare în
special atunci când ele sunt învăţate şi înţelese înainte ca să apară pierderea în viaţa unei familii sau a unei
persoane.
2. Prevenţia în cazul decesului sau după moartea cuiva drag. În orele şi zilele care urmează
după decesul unei persoane semnificative din viaţa, din familia cuiva, o puternică influenţă are
modalitatea în folosit procesul doliului, al plângerii.
a. Comunicarea ştirilor. Nu este uşor să anunţi moartea unui membru al familiei mai ales atunci
când decesul s-a produs rapid şi neaşteptat. Pentru aceste motive, personalul medical, poliţiştii şi alte
persoane sunt instruiţi cum trebuie să procedeze în astfel de situaţii. Totuşi ca o protecţie, fiindcă şi acest
personal se simte jenat, îşi dă seama de dificultate, poate să facă anunţul pe cât posibil de expeditiv, rapid
şi explicit.
Este mult mai bine însă ca această ştire tristă să fie adusă cu grijă, cu amabilitate, în mod treptat, să
laşi omului posibilitatea să ia notă de ceea ce s-a întâmplat, să se afle într-un spaţiu privat, să stea jos şi nu
în picioare, în condiţiile în care s-ar putea să leşine şi să aibă posibilitatea să-şi exprime emoţiile. Nu
trebuie reprimat, trebuie lăsat să-şi exprime durerea, daţi-i timp supravieţuitorului să răspundă, să pună
întrebări şi fii în preajma lui ajutându-l. Este bine ca doi-trei prieteni să-i ofere un suport iniţial continuu.
477
 b. Oferirea suportului. Unii oameni fac faţă pierderii singuri, fără ca cineva să fie prezent şi să-i
ajute să ia decizii care să le fie de folos. Aceasta face procesul pierderii şi al bocirii mult mai greu. În
societatea noastră pastorul, confesorul este desemnat ca să dea imediat asistenţă celui confruntat cu
moartea cuiva drag sau o altă persoană din biserică, din comunitate. Confruntarea cu realităţile ultime cum
este moartea este o problemă spirituală şi, mai ales atunci când aceste circumstanţe sunt neaşteptate,
neobişnuite, violente.
Atunci când o familie şi-a pierdut propriul lor fiu, într-un accident, un membru al bisericii a venit
aproape imediat să le ofere susţinere şi condoleanţe. Familia greu încercată, l-au rugat să-i înţeleagă pentru
că doreau să rămână singuri şi i-au refuzat politicos ajutorul. Aşa că el s-a întors liniştit în maşina din faţa
casei şi a rămas acolo. Au trecut câteva ore înainte ca familia greu încercată să fie conştientă că prietenul
lor continuă să-i susţină în rugă şi să fie alături de ei, chiar dacă a fost respins. Mai târziu, ei au afirmat că
acest mod de susţinere tăcută a fost faptul care i-a sprijinit, i-a susţinut cel mai mult în lunile dificile care
au urmat acestei grele pierderi.
c. Planificarea funeraliilor În ultimii ani, practica funeraliilor a fost criticată îndelung, deoarece
obiceiuri străbune, au fost înlocuite cu altele noi care se potrivesc mai bine cu stilul de viaţă modern.
Participarea la acestea este din ce în ce mai scăzută, toate funcţiile familiei sunt preluate de firme
specializate, şi lucrul acesta nu este neapărat rău, dar funcţiile ritualilor, acelea utile care ajută pe cei ce
supravieţuiesc să accepte realitatea morţii, să primească suportul din partea prietenilor, să fie un timp de
priveghere în care oamenii să cântărească propria lor stare în faţa morţii şi să realizeze că dincolo de
durerea pierderii prin moarte se află speranţa creştină a răscumpărării şi învierii, ei bine, toate aceste
lucruri sunt pierdute printr-un serviciu protocolar, expeditiv şi impersonal. Trebuie să asigurăm culoarea
creştină a serviciilor de înmormântare cât şi a procesului destul de încetăţenit la români de priveghere.
d. Utilizarea medicamentelor într-un efort de sedare a celor loviţi de pierderi, mulţi medici oferă
anxiolitice, tranchilizante, sedative, membrilor familiei pentru a depăşi şocul şi momentele grele ale
pierderii. Deşi aceasta ar putea să nu aibă nimic rău în sine, ca măsură temporară, totuşi există un pericol
real în utilizarea medicamentelor pe termen lung, prin inhibarea procesului natural, normal al pierderii şi
acceptării şi recuperării din această durere. În genere, utilizarea sedativelor şi tranchilizantelor nu
contribuie la prevenirea formelor patologice de doliu.
3. Susţinerea şi suportul după înmormântare
În genere, pentru ceilalţi, evenimentul se estompează, dar pentru cel apropiat, durerea rămâne. De
aceea, consilierul creştin nu va uita să-şi noteze în agendă şi să asigure suportul şi susţinerea şi în zilele,
săptămânile şi lunile care urmează după înmormântare, tocmai pentru a desfăşura o activitate preventivă a
doliului patologic.
4. Biserica, comunitatea şi pregătirea pentru deces.
Prezentarea unor seminarii sau chiar a unor predici în care perspectiva decesului, a morţii,
finitudinea vieţii, cauzalitatea suferinţelor şi morţii, atitudinea corectă în faţa morţii şi modalităţile în care
trebuie să ne parcurgem doliul, studiile ştiinţifice ca şi semnificaţiile spirituale profunde trebuie abordate
din când în când în comunitate, astfel încât membrii să fie pregătiţi pentru evenimentele de acest fel. De
asemenea, credincioşii trebuiesc stimulaţi să se roage unul pentru altul, şi ei înşişi, şi să-şi ofere susţinere
şi suport spiritual, emoţional şi pentru trebuinţele practice ale celor care trec prin astfel de necazuri.
Serviciul de diaconie şi Tabita vor fi pregătite s-ofere ajutor practic, mai ales celor singuri, slăbiţi şi nu
pot să facă faţă eforturilor de organizare a unei înmormântări, al unui deces sau trebuinţelor şi nevoilor
vitale după ce au rămas singuri. Această dragoste creştină onestă şi suportul acordat, încurajarea oamenilor
să-şi exprime simţămintele, discutarea liberă a subiectelor legate de deces, sunt extrem de utile pentru a
dezvolta o atitudine sănătoasă, atât în privinţa filozofiei faţă de viaţă, cât şi faţă de moarte.
5. Resursele şi tăria terapeutului.
Este admisibil ca un consilier în domeniul pierderii, a doliului să-şi permită să plângă împreună cu
consiliatul său? Cu siguranţă că, fiind fiinţe umane sensibile, uneori nu putem şi nici n-ar trebui să ne
reţinem lacrimile. Consiliaţii sunt ajutaţi de o astfel de atitudine empatică, cu condiţia ca consilierul să nu
pară că şi-a pierdut controlul şi s-ofere în continuare disponibilitate ca şi aparenţa şi capacitatea că poate
478
să fie de folos. Pierderea unei persoane iubite este o experienţă deosebit de dureroasă şi este extrem de
dificil să participi la astfel de evenimente pentru că în acelaşi timp eşti confruntat cu propriile tale pierderi
trecute sau viitoare şi chiar cu propriul deces. Deseori, aceste presiuni şi solicitări emoţionale şi psihice se
adaugă la stresul cu deja confruntat consilierul şi poate conduce la epuizare.
Există câteva recomandări utile consilierilor în domeniul deceselor şi doliului (Worden,
Rickgarn):545
1. Să ne cunoaştem propriile limite, în termenii numărului de consiliaţi cu care putem lucra în
acelaşi timp. Desigur că pentru un pastor care desfăşoară o activitate de consiliere, acesta nu poate decide
numărul de decese din districtul său, dar trebuie totuşi ca activitatea şi agenda sa să fie astfel alcătuită
încât efortul emoţional să nu devină epuizant.
2. Să ne permitem noi înşine să ne exprimăm sentimentele şi suferinţa în pierderi. Admiteţi
tristeţea pe care o simţiţi după cineva care a murit şi încercaţi să nu vă simţiţi vinovaţi. Nu încercaţi să vă
reţineţi bocetul şi durerea pe care o resimţiţi. Cu siguranţă că oamenii se exprimă variabil, însă în astfel de
situaţii, diversitatea este normală şi nu există reguli, nu trebuie să stabilim standarde rigide.
3. Atunci când desfăşori o astfel de activitate, stabileşti raporturi cu colegii sau superviser-ul
pentru a primi tu însuţi ajutor din partea celorlalţi. În situaţia în care consilierul însuşi are un deces în
familie sau a pierdut pe cineva drag, trebuie să apeleze la asistenţă emoţională şi spirituală. În genere, este
greu pentru cineva care oferă sprijin şi suport, să ceară ajutor atunci când ei înşişi se află în nevoie. Dar
lucrul acesta este esenţial pentru păstrarea aptitudinilor şi unei înalte profesionalităţi ca şi a devoţiunii şi
spiritualităţii intacte.
Richard Exley, terapeut creştin şi pastor, spunea odată că avem nevoie de echilibru în viaţă, timp
de lucru, de odihnă, de închinare şi pentru joc.546 Fără acest echilibru, oricare dintre noi, dar în mod special
consilierii în domeniul doliului, pot să fie copleşiţi de durerea şi suferinţa celorlalţi şi să-şi piardă eficienţa
ca oameni utili. Pierderea, doliul este o experienţă universală. Foarte puţini scapă de ea, unii cad în
capcana acestor suferinţe dezvoltând procese patologice. Nu trebuie să ne refugiem în doliu şi durere. Ea
vine asupra noastră fără să ne avertizeze şi putem să-i facem faţă în mod onest numai cu ajutorul lui
Dumnezeu şi asistaţi fiind de semenii noştri. Deseori astfel de experienţe ne maturizează, ne fac mai
înţelepţi şi capabili să fim utilizaţi de Maestru pentru a-i sprijini pe ceilalţi.
Consilierea în situaţii de suferinţă fizică
Consilierul nu ajută doar la reîmprospătarea speranţei, la reducerea anxietăţii şi depresiei, la
mângâierea bolnavului. El poate contribui, prin mecanismele psihoneuroimunologice şi psihosomatice la
vindecarea efectivă a pacientului prin procesul consilierii.
În moştenirea creştină sunt conţinute patru principii fundamentale asupra sănătăţii depline a fiinţei
umane privită din perspectiva holistică, biblică:547
1. Sănătatea este mai mult decât absenţa bolii, ea este prezenţa la cel mai înalt nivel a bunăstării,
aşa cu o găsim în Ioan 10,10: ‘Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug’, şi aceasta să fie
trăită din belşug, conform şi definiţiei OMS: o stare de bine, fizic, psihologic, social şi, adăugăm noi,
spiritual.
2. Un înalt nivel de bunăstare sub aspectul sănătăţii implică integralitatea tuturor celor 6
dimensiuni interdependente ale persoanei aşa cum le vede Clinebell, fizic, psihologic, interpersoanl, de
mediu, instituţional, şi spiritual.
3. Există doi determinanţi majori ale nivelelor de bunăstare sau suferinţă, şi anume stilul de viaţă
şi nivelul cronic de stres al fiecăruia.
4. Cele două modalităţi fundamentale de menţinere a unui înalt nivel de bunăstare în domeniul
sănătăţii sunt conştienţa acestei bune dispoziţii şi înţelegera dobândită prin educaţie a propriei
responsabilităţi, pentru a menţine starea de bine şi a o dezvolta.
În consilierea celor în suferinţă, sau în vederea recuperării, alinării şi vindecării, consilierul trebuie
să pună accent asupra:548
1. Responsabilităţii personale privind propria stare de sănătate,
2. Să aibă o relaţie armonioasă cu propriul lor organism, respectându-l şi îngrijindu-l,
479
 3. Să practice o alimentaţie sănătoasă, raţională, nici carenţată, nici supraabundentă,
4. Să facă exerciţii fizice viguroase, de câteva ori pe săptămână,
5. Să-şi evalueze stilul de viaţă, pentru a întări şi dezvolta ce e bun, şi a elimina ce este rău.
6. Să facă evaluări periodice, paraclinice şi clinice ale stării de sănătate,
7. Să-şi însuşească tehnici de relaxare musculară pe care să le practice în mod regulat,
8. Să trăiască într-un mediu ecologic, conştient de faptul că mediul nostru social ca şi natural este
casa dăruită de Dumnezeu nouă, cu care trebuie să ne înfrăţim şi să trăim armonios,
9. S-şi însuşească un mod optimist, senin de viaţă, practicând jocul, veselia, utilizând umorul
privind absurdităţile vieţii, atât faţă de sine cât şi împreună cu alţii, dar nu neapărat împotriva altora,
10. Să-şi revitalizeze relaţia dintre organism, psihic şi spirit, cultivând rugăciunea şi meditaţia,
comuniunea cu Dumnezeu, dobândind în felul acesta sens şi semnificaţia vieţii şi misiunii,
11. Împărtăşirea acestor valori cu alţii, şi sprijinirea celor aflaţi în dificultate ca resursă pentru
diminuarea suferinţei în lume şi îmbunătăţirea propriei stări de sănătate.
După abordarea medicului Carl Simonton şi psihologului Stephanie Mathew Simonton, în
consilierea bolnavilor aflaţi în suferinţă terminală, sau o boală incurabilă, aşa cum este cancerul, la care
Clinebell adaugă aspectele spirituale de la etapa a cincea:
1. Relaxarea organismului, praticarea şedinţelor de contracţie izometrică şi relaxare pe grupe musculare
2. Crearea unei imagini mentale a oricărei suferinţe sau dureri, încercând s-o vizualizeze
3. Vizualizarea tratamentului primit şi a efectului său benefic
4. Vizualizarea mecanismelor naturale de apărare şi vindecare ale organismului, imunologice şi de altă
natură, până la detaliu, anticorpi, celule imunitare şi altele
5. Vizualizarea Creatorului, a bunătăţii Sale infinite, a suferinţei şi dorinţei Sale de a susţine şi sprijini
6. Vizualizarea propriei persoane într-o stare de sănătate, eliberată de suferinţă şi durere, bogată în forţă şi
bucuria de a trăi
7. Vizualizarea procesului de recuperare şi însănătoşire.
Consilierea suferinzilor de boală terminală, a muribunzilor şi a familiilor lor. Clinebell afirmă
că a dobândit o experienţă nouă printr-o discuţie deschisă cu una din prietenele familiei care făcuse un
cancer de sân. Aceasta i-a destăinuit simţămintele şi gândurile pe care le-a încercat pe parcursul acestei
boli. Cea mai mare nevoie pe care a simţit-o era aceea ca oamenii s-o asculte în mod real, să-i înţeleagă
sentimentele legate de evoluţia bolii şi răspândirea metastazelor, să nu evite conversaţia privind subiectele
reale şi să nu o împingă către propoziţii superficiale de reasigurare lipsite de fundament.
Louise a identificat etapele lui Elisabeth Kűbler-Ross549, dar ele nu au avut loc neapărat în
secvenţa descrisă de aceasta: negare, mânie, negociere, depresie şi acceptare. A afirmat că la fiecare nouă
etapă revenea un simţământ de mânie acută, pe măsură ce suferinţa şi reacţia ei faţă de aceasta evolua. Ea
a vorbit despre repetatete simţăminte de supărare şi mânie legate de faptul că va pierde totul, absolut totul.
A redescoperit importanţa extraordinară a unor gesturi simple, de atingere a propriilor copii, de
conversaţie cu prietenii, de încântare faţă de frumuseţile naturii şi cum fiecare clipă a vieţii a redobândit o
semnificaţie nouă şi deosebită având în vedere sfârşitul apropiat. Viaţa a devenit foarte preţioasă, iar
lucrurile mici au devenit foarte importante.
Apoi Louise a vorbit despre teama sa, de durerea posibilă şi de eventuala pierdere a controlului, a
vorbit despre simţămintele de invidie şi gelozie pe care i le-a trezit un cuplu în vârstă, o vârstă pe care ea
nu avea s-o mai atingă niciodată. De asemenea, a subliniat importanţa soluţionării la timp a tuturor
chestiunilor dintre ea şi ceilalţi, şi importanţa ca acestea să nu fie amânate. Clinebell a remarcat că în
lunile următoare Louise a devenit mai exuberantă şi mai plină de viaţă. Ea a înţeles că trebuie să trăiască
mai intens prezentul atunci când ştie că viitorul va fi scurt. Această discuţie sinceră, deschisă, spunea
Louise, i-a făcut foarte bine.
Probabil că va trebui să fim capabili să purtăm şi noi o discuţie în procesul de consiliere a oricărei
persoane atinsă de o boală terminală. Este important să înţelegem că, chiar în procesul agoniei biologice,
fizice, fiinţa noastră psihică, morală şi spirituală poate continua să se dezvolte, să crească. Există cinci
aspecte prin care fiinţele umane lovite de o suferinţă incurabilă, terminală şi muribunzii, pot să câştige o
480
perspectivă mai largă, să-şi mobilizeze forţele şi în felul acesta să parcurgă acest timp mult mai
constructiv:
1. Cei aflaţi în stare terminală beneficiază de prezenţa unui grup de persoane care să-i asculte şi să
le acorde un suport călduros. Procesul morţii este în acelaşi timp o experienţă intensă, foarte personală,
dar şi una interpersonală. În societatea noastră în care singurătatea este dominantă, bogăţia unor relaţii
interpersonale ne poate îmbogăţi şi susţine în mod excepţional.
2. Rezolvarea tuturor chestiunilor rămase în suspensie sau nerezolvate, relaţiile apropiate,
mărturisirea şi iertarea. Rosenthal spunea: “Eu nu cred că oamenii se tem de moarte. Teama lor se leagă
mai degrabă de aspectele nesoluţionate şi incomplete ale vieţii.
3. Parcurgând procesul de acceptare şi evoluţie în faţa morţii, oricine poate să se maturizeze şi să
se dezvolte.
4. Bucurându-te de o credinţă, de resursele spirituale, poţi dobândi o semnificaţie a locului tău în
univers care transcede multiplele privaţiuni şi frustrări legate de moarte.
5. Asigurarea unui loc în care sfârşitul să se producă în mod personalizat, nu în singurătate, ci
însoţit de cei dragi, în mijlocul căminului cu tot ce are el familiar.
Ospiciile din societăţile occidentale sau chiar unităţile de medicină paleativă din România pot
contribui în acelaşi timp la o asistenţă calificată a procesului fiziopatologic, dar şi să faciliteze prezenţa
prietenilor şi a familiei în preajma celui ce se stinge din viaţă.

481
 11. Consilierea în suferinţa morală - aspecte etice, axiologice şi de semnificaţie

Motto: ‘...credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel

ce este Capul, Hristos’ Efes.4,15;
‘Nu este nici un leac alinător în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce dar nu se face
vindecarea fiicei poporului meu?’ Ier.8,22
‘Dificultatea celor mai mulţi consilieri creştini de astăzi este aceea că petrec mult timp discutând
mijloacele şi metodele de consiliere şi sunt mai puţin preocupaţi faţă de procesul provocator al dezvoltării
structurilor  semnificaţiei  care ar trebui  să constituie  contextul  consilierii.’  Don Browning ,  Contextul
moral al consilierii creştine
Pentru a fi sănătoşi, oamenii au nevoie de valori şi semnificaţii solide şi sănătoase. Caracterul
epidemic al confuziei morale şi al distorsiunilor valorilor din societatea noastră, este patul germinativ în
care se dezvoltă multe din problemele psihologice, psihosomatice, de relaţie şi spirituale care îi conduc pe
oameni să solicite consiliere şi terapie. Colapsul cvasi-generalizat al sistemelor bazate pe autoritate şi
validate instituţional au lăsat milioane de oameni cu simţământul că sunt abandonaţi în mijlocul unui
ocean, neavând la dispoziţie decât o mică bărcuţă, fără sextant, fără busolă, fără o hartă, şi aflându-se în
mijlocul furtunii.
Mulţi dintre cei ce solicită consiliere creştină, datorită unor probleme personale, au ca suferinţă
fundamentală o conştiinţă imatură, distorsionată sau evidată. Deseori ei sunt inconştienţi de rădăcinile
etice şi morale ale suferinţei lor. Nu acelaşi lucru, însă, trebuie să se întâmple şi cu consilierul creştin, care
trebuie să fie conştient de rădăcina acestor probleme, care uneori se manifestă simptomatic, în mod cu
totul benign şi aparent nesemnificativ, ca nişte suferinţe pur biologice sau în cel mai fericit caz,
psihologice.
Consilierea privind aspectele etice ale valorilor şi semnificaţiilor, nu este doar un anumit tip de
consiliere creştină. Aceste aspecte sunt prezente în toate tipurile de probleme specific umane, la nivelul
oricărui tip de consiliere, constituindu-se în esenţa dilemelor şi problemelor omeneşti, deseori find
intricate în mod subtil şi doar implicit nu explicit. Pentru anumite persoane sensibile, aceste chestiuni pot
fi evidente. Pentru altele însă, ele nici nu sunt bănuite.
Ajutând oamenii să-şi evalueze şi revizuiască propriile standarde şi valori etice şi spirituale,
privind stilul de viaţă, poate să constituie în cele mai multe situaţii, miezul procesului de consiliere şi
soluţia în a ajuta să facă faţă crizelor şi dilemelor personale, şi să se dezvolte în mod viabil pe calea
desăvârşirii personale spirituale. Aşa cum arată clar Don Browning, biserica este chemată să se constituie
într-o comunitate de cerinţe şi standarde morale, de călăuzire şi formare personală în această privinţă.
Rolul consilierului este de a facilita acest proces, atât în consilierea individuală, de grup, cât şi în
mijlocul comunităţii, al colectivităţii, să ajute la crearea, menţinerea şi revizuirea simbolurilor valorice
normative ale societăţiii în care convieţuieşte. Este o sarcină crucială aceea de a păstra contextul moral şi
etic al înţelepciunii şi moştenirii iudeo-creştine. Înţelepciunea Sfintei Scripturi privind valorile etice şi
morale, are o asemenea importanţă, încât depăşesc simplul context al procesului de consiliere creştină. Ele
sunt atât de prezente şi de necesare în viaţa societăţii, a comunităţii şi a persoanelor individuale, încât se
constituie ca resurse de bunăstare şi echilibru.
Din nefericie, atunci când vorbim de chestiuni privind morala, etica, valorile şi semnificaţia,
principala tendinţă este de a frecventa extremele, fie ele extreme legaliste, fie extreme liberaliste sau chiar
libertiniste. Aşa cum remarcă Clebsch şi Jaekle, probabil că în cadrul procesului de consiliere,
reconcilierea a suferit cele mai grele pierderi prin eroziune şi neînţelegere în zilele noastre.
Redobândirea unor redute pierdute în acest domeniu poate fi făcută în viziunea celor doi autori,
utilizând două modalităţi interdependente, şi anume disciplina, o expresie însemnând corecţie, mustrare şi
disciplina creştină ca iertare, şi anume mărturisire, pocăinţă şi absolvire. În interiorul confesiunilor
protestante şi neoprotestante acest tip de slujire a fost subminat ca rezultat al unui moralism steril
dominant.

482
 Ca reacţie, s-au dezvoltat teorii permisive asupra consilierii, care ignoră sau neglijează aspectele
etice, axiologice şi de semnificaţie. Dacă acest proces al împăcării, al reconcilierii, pentru care Însuşi
Mântuitorul S-a jertfit, pentru care a curs sângele Său, nu este realizat aşa cum este conceput de
Dumnezeu prin Cuvântul Său, vindecarea, alinarea nu se poate produce, astfel încât înstrăinarea omenirii,
vaiurile şi valurile de anxietate şi depresie vor continua să curgă.
Povara de vinovăţie sub strivit modul modern de a trăi viaţa şi existenţa, continuă să producă
înstrăinare în sufletele oamenilor, înstrăinare faţă de ei înşişi, faţă de semeni şi înstrăinare faţă de
Dumnezeu. Bogăţia soluţiilor aflate în Cuvântul lui Dumnezeu, fac din consilierea creştină un instrument
şi o resursă extraordinară pentru alinarea şi vindecarea acestor tipuri de suferinţă. Psihiatrul Edmund
Bergler observa: „Un simţământ de vinovăţie urmăreşte fiecare fiinţă umană ca o umbră, fie că aceasta
este conştientă sau nu de ea.” Un consilier creştin este confruntat cu şase tipuri de probleme de
conştiinţă, şi anume:550
1. conştienţa unei vinovăţii obiective, reale,
2. conştienţa tulburată printr-o vinovăţie subiectivă nevrotică,
3. conştienţa îndreptăţirii de sine,
4. conştienţa nedezvoltată, lipsită de simţăminte de responsabilitate şi vinovăţie,
5. conştienţa nedezvoltată lipsită de simţământul corect al responsabilităţii sociale şi vinovăţiei,
6. conştienţa simţământului de goliciune şi lipsă de valoare şi sens.
Toate aceste tipuri de suferinţă morală constituie sursa unor simptomatologii şi suferinţe
psihosomatice deosebit de complexe şi variate.
Vinovăţia obiectivă versus vinovăţia nevrotică
Modalitatea de a aborda simţământul de vinovăţie în consiliere depinde de natura acesteia, dacă ea
este obiectivă, corectă, sau este de natură nevrotic-depresivă şi anxioasă. Orice vinovăţie are o latură
obiectivă şi una subiectivă. Din punct de vedere obiectiv, simţământul de vinovăţie provine dintr-un
comportament care a produs în mod efectiv daune sau a diminuat drepturile proprii sau ale unei alte
persoane. Din punct de vedere subiectiv, vinovăţia corectă este asociată cu rănirea unei persoane prin
utilizarea incorectă, fie a unui grad de libertate interioară pe care acea persoană o posedă în acea situaţie.
Ea este consecinţa violării intenţionate a valorilor pe care partea matură a conştiinţei cuiva o priveşte ca
autentică şi semnificativă.
În contrast, vinovăţia nevrotică nu este rezultatul unei răniri reale pe care cineva a făcut-o
intenţionat unei alte persoane. Din punct de vedere psihologic ea este produsă de latura imatură a
conştiinţei cuiva, de internalizarea valorilor, comportamentului şi simţămintelor care privesc răsplata sau
pedeapsa în cadrul cultural căruia îi aparţine şi care au fost inoculate prin valorile unui părinte sau a altor
adulţi care aveau nevoie de satisfacţie pe parcursul copilăriei consiliatului. Acesta este modul iniţial în
care conţinutul conştiinţei cuiva este format.
Această parte imatură a conştiinţei acesteia este motivată de teama de pedeapsă şi respingere, mai
degrabă decât o luptă tonică pozitivă pentru ceea ce o persoană cu conştiinţa propriilor valori afirmă ca
fiind bun. Simţămintele de vinovăţie nevrotică rezultă în principal din violarea interdicţiilor parentale
internalizate. Ea se focalizează adesea asupra unor chestiuni minore şi nesemnificative sau asupra
simţămintelor de mânie, a impulsurilor agresive, a fanteziilor sexuale şi a altor tendinţe şi pulsiuni.
Simţămintele de vinovăţie nevrotică şi comportamentul de rănire a celuilalt pe care îl motivează
sunt compulsive şi de aceea sunt lipsite de libertatea care trebuie să fie prezentă în orice alegere de natură
morală şi etică. Astfel de persoane se simt împovărate printr-un simţământ cronic al propriei păcătoşenii.
Ele suferă de o conştiinţă care îi pedepseşte, care groso modo spunând, corespunde cu conceptul lui Freud
de super ego. Vinovăţia, simţământul interior că am violat principiile şi ruşinea, teama de a fi prins, expus
şi pedepsit, sunt simţămintele intricate, făcând parte din torturile conştiinţei produse în culturile
occidentale.
În cazul multor consiliaţi, simţămintele de vinovăţie corecte şi cele nevrotice sunt amestecate.
Elementele nevrotice pot fi identificate prin următoarele caracteristici:
a) ele nu răspund la procesul de mărturisire, iertare, care va fi descris mai jos, dar sunt păstrate în mod obsesiv;
b) ele se concentrează asupra unor chestiuni etice relativ nesemnificative sau asupra unor fantezii şi simţăminte;

483
c) ele sunt rareori motivate de corective constructive sau de schimbare de durată ale comportamentului generator de vinovăţie;
d) ele pot produce satisfacţii de tip masochist;

Terapia vinovăţiei obiective

Bazată pe evenimente reale, simţămintele de vinovăţie obiective pot fi soluţionate printr-un proces
care cuprinde cinci stadii: 1. confruntare, 2. mărturisire, 3. iertare, 4. restituţie şi schimbarea
comportament. destructiv, şi 5. reconciliere sau împăcare. Această cale prin care iertarea este reactualizată,
încorporează înţelepciunea verificată de-a lungul timpului, a împăcării spirituale, aşa cum este învăţată şi
ilustrată de doctrina creştină. Este cărarea parcursă înapoi de la înstrăinarea faţă de sine însuşi, faţă de
ceilalţi, de semeni şi faţă de Dumnezeu, determinată de vinovăţie, spre reconcilierea iertării complete.
Să examinăm cei cinci paşi sau faze, stadii ale vindecării vinovăţiei şi ale reconcilierii, a împăcării.
Confruntarea este atitudinea indispensabilă în consilierea creştină, implicând utilizarea autorităţii
consilierului în mod sensibil, senzitiv, atât a autorităţii rolului său, cât şi a autorităţii raţionale, aşa cum
spune Erich Fromm derivate din competenţa sa ca şi călăuză morală etică. Obiectivul central al
confruntării cuiva este acela de a-l capacita pentru autoconfruntare, adică de a-l ajuta să se confrunte cu
propriul comportament care îl răneşte atât pe el cât şi pe ceilalţi şi îi produce simţăminte de vinovăţie,
simţăminte care în acest caz sunt corecte şi potrivite.
În unii consiliaţi simţămintele de vinovăţie corectă sunt ca nişte răni deschise. În această situaţie
confruntarea cu siguranţă că nu este necesară, deoarece aceşti pacienţi se confruntă ei înşişi deja cu o forţă
şi o stăruinţă teribilă, dar multi consiliaţi nu sunt, totuşi, pe deplin conştienţi de comportamentul lor
distructiv şi dăunător. Dacă acest comportament trebuie să fie întrerupt şi vinovăţia lor latentă trebuie să
fie vindecată, atunci ei trebuie conduşi prin procesul confruntării constructive. Vinovăţia ascunsă sau
negată poate fi foarte uşor trecută cu vederea.
În conflictele maritale vicioase, de exemplu, vinovăţia corectă pe care cuplul ar trebui s-o simtă,
pentru că ei se rănesc atât pe ei înşişi cât şi unul pe altul, este adesea mascată în spatele unei spirale
ascendente a atacurilor reciproce şi a proiecţiei blamului şi vinovăţiei asupra celuilalt. Aşa cum Lawrence
Kubie arată, bărbaţii şi femeile par să aibă o ingeniozitate infinită în capacitatea lor de a găsi noi
modalităţi de a se face nefericiţi unii pe alţii. Fără ca, consilierul să recunoască aceste simţăminte de
vinovăţtie latentă şi să intervină în mod constructiv confruntaţional, nu se poate obţine soluţionarea
conflictului şi a simţămintelor de vinovăţie.
În consilierea maritală, o tehnică de confruntare deosebit de eficientă şi utilă este aceea a jocului
de rol, care poate fi exersată prin cei doi membri ai cuplului. Această tehnică îi ajută să se confrunte cu
jocul pe care fiecare dintre ei îl joacă, cu caracterul său dureros, absurd şi de defensă. Înregistrarea video,
cu permisiune bineînţeles, poate să fie extrem de utilă, cei doi observându-şi reacţiile şi conştientizând
erorile pe care le fac. Confruntarea de sine sănătoasă poate apare atunci când cei doi membri ai cuplului
discută implicaţiile asupra relaţiilor lor, aşa cum arată Erich Fromm.
Procesul de confruntare iniţiat de consilier trebuie să rezulte în ultimă instanţă în confruntarea de
sine, în utilizarea conştientă a acestui mijloc terapeutic. Acest proces este conţinut în esenţă în afirmaţia
din Efes.4,15, „spuneţi adevărul în dragoste”, ceea ce în termenii consilierii creştine ar putea fi definit ca
formulă a creşterii şi dezvoltării spirituale. Afirmarea adevărului este cu atât mai eficientă cu cât ea este
făcută în contextul dragostei plină de grijă.
Confruntarea onestă, după ce a fost stabilit un nivel acceptabil de încredere, poate să întărească
relaţia terapeutică de consiliere decât s-o slăbească. Consilierul care spune adevărul, însă lipsit de grijă şi
dragoste, poate să producă simţăminte de defensă şi respingere în celălalt. Dimpotrivă, consilierul doar
iubitor şi adoptă întotdeauna o atitudine permisivă, care acceptă orice şi trece pe deasupra problemelor,
fiind incapabil să rişte să afirme adevărul, va fi perceput ca inautentic şi neimplicat.
Consilierii care nu practică niciodată confruntarea şi nu ajung să afirme adevărul şi principiile,
sunt angajaţi în aşa-numita „amabilitate crudă” sau „cruzime amabilă”. Este aceeaşi greşeală pe care un
părinte, o mamă supraprotectivă, o face în dragostea ei faţă de copilul răsfăţat, sau pe care o soţie sau

484
întreaga familie a unui etilic cronic o face faţă de acesta, supraprotejându-l de consecinţele dureroase ale
consumului iresponsabil de alcool.
Un consilier creştin competent va găsi întotdeauna echilibrul de a spune adevărul în dragoste,
amintindu-şi că Dumnezeu Însuşi practică confruntarea atunci când pedepseşte pe copiii pe care îi iubeşte.
Un consilier creştin care reprezintă valorile creştine, trebuie să înţeleagă că în mod frecvent consiliatul se
adresează lui tocmai datorită faptului că el reprezintă aceste valori şi pentru că în mod mai mult sau mai
puţin conştient acesta are simţământul propriei vinovăţii pe care doreşte să-l soluţioneze la o astfel de
resursă.
În timp ce consilierul manifestă o iubire neţărmurită faţă de persoana consiliatului, el va trebui să
delimiteze precis comportamentul dăunător care răneşte, care produce simţăminte de vinovăţie obiectivă şi
subiectivă. Dacă nu face acest lucru, consilierul creştin poate genera simţăminte de confuzie privind
valorile şi, de asemenea, poate fi generatorul unor simţăminte de exonerare a responsabilităţilor reale. De
aceea consilierul creştin nu trebuie să fie niciodată timid în ce priveşte exprimarea adevărului, a
principiilor clare şi corecte.
Chestiunea esenţială rămâne, bineînţeles, aceea a determinismului şi a modalităţii în care stăm şi
susţinem ceea ce considerăm ca fiind corect. Dacă suntem conştienţi de nevoia de iertare şi am
experimentat iertare în propria noastră viaţă, ne va fi uşor să fim fermi în chestiuni privind integritatea
fundamentală, fără să devenim moralişti şi nici libertini, fără îndreptăţire de sine şi fără deschidere faţă de
celălalt. Va trebui aşa cum în mod fundamental a făcut-o Domnul Hristos şi o face doctrina creştină, să ne
delimităm de păcat şi să fim aproape, susţinători faţă de persoana păcătosului, a consiliatului.
Cel de-al doilea pas, este mărturisirea. Confruntarea cu sine însuşi conduce în mod spontan la
mărturisire, cel de-al doilea pas pe cărarea iertării. Mărturisirea spontană apare adesea în stadiile
catarctice, timpurii ale consilierii. Este important să încurajăm consiliatul să-şi examineze propria
vinovăţie şi să se descarce de aceste simţăminte de vinovăţie. Experimentarea şi exprimarea simţămintelor
de durere ale vinovăţiei, constituie o parte esenţială a curăţirii, a procesului de curăţie, de clarificare şi
vindecare.
În loc să încercăm să facem persoana să se simtă mai bine, consilierul ar trebui să-l ajute să se
confrunte cu toate faţetele vinovăţiei sale, până când aceasta a fost experimentată şi exprimată pe deplin.
Durerea vinovăţiei şi eliberarea care provine din mărturisire este exprimată în mod magistral de psalmist
în Ps.32,1-5: ‘Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i
ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! Câtă vreme am tăcut, mi se topeau
oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se
usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am
zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu’.
În acest moment al consilierii, consilierul poate şi trebuie să invite pe consiliat să se plece în
rugăciune şi să ceară lui Dumnezeu iertare şi acceptare. Lucrul acesta îl vor face împreună, consilier şi
consiliat, ca şi copii ai lui Dumnezeu aflaţi în faţa tronului de har şi de milă al slavei Sale.
Pasul al treilea, simţământul iertării adus, furnizat de Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, prin
harul Său, şi lauda, recunoştinţa care umple sufletul celui greşit, al consiliatului în aceste momente, este
un pas decisiv în procesul consilierii.
Dar aceasta nu este tot, vinovăţia obiectivă, reală, concretă, este consecinţa unor comportamente,
unor evenimente reale. Acestea la rândul lor au avut rezultate şi consecinţe în viaţa reală, au produs răniri
şi pagube care trebuiesc reparate, de aceea al patrulea pas este acela al acţiunii responsabile al restituirii
şi corectării consecinţelor. Este pasul dialogului şi al iertării faţă de semeni.
Şi în fine, după ce acest proces a fost parcurs, putem spune că am parcurs şi cel de-al cincilea pas,
acela al reconcilierii, înţeleasă ca proces ce cuprinde relaţia cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu semenii
faţă de care se simţea înstrăinat.
Acest proces nu este neapărat unul instantaneu, ci el se dezvoltă în mod gradual şi simţămintele de
uşurare, de alinare şi de vindecare se consolidează pe parcurs. Dacă persoana care a greşit şi care are
simţăminte de vinovăţie obiectivă şi subiectivă nu parcurge şi pasul al patrulea, al restituirii, dacă încearcă

485
să profite de ceea ce Bonhoeffer a numit „har ieftin”, atunci niciodată acesta nu va deveni har
transformator în viaţa consiliatului.
Cei 12 paşi ai alcoolicilor anonimi sunt un exemplu de program de recuperare şi redobândire a
demnităţii fiinţei umane ca şi copil al lui Dumenzeu, parcurgând toate etapele de revenire dintr-un mod de
viaţă eronat, cel al adicţiei de alcool în acest caz, dar care poate fi aplicat la orice altă împrejurare în care a
fost generat conflictul, în care au fost produse răniri, în care consecinţe dureroase trebuiesc soluţionate şi
rezolvate pentru a redobândi pacea, împăcarea, alinarea şi vindecarea, în vederea maturizării şi dezvoltării
relaţionale şi spirituale.
Orice comportament păcătos şi iresponsabil conduce la acumularea unor reziduuri de steril care
blochează atât vindecarea şi dezvoltarea personală, cât şi relaţiile armonioase, constructive cu semenii şi
cu Dumnezeu. Păcatele noastre pun un zid de despărţire, aşa cum remarca profetul Isaia încă din
antichitate, inspirat fiind de Dumnezeu. Procesul confruntării este doar un pas 551, capacitatea de a învăţa să
trăieşti constructiv, să descoperi erorile pe care le-ai făcut şi să nu le mai repeţi, este factorul hotărâtor care
poate conduce la un mod salvator de a trăi cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii.
În urma confruntării, consiliatul va descoperi că maniera constructivă, nouă, de a soluţiona
problemele este generatoare de fericire, şi că toate vechile soluţii, eronate, defensive, păcătoase, egoise, n-
au făcut decât să îngrămădească nori grei de nefericire, de vinovăţie şi de ruşine, a blocat relaţiile şi a
condus la stagnare şi la regresie spirituală. De aceea, soluţia creştină propusă de consilier nu poate fi decât
acceptată ca una salutară.
Consilierea celor ce au o conştiinţă confuză. Geoffrey Paterson scrie: „Mulţi oameni resping sau
ignoră sistemul tradiţional de valori, dar constată că nu au cu ce să-l înlocuiască, şi că lucrul acesta rămâne
o dificultate insurmontabilă.” Noi suntem înconjuraţi de sisteme de valori divergente şi mobile, frecvent
schimbătoare, ceea ce ne derutează şi ne produce confuzii. Nesiguranţa şi confuzia legată de valori este
atât de larg răspândită şi tinde să alimenteze conflictul interpersonal şi sentimentele de insecuritate
individuală.
Din nefericire, multitudinea de soluţii confesionale din domeniul creştinismului, alimentează
această confuzie şi contribuie în mare măsură la generarea ei. Atât în biserică cât şi în marea societate,
continuă să persiste conflicte majore privind chestiunile etice şi morale. Confuzia morală a culturii
noastre, conflictele şi pluralismul, toate contribuie la problemele de confuzie a conştiinţei care confruntă
consilierul creştin.
În consilierea asupra problemelor valorice, este important să fim conştienţi de modalitatea în care
criza contemporană asupra valorilor face dificilă pentru mulţi oameni să găsească propria filosofie de viaţă
viabilă. Ei suferă datorită climatului social de absenţă a normalităţii, condiţie pe care Emil Durkheim a
numit-o anomie.
Rollo May articulează provocările vieţii contemporane, ale schimbării caleidoscopice. 552 Atunci
când cultura este cuprinsă de convulsii profunde ale perioadelor de tranziţie, indivizii şi societatea suferă
de răsturnări spirituale şi emoţionale. Constatând că valorile şi modalităţile acceptate de gândire nu le mai
conferă securitate, ei tind să se cufunde, fie în dogmatism şi conformism, renunţând la o alegere
conştientă, sau sunt forţaţi să lupte pentru înălţarea şi ascuţirea conştiinţei de sine prin care să devină
conştienţi de propria existenţă, cu noi convingeri, aşezate pe noi baze şi fundamente.
De multe ori se produce o polarizare firească ca răspuns al libertinismului şi tendinţelor spre
imoralitate şi violenţă, un reflex tradiţionalist, formalist, autoritar şi legalist care nu constituie soluţia
constructivă potrivită, ci este doar o reacţie defensivă faţă de anxietăţile şi nesiguranţa perioadei pe care o
traversăm.
Paterson descrie un răspuns constructiv în această situaţie. În calitate de consilieri creştini, noi nu
trebuie s-oferim răspunsuri autoritare tuturor problemelor valorice care ne sunt aduse sau cu care ne
confruntăm. Ceea ce trebuie să facem, şi aceasta poate fi mult mai util, este s-oferim grijă şi un mediu
suportiv în care valorile pot fi clarificate şi întărite, iar atunci când este necesar, revizuite, în aşa fel încât
să reflecte în mai mare măsură credincioşia şi valorile lui Hristos.
Clarificarea valorilor şi revizuirea acestora au un loc important în sistemul educaţional creştin şi în
dezvoltarea slujirii, cât şi dezvoltarea personală şi familială. Acestea sunt însoţite de dezvoltarea
486
mijloacelor şi procedeelor de consiliere la toate aceste nivele, individual, familial şi de grup. În cadrul
unor relaţii de încredere reciprocă, oamenii pot fi ajutaţi să-şi clarifice, reevalueze şi revizuiască confuzia,
conflictul şi atitudinea lor destructivă privind valorile, să se armonizeze cu valorile reprezentate de
Cuvântul lui Dumnezeu şi moştenirea iudeo-creştină.
Terapia vinovăţiei nevrotice. Unii consiliaţi sunt tulburaţi psihologic şi spiritual de o conştiinţă
nevrotică. Ei au simţăminte cronice nepotrivite de vinovăţie derivate dintr-un sistem de valori imatur sau
rigid. Evaluarea lor de sine exclude prezenţa harului vital al lui Dumnezeu. Ei tind să-şi consume şi să-şi
risipească energiile morale în dezbateri lăuntrice compulsive privind chestiuni etice şi morale triviale, sau
privind simţămintele lor de devalorizare. În consecinţă, le rămâne puţină forţă spirituală pentru a se
concentra asupra fundamentului miezului valorilor morale autentice, aşa cum spune Ross Snyder.
Obiectivul consilierii faţă de aceste persoane constă în a-i ajuta să atingă, să ajungă să
dobândească o conştiinţă morală creştină mult mai acceptabilă. Simţămintele de vinovăţie nevrotică sunt
reduse doar temporar dacă o persoană este tratată numai prin mijloace şi procedee psihologice. Pedeapsa,
de pildă, poate să uşureze în mod temporar vinovăţia.
Aceasta explică de ce purtătorii de vinovăţie sunt atraşi de consilierii şi predicatorii moralişti.
Ventilarea unor pseudovalori creştine lipsite de acoperire în viaţa practică, poate să dea aparenţa unor
alinări ale simţămintelor de vinovăţie, dar în cele mai multe cazuri aceste rezultate nu persistă şi nici nu
ajung să producă schimbări constructive ale comportamentului.
În cazul celor mai multor persoane cuprinse de sentimente de vinovăţie nevrotică este necesară
consilierea şi psihoterapia creştină de lungă durată, care să producă iertarea autentică de sine şi să producă
adevărata vindecare a acestui tip de vinovăţie. În situaţiile mai puţin severe, o consiliere de durată relativ
scurtă poate să fie suficientă.
În acest tip de suferinţă al vinovăţiei nevrotice, este extrem de utilă metoda psihoterapiei de tip
analiză tranzacţională. Consilierul trebuie să încurajeze consiliatul care suferă datorită unei conştiinţe
imature, să-şi exerseze capacitatea lăuntrică a adultului din sine, abandonând figura parentală autoritativă,
ca şi cea responsabilă a copilului nevrotic, pentru a-şi examina valorile care intră în competiţie în propria
conştiinţă şi a le afirma pe cele consecvente cu propria sa înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, a
principiilor Sale de vieţuire corectă şi sănătoasă.
Dacă nu se produce această maturizare etico-morală, atunci vinovăţia nevrotică se va dezvolta în
continuare şi va conduce la conflicte inconştiente, solicitând psihoterapie calificată pentru a ajunge la o
rezoluţie constructivă. Se întâmplă adesea ca vinovăţia nevrotică, în mod special asupra unor aspecte etice
triviale, derizorii, să ascundă vinovăţie concretă obiectivă asupra unor comportamente dăunătoare, reale.
Vinovăţia nevrotică este supralicitată pentru a împinge în profunzime şi a camufla vinovăţia reală.
Pe de altă parte, ceea ce pare să fie vinovăţie obiectivă, concretă, poate să ascundă un strat mai
profund de vinovăţie nevrotică care produce conflicte bazate pe probleme nerezolvate în dezvoltarea
psiho-sexuală. În consilierea privind vinovăţia este bine să se înceapă cu problemele de vinovăţie evidentă
care de obicei sunt stratul de suprafaţă al problemei, urmând ca prin şedinţe de consiliere ulterioară să se
pătrundă la straturile mai profunde ale vinovăţiei şi conflictului.
Terapia conştiinţei îndreptăţită de sine. Persoanele cu conştiinţă a îndreptăţirii de sine nu
solicită ajutorul consilierului pentru propriile lor probleme. Dacă se adresează, vin pentru a corecta un
membru de familie, pentru a critica pastorul sau un alt membru al comunităţii care nu corespunde
standardelor lor perfecţioniste. Problema reală aşa cum o sesizează cei ce se îndreptăţesc pe ei înşişi, sunt
ceilalţi oameni, cu valorile lor inferioare. Durerea, suferinţa şi înstrăinarea pe care îndreptăţirea de sine o
generează în relaţiile maritale sau în alte relaţii strânse, sunt de obicei chestiunile care atrag atenţia
consilierului.
Aşa cum poate fi remarcat şi în Evangheliile sinoptice, Isus a folosit în mod puternic confruntarea
în relaţie cu liderii religioşi îndreptăţiţi de sine, contemporani lucrării sale, şi anume faţă de farisei.
Oamenii cu imaginea de sine a îndreptăţirii, sunt de obicei conformişti rigizi faţă de o moralitate
convenţională. Ei sunt legalişti, şi adoptă o atitudine acuzatoare şi justiţiară faţă de toţi aceia care nu sunt
de acord cu propriile lor vederi în ceea ce priveşte răul şi binele. În domeniul religios, cei ce se

487
îndreptăţesc pe ei înşişi, adesea răstălmăcesc şi siluiesc Sfânta Scriptură, aducând texte, “dovezi”, ca să
susţină pretenţiile lor etice.
Aprecierea şi conduita familiară – ‚oamenii nu au probleme, ei sunt şi constituie problemele’ –
pare să descrie cel mai bine pe cei ce se îndreptăţesc în ei înşişi. Realmente, ei au de asemenea probleme,
şi anume cei ce se îndreptăţesc pe ei înşişi, fac lucrul acesta într-o manieră defensivă simptomatică.
Îndreptăţirea de sine este o modalitate de a încerca să reîntărească stima şi imaginea de sine care
se simt ameninţate, printr-un simţământ de superioritate morală. Dacă cineva se simte superior faţă de
ceilalţi pe care îi percepe ca fiind inferiori din punct de vedere moral şi religios, aceasta l-ar ajuta în mod
artificial şi fals să experimenteze simţămintele profunde de autorespingere şi autojudecată.
Îndreptăţirea de sine poate fi o modalitate pentru a menţine un simţământ de putere asupra altora,
asupra soţului sau a soţiei sau a copiilor, şi pentru a justifica tentaţia de a-i controla. Nevoia unor astfel de
simţăminte de putere este, de asemenea, o defensă împotriva simţămintelor ascunse ale slăbiciunii şi
temerii de a nu controla situaţia.
Îndreptăţirea de sine îi ajută pe oameni să evite confruntarea cu vinovăţia lor nevrotică şi cu
conflictele subconştiente legate de impulsurile lor agresive, sexuale sau de altă natură firească şi care
constituie adevărata lor problemă care trebuie rezolvată. În termenii lui Jung, îndreptăţirea de sine este o
modalitate de îndepărtare a părţilor întunecate, respinse, a părţii inferioare din propria lor personalitate. În
felul acesta ei îşi idealizează imaginea de sine şi se pun într-o lumină de evlavie, îndepărtând imaginea
ameninţătoare a ceea ce este firesc în ei înşişi, dar care rămâne neabordat, nerezolvat.
Cei ce se îndreptăţesc pe ei înşişi, nu pot fi ajutaţi să-şi corecteze conştiinţa lor defensivă şi
imaginea de sine, să-şi umanizeze relaţiile până când nu au un simţământ al nevoii de ajutor. Dacă pot fi
conduşi să devină conştienţi asupra preţului exorbitant pe care îl plătesc distanţându-se de ceilalţi şi trăind
în propria singurătate şi lipsă de bucurie, atunci oamenii care se îndreptăţesc vor deveni deschişi faţă de
consiliere.
Este important să ne reamintim că un anumit grad de superioritate defensivă se manifestă în
fiecare dintre noi. Nici unul dintre oamenii spirituali şi credincioşi nu sunt imuni la această ispită. De fapt,
convingerile pietiste şi moraliste din multe comunităţi tradiţionaliste, tind să încurajeze membrii să
menţină o imagine de sine idealizată. Aceasta îi face să accepte cu dificultate partea lor întunecată,
firească, pe care s-o integreze cu partea luminoasă, neprihănită, şi să colaboreze cu Duhul lui Dumnezeu
în dezvoltarea şi maturizarea lor spirituală.
Îndreptăţirea de sine produce suferinţă şi distrugere enormă atât în istoria individuală cât şi a
colectivităţilor. Cele mai multe războaie au fost declanşate şi purtate în numele îndreptăţirii de sine
cultivate de ambele părţi beligerante. Uciderea ereticilor, a dizidenţilor, vânătoarea de vrăjitoare care a
devenit proverbială, au fost aduse la îndeplinire de lideri religioşi îndreptăţiţi de ei înşişi, pentru şi în
numele raţiunii unor convingeri etice şi religioase care păreau, la prima vedere onorabile. Chiar liderii
nazişti erau convinşi că omorând evreii şi alte naţiuni considerate de ei inferioare, nu fac decât să
restabilească normalitatea şi îndreptăţirea pentru rasa ariană.
Terapia celor care au o conştiinţă nedezvoltată, imatură. Metodele confruntaţionale sunt
esenţiale în consilierea celor care au o conştiinţă nedezvoltată, slabă. Astfel de persoane pot fi
caracterizate prin una sau mai multe trăsături, după cum urmează:
a) lipsa vinovăţiei potrivite, concrete, a anxietăţii şi a unui simţământ de responsabilitate,
b) autocontrol ineficient,
c) comportament iresponsabil, cronic,
d) dificultăţi de exprimare a simţămintelor şi de stabilire şi menţinere a relaţiilor,
e) mod de comportament manipulativ.
Freud observa cândva în una din scrisorile adresate unui prieten de o viaţă, care era pastor, „Etica
este un fel de cod rutier în interiorul umanităţii. Foarte mulţi oameni nu au învăţat să respecte acest cod. Ei
nu au internalizat valorile călăuzitoare ale culturii şi de aceea nu au învăţat să-şi controleze propriile
impulsuri a – sau antisociale.”
Astfel de atitudini şi comportamente aparţin de ceea ce numim, în termeni medicali, tulburările de
personalitate, caracteriale sau dizarmonii. Aceşti oameni au fie nişte leziuni histologice, organice, difuze,
488
generate de traumatisme la naştere sau de diverse infecţii virale, sau au dobândit aceste trăsături fiind
crescuţi de părinţi care au aceleaşi tulburări şi s-au dezvoltat în căminuri lipsite de dragoste, sau din părinţi
care n-au ştiut să le ofere educaţie, fiind prea libertini şi permisivi, lipsindu-i de noţiunile elementare de
disciplină.
Aşa cum a arătat Erikson, virtuţi ca speranţa, scopul, obiectivul, fidelitatea, onestitatea, dragostea,
grija protectoare, înţelepciunea, sunt elemente vitale pentru dezvoltarea unui eu puternic. Persoanele
lipsite de aceste valori devin handicapate în mod destul de grav şi serios. În formele lor extreme aceste
tulburări sunt numite sociopatii, din care se recoltează toate cazurile de delicvenţă.
Desigur că şi societatea, cultura noastră, are partea sa de eroare prin orientarea către valorile
comerciale în mod manipulativ, ceea ce conduce la minimalizarea aspectelor ce ţin de valorile morale
spirituale. Dacă în situaţia unor tulburări de tip nevrotic unde există o hipersensibilitate şi un sentiment
crescut de vinovăţie sau depresie, consilierul trebuie să arate sensibilitate, acceptare, căldură, faţă de cei
care prezintă tulburări de personalitate de tip instabil, impulsiv, polimorfă sau de altă natură, această
atitudine nu soluţionează problemele, ci confruntarea este metoda care poate conduce către conştientizare
şi rezolvare.
Atitudinea plină de grijă şi acceptare este arătată, în acelaşi timp, însă, nu vor fi tolerate şi nu vor
fi trecute cu vederea încălcările standardelor morale. Va fi subliniată importanţa disciplinei pentru
convieţuirea cu semenii în societate şi va fi subliniată, de asemenea, valoarea normelor şi caracterul
necruţător al consecinţelor care decurg din încălcarea acestora, consecinţe în plan individual, relaţional,
social, cultural, şi moral-spiritual.
Conştiinţa nedezvoltată, slabă, este de obicei apanajul şi tulburarea adolescenţilor teribilişti şi
libertini. Iată câteva principii de consiliere în situaţia unei conştiinţe slabe, nedezvoltate:
1. Stabiliţi o relaţie, un raport. Acesta este un pas dificil, deoarece astfel de persoane sunt
neîncrezătoare, rămân distante faţă de orice figură autoritară.
2. Confruntaţi persoana cu maniera defensivă pe care a adoptat-o şi cu, comportamentul său care
neagă caracteristicile realităţii. Aşa cum Glasser spunea, terapeutul trebuie să respingă comportamentul
nerealist, dar să accepte totuşi pacientul şi să se menţină implicat faţă de el.
3. Căutaţi să blocaţi comportamentul iresponsabil.
4. Asiguraţi o răsplată, o gratificaţie pentru comportamentul responsabil, aprobându-l.
5. Ajutaţi persoana să înveţe să-şi satisfacă propriile trebuinţe într-o manieră socială constructivă
orientată către scopuri rezonabile şi realiste.
6. Exploraţi aspiraţiile persoanei şi ajutaţi-o să-şi facă planuri realiste şi care pot să-i aducă
satisfacţie în viitor.
Fermitatea consecventă poate să ajute pe astfel de persoane. Psihiatrul Jerome Frank afirmă că,
confruntarea directă cu comportamentul deviant dovedeşte suport şi susţinere şi îl ajută pe cel confruntat
să înţeleagă preocuparea consilierului faţă de el şi, în felul acesta îl ajută să-şi îmbunătăţească imaginea de
sine, pe când o atitudine permisivă transmite indiferenţa faţă de ceea ce i se întâmplă şi poate să contribuie
la degradarea şi mai profundă a imaginii de sine.
William Glasser care practică reality therapy, afirmă că pentru un astfel de pacient este imposibil
să-şi menţină stima de sine dacă se comportă şi trăieşte în mod iresponsabil. Glasser declară: „Valorile
morale, standardele, ceea ce este drept, bine sau rău, sunt într-o relaţie intimă cu îndeplinirea propriilor
noastre trebuinţe privind imaginea şi valoarea de sine.” În terapia sa, el sprijină şi învaţă aceste persoane
să-şi acorde credit atunci când au dreptatea de partea lor, şi să se corecteze atunci când sunt greşiţi.
Respectul de sine poate să se corecteze prin autodisciplină şi comportament responsabil şi aceasta conduce
în cele din urmă şi la respect din partea celorlalţi.
Persoanele cu tulburări de caracter, cu dizarmonii severe, sunt foarte greu de corectat şi
beneficiază cu dificultate de tehnici de consiliere, dar cei care au afecţiuni mai puţin severe pot beneficia
de consilierea creştină care utilizează metoda confruntaţională, terapia-realitate şi alte metode creştine.
Aceasta este adevărat şi în cazul adolescenţilor, care adesea nu au decât o simplă rămânere în urmă
a maturizării conştiinţei. Identificându-se cu conştiinţa matură a consilierului, astfel de adolescenţi pot să

489
se dezveţe să practice modele destructive de comportament şi să internalizeze un control lăuntric matur şi
constructiv.
Este importantă într-o astfel de consiliere orientarea pentru viitor. Consiliatul trebuie stimulat să-şi
facă planuri, să vorbească despre viitorul său, despre orizontul şi aspiraţiile sale, să exploreze interesele
sale, să-l facă conştient de perspectivă, de obstacolele şi de dificultăţile cu care se va confrunta şi de
satisfacţiile pe care le va avea, să-i îmbunătăţească capacitatea de a se imagina având succes, depăşind
dificultăţile actuale, şi ajungând la gratificaţiile reale pe care poate să i le ofere viaţa, subliniind în acelaşi
timp faptul că nerespectarea normelor şi standardelor ajunge mai devreme sau mai târziu să aibă
consecinţe nefaste.
Terapia celor cu conştiinţă socială nedezvoltată. Mulţi membri au o conştiinţă personală destul
de dezvoltată şi reuşesc să stabilească relaţii interpersonale relativ armonioase, însă au un sens al
responsabilităţii sociale extrem de precar. Ei au o capacitate sănătoasă să trăiască vinovăţia corectă,
obiectivă în relaţiile individuale, dar nu au simţământul unei vinovăţii corecte faţă de instituţiile opresive,
faţă de care ei au puţină influenţă. Astfel de persoane nu înţeleleg injustiţia instituţională, socială sau
naţională, ei se consideră îndreptăţiţi să profite de categoria socială în care se află, s-oprime pe ceilalţi, să-
i exploateze fără remuşcări.
Fromm numeşte o astfel de conştiinţă una tribală, asfel încât aceşti oameni se simt vinovaţi doar
faţă de cei apropiaţi lor, când greşesc cu cei care au relaţii apropiate din propriul cerc al familiei şi
prietenilor, din grupul lor etnic sau religios, dar consideră că la această barieră cad toate valorile şi
standardele morale, că pot să fie nedrepţi, cruzi cu cei care nu au aceeaşi convingere religioasă, care nu fac
parte din clanul sau din familia lor.
Acest tip de conştiinţă este tipică pentru practicarea dublelor standarde. Este tipic pentru creştini
ca să fie deosebit de scrupuloşi şi credincioşi în sânul comunităţii, al bisericii, dar să abandoneze aceste
standarde şi comportamente imediat ce păşesc în sfera profesională din timpul săptămânii, când au cu totul
alte valori şi standarde, aproape instinctive.
Terapia persoanelor lipsite de ţel. Mulţi oameni din societatea nostră suferă din cauza absenţei
entuziasmului sau a sensului şi semnificaţiei care le-ar putea mobiliza existenţa şi viaţa. Nu mai există nici
o valoare suficient de mobilizatoare, nici un simţământ al aşteptării şi entuziasmului pentru o nouă zi. O
astfel de depresie existenţială cronică a fost numită de Viktor Frankl ca „vid al valorii”, o frustrare
fundamentală privind voinţa de sens şi semnificaţie. Teza fundamentală a lui Frankl este aceea că viaţa
este transformată atunci când persoana găseşte o misiune pentru care să merite să trăiască şi să acţioneze,
şi îi descoperă sensul şi semnificaţia cu care se identifică.
Consilierul creştin are de-a face în mod frecvent cu oameni a căror rădăcină a problemelor este o
profundă goliciune în domeniul valorilor şi semnificaţiilor. Toate celelalte probleme de viaţă ale lor nu
sunt decât simptome ale acestui vacuum sau vid interior. Metoda lui Viktor Frankl de a ajuta astfel de
persoane, constă în a găsi semnificaţii motivatoare în cel puţin trei tipuri de domenii ale valorilor din
viaţă, şi anume valori creative, valori experenţiale şi valori atitudinale. Din perspectiva lui Frankl, renumit
terapeut care a supravieţuit lagărului nazist, este religioasă acea persoană care spune „da” vieţii, care în
pofida oricărui obstacol sau dificultăţi pe care viaţa i le-ar pune înainte, el este destul de tonic şi motivat
pentru ca să facă faţă existenţei şi rămâne cu convingerea că viaţa merită trăită şi că merită să lupţi pentru
aceasta.
Deseori vidul de semnificaţie apare la intersecţia dintre chestiunile valorice şi cele teologice din
viaţa oamenilor. O relaţie deschisă, dinamică cu Dumnezeu, o consacrare activă pentru o cauză care
depăşeşte propriul cerc restrâns de preocupări, sunt răspunsuri complementare în relaţie cu problema lipsei
de semnificaţie. Atunci când oamenii au tendinţa de a deveni apatici şi depresivi, acesta probabil că este
un semnal că ei trebuie să-şi regândească priorităţile şi valorile, să remodeleze stilul de viaţă.
Iată mai jos un test în 7 puncte asupra întrebărilor pe care ar trebui să şi le pună o persoană sau un
grup privind valorile, priorităţile şi stilul de viaţă:553
1. Îmi permit sau ne permit aceste valori, priorităţi şi stil de viaţă să menţin o sănătate robustă fizică şi
emoţională?
2. Îmi permit să-mi dezvolt potenţialul de maturitate intelectual şi spiritual?
490
3. Îmi lasă timp să mă bucur de lucrurile frumoase şi bune ale vieţii şi să mă împlinesc în mod creativ şi
valoros, la întregul meu potenţial?
4. Îmi lasă suficient timp pentru relaţia cu persoana sau persoanele cele mai semnificative din viaţa mea?
5. Reflectă aceste valori, priorităţi şi stil de viaţă, cele mai semnificative valori vitalizatoare pe care
Maslow le numeşte B – value, de la beeing sau în româneşte F – valori, de la a fi, fiinţă, şi anume,
încredere, bunătate, evlavie, frumuseţe, completitudine, vitalitate, dreptate, ordine, simplitate, umor şi
autonomie?
6. Îmi permit să mă dedic unei cauze semnificative, unei provocări care depăşeşte propriul meu cerc de
valori zilnice, cotidiene, şi care să mă ajute să mă sprijin să-i ajut şi susţin pe alţii, să îmbunătăţesc propria
comunitate, colectivitate sau societate?
7. Sunt acestea consecvente cu valorile sănătoase de supravieţuire ale întregii familii umane din care şi eu
sau noi facem parte?
Desigur un creştin nu poate face abstracţie de caracterul limitat umanist al acestui test, la care
trebuie adăugate dimensiunile spiritualităţii, altruismului, salvării şi misiunii creştine.
Consideraţii privind metoda confruntaţională în consiliere. Metoda confruntării terapeutice
este valoroasă în diferite tipuri de situaţii de consiliere care privesc nu neapărat valorile şi semnificaţiile
morale. Aşa cum scrie James Knight: „Confruntarea ca tehnică de consiliere oferă consilierului
oportunităţi, ocazii variate pentru o relaţie terapeutică creativă. Atunci când există sensibilitate, o
conştienţă, competenţă, această luptă faţă în faţă deschide noi căi de relaţie între persoane şi noi
posibilităţi pentru dezvoltare şi maturizare.” Aceasta este utilă în special pentru adolescenţi şi tinerii
adulţi.
Metodele confruntaţionale sunt esenţiale în situaţiile de auto- sau heteroagresivitate, inclusiv în
prevenirea şi tratarea tentativelor suicidare.
De asemenea, confruntarea deschisă este un mijloc eficace pentru a întrerupe jocurile de consiliere
sau alte tipuri de joc psihologic, interuman. Confruntarea poate întrerupe verbigeraţia searbădă şi seacă şi
provoca dezvăluirea fondului problemei într-o consiliere. Poate să conducă la sincronizare şi la rezonanţă
pe aceeaşi lungime de undă între consilier şi consiliat. De asemenea confruntarea cu sine însuşi a
consilierului poate să fie un model pentru consiliat, de admitere a propriilor erori şi pentru restrângerea şi
optimizarea relaţiei terapeutice.
Neomoralismul, pericol în confruntare. Metodele confruntaţionale sunt similare cu
medicamentele extrem de puternice ale medicinei moderne. Dacă sunt utilizate corect, ele pot fi mijloace
terapeutice eficiente. Totuşi există şi pericolul unei proaste întrebuinţări a acestui potenţial. James Knight
observa: „Consilierii creştini nu înţeleg întotdeauna semnificaţia confruntării în consiliere. Adesea ei
confundă confruntarea cu un tip rigid şi vertical de autoritarism, de predică moralistă sau de atac ostil pe
care îl prezintă sub forma ueni indignări îndreptăţite.”
Următoarele principii ne pot ajuta să ne protejăm împotriva pericolului legalismului şi
moralismului:
a) Confruntarea ar trebui utilizată cu deosebită grijă şi parcimonie.
b) Ar trebui subliniat ajutorul care trebuie furnizat consiliatului pentru a face faţă realităţii şi a
ajunge la autoconfruntare, la confruntare cu sine însuşi, pe măsură ce înţelege esenţa, fondul problemei, şi
îşi descoperă propria responsabilitate în cadrul acesteia.
c) Consiliatului ar trebui să i se ofere ocazia deplină de a răspunde confruntării, de a discuta
problema, de a nu fi de acord cu consilierul. În urma acestei analize, maturitatea şi competenţa
consilierului ar trebui să determine dacă metoda confruntaţională a fost utilizată corect sau dacă a încercat
să manipuleze consiliatul. Variabila crucială pe întreg procesul consilierii, dar în speţă asupra chestiunilor
privind valorile morale şi spirituale, o constituie propria integritate şi completitudine moral-spirituală a
consilierului.
Există doi corifei în practicarea confruntării din perspectivă etico-creştină, şi anume Hobart
Mowrer şi J. Adams. Ei au atras atenţia asupra caracterului permisiv, larg, libertin şi indiferent faţă de
valorile morale ale psihologiei contemporane. Totuşi, aceşti doi terapeuţi au tendinţa de a aluneca într-un
moralism legalist propriu cercurilor religioase conservatoare. Având o viziune destul de îngustă privind
491
soluţionarea tuturor problemelor de patologie psihică doar prin soluţii spirituale, se ignoră în genere,
faptul că leziunile destructive asupra sufletului uman produse prin consecinţe ale unui comportament
păcătos, produc astfel de destructurări şi suferinţe care trebuie abordate şi prin mecanisme
psihoterapeutice, şi nu numai prin terapie spirituală şi morală.
Teoria lui Mowrer, numită de acesta şi terapia integrităţii, se bazează, totuşi, pe unele principii
discutabile.554 În primul rând, atât punctul de vedere teologic cât şi cel psihologic din terapia sa, constă
într-o abordare a îndreptăţirii prin fapte. Poziţiei sale îi lipseşte atitudinea biblică creştină a neprihănirii şi
biruinţei prin har.
În al doilea rând, ca multe terapii de orientare comportamentalistă, Mowrer se concentrează doar
asupra realizării unui comportament constructiv. Simţămintele sunt înţelese doar ca simple consecinţe ale
comportamentului. Ceea ce lipseşte în această abordare este recunoaşterea faptului că simţămintele şi
atitudinile distructive pot să determine un comportament distructiv, după cum şi reciproca este valabilă.
Terapia trebuie să se concentreze în a susţine şi ajuta pacienţii să-şi schimbe atât comportamentele, cât şi
concepţia şi simţămintele. Nici o parte a structurii psihice normale, puse de Dumnezeu prin creaţie în
fiinţa umană nu trebuie ignorată, şi nu trebuie ignorate nici consecinţele unei vieţi păcătoase, a stării de
păcat în care ne găsim asupra acestor structuri.
Al treilea tip de eroare a lui Mowrer în atitudinea sa reducţionistă, este că el consideră toate
tipurile de simţăminte de vinovăţie ca fiind o vinovăţie corectă, concretă şi obiectivă. Aceasta este o eroare
cu consecinţe serioase dacă consilierul o acceptă ca validă. Ea ignoră vinovăţia generată de tulburarea
nevrotică depresivă şi o confundă cu vinovăţia reală, concretă. Abordarea terapeutică, aşa cum am văzut,
este total diferită.
O a patra eroare a punctului de vedere mowrerian este suprasimplificarea tuturor problemelor de
personalitate care ar fi determinate doar de neascultarea glasului conştiinţei. Cu alte cuvinte, totul s-ar
datora unei conştiinţe tocite. Corelatul acestui punct de vedere este că singura soluţie terapeutică a
pacienţilor cu tulburări constă în schimbarea comportamentului lor, astfel încât acesta să se conformeze
propriei lor conştiinţe şi sistemului lor de valori.
Este adevărat că mulţi oameni procedând aşa, se vor simţi mai bine cel puţin temporar, dar punctul
de vedere al lui Mowrer privind natura psihopatologiei este sărăcăcios şi reducţionist, ignorând cauza,
etiologia crucială în multe probleme de personalitate, cum ar fi tulburările de distorsiune ale conştiinţei,
conştiinţa imatură, şi conflictele interioare. O conştiinţă nevrotică poate produce sentimentul de vinovăţie
şi faţă de un comportament în mod sănătos, constructiv.
Un bărbat aflat la vârsta maturităţii, care s-a aflat ani de zile sub papucul mamei, păstrând această
dependenţă nenaturală, în momentul în consiliat sau realizezaă că este nenatural ceea ce se întâmplă şi
încearcă să-şi redobândească independenţa, poate să nutrească simţăminte acute de vinovăţie faţă de
comportamentul manipulativ al mamei sale. Această vinovăţie nu este o vinovăţie reală. Cu respect şi
consideraţie el trebuie totuşi să-şi urmeze viaţa, existenţa de om matur.
De asemenea, medici germani care au slujit interesele şi programele diabolice nebuneşti ale
nazismului din timpul celui de-al doilea război mondial, au mărturisit că ei ajunseseră, îndoctrinaţi fiind
de nazişti, să se simtă vinovaţi pentru că refuzau să injecteze diverse virusuri sau germeni patogeni mortali
unor deţinuţi pe care se făceau experienţe şi care erau consideraţi de propaganda nazistă ca inamici
publici, duşmani ai statului nazist.
Să corectezi simţămintele de vinovăţie al acestor oameni făcând ca, comportamentul lor să se
potrivească unei conştiinţe bolnave, îndoctrinate de o ideologie bolnavă, ar fi o eroare terapeutică pe care,
însă, Mowrer o promovează. Poate că ei s-ar simţi mai bine, dar adevăratele valori umanitare, moral-
spirituale sunt departe de a fi îndeplinite. Valorile morale şi spirituale nu pot fi judecate relativist. Culmea
este că Mowrer, de pe poziţii tradiţional creştine, nu realizează consecinţele poziţiei sale.
Terapia de consolidare a unei conştiinţe sănătoase. Este important să distingem între consilierea
creştină care încearcă să trateze şi să vindece conştiinţele distorsionate, inadecvate şi tulburate, şi celălalt
aspect de terapeutică educaţională, a cărui sarcină este să ajute oamenii să-şi dezvolte o conştiinţă matură,
sănătoasă, într-o comunitate în necesare standarde şi valori morale, înţelepciune şi fermitate în acţiune.
Ambele sarcini sunt aspecte vitale ale slujirii şi fiecare se completează în mod reciproc.
492
 Dacă vreţi, sarcina consilierului nu este numai aceea terapeutică, ci şi una profilactică, ori la
nivelul grupului social, a comunităţii, noi trebuie mai întâi să prevenim distorsiunile şi să creăm un climat
etic moral şi spiritual care ar putea preveni atitudinile generatoare de suferinţă individuală sau colectivă.
Cu siguranţă consilierul trebuie să fie pregătit să asiste şi să trateze persoanele cu probleme maritale,
sexuale, psihologice, dar în primul rând el trebuie să fie capabil să creeze în mijlocul comunităţii o viziune
pozitivă asupra semnificaţiei normative a căsătoriei, sexualităţii, şi a sănătăţii mentale.
Teoria lui Lawrance Kohlberg asupra dezvoltării morale. Are un potenţial extraordinar pentru
dezvoltarea competenţelor în domeniul etic şi moral spiritual. Donald Capps sugerează o procedură în 4
timpi pe care o utilizează Kohlberg pentru a stabili nivelul individual de moralitate şi care poate fi utilizat
în consilierea individuală, maritală sau de grup. Aceşti paşi sunt următorii:
1. identificarea dilemelor morale, implicând decizia a ceea ce trebuie făcut.
2. identificarea normelor utilizate pentru luarea sau justificarea hotărârilor. Acestea sunt norme
diferite pentru fiecare din cele 6 stadii ale dezvoltării morale.
3. identificarea modurilor sau strategiilor procesului de luare a hotărârilor, de pildă utilizarea
regulilor şi standardelor, examinarea consecinţelor unei hotărâri, examinarea a ceea ce este corect şi drept
pentru cei implicaţi, considerarea a ceea ce este bun din punct de vedere personal şi care are de-a face cu
menţinerea respectului de sine, respectarea principiilor morale în viaţă,
4. identificarea perspectivei sociale a înţelegerii persoanelor, a valorilor vieţii umane, şi cum
reacţionează oamenii în relaţie cu autoritatea, legea şi comunitatea.
La acestea trebuie să adăugăm etapa sau pasul 5., cel al perspectivei spirituale, al înţelegerii
raportului cu Dumnezeu, al voinţei Sale.
În cele 6 stadii ale raţiunii morale şi luării deciziei identificate de Kohlberg, ceea ce este
corect şi drept este determinat de:555
1. ascultarea de autoritate pentru a evita pedeapsa şi a câştiga răsplata,
2. hedonismul instrumental, ceea ce îmi satisface propriile trebuinţe şi simţăm. unei corectit. reciproce,
3. conformitatea cu aşteptările sociale şi câştigarea aprobării,
4. ascultarea de reguli şi respectarea autorităţii, stadiul legii şi al ordinii,
5. respectarea principiilor etice universale, şi
6. responsabilitatea faţă de propria viziune lăuntrică asupra dreptăţii, dragostei şi respectului faţă de toate
celelalte persoane.
Putem adăuga o a 7-a treaptă, şi anume aceea care ne raportează la voinţa divină, la Legea lui
Dumnezeu, ceea ce transformă scala lui Kohlberg dintr-una antropocentristă într-una teocentrică, aşa cum
este numai firesc şi normal pentru cultura creştină.
Stadiile lui Kohlberg corectate de cercetările lui Gilligan pot ajuta consilierul în stabilirea
obiectivelor privind consilierea în domeniul maturizării şi dezvoltării morale a consiliatului.
Geoffrey Paterson descrie 6 caracteristici ale unei astfel de conştiinţe, înţeleasă în lumina vieţii şi
învăţăturii Domnului Isus Hristos. O conştiinţă sănătoasă este:
1. o conştiinţă pozitivă a libertăţii,
2. o conştiiinţă modelată prin participarea într-o comunitate creştină,
3. o conştiinţă aflată în continuă dezvoltare şi maturizare,
4. o conştiinţă integrată în sensul completitudinii şi identităţii fiinţei umane,
5. o conştiinţă care generează simţământul de suport şi susţinere pentru ceilalţi,
6. o conştiinţă responsabilă social,
7. o conştiinţă matură, sănătoasă, care nu cultivă criterii de discriminare,
8. o conştiinţă orientată către susţinerea valorilor prioritare ale umanităţii.

493
 13. Consilierea în aspecte spirituale
Cel puţin până de curând, psihoterapeuţii, ca grup profesional nu au manifestat o simpatie sau
înţelegere deosebite faţă de aspectele religioase ale consiliaţilor sau pacienţilor lor. Cei mai mulţi nu
înţeleg terminologia religioasă, foarte puţini au pregătirea de a ajuta oamenii care se confruntă cu
frământări spirituale şi mulţi nu sunt familiarizaţi cu modalităţile în care gândesc şi simt oamenii sub
aspect spiritual şi religios, mulţi dintre psihologi şi psihoterapeuţi fiind tributari încă concepţiei lui Freud
că religia este dăunătoare şi că ea ar fi o formă de nevroză socială. 556 Mulţi psihoterapeuţi preferă să evite
problemele religioase, să le ofere nişte explicaţii naturaliste, iar uneori cer consultul terapeuţilor creştini
de profil.557
Consilierul creştin trebuie să fie conştient în orice moment de faptul că trebuinţele ultime,
fundamentale, ale unei umanităţi secularizate sunt de natură spirituală. Totuşi, doar cca. 10% din
consiliaţi se adresează consilierului pentru a pune probleme de natură spirituală şi religioasă, ca fiind
principala lor preocupare. Foarte puţini dintre oameni ridică probleme de credinţă, îndoială, crez sau
modalitate de a practica comuniunea şi relaţia cu Dumnezeu prin rugăciune. Acest aspect se datorează
climatului secular al lumii şi societăţii în care trăim. Totuşi, problemele spirituale sunt prevalente într-o
manieră pandemică. Ele, însă, rămân neînţelese, sau sunt descrise în termeni teologici, inaccesibili
oamenilor de rând.558
Atunci când un consilier creştin este confruntat cu probleme spirituale explicite, el are tendinţa de
a răspunde într-o manieră teologică, conform tradiţiei în care a fost instruit. În timp ce valorile
tradiţionale creştine sunt inestimabile, totuşi consilierul trebuie să găsească modalităţi moderne, adecvate
nevoilor omului contemporan confruntat cu probleme specifice ale societăţii de astăzi, cel puţin în forma
lor, chiar dacă esenţa lor rămâne aceeaşi dintotdeauna.
Pe de altă parte, ori de câte ori o persoană solicită atenţia consilierului pentru probleme pur
teologice, un consilier avizat va descoperi întotdeauna în spatele acestor probleme teoretice şi doctrinale,
conflicte profunde şi aspecte psihologice ale persoanei care nu sunt rezolvate şi pentru care el vine la
consilier, probabil în mod inconştient, pentru a-i fi soluţionate.
În aceeaşi manieră, însă, deşi problemele religioase pot ascunde probleme psihologice, şi
reciproca este adevărată. Conflictele spirituale şi goliciunea, starea de pustiire sunt factori semnificativi în
multe simptome şi tablouri de intensitate nevrotică. Aşa cum spunea Seward Hiltner, oamenii pot să
sufere emoţional nu doar din cauza unor frustrări imediate, ci de asemenea, din cauză că sunt tulburaţi în
legătură cu propriul destin sau sens şi semnificaţie a vieţii. Viktor Frankl vorbea despre vidul valoric,
descriind starea de pustietate, de goliciune care afectează pe cei mai mulţi oameni şi îi face să fie
vulnerabili faţă de anxietate şi conflicte interpersonale.
Omul modern suferă de singurătate în mijlocul îmbulzelii, al gloatei şi nu găseşte suport şi ocazia
de a comunica efectiv în plan emoţional cu semenii săi. Îndepărtându-se de Dumnezeu, înstrăinându-se de
Creatorul lor, oamenii sunt plictisiţi şi îngreţoşaţi de o existenţă lipsită de sens şi semnificaţie şi, lucrul
acesta se răsfrânge asupra echilibrului lor sufletesc, asupra relaţiilor conflictuale şi tensionate, asupra
patologiei fizice şi psihiatrice.
Viziunea psihoterapeuţilor la un moment dat a fost aceea că toate problemele religioase sunt doar
simptome ale unor probleme psihologice mai profunde. Aceasta a fost atitudinea lui Jung, Erich Fromm,
Viktor Frankl, Allport, Rollo May şi alţi existenţialişti în psihoterapie, dar această atitudine este
reducţionistă şi nu este susţinută de evidenţele clinice. Aceşti psihologi constată că problemele psihiatrice
sunt adesea cauzate şi îşi au rădăcina în patologia spirituală. Jung privea problemele religioase pe care le
aduceau pacienţii ca relevante pentru nevroză, doar în măsura în care erau cauzate de aceasta. 559 Fromm
vedea nevroza ca o religie secretă, privată.560
Terapeutul trebuie să cunoască răspunsurile consiliatului la problemele existenţei. Multe din
aspectele considerate probleme psihologice sunt doar consecinţa secundară a răspunsurilor eronate pe
care consiliatul le dă la problemele existenţiale, la efortul şi pasiunea cu care el se consacră găsirii unui
sens şi a unei semnificaţii pentru propria sa existenţă. Deseori oamenii îşi oferă astfel de sensuri şi
494
semnificaţii, însă în afara răspunsurilor date de Dumnezeu. În astfel de situaţii suferinţa lor devine surdă,
cronică sau acută şi disperată.
Este uşor să investighezi problemele doar la nivel psihologic şi social şi să faci abstracţie de
rădăcinile lor spirituale profunde. Dar o astfel de atitudine este un serios handicap în succesul terapeutic.
În timp ce există un risc real în reducţionismul religios, tot atât de real este şi riscul reducţionismului
psihologic care ignoră aspectele spirituale.
Teologii trebuie să înţeleagă că drama păcatului afectează trama structurală a sufletului uman, şi
acesta face obiectul terapeuticii psihologice, a psihoterapiei şi psihiatriei, iar psihologii trebuie să
înţeleagă că deseori cauza ultimă a multor suferinţe psihologice nu stă doar într-un mecanism care
funcţionează defectuos, ci are rădăcini adânci care priveşte sensul existenţei, semnificaţia vieţii pe acest
pământ. Relaţia profundă pe care fiecare fiinţă umană o are cu imaginea lui Dumnezeu din fiinţa sa, cu
situsul care priveşte adorarea şi închinarea faţă de Dumnezeu, dimensiunea spirituală a tuturor
problemelor umane.
În anumite tipuri de tulburări, aspectele religioase existenţiale sunt evidente şi presante. Conform
lui Erikson, tinerii în adolescenţa târzie, avansată, sunt expuşi problemelor privind identitatea lor
fundamentală şi de aceea anxietăţii existenţiale. Nu este accidental faptul că schizofrenia debutează de
obicei în această perioadă. Chestiuni spirituale sunt proeminente în criza de la mijlocul vieţii, atunci când
iluziile tinereţii sau sentimentul de nemurire fizică, face loc încet încet realităţii îmbătrânirii.
Factorii existenţiali şi religioşi sunt foarte aproape de suprafaţă în crizele consiliaţilor, mai ales
legate de îmbolnăvire, de pierderea cuiva drag, de confruntare cu o afecţiune incurabilă sau o stare
terminală, o nenorocire care s-a abătut asupra persoanei. Experienţele de criză fac să se prăbuşească
strategiile defensive ale pseudoomnipotenţei pe care cei mai mulţi dintre noi le purtăm ca o armură inutilă
de-a lungul vieţii. Atunci când aceasta se dovedeşte ineficientă, când ea se prăbuşeşte, noi rămânem
descoperiţi în faţa unor probleme grave şi suntem şocaţi în faţa vulnerabilităţii propriei noastre existenţe.
Suntem forţaţi să devenim conştienţi de faptul că suntem efemeri, suntem muritori, şi că de fapt, tot
timpul cât trăim ne apropiem pas cu pas de propriul mormânt.
Semnificaţia moral-existenţial-spirituală a fiecărui eveniment in viaţa noastră stabileşte o punte
între realitatea materială concretă cotidiană şi semnificaţiile spirituale şi existenţiale profunde ale
destinului fiecăruia.
De asemenea, şi psihoterapeuţii sau consilierii creştini au uneori dificultăţi în consilierea
aspectelor spirituale sau religioase. Nu este uşor să ajuţi oamenii care au frământări şi probleme
spirituale. Uneori nu există răspunsuri clare la probleme teologice pe care le ridică consiliatul care se
luptă şi caută un răspuns. Pentru a complica şi mai mult problema, credincioşii tind să folosească o
terminologie care creează confuzie.
Vorbim foarte liber despre dragoste, de exemplu, şi suntem de acord că dragostea este marca,
caracteristica de bază a creştinului, dar nu întotdeauna acţionăm într-o manieră iubitoare, astfel că există
un dezacord cu privire la situaţia a ceea ce înseamnă cu adevărat dragoste. Uneori se uită că dragostea
agape a creştinului nu este tranzitorie, nu constă într-un sentimentalism egoist care face subiectul multor
cântece de dragoste sau pelicule cinematografice. Dragostea creştină se dăruieşte, este răbdătoare,
altruistă, onorează pe Dumnezeu, este rezultatul unei înzestrări divine şi manifestată în modul cel mai clar
în viaţa lui Isus şi descrisă pe paginile Scripturii. Din nefericire, nu mulţi credincioşi împărtăşesc cu
adevărat o dragoste autentică. Aceasta nu se regăseşte nici în cuvintele şi nici în atitudinea sau acţiunile
lor. In 13,34-35; 1Cor 13; Efes 5,25-30.
Mulţi credincioşi se simt înfrânţi de păcat, de conflicte interioare şi de tensiunile şi stressul
existenţei. Unii sunt frustraţi din cauză că creşterea şi maturizarea lor spirituală este atât de lentă, alţii
sunt preocupaţi din cauză că viaţa lor pare lipsită de bucurie. Nu există nimic miraculos în închinarea lor
şi se simt prinşi într-o secetă spirituală. Citesc Sfânta Scriptură, dar expresiile şi evenimentele de acolo
nu-i mai animă, par irelevante şi neinteresante. Se roagă, dar mai mult dintr-un obicei mecanic şi
rugăciunile lor par să nu aibă nici un răspuns. Doresc să fie buni şi iubitori, dar acţiunile lor sunt exact
495
opuse, iar conştiinţa lor pare să fie insensibilă şi tocită. Şi-ar dori ca copiii lor să crească în credinţă şi să
devină evlavioşi, dar prea adesea pare că tinerii părăsesc biserica, îşi uită credinţa şi se îndreaptă către un
stil de viaţă lumesc care se bucură de plăcerile de o clipă ale păcatului.
Cu siguranţă că nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, dar acestea sunt cele mai dese experienţe,
poate chiar în viaţa unor terapeuţi şi consilieri creştini. Consilierea în probleme spirituale este
provocatoare şi este şi mai dificilă atunci când însuşi consilierul se confruntă cu probleme spirituale.
Walter Trobisch spunea că nimeni nu ştie ce înseamnă cu adevărat disperarea până când nu este
confruntat cu o altă fiinţă umană care flămânzeşte după susţinere, un ajutor pe care terapeutul nu poate să
i-l ofere deoarece el însuşi se simte gol şi epuizat spiritual.561
Sfânta Scriptură şi frământările spirituale. Într-o eră a înaltei tehnologii, a microcipurilor şi
microprocesoarelor, când oamenii par să fie din ce în ce mai avansaţi şi competenţi în instrumentarea
computerelor, capabili să realizeze lucrurile repede şi eficient, este dificil să constatăm că Dumnezeu care
cunoaşte şi cuprinde toate informaţiile lumii nu se grăbeşte niciodată.
Obiectivul Său pentru fiecare credincios pare să fie maturizarea creştină, dar El ştie că nici unul
dintre noi nu vom ajunge la desăvârşire în această lume căzută în păcat. El doreşte ca să fim sfinţi şi să
urmăm întru totul pe Isus Hristos, dar ştie că nimeni nu va realiza pe deplin lucrul acesta aici. El doreşte
să ne îmbrăcăm cu totul cu armura lui Dumnezeu, aşa încât să rezistăm tertipurilor lui Satana, dar
Domnul Dumnezeu ştie că nu putem duce la bun sfârşit această luptă fără sprijin din partea Sa. El doreşte
ca să ne prezentăm trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, dar ştie că această
ofertă a noastră nu este întotdeauna consecventă şi nici complet neegoistă. 1Petru 1,14-16; 2,21; Efes
6,10-17; Rom 12,1.2.
El doreşte ca să nu mai păcătuim, să ne îndepărtăm de poftele lumii, dar Dumnezeu ne cunoaşte şi
ştie că suntem suficient de rătăciţi pentru ca să spunem întotdeauna nu păcatului. El ne cere să ne
mărturisim păcatele şi se aşteaptă ca noi să primim iertare când greşim. Domnul nostru aşează în faţa
noastră standarde înalte de comportament pentru că El este drept şi sfânt, dar în acelaşi timp ne pune la
dispoziţie un Mântuitor care a plătit pentru păcatele şi greşelile noastre deoarece El este iubitor şi plin de
compasiune, milos. El ne-a adoptat ca şi copii ai Săi şi ne cere să acţionăm după dreptate şi dragoste şi să
umblăm în umilinţă, dar El este în acelaşi timp plin de har, compasiune şi nesfârşită bunătate din cauză că
ştie că noi nu suntem decât carne şi ţărână atâta timp cât aparţinem acestei lumi. Rom.13,14; 1Pet 2,11;
1John 1,8-2,2; Efes 2,4-9; Rom. 8,15-17; Mica 6,8; Ps.103,8, 14.
Dumnezeu a stabilit standarde înalte. Să aştepţi mai puţin decât desăvârşirea pentru creaturile
umane, ar însemna să cobori standardele divine şi să ceri mai puţin decât cere Dumnezeu. Totuşi, pe lângă
sfinţenia, măreţia şi desăvârşirea lui Dumnezeu, atributele divine conţin dragoste, milă şi compasiune.
Dumnezeu este realist, El ştie că suntem slabi, astfel încât nu ne părăseşte. Datorită dragostei Sale
desăvârşite, infinite, a trimis pe fiul Său să moară pentru păcatele noastre şi Duhul Său cel Sfânt ca să
locuiască în noi, să ne ia în stăpânire, să ne călăuzească, să ne întărească şi să ne înveţe. Pare că
Dumnezeu este departe uneori, dar El este de fapt aproape, mult mai aproape decât cel mai apropiat frate
al nostru. In 14,16-17; Luca 12,12; 1Tes 4,8; 1Pet. 5,10; Matt. 28,20; Prov.18,24.
Scopul, obiectivul vieţii creştine este să fim asemena, lui Hristos în închinare, caracter şi slujire.
În Vechiul Testament închinarea includea oferirea jertfelor în vederea ispăşirii pentru păcat. Acum, după
ce Hristos a murit pentru păcatele noastre, singura jertfă acceptabilă este consacrarea noastră deplină cu
trup, suflet şi spirit. Închinarea adevărată implică şi o schimbare continuă a caracterului. Nu trebuie să ne
conformăm standardelor lumeşti, ci trebuie să ne transformăm atât mental cât şi în termenii
comportamentului nostru. Trebuie să ne îndepărtăm de tot ceea ce este păcat, să fim sfinţi, aşa cum El este
sfânt, să fim asemena, lui Hristos, să călcăm pe urmele Sale şi să lăsăm Duhul Sfânt să ne modeleze în
persoane caracterizate de dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, amabilitate, stăpânire de sine şi
eficienţă în lucrare. 1Pet. 3,18; Rom.12,1.2; Heb.13,15; John 14,15, 21, 23; Heb.12,1; 1 Pet.1,14-16;
2,21-22; Gal. 5,22-23.

496
 Creştinul nu poate fi centrat doar în Dumnezeu sau sine. El trebuie, de asemena, să-i slujească pe
ceilalţi. Pentru ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu trebuie să nu uităm să facem bine şi să împărtăşim
din bunurile noastre altora. Într-adevăr, punctul de vedere biblic asupra succesului este în contradicţie
radicală cu cel al lumii. Dacă vreţi să fiţi mari conducători, spunea Isus, atunci trebuie să fiţi slujitori.
Suntem avertizaţi să nu intrăm în competiţie unul cu altul, să nu nutrim invidie şi ambiţii egoiste, ci
dimpotrivă, să facem fapte bune, să fim modeşti şi să fim convinşi că Dumnezeu ne va ridica atunci când
El va considera necesar.
Închinarea specific creştină, caracterul asemănător Domnului Hristos, slujirea asemena, Lui,
acestea sunt obiectivele vieţii creştine. Într-un sens, noi suntem determinaţi să atingem aceste scopuri ca
un alergător care se îndreaptă spre o linie de sosire. Într-un alt sens, noi nu dobândim această creştere prin
efort, ci prin supunere şi prin dedicarea noastră completă controlului şi îndrumării divine. Asemănarea cu
Hristos este în acelaşi timp rod al Spiritului Sfânt care lucrează în noi şi rezultatul eforturilor personale.
Noi suntem complet dependenţi de lucrarea Sa în interiorul nostru şi în acelaşi timp total responsabili
pentru dezvoltarea propriului nostru caracter.
Nu este o contradicţie între efortul uman complet şi lucrarea Sa în noi. De fapt tot ceea ce facem,
facem sub îndrumarea Sa, prin împuternicirea Sa şi sub călăuzirea Sa. Aceasta pare să fie o aparentă
contradicţie pentru gândirea noastră de tip ori-ori, sau-sau. Însă, este de fapt adevărul repetat iarăşi şi
iarăşi de-a lungul întregii Scripturi. Evr13,16; Mat 20,26-27; Iacov 3,13-14; 1Petru 5,6.
De-a lungul secolelor, probabil că mii de lucrări s-au ocupat cu creşterea spirituală, maturizarea
spirituală şi luptele credincioşilor. Nevoia de călăuzire şi ajutor spiritual în luptele noastre nu este o
noutate. Încă din timpul lui Hristos şi înainte, credincioşii au fost afectaţi de secetă, stagnare şi moarte
spirituală şi au avut nevoie de creştere. Cauzele, efectele, consilierea şi prevenirea problemelor spirituale,
toate sunt discutate pe parcursul Bibliei. Terapeutul şi consilierul creştin este cel mai bine echipat ca să fie
de folos în astfel de probleme, deoarece numai un credincios care are concepţia şi conştiinţa conduse de
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, poate să înţeleagă şi să ajute pe alţii în lucruri, aspecte spirituale care ţin de
Dumnezeu. Efes 2,8.9; 1Cor 3,1-3.
Cauzele problemelor spirituale
Religia este încă populară. Mai ales după 1989, bisericile ortodoxe creştine sunt pline, gem de
lume în fiecare duminică. Noi pretindem că de 2000 de ani suntem un popor creştin. La fel stau lucrurile
şi în lumea occidentală. În Statele Unite de pildă, 40% dintre americani merg la serviciile religioase
divine cel puţin odată pe săptămână, 60% sunt membri activi în bisericile lor şi 95% pretind că cred în
Dumnezeu.562 Chiar dacă în exterior şi în mod formal noi ne declarăm religioşi, creştini şi cu frică de
Dumnezeu, cum se spune în mod popular, Charles Colson remarca faptul că convingerile noastre
religioase nu ne influenţează viaţa în nici un fel.563
Suntem încă obsedaţi de egoism, trăim, ne dezvoltăm, ne frământăm cu problemele lumii acesteia
şi apoi murim ca şi când Dumnezeu n-ar exista. Un studiu al vieţii religioase americane a constatata că cei
mai mulţi oameni vorbesc în mod pozitiv de religie, însă viaţa noastră nu este călăuzită de Dumnezeu, ci
de visele noastre de succes şi de propriile noastre simţăminte şi dorinţe. Dumnezeu este tolerat, dar numai
atunci când nu ne încurcă socotelile şi propriile noastre interese.
Totuşi există şi oameni care au o viaţă religioasă activă şi profund spirituali şi sinceri în slujirea
lui Dumnezeu, în dezvoltarea, maturizarea spirituală creştină. Deseori însă, chiar viaţa de credinţă nu este
lină, plină de bucurie şi de biruinţe spirituale, ci oamenii sunt confruntaţi cu lupte lăuntrice, cu îndoială,
cu încercări şi înfrângeri. Aceşti creştini autentici sunt convinşi că o viaţă de credinţă dinamică este
posibilă chiar într-o cultură doar superficial religioasă. Ei jinduiesc pentru o viaţă spirituală activă, dar
mulţi sunt nesiguri în legătură cu mijloacele şi modul cum ar putea s-o obţină. 564 Iată cîteva dintre cauzele
frământărilor spirituale:565
1. Nivelul spiritual – relaţia cu Isus Hristos. Pentru unii oameni problemele provin din cauza
nivelului lor spiritual. Ei frecventează serviciile divine, fac fapte bune, dar nu sunt încă, nu au
simţământul că aparţin împărăţiei lui Dumnezeu. În esenţa sa, creştinismul are mai mult de-a face cu
497
natura noastră interioară decât cu comportamentul exterior. Este mai preocupat mai mult de ceea ce
suntem decât ceea ce facem. Aceasta este repetat în mod frecvent în Sfânta Scriptură, dar nicăieri nu este
spus cu mai multă claritate ca în Efeseni 2. Înainte de convertire noi eram morţi, controlaţi de cel rău şi
separaţi de Dumnezeu, indiferent de faptele noastre. Dumnezeu ne-a salvat şi ne-a făcut copiii Săi.
Această mântuire nu a venit din cauza propriilor noastre eforturi, ci pentru că El ne-a salvat pe când eram
noi încă păcătoşi. Pentru că suntem mântuiţi prin credinţă: ‚prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi nu
prin faptele voastre înşivă, ci este darul lui Dumnezeu’. Efes 2,8.9; 1Cor 3,1-3.
Când acceptăm darul mântuirii lui Dumnezeu, El începe să lucreze în viaţa noastră, ne modelează
în persoana pe care doreşte să devenim. Deoarece El ne-a creat şi ne-a mântuit, ştie în mod intim planul
cel mai bun pentru viaţa noastră. Unele persoane au tulburări spirituale deoarece ei sunt necredincioşi. Ei
n-au acceptat niciodată darul gratuit al mântuirii, ci se luptă în van să câştige favoarea lui Dumnezeu prin
propriile fapte. Alţii, şi-au consacrat vieţile lui Hristos, dar nu cresc spiritual pentru că nu mai au nici un
interes real în probleme spirituale. Aceşti oameni pot să fie creştini de multă vreme, dar sunt încă copii în
cele spirituale şi nu au nimic în privinţa maturităţii lor spirituale în plus faţă de un necredincios.
Alţii s-au îndepărtat de Hristos, au ales să ignore sau să respingă religia şi trăiesc ca în trecut.
Aceşti oameni sunt confruntaţi cu vinovăţia propriilor fapte şi jinduiesc să se reîntoarcă la rădăcinile lor
spirituale, dar în prezent sunt ţinuţi departe de Hristos, într-o stare de moarte spirituală. Toate acestea
sugerează că problemele spirituale sunt într-o relaţie strânsă cu situaţia în care ne aflăm în prezent sub
aspectul relaţiei cu Isus Hristos.
2. Comportament. V-aţi întrebat vreodată care a fost lucrul care l-a deranjat cel mai mult pe Isus
în timp ce era pe pământ? Se pare că nu era vorba de pornografie, violenţă, rasism, avorturi, corupţie
politică, utilizarea greşită a fondurilor bisericii şi alte chestiuni care ne preocupă pe noi astăzi. Isus a
adresat cele mai puternice atacuri şi a condamnat păcatul cu cea mai mare vehemenţă probabil în legătură
cu legalismul pios. Acesta are de-a face în mare măsură cu problemele spirituale.
a) Păcatul. De-a lungul întregii istorii, creştinii s-au luptat cu trei tipuri de probleme care par să
submineze mai mult decât orice creşterea spirituală. Lăcomia şi abuzul privind finanţele, banii, bogăţia,
pofta senzuală şi imoralitatea sexuală şi mândria, abuzul de putere. Redeşteptările şi reformele spirituale
de-a lungul întregii istorii, uneori chiar a ordinelor mănăstireşti şi ascetice au cuprins sărăcia, castitatea şi
ascultarea ca un răspuns direct la acest abuz faţă de bani, sex şi putere. Important însă este că semnificaţia
biblică a păcatului implică ceva mai mult.
Păcatul este o acţiune sau o atitudine care violează sau nu reuşeşte să se conformeze voinţei lui
Dumnezeu. Noi păcătuim prin ceea ce gândim, prin ceea ce facem sau omitem să facem şi prin ceea ce
suntem. Păcatul este o forţă deosebit de puternică, intruzivă, penetrantă, care poate să ne stăpânească şi să
ne înrobească, în special când noi nu reuşim să ne pocăim, să admitem şi să ne mărturisim greşelile.
Păcatul este cauza majoră a problemelor spirituale, a stagnării şi a lipsei de vitalitate.566
b) Legalismul. Când Isus şi-a desfăşurat activitatea pământească, fariseii erau nişte purişti religioşi
care credeau că maturitatea spirituală rezultă în urma respectării regulilor. Acest punct de vedere era
obişnuit în cercurile religioase de secole şi este păstrat până astăzi de către mulţi fundamentalişti
evanghelici, catolici, protestanţi, liberali şi alţii. Adesea, observăm oameni care doresc în mod sincer să
placă lui Dumnezeu şi continuă să dea o bună mărturie, dar îşi rezervă o mentalitate legalistă şi consideră
că există reguli şi comportamente care determină dacă eşti sau nu un bun creştin.
De obicei, sunt standarde determinate în mare măsură de o subcultură creştină şi nu ţin neapărat
de esenţa şi principiile creştinismului, ale voinţei lui Dumnezeu. Ele sunt comportamente în mare măsură
bine intenţionate şi de dorit a fi aplicate de către o conştiinţă luminată de Duhul Sfânt, dar nu ca nişte
reguli impuse. Astfel, poate fi vorba de petrecerea timpului liber, literatura studiată, muzica ascultată,
spectacolele, cumpărăturile, studiul biblic al Bibliei, mărturisirea, misiunea şi alte servicii specific
religioase. Psalmistul, profeţii, Domnul Isus Hristos şi apostolul Pavel au condamnat atitudinea legalistică
care pune accent pe fapte ca merite personale şi modalitate de a câştiga favoarea divină. Astfel, Psalmul
50, 8-15, Isaia 1,11-17, Osea 6,6, Matei 23,23.24, Coloseni 2,23, Galateni 3,2 şi 5,1.
498
 O astfel de atitudine poate conduce la o mândrie păcătoasă şi intră în contradicţie cu mesajul,
chiar cu inima mesajului biblic. Tema Sfintei Scripturi este răscumpărarea şi că noi suntem mântuiţi prin
credinţă şi nimic altceva. Efes 2, 8.9.
Ce putem spune despre creşterea spirituală? Provine aceasta din respectarea regulilor?
Condamnarea pe care Domnul Hristos a adresat-o fariseilor indică în mod clar că răspunsul este negativ.
Adevărata spiritualitate provine din umblarea în umilinţă înaintea lui Dumnezeu cu atitudine de
recunoştinţă, mulţumire şi laudă şi o profundă hotărâre de a-I fi ascultător, o conştienţă a tendinţelor
noastre către păcat şi recunoaşterea nevoii noastre continue de har şi milă din partea Sa.
Asta nu înseamnă că noi vom adopta o atitudine pasivă şi nihilistă de a nu face nimic în legătură
cu viaţa noastră spirituală. Creştinul trebuie să fie alert faţă de ispitele şi strategiile celui rău, să crească
spiritual şi să aibă o viaţă de rugăciune, meditaţie şi studiu al Sfintei Scripturi, de părtăşie împreună cu
ceilalţi credincioşi şi o dorinţă sinceră de a se îndepărta de păcat. Totuşi, puterea şi chiar dorinţa pentru o
viaţă sfântă nu poate veni decât de la Dumnezeu şi nu poate reprezenta doar hotărârea noastră de a urma
reguli de tip uman. Scriptura condamnă atât legalismul, pretenţia de a păstra în mod strict nişte reguli şi a
câştiga în felul acesta o mândrie spirituală şi nişte merite ca şi partenerii gemeni ai legalismului:
gnosticismul, convingerea că spiritualitatea este câştigată prin cunoştinţe superioare şi ascetismul sau
isihasmul, negarea conştientă a oricăror experienţe, plăceri şi lucruri materiale. Coloseni 2,8.16-23.
3. Concepţia. Cele mai multe din problemele umane, par să înceapă în conştiinţa, în mintea
noastră. Gândirea noastră ne conduce către autosuficienţă, mândrie, amărăciune, valori noncreştine şi
fiecare dintre acestea pot să genereze sau să agraveze problemele spirituale.567
a) Autosuficienţa. Aceasta este comună într-o cultură care proslăveşte oamenii autorealizaţi şi care
admiră individualismul. Chiar în biserică, noi proslăvim perseverenţa şi avem tendinţa modernă de a
acorda puţin credit voinţei şi puterii lui Dumnezeu. Autosuficienţa este marca unui creştinism căldicel.
Pentru credincioşii care se mândresc că sunt bogaţi, ‚m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic’, Scriptura
îndeamnă la pocăinţă şi notează că oamenii autosuficienţi sunt în mod real de compătimit, ‚săraci, orbi,
goi şi nenorociţi’, nu sunt nici reci, nici fierbinţi spiritual. Autosuficienţa este în antiteză absolută cu
maturitatea spirituală. Apoc 3,16-19.
b) Mândria. Autosuficienţa şi mândria merg împreună. Mândria presupune încrederea în propriile
forţe, resurse şi tendinţa de a obţine satisfacţie prin contemplarea propriului statut, capacităţi şi realizări,
în special atunci când acestea sunt comparate cu ale altora care par să fi realizat mai puţin. Mândria este
mult mai uşor de remarcat decât de definit şi mult mai uşor de detectat la alţii decât la noi înşine. Mândria
este centrată pe sine, pe satisfacţie egoistă şi în ultimă instanţă este distructivă. Prov 16,18.
c) Amărăciunea. Potrivit autorului epistolei către Evrei, amărăciunea poate să disemineze între noi
şi să creeze multe probleme inclusiv comportamente neevlavioase şi imorale. Amărăciunea este o sursă
subtilă, dar deosebit de eficientă a problemelor spirituale.
d) Distorsiunea valorilor. Ce este cu adevărat important în viaţă? Răspunsul la această întrebare
este adesea văzut şi poate fi remarcat în felul în care oamenii îşi cheltuiesc banii, timpul, energiile
mentale, în special atunci când mintea este lăsată să hoinărească. Adesea, oamenii pun mare preţ pe bani,
pe plăceri egoiste, pe succesul în afaceri, pe reuşite şi aplauze şi alte chestiuni care par să fie importante
într-o societate orientată comercial, dar sunt distructive pentru maturizarea şi creşterea spirituală. Valorile
de felul acesta sunt subtile. Ele ne îndepărtează de Dumnezeu şi creează un simţământ fals de siguranţă.
În contrast cu suficienţa de sine, mândria, amărăciunea şi distorsiunea valorilor, o persoană matură
spiritual este transformată în concepţia sa astfel încât el caută şi intenţionează să fie plăcut înaintea lui
Dumnezeu, să împlinească voinţa lui Dumnezeu în viaţa sa. 1Tim. 6,10; Evr.13,5; Iacov 4,3,13; Mat.
20,25-28; 1Tim. 6,10-21.
4. Carenţe. Aşa cum problemele biologice provin din lipsa alimentelor, aerului, odihnei şi a altor
necesităţi, problemele spirituale sunt determinate de lipsa acelor ingrediente fundamentale necesare
pentru sănătate şi creştere spirituală.

499
 a) Lipsă de înţelegere. Poate fi stressant să ştim cât de multă durere şi tulburare spirituală provine
din faptul că oamenilor le lipseşte o înţelegere clară a cunoştinţei şi înţelegerii a ceea ce cuprinde
Scriptura şi voinţa clară a lui Dumnezeu. Să luăm de pildă ideea nesusţinută biblic că noi suntem mântuiţi
prin fapte bune, că creşterea spirituală depinde în întregime de noi înşine, că îndoiala, ca şi instinctul
sexual, trezesc mânia lui Dumnezeu, că dragostea lui Dumnezeu depinde de acţiunile noastre, că
Dumnezeu refuză să ne ierte păcatele şi neascultarea, că problemele financiare sau familiale sunt un mod
al lui Dumnezeu de a ne pedepsi sau că Dumnezeu, pur şi simplu nu ştie preocupările şi nevoile noastre
reale. Acestea şi multe alte prejudecăţi pot să creeze nelinişte, nesiguranţă, îndoială şi apatie spirituală.
b) Lipsa creşterii spirituale. Aşa cum un copil nu se poate dezvolta fără alimentaţie, nici un creştin
nu se poate dezvolta fără să studieze, să mediteze şi să aibă o viaţă de rugăciune şi comuniune cu
Dumnezeu. Deseori, problemele spirituale apar pentru că oamenii nu-şi petrec mai mult timp pentru
hrănire spirituală. Alţii se epuizează oferind prea mult, fără să completeze nevoile personale. Există o lege
spirituală, scria Walter Trobisch, şi anume că acela care oferă foarte mult trebuie, de asemenea, să
primească mult. Noi nu putem fi decât canale care oferim binecuvântări spirituale de la sursa divină. Nu
oferim ceea ce deţinem noi înşine.568 In 8,31; 2Tim. 3,15-17; Evr. 4,12.
c) Lipsa dăruirii. Oamenii care mănâncă prea mult devin obezi şi nu se simt bine. Acelaşi lucru
apare şi în domeniul spiritual. Dacă ne supraalimentăm cu studii biblice, cu literatură devoţională, cu
predici, cu programe radio-tv, cu seminarii spirituale, aspirăm ca un burete, dar reţinem totul şi nu oferim
nimic, dezvoltăm o bulimie spirituală. Suntem învăţaţi de Dumnezeu să transmitem binecuvântările şi
altora. Trebuie să avem un exerciţiu de activitate spirituală şi misionară. Esenţa dragostei creştine este
dăruirea şi împărtăşirea astfel încât noi să nu devenim supraponderali spiritual.
d) Lipsa echilibrului. Pe parcursul celor trei ani de slujire, Isus a trăit o viaţă echilibrată. El a
slujit, a interacţionat cu ceilalţi, s-a odihnit, a petrecut timp în rugăciune şi închinare, s-a relaxat cu
prietenii. El avea un scop în viaţă, căuta ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi şi îşi cultiva în mod echilibrat
spiritul, corpul, intelectul şi dimensiunea socială. Multor oameni moderni le lipseşte acest echilibru. Noi
suntem grăbiţi, ne antrenăm în activităţi, trăim sub stress, ne lipseşte odihna şi exerciţiul fizic, facem erori
alimentare şi suntem atât de ocupaţi în lucrarea lui Dumnezeu încât eficienţa şi vitalitatea noastră
spirituală ne părăsesc. O viaţă echilibrată presupune un proiect şi strategie bine stabilite, disciplină şi
înţelegerea faptului că nici o persoană din trupul lui Hristos nu este atât de importantă încât să fie
indispensabilă.569
e) Lipsa de consacrare, de implicare şi legământ. Atunci când Domnul Hristos le-a explicat ce
înseamnă ucenicie, El spunea că oricine doreşte să fie ucenic, discipol, trebuie să aibă bunăvoinţa de a-şi
lua crucea şi de a-l urma pe Hristos. Adevăratul creştin creşte, dar această creştere şi maturizare este
precedată de un legământ, de o consacrare care îi permite Domnului Isus Hristos să-i controleze viaţa.
Orice reţinere, rezervă, interferă cu maturitatea spirituală şi contribuie la grevarea creştinismului nostru.
Un lider şi consilier creştin a călăuzit oamenii prin complexităţile vieţii ani de zile. Unii s-au
maturizat şi s-au dezvoltat spiritual. Alţii s-au îndepărtat şi pipernicit. Alţii au avut un impact deosebit
asupra semenilor lor. Alţii au devenit absolut nesemnificativi. Unii au crescut, alţii s-au lăsat înăbuşiţi şi
au dispărut. Unii s-au bucurat şi au avut parte de satisfacţie şi au oferit încurajare, alţii au continuat să-şi
plângă de milă şi s-au blocat. Unii au devenit din ce în ce mai profunzi, mai înţelepţi şi mai adecvaţi,
flexibili, alţii au devenit din ce în ce mai împietriţi şi rigizi.
elementele care fac diferenţa, legământul, consacrarea? Oamenii cei mai obişnuiţi care fac un
legământ profund de închinare faţă de Isus Hristos şi intră într-o relaţie continuă de comuniune cu El,
care-l acceptă ca Domn al vieţii lor, au un impact extraordinar asupra lumii înconjurătoare. Educaţia,
talentele, înzestrările, capacităţile nu realizează această diferenţă pe care poate s-o realizeze o consacrare
şi un legământ autentic cu persoana Domnului Isus Hristos.570
f) Lipsa simplităţii. Fiecare ştie că viaţa este deosebit de complexă. Noi trăim într-o lume în care
stressul, schimbarea, solicitările şi afacerile, aglomeraţia tind să ne copleşească. Pentru a complica şi mai
mult, cultura contemporană, este grevată de pasiunea de a avea, de a poseda. Chiar unii lideri spirituali
500
proclamă faptul că Dumnezeu doreşte să fim bogaţi şi ei afirmă că spiritualitatea şi binecuvântările
materiale merg împreună. Dar acesta nu este adevăratul mesaj biblic. Biblia vorbeşte în mod consecvent
împotriva lăcomiei. Ea subliniază grija faţă de cei săraci şi recunoaşte că bunurile materiale sunt necesare,
dar nu trebuiesc tezaurizate şi nici nu trebuie să constituie prilej de lăcomie sau să ne epuizeze energiile.
1Tim. 6,9-10; 1Cor. 6,19; 1Tes.1,6; Efes1,6; 3,16; 4,3;
Potrivit lui Richard Foster, în Vechiul Testament, binecuvântările materiale sunt promise doar
comunităţii, poporului lui Dumnezeu şi nu unor persoane individuale. 571 Ideea că cineva ar putea să-şi taie
o bucată cât mai bună şi mai grasă din binecuvântarea comună, este inacceptabilă din perspectiva
creştină. Vieţile controlate de lăcomie, preocupare de bunurile materiale nu propăşesc spiritual.
‚Dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor’, citim în Sfânta Scriptură şi oamenii care au dobândit
bogăţii sunt ispitiţi şi şi-au pierdut credinţa.
g) Lipsa puterii Spiritului Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte în viaţa fiecărui credincios, dar El poate să
fie întristat şi îndepărtat. Când se întâmplă lucrul acesta, letargia spirituală este o certitudine. Prin
contrast, dacă noi ne supunem şi ne lăsăm conduşi de Duhul lui Dumnezeu, viaţa noastră se va dezvolta în
tărie, în înţelegere spirituală, în unitate cu alţii, în bucurie, dragoste, pace, stăpânire de sine şi alte roade
ale Duhului Sfânt desemnate pentru gloria Domnului Hristos. Gal 5,22-23;Col.1,29;1In 2,20, 27
h) Lipsa părtăşiei spirituale. Creştinul este parte dintr-un grup sau un corp alcătuit din alţi
credincioşi, fiecare dintre aceştia fiind important şi dăruit, o parte, un membru al trupului lui Hristos,
care-l iubeşte pe Hristos şi fiecare caută să ştie, să iubească, să se bucure de ajutor, încurajare, învăţătură
şi slujire. Atunci când creştinii încearcă să crească în mod egoist, când vor să-şi edifice imperii personale,
când ţin cu orice preţ să urce pe scara statutului şi ierarhiei creştine, nu împlinesc voinţa lui Dumnezeu.
Noi trebuie să creştem împreună cu comunitatea, cu frăţietatea cărei aparţinem şi să ne identificăm cu ea,
nu să ne considerăm mai speciali, mai deosebiţi. Rom 12,1.2; 1Cor 12; Efes 4; Evr 10,24.25.
5. Încercările, ca probe spirituale. Multe manuale de consiliere şi psihoterapie omit să
menţioneze suferinţa ca şi creuzet al deveniri spirituale şi tot ceea ce ne străduim să facem este s-o
reducem, s-o evităm. Dar din perspectivă creştină, adesea suferinţa este o sursă de experienţă personală şi
creştere spirituală. Cu siguranţă, lui Dumnezeu nu-i place să ne chinuiască şi nici noi nu trebuie să avem o
atitudine de masochism spiritual, dar deseori, trăsăturile noastre fireşti nu cedează decât în lecţia aspră a
încercărilor. Iacov 1,2-5; 2Cor.12,8-10; 1Pet. 3,14; 3,17-4,6; 4,12-16.
Cu siguranţă că nu vom înţelege pe deplin misterul suferinţei în această lume. Nici Domnul Isus
Hristos nu a epuizat acest subiect şi nici Sfânta Scriptură nu o face. Dar Dumnezeu şi-a asumat suferinţa,
Fiul Său a suferit pentru noi şi ne-a asigurat că sursele şi rădăcinile suferinţei şi morţii stau în cel rău care-
şi va primi răsplata odată. Suferinţa are darul de a ne creşte credinţa, de a ne maturiza spiritual, ea edifică
răbdarea, tăria, creşterea spirituală. Sfânta Scriptură spune că însuşi Domnul Isus Hristos a fost desăvârşit,
făcut prin ceea ce a suferit. Pentru că suntem contaminaţi de alt sistem de valori, concepţii, deseori
suferinţa este necesară pentru dezvoltarea spirituală, pentru ca să vedem lumea prin lentilele lui
Dumnezeu. Deseori suferinţa este un instrument important în modelarea caracterelor copiilor Săi de către
Dumnezeu. Căci El mustră pe cine îl iubeşte.
6. Lupta spirituală. Fie că recunoaştem sau nu, creştinismul este totuşi o bătălie. Isus a fost ispitit
şi şi-a început lucrarea de slujire printr-o luptă cu cel rău. Marii bărbaţi ai credinţei menţionaţi în Biblie
au trebuit să ducă bătăliile lor cu forţele răului şi bătălia aceasta continuă şi astăzi. În lumea noastră
polarizată între adevăr şi minciună, bine şi rău, Dumnezeu şi Satana nu există neutralitate. Noi trebuie să
luptăm împotriva răului şi să ne situăm în mod pozitiv de partea binelui.
Uneori, această bătălie este dusă pe arena intelectuală în care confuzia, îndoiala, gândirea
nebiblică şi ereziile făţişe sunt la modă. Alteori, bătălia este fizică şi noi trebuie să luptăm cu rănile şi
bolile. Adesea conflictul se centrează asupra problemelor psihologice cum ar fi descurajarea, mânia,
anxietatea, vinovăţia şi alte conflicte interioare. Această bătălie poate să aibă intensităţi diferite. Pot să
survină pauze, iar alteori atacuri furibunde. Chiar atunci când suntem obosiţi, când nu suntem pregătiţi,
Satana urmăreşte vulnerabilităţile noastre şi încearcă să ne răpună.572
501
 Puterea celui rău este fie prost înţeleasă, fie ignorată şi negată, dar el îşi face lucrarea mai mult sau
mai puţin făţiş, mai mult sau mai puţin disimulat. Aşa cum spunea Lewis, nu trebuie nici să-l ignorăm, dar
nici să-i supraestimăm valoarea şi puterea. El este un duşman înfrânt. Noi trebuie să fim conştienţi că
Dumnezeu a pus limite puterii şi influenţei lui Satana. Biblia ne învaţă cum să ne pregătim pentru această
luptă spirituală, ne avertizează împotriva practicilor şi strategiilor celui rău, ne asigură că puterea Duhului
Sfânt este mai mare decât forţele răului. Efes. 6,11-20; 1Pet. 5,8-9; 2Cor. 11,14; Iacov 4,7; 1John 4,3-4;
Apoc.12,9; 20,3,10.
7. Marele Terapeut. Când putem identifica cauzele problemelor spirituale ca şi a altor probleme,
adesea avem o direcţie către care ne putem îndrepta actul terapeutic şi de consiliere. Modalităţile în care
lucrează Dumnezeu, nu sunt întotdeauna comprehensive pentru mintea umană. Uneori, trebuie să însoţim
un Iov şi să nu fim nişte prieteni sau sfătuitori eronaţi, străini de intenţiile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne supunem şi să acceptăm suveranitatea lui Dumnezeu şi modalitatea Sa de lucru
pentru că gândurile şi proiectele Sale sunt departe de cele ale oamenilor. Nu este uşor să accepţi realitatea
pe care ţi-o rezervă Dumnezeu, dar aceasta este cea mai realistă alternativă, să ne supunem Lui şi să fim
convinşi că El este la cârma vieţii noastre, ca şi a universului, că există un plan de salvare şi că într-o zi
vom face parte, dacă vom fi credincioşi, din împărăţia Sa pe noul pământ. Is 55,8.
Diagnosticul şi tratamentul problemelor spirituale. Consiliaţii au nevoie de sprijin spiritual
atunci când în cadrul consilierii încep să vorbească despre problemele lor existenţiale, despre
îmbătrânire şi moarte, despre sens sau lipsa de semnificaţie a propriilor lor vieţi, despre felul cum
reuşesc să facă faţă bolilor şi crizelor, despre simţămintele lor de vinovăţie. Atunci ei caută în mod
special călăuzire spirituală.
Adeseori, însă, strigătul lor de ajutor este mai puţin evident. Ei îşi disimulează simţămintele de
abandon, de goliciune, de plictiseală proprie, de lipsă de scop şi obiectiv în viaţă, lipsă de entuziasm,
bucuria de a trăi, acestea sunt forme mai disimulate ale crizei spirituale prin care trece persoana.
Există două nivele în procesul consilierii, anume susţinerea persoanei de a face faţă problemelor
imediate sau crizelor, şi al doilea încurajarea de a-şi examina aspectele subiacente care constituie cauza
adevărată a crizelor curente şi a simptomelor dureroase.
A ajuta consiliatul să rezolve doar problemele acute, constituie doar jumătate din consiliere.
Sarcina crucială este aceea de a-l ajuta să-şi identifice şi să pătrundă în domeniul etiologic al problemelor
şi al simptomelor de care se plânge, pentru a corecta semnificaţiile neadecvate, valorile distructive, stilul
de viaţă dăunător, pentru a găsi cheia şi sursa problemelor lor de existenţă şi de viaţă. Astfel, putem spune
că problemele cele mai mundane ale consiliaţilor sunt amestecate şi, nici n-ar putea fi altfel, cu probleme
spirituale profunde.
În cadrul consilierii creştine, oamenii trebuie încurajaţi să-şi exploreze rădăcinile spirituale ale
propriilor lor crize. Întrebări de tip deschis, care pot să-i călăuzească către identificarea propriilor
dificultăţi şi probleme, de tipul:
“Cum înţelegi această decizie în lumina a ceea ce e mai important în viaţa ta?” sau
“Cum vezi relaţia dintre această problemă, acest simptom, această suferinţă, această dificultate, şi
credinţa ta personală, relaţia ta cu Dumnezeu?” sau
“Ce ai învăţat din această criză, din această dificultate, din această tulburare majoră cu care te
confrunţi?
“În ce măsură te ajută credinţa la aceasta?”
“În ce măsură convingerile tale rămân sau se schimbă în mijlocul furtunii?”
Comunicarea la acest nivel are rolul de a îmbunătăţi, de a aprofunda relaţia terapeutică, de a crea
acea atmosferă de încredere proprie deschiderii şi acceptării schimbării. Este maniera în care pot fi găsite
răspunsuri semnificative la întrebările fundamentale, la trebuinţele fundamentale ale existenţei, este
mediul spiritual în care se schimbă sistemul de valori şi convingeri, stilul de viaţă în care consiliatul îşi
regăseşte armonia cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.
Criterii în diagnosticul unei patologii spirituale:573
502
 1. Ajutaţi-i să-şi găsească o filosofie semnficativă asupra vieţii şi să dezvolte încredere şi speranţă
şi capacitatea de a face faţă tragediilor inevitabile ale vieţii.
2. Furnizaţi-le un sistem creativ de valori şi sensibilităţi etice, care să-i ajute să dobândească un
sistem propriu lăuntric de călăuză a comportamentului, atât personal cât şi social, într-o manieră
responsabilă.
3. Stimulaţi dezvoltarea unei relaţii autentice, a unei comuniuni cu Dumenzeu.
4. Ajutaţi-i să descopere dimensiunile spirituale transcendente ale existenţei lor.
5. Inspiraţi-i într-o atitudine de responsabilitate şi dragoste ecologică faţă de mediul natural şi faţă
de toate formele de viaţă create de Dumnezeu.
6. Ajutaţi-i să vadă relaţia profundă prin fire nevăzute cu întreaga creaţie, pornind de la
meteosensibilitate, de la simţământul profund de linişte şi de împăcare trăit în natură faţă de anxietate şi
stresul creat de mediul artificial.
7. Ajutaţi-i să trăiască experienţe profunde cu Dumnezeu şi să le acorde semnificaţie.
8. Ajutaţi-i să aibă o viaţă comunitară bogată şi relaţii cu grupul suport.
9. Ajutaţi-i să ridice punţi între ei şi persoanele semnificative, şi nu bariere, chiar dacă este vorba
de sisteme de valori sau convingeri diferite.
10. Optimizaţi imaginea de sine şi acceptarea de sine mai degrabă decât simţămintele de teamă şi
de vinovăţie lăuntrică.
11. Consolidaţi stima de sine, ajutându-i să-şi construiască un stil de viaţă sănătos şi constructiv.
12. Stimulaţi creşterea simţământului de libertate lăuntrică şi de încredere în Cuvântul lui
Dumnezeu.
13. Ajutaţi-i să dezvolte relaţii profunde bazate pe încredere şi pe creştere reciprocă.
14. Ajutaţi-i să aibă o atitudine pozitivă, deschisă, faţă de relaţii sexulale în cadrul familial într-o
manieră afirmativă, pozitivă şi responsabilă, şi nu într-una represivă sau de căutare egoistă a gratificaţiilor
plăcerii.
15. Încurajaţi speranţa realistă cu acceptare a realităţii mai degrabă decât cu negarea acesteia.
16. Ajutaţi-i să-şi schimbe perspectiva de la înstrăinarea produsă de vinovăţia nevrotică către
vindecarea produsă de mărturisire, iertare şi împăcare cu sine, cu semenul, cu mediul şi cu Dumnezeu.
17. Încurajaţi dezvoltarea creativă a propriilor convingeri şi valori, de-a lungul întregului ciclu al
vieţii, traversând chiar crizele existenţiale, şi aceasta în conformitate cu disponibilităţile lor de înţelegere
şi creştere intelectuală.
18. Ajutaţi-i să-şi armonizeze cunoştinţele şi concepţiile ce ţin de emisferul stâng, adică cele
analitice, raţioanle şi lingvistice, cu cele ce ţin de emisferul drept, şi anume simboluri, semnificaţii,
intuiţii, ritualuri şi convingeri.
19. Ajutaţi-i să-şi menţină un echilibru între aspectele de sensibilitate, vulnerabilitate, în
receptivitate ale personalităţii, şi cele asertive, raţionale, intenţionale, etice.
20. Ajutaţi-i să devină conştienţi de potenţialul distructiv al practicilor legaliste instituţionale şi
ajutaţi-i să lupte pentru libertate împotriva presiunii.
21. Stimulaţi-i să-şi dezvolte încrederea, speranţa şi semnificaţia de a face faţă conştienţei că sunt
muritori şi tuturor pierderilor inevitabile ale vieţii, ceea ce le va permite să trăiască în mod mai vigil, mai
conştient o existenţă, o viaţă mai preţioasă.
22. Ajutaţi-i să rămâne sensibili şi conştienţi faţă de miracolul, minunăţiile şi misterul vieţii şi
dezvoltării.
23. Încurajaţi-i să păstreze vitalitatea, bucuria, şi să celebreze, să sărbătorească darurile bune ale
vieţii trîăind în mod creativ şi spijinindu-i pe cei din jurul lor să ajungă la acelaşi nivel.
Consiliaţii vor fi ajutaţi să-şi schimbe convingerile spirituale patogenice care ar putea ţine de
vinovăţia nevrotică, de anxietate, de dependenţă, de încredere în sine, de mântuire prin fapte, atitudini
negative de tip rigid, fanatic, exaltat, sau dimpotrivă, de necredinţă, îndoială. Terapia lui Albert Ellis

503
numită rational emotiv terapy (RET) este benefică în această privinţă, numai împreună cu o raportare
corectă la Cuvântul lui Dumnezeu.
Efectele problemelor spirituale
Uneori este dificil să separi cauzele de efecte. În aspectele spirituale pe care le-am discutat,
principalul efect poate să fie cel în cascadă, în sensul că anumite probleme spirituale pot să agraveze
starea spirituală. O atitudine de mândrie poate să conducă la mai multă mândrie. Păcatul stimulează
decăderea morală şi spirituală. Legalismul face acelaşi lucru. Suficienţa de sine, distorsiunea valorilor,
neînţelegerile, egoismul, erorile teologice, gândirea nebiblică, toate acestea pot afecta starea spirituală a
cuiva. Există însă câteva efecte bine precizate şi acestea sunt spirituale, fizice, psihologice, sociale şi
misionare.574
1. Efectele spirituale. Atunci când problemele spirituale sunt lăsate nerezolvate, ele conduc la un
comportament păcătos, compromiţător şi cresc tendinţa de îndepărtare de viaţa bisericii, a comunităţii şi a
serviciilor divine de închinare, diminuă devoţiunea personală, creşte naivitatea spirituală, diminuă
sensibilitatea faţă de îndemnurile Duhului Sfânt, toceşte conştiinţa, creşte ipocrizia, intervine o stare de
plictiseală legată de viaţa religioasă şi tendinţa către bizuire pe propriile forţe şi puteri. Roadele Duhului
Sfânt: dragoste, bucurie, pace, bunătate, răbdare, amabilitate, credincioşie şi control, sunt din ce în ce mai
rare. 2Cor. 3,7.13.16-18; 1In 5,16-17.
Aceste efecte spirituale nu sunt vizibile imediat. Regresia spirituală se produce treptat. Mulţi
oameni care nu mai au o viaţă spirituală activă sau care ascund păcate sunt actori foarte buni şi pot să
utilizeze jargonul teologic acceptat. Ei pot să-şi ascundă propria secetă spirituală, utilizează clişee pioase,
dar ipocrite, acţiuni a căror motive ceilalţi nu le înţeleg şi nu le cunosc. Mai devreme sau mai târziu,
survine însă adevărata schimbare prin care cel afectat fie este cutremurat şi se pocăieşte şi începe o viaţă
autentică spirituală sau dimpotrivă, se produce o decădere şi îndepărtare dramatică care îl face pe cel
confruntat cu probleme spirituale să se rupă definitiv sau temporare de trupul lui Hristos, însă în mod
făţiş.
2. Efecte biologice. Este bine cunoscut că tensiunile şi conflictele psihologice ne influenţează şi
psihosomatic şi fizic. La fel se întâmplă şi cu suferinţa spirituală care poate să conducă la suferinţă
biologică şi chiar la moarte. Cu siguranţă că nu trebuie să cădem în capcana doctrinei retribuţiei directe,
nu toate bolile şi suferinţele au drept cauză proximă un păcat personal, chiar dacă păcatul este cauza
ultimă a oricărei suferinţe, însă uneori păcatul poate să producă boală şi suferinţă.
3. Efecte psihologice. Toate simţămintele care grevează echilibrul psihic al cuiva, ca vinovăţia,
autocondamnarea, descurajarea, mânia, temerile, atitudinea defensivă, nesiguranţă, reacţii inadecvate,
toate acestea pot să rezulte din moartea şi seceta spirituală.
4. Efecte sociale. Părtăşia creştină o experienţă minunată poate să se transforme în luptă şi să
devină vicioasă. Imaturitatea spirituală poate să genereze gelozie, luptă, relaţiile se dezintegrează, apar
conflicte spirituale, critică, atitudini cinice şi tensiuni. Toate acestea sunt generate de păcat, de o atitudine
incorectă, de o neînţelegere a ceea ce înseamnă viaţa de credinţă cu adevărat.1Cor,3;Efes 2,14.
5. Efecte misionare sau efecte evanghelice. Apostolul Pavel scria la un moment dat că chiar şi
cei ce predică Evanghelia pot să nu o facă din motive curate. Filip 1,15-17. Acelaşi lucru, aceeaşi situaţie
poate exista şi astăzi. Mulţi îşi predică propriile lor teorii, doctrine, activităţi dizidente cu care Hristos nu
mai are nimic în comun. Însă adevăratul ucenic şi misionar al lui Hristos va îndreptat oamenii şi
conştiinţele către Mântuitorul. Misiunea noastră nu poate fi decât hristocentrică. Atunci când ea se
centrează pe valori şi merite ale instrumentului uman, atunci când Hristos este împins în spatele unui lider
omenesc, fie el şi creştin, atunci se instalează insensibilitatea, valorile sunt distorsionate şi urmarea nu
poate fi decât secetă spirituală. 1Cor 3,4-23.
Consilierea în probleme spirituale
Cu siguranţă că abordarea consilierii în aspecte spirituale depinde în mare măsură de natura
problemei consiliatului. Nu poate fi vorba de aceeaşi abordare atunci când avem de-a face cu dubii sau
puncte de vedere eronate sau căutarea unui răspuns la o întrebare teologică faţă de persoana care
504
manifestă şi tolerează un păcat făţiş în viaţa sa. Dacă consiliatul este preocupat în mod sincer faţă de
letargia sa spirituală, abordarea va diferi faţă de cineva plin de mânie şi nu-L înţelege pe Dumnezeu.
Obiectivele consilierii în aspectele religioase. Obiectivul dimensiunii religioase a consilierii
creştine este de a ajuta oamenii să crească şi să se dezvolte în profunzimea, vitalitatea vieţii lor spirituale,
care poate să-i împuternicească în toate celelalte aspecte ale vieţii şi existenţei lor. Această creştere apare
pe măsură ce ei învaţă să intre în comuniune cu Dumnezeu, cu semenii lor care nu sunt decât copiii lui
Dumnezeu, cu mediul natural, care nu este decât lumea creată a lui Dumenzeu, cu propriul lor interior, în
măsura în care reuşesc să satisfacă trebuinţele lor spirituale fundamentale şi anume:575
1. Dezvoltarea unei filosofii de viaţă viabilă, un sistem de convingeri şi simboluri vitale care să le
confere sens şi semnificaţie în viaţă
2. Dezvoltarea unor imagini şi valori creative care să-i călăuzească într-un stil de viaţă sănătos şi
constructiv
3. Dobândirea unor relaţii progresive şi a unei consacrări faţă de Dumnezeul iubitor care le
integrează şi le împuterniceşte viaţa
4. Dezvoltarea unei imagini de sine valorizată prin preţul plătit pe Golgota de Prinţul Universului,
Mântuitorul nostru, Domnul Isus Hristos
5. Reînnoirea regulată a conving. fundament. care menţine speranţa în mijlocul pierderilor şi
tragediilor vieţii
6. Descop. modalit. de a se îndrepta de la înstrăinarea produsă de vinovăţie către împăcarea
produsă de iertare
7. Dezvoltarea modalităţii de anihilare a complexului de inferioritate şi de a reduce tendinţele
către vanitate, mândrie, bazându-şi propria valorizare pe dragostea salvatoare a lui Dumnezeu
8. Practicarea unor momente, clipe regulate, de comuniune, rugăciune, studiu şi meditaţie cu
Dumnezeu, obţinând acea confirmare şi valorizare acordată de Dumnezeu prin intermediul unei relaţii
providenţiale cu Creatorul şi Mântuitorul
9. Apartenenţa şi implicarea în viaţa grupului suport a comunităţii care îl nutreşte şi susţine în
călătoria sa spirituală.
Aceste trebuinţe nu sunt neapărat religioase în sensul tradiţional, bisericesc al cuvântului, ci ele
sunt mai degrabă umane, fundamentale, prezente în toate persoanele, incluzându-i chiar şi pe aceia dintre
semenii noştri secularizaţi şi înstrăinaţi de formele instituţionalizate ale religiei. Acestea sunt trebuinţe
profund spirituale şi religioase în sensul în care ele pot fi satisfăcute numai prin relaţia verticală cu
Realitatea spirituală ultimă Dumnezeu, Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul fiecăruia dintre noi. Mulţi
oameni nu au învăţat să-şi satisfacă trebuinţele lor spirituale într-o manieră sănătoasă şi care conduce la
dezvoltare.
Religia lor, atâta câtă este, fie este distrofică, fie este patogenă, producând suferinţă şi blocaje în
dezvoltare. Mulţi oameni îşi satisfac trebuinţele lor spirituale fundamentale într-o manieră sanogenetică,
ceea ce îi conduce la o dezvoltare sănătoasă, armonioasă şi integrală. Formele patogenice spirituale şi
religioase rezultă atunci când oamenii încearcă să-şi satisfacă trebuinţele lor spirituale într-o manieră
autoritară, care neagă realitatea, sau se supune în mod facil formelor moderne de idolatrie.
Religia şi spiritualitatea sanogenetică rezultă atunci când oamenii reuşesc să găsească modalităţile
oferite de Dumnezeu pentru a-şi satisface aceste trebuinţe fundamentale într-o manieră deschisă,
progresivă, care corespunde deschiderii pe care Dumnezeu ne-a pus-o înainte. Este crucial să devenim
conştienţi de criza spirituală în care se găseşte umanitatea şi planeta noastră. Acesta este contextul
aspiraţiilor spirituale, a confuziei şi goliciunii care conduce pe oameni către consilierul creştin. Aceasta
nu este o sarcină facilă.
Este extrem de dificil să satisfaci trebuinţele spirituale fundamentale ale unor oameni goliţi
spiritual şi secular, în mod constructiv. Viteza fără precedent a schimbărilor sociale, ştiinţifice,
tehnologice şi de conştiinţă chiar, a produs un colaps masiv ale sistemelor tradiţionale ale convingerilor,
simbolurilor şi semnificaţiilor religioase.
505
 Modalităţile tradiţionale de a face faţă anxietăţii existenţiale centrate pe autoritate nu mai sunt
capabile să satisfacă trebuinţele spirituale ale oamenilor şi să le ofere soluţii constructive şi semnificative
pentru aceştia. Dar în acelaşi timp nu s-au dezvoltat alte soluţii noi mai creative. Această perioadă de
tranziţie şi schimbări rapide pe multiple planuri, sociale, politice, economice şi de criză spirituală este
saturată cu anxietate existenţială pentru cei mai mulţi dintre semenii noştri.
Unii încearcă să cucerească reduta libertăţii, abandonând totuşi normele necesităţii. Încearcă să
găsească noi modalităţi şi sensuri spirituale, îndreptându-se către unele soluţii simpliste, spiritualiste,
alternative, la tradiţia ideo-creştină. Acestea nu sunt soluţii la problemele existenţiale, ci doar o strategie
escapistă.
Atunci când observăm criza spirituală cu care ne confruntăm prin lentilele oportunităţii pentru
schimbare şi dezvoltare spirituală, vom sesiza faptul că aceste dificultăţi nu sunt decât o ocazie pentru
transformare, redeşteptare şi reformă spirituală. Astfel de situaţii ne provoacă să ne ducem până la capăt
mântuirea “cu frică şi cutremur”, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Filipeni 2,12: ‚Astfel dar, prea
iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi
cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea’. Dar aceasta presupune
o selectare, o decantare a valorilor spirituale şi o separare a lor de tot ceea ce înseamnă condiţionare
culturală sau balast omenesc, care de obicei este cel mai îndrăgit.
Procesul acesta de îndepărtare a ceea ce este infantilism spiritual, aşa cum tot apostolul Pavel
afirmă în 1 Cor.13,11: ‚Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil;
când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc’, este un proces dureros de maturizare şi de
creştere spirituală. El poate s-ofere satisfacţie durabilă, dar acestea nu se arată imediat şi nu sunt de natură
facilă. Consilierea creştină asupra aspectelor spirituale, ajută oamenii să înveţe să trăiască în armonie cu
principiile fundamentale ale spiritualităţii creştine. Capacitatea de a alinia stilul de viaţă al consiliatului cu
realitatea existenţială şi spirituală fundamentală este una din preocupările majore ale consilierii creştine,
care se confundă în ultimă instanţă cu ceea ce în limbaj religios se numeşte “a realiza voinţa lui
Dumnezeu.”
Consilierea creştină tinde să ajute oamenii să se bucure de o relaţie deschisă, optimizatoare cu
Dumnezeu care îi va capacita să trăiască într-un mod constructiv şi biruitor în mijlocul pierderilor,
conflictelor şi tragediilor vieţii în această lume.
Consilierea creştină îi ajută pe oameni să-şi găsească vocaţia, chemarea, cauza, prin intermediul
căreia ei pot să pună peste viaţa lor pecetea consacrării, a unei vieţi plină de sens şi semnificaţie, a
bucuriei şi satisfacţiei autentice.
Din nefericire, atunci când religiile tradiţionale îşi pierd sensul numinosului, în terminologia lui
Otto Rudolf, mulţi semeni ai noştri orbecăie în căutarea transcendenţei idolatriei şi pseudoreligiei. Foarte
mulţi îşi găsesc o falsă şi destructivă alinare în modalităţi chimice ale unei religii a drogurilor, a
alcoolismului, sexului şi imoralităţii, ale societăţii de consum sau ale cufundării în marasmul materialităţii
şi confortului. Toate aceste forme de idolatrie nu fac decât să-i trădeze pe falşii lor închinători, lăsându-i
în cea mai neagră disperare spirituală. Oamenii care ajung conduşi de astfel de ideologii efemere, se
consideră pe ei înşişi, nimic mai mult, decât nişte maşini care simt că niciodată nu au trăit în mod
autentic, a căror creativitate şi vitalitate interioară este văduvită de conflicte nevrotice, tind să fie în cea
mai mare măsură, terifiaţi de finitudine şi nonfiinţă, mortalitate.
Dimpotrivă, oamenii care au învăţat să fie deschişi faţă de Spiritul călăuzitor al Duhului Sfânt al
lui Dumnezeu, rămân plini de vitalitate şi coerenţi cu ei înşişi, cu semenii, cu mediul şi cu Dumnezeu,
fiind conştienţi că finitudinea lor poate fi transformată într-un stimul pentru a trăi pe deplin şi a-şi încărca
existenţa şi viaţa cu sens şi semnificaţie. Cu cât iamginea lui Dumnezeu este mai dezvoltată în ei înşişi,
ajung să participe la ceea ce Bugental a numit “celebrarea fiinţei”.
Înstrăinarea noastră fundamentală ca fiinţe umane este faţă de Chipul lui Dumnezeu creat în noi.
De aceea, cheia sarcinii spirituale este refacerea acestui Chip care poate fi realizată numai prin harul
Domnului Isus Hristos şi a Duhului Sfânt. Mulţi oameni aflaţi la mijlocul existenţei lor realizează deodată
506
că viaţa lor s-a scurs mai bine de jumătate. Şi această experienţă înseamnă o maree de anxietate
existenţială. Dacă viaţa lor este pustiită spiritual, ei se simt copleşiţi. Dacă, pe de altă parte, sensul
propriei existenţe este plin de semnificaţie printr-o credinţă vitală şi o viaţă spirituală robustă, ei pot să
depăşească şocul propriei finitudini. Procesul propriei finitudini este transformat. În loc să trăiască
murind, ei mor trăind.
În terapia spirituală este necesară înţelegerea, ascultarea cu atenţie, acceptarea şi empatia,
încercând să determinăm adevărata rădăcină etiologică a problemei care se manifestă. Procesul de
consiliere implică mai multe etape şi procedee:576
1. Rugăciunea. Înaintea, în timpul şi după procesul de consiliere spirituală, consilierul trebuie să
ceară călăuzire divină. Mai mult decât alte forme de susţinere şi ajutor, consilierea spirituală ne implică în
conflictul cu forţele celui rău. Acesta este motivul major pentru care consilierul creştin ar nevoie de
rugăciune pentru putere, înţelepciune şi orientare specială. Uneori poţi alege să te rogi direct împreună cu
consiliatul. Întotdeauna vei petrece un timp singur în rugăciune pentru fiecare dintre consiliaţii care se
confruntă cu probleme spirituale şi de fapt, de cele mai multe ori, orice alt tip de problemă este însoţit şi
de o problemă spirituală.
Întrebarea este: are rugăciunea un efect psihologic? Mulţi cercetători sugerează că răspunsul este
afirmativ. Atunci când este combinată cu meditaţia de tip creştin, rugăciunea creşte starea de bine
psihologic şi descreşte anxietatea. Deşi cercetătorii au încă dificultăţi în a măsura gradul de spiritualitate
al cuiva, unele dovezi empirice arată că rugăciunea optimizează starea spirituală a cuiva şi contribuie la
eficienţa psihoterapiei. Dar efectul nu este doar psihologic, prin mecanisme pur psihologice, deşi
Dumnezeu ne-a creat pentru dialogul cu El, ci efectul este şi spiritual, prin ceea ce face Dumnezeu ca
răspuns la rugăciune prin intervenţia Duhului Sfânt. Aşadar rugăciunea nu este doar un efect de
autosugestie sau un efect placebo, ci este un mijloc, un instrument pus la dispoziţie de Dumnezeu şi pe
care El îl foloseşte ca un canal pentru a transmite darurile şi intervenţia Sa.577
2. Modelarea. Oamenii au tendinţa de a imita şi a urma pe ceilalţi semeni ai lor. Acesta este
fundamentul pentru învăţarea socială, teoria învăţării sociale şi un principiu reflectat şi în Noul
Testament. Isus a slujit ca un exemplu pentru ucenici. Pavel şi-a instruit credincioşii să calce pe urmele
sale deoarece şi el calcă pe urmele lui Hristos. Apostolul Petru a îndemnat liderii religioşi să fie un
exemplu pentru membri. In 13,14-15; 1Cor.11,1; Filip 3,17; 4,9; 1Pet. 5,3. Fie că ne dorim sau nu acest
rol, creştinul, inclusiv consilierul creştin este un exemplu de vieţuire creştină. Creştinul care nu încearcă
să imite, să calce pe urmele lui Hristos şi să crească în această relaţie şi comuniune, nu poate să fie
eficient în consilierea spirituală. Cel care doreşte să fie rodnic trebuie să recunoască că el este un model
pe care consiliatul îl urmează şi faţă de care uneori reacţionează advers.
3. Îndemnul devoţional şi predicarea. Aşa cum este utilizat şi în Biblie, aceasta nu înseamnă să
predici cuiva în mod vehement, să utilizezi cuvinte aspre, să ceri ascultare. Exaltaţia implică capacitatea
dăruită de Dumnezeu de a te ataşa şi de a te apropia pentru a oferi ajutor, tărie celor slabi spiritual, a-i
reasigura pe cei care au o credinţă oscilantă, să-i susţii pe cei care trebuie să facă faţă unor circumstanţe
nefavorabile, să-i încurajezi pe cei cărora le lipseşte siguranţa. Uneori, trebuie să atragem atenţia şi asupra
păcatului, dar o vom face cu amabilitate, cu dragoste. Ajutându-l pe consiliat să ajungă la concluziile
proprii, rezonabile, îl vom încuraja să se schimbe, să ia decizii pentru a-şi însuşi un nou comportament, a
dobândi un nou caracter.
4. Învăţarea. Uneori terapeuţii începători şi alteori chiar şi cei mai experimentaţi, tind să dea cu
uşurinţă foarte multe sfaturi. Aceasta reflectă anxietatea consilierului care încearcă să furnizeze
răspunsuri imediate pentru a-şi uşura propriul disconfort şi a obţine o alinare rapidă a suferinţei
consiliatului. Prea adesea însă aceste sfaturi pripite ale consilierului sunt date dintr-o poziţie de
superioritate atotcunoscătoare şi deseori ele pot fi eronate şi nu se potrivesc cu cadrul consiliatului.578
Rareori se produce o creştere reală şi o soluţionare a problemelor consiliatului doar prin procesul
oferirii de sfaturi de către alţii. Creşterea şi reînnoirea spirituală este un proces mai lent pe care sufletul
trebuie să-l parcurgă în mod real prin înţelegerea cauzelor, mecanismelor şi procesului de recuperare. El
507
trebuie să străbată drumul care duce din întuneric la lumină şi pentru aceasta consilierul nu poate să fie
decât o oglindă, un suport, un însoţitor care îl însoţeşte şi favorizează acest proces. În sine însă, procesul
îi aparţine consiliatului.579
Consilierea spirituală este o călăuzire amabilă, sensibilă şi ea presupune şi oferirea unor
informaţii, dar ca de la suflet la suflet doar prin răspunderea la unele întrebări, prin efectuarea unor
sugestii, prin stimularea gândirii, prin atragerea atenţiei asupra erorilor, şi uneori abia în ultimă instanţă
prin oferirea unor sfaturi care însă trebuie discutate împreună pentru a avea feed-beack-ul necesar. Iată
subiectele care pot constitui substanţa învăţăturii sau a oferirii de informaţii:
a) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. Confuzia şi problemele spirituale provin adeseori din
neînţelegerea atributelor şi necunoaşterea lui Dumnezeu sau trecerea cu vederea a unora dintre acestea. Să
subliniezi mânia lui Dumnezeu fără să-I vezi bunătatea şi mila conduce la teamă şi vinovăţie. Să
subliniezi mila şi dragostea Sa fără să ţii seama de sfinţenia şi dreptatea Sa ne conduce la un fals
simţământ de siguranţă şi lipsa preocupării faţă de problemele şi responsabilităţile spirituale. Dumnezeu
doreşte să ni se reveleze, să ni se descopere ca noi să-L cunoaştem pe El. Acesta este obiectul, substanţa
revelaţiei generale, a celei speciale, a celei istorice şi providenţiale. Ier 9,23.24; Osea 6,6; In 17,3.
Cunoaşterea lui Dumnezeu însă este problematică pentru că mintea umană este finită şi căzută în
păcat şi ea trebuie să cuprindă trăsături infinite. În cadrul procesului cunoaşterii lui Dumnezeu, în primul
rând trebuie să ascultăm cuvântul Său şi să căutăm să-l înţelegem şi să-l aplicăm în viaţa noastră cu
ajutorul şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. În al doilea rând, noi putem să cunoaştem pe Dumnezeu gândind
şi meditând asupra caracterului Său, aşa cum a fost revelat în Biblie şi în istoria lumii, exprimând
recunoştinţa şi mulţumirea pentru dragostea şi părtăşia Sa. Şi în al treilea rând, putem să-L cunoaştem pe
Dumnezeu ascultând de poruncile Sale şi participând la serviciile divine ale corpului Său, biserica.
În consilierea spirituală, consilierul este provocat să ajute consiliatul să cunoască şi să iubească pe
Dumnezeu. Nu putem îndeplini aceasta doar făcând nişte lecturi sau predicuţe. În schimb, consiliatul
trebuie să-L vadă pe Dumnezeu în stilul de viaţă al consilierului, în conversaţiile şi atitudinea acestuia şi
prin referinţele periodice la Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături pun o responsabilitate considerabilă
asupra terapeutului creştin. Noi nu putem învăţa pe alţii să-L cunoască pe Dumnezeu până când nu-L
cunoaştem noi înşine, nu am experimentat în viaţa noastră şi nu am dobândit creştere şi maturitate
spirituală suficientă. Ajutând consiliatul să-L cunoască pe Dumnezeu, presupune o conştienţă şi
profunzime spirituală care depăşeşte posibilitatea de descriere a unui manual sau a unei cărţi.580
b) Dragostea creştină. Dragostea care se oferă dispusă la sacrificiu şi necondiţională este
dragostea agape descrisă în 1Corinteni 13 şi care a fost numită cel mai mare agent psihoterapeutic,
incomparabil cu oricare alt instrument. Dragostea este atributul lui Dumnezeu care l-a determinat să
trimită pe fiul Său pe pământ. Consiliatul are nevoie să audă despre dragostea lui Dumnezeu. Mai mult, el
trebuie să experimenteze şi s-observe cum această dragoste curge dinspre Dumnezeu prin consilierul
consacrat către el, care până acum se simţea neiubit, neacceptat, vinovat, confuz şi în mare nevoie şi
dificultate spirituală.
c) Păcatul şi iertarea. Biblia nu acoperă niciodată păcatul şi nu-i neagă caracterul prevalent şi
distructiv. Dumnezeu urăşte păcatul şi eventual pedepseşte pe păcătoşii nepocăiţi, dar îi iubeşte pe toţi
păcătoşii şi doreşte să-i salveze, nu doreşte moartea păcătosului. Toţi cei în Hristos Isus nu mai sunt
condamnaţi. Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos a venit ca să moară şi să plătească pentru păcatele noastre.
Atunci când păcătuim, putem fi iertaţi complet. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept
ca să ne curăţească şi să ne ierte, însă trebuie ca pocăinţa să fie completă, mărturisirea şi părăsirea să fie
autentice. Nu putem rămâne în ciclul distructiv al păcatului şi să solicităm iertarea fără o pocăinţă
adevărată. Ne înşelăm singuri, iar ‚Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi
secera’. In 3,16; 1In 1,8-10; 4,7-21; Rom. 6,23; 8,1; Mat. 13,41-42; 1Cor. 15,3; Is. 43,23-25; Ier. 31,34;
Iacov 5,16.
Eliberarea de păcat, iertarea este o experienţă extraordinară care deşteaptă energiile sufleteşti ale
fiinţei umane şi-i dă posibilitatea să se ridice iarăşi la viaţă spirituală, la echilibru sufletesc şi relaţii
508
armonioase cu semenii şi cu mediul. Biblia ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele unii altora în măsura
în care am greşit unii faţă de alţii, dar aceasta nu asigură iertarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să
existe o mărturisire specifică faţă de El, în mod direct.
Mărturisirea are efecte terapeutice. Adesea stimulează pe ceilalţi să ne ierte şi uneori ne ajută să ne
iertăm pe noi înşine şi să iertăm şi pe ceilalţi. Mărturisirea şi iertarea are un efect terapeutic profund
pentru că restabileşte căile de comunicare, alină durerile, resentimentele şi reface legăturile vitale,
echilibrând şi armonizând atât lăuntrul cât şi relaţiile noastre pe orizontală şi pe verticală cu Dumnezeu.
Mărturisirea şi iertarea pot şi trebuie să fie acompaniate de rugăciune, de puterea vindecătoare a
rugăciunii. Consilierul, terapeutul creştin trebuie să împărtăşească această perspectivă biblică asupra
păcatului şi iertării. Uneori este necesar să confruntăm consiliatul cu propriile erori, greşeli şi păcate. Vom
face însă aceasta printr-o atitudine amabilă, nonjudicativă şi de iertare. Nu putem vorbi de iertare şi să
refuzăm s-o practicăm şi s-o demonstrăm în viaţa noastră. Mat 6,14.15; 7,1-5.
d) Controlul Spiritului Sfânt. Consilierul creştin nu trebuie să subestimeze niciodată rolul Duhului
Sfânt în consiliere. Adesea Duhul Sfânt oferă discernământ şi înţelepciune şi îl orientează în experienţa şi
pregătirea sa, astfel încât el poate să fie pe deplin eficient în rolul său de consiliere. Duhul Sfânt oferă
resurse incalculabile de vindecare şi conduce dipolul consilier-consiliat la recunoaşterea păcatului, îi
învaţă şi le inspiră iertare, încurajare, iar dacă îi este permis ia în stăpânire conştiinţa consiliatului, îşi
exercită călăuzirea spirituală liniştită.581
Călăuzirea Duhului Sfânt a fost definită ca o percepţie a proximităţii, ca o intuiţie. Popular este
numită şi fler sau prezenţă de spirit şi poate să se manifeste în preajma unei şanse deosebite, a unui
pericol, în generarea unor idei, în asumare unei opţiuni sau prevenirea unor riscuri inutile.
În Efeseni 5,18, creştinului i se porunceşte să fie plin de Duhul Sfânt, un proces care implică:
1. Autoexaminare. Fapte 20,28, 1 Corinteni 11,28.
2. Mărturisirea tuturor păcatelor cunoscute. 1 Ioan 1,9.
3. Supunerea voluntară completă faţă de Dumnezeu. Romani 6,11-13.
4. Solicitarea Duhului Sfânt în rugăciune. Luca 11,13.
5. Convingerea ulterioară că suntem luaţi în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu şi manifestarea
recunoştinţei şi mulţumirii pentru aceasta. 1 Tesaloniceni 5,18.
Umplerea cu Duhul lui Dumnezeu sau supunerea, solicitarea prezenţei Sale în viaţa şi înlăuntrul
nostru nu este un eveniment unic, doar odată într-o viaţă, ci este un proces zilnic, ca respiraţia şi din
perspectivă spirituală putem spune că expirăm eroarea şi păcatul prin mărturisire şi iertare şi inspirăm
prezenţa Duhului Sfânt care devine călăuza, mângâietorul şi cel care ne conduce viaţa. Acest proces nu
trebuie neapărat să fie unul extatic sau însoţit de manifestări emoţionale deosebite, deşi poate să aibă loc
şi acest fenomen, dar de multe ori el este tăcut şi se manifestă printr-o atitudine de bucurie, mulţumire,
pace lăuntrică, răbdare şi toate celelalte roade şi daruri ale Duhului Sfânt. Efes 5,18-21; Gal 5,22-23.
Multe din problemele spirituale din această secţiune apar şi persistă deoarece credincioşii încearcă
să-şi rezolve problemele şi să crească, să se maturizeze prin ei înşişi. Doar Duhul Sfânt este acela care ne
învaţă, care ne întăreşte, care ne împuterniceşte să facem faţă şi să depăşim problemele spirituale ale
vieţii. Consiliatul trebuie să fie conştient de acest adevăr fundamental.
e) Ucenicia. În marea Sa misiune, Isus a instruit credincioşii să facă ucenici, un proces care
implică evanghelizare şi educaţie creştină. Mat 28,19.20. Uneori consilierul, terapeutul creştin va dori să
evanghelizeze, să împărtăşească vestea bună a evangheliei, deşi trebuie avut grijă să nu violăm etica şi
morala, deontologia profesională, grămădind valori şi învăţături religioase asupra consiliatului care
manifestă rezistenţă sau care doreşte să se manifeste asupra altor chestiuni. Consiliatul şi consilierul
trebuie să discute importanţa şi semnificaţia studiului biblic şi a rugăciunii, a încrederii în Dumnezeu, a
meditaţiei, a disciplinei în viaţa devoţională şi aspectele misiunii creştine, dar toate acestea trebuie făcute
numai cu acordul liber consimţit al consiliatului.
În două propoziţii, sfântul apostol Pavel a afirmat scopul său ultim în viaţă: ‚Noi Îl proclamăm pe
El, îndemnând şi învăţând pe oricine, cu toată înţelepciunea ca să putem prezenta înaintea oricui, într-un
509
mod desăvârşit pe Hristos.’ Către acest scop tindem, depunând întreaga putere pe care El a manifestat-o
atât de dramatic în viaţa mea. Putem noi să facem o astfel de declaraţie, atât de concisă, de precisă şi
fundamentală în două-trei propoziţii care să cuprindă ultimul nostru ţel, scop în calitate de terapeut şi
consilier? Acesta poate să fie un exerciţiu extrem de valoros şi util. Pentru mulţi consilieri creştini,
această declaraţie de intenţie poate fi similară cu cea a apostolului Pavel: să proclamăm pe Hristos şi să
îndemnăm, să învăţăm pe alţii astfel încât ei să ţintească către desăvârşire şi maturitate spirituală.
Coloseni 1,28.29.
Uneori, consilieri creştini bine intenţionaţi, dar mai puţin sensibili şi lipsiţi de tact sunt prea
virulenţi în încercarea lor de a prezenta Evanghelia, îndemnând pe consiliaţi să se consacre lui Hristos.
Noi putem spera că vom vedea pe toţi clienţii, pacienţii noştri că vor creşte spiritual, dar creşterea este
adesea lentă şi în chestiuni spirituale rareori se văd schimbări abrupte, prea rapide, prea entuziasmante, iar
când acestea au loc, de multe ori ele nu sunt de durată.
Căutând călăuzirea lui Dumnezeu, noi trebuie să avem acelaşi ţel, în calitate de consilieri creştini,
un ţel constant urmărit. Prin călăuzirea Sa în mod eficient şi sensibil, noi trebuie să îndemnăm şi să
ajungem la esenţa lucrurilor, la discutarea aspectelor spirituale, conştienţi că Duhul lui Dumnezeu
prezent, care ne conduce şi pe noi şi atât înlăuntrul nostru cât şi înlăuntrul consiliatului, care cunoaşte
bine ocaziile, ritmul şi împrejurările care trebuiesc folosite, ne va inspira astfel încât să-i convingem pe
oameni de păcat, să-i conducem la pocăinţă şi să-i dezvoltăm ca ucenici. Noi trebuie să ne supunem în
calitate de instrumente ale lui Dumnezeu în acest proces.
f) Echilibru. Consiliaţii cu probleme spirituale trebuie să fie atenţionaţi privind importanţa unor
influenţe nonspirituale, dar care au o mare importanţă în stilul de viaţă cum sunt alimentaţia, odihna,
recreaţia, exerciţiul fizic. Ajutaţi consiliatul să dobândească un stil de viaţă sănătos, evitând legalismul şi
suficienţa de sine, să facă faţă mândriei şi amărăciunii, prin discuţii înţelegere şi rugăciune. Reexaminaţi
valorile, obiectivele, priorităţile, eliminaţi erorile şi neînţelegerile teologice asanând atât aspectele de
secetă în hrana spirituală cât şi de îmbuibare spirituală. Pe de o parte respectiv neglijarea studiului,
meditaţiei, rugăciunii, iar pe de altă parte, acumularea fără utilizarea în misiune a prea multor cunoştinţe,
adevăruri de tipul creştinului consumator.582
g) Corpul - organismul bisericii. Creştinismul, aşa cum am afirmat mai sus, nu este o religie a
realizării prin sine însuşi, Dumnezeu ne-a făcut ca şi fiinţe umane sociale cu nevoia de interrelaţie
personală şi apartenenţă unei structuri sociale. Şi în plan spiritual există structuri adecvate care alcătuiesc
poporul lui Dumnezeu, o societate bazată pe un sistem de valori şi principii care aparţin lui Dumnezeu şi
diferite de sistemul şi valorile lumii acesteia corupte de păcat şi aflate sub puterea uzurpatoare a celui rău.
Fiecare persoană este membru, mădular al organismului. Fie importantă, fiecare are unul sau mai multe
daruri pe care le foloseşte spre binele tuturor. Gen 2,18; 1Cor 12,25; 1Petru 4,10.11; Rom 12,1-8; 1Cor
12-14; Efes 4,7-16.
Efeseni 4,16 subliniază caracterul sistemic al acestui organism şi al relaţiilor din lăuntrul său.
Terapia şi consilierea creştină nu ar fi eficientă dacă ar fi exercitată aparte de corpul lui Hristos biserica.
Credincioşii sunt instruiţi să fie de folos unul altuia, să se asiste, să-şi poarte poverile reciproc. Atunci
când consiliaţii experimentează această acceptare şi suport, sunt mai capabili să parcurgă procesul de
consiliere şi să se implice în nevoile altora, ceea ce reprezintă un beneficiu terapeutic, atât psihologic cât
şi spiritual.
Utilizarea resurselor spirituale şi religioase în consilierea creştină. Arsenalul spiritual creştin
este deosebit de bogat în susţinerea procesului de consiliere. Beneficiind de texte, cuvinte, expresii,
imagini, concepte, evenimente, povestiri, parabole, rugăciunea, relaţia de părtăşie creştină toate aceste
simboluri şi practici înseamnă foarte mult, activează resorturi profunde în sufletele oamenilor.
Unii care au înţeles greşit aceste valori sau existenţa lor a derapat, pot să aibă simţăminte negative
de respingere sau rezervă. Unii le pot utiliza într-o manieră rigidă, legalistă, care stimulează simţămintele
de vinovăţie şi blochează creativitatea spirituală. Iată câteva idei călăuzitoare în utilizarea resurselor
religioase spirituale în consiliere:583
510
 1. Utilizaţi resursele şi expresiile religioase numai după ce consiliatul a devenit conştient de
problemele sale, de propriul fundament, de propriul sistem al convingerilor sale, de simţămintele şi de
atitudinile privind aspectele spirituale şi religioase. Atfel o intervenţie în acest domeniu poate fi
intempestivă şi să aibă efecte adverse, contrare celor aşteptate.
2. Înainte de a utiliza resurse ca rugăciuena şi Scriptura în consiliere, întreabă-te dacă în acest
moment pentru consiliat, această intervenţie este semnificativă. De asemenea trebuie să manifestăm cel
mai mare respect faţă de simţămintele şi convingerile persoanei. În astfel de situaţii noi putem deschide
uşi sau putem ridica bariere, în funcţie de tactul cu care procedăm.
3. După utilizarea unor resurse spirituale sau religioase, oferă consiliatului ocazia de a discuta
gândurile, simţămintele, fanteziile, din timpul experienţei. O întrebare focalizată, o chestiune adusă în
discuţie poate să constituie momentul declanşator al unor neaşteptate şi profunde reflecţii privind
chestiuni spirituale, religioase, perplexităţi sau confuzii ale consiliatului.
4. Utilizaţi resursele spirituale mai frecvent în consilierea suportivă a crizelor şi a necazurilor prin
care trece consiliatul şi mai puţin frecvent în consilierea de tip psihoterapic orientată către schimbări
interioare. Utilizarea simbolurilor şi ritualurilor religioase tinde să întărească imaginea autoritativă a
consilierului şi adesea trezeşte simţăminte de vinovăţie sau de defensă faţă de complianţă, de neajutorare,
stimulând şi activând copilul lăuntric, în termenii analizei tranzacţionale, din consiliat.
5. Utilizaţi resursele spirituale într-o manieră care nu diminuă simţământul de iniţiativă, tăria şi
responsabilitatea consiliatului, în special la cei ce au tendinţa să devină dependenţi.
6. Utilizaţi rugăciunea şi materialul scripturistic într-o manieră care facilitează mai degrabă decât
blochează propriile canale ale consiliatului către manifestarea simţămintelor şi atingerea catharsisului.
Permiteţi consiliatului să se manifeste emoţional, fie că este vorba de mânie, de amărăciune, de disperare,
lăsaţi-l să înţeleagă că Dumnezeu acceptă şi că aceste simţăminte sunt naturale şi omeneşti.
7. Utilizaţi resursele religioase pentru a aprofunda, îmbogăţi şi întări relaţia terapeutică, oferind şi
aspectele verticale relaţionale ca dimensiune spirituală, dar nu ca un substitut pentru relaţia terapeutică
autentică.
8. Nu trebuie să simţiţi că cineva are obligaţia să utilizeze expresii religioase sau spirituale sau
aceste resurse. Dumnezeu este activ în toate tipurile de relaţii, toate tipurile de probleme, indiferent dacă
o facem formal sau nu. Nu utilizaţi niciodată rugăciunea doar ca o unealtă, doar ca un instrument. Un
consilier, chiar şi fără să se roage, manifestându-şi simţămintele în mod semnificativ ca un om ce se află
în relaţie cu Dumnezeu, va putea să inspire încredere şi speranţă, chiar dacă nu apelează formal la resurse
spirituale.
9. Invitaţi consiliatul, dacă el găseşte potrivit să facă aceasta, să se roage el însuşi, pentru că
aceasta este mai util decât dacă se roagă consilierul. De obicei ambii trebuie să înalţe câte o rugăciune.
Meditaţia şi rugăciunea ca metode pot fi extrem de folositoare atunci când sunt utilizate ca mijloace de
deşteptare, de creştere a conştienţei faţă de aspectele, chestiunile spirituale nerezolvate.
Utilizarea corespunzătoare a resurselor spirituale şi religioase poate stimula lupta constructivă cu
aspectele existenţiale ale consiliatului şi găsirea soluţiilor, fiind conştient că el face lucrul acesta în faţa
lui Dumnezeu. De asemenea, după ce se ajunge la o rezoluţie, după ce problemele au fost identificate şi
rezolvate, rugăciunea de mulţumire, recunoştinţă faţă de Dumnezeu, consolidează rezultatele şi-l ajută pe
om să-şi facă ordine în propria sa existenţă.
Este important pentru consiliat ca şi pentru consilier să înţeleagă că inima, miezul consilierii, care
se ocupă de probleme de înstrăinare, vinovăţie, de împăcare, de naştere din nou, de căutare a
completitudinii şi integralităţii, sunt în mod esenţial chestiuni teologice. Pentru oamenii secularizaţi care
s-au îndepărtat de Dumnezeu, al căror sistem de valori este profund uman şi deseori eronat, reîntoarcerea
la resursele divine este o experienţă utilă.
Pe de altă parte, oamenii reuşesc să găsească cu greu această cale către resurse, pentru că deseori
limbajul teologic sau spiritual le este străin, li se pare inadecvat. De aceea, va trebui să găsim maniere,

511
modalităţi moderne de a exprima inefabilul şi caracterul profund al adevărului şi valorilor pe care
Dumnezeu le oferă omului aflat în suferinţă.
Utilizarea Sfintei Scripturi în mod constructiv, în vederea dezvoltării şi maturizării psihice, sociale
şi spirituale
Există o multitudine de căi şi modalităţi în care Biblia poate fi utilizată în consilierea creştină.
A. Mai întâi trebuie să permitem înţelepciunii biblice să informeze în procesul, în spiritul, în
obiectivele şi în relaţia de consiliere. Consilierul trebuie să rămână racordat în fiecare moment în dialog
cu valorile biblice, să fie pătruns de imaginile, de atmosfera, de spiritul Sfintei Scripturi, pentru ca formal
sau informal el să aducă aceste valori în procesul de consiliere. Esenţa procesului de consiliere este
împăcarea, împăcarea cu sine, împăcarea cu semenul, împăcarea cu mediul, împăcarea cu Dumenzeu. Dar
tema fundamentală a Sfintei Scripturi, dacă nu Planul de Mântuire şi împăcarea omului căzut în păcat cu
Dumnezeul său!? De asemenea celelalte subteme biblice variate, ca de pildă iniţiativă şi libertate, teamă
şi credinţă, conformitate şi răzvrătire, moarte şi naştere din nou, risc şi răscumpărare, toate pun în lumină
complexitatea chestiunilor umane implicate în consiliere.
B. A doua manieră extrem de comună de a utiliza Biblia în consilierea creştină este aceea de a
mângâia şi întări oamenii aflaţi în criză. Beneficiind de simţământul prezenţei susţinătoare şi
providenţiale a lui Dumnezeu, fiind comunicată în expresii familiare, aşa cum se găsesc în Ps. 23 sau în
Ps. 90, acestea pot fi surse de tărie spirituală deosebită pentru unii oameni aflaţi în crize tulburătoare sau
care parcurg nenorociri şi pierderi existenţiale. Ei se simt întăriţi când traversează valea plângerii, sunt
susţinuţi de simţământul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Având la dispoziţie astfel de resurse şi
instrumente de susţinere, ei pot să facă faţă noilor realităţi cu confruntaţi, şi pot să-şi rezolve în mod
constructiv simţămintele de disperare şi agonie care îi încearcă.
C. Al treilea mod de utilizare a Sfintei Scripturi în relaţia de consiliere presupune ca mijloc de
diagnostic temele teologice fundamentale ale Bibliei ca: providenţa, pocăinţa, credinţa, harul, vocaţia,
comuniunea, conştienţa sfinţeniei – trebuie să fie prezente în mintea consilierului ca jaloane pentru
înţelegerea chestiunilor teologice în consiliere. O metodă extrem de utilă în diagnosticul psihologic
interpersonal şi în chestiuni de creştere spirituală, este aceea de a invita consiliatul să spună o povestire
biblică pe care o consideră cea mai potrivită sau care îi place cel mai mult şi una care îi displace cel mai
mult.
Conflictele interioare, inclusiv cele inconştiente ale creştinilor, pot fi foarte bine exprimate prin
caracterele şi evenimentele biblice cu care ei se identifică. În felul acesta procesul de analiză şi de
soluţionare a problemelor cu care se confruntă consiliatul este mult uşurată. Donald Capps observă că, în
timp ce există un pericol ca utilizarea Bibliei în diagnosticul necesar în cadrul consilierii să fie gândită
doar ca un instrument clinic, procesul de diagnostic poate utiliza înţelegerile spirituale de natură biblică
pentru a câştiga o înţelegere cât mai empatică a luptelor şi conflictelor consiliatului.
De asemenea, ea poate fi un mijloc de evaluare a dificultăţilor curente ale consiliatului din
perspectiva activităţii vindecătoare a Duhului lui Dumnezeu. Tezaurul parabolelor Domnului Isus Hristos
poate fi o sursă extrem de utilă în acest sens.
D. A patra modalitate de a utiliza Biblia în consiliere este de a o folosi ca un ajutor în vindecarea
patologiei spirituale şi pentru a schimba convingerile religioase nesănătoase. Atunci când consilierul
simte că Biblia este folosită pentru a suprima simţămintele de mâhnire, de vinovăţie, de mânie sau
disperare, o abordare directă pentru a corecta această înţelegere greşită a Sfintei Scripturi este necesară.
De pildă pentru cineva care încearcă să-şi suprime mânia, noi am putea să afirmăm: „înţelegerea mea
privind mânia este faptul că ea poate fi utilizată constructiv ca un dar al lui Dumnezeu.” Însuşi Domnul
Hristos S-a manifestat uneori în mod deosebit de pregnant, şi-a manifestat simţămintele de mânie.
Atunci când acumulăm mânie şi lăsăm ca soarele să apună peste ea, lucrul acesta poate fi deosebit
de destructiv atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri. Atunci când cineva îşi reprimă durerea,
amărăciunea unei pierderi, putem să atragem atenţia că Noul Testament priveşte drept o fericire şi
binecuvântare pentru cei ce plâng. Însuşi Domnul Isus Hristos este prezentat în Ioan 11 ca plângând
512
pentru prietenul său Lazăr. Astfel că a reprima simţămintele de durere nu este o atitudine biblică. Noi
trebuie să ne exprimăm durerea atunci când traversăm situaţii de pierdere a celor dragi.
În astfel de declaraţii consilierul poate zgudui şi provoca simţămintele consiliatului, rupând
zăgazurile opresive ale unor simţăminte naturale, şi permiţându-i acestuia să trăiască catharsisul eliberării.
Disonanţa cognitivă realizată în astfel de persoane le permite să-şi exploreze alternativele de înţelegere a
învăţăturilor biblice în legătură cu propriile lor simţăminte. Atunci când oamenii pun întrebări în cadrul
consilierii în legătură cu unele teme biblice, este important să rezistăm tentaţiei de a răspunde imediat.
Switzer arată că atunci când o persoană întreabă: „Ce spune Biblia despre...,” de exemplu divorţ,
homosexualitate, etc., este un moment crucial să aflăm de ce pune această persoană o astfel de întrebare.
În acel moment un consilier înţelept va ridica o întrebare extrem de simplă, şi lucrul acesta va
deschide zăgazurile unei povestiri care va ilustra emoţiile şi dificultăţile cu care se confruntă consiliatul
din faţa noastră. Această deschidere ne permite ulterior să abordăm problemele personale într-o manieră
specifică, pe care le prezintă consiliatul. Astfel, motivele, temele biblice, pot constitui porţi de deschidere
către lăuntrul consiliatului şi ne oferă ocazia de a corecta neînţelegerile pe care cel asistat le are în
legătură cu anumite texte sau teme biblice.
E. Al cincilea mod de a utiliza înţelepciunea biblică, dincolo de sprijinul în traversarea crizelor şi
problemelor, este resursa importantă în învăţare şi dimensiunea de creştere şi dezvoltare a consilierii.
Există numeroase moduri de a utiliza Biblia ca sursă de maturizare şi dezvoltare. Ea poate fi utilizată în
consiliere şi grupuri de dezvoltare pentru a creşte conştiinţa asupra viziunii creştine asupra vieţii ca dar al
lui Dumnezeu, ca o chemare la slujire a celor aflaţi în nevoie. Slujirea altruistă a celor aflaţi în dificultate
este unul din procesele terapeutice cele mai eficiente în recuperarea armoniei imaginii de sine,
echilibrului sufletesc şi spiritual.
Sfânta Scriptură poate fi şi prost utilizată în procesul consilierii. Ea poate fi citată într-o manieră
legalistă, poate fi utilizată în mecanisme şi procese manipulative, sau într-o manieră moralizatoare,
justiţiară, contrângătoare. Câteva exemple celebre de utilizare defectuoasă a Sfintei Scripturi sunt cele ale
lui Howard Mowrer şi J. Adams care reduc cauza tuturor problemelor psihologice doar la problema
păcatului şi a vieţuirii iresponsabile.
Chiar dacă în ultimă instanţă cauza ultimă a acestora este păcatul, de multe ori cauza proximă este
mult mai complexă, şi ravagiile psihologice pe care le poate aduce o vieţuire în această lume de păcat
depăşesc capacitatea individului de a se regăsi şi reface doar prin instrumente spirituale, având nevoie de
ajutor calificat, psihoterapeutic sau chiar psihiatric, fără de care el nu poate fi în stare să se bucure de
asistenţă spirituală. Atitudinile teologice rigide care văd în situaţiile psihologice umane şi în metodele
psihoterapeutice doar metode umanistice şi nebiblice sunt eronate şi extremiste.
În viziunea acestei atitudini limitate, tot ce are de făcut un consilier creştin este să fie chipurile
mai competent decât un psihiatru. Metodele utilizate sunt exclusiv confruntaţionale, persoanele sunt
confruntate cu păcatul lor şi apoi li se porunceşte pur şi simplu să folosească Scriptura, să se conformeze
în mod legalist la înţelegerea omenească a unor învăţături ale Sfintei Scripturi. Sunt reprimate bunătatea
şi dragostea lui Dumnezeu, sunt ignorate ravagiile pe care păcatul le face asupra sufletului omenesc,
transformându-i în victime vulnerabile, incapabile să se ridice singure din marasmul suferinţei în care se
află.
Există trei erori fundamentale în această abordare. Acest tip de consiliere este impropriu, pentru că
nu integrează întreaga înţelepciune biblică împreună cu înţelepciunea contemporană a ştiinţelor umane
care în ultimă instanţă nu este decât parte din revelaţia generală a lui Dumenzeu, alături de revelaţia
specială a Sfintelor Scripturi. Disciplinele psihoterapeutice şi psihologice fac parte, în măsura în care nu
contrazic fundamentele Sfintei Scripturi, din revelaţia generală. În al doilea rând, abordarea de tip Adams
într-o manieră autoritară de oferire doar a unor sfaturi, poate conduce la efectul secundar şi dăunător al
creşterii dependeţei consiliatului şi la blocaje spirituale în maturizarea sa. În al treilea rând, biblicismul
rigid al acestui tip de abordare poate să blocheze oamenii în efortul de a descoperi Sfânta Scriptură ca un

513
cuvânt vital care le vorbeşte şi le oferă soluţii în propria lor situaţie particulară, dar într-o manieră
constructivă, transformatoare.
Utilizarea rugăciunii şi meditaţiei
Rugăciunea şi meditaţia sunt discipline devoţionale complementare care se pot îmbogăţi una pe
alta. Amândouă sunt modalităţi directe de a ne deschide faţă de puterea creatoare a dragostei lui
Dumnezeu. Aceste mijloace pot fi folosite ca rezure în trei moduri în consilierea spirituală:
1. pentru propria pregătire a consilierului în vederea facilitării creşterii spirituale în consiliere
2. pot fi utilizate în favoarea consiliatului, şi
3. sunt abilităţi spirituale pe care consiliatul poate fi învăţat să le utilizeze în procesul de recuperare.
Pentru mulţi dintre noi, aparţinând unei culturi secularizate, rugăciunea nu mai are semnificaţie.
Chiar dacă ei obişnuiesc să facă o rugăciune formală, ea nu le oferă nici un fel de putere spirituală.
Canalele interioare ale spiritului lor sunt blocate de simţăminte de vinovăţie, necaz şi mânie, inclusiv
mânie împotriva lui Dumenzeu, care îi împiedică să experimenteze o relaţie vitalizatoare faţă de spiritul
iubitor al lui Dumnezeu.
Ajutînd astfel de persoane în cadrul procesului consilierii să lucreze cu resentimentele lor blocate
şi obişnuindu-i să utilizeze modalităţi concrete şi efective de a practica rugăciunea şi meditaţiae, îi poate
ajuta să experimenteze o nouă vitalitate spirituală.
Există, desigur, multe forme de rugăciune, însă în procesul consilierii se pare că cea mai eficientă
este rugăciunea contemplativă. Scopul acestei practici spirituale este acela de a redobândi conştienţa
prezenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a întreţine un dialog, comunicarea efectivă cu Creatorul şi
Mântuitorul nostru, în orice moment, inclusiv în experienţele noastre cele mai mundane. Consilierul
creştin trebuie să sesizeze în dialogul cu consiliatul domeniile care pot să-l mişte pe acesta dincolo de
problemele sale curente.
Astfel, putem să-i cerem consiliatului să ne relateze experienţele care l-au mişcat cel mai mult sau
faţă de cel mai sensibil. Astfel, privind frumuseţea naturii, frumuseţea unui apus de soare, sau simţând
duioşia plânsului unui copil, toate acestea pot fi începutul unei profunde relaţii cu Duhul lui Dumnezeu.
Există, de asemenea, preocupări şi activităţi care pot să-i facă o deosebită plăcere consiliatului, şi care fac
parte din pasiunile sale, din modul de a-şi petrece timpul liber. Ascultatea muzicii, citirea unei lecturi, o
plimbare în natură, sunt momente în care consiliatul poate să redeschidă căile comunicării cu Dumnezeu
şi cu sine însuşi.
Învăţându-i pe consiliaţi, atât în consilierea individuală cât şi în grupurile de creştere spirituală,
cum să utilizeze meditaţia şi rugăciunea şi capacitatea imaginativă pentru a-şi revitaliza capacitatea de a
comunica cu Dumnezeu, poate să fie extrem de utilă în procesul de alinare şi recuperare.
S-a constatat, de pildă, că prin capacitatea oamenilor de a-şi formula imaginea pozitivă a unei
situaţii de viaţă, de pildă capacitatea de a învinge un obstacol, de a depăşi o situaţie dificilă, de a obţine
alinarea şi vindecarea, starea de bine, reuşesc să mobilizeze disponibilităţile native ale organismului, puse
de Dumnezeu prin creaţie, inclusiv cele imunologice sau psihoneuroimunologice, astfel încât, prin
mecanisme încă necunoscute, organismul reuşeşte să găsească soluţiile cele mai bune, atât în procesul
vindecării, cât şi în procesul soluţionării problemelor cu em confruntaţi zi de zi.
Un proces important este acela de a imagina situaţia ca fiind depăşită. Ulterior, pe căi nebănuite,
sosesc şi soluţiile cele mai bune. Trebuie să remarcăm că există o mare deosebire între meditaţia
spiritualistă extrem-orientală şi cea creştină. În timp ce aşa-numita meditaţie transcedentală sau alte
tehnici de meditaţie de inspiraţie orientală încearcă să videze gândirea de orice gând conştient, având
drept ţel concentrarea omului fie asupra lui însuşi, fie asupra unor presupuse energii impersonale,
panteiste, meditaţia de tip creştin tinde să ancoreze sufletul omenesc în calitate de creatură, să-l pună în
legătură cu Creatorul; tinde să mobilizeze disponibilităţile fiinţei umane pentru acum şi aici, ca şi pentru
relaţia spirituală cu Dumnezeu.
În timp ce meditaţia extrem-orientală tinde să cultive şi să realizeze comunicări pe căi anormale
sau paranormale, meditaţia de tip creştin nu face decât să stimuleze căile normale, fiziologice, psihologice
514
şi spirituale conştiente de relaţie cu Dumnezeu, având încredinţarea că şi mecanismele fiziologice
inconştiente le vor urma.
Ceea ce lipseşte, însă, omului modern, secular, după expresia lui Patapievici „recent şi
dezrădăcinat”, este tocmai această relaţie pierdută cu sursa divină, cu Creatorul, Susţinătorul şi
Mântuitorul nostru. Acest proces de reconectare la origini, la izvoare, a omului modern, zbuciumat,
înstrăinat, are un efect salutar asupra armonizării cu sine însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu, îl ajută şi îl
capacitează să depăşească dificultăţile cu care se confruntă.
Utilă este şi folosirea exerciţiilor fizice de contractare şi relaxare izotonică cu mişcare, sau
izometrică, fără mişcare, ci doar contractarea unor grupe musculare, rând pe rând, ţintite, conştiente, deci
o contractare urmată de relaxare poate fi benefică ca şi exerciţiu de relaxare după situaţii tensionate, după
stresul şi oboseala cotidiană.
Chiar în timpul sesiunilor de consiliere, este important pentru consilierul creştin să rămână deschis
faţă de puterea transformatoare a dragostei lui Dumnezeu. Recomandarea Sfintei Scripturi din 1 Tes.5,17,
„Rugaţi-vă neîncetat”, trebuie să rămână un standard de performanţă pentru fiecare consilier. Aceasta
înseamnă să menţinem în orice moment o conştienţă a prezenţei lui Dumenzeu şi în fundalul
evenimentelor curente, să se afle acest simţământ al prezenţei dragostei şi Spiritului lui Dumnezeu, aici şi
acum, care poate să elibereze.
Rugăciunea, meditaţia şi capacitatea de a formula imagini, de a imagina, sunt resurse experenţiale
ale emisferei cerebrale drepte pentru creştere spirituală. Sunt structuri şi procese lăsate de Dumnezeu la
îndemâna omului pentru recuperare biologică, psihică şi spirituală. Cu siguranţă că există multe alte
resurse ale emisferului drept pentru îmbunătăţirea, pentru optimizarea vieţii spirituale a cuiva, incluzând
poezia, arta, muzica, umorul. Capacitatea de a utiliza din ce în ce mai mult aceste resurse, atât în viaţa
personală cât şi pe parcursul consilierii, poate să capaciteze pe consilier ca şi pe consiliat să pună în
valoare posibilităţile intuitive, imaginative şi metaforice pe care le avem sădite în noi.
Resursele spirituale ale consilierului. Teologia practică trăită a consilierului, modul în care el
însuşi face faţă anxietăţii sale existenţiale, îi va influenţa eficienţa mult mai mult decât nivelul său
teologic teoretic. Propriile sale convingeri fundamentale prin care acesta face faţă şi-şi construieşte
propriul eu existenţial, ceea ce Erikson a numit „anxietate existenţială”, propria sa credinţă reală din care
provine curajul de a privi în abisul nefiinţei, toate aceste resurse fundamentale vor fi solicitate şi testate în
mod repetat în relaţia cu oamenii care se confruntă cu astfel de probleme, cum ar fi o femeie bolnavă de
cancer aflată în stare terminală sau de SIDA, un alcoolic ajuns în pragul sinuciderii, ş.a.m.d.
Propriile simţăminte ale consilierului în legătură cu existenţa, cu viaţa şi moartea, influenţează în
mod hotărâtor procesul de consiliere şi capacitatea de a-l ajuta pe consiliat. De aceea propria noastră
creştere spirituală constinuă este esenţială pentru eficienţa noastră ca şi consilieri creştini. Practicarea
disciplinei spirituale, nevoia de a nutri acest proces de dezvoltare, de creştere spirituală, nu este uşoară în
mijlocul atâtor solicitări de fiecare zi, în faţa unei agende atât de încărcate caracteristică existenţei
noastre moderne, dar vitalitatea spirituală şi sănătatea rămân contagioase.
Ele mobilizează şi se constituie în modele care invită la imitare, devansând teoriilor seci.
Păstrându-ne vitalitatea spirituală, vom practica şi trăi o consiliere eficientă, şi acest aspect al vieţii şi
existenţei noastre este probabil cea mai mare provocare pentru orice consilier creştin. Din fericire,
eficienţa noastră spirituală nu este în întregime dependentă de maturizarea şi gradul dezvoltării noastre
spirituale. În calitate de creştini, noi putem să extragem, să împărtăşim resursele unei bogate tradiţii
spirituale, înţelepciunea privind viaţa şi moartea, verificată de-a lungul multor milenii de bărbaţii
credinţei aflaţi pe paginile Sfintei Scripturi. Chiar dacă noi suntem nişte unelte modeste şi imperfecte,
putem beneficia de înţelepciunea acestei moşteniri spirituale.
Însă Dumnezeu, prin Spiritul Său, poate să se folosească în mod surprinzător de noi cu toate
limitele şi insuficienţele noastre, pentru a împărţi pâine şi peşte spirituale din moştenirea pe care ne-a
lăsat-o la dispoziţie pentru a hrăni mulţimile însetate şi flămânde după hrană spirituală. Dacă realizăm că
nu suntem decât nişte canale înguste şi imperfecte, dar conectate la o Sursă infinită şi desăvârşită, şi dacă
515
avem disponibilitatea de a ne pune la dispoziţia semenilor, atunci Dumnezeu prin Spiritul Său poate încă
să facă minuni în cabinetul şi în procesul de consiliere în care Îl invităm alături de noi şi de consiliat.
Înaintea, în timpul şi la sfârşitul oricărei întâlniri de consiliere, noi trebuie să ne rugăm în tăcere
pentru deschidere faţă de prezenţa Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, Marele Consilier şi Terapeut care să
fie invitat să lucreze în noi şi prin noi.
Spiritul lui Dumnezeu produce vindecare prin eforturile noastre, uneori mai mult în pofida decât
din cauza a ceea ce noi întreprindem în mod efectiv. Lucrarea unui consilier creştin izvorăşte şi este
susţinută printr-o tranzacţie interioară continuă şi profundă cu Dumnezeu.
În ultimă instanţă, este puterea vindecătoare care provine din relaţia noastră cu Dumnezeu şi care
ne permite să fim folosiţi din când în când ca vindecători în procesul de consiliere. Capacităţile noastre de
consiliere pot ajuta la înlăturarea blocajelor care împiedică deschiderea unei persoane, şi anume teama,
vinovăţia, ura, autorespingerea şi mândria, blocaje în faţa deschiderii faţă de puterea vindecătoare şi
vitalizatoare a lui Dumnezeu sursa oricărui proces de creştere şi vindecare.
Prevenirea problemelor spirituale
Spiritualitatea este o expresie utilizată în moduri variate de către oameni din domenii diferite şi
chiar diferit în mediul religios. Cei mai mulţi dintre noi ne străduim să avem o viaţă spirituală intensă,
potrivit lui Lawrence Richards, dar nu ştim de fapt ce înseamnă aceasta, cum o putem dobândi şi cum o
putem păstra şi determina să crească fără s-o pierdem. Cei mai mulţi autori văd spiritualitatea ca o
modalitate mistică de comuniune cu Dumnezeu. Alţii au o concepţie mult mai pământească şi văd
spiritualitatea ca un mod de vieţuire a omului în armonie continuă cu Dumnezeu. Oricât de diferit ar fi
exprimată, spiritualitatea implică asemănarea cu Hristos.584 In 17,20-23.
În secţiunea consacrată în mod special spiritualităţii, am remarcat faptul că există o spiritualitate
seculară, una religioasă şi în fine una creştină care reprezintă esenţa spiritualităţii de tip religios şi constă
în relaţia cu Dumnezeu, o relaţie vie, continuă. Spiritualitatea implică şi disciplină. Viaţa spirituală nu este
realizată automat. Ea trebuie nutrită. Starea noastră de oameni fireşti, căzuţi în păcat este în opoziţie cu
omul duhovnicesc. Numai dependenţa continuă şi totală faţă de Dumnezeu poate să fie sursa unei
prosperităţi spirituale.
Bunăstarea spirituală nu este uşor de atins şi nici uşor de menţinut şi chiar într-o stare spirituală
excelentă nu trebuie să credem că vom fi scutiţi de încercări, necazuri, ispite. Isus ne-a invitat să ne luăm
crucea şi să-L urmăm. Cunoaştem modul în care a vieţuit El pe acest pământ. Viaţa Sa nu a fost uşoară şi
nici nu ne-a promis vreodată că noi vom fi scutiţi de probleme. În schimb, ori de câte ori vom traversa
aceste dificultăţi, vom fi convinşi că Dumnezeu este la cârma vieţii noastre şi că El face ca totul să
lucreze pentru binele nostru.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să uităm măsurile preventive. În întregul proces al consilierii şi
mai ales în mijlocul comunităţii creştine consilierul, terapeutul creştin trebuie să înveţe cum să prevină
tulburările spirituale.
Măsurile profilactice sunt bine cunoscute de cei mai mulţi lideri religioşi creştini şi includ:585
1. Consacrarea vieţii lui Hristos şi acceptarea Sa ca Domn şi Mântuitor.
2. Dezvoltarea ca practică regulată şi consecventă a practicii rugăciunii, studiului Bibliei şi meditaţiei.
3. Mărturisirea regulată a păcatului şi solicitarea iertării divine.
4. Supunerea sub puterea şi controlul Duhului Sfânt şi aşteptarea, cererea de a fi umpluţi cu Duh.
5. Implicarea activă în activitatea comunităţii, în slujirea corpului de credincioşi locali.
6. Misiunea în mijlocul altora prin evanghelism, slujire şi părtăşie.
7. Starea de veghere alertă şi rugăciune pentru a rezista ispitelor şi tentaţiilor celui rău.
Ideile prezentate mai sus nu sunt o formulă mistică, gata pregătită sau o teorie seacă. Ele trebuie
să facă parte integrantă din modul nostru de a fi, de a aborda viaţa, de a trăi în mijlocul oamenilor şi a trăi
împreună cu ei.
Concluzii privind problemele spirituale.

516
 Dintre toate secţiunile acestei lucrări, poate că nici unul nu este atât de familiar oricărui creştin,
oricărui lider religios şi oricărui terapeut sau consilier ca problemele spirituale dezbătute, analizate în
acest capitol. Aceste probleme au preocupat oamenii evlavioşi de-a lungul secolelor şi Biblia se ocupă cu
cele mai multe dintre ele în detaliu. Deoarece Biblia abordează atât de frecvent problemele spirituale, unii
credincioşi au ajuns la concluzia că toate problemele noastre sunt de natură spirituală şi că toate pot fi
soluţionate doar prin aplicarea măsurilor spirituale, conform principiilor biblice.
Totuşi, trebuie să realizăm că există şi domenii specifice, medicale, psihologice, sociale, ecologice
care trebuie abordate printr-o metodologie, prin proceduri şi tehnici investigative şi terapeutice care ţin de
domeniul respectiv şi abia după ce au fost rezolvate lucrurile acestea, sau în sinteză cu acestea, aplicate şi
aspectele spirituale.
Problemele spirituale au cauze şi soluţii descrise la cel mai înalt nivel în Sfânta Scriptură. Dar
Biblia nu pretinde niciodată că este un manual de diagnostic şi tratament psihoterapeutic sau psihiatric şi
nici un tratat de medicină. În timp ce toate problemele sunt, în ultimă instanţă, rezultatul căderii în păcat
şi au drept cauză ultimă păcatul şi aspectele spirituale ale rasei umane, totuşi nu toate problemele umane
au drept cauză proximă şi pot fi rezolvate doar prin mecanisme spirituale.
În timp ce psihoterapeutul creştin îşi păstrează perspectiva spirituală, el acţionează şi ca un
specialist care utilizează toate celelalte mijloace tehnice neutre convertindu-le din perspectiva sa creştină.
Toate aceste aspecte şi raporturile dintre ele au fost dezbătute deja în prima secţiune a raportului dintre
cultură şi biserică, dintre psihologie şi teologie, dintre consiliere şi psihoterapie.

517
 13. Consilierea în aspectele psihodezvoltării
Adolescenţa
Nicholi a numit adolescenţa drept cea mai confuză, provocatoare, frustrantă, dar şi cea mai
fascinantă fază a dezvoltării umane.586 Expresia adolescenţă traduce o perioadă de creştere şi dezvoltare
către maturitate. Ea începe la pubertate şi se extinde până târziu, la sfârşitul decadei a doua şi începutul
celei de a treia decade a vieţii. În acest timp de conflict şi dezvoltare, adolescenţii se modifică sub aspect
biologic, sexual, emoţional, intelectual şi social. 587 Ei tranzitează de la dependenţă şi protecţie în familie
către o relativă independenţă şi productivitate socială. Viaţa adolescenţilor este populată de prieteni,
televiziune, sporturi, studiu, activităţi profesionale, hobby-uri şi uneori o cantitate imensă de stress şi
preocupări psihologice, filozofice.
Sub aspect psihologic, viaţa adolescentului constă într-o multitudine de culmi şi genuni
emoţionale, care se manifestă printr-o oarecare labilitate. Deseori lumea adolescentului este adesea
confuză şi se schimbă atât de repede, încât aceste conştiinţe fragede nu sunt capabile de fiecare dată să se
adapteze în mod eficient. Aceasta poate să conducă la ceea ce a definit adolescenţa ca una dintre
perioadele cele mai tulburătoare, caracterizată prin răzvrătire, perioade furtunoase de stress şi de
probleme. Acest punct de vedere nu este întotdeauna susţinut şi de literatura de specialitate.
Multe studii şi cercetări au confirmat că adolescenţa este o perioadă de creştere rapidă şi
schimbări frecvente, dar luată în ansamblu adolescenţa nu este neapărat însoţită de tulburări, nu este
profund perturbată, adolescenţii nu se află la cheremul propriilor impulsuri, nu sunt neapărat rezistenţi
faţă de valorile părinteşti, nu sunt întotdeauna activi politic şi nu se manifestă neapărat ca răzvrătiţi. Un
studiu asupra adolescenţilor a constatat că majoritatea sunt lipsiţi de probleme. Doar 15% au dificultăţi.
Totuşi, adolescenţii parcurg perioade semnificative de schimbare, caracterizate mai întâi de nevoia
de a se adapta la o diversitate de schimbări biologice, în al doilea rând de influenţa unor presiuni sociale
importante şi în al treilea rând de provocările pe care hotărârile privind viaţa, valorile, convingerile,
identitatea, cariera şi stilul de viaţă ca şi relaţia cu ceilalţi, inclusiv cu persoane de sex opus, ce trebuie
luate.
Deseori adolescenţa a fost divizată în trei perioade care se suprapun în parte. Preadolescenţa
numită şi pubescenţa sau adolescenţa timpurie, începe în jurul vârstei de 10 ani şi continuă până la 12-14
ani. Adolescenţa medie care ar fi cuprinsă între 14 şi 18 ani, cât timp este parcursă şcoala medie sau liceul
şi postadolescenţa sau adolescenţa târzie, perioada iniţailă a tinereţii, care include sfârşitul decadei a doua
şi începutul decadei a treia.588
Preadolescenţa este caracterizată în primul rând de schimbări biologice care provoacă şi
simţăminte de anxietate, dar şi de încântare. În această perioadă apar caracterele sexuale primare şi
secundare, schimbări în proporţiile corporale şi dezvoltarea organelor genitale. Toate acestea presupun
adaptări emoţionale, apare menarha şi primele poluţii. De asemenea, apar preocupările sexuale. Mulţi
adolescenţi în această perioadă devin conştienţi de sine însă frecvent nu sunt satisfăcuţi. Ei trebuie să facă
faţă dificultăţii de a se adapta impulsurilor sexuale şi adesea se simt jenaţi de aceste caracteristici noi.
Presiunile şi influenţa anturajului, a colegilor de aceeaşi vârstă, sentimentul de insecuritate, prieteniile din
ce în ce mai strânse, imaginile eroilor, relaţia cu sexul opus, toate acestea indică efortul de adaptare
socială caracteristic acestei perioade. Apare din ce în ce mai pregnant un spirit de independenţă faţă de
părinţi, uneori acompaniat de un conflict crescând în familie. Dezvoltarea gândirii către forme mai
abstracte, autocritice şi reflective, conduce la probarea valorilor părinţilor şi la creşterea capacităţii de a
face faţă anxietăţii.
Adolescenţa medie. Această perioadă este caracterizată de schimbări biologice ceva mai reduse,
dar adolescentul trebuie să se adapteze noii sale identităţi ca persoană care are un organism aproape adult.
Impulsurile sexuale sunt mai intense, în special pentru băieţi, controlul este dificil, mai ales datorită
atitudinii anturajului, şi creşte nevoia de intimitate. De asemenea, ispitele care provin dintr-o societate
hedonistică care nu apreciază controlul de sine, îi supune unor tensiuni suplimentare. În consecinţă mulţi
adolescenţi devin activi sexual în această perioadă, deşi aceasta atrage după sine nenumărate complicaţii,
518
atât psihologice, ca sentimentul de vinovăţie, cât şi morale şi spirituale. Anturajul devine din ce în ce mai
semnificativ în efortul adolescenţilor de a se elibera de influenţele, valorile şi controlul părinţilor.
Totuşi ei sunt încă dependenţi financiar de părinţii lor, au nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă
şi cheltuieli de transport, astfel încât, deşi ei critică standardele părinţilor şi se manifestă din ce în ce mai
independent, dorind să meargă împreună cu colegii în vacanţă, la distracţie sau la biserică. Comunicarea
în familie poate fi minimă, apar reveriile, petrec mult timp în conversaţii telefonice cu prietenii. Există o
dorinţă intensă de a fi acceptaţi şi de a se identifica cu anturajul de aceeaşi vârstă adoptând limbajul, eroii,
muzica, stilul vestimentar şi alte forme de distracţie.
Întâlnirile cu caracter sentimental devin extrem de semnificative şi decepţiile sunt extrem de
dureroase în această perioadă. Se manifestă trei influenţe importante în această perioadă şi anume:
preocuparea faţă de sex, droguri şi vehicule cu motor, atunci când preocupările financiare sunt peste o
anumită limită. Nevoia de dragoste şi acceptare influenţată de hormonii sexuali şi de presiunea exercitată
de mass media, ca şi uşurinţa cu care se stabilesc raporturi în societatea modernă, poate conduce la greşeli
de natură sexuală. Acestea adesea nasc vinovăţii, autocritică, complicaţii ca boli venerice şi sarcină.
De asemenea, imaturitatea poate conduce la utilizarea toxicelor uzuale, ca alcoolul, tutunul sau
chiar a drogurilor. Deseori doar curiozitatea şi dorinţa de a experimenta necunoscutul, de a scăpa de
anxietate şi plicitiseală, sau din dorinţa de a fi acceptaţi în societatea celor care practică astfel de lucruri îi
determină pe adolescenţi să facă acest pas regretabil. Totuşi, în spatele interesului pentru sex, droguri,
vehicule, adolescenţii au de făcut faţă unor provocări mult mai importante legate de viitor, şi anume
pregătirea lor intelectuală şi profesională, părăsirea familiei părinteşti, adoptarea şi însuşirea
responsabilităţii, şi capacitatea de a face faţă tendinţelor subtile dar reale ale părinţilor de a-i păstra lângă
ei şi de a nu le acorda o independenţă reală.
Postadolescenţa. Această perioadă începe la sfârşitul liceului, după bacalaureat şi odată cu
admiterea în facultate. Aceasta presupune asumarea unor responsabilităţi de adult, a unui statut şi a unui
stil de viaţă distinct. Planificarea viitorului, completarea educaţiei, alegerea unui partener de viaţă,
însuşirea unei cariere, toate acestea sunt sarcini care necesită timp şi efort. Aceste provocări care devin
din ce în ce mai evidente în perioada tinereţii vor fi discutate într-o secţiune ulterioară.
Un observator din afară ar putea să considere comportamentele adolescentine ca lipsite de sens.
Putem să înţelegem oscilaţiile dintre maturitate şi imaturitate, cele mai multe încercate şi de noi înşine,
dar rareori putem înţelege natura adolescenţei, în special a aceleia târzii, dacă nu recunoaştem că aceşti
tineri caută în mod febril un răspuns la cel puţin patru întrebări capitale în acestă perioadă din viaţă, şi
anume:589
A. Problema identităţii. Cine sunt eu? Încă de timpuriu copiii imită şi se identifică cu părinţii şi
cu membrii familiei lor. Mai târziu, ei îşi modelează comportamentul după persoane adulte pe care le
admiră, dezvoltă relaţii cu anturajul, cu colegii, apoi intră în societate şi descoperă competiţia valorilor,
conceptul de sine, caracterul lor unic şi propria identitate. Pentru fiecare dintre acestea ei trebuie să aloce
timp, frământări, confuzie, experimente şi un stil de viaţă pentru a abandona un comportament lipsit de
scop.
B. Problema relaţiilor. Cum şi cu cine trebuie să mă asociez? Pe lângă relaţia cu sexul opus,
adolescenţii trebuie să înveţe să se adapteze nevoilor sociale, relaţiilor cu părinţii, să-şi câştige
independenţa. Deseori ei trăiesc conflicte privind autoritatea, adoptă un comportament de gang, au eroi
sau relaţii de prietenie foarte strânse, rezistă faţă de sugestiile adulţilor şi sunt înclinaţi să urmeze
îndemnurile colegilor. Toate acestea sunt tentative de a învăţa aptitudini sociale şi semnificaţia relaţiilor
cu ceilalţi.
C. Preocuparea faţă de viitor. Cum va arăta viaţa mea de mâine? Răspunsul la această întrebare
depinde de nivelul economic, trăsăturile de personalitate, ocazii, capacităţi, valori şi aşteptările familiei.
Alegerea unei cariere poate fi o hotărâre dificilă, deseori în această perioadă sunt adoptate starturi eronate
pentru că ei, adolescenţii sunt idealişti şi uneori sunt prea optimişti, adoptând direcţii nerealiste. Aceasta
poate conduce mai târziu la frustrare, pesimism şi nevoia de a-şi reevalua alegerile vocaţionale.
519
 D. Problema ideologiei. În ce să mă încred? Aceasta presupune să depăşeşti problema religiei
formale. Adulţii ori nu sunt capabili ori nu doresc sau nu sunt binevoitori s-ofere răspunsuri, dar
adolescenţii şi tinerii se frământă legat de diferite aspecte ale existenţei cum ar fi de ce atât de multă lume
este săracă, de ce mor atât de mulţi copii datorită foametei, lipsei de apă sau de îngrijire medicală, de ce
există atât de multă sărăcie şi contraste atât de multe şi profunde în lume, de ce există violenţă, armament
nuclear, corupţie, ce e rău în legătură cu sexualitatea premaritală şi de ce trebuie să acordăm credit şi
autoritate Bibliei, bisericii sau autorităţilor politice? De ce trebuie să mergem la biserică?
Încercând să-şi răspundă la aceste întrebări grele, generaţia tânără îşi conturează şi îşi structurează
propriile valori oarecum diferite de valorile precedente, în care, însă, ceea ce este peren şi absolut rămâne,
iar ceea ce este trecător şi omenesc este supus schimbării. Deseori generaţia în vârstă este prea puţin
capabilă sau dispusă s-ofere un ajutor practic în definirea clară a unui sistem de valori. De aceea nu este
surprinzător că mulţi adolescenţi au dificultăţi legate de simţămintele de goliciune, confuzie, tensiune şi
anxietate.
Sfânta Scriptură şi adolescenţa
Conceptul de adolescenţă, aşa cum îl cunoaştem astăzi, nu apare în literatura privind dezvoltarea
copilului şi a tânărului adult, decât în secolul al XIX-lea, astfel încât expresia adolescent nu apare nicăieri
în Biblie, însă referirile la copilărie şi la tineri sunt frecvente în Scriptură, ceea ce înseamnă că sub
termenul de tineri sunt înţeleşi şi este înţeleasă şi perioada adolescentă. De pildă Eclesiastul se referă şi
îndreaptă pe tânăr să caute fericirea, să aibă grijă căci va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru tot
ceea ce face. Tinerii sunt portretizaţi în Scriptură ca fiind puternici, capabili de viziune, de a-şi însuşi
Cuvântul lui Dumnezeu în viaţă, de a înfrânge ispitele lui Satana, li se cere să fie ascultători de cei în
vârstă, să exercite stăpânirea de sine şi să manifeste modestie. Toate aceste consideraţii sunt extrem de
utile în frământările adolescentine ale tinerilor.
Cauzele problemelor în adolescenţă
Deşi adolescenţa nu este lipsită de probleme, totuşi ea nu trebuie descrisă ca o perioadă neapărat
supusă unor riscuri şi tendinţe centrifuge distructive. O asemenea abordare poate să crească gradul de
anxietate al adolescenţilor şi aceştia să împlinească o profeţie a celor mai rele aşteptări din partea
adulţilor. Perioada adolescenţei este o perioadă în care schimbările sunt rapide, care solicită eforturi de
adaptare, în acelaşi timp, însă, ea are frumuseţea şi savoarea ei.
Iată câteva din problemele cu care se confruntă adolescenţii:590
1. Schimbările fizice. Caracterele primordiale şi secundare sexuale, maturizarea corporală, toate
acestea sunt provocatoare, ele trec prin perioade de disproporţie sau de tulburări temporare care îi fac pe
adolescenţi să fie preocupaţi. În această perioadă pentru ei este foarte important să arate atractiv, şi orice
tulburare în aspectul fizic poate să genereze jenă şi sentimente de insatisfacţie. Dacă ei sunt învăţaţi să
aştepte cu răbdare până când îşi dobândesc proporţiile de adult şi până când acneea se vindecă de la sine,
atunci simţămintele de dezadaptare sau că sunt respinşi vor fi depăşite.
2. Schimbările sexuale. Mulţi adolescenţi sunt deosebit de anxioşi datorită impulsurilor erotice. Ei
sunt ispitiţi să trăiască fantezii sexuale, să se masturbeze, să înecapă viaţa sexuală premaritală, ceea ce le
poate produce simţăminte de vinovăţie teribilă. De asemenea, mulţi dintre ei au temeri legate de
afecţiunile veneriene, de asemenea, se tem de contactul intim şi alte temeri. Creşterea fizică rapidă
generează confuzie privin propria identitate şi nesiguranţă în legătură cu modul de a proceda corect ca
bărbat sau femeie adultă. Întâlnirile pot să genereze teamă, dar şi dorinţă în acelaşi timp. Societatea de
astăzi promovează libertinismul sexual, dar în timp ce accesul către preocupări şi activităţi sexuale devine
din ce în ce mai facil şi este stimulat de produse subculturale cu caracter erotic sau pornografic, adevărata
educaţie sexuală, morală şi religioasă tinde să nu ţină pasul cu aceste provocări, ceea ce determină pe
adolescenţi să se angajeze în experienţe sexuale impulsive. Acestea conduc la pierderea controlului, la
simţăminte de vinovăţie, la sarcini nedorite şi traume emoţionale.
3. Schimbări în relaţiile interpersonale. Aşa cum am văzut, adolescenţa este perioada în care au
loc schimbări profunde în relaţiile cu părinţii, cu colegii şi cu ceilalţi adulţi sau restul societăţii. Este
520
important ca adolescenţii să primească un feed-back pozitiv de acceptare şi apreciere, să li se acorde
încredere şi să aibă simţământul că mediul lor este stabil. Atunci când nu au parte de o călăuzire
părintească clară şi înţeleaptă, ei pot dezvolta instabilitate afectivă, anxietate, mânie şi confuzie.
4. Schimbarea sistemului de valori, a valorilor morale şi a convingerilor religioase. Înainte de
adolescenţă, copiii acceptă standardele părinţilor fără ca să pună prea multe întrebări sau să devină
provocatori. Pe măsură ce se dezvoltă şi îşi descoperă propria personalitate, consideră că opţiunile
personale trebuie să fie importante şi de aceea încep să pună la îndoială punctele de vedere ale părinţilor,
să împrumute valorile propriei lor generaţii. Deseori lucrul acesta se face într-o manieră necontrolată,
vulgară, în stilul gangului. Deseori clarificarea sistemului de valori parcurge perioade de confuzie şi
tulburare. Îndoieli religioase şi spirituale, descreşterea activităţii şi participării la serviciile divine,
schimbarea convingerilor, cel puţin temporară, sunt destul de frecvente în adolescenţă şi acestea
generează stress, atât părinţilor cât şi liderilor spirituali.591
În mod frecvent, între o generaţie şi alta se produc modificări semnificative în sistemul de valori.
Rolul femeilor, utilizarea drogurilor, atitudinea faţă de sex, preocupările profesionale, toate acestea pot să
dobândească intensităţi sau valori diferite şi acestea se reflectă în schimbarea gândirii şi a
comportamentului. Există de asemenea diferenţe culturale, etnice, sociale şi uneori rasiale. În mod
frecvent s-a constatat că ceea ce consideră societatea adulţilor ca fiind important pentru adolescenţi nu
coincide cu punctul lor de vedere.
Atunci când s-a încercat testarea preocupărilor şi a subiectelor considerate interesante de către ei,
s-a constatat că mulţi adolescenţi consideră că:592
a. Părinţii creştini şi liderii religioşi nu reuşesc să realizeze tensiunile intense şi problemele cu
care se confruntă adolescenţii astăzi, inclusiv problemele legate de droguri şi sex.
b. Conformitatea aparentă de standardele adulţilor este adesea considerată o dovadă de maturitate
spirituală, când de fapt ea nu este decât manifestarea impusă de dorinţa de a nu şoca pe cei apropiaţi şi de
a nu crea tulburare sau îndoială.
c. Părinţii creştini nu sunt pregătiţi şi nici binevoitori să adopte o atitudine sănătoasă şi realistă
faţă de problemele sexuale.
d. Adulţii nu reuşesc să manifeste încredere în adolescenţi şi refuză să le acorde responsabilităţi
reale.
e. Mulţi conducători religioşi au atitudini demodate privind chestiuni importante sub aspect
economic, social, politic şi în domeniul sănătăţii sau psihologiei.
f. Adesea există o incongruenţă între teorie şi doctrină, pe de o parte, şi comportarea concretă,
practică a creştinilor în viaţa de fiecare zi, ceea ec îi conduce pe adolescenţi la neîncredere şi confuzie.
Aceste concluzii nu sunt bazate neapărat pe studii ştiinţifice, dar ele demonstrează
conflictualitatea şi frământările adolescenţilor. Consilierii ar trebui să fie mult mai vigilenţi să recunoască
că ignorarea problemelor adolescenţilor poate să agraveze problemele acestora.
5. Dobândirea independenţei. Aşa cum am văzut, adolescenţa este o perioadă de dezvoltare către
maturitate. Conştienţi că nu mai sunt copii, adolescenţii doresc din ce în ce mai multă libertate, dar ei nu
pot să facă faţă acesteia decât dacă este însuşită în doze treptate şi progresive. Ceea ce cred ei că pot şi
sunt pregătiţi să administreze şi să facă faţă, este diferit de ceea ce părinţii sunt dispuşi să le ofere.
Aceasta poate să le creeze tensiune, frustrare, răzvrătire şi o continuă luptă pentru putere. Un vechi slogan
spune că părinţii consideră că este mai uşor să le ofere părinţilor rădăcini decât să le dăruiască aripi.
6. Dobândirea competenţelor şi edificarea imaginii pozitive de sine. Potrivit lui James Dobson,
adolescenţii nu pot să dobândească o stimă şi imagine pozitivă de sine decât dacă se bucură de frumuseţe
fizică, inteligenţă, care deseori este tradusă în abilităţi academice, şi bani.
Rareori toate acestea sunt prezente la această vârstă şi din această cauză apar simţăminte de
autocondamnare, incompetenţă socială şi inepţie academică sau atletică, ca şi eşec spiritual, subliniat prin
autocritică sau respingere socială şi incapacitate de a reuşi în unele sarcini importante.

521
 Problemele legate de stima de sine apar deseori datorită faptului că adolescenţii nu sunt încă
pregătiţi în relaţiile sociale. Fiecare dintre noi trebuie să învăţăm să facem faţă stresului, să învăţăm cum
putem să ne însuşim unele cunoştinţe mai eficient, să ne administrăm timpul, să interacţionăm lin şi lipsit
de conflictualitate cu ceilalţi, să rezistăm ispitelor, să ne păstrăm un loc de muncă, să ne maturizăm
spiritual, să relaţionăm cu sexul opus sau să ne administrăm banii.
Toate acestea sunt abilităţi de supravieţuire pe care persoanele trebuie să le înveţe din mers la
aşa-numita şcoală a vieţii. Atunci când adolescenţii au ocazii limitate să-şi însuşească aceste aptitudini,
adaptarea faţă de viaţă devine dificilă.
7. Preocupările legate de viitor. Adolescenţa târzie a fost numită şi perioada moratoriului
psihosocial, atunci când tinerii sunt liberi să se regrupeze psihologic şi social, în timp ce îşi caută nişa
proprie în societate. În această perioadă mulţi adolescenţi simt presiunea de a lua decizii legate de cariera
profesională, de studii, de valori, de stil de viaţă. şi ce să facă cu propria lor existenţă. Nici o decizie nu
este neapărat permanentă şi poate fi schimbată mai tărziu. Totuşi unele din deciziile luate în această
perioadă pot avea implicaţii de-a lungul întregii vieţi. Un răspuns pozitiv şi conştienţa acestei presiuni şi
anxietăţi ajută la înţelegerea acestei perioade şi la adoptarea unei atitudini înţelepte.
Efectele problemelor din adolescenţă
Deşi cei mai mulţi din adolescenţi reuşesc să depăşească dificultăţile acestei perioade de tranziţie
către o stare de relativă normalitate a adultului tânăr, uneori în pofida mediului şi dificultăţilor cu care se
confruntă, totuşi presiunile din perioada adolescenţei sunt teribile. Simţământul de nesiguranţă, de
vinovăţie, complexele de inferioritate, singurătatea, sentimentul de respingere, pot să persiste târziu, chiar
şi în perioada tinereţii şi a stării de adult. Principalele probleme ale adolescenţei:593
1. Persistenţa unor tulburări. Unii adolescenţi se luptă cu problemele lor fără să fie sprijiniţi şi
trebuie să le facă faţă singuri. Ei pot să se confrunte cu singurătatea, reveria, retragerea faţă de prieteni,
apatia, pierderea interesului faţă de activităţi sau tulburarea lăuntrică perpetuă, sub forma afecţiunilor
psihosomatice, anxietăţii, eşecului şcolar, tulburărilor emoţionale sau de personalitate. Depresia,
anxietatea, schimbări inexplicabile în dispoziţie sau comportament, tind să fie comune în adolescenţă, dar
acestea nu sunt neapărat patologice decât dacă se prelungesc şi depăşesc o anumită intensitate. Cele mai
multe nu sunt decât reacţii de adaptare ale adolescentului. Acestea sunt răspunsul lor specific la situaţiile
de stress şi se caracterizează prin irascibilitate, depresie persistentă şi izbucniri de mânie.594
2. Manifestările problemelor adolescenţilor. Deseori adolescenţii manifestă problemele
lăuntrice într-o manieră inacceptabilă social, în felul acesta ei rezistând faţă de părinţi şi educatori şi
afirmându-şi independenţa. Consumul de alcool, abuzul de droguri, minciuna, furtul, crimele şi
comportamentul de gang şi multe alte forme de delicvenţă şi răzvrătire, dau adolescenţilor un simţământ
de putere, de independenţă, de provocare a autorităţii, de atragere a atenţiei şi obţinerea acceptării din
partea prietenilor. Uneori aceste manifestări pot lua alte forme.
Eşecul şcolar, respingerea convingerilor religioase ale părinţilor, sunt moduri de exprimare a
independenţei. Suicidul, crimele, accidentele de automobile, ca rezultat al vitezei şi sub influenţa
alcoolului sau drogurilor, sunt cauze majore de invaliditate şi moarte în perioada adolescenţei. Opt din
zece decese la această vârstă sunt de natură violentă. Aceste acte sunt un mod de a-şi exprima dezacordul
cu un sistem pe care îl consideră împovărător şi nedrept şi modul de a-şi exprima orginalitatea.
De asemenea, experimentele sexuale devin o modalitate prin care adolescenţii vor să se manifeste
ca adulţii şi să câştige acceptarea colegilor. Deseori adolescenţii sunt sub presiuni sociale intense de a
experimenta activitatea sexuală. Uneori comportamentul sexual nu este neapărat manifestarea unei
tulburări, în schimb el poate deveni o tentativă de a înfrânge inhibiţiile, de a stabili relaţii semnificative,
de a dovedi virilitatea, de a-şi manifesta sau a-şi verifica stima şi imaginea de sine sau pur şi simplu de a
scăpa de singurătate.
Potrivit unui studiu Harvard595, permisivitatea sexuală conduce totuşi la simţăminte intense de
vinovăţie, la diminuarea încrederii şi mulţumirii de sine, sentimente de devalorizare, la relaţii
nesemnificative şi golite de afecţiune, preocupări persistente dacă nu cumva au fost folosiţi sau au folosit
522
pe ceilalţi ca simple obiecte sexuale. Toate acestea sunt însoţite de asemenea, de tulburări venerice
epidemice şi creşterea sarcinilor nedorite. Copiii proveniţi din adolescenţi, urmăriţi în studii de cohortă,
au condus la concluzia că atât părinţii cât şi copiii dobândesc standarde mediocre faţă de medie, atât în
pregătirea academică cât şi ca standard social, profesional sau spiritual. 596 Cu siguranţă că aceste rezultate
nefericite au o cauzalitate mai complexă, dar evidenţa statistică arată că efectul pe termen lung al
activităţii sexuale premaritale este dăunător şi acesta confirmă standardul creştin al castităţii premaritale
şi bineînţeles al fidelităţii conjugale.
3. Atitudinea escapistă. Deseori, în ultima vreme şi în România, copiii şi adolescenţii care nu
sunt trataţi în propriile familii bine, dar şi în situaţii în care au toate condiţiile, părăsesc căminul şi fug de
acasă. Acesta este un mod infantil, imatur de a încerca să scape de probleme. Alteori retragerea are loc
sub altă formă, prin cufundarea în consumul de toxice uzuale, alcool sau droguri. Alţii încearcă să-şi ia
viaţa şi cresc rata tentativelor suicidale nereuşite sau reuşite. Deseori aceasta este principala cauză de
deces la această vârstă, tentativa de suicid exprimând o dorinţă reală de a muri, tulburări depresive sau
pur şi simplu un strigăt de ajutor.597
Potrivit psihiatrului Robert Koles, cauza este profundă morală şi spirituală. Adolescenţa este o
perioadă de cercetare de sine, şi atunci când tinerii nu găsesc ocazia şi modul de a primi răspuns la
problemele lor existenţiale şi moral-spirituale, consideră că viaţa nu merită trăită şi dezamăgiţi în
dorinţele lor de puritate idealistă ei refuză această existenţă care li se pare ternă şi inadecvată. Uneori
aceste tendinţe autodistructive sunt mult mai subtile. Ele conduc la atitudini dăunătoare, fie privind
toxicele uzuale, fie implicarea în activităţi riscante, accidente, dar efectele sunt la fel de devastatoare.
Depresia, mânia, confuzia, imaginea de sine scăzută şi simţămintele de respingere sunt rezultatul acestor
comportamente.
4. Confruntarea sau abordarea pozitivă a problemelor. Nu toţi adolescenţii manifestă
tulburări, ci mulţi dintre ei fac faţă în mod pozitiv, reuşesc să se adapteze, trăiesc într-un climat în care îşi
fac prieteni, se încred în adulţi, citesc literatură, solicită consiliere şi reacţionează faţă de eşecuri,
încercând să se oţelească şi să facă mai bine faţă data viitoare, în viitor, învăţând chiar din propriile lor
greşeli într-o manieră destul de lină şi de elegantă. Aceşti adolescenţi, ca şi părinţii lor, pot beneficia de
consilierea preventivă, educativă şi suportivă, dar rareori solicită ajutor. De obicei consilierul creştin este
confruntat cu adolescenţi sau părinţi care au probleme de adaptare, care manifestă tulburări.
Consilierea în problemele adolescenţei
Problemele adolescenţei pot fi abordate în două moduri: prin consilierea adolescenţilor şi prin
sprijinul şi susţinerea părinţilor. În ambele cazuri consilierul trebuie să manifeste înţelegere faţă de
dificultăţile acestei perioade şi să fie conştient de tipurile de tensiuni care apar atât în cazul consiliaţilor
cât şi în interiorul familiilor lor. Adesea părinţii şi adolescenţii sunt confuzi, dezamăgiţi, răniţi de
tensiunile interpersonale şi frecvent există mânie, pierderea stimei de sine, anxietate legată de viitor,
simţăminte de vinovăţie faţă de trecut. Consilierul care înţelege probleme de felul acesta, fără a lua în
mod neapărat partea cuiva, poate avea un impact semnificativ atât asupra părinţilor, cât şi adolescenţilor.
Un impact şi mai puternic apare dacă consilierul manifestă sensibilitate, calm, plin de compasiune
şi suficient de sigur ca să tolereze critica cât şi adularea, uneori în aceeaşi sesiune. Adolescenţii şi părinţii
lor au nevoie de asistenţă, de înţelepciune şi de o persoană care le insuflă încredere în sine şi cu
capacitatea de a oferi ajutor şi călăuzire în timpul acesta de încercare.
Consilierea părinţilor. Într-o secţiune ulterioară vom lua în considerare modalităţile de ajutorare
a părinţilor ca să facă faţă problemelor copiilor lor. Multe din aceste principii se aplică şi atunci când
avem de-a face cu adolescenţii. Iată câteva aspecte generale:598
A. Oferiţi suport şi încurajare. Atunci când adolescenţii ridică probleme, părinţii lor conchid că
ei nu sunt nişte părinţi buni, că sunt vrednici de blam sau că, copiii lor sunt capul anumitor dezastre şi
răutăţi. Consilierii nu sunt de folos dacă ignoră sau încearcă să treacă cu vederea astfel de simţăminte, dar
este important ca ei să-i reasigure şi să-i încurajeze, pentru că, chiar copiii unor părinţi foarte buni trec
prin perioade de mânie, răzvrătire, retragere, depresie şi criticism. Notasem mai sus că Însuşi Dumnezeu,
523
singurul părinte perfect, are copii care s-au răzvrătit împotriva Sa. Poate fi mângâietor pentru părinţi să
ştie că cineva le înţelege frământările. Este de asemenea de folos să le reamintim părinţilor că nu ei sunt
singurii oameni care influenţează comportamentul adolescenţilor şi tinerilor. În familie, părinţii au nevoie
să se relaxeze, să asculte şi să încerce să-şi înţeleagă adolescenţii.
Aspectul cel mai important este să caute continuu, zilnic, s-ofere, să primească ajutor şi călăuzire
din partea lui Dumnezeu, ca să fie în stare să cunoască şi să găsească cea mai bună modalitate de a face
faţă problemelor, inclusiv problemelor adolescenţilor.
B. Consilierea familială. Părinţii n-ar trebui să fie blamaţi pentru stressul pe care îl presupun
adolescenţii şi îl exercită. Asta nu înseamnă că părinţii nu greşesc niciodată. Atunci când un adolescent
sau alt membru al familiei are probleme, rădăcina reală a acestor tulburări se găseşte într-adevăr în
tulburări de funcţionare a familiei. Atunci când părinţii se confruntă cu probleme serioase maritale, copiii
pot să prezinte manifestări, să fugă de acasă sau să dezvolte alte tulburări de comportament. În felul
acesta părinţii sunt distraşi de la dificultăţile maritale, se focalizează asupra problemelor copilului sau
adolescentului şi în felul acesta riscul destructurării familiei este înlăturat.
Este concepţia sistemică asupra copilului sau adolescentului, simptom dintr-o familie cu
dificultăţi. Unii consilieri cheamă întreaga familie la consiliere, chiar şi în situaţiile în care doar unul
dintre membri, un adolescent sau o domnişoară este identificat ca având o singură problemă. Problema
persoanei poate adesea să se reflecte ca o problemă profundă a întregii familii. Uneori simpla susţinere a
familiei de a funcţiona mai bine poate să conducă concomitent la îmbunătăţirea problemelor
adolescentului în mod dramatic.
C. Aşezarea limitelor. În unele familii există conflicte şi tulburări deoarece adolescenţii solicită
mai multă libertate decât sunt dispuşi părinţii să le ofere, cel puţin iniţial. Atunci când adolescenţii
reacţionează advers la instituirea anumitor limite, părinţii sunt înclinaţi să reacţioneze în diferite moduri.
Unii părinţi încep să se întrebe dacă nu cumva au o atitudine prea rigidă şi nerezonabilă, alţii se simt
ameninţaţi şi copleşiţi, alţii răspund prin întărirea regulilor şi refuză să negocieze sau să cedeze. Multe din
aceste situaţii par ameninţătoare pentru competenţa lor ca părinţi.
Regulile şi limitele sunt necesare în familie, dar ele trebuie aplicate cu flexibilitate, comunicate şi
discutate. De asemenea, părinţii, atât prin cuvinte cât şi prin atitudinile şi acţiunile lor, trebuie să
manifeste dragoste, acceptare şi respect, atât unul faţă de celălalt, cât şi faţă de ceilalţi membri ai familiei.
Această atitudine este o modalitate mult mai eficientă de modelare decât cicăleala, critica sau oferirea
unor sfaturi ineficiente interminabile. Pe măsură ce adolescenţii devin din ce în ce mai maturi, li se va
acorda mai multă libertate. Unii părinţi ştiu foarte bine ce trebuie să facă, însă au nevoie uneori de
confirmare şi suport din afară în perioada de stress familial.
D. Călăuzire spirituală. Adolescenţii tind să se îndepărteze de valorile şi religia propriei familii
atunci când credinţa părinţilor se bazează pe reguli mai degrabă decât pe virtuţile creştine ale acceptării şi
iertării.599 Dacă părinţii sunt rigizi şi legalişti sau dacă familia este preocupată în primul rând în legătură
cu statusul, acceptarea între semeni sau competiţie, atunci adolescenţii tind să devină rebeli. Deseori
această atitudine rigidă sau legalistă a părinţilor nu face decât să acopere o stare de nesiguranţă şi
anxietate intrafamilială. Consilierea în aceste situaţii poate fi de mare folos ajutând părinţii să se dezvolte
spiritual, să trăiască consecvent cu stilul de viaţă creştin.
Consilierea adolescenţilor
Poate cea mai dificilă sarcină aplicată în consilierea adolescenţilor este stabilirea unor relaţii de
încredere şi ajutarea acestor tineri să recunoască nevoia de ajutor. Unii adolescenţi, în calitate de
consiliaţi, vin de bună voie pentru consiliere şi ajutor, dar alţii nu simt nici o trebuinţă pentru acest proces,
ci sunt siliţi sau trimişi de părinţi, de profesori sau chiar de judecător. Atunci când aceasta este situaţia, de
obiecei adolescentul dezvoltă rezistenţă în prezenţa consilierului încă de la început. În aceste condiţii
trebuie urmate anumite etape:600
A. Edificarea unei relaţii. Onestitatea şi respectul, acompaniate de compasiune şi fermitate
amabilă, sunt importante, în special în stadiile iniţiale ale consilerii. Dacă se manifestă rezistenţă, trebuie
524
să lucrăm asupra ei în mod direct şi să-i oferim consiliatului ocazia de a răspunde: „Ai putea să-mi spui ce
te-a adus aici?” Dacă consiliatul nu răspunde, întreabă-l: „Ei bine, probabil că altcineva ţi-a cerut să te
prezinţi. Sunt sigur că trebuie să fi avut un motiv.” Dar manifestă respect faţă de consiliat şi evită unele
întrebări care să implice critică sau o atitudine judicativă. Asta nu poate servi decât la întărirea
rezistenţelor şi la creşterea defensivei adolescentului.
Încearcă să focalizezi discuţia asupra unor chestiuni specifice şi concrete, ascultă cu atenţie şi
permite exprimarea simţămintelor, încercând să concluzionezi asupra a ceea ce se întâmplă emoţional în
timpul interviului. Încearcă să păstrezi conversaţia la un nivel relaxat, informal şi conversaţional,
colocvial.
B. Transferul. Aşa cum am notat mai sus, această expresie se referă la tendinţa unor consiliaţi de
a-şi transfera simţămintele legate de o persoană din trecut către o persoană din prezent. De exemplu, un
adolescent venit la consiliere care îşi urăşte tatăl, poate să transfere această ură asupra consilierului dacă
acesta este bărbat. Consilierul poate să recunoască că este tratat cu ostilitate, suspiciune, teamă sau lăudat
iniţial, deoarece este asimilat de adolescent cu un alt adult.
Consilierul trebuie să discute aceste simţăminte de transfer cu consiliaţii. Uneori aceasta conduce
la un insight util şi comportamentul de transfer şi rezistenţă este îndepărtat din procesul consilierii. În
calitate de consilier încearcă să nu răspunzi ca părintele consiliatului sau ca un alt rău sau personaj
semnificativ din viaţa acestuia cu care el de asemenea te asimilează, şi fii alert de asemenea la
contratransfer.
Aceasta se referă la tendinţa consilierului de a vedea similarităţi între consiliat şi o altă persoană,
respectiv chiar proprii copii sau adolescenţi. Dacă consiliatul îţi aminteşte de propria sa fiică sau fiu de
pildă, dacă îţi aminteşte de un năzdrăvan din vecini sau de la biserică care produce tulburări, simţămintele
tale faţă de aceste alte persoane se pot transfera asupra consilierului şi interfera cu obiectivitatea ta ca
consilier. Cel mai bine este să nu dezvălui toate acestea consiliatului, dar este de folos să le discuţi cu un
alt consilier sau superviser.
C. Identificarea problemei. Este dificil s-oferi ajutorul dacă nu poţi identifica problema,
deoarece consiliaţii adolescenţi încearcă uneori să nege că ar avea probleme, astfel că procesul de
consiliere devine dificil. În loc să încerci să clasifici sau să diagnostichezi problemele, este.mult mai de
folos să încurajezi adolescentul să vorbească despre aspecte ale vieţii sale, precum şcoala, timpul liber,
interesele, ceea ce îi place şi nu îi place, despre părinţi, prieteni, planuri de viitor, religie, întâlniri,
activitate sexuală, îngrijorări şi alte chestiuni similare. Începem cu anumite aspecte neameninţătoare sau
anxiogene, ca de exemplu „spune-mi câte ceva despre şcoala sau despre familia ta, sau ce s-a întâmplat
recent, ceva care îţi trezeşte interesul sau preocuparea”, şi îndreptăm apoi discuţia către chestiuni sau
zone mai sensibile.
Este de mare folos să arătăm preocupare şi atenţie, ascultare. Încet, trebuie să încercăm să ne
manifestăm ca un prieten şi nu ca interogator. Pe măsură ce procesul evoluează, se dezvoltă procesul de
consiliere, adolescentul va începe să-şi dezvăluie propriile temeri, simţăminte, atitudini, îngrijorări,
impulsuri, tensiuni interpersonale ale defensei şi alte chestiuni semnificative pentru consiliere.
D. Stabilirea obiectivelor. După ce ai edificat o relaţie, începe să identifici problemele şi
încearcă să înţelegi de ce planurile anterioare de acţiune nu au fost de folos şi în ce măsură stabilirea unor
obiective este utilă. Obiective de tipul autoînţelegerii, îmbunătăţirii, optimizării comunicării cu ceilalţi
semeni, abilitatea de a schimba comportamentul, oferirea susţinerii şi stimularea creşterii spirituale, toate
acestea pot să fie aplicate şi în cazul adolescenţilor ca şi al adulţilor.
În unele situaţii de consiliere, obiectivele trebuie să fie cât mai concrete şi specifice. Nu trebuie să
rămânem la statutul de preocupare vagă sau generală. Diferenţele eventuale între obiectivele consilierului
şi ale consiliatului trebuie negociate până când se ajunge la un punct de vedere comun.
Apoi trebuie iniţiate acţiuni în atingerea acestor obiective. Acest stadiu este unul crucial în
consiliere. Este un punct critic în care eşecul în consiliere are cele mai mari şanse să apară. Pot fi uşor de
acceptat anumite obiective, dar e mult mai dificil să accepţi efortul şi riscul schimbării pentru a le
525
atinge. În ultimă instanţă consilierul creştin poate să ajute adolescentul să crească spre maturitate şi să
devină un adult care Îl proslăveşte pe Dumnezeu prin stilul său de viaţă, convingeri, prin starea de
seninătate şi echilibru lăuntric şi prin relaţiile sale interpersonale.
Pentru a ajuta consiliatul să atingă aceste obiective este necesar să te concentrezi asupra
prezentului, asupra problemelor imediate. Uneori acest lucru poate fi făcut prin călăuzire, prin ajutarea
consiliatului să-şi schimbe concepţiile, percepţiile şi comportamentul. Uneori poate fi de folos să
încurajezi participarea la un grup de consiliere sau psihoterapie, iar atunci când adolescenţii se confruntă
cu probleme personale dificile, tendinţa de izolare, de retragere sau alte probleme mai grave ca abuzul
familial, alcoolismul sau o boală incurabilă al unui alt membru al familiei, toate aceste situaţii necesită
suport şi ajutor pentru adolescenţi ca să înveţe să facă faţă situaţiei şi să se bizuie pe ceilalţi. Dificultăţi de
felul acesta îi ajută să se maturizeze şi să facă faţă problemelor vieţii.
Prevenirea problemelor adolescenţei
Adolescenţa este o perioadă de lupte, tulburări şi transformări profunde. Uneori acestea nu sunt
deloc comode. Noi putem facilita sau uşura multe din aceste tranziţii, aşa cum am putea de pildă să
spargem coaja unui ou şi să ajutăm puiul să iasă, sau să lărgim gaura unei nimfe pentru a da voie
fluturelui să se elibereze, dar acest proces este nefiziologic şi falsul ajutor pe care l-am putea oferi ar
putea fi frustrant pentru dezvoltarea ulterioară a acestei fiinţe, după cum în cazul adolescentului l-ar lăsa
nepregătit în faţa problemelor vieţii. Poate fi dureros şi dificil să te eliberezi de limitele şi constrângerile
copilăriei, dar fiecare adolescent trebuie să câştige încredere, competenţă şi cunoştinţe, chiar dacă pentru
aceasta trebuie să se confrunte cu eşecuri dureroase. Părinţii şi profesorii sau alţi adulţi care încearcă să-i
asiste, vor încearca să prevină problemele, să-i protejeze pe adolescenţi, dar lucrul acesta nu este posibil
în totalitate.
Ei trebuie mai degrabă ajutaţi să se maturizeze, să le fie prevenite durerile şi consecinţele
nenecesare ale unor atitudini sau decizii sau acţiuni dăunătoare care ar putea să-i afecteze profund, cum ar
fi încălcarea legilor, imoralitatea sexuală, tulburări emoţioanle severe, eşecul în pregătirea academică şi
profesională, conflicte interpersonale sau pierderea credinţei. Există câteva moduri prin care un consilier
creştin poate să fie de folos atât părinţilor cât şi adolescenţilor ca să evite suferinţe inutile şi să fie de folos
în parcurgerea acestei perioade, şi anume:
1. Edificaţi o bază, un fundament spiritual. Cineva a spus că timpul cel mai propice pentru
pregătirea intrării în adolescenţă este cu cel puţin zece ani mai devreme. Edificând abilităţi de
comunicare, respect, preocupare pentru ceilalţi şi atitudini deschise faţă de probleme, părinţii pot să-şi
ajute copiii să înveţe cum să facă faţă în mod onest şi imediat problemelor care apar. Aceasta presupune o
pregătire în mod deosebit în domeniul spiritual. Adolescenţii nu sunt impresionaţi şi resping legalismul
teologic sau religia care vorbeşte foarte mult, dar face foarte puţin. Ei sunt mult mai impresionaţi de
părinţi care manifestă în viaţa lor o trăire autentică a unei credinţe vitale, caracterizate printr-o consacrare
sinceră faţă de Isus Hristos şi prin bunăvoinţa zilnică de consacrare, închinare şi slujire a lui Dumnezeu.
Atunci când părinţii sunt în stare să transmită această maturizare şi dezvoltare spirituală şi se manifestă
mai multă iubire, stabilitate, acceptare şi iertare în familie, aceasta crează o bază fermă în care
adolescenţii pot să-şi edifice propriile caractere şi vieţi, să-şi formuleze valorile, să-şi rezolve problemele
şi să facă proiecte pentru viitor.
2. Educaţia. O varietate de programe şcolare încearcă să educe adolescenţii în legătură cu
pericolele privind consumul de alcool, utilizarea drogurilor, promiscuitatea sexuală şi alte chestiuni de
acest fel. Informaţia poate fi de folos, dar adolescenţii, deşi au impresia că ştiu, vor mai mult decât adulţii
despre aceste lucruri, deseori doar cunoaşterea, informarea nudă nu face faţă presiunii anturajului şi
curiozităţii sau dorinţei de a experimenta toate aceste riscuri şi pericole.601
Să spui unui adolescent că nu trebuie să ia droguri este un obiectiv admirabil, dar el poate să fie
complet ineficient dacă adolescentul nu este învăţat să dezvolte rezistenţă şi cum trebuie să spună nu
presiunilor care apar. Efortul educaţional de a preveni suicidul în adolescenţă poate fi constructiv, dar
dacă nu se pune accent pe pârghiile care pot să îndepărteze suicidul ca şi soluţie din conştiinţa
526
adolescentului, dacă nu este combătută depresia, dacă nu sunt create relaţii suportive şi nu este învăţat
adolescentul sau mediul în care trăieşte măsuri concrete de a face faţă unor situaţii urgente, informaţia
poate să nu fie de nici un folos.
Drogurile, sexul, educaţia privind starea de sănătate, nu trebuie abandonate, dar pentru a fi
eficiente trebuie să fie transmise de oameni competenţi care lucrează în domeniu, pregătiţi şi care au
experienţă în legătură cu aceste domenii. O lucrare de mântuială sau de amatori nu este de nici un folos.
Deseori în mediile creştine se afirmă că Dumnezeu va proteja copiii noştri dacă ne rugăm pentru ei în
mod regulat. Acest lucru este adevărat, însă nu poate constitui o scuză pentru noi atitudinea de a ignora
apariţia unor probleme şi atitudinea de pasivitate de a nu face nimic pentru a le preveni. Dumnezeu face
ceea ce noi nu suntem în stare, dar El nu face ceea ce putem noi în calitate de părinţi şi educatori să
facem.
Dacă nu vom aborda niciodată probleme ca: relaţiile sexuale, controlul naşterilor, consumul de
alcool şi de droguri, masturbarea, sarcina la adolescenţi, nu vor fi menţionate niciodată. Toate aceste
aspecte de viaţă trebuie discutate deschis înainte ca ele să apară, pentru ca adolescenţii să fie înarmaţi cu
atitudine constructivă faţă de ele.
3. Exemplul familial şi stabilitatea. Exemplul părinţilor este unul dintre cele mai eficiente
modalităţi de a preveni tulburările din perioada adolescenţei. Felul în care părinţii fac faţă stressului, cum
îşi rezolvă diferendele, cum răspund faţă de ispite, este relaţia lor maritală stabilă, familia este capabilă s-
ofere o oază de linişte cerească în perioade de stress, sau un loc al siguranţei şi certitudinilor atunci când
întreaga lume pare să se năruie în jur? Consilierea şi realizarea unor familii stabile şi sănătoase pot
preveni problemele cu care se confruntă adolescenţii. De asemenea părinţii trebuie încurajaţi să manifeste
dragoste faţă de copii şi adolescenţi, să-i accepte aşa cum sunt, să încerce să-i înţeleagă, să pună în faţa
lor obiective bune şi de dorit şi să evite cicăleala. Consilierul poate să-i ajute pe părinţi să înţeleagă că
dacă trec cu vederea unele iritări minore, pot avea o şansă în plus de a controla aspectele mai importante
din viaţa adolescenţilor, pe care aceştia nu le sesizează ca pericole.
4. Suportul interpersonal. Cele mai multe medii şi colectivităţi religioase sunt conştiente că
anturajul la vârsta adolescenţei este de o importanţă crucială. Cu siguranţă că răzvrătirea, teribilismul şi
alte erori pot să apară în perioada adolescenţei, dar dacă reuşim să-i creăm un mediu curat în stimulată
dezvoltarea şi creşterea spirituală, dacă sunt oferte structuri pentru această vârstă şi lideri competenţi,
activităţi care să-i atragă, atunci tulburările şi manifestările dăunătoare vor scădea în frecvenţă şi
intensitate. Modelarea prin exemplul personal este una dintre cele mai importante mijloace de a transmite
valorile adolescenţilor. Dacă creştinii maturi şi liderii adolescenţilor pot s-ofere exemple şi modele prin
care să câştige încrederea şi respectul adolescenţilor, aceştia vor face modificări semnificative în viaţa lor.
5. Călăuzire. Alegerea unei cariere, găsirea unui loc pentru a se stabili, învăţarea să se comporte
la o întâlnire, dezvoltarea propriei identităţi, formarea sistemului de valori, toate acestea sunt probleme cu
care se confruntă adolescenţii. Nimeni altcineva nu poate să ia aceste decizii în locul lor, deşi părinţii,
consilierii, profesorii şi liderii religioşi le pot oferi călăuzire şi-i pot încuraja să ia cele mai bune decizii,
astfel încât activităţi în care aceste probleme sunt discutate deschis, în stimulată preocuparea şi o
concepţie sănătoasă legată de ele, pot constitui un sprijin real pentru adolescenţi.
Concluzii
Nu e uşor s-oferi consiliere adolescenţilor şi tinerilor, dar cu siguranţă că natura crizei din această
perioadă de viaţă a fost oarecum exagerată. Au loc schimbări, dar cei mai mulţi adolescenţi reuşesc să se
adapteze acestora şi să adopte cele mai sănătoase şi bune hotărâri. Imediat înainte de înălţarea la ceruri
Isus a cerut ucenicilor Săi să-şi asume responsabilitatea misiunii de a face ucenici. Unde poate să fie
îndeplinit mai eficient şi cu consecinţe mai largi în plan social acest lucru decât în familie, în cămin? Pe
măsură ce copiii noştri devin adolescenţi şi tineri, responsabilitatea noastră de a-i îndruma să devină
discipoli ai Domnului Hristos este una dintre cele mai provocatoare sarcini.
Adolescenţii au devenit deja prea mari pentru a-i mai chelfăni, dar sunt suficient de maturi ca să
înţeleagă, să răspundă la logică, corectitudine, interes, persuasiune, dragoste, exemplu şi puterea
527
rugăciunii. În loc să-i forţăm şi să-i modelăm după propriul nostru chip, sarcina consilierilor, părinţilor şi
ai educatorilor este aceea de a-i ajuta să crească şi să se dezvolte conform propriei lor personalităţi. Puţine
sarcini pot fi atât de provocatoare, de importante şi care să aducă un sentiment al împlinirii.
Adultul tânăr
Deşi perioada tinereţii cuprinde circa o treime din populaţie, totuşi această perioadă a tranziţiei
către starea de maturitate este rar abordată în manualele de consiliere. Ea este considerată o perioadă de
bogate satisfacţii în termenii iubirii, sexualităţii, vieţii de familie, a avansării în domeniul profesional, dar
în acelaşi timp poate să fie şi o perioadă de stress intens. Solicitările familiale comunitare şi sociale pot să
fie importante, astfel încât această perioadă poate fi considerată o perioadă în care atât rezultatele, cât şi
costurile sunt uneori deosebit de importante.602
Daniel Lavinson a împărţit perioada tinereţii în patru etape 603, şi anume, după cum se vede din
diagramă [13 – 1 de la pag. 184], etapa tranziţiei timpurii către starea de adult, apoi etapa tranziţiei anilor
’30, şi în fine perioada de stabilitate. Provocările acestei perioade pot fi grupate în patru mari categorii:
1. Competenţa - în timp ce în copilărie şi adolescenţă noi învăţăm, ne însuşim abilităţile de a
supravieţui şi de a relaţiona cu alţii, pe măsură ce ne maturizăm învăţăm cum să studiem, cum să
rezolvăm problemele, cum să facem faţă stressului şi problemelor emoţionale, ca mânia, anxietatea sau
depresia, însă pe măsură ce înaintăm în vârstă trebuie să învăţăm să facem faţă eşecului şi solicitărilor
culturale complexe, să dezvoltăm competenţe profesionale şi academice. Astfel ni se cer:604
a. Aptitudini fizice – învăţăm importanţa îngrijirii, igienei, a eleganţei, a exerciţiului fizic regulat,
a unei diete echilibrate. Mulţi tineri adoptă o atitudne nesănătoasă în alimentaţie, surmenaj, inactivitate
sau utilizarea toxicelor uzuale.
b. Aptitudini în soluţionarea problemelor şi în competenţa intelectuală. Persoanele trebuie să fie
capabile să înveţe eficient, să comunice eficient şi să gândească în mod clar şi organizat. Trebuie să facă
faţă stressului, să fie capabili să rezolve probleme şi să se adapteze la schimbare. Problema soluţionării
dificultăţilor implică clarificarea chestiunii, stabilirea obiectivelor, explorarea soluţiilor alternative,
trecerea la acţiune şi evaluarea a ceea ce a fost obţinut. Deseori oamenii nu au clare în minte aceste etape
şi adoptă o atitudine confuză, dezorientată.
c. Abilităţi în administrarea sinelui sau a propriului psihism. Un înţelept a spus că mulţi oameni
doresc să devină scriitori, dar puţini oameni doresc să scrie. Aceasta vrea să spună că personalitatea unui
scriitor cu prestigiu şi celebritatea sa poate fi un lucru de dorit, dar puţini sunt gata să accepte chinurile
creaţiei şi multiplele ore petrecute în faţa paginii de scris în singurătate şi frustrare. Unii oameni pot să fie
prea rigizi în încercarea lor de a se disciplina şi îşi pierd spontaneitatea, însă cei mai mulţi par să devină
compulsivi în risipirea resurselor lor financiare, în pierderea ocaziilor, pierderea controlului şi un stil de
viaţă dezordonat. Capacitatea de a-ţi organiza viaţa face parte din obligaţiile perioadei de tranziţie către
maturitate. Administrarea finanţelor, autodisciplina, capacitatea de a proiecta şi de a organiza viaţa,
controlul tmpului, toate acestea sunt importante.
d. Abilităţi relaţionale, interpersonale. Nu e uşor să relaţionezi cu oamenii diferiţi sub aspectul
vârstei, sexului, pregătirii, stării materiale şi sociale, convingerilor filozofice şi multe, multe alte
diferenţe. Sfânta Scriptură ne sfătuieşte să trăim în pace unii cu alţii, în măsura în care acest lucru ţine de
noi. Rom 12,18. Dobândirea unei cariere, găsirea partenerului de viaţă, edificarea unei familii, a unui
cămin, implicarea în activităţile comunităţii, presupune aptitudea, capacitatea de a asculta pe semeni, de a
relaţiona cu ei, de a comunica, şi de a fi capabili să accepţi frustrarea, să rezolvi dezacordurile şi stările
conflictuale.
e. Abilităţi emoţionale. Aşa cum ştim, emoţia este o parte a naturii noastre umane, care apare,
însă, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Dezamăgirile, anxietatea, mânia, entuziasmul, vinovăţia, pofta,
compasiunea şi multe alte emoţii pot să ne afecteze gândirea şi să ne influenţeze comportamentul. Unii
oameni îşi ignoră emoţiile, încearcă să le reprime, le exprimă inadecvat sau nu le recunosc, dar toate
acestea pot să conducă la dificultăţi sociale şi psihologice. Fiecare dintre noi trebuie să fie sensibil faţă de
propriile simţăminte şi faţă de simţămintele semenilor. Unii consiliaţi trebuie învăţaţi cum să-şi exprime
528
simţămintele, şi s-o facă în mod acceptabil social. Mulţi tineri nu sunt dispuşi să recunoască faptul că a
plânge, a te exprima este o stare normală şi sănătoasă. O mare parte din echilibrul sufletesc depinde de
modul în care, cum, când şi în ce fel plânge cineva.
f. Abilităţi spirituale. Lumea occidentală pare să fi redescoperit formele orientale, spiritualiste de
meditaţie, stări ale conştiinţei deosebite şi programe de cunoaştere de sine şi alte activităţi specifice New
Age. Aceasta dovedeşte foamea occidentalului faţă de valorile spirituale şi morale, însă lumea occidentală
trebuie să redescopere potenţialul spiritual al religiei creştine, să se reinvestească spiritual în relaţia cu
Dumnezeu, care poate să dea împlinire şi semnificaţie. Noi trebuie să dobândim abilităţi şi experienţă
personală în relaţia cu Dumnezeu, în modul de a studia, de a medita şi de a ne ruga.605
2. Independenţa. Tinerii se desprind din propriul cămin, căminul de origine, şi dezvoltă
simţământul de autonomie. Aceasta presupune timp şi efort, uneori simţăminte de frustrare, tensiune,
nesiguranţă şi lupte lăuntrice însoţesc acest proces care nu este deloc uşor. Pe măsură ce viaţa este
experimentată, luată în propriile mâni însă, cei mai mulţi oameni reuşesc să facă faţă acestei situaţii.
Provocarea procesului de dobândire a independenţei presupune cel puţin patru sarcini fundamentale:
dezvoltarea siguranţei de sine, a identităţii, a sistemului de valori şi a modului de a face faţă
provocărilor.606
a. Dezvoltarea siguranţei de sine. Siguranţa de sine este un echilibru complex între
autodirecţionare şi sensibilitatea faţă de nevoile celorlalţi. Siguranţa de sine nu presupune încrederea în
sine, arogantă şi independentă faţă de Dumnezeu, ci ea presupune preluarea propriilor destine în măsura
în care am fost responsabilizaţi de Creatorul şi Mântuitorul nostru. În acelaşi timp un om cu adevărat
echilibrat şi încrezător în sine va avea consideraţie faţă de semeni. Siguranţa de sine presupune iniţierea
planurilor personale, capacitatea de a aborda problemele şi de a lua decizii, asumarea responsabilităţii
pentru propriile alegeri, admiterea erorilor personale, ascultarea sfatului celorlalţi, edificarea identităţii.
b. Identitatea a fost definită ca o imagine mentală corectă şi stabilă a ceea ce suntem noi înşine.
Această imagine pare să fie împărtăşită cu ceilalţi care ne cunosc şi ne consideră persoane semnificative
pentru ei. Identitatea se dezvoltă printr-un proces continuu de dobândire a răspunsului la întrebări de felul
cine sunt eu, în ce măsură sunt unic şi cum pot să mă adaptez acestei lumi. Astfel de întrebări devin
importante în perioada adolescenţei târzii şi în tinereţe. Dacă nu sunt găsite răspunsuri tentative, deseori
oamenii experimentează confuzie, neajutorare, tulburare lăuntrică şi absenţa unei direcţii. Pe măsură ce
noi reflectăm asupra obiectivelor, intereselor, convingerilor, trăsăturilor de personalitate, aptitudinilor,
dobândim o imagine de sine din ce în ce mai bine conturată şi asta ne este de folos în dobândirea propriei
noastre identităţi. Dacă există fluctuaţii în aceste domenii, atunci consilierea poate să fie necesară în
vederea clarificării şi adoptării direcţiei proprii, personale.607
c. Sistemul de valori. O valoare poate fi descrisă drept ceva în care individul crede, trăieşte pentru
sau este capabil s-o exprime public, se identifică cu ea. Valorile sunt importante pentru că ele ne ajută să
ne formăm cadrul în care noi gândim şi acţionăm. Deseori în această perioadă de început pot fi adoptate
atitudini idealiste şi nerealiste imposibil de urmat în viaţa reală. În alte situaţii oamenii refuză să acorde
importanţă acestor aspecte ale vieţii care par rupte de realitate, filozofice şi totuşi ele au consecinţe
practice nebănuite prin implicaţiile imorale sau prin starea de conflictualitate lăuntrică pe care pot s-o
antreneze.
d. Capacitatea de a face faţă. Independenţa câştigată în această perioadă a vieţii presupune
îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi capacitatea de a face faţă stressului. Oamenii devin capabili să caute şi
să accepte ajutorul celorlalţi, fac faţă sarcinilor de rutină şi nu se descumpănesc în faţa unor dificultăţi.
3. Intimitatea. Nimeni nu este complet independent şi absolut liber faţă de alte fiinţe umane.
Maturizarea presupune şi dezvoltarea unei interdependenţe sănătoase faţă de persoanele de care ne simţim
apropiaţi. Încrezători în propriile capacităţi de a funcţiona, oamenii îşi permit să aibă nevoie şi în acelaşi
timp să fie de folos altora. Potrivit lui Erikson, cea mai mare nevoie din perioada adultului tânăr este
nevoia de intimitate. Aceasta, în viziunea lui Erik Erikson, este capacitatea de a se dedica unei afilieri

529
concrete şi unui parteneriat de dezvoltare a unei tării etice care să presupună o astfel de dedicare, să facă
faţă unor solicitări, unor sacrificii semnificative şi a unor compromisuri în sensul bun al cuvântului.608
Oamenii din viaţa şi existenţa noastră pot fi împărţiţi în trei grupuri: Cunoştinţe, sunt oamenii pe
care îi cunoaştem incidental. Prietenii sunt mai apropiaţi. Ei sunt oamenii care îşi poartă de grijă reciproc,
petrec timp împreună şi au interese şi puncte de vedere similare. Relaţiile intime au toate caracteristicile
unei prietenii, dar împărtăşesc de asemenea, preocupări reciproce şi luptele personale. Prietenii intimi se
înţeleg unii pe alţii şi experimentează apropierea, acceptarea, loialitatea, vulnerabilitatea, împărtăşirea
recipocă, grija, empatia şi dragostea care nu e prezentă doar într-o prietenie obişnuită. Într-o căsătorie
intimitatea include şi sexualitatea, dar asta nu presupune că toate relaţiile intime implică şi sexualitatea.
David şi Ionatan, Rut şi Naomi, Pavel şi Timotei, au stabilit relaţii cu un anumit grad de intimitate fără ca
acestea să aibă nici cel mai mic aspect de sexualitate.
Astfel de relaţii sunt destul de rare, poate şi din cauză că ele presupun un grad profund de
implicare care nu este frecvent în societatea de astăzi. Cel mai adesea există competiţie, egoism, luptă
pentru dobândirea unui status, evitarea unor prietenii apropiate şi ca rezultat singurătate şi un simţământ
de izolare. Atunci când adulţii tineri nu reuşesc să dezvolte intimitate, spunea Erikson, viitorul este şi pare
mai dificil deoarece aceşti oameni se simt izolaţi şi distanţi faţă de celelalte fiinţe umane.
4. Direcţia, orientarea, viziunea personală. În studiile tinerilor adulţi, cercetătorii de la
Universitatea Yale au constatat că în această perioadă a vieţii cei mai mulţi oameni au un vis, o Viziune a
modului lor de viaţă către care se îndreaptă.609 Această viziune este o schemă sau un tablou imaginar cu
modul cum ar trebui să arate viaţa lor în viitor. Pentru unii sau la început în stadiile iniţiale, acesta este
vag şi nerealist, dar pe măsură ce trece timpul, în decada a treia de viaţă, această viziune devine din ce în
ce mai clară. Uneori circumstanţele vieţii şi presiunile exercitate de părinţi sau prieteni interferă cu visul
sau viziunea personală, dar această viziune poate de asemenea genera vitalitate, entuziasm şi scop în
viaţă.
Viziunea personală ajută tânărul adult să răspundă la întrebări de felul: „încotro mă îndrept”.
Cercetările au demonstrat că oamenii care îşi edifică propria existenţă în jurul acestui vis, în această
perioadă tmpurie, au o şansă mai bună de împlinire personală, deşi pot exista perioade de frământare în
menţinerea obiectivului şi atingerea scopurilor privitoare la împlinirea visului personal. Atunci când nu
există o astfel de viziune, oamenii tind să eşueze.
Deseori această viziune, aceste visuri, sunt formate, clarificate şi întărite prin relaţia cu un
mentor.610 Un mentor este un model, un sfătuitor, o călăuză, un profesor, un lider sau un sponsor cu câţiva
ani mai în vârstă decât tânărul adult, care are o experienţă deja structurată în problemele vieţii. Unii
adulţi, unii tineri adoptă mentori de tineri pe care îi admiră, îi respectă şi încearcă să-i copteze, deşi
niciodată nu i-au întâlnit în mod concret. Mai eficientă este o relaţie de grijă şi respect reciproc între doi
adulţi, separaţi ca vârstă de un interval de opt până la cincisprezece ani. Persoana mai în vârstă îl
călăuzeşte pe cel mai tânăr, până când el este capabil să facă faţă problemelor singur. Uneori o astfel de
relaţie presupune dificultăţi de separare atunci când ea nu mai este necesară.
Două decizii sunt extrem de importante în această perioadă: alegerea partenerului de viaţă şi a
profesiunii de fond, a carierei. Rezolvarea cu succes a acestor probleme poate să aducă multă gratificaţie
şi împlinire, sau dimpotrivă frustrare.
Efectele tulburărilor din perioada tinereţii
Mulţi oameni ajunşi la criza de la mijlocul vieţii au dificultăţi şi se luptă cu propriile eşecuri ale
trecutului, cu dezamăgirile vieţii şi trăiesc o perioadă de criză şi de reevaluare şi de reorientare a
propriilor opţiuni în viaţă. Dacă încercăm să aflăm de ce atât de mulţi oameni au sentimentul eşecului şi
dezamăgirii, vom constata că cele mai multe consecinţe sunt stabilite în această perioadă de tinereţe.
Gail Sheehy a sugerat că cei mai mulţi tineri încearcă să se adapteze cerinţelor vieţii, adoptând
trei modele.611 Primul model este acela al tipului tranzitor, care nu catadicseşte să adopte nici un model
sau direcţie fermă, hotărâtă în cea de-a treia decadă a vieţii. Abia către sfârştul anilor 30 în mod brusc
adoptă o hotărâre cu consecinţe îndelungate.
530
 A doua categorie par să fie cei blocaţi sau încuiaţi într-un model de viaţă care presupune o
investire şi dedicare solidă, fără ca aceasta să fie rezultatul propriei decizii, ci mai mult a împrejurărilor.
De pildă cei care intră în afacerile familiei şi rămân în această situaţie. Mai puţini frecvenţi sunt aşa-
numiţii afectaţi sau răniţi, din care se recrutează workaholicii, oamenii dominaţi de o idee sau de un
anumit scop, ambiţioşii plini de energie şi se consumă pentru o anumită direcţie, dar se simt de fapt
nesiguri, insensibili, incapabili să lase garda jos şi temători faţă de relaţii apropiate.
Mult mai sănătos pare să fie tipul integrator, cei care au reuşit să stabilească un echilibru între
propriile ambiţii şi preocupări profesionale, intelectuale, culturale şi viaţa emoţională şi relaţională de
familie. Ei încearcă să combine efortul economic cu o atitudine etică şi în folosul societăţii.
Alte categorii ceva mai puţin reprezentate sunt burlacii, băieţii veşnic dependenţi, aflaţi sub
papucul mamei, şi aşa-numiţii nutritivi, sau oameni care nu se dedică neapărat unei cariere, ci fac parte
din categoriile care slujesc altora. Misionari, profesori, clerici, toţi fac parte din această categorie numită
a nutritivilor.
Categoriile de mai sus se aplică şi femeilor, cu specificul că unele se dedică unei activităţi de
îngrijire, iar multe dintre ele oscilează intens în jurul ideii dacă să facă carieră sau să se dedice unei vieţi
de familie. Cele mai multe şi cele mai fericite alegeri sunt acelea care integrează, în cea de-a treia decadă
a vieţii, viaţa de familie cu cariera. Totuşi aceste opţiuni nu sunt o alegere uşoară. Gail Sheehy a constatat
că rareori o femeie este capabilă să-şi integreze în decada a treia situaţia familială, cariera, maternitatea.
De obicei acest lucru devine posibil abia în jurul anilor 30, 35, adică în decada a patra. De obicei în
decada a treia femeia este silită s-opteze fie pentru carieră, fie pentru căsătorie, pentru familie, pentru
propria sănătate sau pentru propria stabilitate. Acordarea priorităţii uneia din aceste direcţii presupune
neglijarea celorlalte. De obicei solicitările intense din această perioadă presupun următoarea strategie ca
fiind cea mai eficientă: concentarea pe una sau două direcţii, lăsând ca celelalte opţiuni subsecvente să fie
rezolvate mai târziu pe parcursul veţii.
În consilierea şi prevenirea tulburărilor din perioada tranziţiei de la tinereţe către starea de adult,
William Miller şi Kathleen Jackson consideră că există trei modalităţi de abordare a consilierii tinerilor
adulţi.612 Primul – dezvoltarea conştienţei, a doua – lucrul cu alternativele, şi în fine a treia direcţie este
sublinierea acceptării de sine.
Prevenirea tulburărilor poate avea loc prin:613
1. educaţie şi încurajare,
2. orientarea către un mentor,
3. dezvoltarea viziunii asupra propriei vieţi şi existenţe,
4. lucrul asupra răbdării în calitate de părinţi şi în fine,
5. susţinere, suport spiritual.
Maturitatea
Interesant că această perioadă de viaţă este o perioadă de împlinire şi abordare umoristică a unor
dificultăţi, în timp ce pentru alţii este o adevărată criză.614 Cineva compara viaţa cu escaladarea unui
munte, mijlocul vieţii fiind vârful acesteia, panta ascendentă însemnând prima parte a vieţii plină de
optimism, provocări şi de realizări, când te afli cu faţa spre ceruri, spre albastrul azuriu şi optimist al
cerului, pe când cea de a doua parte, picul de după jumătatea vieţii înseamnă coborâşul ca şi conştiinţa
dureroasă a finitudinii, a suferinţelor şi eventual a sfârşitului implacabil. Pentru mulţi oameni aflaţi la
mijlocul vieţii, multe din proiectele entuziaste din prima parte a vieţii au eşuat, de multe din planurile lor
s-a ales praful şi sunt dezamăgiţi, fac o ultimă încercare de reevaluare, reorientare, înainte de a fi prea
târziu.615
Noţiunea de mijloc a vieţii este relativ recentă, astfel că în Sfânta Scriptură nu apare ca atare,
deoarece în epoca bronzului de pildă se estimează că speranţa de viaţă era undeva între 18 ani, în perioada
antichităţii greceşti şi în Evul Mediu nu depăşea 35 de ani. După 1900 speranţa de viaţă a început să
crească către 50 de ani, astfel încât nu există precedenţă istorică pentru o speranţă de viaţă medie de 70 şi
chiar 80 de ani. Deşi oameni în vârstă au existat întotdeauna, iar perioada patriarhilor a fost o excepţie,
531
totuşi problemele cu care se confruntă oamenii aflaţi la mijlocul vieţii sunt abordate în mod spcific în
Sfânta Scriptură, ca de pildă calitatea relaţiei maritale, imaginea de sine, scopul în viaţă, interrelaţiile,
lucrul cu resentimentele, aptitudinile profesionale, creşterea copiilor şi calitatea de părinte, maturizarea
spirituală, suferinţele psihice, dezamăgirile ş.a.m.d.
Cauzele problemelor din perioada mijlocului vieţii
Criza de la mijlocul vieţii este o perioadă interimară. Ceea ce caracterizează tinereţea este
vitalitatea, creşterea, puterea, atitudinea eroică şi entuziastă, pe când ceea ce caracterizează doar partea de
mijloc a vieţii este vulnerabilitatea, slăbiciunea, sentimentul pierderii valorii şi apropierea sfârşitului. În
studiile lui Daniel Lavinson, 80% dintre oameni apreciază mijlocul vieţii ca o perioadă de criză.
Capacitatea oamenilor de a face faţă schimbărilor de la mijlocul vieţii au fost caracterizate de Lavinson
ca „strategia celor 4 S”: situaţie, sine, suport sau susţinere şi strategii.616
Situaţia. Se referă la modul în care cineva îşi vede propria existenţă. Atitudinea pozitivă,
provocativă sau dimpotrivă negativă, pesimistă, are un rol important. Calitatea căsătoriei, a profesiei, a
convingerilor religioase, a relaţiilor intrafamiliale, modul de petrecere a timpului liber şi alte domenii ale
vieţii, pot să fie satisfăcătoare, pline de împlinire sau dimpotrivă, frustrante şi inhibate.
Perceţia de sine, constă în imaginea pe care persoana şi-a făcut-o în legătură cu propriile
aptitudini, experienţe, încredere în sine la mijlocul vieţii. Este acesta încrezător, capabil să se adapteze
schimbării, optimist sau dimpotrivă este pesimist, nesigur şi se luptă cu ambiguităţile?
Susţinerea şi suportul, se referă la posibilităţile financiare, la siguranţa locului de muncă, la
cadrul sistemului de valori şi convingeri, la calitatea relaţiilor familiale, a grupului de prieteni, a colegilor
şi mentorilor. Un mediu suportiv este deosebit de important. Prea adesea, însă, comentariile acide pe
marginea problemelor unei persoane îl determină pe acesta să aibă dificultăţi şi mai mari.
Strategiile, sunt tehnicile pe care oamenii le folosesc pentru a face faţă. 617 Strategiile creative şi
pline de succes îi fac pe oameni să facă faţă, în timp ce, cele inadecvate şi care conduc la eşec, agravează
starea acestora. Problemele mijlocului vieţii pot genera schimbări, care să determine tulburări şi probleme
în dimensiunea fizică, psiholgică, vocaţională şi marital-familială a persoanei. Efectele tulburărilor din
această perioadă constau în tulburări emoţionale, tulburări de comportament, tulburări în sfera vocaţională
şi profesională şi în sfera familială. Pentru a face faţă acestor probleme, lucrările populare de
autoajutorare dau o serie de sfaturi interesante şi par utile, dar prea adesea sunt uitate şi prea puţin
practicate.
Astfel poate fi util pentru un consiliat să-şi amintească să-şi facă analize şi investigaţii periodice
privind starea de sănătate, să desfăşoare un exerciţiu fizic sau activitate fizică regulată şi odihnă
suficientă, să încerce să adopte o alimentaţie raţională şi să-şi menţină greutatea cât mai aproape de ideal,
să-şi stabilească o agendă a activităţilor zilnice rezonabile, nici prea încărcată nici lipsită de activitate, să
desfăşoare o activitate echilibrată în privinţa raportului dintre activitatea fizică şi preocupărie culturale,
intelectuale şi sprituale, să adopte activităţi şi preocupări care să stimuleze creativitatea şi să diminue
stressul emoţional, să aibă preocupări artistice şi estetice legate de muzică, literatură şi alte modalităţi de
petrecere şi îmbogăţire culturală, să înveţe să adopte deciziile majore după o matură chibzuinţă asupra
profesiei, rezidenţei, căsătoriei şi alte aspecte importante ale existenţei, numai după ce s-a sfătuit cu
prietenii sau cu un consilier, şi în fine să-şi ia timp pentru rugăciune şi comuniune cu Dumnezeu.
Prevenirea problemelor legate de criza mijlocului vieţii constă în capacitatea de anticipare,
educaţie în privinţa acestor probleme, şi în fine susţinerea într-un mediu creştin, ajutorarea reciprocă. O
soluţie a acestor probleme constă în împlicarea oamenilor maturi aflaţi la mijlocul vieţii şi care au
dobândit cunoştinţe şi înţelepciune în şcoala vieţii, pentru a fi de folos generaţiei următoare. Erikson a
numit această atitudine şi activitate, generativitate.

Senectutea

532
 Există numeroase personalităţi ale umanităţii care au realizat nesperat de mult în perioada
senectuţii. Ronald Reagan, un actor relativ obscur, a devenit preşedintele Statelor Unite ale Americii,
puţin după ce şi-a celebrat cea de-a 70-a aniversare. Deşi ulterior el avea să se îmbolnăvească de demenţă
Alzheimer, a fost unul dintre cei mai prestigioşi preşedinţi ai Statelor Unite. Arhitectul Frank Lloyd
Wright a înfiinţat Guggenheim Museum la vârsta de 91 de ani. Douglas Mac Arthur a devenit
comandantul forţelor militare ale Naţiunilor Unite când avea 70 de ani. Mai târziu el avea să afirme în
Congresul Statelor Unite că un soldat în vârstă nu moare niciodată, ci doar se retrage, şi fostul general a
devenit un om de afaceri prosper. Chitaristul Andres Segovia continua să dea concerte clasice la 92 de
ani. Sir George Solti era dirijorul Chicago Symphony Orchestra când împlinise 75 de ani şi a revoluţionat
abordarea muzicii clasice într-o manieră absolut personală. Granma Moses a devenit o artistă celebră la
vârsta de 80 de ani. Winston Churchill a continuat să influenţeze lumea şi viaţa politică a Marii Britanii la
vârsta a treia. După ce a împlinit 80 de ani, psihologul şi psihoterapeutul B.F. Skiner, ca şi psihoanalistul
Erik Erikson, au descris experienţa lor ca oameni de vârsta a treia.618
Toţi aceştia pot să pară şi să fie chiar excepţii, dar toţi aceşti oameni faimoşi n-ar fi devenit
niciodată astfel dacă s-ar fi lăsat copleşiţi de inactivitate, rigiditate şi umilinţele vârstei a treia. André
Moreau observa cândva că îmbătrânirea nu este decât un prost obicei pentru care orice om ocupat nu are
timp. Robert Browing adresa cândva o invitaţie cititorilor săi: „Haideţi să îmbătrânim împreună. Cele mai
bune lucruri urmează!” Această atitudine optimistă, însă, nu este împărtăşită de toată lumea. Filozoful
egiptean Ptahotep scria cu 2500 de ani înainte de Hristos, că vârsta bătrâneţii, a senectuţii este cea mai
mare nenorocire care poate să se abată asupra unui om. Ralph Vado Emerson descria vârstnicii ca nişte
zdrenţe şi relicve, în timp ce Shakespeare nota că vârsta a treia este un fel de a doua copilărie, făcând
aluzie la stările demenţiale în care oamenii sunt nevoiţi să trăiască fără dinţi, fără ochi, fără gust şi fără
nimic.
În ultimele decade creşterea speranţei de viaţă a condus la dublarea populaţiei peste 65 de ani,
ceea ce începe să pună probleme deosebite de asistenţă şi îngrijire. În timp ce vârsta a treia pare să
debuteze în jurul anilor 65, senectutea pare să fie considerată după 85 de ani. Totuşi diferenţele
individuale privind starea de sănătate, atitudini, capacităţi, convingeri şi bunăstare fizică, vioiciune
intelectuală, maturitate spirituală şi capacitate de a face faţă problemelor este foarte diferită de la un
individ la altul.619 În timp ce unii se simt sfârşiţi şi terminaţi în jurul vârstei de 40 de ani, alţi oameni par
la fel de tineri şi viguroşi chiar la vârsta de 80.
Sfânta Scriptură acordă spaţiu şi respect vârstei a treia, în care facem cunoştinţă cu patriarhii, şi de
asemenea, Psalmiştii ca şi Eclesiastul acordă un spaţiu larg problemelor vârstei a treia. Probabil că
descrierea din Ecl. 12 pare să fie cea mai pesimistă, dar în acelaşi timp şi cea mai realistă descriere a
senectuţii. În timp ce tinerii sunt caracterizaţi de vigoare, vârstnicii trebuie respectaţi pentru experienţa şi
înţelepciunea lor. În schimb, ei trebuie să fie echilibraţi, demni, sensibili, sănătoşi în credinţă, capabili de
perseverenţă, învăţând şi pe ceilalţi ceea ce este bine şi reţinându-se de la bârfă şi utilizarea toxicelor
uzuale. Iov 12,12; Ps 71,18; Lev 19,32; Prov 16,31; 20,29; Tit 2,2.3; Ef 6,3.
Cauzele problemelor vârstei a treia pot să fie: 620 1. de natură biologică, care pot fi la rândul lor
subclasificate în a. Schimbări cosmetice, b. Diminuarea senzorialităţii, c. Schimbări în funcţiile şi
activitatea sistemelor organismului, d. Schimbări în activitatea sexuală, e. Apariţia unor suferinţe şi
îmbolnăviri. Apoi mai există:621
2. Cauze mentale, care constau în declinul creativităţii, slăbirea memoriei, a capacităţii
intelectuale şi de a învăţa lucruri noi. Gândirea este încetinită, memoria de scurtă durată este diminuată.
Ruminaţiile şi povestirile repetate ale celor în vârstă par să nu fie doar simptomatice pentru o tulburare de
memorie, ci constau în recuperarea unor reminiscenţe care ajută la a face faţă prejudiciilor inerente,
decrepitudinii, ori a avea un rol în echilibrarea psihică a vârstnicilor.
3. Cauzele economice. Pensionarea presupune de multe ori şi o diminuare drastică a veniturilor
financiare, ceea ce conduce la multiple limitări privind confortul locuinţei, abundenţa hranei sau confortul
îmbrăcăminţii, al transportului, a petrecerii timpului liber. Sărăcia poate să conducă la consecinţe privind
533
imaginea de sine, şi poate genera multiple probleme şi preocupări. De asemenea, pot exista dificultăţi în
procurarea medicaţiei absolut necesare.
4. Cauze ale relaţiilor interpersonale. Vârstnicii au tendinţa de a se izola, de a dezvolta depresii,
de asemenea, îşi pierd prietenii, colegii şi asta îi face ca aceste stări să se agraveze şi mai mult. Cercetările
au arătat că mulţi oameni de vârsta a treia sunt abuzaţi mental, financiar şi fizic adesea de cele mai
apropiate persoane din anturajul lor, inclusiv rudele şi copiii. Cele mai multe din aceste victime sunt prea
slabe ca să se apere, incapabile sau lipsite de o dorinţă de a raporta abuzul, fiind adesea într-o stare de
dependenţă faţă de aceeaşi oameni care le provoacă durere şi abuz. Aceasta este o chestiune care poate să
genereze multă compasiune şi mânie în conştiinţa unui consilier sensibil.622
5. Cauze ce ţin de stima de sine. Cei mai mulţi oameni sunt copleşiţi de aşa-numitul sindrom de
prejudiciu, prin faptul că în fiecare zi sau măcar de-a lungul săptămânilor, lunilor şi anilor, ei constată că
ei sunt din ce în ce mai precari, mai vulnerabili şi mai slăbiţi. Astfel încrederea în sine şi imaginea de sine
este subminată şi la aceasta contribuie şi prejudecăţile celor din jur. Deseori societatea şi oamenii
responsabili se fac vinovaţi de aşa-numitul ageism, care tinde să discrimineze pe cei în vârstă la fel ca
sexismul sau rasismul.
Mildred Vandeburgh şi-a produs modificări cosmetice, arătând ca o persoană în vârstă, şi a locuit
timp de mai mulţi ani împreună cu cei în vârstă şi s-a comportat ca un om în vârstă. Ea a reuşit să facă o
analiză detaliată a tendinţelor de ageism şi de discriminare pe nevoită să le suporte o persoană în
vârstă.623
6. Cauze speciale. Progresul ştiinţific, tehnologic, şi efortul deosebit de adaptare la acesta
generează o altă categorie de frustrări celor de vârsta a treia. De asemenea corupţia, incompetenţa şi
prejudecăţile sunt surse de tulburare şi dificultăţi.624
7. Cauze existenţiale şi spirituale. Vârsta a treia, împreună cu declinul sănătăţii şi apropierea inevitabilă a
morţii, provoacă multor persoane teamă, nesiguranţă şi durere. Mulţi oameni sunt copleşiţi de povara de
vinovăţie şi sentimentul eşecului faţă de care nu sunt pregătiţi să facă faţă. Un sentiment de inutilitate şi
zădărnicie pare să-i cuprindă. Toate acestea pot conduce la depresie şi la pierderea sensului şi
semnificaţiei vieţii. De aceea consilierul creştin ca şi comunitatea creştină trebuie să adopte o atitudine
plină de înţelegere, compasiune, fiind gata să ajute pe vârstnici să depăşească aceste probleme.625
Efectele vârstei a treia
Pentru a-i înţelege şi ajuta în mod efectiv pe cei în vârstă trebuie să realizăm cum se simt, pe
măsură ce îşi pierd sănătatea, nu mai desfăşoară nici o activitate utilă, au venituri mici, îşi pierd prietenii
şi colegii, pierd capacitatea de a gândi şi memora, de a acţiona, nu mai au putere, se simt singuri, respinşi,
şi societatea pare să le acorde tot mai puţină importanţă şi respect. Nu este de mirare că dezvoltă depresii,
care în parte au cauze fiziologice, organice, cerebrale, şi în parte sunt rezultatul acestor atitudini.
Tulburările emoţionale, tulburările de imagine de sine, conflictele şi situaţiile interpersonale,
tulburările stilului de viaţă şi incapacităţile intelectuale, toate acestea vin să agraveze şi să complice
situaţia vârstnicilor. Ei au tendinţa să-şi plângă de milă, să agraveze tulburările şi din această cauză la
această vârstă rata sinuciderilor creşte. Aceasta subliniază încă o dată nevoia de sprijin şi susţinere pentru
această categorie de vârstă.
Consilierea vârstnicilor presupune din partea consilierului, în primul rând:626
1. Autoexaminarea atitudinii faţă de vârsta a treia. Orice prejudecată sau preconcepţie tinde să
limiteze capacitatea de a fi util. Apoi 2. examinarea biologică, medicală şi consilierea. Este important să
facem o evaluare şi o estimare a stării de sănătate şi să deosebim cauzele organice de cele psihologice. În
fine, 3. consilierea individuală. Presupune: a. consiliere de natură suportivă, b. consiliere educaţională,
c. consiliere existenţială privind revederea şi revalorizarea experienţelor de viaţă, d. consilierea în
profunzime privind problemele psihologice, rănile, sechelele care n-au fost rezolvate. 4. Consilierea de tip
familial, 5. Consilierea de grup, 6. Consilierea mediului.
Având în vedere că mulţi oameni de vârsta a treia sunt lipsiţi de putere şi sunt victimizaţi de
societate, măsurile comunitare de ajutorare a acestei categorii sunt deosebit de importante.
534
 Prevenirea problemelor vârstei a treia constă în:627
1. Stimularea unor proiecte realiste, pregătirea de pildă pentru pensionare trebuie să aibă loc cu
mai mult timp în urmă şi chestiunile care trebuie luate în considerare sunt următoarele: când mă voi
pensiona, ce doreşte Dumnezeu de la mine după pensionare, unde voi locui după pensionare, cum îmi voi
petrece timpul, cum voi optimiza starea mea de sănătate, cum îmi voi păstra mintea într-o stare activă şi
alertă, care vor fi resursele mele financiare, care vor fi nevoile mele financiare, care va fi asigurarea,
insurance-ul meu, ce pot face acum pentru a mă pregăti în vederea pensionării.
2. Stimulaţi o atitudine realistă şi anume planificaţi programe specifce pentru vârstnici, abordaţi
nevoile spirituale ale acestora, inclusv simţămintele de insecuritate, lipsă de semnificaţie, înstrăinare de
Dumnezeu, regret, teamă de eşec, de moarte şi depresie, educaţi oamenii să se ajute reciproc în a face faţă
problemelor vieţii, stimulaţi contactele sociale, spirituale şi recreaţionale ale celor de aceeaşi vârstă,
ajutaţi-i să-şi rezolve problemele personale înainte ca acestea să se agraveze, veniţi în sprijinul nevoilor
lor fizice şi materiale, ajutaţi-i să intre în legătură cu stabilimente pentru vârsta a treia. 628 Promovaţi
nevoile şi drepturile acestei categorii de vârstă prin programe locale şi guvernamentale, adoptaţi facilităţi
fizice pentru transport şi deplasare, creaţi ocazii pentru ca oamenii în vârstă să se implice în activităţi
publice utile, de învăţare, vizitare şi activităţi spirituale.
3. Stimulaţi activitatea educaţională astfel încât ei să-şi exerseze organismul, să-şi utilizeze
mintea şi să-şi petreacă timpul în mod util pentru a preveni atitudinea apatică, letargică şi senilă.
4. Stimulaţi creşterea spirituală.
Concluzii privind vârsta a treia
Lady Berd Johnson, soţia preşedintelui Lyndon, a devenit văduvă la 50 de ani. Ea avea să scrie
mai târziu: „vârsta a treia a venit asupra mea prea devreme. Am fost aruncată într-o stare de şoc, mânie,
singurătate, sentimentul abandonării şi izolării. Ea a trebuit să facă faţă tuturor acestora şi a clasificat
preocupările, îngrijorările şi temerile, anxietăţile sale în următoarele categorii: simţământul de inutilitate,
simţământul absenţei scopului în viaţă, pierderea controlului asupra propriului destin, simţământul că nu
este iubită, nevoia de a fi atinsă. În loc să se retragă, ea a devenit hotărâtă să rămână activă şi să fie
creativă, să înveţe cât mai multe lucruri.
Această preocupare n-a fost una simplă. A trebuit să-şi însuşească informaţii şi abilităţi, a învăţat
să evite comportamentul autodistructiv, a învăţat să facă faţă anxietăţilor, tensiunilor, plângerii de milă,
resentimentelor şi adicţiilor. A învăţat să facă faţă schimbărilor, să fie creativă, să se investească şi să aibă
parte de satisfacţii. Unii oameni nu reuşesc niciodată să-şi însuşească astfel de lecţii.
Deseori în societate se manifestă gerontofobia. Oamenii, confruntaţi ei înşişi la orice vârstă cu
probleme, tind să-i reprime şi să-i respingă pe cei mai slabi şi aparent inutili dintre ei şi anume pe cei în
vârstă. De asemenea, imaginea acestora pare să fe neplăcută şi să amintească de propria vulnerabilitate şi
aceasta agravează atitudinea lor de izolare şi respingere.
Există nenumărate mituri privind vârsta a treia. Pregătirea pentru a face faţă senectuţii presupune
schimbări de atitudine, de stil de viaţă, în activitate şi în maturizarea spirituală, încă de când suntem
tineri. Tinerii sau adulţii care au tendinţa de a deveni inactivi, critici, depresivi, nervoşi, egoişti, vor fi
dominaţi de aceste stări în perioada vârstei a treia. Un autor consacrat, Ellen White, afirma: „defectele de
caracter pe care nu reuşim să le învingem, să le depăşim în tinereţe, ne vor copleşi la bătrâneţe.”
Cunoaşterea tuturor acestor aspecte îi permite consilierului să fie util şi să găsească resurse atât în sine cât
şi în consiliaţi pentru a fi de folos celor de vârsta a treia.

535
 B. CONSILIERE RELAŢIONALĂ
14. Relaţii interpersonale şi conflict
Fiinţele umane sunt creaturi sociale. Încă de la Creaţie Dumnezeu a spus că nu este bine pentru
fiinţele umane să rămână singure. Ori de câte ori doi sau mai mulţi oameni sunt împreună, se dezvoltă
relaţii interpersonale. Uneori aceste relaţii sunt line, reciproc suportive, şi caracterizate prin comunicare
clară, concisă şi eficientă. Adesea, însă, relaţiile interpersonale sunt zădărnicite şi marcate de conflict.
Omul modern tinde să fie mândru de individualismul, independenţa şi autodeterminarea sa, însă
toate aceste trăsături îi îndepărtează de semeni şi îi face să fie insensibili, le agravează singurătatea şi îi
face incapabili de relaţie. Trăim într-o eră a informaţiei, dar multe dispozitive de comunicare multimedia
sunt mecanice şi acestea ne fac să ne înstrăinăm unii de alţii, să evităm comunicarea şi interacţiunea, să
fim din ce în ce mai lipsiţi de înţelegere unii faţă de alţii, mai izolaţi şi mai singuratici. Cu mulţi ani în
urmă psihiatrul Harry Stack Sullivan a afirmat că atât aptitudinile de creştere, dezvoltare şi echilibru
sufletesc, ca şi regresia, tulburările psihice, provin în mare măsură din relaţiile cu ceilalţi semeni.
Biblia şi relaţiile personale
Câteva teme par să fie subliniate în Sfânta Scriptură privind relaţiile personale:629
Relaţiile personale optime încep cu relaţia cu Isus Hristos. În timpul slujirii Sale pământeşti,
Domnul Hristos a prevăzut că vom fi confruntaţi cu tensiuni, tulburări şi necazuri, dar El Prinţul păcii şi
pacea noastră, este capabil să dărâme barierele de ostilitate care divid pe oameni. Luca 2,14 ; Is 9,6 ; Mat
10,34 ; Efes 2,14+17. Urmaşilor Săi le-a promis o pace lăuntrică supranaturală care le conferă stabilitate
psihică, chiar în timpul tulburărilor, necazurilor şi a tensiunilor interpersonale. In 14,27; Filip 4,7. Pacea
lui Dumnezeu coboară asupra noastră atunci când ne mărturisim păcatele şi îi cerem să conducă viaţa
noastră, aşteptând ca El să ne ofere liniştea sufletească promisă în Cuvântul Său. Această stare de
împăcare ne va calma în conflicte şi disensiuni interpersonale.
Relaţiile interpersonale de calitate depind de trăsăturile personale. Cu siguranţă că poziţiile
diferite pot fi negociate şi acesta este un efort aducător de înţelegere, dar se pare că mai importante sunt
trăsăturile personale. În prima sa epistolă către Corinteni (2,14 ; 3,3) apostolul Pavel împarte oamenii în
trei categorii, şi anume prima oamenii necredincioşi (lipsiţi de). Ei se luptă şi doresc pacea, dar
înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu face ca să nu-şi găsească liniştea. Gal 5,19-21. Al doilea grup, a doua
categorie sunt aşa-numiţii oameni lumeşti, care şi-au consacrat viaţa lui Hristos dar nu s-au maturizat
spiritual şi acţionează ca şi necredincioşii. Deseori ei sunt implicaţi în conflict şi generează conflicte.
Cea de a treia categorie aparţine oamenilor spirituali care s-au supus controlului divin şi caută să
gândească şi să trăiască asemenea lui Hristos. Uneori chiar şi aceşti oameni pot să recidiveze în modalităţi
şi căi de acţiune lumeşti anterioare, dar cea mai mare parte a vieţii lor este o dovadă crescândă a darurilor
Duhului Sfânt, care presupun dragoste, bucurie, pace, răbdare, amabilitate, bunăvoinţă, credincioşie şi
autocontrol. Gal 5,22.23. Atunci când oamenii sunt transformaţi lăuntric, un proces lent de schimbare
apare şi în comportamentul exterior. Cu timpul ei sunt capabili să stabilească relaţii interpersonale mai
bune.
Consilierul creştin trebuie să-şi amintească un principiu important. Pentru ca o pace reală să fie
resimţită înăuntru, sau pentru ca ea să apară în relaţiile interpersonale, trebuie ca mai întâi să existe o
împăcare cu Dumnezeu. Aceasta poate fi dobândită dacă oamenii îşi consacră viaţa lui Hristos, îşi iau
timp regulat pentru închinare, rugăciune şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, urmând ca
gândurile, acţiunile, simţămintele să le fie schimbate.
Relaţiile interpersonale bune implică hotărâre, efort şi presupun abilităţi care trebuie cultivate.
Relaţiile interpersonale nu apar în mod automat, chiar între creştinii consacraţi. Atât Sfânta Scriptură cât
şi psihologia sunt de acord că relaţiile de calitate depind de dezvoltarea consecventă şi aplicarea unor
abilităţi precum ascultarea cu atenţie, vegherea, înţelegerea atât asupra sinelui cât şi a altora, reţinerea de
la comentarii lpsite de amabilitate sau izbucniri emoţionale necontrolate şi capacitatea de a comunica cu
acurateţe. Toate acestea trebuie învăţate, toate acestea trebuie să fie cunoscute şi transmise de consilierul
creştin.
536
 Cauzele problemelor în relaţiile interpersonale
De ce nu reuşesc oameni să se înţeleagă? Acest subiect este prilejul unor dezbateri permanente.
Totuşi pot fi rezumate câteva cauze:
1. Implicarea celui rău. Satana este descris în Sfânta Scriptură ca un înşelător, ca tatăl minciunii,
care se deghizează în înger de lumină şi care răcneşte ca un leu, încercând să înşele, dacă se poate, chiar
şi pe cei aleşi. Apoc 12,9; In 8,44; 2Cor. 11,13-15; Iov 1,7; Mat. 4,3; 1Tes. 3,5; 1Pet. 5,8. Deşi mulţi
oameni neagă existenţa sa şi o iau în derâdere, totuşi forţele răului sunt prezente în lumea noastră şi sunt
deosebit de eficiente. Efes 6,10-12; Iacov 4,7; 1Petru 5,8. Mândria, vanitatea, orgoliul, ambiţiile egoiste,
politeţea înşelătoare, ura plină de amărăciune, invidia, rivalitatea, ideologiile ateiste, toate sunt generate şi
influenţate de cel rău. La un nivel mai personal, cel rău este interesat în relaţiile interpersonale creştine
încercând să le distrugă şi să le contamineze. În această privinţă el poate să acţioneze într-un mod mult
mai subtil şi manipulativ. Dar cel rău nu este atotputernic. Creştinii ştiu că el este un duşman înfrânt şi că
puterea lui Dumnezeu este mult mai mare. 1Jn 4,4; Mat. 25,41; Apoc. 20,7-10. Totuşi, pentru noi em
căzuţi în păcat şi slabi, nu există altă scăpare decât consacrarea faţă de Dumnzeu.
2. Caracteristici, aptitudini şi acţiuni personale. Nu există oameni desăvârşiţi, chiar dacă pentru
unele persoane mai sociabile, mai volubile, este mult mai uşor să stabilească şi să menţină relaţii cu alte
persoane. Tensiunile interpersonale încep adesea şi se dezvoltă atunci când oamenii manifestă anumite
trăsături, atitudini, percepţii, simţăminte, manierisme şi un comportament care crează conflict şi
neîncredere. Greşelile care par să blocheze relaţiile interpersonale de calitate includ:630
a. O nevoie egocentristă de a fi în centrul atenţiei, de a controla, de a rezolva întotdeauna lucrurile
doar într-o manieră personală, de a dobândi bani, prestigiu şi un status.
b. O atitudine neiertătoare, plină de răzbunare şi amărăciune.
c. O tendinţă de a fi hipercritic, judecativ şi mânios.
d. Un sentiment de insecuritate, implicând teama de ameninţare, de respingere, neîncrederea în
ceilalţi.
e. Prejudecata adesea nerecunoscută sau negată.
f. Incapacitatea sau lipsa de bunăvoinţă de a se deschide şi împărtăşi simţămintele şi gândurile,
incapacitatea sau lipsa de bunăvoinţă de a recunoaşte diferenţele individuale, de a înţelege că fiecare
persoană gândeşte, simte şi vede situaţia în modul său personal.
Ar fi incorect să presupunem că toate acestea sunt tentative deliberate de a zădărnici relaţiile
armonioase. Incapacitatea de a ierta, păstrarea mâniei sau pretenţiile nejustificate sunt modalităţi de
manifestare a stării păcătoase, însă ele pot fi evitate, uneori chiar şi fără asistenţa consilierului. Prin
contrast, teama de relaţii apropiate, o timiditate înnăscută sau incapacitatea de a te încrede în alţii pot fi
atitudini mult mai dificil de schimbat şi necesită ajutor din partea unei alte persoane sau a unui consilier.
Uneori oamenii acţionează, se comportă în modalităţi care tind să controleze pe ceilalţi şi se crează
tensiuni. Unii oameni au convingeri eronate, de exemplu că cel mai bun mod de a-i motiva pe alţii este
să-i preseze, să-i ţină sub tensiune. Această filozofie generatoare de tensiune pare să afirme „interesul sau
preocuparea mea este să nu fac ulcer, ci să-l provoc celorlalţi.” Un exemplu biblic şi consecinţele care
decurg este Roboam, 2Cronici 10.
S-a constatat că problemele în relaţiile interpersonale sunt mult mai manifeste atunci când sunt
implicate persoane dificile.631 Chiar dacă acestea sunt în număr mic, ele pot avea un impact foarte mare
asupra unui grup sau a unei colectivităţi, creând frustrare şi în ceilalţi.
1. Oamenii dificili au personalităţi abrazive (tulburări de personalitate, psihopaţi, dizarmonici), se
comportă arogant, cinic, insensibil, intimidează şi sunt înclinaţi să explodeze în mânie când nu se face aşa
cum consideră ei că ar fi bine.
2. Cusurgii, cei ce se lamentezaă, găsesc greşeli în orice, dar nu fac niciodată nimic în legătură cu
aceste plângeri, fie pentru că se simt fără putere, fie deoarece nu-şi asumă responsabilitatea.
3. Tăcuţii, neresponsivi, dificili pentru că nu se dezvăluie şi nu ştii ce gândesc, ce simt, ce aşteaptă
sau ce doresc să facă.
537
 4. Agreabili, cu teama de a nu jigni, dar este dificil să colaborezi cu ei pentru că se supraimplică şi
nu reuşesc să-şi onoreze promisiunile.
5. Personalităţile negative, sunt cei care au o atitudine pesimistă, indiferent ce li se propune ei
consideră cu nu merge şi refuză să coopereze sau să încerce.
6. Aşa-numiţii experţi în orice domeniu, sunt mândri, condescendenţi, verbicerează şi sunt de
asemenea, incapabili să coopereze.
7. Nehotărâţi, care nu acţonează şi nu iau niciodată decizii, chiar dacă sunt siguri că o hotărâre
este corectă. În consecinţă, nu acţionează niciodată. Consilierul se ocupă deseori de consiliaţi care
manifestă astfel de trăsături chiar şi în rândul creştinilor. Uneori recunoaştem astfel de tendinţe chiar în
noi înşine.
3. Modele sau patternuri de conflict. Conflictul implică lupta care apare atunci când obiectivele
a doi sau mai mulţi oameni par să fie incompatibile, oricând ei doresc ceva insuficient. Spus oarecum
formal, oamenii se află în conflict atunci când trebuie să facă faţă problemei concilierii, nevoilor lor
personale de putere, succes, realizare, victorie, şi acestea vin în conflict cu nevoia lor de încredere,
afecţiune, beneficii colective şi creştere reciprocă. 632 Deşi conflictele sunt adesea distructive şi
ameninţătoare, ele pot de asemenea, să servească unor scopuri utile şi unor obiective clare, contribuind la
unificarea unui grup şi uneori soluţionarea dezacordurilor ignorate pot fi discutate şi, în urma hotărârilor
atmosfera poate să fie asanată. Ca şi oameni care au personalităţi cu caracteristici unice, se pare că şi
grupurile au modalităţi şi stiluri proprii de soluţionare a conflictelor sau de rezolvare a unor probleme
care uneori pot fi foarte rigide. Acestea pot genera conflict.
În genere oamenii aflaţi într-o stare de conflict încearcă, printr-un comportament inadecvat, să
manipuleze sau să intimideze pe ceilalţi, ridică tonul, întrerup în mod frecvent, atacă, ignoră partea
cealaltă, încearcă să-i manipuleze în mod subtil sau deschis, încearcă să-i mituiască sau pretind că sunt
dezinteresaţi în legătură cu chestiunea dezbătută şi toate acestea pentru a disimula adevăratul interes şi a-
şi atinge scopul. Cu siguranţă că mult mai utilă este atitudinea prin care conflictul este abordat în mod
onest şi deschis, când se oferă răspunsuri care calmează mânia şi în care chestiunile aflate în dezbatere
sunt afirmate în mod onest. Prov 15,1.
Atunci când se află în faţa unui conflict, consilierul trebuie să încerce să descopere chestiunea
reală implicată care poate să fie diferită de chestiunea afirmată. Încercaţi să surprindeţi trăsăturile de
personalitate şi stilul conflictului, şi în felul acesta veţi găsi şi soluţia conflictului.
4. Lipsa de încredere, de implicare sau consacrare. Mulţi oameni par să se teamă să se implice,
să încheie un legământ.633 Loialitatea faţă de prieteni, familie, biserică, asociaţii, în afaceri şi naţiune, este
oferită numai ca un serviciu al buzelor, superficial şi la care se renunţă imediat ce acesta blochează
interesul personal sau alte considerente. Probabil că lucrurile acestea se întâmplă deoarece oamenii sunt
dedicaţi unei perspective hedoniste sau sunt prea circumspecţi, se simt ameninţaţi de implicaţiile unui
legământ, refuzând să se asocieze cu o altă persoană pentru aceeaşi cauză. Pot exista multe motive
generatoare de tensiuni interpersonale, dar una dintre cele mai comune este incapacitatea de încredere şi
comuniune reciprocă.
Chiar atunci când oamenii încearcă să evite încrederea şi angajamentul faţă de ceilalţi, de fapt ei
se angajează faţă de altceva, dar prin greşeală, prin eroare. Atunci când noi nu reuşim să ne angajăm pe
noi înşine faţă de semenul nostru, faţă de o cauză sau faţă de Dumnezeu, sau atunci când ne abandonăm
în mod voluntar angajamentul sau nu ne respectăm cuvântul, atunci noi ne consacrăm de fapt pe noi
înşine, ne dedicăm singurătăţii, lipsei de intimitate, eşecului personal şi altor diverse tensiuni
interpersonale şi frustrări. Lipsa de încredere şi de angajament nu este datorată întotdeauna pasivităţii,
lenei sau valorilor egocentriste. Uneori oamenii uită angajamentele anterioare, sunt foarte ocupaţi cu alte
lucruri sau îşi reconsideră punctele de vedere faţă de un angajament anterior. Uneori un angajament este
puternic pus la îndoială dacă vedem că încrederea noastră a fost trădată.
5. Erori de comunicare. Esenţa unor relaţii interpersonale bune este o comunicare bună. Atunci
când comunicarea este ineficientă sau în pericol de a fi întreruptă, apar tensiuni interpersonale, dar chiar
538
atunci când doi oameni doresc să comunice, pot exista cauze şi motive ale eşecului. La cel mai simplu
nivel, comunicarea este un proces ce se stabileşte între un emiţător care comunică un mesaj, unui
receptor. Acest proces poate fi blocat dacă:634
- Emiţătorul este neclar în propria sa concepţie în legătură cu mesajul. El nu reuşeşte să gândească
clar, şi de aceea nu va putea să comunice cu claritate ideea sa.
- Emiţătorul se teme, îi este ruşine, a fost înşelat sau are motive de întârziere în a trimite un mesaj
clar.
- Emiţătorul nu pune mesajul său în cuvinte sau gesturi clare, capabile de a fi înţelese.
- Emiţătorul spune un lucru, dar el transmite un alt mesaj non-verbal. De pildă el ar putea să
spună: „mă simt trist”, în acelaşi timp să râdă, să glumească şi atunci mesajul conţine în sine confuzie.
Atunci când noi spunem un lucru cu buzele noastre, dar arătăm altceva prin gesturile, prin mimica sau
prin acţiunile noastre, trimitem mesaje cu dublu sens care produc confuzie. Acestea pot să fie obstacole
majore pentru o comunicare de calitate.
- Emiţătorul mormăie, sau ţipă sau distorsionează mesajul în alte moduri care îl fac neclar.
- Emiţătorul este nesigur, sau are alte motive care îl determină să ezite în a trimite un mesaj clar.
- Receptorul este incapabil să înţeleagă mesajul.
- Receptorul este distras faţă de ascultarea cu atenţie sau nu doreşte să asculte, fie din cauză că
este neinteresat, neîncrezător, se teme să nu fie convins sau din orice alt motiv.
- Receptorul adaugă interpretarea sa mesajului sau trece cu vederea anumite idei prea
ameninţătoare ca semnificaţie pentru el.
Chiar atunci când, ca şi proces, comunicarea începe sub auspicii bune şi este clară, receptorul
răspunde cu mimică, gesturi şi verbalizare, adesea înainte de a primi întregul mesaj. Aceasta produce
întrerupere şi îl determină să-şi schimbe cuvântul, tonul, la mijlocul propoziţiei. Atunci când doi
comunicatori nu se cunosc unul pe celălalt, comunicarea depinde în mare măsură de cuvinte şi de gesturi
care în mod convenţional au o largă circulaţie şi sunt înţelese.
Atunci când comunicatorii sunt într-o relaţie apropiată ca doi prieteni sau un cuplu căsătorit, ei se
cunosc atât de bine încât pot comunica doar prin mimică facială, prin gesturi abia schiţate, prin tonul
vocii şi prin jumătăţi de cuvinte sau propoziţii. Uneori chiar un murmur este suficient. Totuşi aceste
mijloace de comunicare abreviate pot să fie surse potenţiale de neînţelegere. Aceasta pentru că adesea
două persoane care se cunosc şi sunt în relaţii apropiate, tind să interpreteze ceea ce s-.a spus în termenii
unor experienţe trecute, în loc să se concentreze asupra mesajului sau mesagerului actual.
6. Condiţii socio economice precare. Condiţii sociale pot constitui surse de înrăutăţire a relaţiilor
interpersonale. Astfel aglomeraţia, tensiunea, stressul, privaţiunile economice, lupta pentru mijloace sau
resurse insuficiente, conflictele interetnice sau rasiale, lipsa locurilor de muncă, şomajul, toate acestea pot
genera conflicte şi acutiza relaţiile interpersonale. Condiţiile de lucru dificile, zgomotul, sentimentul de
insecuritate, toate pot să genereze conflicte, să înrăutăţească relaţiile interpersonale.
Efectele tulburărilor în relaţiile interpersonale
Oamenii reacţionează diferit la tensiunile interpersonale. Unii rezistă în faţa lor, alţii le evită, cei
mai mulţi se simt profund stresaţi şi copleşiţi faţă de această situaţie. Dar sunt şi unii care par să prospere
în mijlocul tumultului şi al tensiunilor. Unii îşi ascund adevăratele simţăminte şi teama de nesiguranţă
pentru a încerca să-i manipuleze în mod subtil pe semeni, să pretindă că sunt sau realizează altceva decât
fac în realitate. Toate aceste tactici au un preţ şi influenţează starea de sănătate fizică, psihică, socială şi
spirituală.
Din punct de vedere biologic, oamenii pot să manifeste slăbiciune, maleză, tensiuni musculare,
migrene, tulburări digestive, ulcere şi alte afecţiuni, mai ales atunci când tensiunile sunt negate sau ţinute
ascunse. Sub aspect psihologic tensiunile interpersonale pot genera depresie, vinovăţie, lipsă de încredere
în sine, anxietate, de asemenea, mânie, cinism, amărăciune, tendinţă de a domina, de a manipula sau de
răzbunare. Atunci când cineva se simte ameninţat sau frustrat, în tentativa lor sau de asociere, atunci

539
oamenii nu mai pot să gândească clar. Ca rezultat, în consecinţă, sunt spuse şi făcute lucruri care mai
târziu sunt regretate.
Efectele sociale ale tulburărilor interpersonale constau în agresivitate verbală, violenţă, retragere,
ruperea relaţiilor, escaladarea conflictelor. În lupta lor pentru putere oamenii pot să se dezlănţuie în acte
revendicative, răzbunări, reacţii distructive care generează suferinţă, atitudini negative, singurătate şi
regret tardiv. Cu siguranţă există şi efecte spirituale. Imediat ce prin neascultare s-au înstrăinat de
Dumnezeu, cei doi protopărinţi ai noştri Adam şi Eva au cunoscut conflictul interpersonal, au început să
se blameze. În cel mai larg sens al cuvântului, orice tensiune interpersonală este rezultatul şi reflectarea
stării de păcat. Atunci când oamenii sunt separaţi de Dumnezeu sau unul faţă de altul, nu pot să se
maturizeze sau să se dezvolte emoţional sau spiritual. Atunci când conflictul este generat datorită
atitudinilor imature şi egoiste, atunci el este potenţial dăunător şi numai soluţionarea sa poate stimula
creşterea.
Consilierea în domeniul relaţiilor interpersonale
Profetul Isaia scria despre un timp din viitor când lupul va trăi împreună cu mielul, leopardul
împreună cu ţapul, iar viţelul împreună cu leul, vor paşte împreună şi copilaşii îi vor conduce. Is 11,6.
Până atunci vom trăi şi vom cunoaşte tensiuni interpersonale; conflictul social este inevitabil într-o lume
în care oamenii sunt deprivaţi, au resurse limitate, o libertate de alegere limitată şi nevoia reciprocă de
dependenţă.
Avem datoria de a controla şi stăvili escaladarea conflictelor, atât între persoane, cât şi între
grupuri şi naţiuni, astfel încât să evităm consecinţele distructive. Ajutând oamenii să-şi dezvolte
caracteristici personale ca şi conştienţă de sine, amabilitatea, preocuparea, sensibilitatea şi răbdarea, vor
reuşi să stabilească relaţii interpersonale mult mai bune care presupun aptitudini inclusiv abilitatea de a
asculta, de a comunica şi de a înţelege.
Astfel de aptitudini interpersonale nu apar în mod magic. Ele trebuiesc învăţate, deseori cu
ajutorul unui consilier creştin sensibil. Acest ajutor al consilierului poate să fie benefic în câteva domenii
fundamentale :635
1. Începeţi cu elementele de bază. Dragostea este rareori menţionată în literatura de consiliere şi
psihoterapie, dar domină ca temă întreg Noul Testament. Dragostea a motivat pe Dumnezeu să trimită pe
Fiul Său în lume ca să moară pentru o lume pierdută. Dragostea a fost considerată cea mai mare dintre
toate caracteristicile fundamentale ale creştinismului, marca distinctivă a oricărui credincios. 1Cor.
13,13; 1Jn 4,8; Jn 13,35.
Unul din obiectivele consilierii este acela de a-i determina pe oameni să devină mai iubitori. În
orice situaţie de consiliere noi începem prin a asculta şi a încerca să înţelegem problema, dar dacă
consilierul manifestă dragoste şi uneori vorbeşte despre aceasta cu consiliatul, atunci îl va determina să se
încreadă în puterea dragostei agape.
Supunerea noastră completă faţă de Hristos poate să ne schimbe atitudinea şi s-optimizeze relaţia
noastră cu semenii. Ar fi greşit să presupunem că relaţiile şi problemele interpersonale dispar automat
atunci când noi ne consacrăm lui Hristos. Sunt importante şi abilităţile de a comunica şi relaţiona cu
ceilalţi eficiente, dar numai dacă sunt caracterizate printr-un spirit de iubire, răbdare şi autocontrol
roadele Duhului Sfânt. Un consilier creştin sensibil va recunoaşte implicarea celui rău ca fundament al
tensiunilor interpersonale. Puterea celui rău nu va ceda doar prin tehnici de consiliere, până când atât
consilierul cât şi consiliatul nu sunt întăriţi şi călăuziţi zilnic de puterea Duhului Sfânt care poate să fie
însuşită prin studiu şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi printr-o viaţă de rugăciune. Efes 6,10-
18.
2. Provocarea şi schimbarea trăsăturilor personale. Deoarece conflictele interpersonale sunt
adesea rezultatul unor caracteristici, atitudini şi acţiuni abrazive ale oamenilor, este necesar să lucrăm la
schimbarea trăsăturilor personale. Adesea consiliatul nu este conştient de modul sau maniera în care se
comportă, astfel încât crează sau escaladează tensiuni interpersonale. Deseori consiliatul este gata să vadă
greşelile în ceilalţi, dar mult mai dificil este să-şi vadă propriile slăbiciuni. Mat 7,3-5. De aceea este util
540
să atragem atenţia în mod amabil la greşelile, defensele şi patternurile nepotrivite de comportament. Vom
da exemple specifice care să susţină observaţiile noastre şi să invităm consiliatul să răspundă, să ne ofere
un feed-back, de asemenea, trebuie să-l încurajăm să vorbească atât despre resursele, despre tăriile
personale cât şi despre slăbiciunile sale, atât cu caracter personal cât şi în relaţia cu ceilalţi, şi în mod
special în mod onest în relaţia cu Dumnezeu.
Schimbarea uneori este stimulată prin împărtăşire şi atunci când este făcută cunoscută unei
persoane semnificative din cercul familial sau de prieteni, atunci când este împărtăşită şi evaluată. Nu
vom încuraja consiliatul să dezvăluie detalii intime din viaţa lor în mod nediscriminatoriu oricăror
oameni, totuşi atunci când consiliatul îşi va împărtăşi mânia sa la două-trei persoane dintre cele mai
apropiate, inclusiv consiliatului, tensiunile lăuntrice, el poate s-obţină o uşurare, o alinare şi adesea să se
înţeleagă mai bine pe sine însuşi. Această înţelegere adesea conduce la schimbări comportamentale care
în consecinţă contribuie la relaţii cât mai armonioase cu alţii. Atunci când există o bună cunoaştere de
sine, există de asemenea, o mai mare libertate de a lua în seamă nevoia celorlalţi şi de a edifica relaţii
interpersonale eficiente.
Consilierul creştin ştie că schimbările fundamentale vin în ultimă instanţă din partea lui
Dumnezeu. Atât pentru consiliat cât şi pentru consilier, o relaţie consecventă şi matură cu Isus Hristos
poate ajuta la dărâmarea barierelor între oameni, poate ajuta la depăşirea lipsei de sensibilitate,
amărăciunii şi resentimentelor care separă pe oameni, contribuind la unitatea şi pacea în relaţiile
interpersonale. Ef 2,14-16 ; 4,29 ; 5,1.
3. Modelarea unor relaţii bune. Uneori consiliaţii au avut rareori ocazia să experimenteze
respectul reciproc şi relaţii bune cu o altă fiinţă umană. În interacţiunea consiliatului cu consilierul, de
aceea consilierul trebuie să fie un model de grijă, respect şi interacţiune pozitivă. Această modelare a unei
relaţii este atât de semnificativă, încât unii consilieri consideră că relaţia de grijă, protecţie şi amabilitate
este fundamentală în eficienţa consilierii relaţionale. 636 Acest model de relaţionare poate implica uneori şi
confruntarea şi discutarea unor subiecte dureroase, dar consilierul va căuta s-ofere o încurajare
consecventă. De obicei el începe prin a edifica o relaţie bună, dar atunci când oamenii au stabilit o relaţie
terapeutică suficient de matură, sunt încurajaţi să lucreze asupra propriilor probleme şi rezultatele
constând în satisfacţie şi încurajare nu vor întârzia să apară.637
4. Transmiterea modalităţilor de soluţionare a conflictelor. Potrivit lui David Augsburger
conflictul este natural, normal, neutru şi uneori chiar încântător. Oamenii pot fi ajutaţi să vadă în conflicte
diferenţele oneste dintre ei.638 Acestea pot fi rezolvate dacă există bunăvoinţă de a trata pe celălalt cu
respect şi adevărul care lucrează prin dragoste. Cereţi consiliatului să descrie dezacordurile recente cât
mai exact şi specific, chestiunile implicate, cum s-a făcut faţă conflictului, diferenţele dintre conflictele
care au fost administrate eficient şi cele care nu au putut fi rezolvate. Puteţi extrage un anumit stil de
conflict implicat. Cu răspunsuri la întrebări de felul acesta, consilierul şi consiliatul pot conlucra în
clarificarea scopurilor, reconcilierea diferenţelor şi găsirea modurilor de a soluţiona conflictele.639
a. Clarificarea scopurilor. Când oameni sunt în conflict, deseori ei împărtăşesc în mare măsură
aceleaşi obiective în pofida diferenţelor. Doi soţi pot să-şi dorească uin mariaj cât mai bun, dar se află în
conflict asupra detalilor privind stilul de viaţă, administrarea finanţelor sau creşterea copiilor. Ambele
părţi doresc să vadă conflictul rezolvat într-un mod care să fie reciproc, armonios, agreabil, să fie în
beneficiul amândorura şi care să conducă la îmbunătăţirea relaţiilor, astfel încât comunicarea pe viitor va
fi îmbunătăţită. Atunci când lucrăm cu astfel de oameni, încercaţi să descurajaţi negocierea asupra
poziţiilor adoptate.
Teoretic poziţiile negociate pot apărea atunci când fiecare parte adoptă o anumită atitudine, o
argumentează şi încearcă să ajungă la o soluţie agreabilă, armonioasă. De fapt, în practică, fiecare parte
tinde să adopte o atitudine şi o poziţie rigidă, şi o păstrează cu încăpăţânare, argumentând şi certându-se
asupra sa. Ca rezultat apare cearta, enervarea, mânia, compromisul este interpretat ca o slăbiciune şi nici
unul dintre ei nu se clinteşte, nu se ajunge la un rezultat negociat. Chiar atunci când este atin s-o soluţie,
adesea persistă mânie şi ranchiună.640
541
 Pentru a evita toate acestea, cereţi celor doi care se află în dispută să ia în considerare ceea ce ei în
mod real îşi doresc şi faptul că ei au obiective similare. Atunci când obiectivele sunt similare, rezolvarea
conflictului este mult mai uşoară. Totuşi adesea cele două părţi pot avea obiective diferite. În acest caz
soluţionarea conflictelor este ceva mai dificilă. În procesul de consiliere a conflictului aminteşte-ţi că cele
mai multe conflicte implică în acelaşi timp chestiunea aflată în conflict ca şi problema relaţiilor. De pildă,
un conflict între părinţi şi un adolescent poate să privească o situaţie concretă cum ar fi ora până când
poate să întârzie afară, sau prietenul sau prietena cu care iese împreună, dar chestiunea în discuţie este
doar aparentă, adevărata problemă fiind lupta pentru putere şi independenţă în familie.
Obiectivele acestor oameni, părţi aflate în conflict în termenii unor chestiuni, a unor probleme în
discuţie, sau în termenii relaţiilor, aceea de a fi asertivi, de a menţine controlul unul asupra altuia,
nuanţează aspectele conflictului şi soluţionarea sa. Aceste diferenţe nu vor fi recunoscute întotdeauna, dar
consilierul trebuie s-observe atitudinile şi gesturile pe care le adoptă părţile aflate în conflict pentru a
determina dacă obiectivele afirmate sunt şi cele reale. Atunci când obiectivele sunt identificate şi
clarificate, ele pot fi atinse, înţelese şi modificate mai uşor. Uneori în procesul consilierii cele două părţi
trebuie mai întâi să-şi reamintească obiectivele pe care le împărtăşesc şi abia ulterior să discute
diferenţele.
b. Reconcilierea diferenţelor. În discuţia cu ucenicii Săi Isus a procedat deseori la restaurarea
relaţiilor dintre creştini, chiar fraţi de corp care se aflau în conflict. În cadrul consilierii creştine următorii
paşi sunt extrem de utili pentru soluţionarea conflictului între credincioşi: Mat 18,15-20.
1. Ia iniţiativa şi mergi la persoana cu care te afli în conflict. Este vorba de standardul explicat în
Mat. 18. Aceasta înseamnă să aibă loc o întâlnire particulară. Pentru a realiza lucrul acesta trebuie să
adopţi un spirit de umilinţă, bunăvoinţa de a asculta şi hotărârea de a nu adopta o atitudine defensivă, ca
şi dorinţa de a ierta şi a iubi cu adevărat.
2. Dacă ai înregistrat un eşec, cheamă doi sau trei fraţi ca susţinători sau martori. Dacă cealaltă
parte nu te ascultă sau nu doreşte împăcarea, schimbarea, aceşti oameni care pot avea o atitudine
obiectivă, neutră, sunt chemaţi să asculte, să evalueze, să determine faptele şi să încerce să arbitreze o
soluţie a disputei.
3. Spune-l bisericii. Dacă persoana a refuzat să asculte, să se schimbe sau să coopereze în
rezolvarea disputei, problema este abordată într-un comitet lărgit care are şi autoritatea de a administra
sancţiuni disciplinare. Aceste etape par demodate, deseori biserica astăzi pare să prefere să treacă cu
vederea păcatul membrilor săi şi unii creştini glumesc asupra implicării bisericii în aspecte capitale ale
relaţiilor. Probabil că puţini oameni mai sunt incomodaţi de administrarea unei discipline bisericeşti,
totuşi Sfânta Scriptură spune că ceea ce legaţi sau dezlegaţi pe pământ este legat sau dezlegat în ceruri.
Uneori între standardele morale ale bisericii şi codul civil pot apărea contradicţii, abordarea
comportamentului imoral al cuiva poate antrena incriminarea şi judecarea pastorului sau organizaţiei
pentru violarea intimităţii sau vieţii particulare a cuiva sau chiar pentru calomnie. Nu este uşor să urmezi
şi să respecţi standardele biblice privind relaţiile interpersonale. Solicitarea nou-testamentală de a ierta de
70 de ori câte 7, de a întoarce şi obrazul celălalt, de a întoarce bine pentru rău, de a te ruga pentru
duşmani şi pentru cei ce ne persecută, toate acestea sunt dificil de aplicat în cultura noastră modernă.
Totuşi un adevărat creştin va căuta să urmeze recomandările Cuvântului lui Dumnezeu, oricât ar fi de
dificile.
Atunci când este confruntat cu dificultăţi, creştinul trebuie să aplice o regulă devenită clasică: cum
ar proceda Isus Hristos în această împrejurare?
c. Soluţionarea conflictelor. Atunci când persoane, grupuri sau naţiuni se află în conflict, ele au
patru posibilităţi de urmat. Ele pot căuta să evite conflictul, să-l menţină la nivelul prezent, să-l
escaladeze sau să-l reducă. Aşa cum am văzut, oamenii nu doresc întotdeauna reducerea conflictului, şi
uneori participanţii pot hotărî să adopte atitudini diferite, cele două părţi vorbind?fiind, legate de
conflictul în implicate. Soluţionarea unui conflict implică adesea consilierul în negociere şi în mediere.
Nu este întotdeauna înţelept să fii implicat în conflicte interpersonale, chiar atunci când eşti solicitat să
542
faci lucrul acesta. În intervenţie poţi să manifeşti tendinţa de a lua partea unuia sau altuia, ţi se cere să iei
decizii analitice, eşti responsabil pentru a menţine canalele de comunicare deschise. Dacă ai ales să te
implci, în calitate de consilier încearcă să:641
1. Arăţi respect pentru ambele părţi,
2. Să înţelegi ambele poziţii fără să devii tendenţios, să ţii partea uneia dintre părţi,
3. Reasigură persoanele şi oferă-le speranţe că simţi că există motive pentru aceasta.
4. Încurajează comunicaţia deschisă şi ascultarea reciprocă.
5. Concentrează-te asupra lucrurilor care pot fi schimbate.
6. Încearcă să păstrezi conflictul în limite rezonabile şi previne escaladarea sa, deoarece aceasta
poate conduce la întreruperea comunicării.
7. Rezumă situaţia şi poziţiile cât mai frecvent posibil.
8. Ajută consiliaţii să găsească alte surse de sprijin şi ajutor dacă medierea şi negocierea ta nu par
să fie eficiente.
Potrivit unei echipe de negociatori, la rezoluţia, soluţionarea conflictului, pare să fie mult mai
eficientă dacă este abordată, aşa-numita metodă a celor patru paşi.642
1. Separă oamenii de problemă. Aceasta înseamnă ca cele două părţi să se trateze cu respect,
evitând orice propoziţie, afirmaţie defensivă, orice etichetă, orice atitudine judicativă, dând atenţie în
schimb chestiunii aflată în conflict. Fiecare parte va încerca în mod real să înţeleagă modul de percepţie a
celeilalte părţi, temerile, nesiguranţa şi dorinţele. Părţile trebuie să se gândească la ei înşişi ca parteneri
aflaţi într-o situaţie dificilă, cercetând problema şi încercând să ajungă la un acord corect care să fie
avantajos în mod reciproc.
2. Concentraţi-vă asupra chestiunilor, nu asupra poziţiilor adoptate. Deseori poziţiile par
ireductibile, însă chestiunile pot să fie armonizate. De pildă o adolescentă îşi anunţă în mod abrupt tatăl
că vrea să-şi cumpere motocicletă. Tatăl refuză categoric. După o discuţie împreună cu consilierul să
constate că adolescenta dorea să îşi realizeze un transport mai ieftin, mai economic şi mai flexibil, lucru
cu care tatăl era perfect de acord, şi astfel cei doi ajung la o înţelegere, prin compromisul avansat de tată
de a-i cumpăra o maşină mai ieftină, la mâna a doua.
3. Luaţi în calcul opţiunile, soluţiile variate, alternativele. Nu încercaţi să săriţi asupra
soluţiilor şi sfaturilor încă de la început, nu încercaţi să avansaţi doar o singură soluţie, imediat ce vă vine
în minte. Fiecare parte trebuie să găsească mai multe soluţii, mai multe alternative, într-una sau mai multe
sesiuni brainstorming şi după evaluarea acestora împreună cu consecinţele lor, vor fi selectate doar cele
care par să fie reciproc avantajoase.
4. Insistă asupra criteriilor obiective. Conflictul are puţini sorţi de menţinere dacă ambele părţi
sunt de acord asupra unor modalităţi obiective de a găsi soluţii. Dacă ambele părţi sunt de acord să dea cu
banul, să aplice regulile de judecată, sau acceptă arbitrajul unei terţe părţi, chiar dacă ambele părţi nu vor
fi în mod egal satisfăcute, totuşi ambele vor ajunge la un acord acceptabil, întrucât el este determinat prin
metode obiective, corecte şi reciproc acceptate.
Uneori este necesar să împărţim o problemă mai largă şi complexă în părţi mai simple, care pot fi
soluţionate pas cu pas. Consilierul va încerca să înţeleagă ambele părţi, va încerca să rămână obiectiv şi
nu va adopta decizii în contradicţie cu punctul de vedere biblic. Ambele părţi trebuie să accepte o soluţie
consecventă cu Cuvântul lu Dumnezeu.643
5. Transmiterea de aptitudini comunicaţionale. Critica. Acţiunea prin care o persoană face
remarci nefavorabile lipsite de amabilitate, eronate în legătură cu o altă persoană, poate determina multă
nefericire, poate distruge căsnicii, îndepărta pe copii şi descuraja mulţi oameni, reducând progresul,
creşterea şi maturizarea mai mult decât orice altă armă. Aceasta este opinia unui consilier creştin
experimentat după 40 de ani de activitate în acest domeniu. „Constatăm că cei mai mulţi consiliaţi nu sunt
capabili să facă faţă criticii.” „Critica”, afirma acest consilier, „caută ceea ce este rău şi apoi, cu
amărăciune şi sarcasm, atrage atenţia celorlalţi asupra acestor aspecte negative. Oameni care se atacă
reciproc verbal folosesc cuvinte care rănesc şi crează tensiune. Mulţi utilizează critica pentru că ei n-au
543
învăţat niciodată să comunice în mod eficient, să spună adevărul cu dragoste, sau să discute onest asupra
problemei implicate în dezacord şi cu o atitudine plină de respect faţă de persoana umană.”
Fiecare dintre noi trebuie să-şi amintească periodic că există anumite principii ale unei comunicări
eficiente, aşa cum vor fi detaliate în recomandările privind comunicarea. Atunci când aceste recomandări
sunt urmate în mod consecvent, atât comunicarea cât şi relaţiile interpersonale tind să devină mai
acceptabile, line, diferenţele sunt discutate onest, este evitată critica distructivă şi sunt soluţionate
conflictele în mod satisfăcător. În orice caz, mulţi oameni nu învaţă niciodată principiile unei comunicaţii
eficiente, nu le practică şi le uită imediat ce se înfierbântă în certuri inutile şi dăunătoare. Consilierul are
responsabilitatea de a:
1. învăţa aceste principii ale comunicării,
2. le practica în propria sa viaţă,
3. le modela în conversaţia cu consiliatul,
4. le împărtăşi consiliatului şi
5. discuta modalităţile practice în care ele pot fi aplicate în relaţiile interpersonale ale acestuia.
Recomandări privind o comunicare eficientă644
1. Amintiţi-vă că faptele, acţiunile vorbesc mai răspicat decât cuvintele. Comunicarea non-verbală este
mai puternică decât comunicarea verbală. Evitaţi mesajele duble în care mesajul verbal şi cel non-verbal
sunt contradictorii.
2. Definiţi aspectele importante; cele neimportante şi ignoraţi-le. Evitaţi căutarea greşelilor.
3. Comunicaţi respectul pentru celălalt, pentru valoarea sa ca fiinţă umană. Evitaţi cuantificatorii modali
absolutizanţi de tipul: „tu niciodată, tu întotdeauna”.
4. Fii clar şi specific în comunicare. Nu te exprima vag.
5. Fii realist şi rezonabil atunci când faci afirmaţii. Evită exagerările şi denominările absolutizante
6. Testează veridicitatea presupunerilor prin întrebări. Evită orice acţiune până realizezi toate acestea.
7. Recunoaşte că orice eveniment poate fi văzut din mai multe perspective şi puncte de vedere diferite.
Evită presupunerea că toţi oamenii sau ceilalţi văd lucrurile exact ca tine.
8. Recunoaşte că membrii familiei şi prietenii apropiaţi sunt experţi în legătură cu tine şi comportamentul
tău. Evită tendinţa de a nega observaţiile lor legate de tine, în special atunci când nu eşti sigur.
9. Recunoaşte că dezacordul este o formă semnificativă de comunicare. Evită certurile distructive.
10. Fii onest şi deschis în legătură cu simţămintele şi punctele de vedere. Adu în discuţie tot ceea ce
constituie o problemă semnificativă, char dacă îţi este teamă să faci lucrul acesta pentru a nu deranja pe
celălalt. Spune adevărul în dragoste, evită tăcerea îmbufnată.
11. Nu desconsidera, dispreţui sau manipula pe celălalt cu tactici cum ar fi ridiculizarea, întreruperea,
poreclirea, schimbarea subiectului, blamarea, sarcasmul, critica, învinovăţirea. Evită jocurile psihologice.
12. Fii preocupat în legătură cu modul în care comunicarea, stilul tău comunicaţional afectează pe ceilalţi,
dar fără intenţie. Evită să devii supărat sau jignit dacă nu eşti înţeles.
13. Acceptă toate simţămintele pe care le trăieşti şi încearcă să înţelegi de ce alţii simt şi acţionează în
modul în care o fac. Evită tendinţa de a spune „tu n-ar trebui să simţi în felul acesta”.
14. Fii plin de tact, consideraţie şi curtenitor. Nu obţine avantaje de pe urma simţămintelor semenului tău.
15. Pune întrebări şi ascultă-le cu atenţie. Evită predicarea inutilă, moralizatoare.
16. Nu te scuza. Evită erorile şi refuzul de a accepta scuzele celorlalţi.
17. Vorbeşte amabil, politicos şi fără să ridici tonul. Evită cicăleala, ţipătul sau o atitudine plângăcioasă.
18. Recunoaşte valoarea umorului şi seriozităţii. Evită ironiile ostile, distructive.
Stilul comunicaţional al consiliatului trebuie evaluat împreună cu consilierul. Capacitatea de a
comunica eficient şi neabraziv este o îndemânare. Ca toate îndemânările, ea este învăţată încet, lent, şi
numai ca rezultat al exerciţiului şi practicii. Dar comunicarea reală este mai mult decât o tehnică.
Comunicarea care îmbunătăţeşte relaţiile interpersonale, care reduce tensiunile şi care conduce la
edificarea unor relaţii constructive, care produc creşterea şi dezvoltarea partenerilor, apar numai atunci

544
când este manifestat respect, acceptare, înţelegere şi grijă pentru celălalt. Sinceritatea este un ingredient
fundamental în comunicare.
6. Schimbarea mediului. Deoarece mediul contribuie şi influenţează tensiunea interpersonală,
atât consilierul cât şi consiliatul vor încerca să modifice situaţiile generatoare de stress. Ori de câte ori
este posibil discutaţi, abordaţi subiectele legate de soluţionarea conflictelor într-un cadru în asigurată
liniştea, confortul şi buna dispoziţie. Mai important decât cadrul în discutate problemele legate de
conflict sunt şi este mediul în care trăiesc efectiv consiliaţii. Încercarea de a reduce zgomotul, de a
elimina sărăcia, violenţa, de a îmbunătăţi condiţiile de lucru, de a contribui la o atmosferă mai plăcută în
familie, la descreşterea gradului de aglomerare şi altor condiţii producătoare de disconfort, pot ajuta la
soluţionarea conflictelor.
Prevenirea relaţiilor interpersonale deficitare
Creştinismul nu este o religie a relaţiei. Ea se bazează pe dragostea lui Dumnezeu şi dragostea este
caracteristica sa distinctivă. 1In 4,16 ; In 13,35. Această dragoste nu este un sentiment siropos, ci este un
principiu puternic, generator de sacrificiu, care implică caracteristicile descrise în 1Cor. 13 şi reflectă
tipurile de dragoste pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi oamenii căzuţi în păcat. Din perspectivă
creştină:645
- Comunicarea şi relaţiile interpersonale pot fi îmbunătăţite prin însuşirea recomandărilor biblice.
- Printr-o comuniune zilnică cu Isus Hristos, caracterizată prin rugăciune, meditaţie, studiu,
mărturisirea păcatului şi bunăvoinţa de a căuta şi de a asculta, de a te supune călăuzirii divine.
- Autocercetare de sine, examinare, care conduce la îndepărtarea cu ajutorul lui Dumnezeu a
amărăciunii, a cinismului şi a atitudinii sau a actelor personale care stimulează disensiunea.
- O înţelegere a conflictului şi practicarea acelor tactici care pot conduce la reducerea şi
soluţionarea conflictului.
- Aplicarea recomandărilor pentru o comunicare eficientă
- Reducerea, evitarea şi eliminarea cauzelor de mediu care produc stress.
Concluzii legate de relaţiile interpersonale
Fiinţele umane sunt creaturi complexe cu personalităţi individuale şi voinţă puternică. Noi suntem
aglomeraţi pe o planetă care pare să fie suprapopulată, cu persoane care au o natură păcătoasă, care s-a
răzvrătit faţă de Dumnezeu şi sunt în relaţii tensionate unii cu alţii. Capacitatea de a relaţiona într-o
manieră armonioasă nu este un obiectiv uşor.
Probabil că apostolul Pavel se gândea la aceste aspecte atunci când transmitea credincioşilor
următorul sfat inspirat: „dacă este posibil, în ceea ce depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.” Aceste
cuvinte sunt propoziţia de încheiere a unui fragment care se ocupă cu lucruri practice de convieţuire.
„iubiţi-vă unii pe alţii sincer, consacraţi-vă unii altora în dragoste frăţească, daţi cinste unul altuia,
împărtăşiţi unii cu alţii bucuriile şli necazurile, fiţi ospitalieri, trăiţi în armonie reciprocă, daţi atenţie şi
preţuiţi pe cel sărac, nu înşelaţi, nu întoarceţi rău pentru rău, faceţi ceea ce este bine în ochii oamenilor.”
Apostolul Pavel aplică rezerva „dacă este posibil” şi „în ceea ce depnde de voi”. Aceasta înseamnă că
uneori nu este posibil s-obţii armonia şi că deseori conflictul este dincolo de responsabilitatea noastră.
Însă în ceea ce depinde de noi, trebuie să trăim în pace. Cu ajutorul Duhului Sfânt, consilierul creştin
poate să fie un generator de împăcare şi pace în relaţiile interpersonale.

545
 15. Alegerea partenerului de viaţă
Mulţi creştini vor fi de acord că cea mai importantă decizie este alegerea sau respingerea lui Isus
Hristos ca Mântuitor şi Domn al nostru, iar a doua este alegerea partenerului de viaţă. În unele culturi
această decizie pare să fie deja rezolvată. Căsătoriile sunt aranjate de părinţi, care uneori apelează la
ajutorul aşa numiţilor peţitori. Aceştia sunt uneori profesionişti, dar nu întotdeauna, care iau în
consideraţie istoria familiilor şi încep să negocieze cel mai bun schimb în termenii preţului miresei sau a
dotei. Tinerii nu se întâlneasc niciodată şi n-au nimic de zis în privinţa alegerii, până în ziua în care
căsătoria este perfectată.
Cât de diferite sunt lucrurile în societatea noastră modernă, occidentală. Pentru foarte mulţi
oameni, căsătoria nu mai este considerată sacră sau permanentă. Concubinajul, legături temporare şi
separări, ca şi divorţul, sunt acceptate absolut liber ca parte a vieţii moderne. Pentru foarte mulţi dintre
semenii noştri, alegerea atentă a partenerului de viaţă şi dedicarea faţă de această relaţie pentru întreaga
viaţă la bine şi la rău, a fost înlocuită de o atitudine egoistă care vede relaţia maritală doar ca un
aranjament convenţional de trai împreună, care poate fi întrerupt oricând şi înlocuit cu altul mai bun sau
mai acceptabil, în termeni extrem de relativi, ignorând cortegiul de suferinţe care urmează acestei
atitudini.
Prin contrast, creştinii sunt încă conştienţi de caracterul permanent al căsătoriei, cel puţin în teorie,
dacă uneori în practică mai dau greş. Divorţul, deşi este atât de frecvent în societatea occidentală, între
50-70 % din căsătorii sunt dizolvate, în România, această cifră tinde să crească de la 25 către 30%, însă în
rândul creştinilor, deşi există o creştere a fenomenului, totuşi procentele sunt mult mai mici. Alegerea
partenerului este luată în serios.
În unele grupuri este comună ideea că Dumnezeu are o persoană deosebită pentru fiecare dintre
noi şi că este important ca noi să identificăm această alegere a lui Dumnezeu, să nu greşim cumva şi să
alegem o altă persoană. Această atitudine creează o mare anxietate în rândul tinerilor, cărora niciodată nu
li s-a spus cum ar putea fi siguri că au făcut alegerea bună şi cum ar putea să evite eroarea, să nu
păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi astfel să piardă binecuvântările sale asupra viitoarei lor familii.
Problema este complicată atunci când părinţii îi determină să creadă că o singură persoană este dedicată şi
desemnată de Dumnezeu ca fiind viitoarea sau viitorul lor partener şi, de obicei, bineînţeles că acesta nu
poate fi altul decât acela pe care părinţii îl doresc. Aceasta creează tensiuni, conflicte, sentimente de
vinovăţie, şi cu siguranţă că are consecinţe mai târziu şi alterează relaţia maritală.646
În tentativa de a alege un partener în mod înţelept, mulţi tineri caută călăuzire din partea
prietenilor, a cuplurilor deja constituite, a pastorului sau a consilierului. Există şi lucrări de consiliere,
însă unele tind să treacă peste acest subiect, să-l neglijeze, însă sprijinul şi suportul, asistenţa în acest
domeniu, poate să fie una din sarcinile care dau cele mai mari satisfacţii.
Biblia şi alegerea partenerului de viaţă
Sfânta Scriptură are puţin de spus cu privire la alegerea partenerului. Dumnezeu a creat instituţia
căsătoriei. Domnul Hristos a aprobat relaţia maritală şi apostolul Pavel a dat învăţături în privinţa aceasta,
dar nu este discutată nicăieri problema alegerii partenerului. Această tăcere reflectă faptul că în timpurile
biblice, alegerea partenerului nu era responsabilitatea cuplului.
Dacă ne gândim, de pildă, la alegerea soţiei pentru Isac, tatăl său şi-a trimis slujitorul într-o
călătorie lungă pentru a-i găsi o parteneră fiului său. Slujitorul său a cerut călăuzire divină în acest proces,
Dumnezeu i-a dat un semn şi Rebeca a fost aleasă după ce părinţii săi s-au consultat cu fata, întrebând-o
dacă îi face plăcere să devină soţia lui Isac. Apoi ea şi-a luat la revedere, probabil pentru totdeauna de la
părinţi, de la familia ei, şi a mers să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl întâlnise niciodată şi nici
nu-l cunoştea.
Nimeni şi nicăieri nu se vorbeşte despre conversaţie, despre întâlnire, despre etapele cunoaşterii şi
apropierii dintre cei doi viitori soţi. Fiecare presupune că Dumnezeu i-a călăuzit în alegerea pe care
fiecare au făcut-o. Însă, rămân personalitatea, compatibilitatea, dragostea, preferinţele personale, atracţia
sexuală, care par să nu fie luate în consideraţie în acest proces de decizie. Gen 24. Cu Iacov însă lucrurile
546
au stat diferit. El era departe de propria sa familie şi s-a îndrăgostit de Rahela. El a trebuit să muncească
pentru ca să răscumpere preţul şi dota miresei. Gen 29.
Isaac şi Iacov se pare că s-au căsătorit la o vârstă destul de matură, dar în vremurile biblice mai
târzii, totuşi, căsătoria era un eveniment extrem de timpuriu în orient. Părinţii decideau în jurul vârstei de
10-12 ani în legătură cu partenerii de viaţă ai propriilor lor copii. Este adevărat că uneori copiii îşi
manifestau dezacordul şi refuzau să consimtă pentru alegerea părinţilor, mai ales când unii dintre ei
cunoşteau prieteni, colegi de joacă, de care se îndrăgosteau. Alteori însă alegerea făcută de părinţi era
strict respectată şi uneori cei doi nu se vedeau până în ziua nunţii sau chiar în noaptea nunţii, mirele
neputând să vadă decât ochii viitoarei sale soţii în perioada nunţii sau a sărbătorii legate de căsătorie. Un
reflex modern al acestor obiceiuri este faptul că în ziua nunţii, se spune că mirele nu are voie să-şi vadă
mireasa, decât atunci când aceasta este gata îmbrăcată.
Există totuşi unele recomandări biblice în privinţa alegerii partenerului? Unii sugerează că da,
există cel puţin una: căsătoria trebuie să aibă loc între oameni care cred în Dumnezeu, cu credincioşi
asemenea lor. 2Cor 6,14.15; 1Cor 5,9; 7,17.39. Dar în legătură cu călăuzirea divină? Cu siguranţă că
aceasta trebuie să existe, aşa cum a existat în cazul robului lui Avraam, în alegerea Rebecăi pentru Isac.
Apostolul Pavel dă, de asemenea, câteva recomandări indirecte. Atât în alegerea partenerului de viaţă, cât
şi a stilului de viaţă, noi trebuie să fim călăuziţi de Dumnezeu, dar lucrul acesta nu trebuie neapărat să se
întâmple într-un mod miraculos sau prin alegeri guvernate de întâmplare, ci printr-o punere la dispoziţia
lui Dumnezeu a gândirii, a judecăţii, a conştiinţei, a simţămintelor şi a spiritului practic.
Încă mai persistă disputa între creştini, dacă Dumnezeu are pregătit un partener anume pentru
fiecare dintre noi. Discutând această controversată problemă, Garry Friesen argumentează în lucrarea sa
Decision Making and the Will of God, că nu există nici o susţinere biblică pentru ideea că în întreg
universul, Dumnezeu are o singură persoană pentru fiecare dintre noi, a cărui identitate trebuie s-o
descoperim şi că viaţa ar fi absolut mizerabilă dacă ne vom căsători cu altcineva. 647 Potrivit învăţăturilor
biblice, atât căsătoria cât şi calitatea de necăsătorit, sunt acceptabile în faţa lui Dumnezeu, iar alegerea
unui partener de viaţă este guvernată de o singură regulă expresă, ca şi partenerul de viaţă să aibă aceleaşi
convingeri creştine. Dincolo de aceasta, creştinii sunt liberi să-şi aleagă partenerul de viaţă, bazat însă pe
criterii atente care pot fi de natură psihologică, profesională, socială, nu în ultimul rând spirituală.
Cauzele unor alegeri bune sau proaste ale partenerului de viaţă
Alegerea unui partener a fost numită una dintre cele mai pline de satisfacţii decizii în viaţă. Dar,
de asemenea, şi una dintre cele mai dificile.648 Mulţi oameni par să facă alegeri eronate şi ca atare viaţa lor
devine un coşmar. Din cauza aceasta, unor oameni le e teamă sau nu vor să-şi asume acest risc. Pentru a
ajuta oamenii să facă alegeri înţelepte, şi pentru a diminua riscul de eroare, consilierul, terapeutul creştin,
trebuie să ia în considerare răspunsurile la câteva întrebări importante:
1. De ce îşi aleg oamenii un partener de viaţă şi cum fac această alegere? Unii consideră că
răspunsul de la sine înţeles la această întrebare este pentru că se iubesc. Expresia, termenul de dragoste
poate să fie una dintre sintagmele cele mai confuze şi una din expresiile cele mai ambigue în toate limbile
pământului. Să te îndrăgosteşti pare să fie un simţământ de intensă trăire şi apropiere, intimitate cu o altă
fiinţă umană. Dar această stare de emoţionalitate intensă nu poate să dureze la infinit.
Pentru ca o dragoste profundă să persiste şi să crească, trebuie să existe o relaţie bazată pe
sacrificiu, pe altruism, aşa cum este descrisă dragostea agape în 1 Corinteni 13. 649 Cei mai mulţi oameni
sunt de acord că adevărata dragoste, nu cea sentimentală, vine după căsătorie şi nu neapărat înainte. Este
adevărat că ea poate să înceapă cu dragostea sentimentală, dar deseori această experienţă predecesoare nu
este decât o înălţare emoţională urmată de o atitudine mult mai matură, mai înţeleaptă şi mai conştientă.
Îndrăgostirea nu este, în ea însăşi, o bază solidă pentru căsătorie, după cum nici faptul că nu ne
mai iubim unul pe altul, nu poate fi o cauză sau un motiv de divorţ. Căsătoriile biblice, ca şi conceptul de
căsătorie sociologic, psihologic, nu se bazează numai pe simţăminte, chiar şi în societatea modernă.
Oamenii se căsătoresc pentru multe alte motive decât dragostea. Aceste motive trebuie să fie diverse, dar
adesea ele sunt centrate pe ideea de trebuinţe fundamentale.
547
 O teorie privind alegerea partenerului, pretinde de pildă că contrariile se atrag şi că oamenii caută
întotdeauna pe cei diferiţi de ei ca să-i completeze. O altă teorie spune că, dimpotrivă, oamenii
asemănători se atrag, pentru că găsesc similarităţi în modul lor de trăire, iar o a treia spune că de fapt
partenerii care au relaţia cea mai reuşită sunt complementari în sensul că calităţile, aptitudinile unuia
completează deficienţele celuilalt. Însă un punct de vedere mult mai acceptat şi mai larg spune că noi
căutăm partenerii şi pentru a satisface trebuinţe reciproce de relaţie, de siguranţă, de suport, intimitate şi
desigur, împlinire sexuală.
Unii însă, pot să se căsătorească pentru cauze fortuite, cum ar fi o sarcină premaritală, presiunea
socială, profesională sau din partea părinţilor, dorinţa de a scăpa de un mediu familiar nefericit, teama că
va rămâne singur sau reacţia rebound la ruperea unui angajament pentru a-şi demonstra sieşi sau celuilalt
ex-partener că este valoros şi că poate să facă o căsătorie chiar mai bună decât precedenta relaţie. Uneori
aceste gesturi sunt compulsive şi pot avea consecinţe regretabile. Unii pot acţiona dintr-un impuls al
disperării, pentru a nu rămâne singuri.
Toate aceste motive arată că trebuinţele, interesele profunde, nevoile profunde ale fiinţei umane
stau la baza alegerii, dar că nici unul dintre aceste motive nu trebuie să fie singurul care să conducă la o
relaţie matură şi stabilă, ci alegerea trebuie să fie dictată de criterii mult mai complexe. Multe dintre
aceste motive, sub imperiul cărora oamenii acţionează pot să fie egoiste. Altele, pot să fie mai raţionale,
să decurgă dintr-un respect reciproc acceptat şi discutat. Însă, în ultimă instanţă, să ne reamintim că
oamenii se căsătoresc pentru că Dumnezeu i-a creat ca fiinţe sexuale, ca bărbat şi femeie, a instituit
căsătoria, ca un mod de parteneriat, de suport reciproc şi expresie sexuală şi a declarat în cuvântul său că
relaţia maritală este onorabilă şi că face parte din natura noastră umană. Gen 1,27; 2,18; 1Cor 7,9; Evr
13,4. Acest lucru nu trebuie uitat atunci când îi susţinem pe oameni în efortul lor de a-şi alege un partener
de viaţă.
2. De ce unii oameni nu-şi aleg totuşi, în unele cazuri, un partener? Dumnezeu, care a creat
căsătoria, pare că nu aşteaptă din partea tuturor să se căsătorească. Isus, de pildă, nu a fost căsătorit. Şi
apostolul Pavel a fost necăsătorit şi scrie că starea de burlac ar trebui luată în considerare ca o stare
superioară pentru că omul este în felul aceste liber să se consacre, să se dedice lucrării lui Dumnezeu.
Unii oameni rămân singuri, considerând că în felul acesta pot să slujească pe Dumnezeu mai bine (1Cor
7,35), se dedică unei profesiuni, sau nu găsesc un partener potrivit. Există mai multe motive pentru care
oamenii nu se căsătoresc şi rămân singuri:
1. Eşecul de a găsi un partener corespunzător. Se pare că acest motiv determină mai multe femei
decât bărbaţi şi aceasta pentru simplul fapt că nu există suficienţi soţi potenţiali în mediul în care se mişcă
respectiva domnişoară. De asemenea, mulţi oameni doresc un partener de viaţă care să aibă interese şi
educaţie similară, dar mulţi oameni nu sunt capabili să găsească sau să facă prospecţiuni în acest sens. De
pildă un creştin poate să fie într-o zonă unde sunt foarte puţini creştini şi astfel să nu găsească un partener
potrivit. Pregătirea intelectuală sau profesională, gradul de sensibilitate, gusturile, trăsăturile de
personalitate, toate acestea pot constitui atât criterii de alegere dar şi bariere în calea alegerii unui
partener;
2. Nu este pregătit să profite de ocaziile care se ivesc. Supraaglomeraţi, ocupaţi cu educaţia, cu
edificarea unei cariere, călătorii sau alte activităţi, aceşti oameni hotărăsc să amâne căsătoria până când, la
un moment dat, posibilităţile de alegere se îngustează foarte mult sau dispar. Alţii, au aşteptări foarte
înalte, sunt în căutarea unui ideal care nu apare însă niciodată şi descoperă prea târziu că au renunţat la
nişte ocazii excelente de a se căsători. Întotdeauna există speranţă, sugera Hirsch într-un articol cu tentă
umoristică. Cheia de a găsi un soţ, scria ea, este să renunţăm la ambiţiile noastre şi la concepţia noastră de
a găsi pe Dl. Perfecţiune care va soluţiona toate problemele noastre. O domnişoară de 22 de ani spunea,
de pildă, că după ani de căutări după Făt-frumos, în final, şi-a găsit un partener timid, dulce şi iubitor,
care a făcut-o extrem de fericită, dar care era foarte departe de imaginea sa ideală: un partener fermecător,
dinamic, activ. Autoarea enumeră caracteristicile unui potenţial soţ, şi le-a împărţit în patru categorii,
enumerate în ordinea importanţei: a) fără de care nu se poate trăi; b) absolut necesare; c) importante; d)
548
opţionale. Apoi ea a îndepărtat ultimele trei categorii şi s-a mulţumit cu jumătate din primele. 650 Cu
siguranţă că nu toată lumea este atât de anxioasă să-şi găsească un partener şi nu e dispusă la astfel de
sacrificii pentru a avea un partener cu orice preţ.
c. Deşi are o listă cu trăsăturile pe care le-ar dori la viitorul partener, el sau ea, rămâne singură
pentru faptul că este neatractivă pentru partenerul de celălalt sex. Această lipsă poate să cuprindă defecte
mentale, fizice, sau cel mai adesea, psihologice, caracteristici care-i îndepărtează pe ceilalţi. Oamenii
excesiv de timizi, temători de sexul opus, prea agresivi sau prea gălăgioşi, insensibili, incapabili să
stabilească relaţii sociale, care se îmbracă prost sau au manierisme ciudate, adesea nu pot să stabilească
relaţii, astfel încât să ajungă la întâlniri, la o apropiere care să conducă la dragoste şi căsătorie. Aceste
persoane sunt adesea suprapreocupate de a dobândi un partener şi în felul acesta fac greşeli în plus, gafe
şi îndepărtează pe viitorii parteneri.
d. Nu reuşeşte să dobândească independenţa emoţională. O dependenţă neobişnuit de puternică
faţă de unul din părinţi, sentimentul de părăsire faţă de un părinte, poate determina pe cineva să rămână
singur. De asemenea, există oameni responsabili care fac o alegere deliberată şi matură să rămână singuri
deoarece ei au datoria să îngrijească, să poarte de grijă pentru unii din membrii familiei. Uneori, aceasta
poate să fie doar o scuză de a se păstra departe de riscul implicat într-o relaţie maritală sau incapacitatea
de a stabili o relaţie intimă.
e. Realizează intimitatea în afara căsătoriei tradiţionale. Fie că trăiesc în concubinaj, fie că
trăiesc împreună în mod secret sau deschis, ei realizează lucrul acesta şi nu vor să pună bazele unei
căsătorii nici civile, nici religioase. Uneori există motive juridice pentru care fac lucrul acesta, alteori
indiferenţă sau pur şi simplu este un mod de a respinge aşa numitul formalism sau formalitate. Ei spun:
„Ne iubim destul de mult şi nişte petice de hârtie nu stabilesc contractul sau relaţia dintre noi.
Concubinajul nu este o soluţie totuşi, el poate să atragă multe neplăceri şi complicaţii, dincolo de cele
morale şi spirituale, de natură juridică, proprietate, drepturi succesorale ale copiilor, şi aşa mai departe.
f. unele persoane pur şi simplu nu doresc să se căsătorească. Acest grup include homosexuali, cei
care au fost devastaţi de relaţii precedente nepotrivite, oameni care se tem să stabilească relaţii cu sexul
opus, sau să-şi piardă independenţa. Desigur, mai există şi un grup mic de oameni, foarte maturi, adaptaţi,
care decid că preferă să rămână singuri în pofida presiunilor sociale care-i determină să se căsătorească.
3. Altă întrebare la care ar trebui să răspundă consilierul premarital atunci când încearcă să ajute
pe cineva să-şi găsească un partener, este: unde îşi caută de obicei oamenii parteneri de căsătorie?
Cu câteva decade în urmă, cercetătorii au confirmat că cei mai mulţi oameni îşi aleg partenerii din
aceeaşi clasă socială, economică şi educaţională, de acelaşi nivel, din grupuri şi categorii similare privind
ocupaţiile, vârsta, rasa, bazele convingerilor religioase şi chiar aria geografică de rezidenţă. Desigur,
oamenii depăşesc adesea asemenea bariere şi sunt capabili să realizeze căsătorii de succes în pofida
acestor diferenţe de provenienţă, bază sau origine. Totuşi, încălcarea acestor caracteristici de similaritate
poate să creeze tensiune şi să facă adaptarea maritală mult mai dificilă.
De pildă, în ultimii ani s-a constatat o tendinţă a femeilor mai în vârstă de a se căsători cu bărbaţi
mai tineri. Adesea, aceştia stabilesc relaţii excelente, poate cu excepţia copiilor, pentru că femeile mai în
vârstă tind să fie implicate în carieră, au realizat deja lucrul acesta şi sunt mai puţin dispuse să aibă copii.
Bărbaţii lor însă, tineri fiind, îşi doresc o familie completă, în care să existe copii şi asta poate să creeze
tensiune. Către mijlocul vieţii, discrepanţele de vârstă şi fiziologice devin mai evidente, se instalează
menopauza, pe când bărbatul care are o perioadă mai lungă şi o andropauză treptată poate să conducă la
diferenţe de opţiune şi apetit sexual care creează multe tensiuni şi probleme. Apoi aspectele pur estetice
de îmbătrânire poate prematură a soţiei mai în vârstă, creează de asemenea, dificultăţi. La diferenţe mai
mari de vârstă, situaţia rămâne valabilă şi pentru bărbatul vârstnic. Unii bărbaţi aflaţi în criza de la
mijlocul vieţii, sau în peack-ul potenţei din preandropauză, eliberaţi de inhibiţiile sau tendinţele de
ejaculare precoce ale tinereţii, iau decizii necugetate, cu consecinţe nefaste.
În orice caz, cei mai mulţi oameni încearcă să-şi găsească un partener care are acelaşi
background, acelaşi nivel educaţional, social şi spiritual, şi acest cerc de consideraţii mai largi este
549
îngustat de anumite trăsături personale, standarde, aprobarea părinţilor, imaginea mentală privind idealul
partenerului de căsătorie, deoarece puţini oameni pot să-şi contureze şi, mai ales, să-şi împlinească aceste
aşteptări exigente. Este necesară o negociere şi mai ales o relaxare a propriilor standarde în dorinţa de a
găsi un partener şi de a-l accepta cu caracteristici sub idealul propus, decât să rămână singur şi să aştepte
până când Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana va apărea.
Toate aceste elemente de fundal, vârsta, nivelul educaţional şi socio-economic, aşteptările
personale şi ale părinţilor, se află în mintea tinerilor atunci când încearcă să se căsătorească, să-şi caute un
partener. Cu toate aceste caracteristici în minte, uneori mai mult intuitiv decât conştient, persoana, tânărul
necăsătorit, baleează, scanează grupul din care face parte, colegii, la şcoală, în comunitate, la serviciu, la
întâlniri publice, conferinţe, în vecinătate, şi astfel găseşte persoane de care se simte atras şi altele faţă de
care rămâne absolut indiferent.
La început cei doi sunt doar cunoştinţe sau membri ai aceluiaşi grup, cunoştinţe întâmplătoare,
apoi relaţiile devin mai apropiate, participă la întâlniri în doi, ies în natură sau merg la un concert
împreună, schimbă impresii, îşi definesc concepţia de viaţă, preocupările, gusturile – se cunosc, într-un
cuvânt, se apropie din ce în ce mai mult unul de altul, se plac şi simt că se iubesc. Concomitent cu
aceasta, în fundal, rămâne prezentă atracţia sexuală.
Însă dincolo de simţămintele emoţionale, de dragoste, de iubire şi de atracţie sexuală, un cuplu
matur va descoperi similarităţi în privinţa concepţiei de viaţă, a idealurilor, a filozofiei, a sistemului de
valori şi priorităţi, a modului şi capacităţii de a-şi acoperi unul altuia trebuinţele fundamentale. Iar pentru
creştini, rămâne ca absolut esenţială condiţia ca amândoi să fie credincioşi.
Dacă am încerca să schiţăm un model concentric al progresiei relaţiei celor doi, vom constata că
încep de la nivelul 1 la 10 astfel: 1. sfera socio-culturală; 2. comunicaţională; 3. spirituală; 4. afectiv
emoţională; 5. timp liber, joc, umor; 6. familie şi rudenie; 7. prospectiv-economică; 8. intimitate; 9.
fiziologic-temperamental; 10. sexual.
4. De ce fac unii oameni alegeri neînţelepte? Deşi alegerea partenerului este una dintre cele mai
importante decizii din viaţă, rareori este făcută într-o manieră logică şi analitică. Influenţe subtile,
presiunea societăţii şi a părinţilor, sau dorinţe, trebuinţe inconştiente, adesea împing oamenii către relaţii
nesatisfăcătoare. În plus, unii pot avea aşteptări nerealiste în legătură cu propriile nevoi şi felul cum
acestea pot fi împlinite în căsătorie.
Ce poate să-i ajute pe oamenii căsătoriţi să spere dintr-o căsătorie sau o relaţie maritală? Această
listă poate să fie diferită. Dacă cercetarea întreprinsă astăzi, poate că cei mai mulţi oameni speră să
găsească pe cineva care: mă iubeşte, în care să am încredere, care să-mi arate afecţiune, să-mi respecte
idealurile, să aprecieze realizările mele, să-mi înţeleagă dispoziţia, să mă ajute să iau decizii, să mă
hotărăsc, să-mi stimuleze ambiţia, să fie pe fază, să arate bine, să-mi confere încredere în mine, să mă
susţină în dificultăţi, să mă aprecieze exact aşa cum sunt, să-mi admire abilităţile, să mă facă să mă simt
important şi să-mi îndepărteze starea de singurătate.
În timp ce toate aceste aşteptări sunt realiste şi cele mai multe sunt satisfăcute într-o relaţie
maritală matură, satisfacerea tuturor acestor trebuinţe poate apară numai dacă fiecare dintre partenerii din
căsătorie le oferă cu dragoste şi spirit de sacrificiu celuilalt. Atunci când oamenii se aşteaptă doar să
primească, fără să dea, ei vor ajunge curând la dezamăgire. Atunci când oamenii îşi aleg partenerul doar
pe baza a ceea ce trebuie să primească din căsătorie, fără să se gândească la ceea ce au de oferit, ei se
pregătesc deja pentru eşec sau cel puţin tensiune maritală. Această dorinţă acerbă de a primi fără a da, este
stigmatul imaturităţii şi al nevrozei.
Alte aspecte care reflectă imaturitatea şi conduc la decizii maritale neînţelepte este dorinţa de a
dovedi celuilalt că tu conduci, că tu eşti liber de a scăpa de dificultăţi din familia de origine, de a te
răzvrăti împotriva părinţilor sau a unui partener precedent, de a scăpa de stigmatul singurătăţii, de a găsi
un substitut pentru o relaţie precedentă, de a afla satisfacţie sexuală, de a-ţi îmbunătăţi statutul social
economic, de a-ţi hrăni propriul orgoliu şi vanitate sau simţământul de masculinitate sau feminitate. Alte
circumstanţe care necesită o precauţie specială, şi sunt semne de posibile dificultăţi, includ diferenţe de
550
vârstă prea mari, o suferinţă psihică recentă, într-unul sau amândoi partenerii, lipsa unei stabilităţi
financiare, implicare în consumul de droguri sau dependenţa de toxice uzuale, sarcină premaritală,
diferenţe în convingerile religioase, diferenţe culturale prea mari sau apartenenţă rasială diferită,
insuficientă perioadă de cunoaştere a celor doi parteneri.651
Cu siguranţă că pot apărea căsătorii fericite şi sănătoase în pofida tuturor acestor obstacole, dar
atunci când câteva din caracteristicile acestea sunt prezente, este foarte probabil că cei doi parteneri vor
avea parte de tensiune, de dificultăţi, tocmai din cauză că au ales după criterii şi motive nesănătoase pe
care le vor regreta mai târziu.
5. Cum reuşesc unii oameni să facă alegeri înţelepte? În pofida tuturor şanselor de eşec, unii
oameni fac alegeri înţelepte. Criteriile alegerii :652
a. Convingeri religioase creştine. În culturile occidentale europene, cei mai mulţi parteneri se
cunosc înainte prin întâlniri. Deoarece obiceiul acesta al culturii europene şi occidentale al întâlnirilor, al
prieteniei, al dragostei poate să conducă către angajament şi căsătorie, creştinii sunt sfătuiţi să nu
stabilească întâlniri şi să nu se apropie prea mult de parteneri care nu au convingeri religioase. De
asemenea, creştinii sunt sfătuiţi să se roage atunci când se pregătesc să-şi aleagă un partener şi să se
căsătorească, pentru o alegere înţeleaptă, să se roage împreună pentru ca să ia cele mai înţelepte hotărâri
în legătură cu viaţa lor de familie.
b. Fundament sau background similar şi trebuinţe complementare. Creştinii, ca şi necredincioşii,
sunt unici şi au diferite nivele de maturitate emoţională. Aceasta nu presupune neapărat că o căsătorie va
fi stabilă şi de succes pur şi simplu pentru că cei doi parteneri sunt creştini. Aşa cum am indicat, alegerea
partenerului este cea mai bună atunci când atât viitorul soţ şi soţie au variabile similare în ceea ce priveşte
vârsta, interesele, valorile, nivelul socio-economic, educaţia. Este, de asemenea, necesar ca cei doi să-şi
împlinească trebuinţele fundamentale unul altuia. De aceea trebuie să distingem între trebuinţele
complementare şi cele contradictorii.
Trebuinţele complementare se potrivesc atât de bine împreună încât o relaţie este lină şi nu este
necesară negocierea anevoioasă sau compromisul decât rareori. Trebuinţele contradictorii, intră în conflict
şi necesită frecvente negocieri cedări, şi tensiune.
c. Rezonanţă emoţională. Ca persoană singură, cei mai mulţi dintre noi avem experienţa întrebării
pe care ne-am pus-o: Cum aş putea să ştiu cel sau cea potrivită? Răspunsul obişnuit este: trebuie doar să-l
cunoşti. Dar acesta nu este un răspuns satisfăcător. Unele relaţii sunt resimţite ca armonioase şi corecte, în
timp ce altele sunt dificile, pline de obstacole şi neînţelegeri. A alege un partener doar pe baza
simţămintelor, nu este înţelept. Dar la fel de eronat este să ignori simţămintele şi să treci peste faptul că
nu există sentimente de atracţie sau că atitudinile, perspectiva, aşteptările, sunt diferite în sfera
emoţională.
d. Trăsăturile aşa numite ‚de casă’ sau de tip marital. Într-o teorie a personalităţilor maritale, un
terapeut creştin, David Field, identifica şapte caracteristici care apar în căsătoriile sănătoase şi anume: 653
1. Timp petrecut împreună; 2. Interese spirituale reciproce; 3. Capacitate de negociere; 4. Maturitate; 5.
Joc şi umor; 6. Intimitate, inclusiv exprimarea aprecierii şi împărtăşirea gândurilor intime şi
simţămintelor; 7. Bunăvoinţa de a se dedica şi implica în relaţie. Atunci când aceste caracteristici sunt
prezente şi înainte de căsătorie, este de aşteptat ca alegerea să fi fost înţeleaptă şi să fie urmată de o
satisfacţie maritală profundă şi stabilitate într-o relaţie.
Alte trăsături care ar putea să contribuie la o alegere, selecţie înţeleaptă a partenerului, ar putea să
includă:654
1. Adaptabilitate şi flexibilitate; abilitatea şi bunăvoinţa persoanei de a se adapta schimbării, de a
accepta diferenţele dintr-un partener, dacă adaptarea este necesară.
2. Empatia, sensibilitatea faţă de suferinţele, rănile şi trebuinţele celorlalţi şi bunăvoinţa de a
încerca să vezi şi să experimentezi lupta din perspectiva celuilalt.
3. Capacitatea de a soluţiona problemele împreună. Recunoaşterea emoţiilor şi bunăvoinţei şi
definirea chestiunii încercând să găseşti împreună soluţii.
551
 4. Capacitatea de a oferi şi a primi dragoste, elemente la fel de necesare amândouă.
5. Stabilitate emoţională. Acceptarea emoţiilor celuilalt sau a propriilor emoţii, capacitatea de a le
controla şi de a le exprima fără să jignim sau să depreciem pe celălalt.
6. Aptitudini comunicaţionale, obişnuinţa de a vorbi frecvent unul cu celălalt, de a conversa
asupra unei palete largi de subiecte, împărtăşind puncte de vedere, simţăminte şi înţelegeri, capacitatea de
a fi sensibil faţă de trebuinţele şi nevoile celuilalt, capacitatea de a păstra ocaziile sau porţile, uşile de
comunicare deschise şi de a exprima propria personalitate în mod deschis, clar, atât verbal cât şi non-
verbal.
7. Consacrare, dedicare sau angajament, capacitatea de a ceda şi de a te implica în aventura de o
viaţă împreună cu partenerul tău în paleta atât de diversă a evenimentelor trăite care presupun riscuri,
bucurie şi necazuri, ca şi capacitatea de a lucra împreună asupra dificultăţilor, obstacolelor şi provocărilor
care interferă deseori cu o relaţie armonioasă.
Consilierii, terapeuţii, ca şi tinerii, cei singuri încă şi necăsătoriţi, pot să fie descurajaţi atunci când
citesc liste de genul acesta, pentru că de fapt, nimeni nu poate să împlinească toate aceste aşteptări. În
orice caz, a păstra în minte o astfel de listă, schemă, atunci când îţi cauţi partenerul de viaţă, când te
îndrăgosteşti sau când te pregăteşti să te căsătoreşti, nu poate fi singurul fundament pentru a face o
alegere înţeleaptă. Perspectiva celorlalţi, călăuzirea unui prieten sau a unui consilier, poate fi de folos şi
importantă pentru a obţine stabilitate maritală şi fericire. De asemenea, binecuvântarea şi călăuzirea
divină sunt de importanţă fundamentală.
Efectele unei alegeri a partenerului, bună sau rea.
Alegerea omului nu conduce neapărat la o căsătorie fericită. Dar o alegere atentă, poate să fie o
bază solidă pentru o edificare a unor relaţii armonioase. Căsătoria presupune efort, risc, şi uneori,
dezamăgire. Experienţele acestea nu sunt niciodată uşoare, fiindcă sunt deosebit de complexe şi
reprezintă viaţa în sine. Dar este o activitate plăcută şi motivantă să întreprinzi ceva cu un partener de
viaţă cu care te simţi umăr la umăr şi asta poate deveni o binecuvântare, să-ţi ofere suport şi succes, pe
când neînţelegerile, incompatibilităţile, dificultăţile în căsnicie, pot să facă pe cineva extrem de nefericit
şi să-i dărâme randamentul pe toate celelalte planuri.
Oamenii fac alegeri care, privite retrospectiv par neînţelepte, şi totuşi cuplurile reuşesc să-şi
edifice cele mai bune relaţii posibile în circumstanţele date. Unii oameni descoperă că dragostea creează
simţăminte de ataşament şi în timp rezultă relaţii maritale destul de bune. Prin contrast, alţi oameni nu
reuşesc niciodată să-şi mai revină dintr-o alegere nefericită. Ei rămân nefericiţi şi conflictul caracterizează
căsătoria lor, iar relaţia lor se deteriorează uneori până la separare şi divorţ. Consilierea tinerilor în
alegerea partenerului poate să fie un scop care să prevină astfel de rezultate nefericite în căsătorie.
Consilierea în alegerea partenerului
În pofida importanţei sale, alegerea partenerului este rareori făcută cu grijă, obiectiv şi raţional.
Atunci când tinerii se îndrăgostesc, tind să treacă cu vederea orice fel de greşeală în celălalt, să ignore
semnele de pericol, să nu participe la consiliere, să nu solicite sfatul unor persoane care pot să rămână
obiective. Foarte puţini tineri cer sfat şi, de cele mai multe ori, fac lucrul acesta când este prea târziu,
când au intrat în complicaţii greu de soluţionat. De aceea ajutorul consilierului, terapeutului creştin,
deseori este acordat mai degrabă în conversaţii informale, în seminarii publice sau în predici, decât
personal. În întâlnirile cu tinerii sunt date astfel de sfaturi şi rareori un tânăr sau o tânără, înainte de a-şi
alege un partener vine în mod specific pentru a primi astfel de informaţii. În orice caz, consilierea
procesului de alegere a partenerului, trebuie să includă mai multe etape, şi anume:
1. Evaluarea spirituală. Deoarece Biblia este atât de clară în învăţătura că credincioşii ar trebui
să se căsătorească numai cu credincioşi, acesta ar trebui subliniat în mod repetat. Deşi tinerii caută adesea
scuze pentru a-şi justifica întâlnirile cu necreştinii, spunând că nu e nimic serios sau că în felul acesta îl
vor aduce pe prietenul sau pe prietena lor la Hristos, chiar dacă astfel de declaraţii sunt făcute cu
sinceritate, ele sunt totuşi un semn al faptului că se merge deja alături de învăţătura clară şi sănătoasă a
Scripturii şi că oamenii se îndreaptă către un ‚jug’ nepotrivit. Deşi creştinii pot uneori să-şi câştige
552
partenerii pentru Hristos, cele mai frecvente situaţii sunt de felul celor în care partenerul creştin este
îndepărtat de credinţa sa şi are parte de suferinţe şi remuşcări. Tinerii trebuie să fie avertizaţi în privinţa
acestor consecinţe pentru a evita riscurile şi suferinţe inutile.
Atunci când este luată în considerare căsătoria cu un potenţial partener, consiliatul trebuie
încurajat să-şi pună întrebări de felul celor care urmează: 1. Cel către care mă îndrept este credincios? 2.
Sunt dovezi ale darurilor şi roadelor Duhului Sfânt în viaţa sa? 3. Am discutat cu el aspectele vieţii
noastre spirituale, luptele, scopurile, obiectivele, valorile, priorităţile noastre? 4. Ne-am rugat împreună?
Dacă n-am făcut-o, de ce nu? 5. Suntem de acord în legătură cu convingerile religioase, cu standardele de
vieţuire, cu punctele de vedere cu privire la ceea ce este bine şi ceea ce este rău, cu perspectivele asupra
căminului creştin, asupra vieţii de comunitate creştină?
2. Reasigurarea. Uneori, oamenii vin la consilier cu teama că nu se vor căsători niciodată. Se
întreabă dacă nu cumva ceva nu-i în regulă sau rău cu ei, sau dacă Dumnezeu nu cumva i-a abandonat şi
nu le permite să se căsătorească. Încurajaţi-i pe aceşti tineri să-şi admită şi să-şi exprime simţămintele,
inclusiv simţămintele de mânie, de frustrare, teamă, anxietate, şi oferiţi-le asigurarea că Dumnezeu poartă
totdeauna grijă şi că doreşte tot ceea ce este mai bine pentru noi. Discutaţi deschis asupra realităţilor şi
descurajărilor pe care le presupune viaţa de unul singur, dar atrageţi atenţia, de asemenea, că singurătatea
poate să fie totuşi, o chemare specială. Consiliatul trebuie să-şi clarifice dorinţele, obiectivele sale.
Doreşte să rămână singur? Dacă nu, de ce nu doreşte lucrul acesta? Observându-l şi întrebându-l,
discutând cu el aceste aspecte, încercaţi să determinaţi:
a. Dacă persoana manifestă trăsături ca supraimplicarea sau nerăbdarea, timiditatea sau lipsa de
sensibilitate care poate să-i îndepărteze pe potenţialii parteneri de sex opus.
b. Dacă viaţa consiliatului este atât de fixată, centrată pe dorinţa de a se căsători încât nimic
altceva nu pare să mai conteze. Mulţi oameni trăiesc în viitor. Ei presupun că viaţa va fi mai bună atunci
când vor câştiga mai mulţi bani, când vor absolvi colegiul, când vor avea o profesie bună sau când vor
găsi un partener de viaţă. În timp ce ei aşteaptă lucrurile acestea ca să se întâmple în viitor, viaţa lor este
în mare măsură lipsită de semnificaţie, nonproductivă şi stagnantă. Astfel de oameni ar trebui încurajaţi
să-şi trăiască viaţa în mod deplin, acum, aici. Dacă un partener este găsit, cu atât mai bine. Dacă nu este
găsit, viaţa trebuie să rămână valoroasă şi să fie pe deplin satisfăcătoare.
3. Oferiţi orientare şi sfaturi practice în alegerea partenerului. Unii oameni au nevoie de o
călăuzire practică în găsirea unui partener adecvat. Aceasta implică două chestiuni: găsirea locului în care
partenerii potenţialii pot fi întâlniţi şi învăţarea modului în care trebuie să relaţioneze.
Este evident, dar frecvent trecut cu vederea, faptul că nu o să găseşti niciodată un partener dacă
rămâi acasă privind la televizor şi aşteptând ca darul lui Dumnezeu pentru tine să sosească şi să bată la
uşă. Capacitatea de a întâlni oameni, inclusiv potenţiali parteneri de căsătorie, poate fi obţinută numai
acolo unde aceşti oameni sunt. Pentru aceasta, unii obişnuiesc să meargă la discoteci, în baruri, dar nu
este un loc potrivit pentru a-ţi găsi un partener de căsătorie. Cu siguranţă că locurile în care un creştin ar
trebui să se întâlnească cu tineri de vârsta sa sunt comunităţile, seminariile, excursiile şi celelalte
evenimente creştine în care tinerii necăsătoriţi se întâlnesc în grupuri, participă la întruniri, la activităţi de
grup.
Atunci când cineva găseşte un partener potrivit, lucrul acesta devine evident atât pentru ei înşişi
cât şi pentru cei din jur. Însă, să ne reamintim că nimic nu îndepărtează pe potenţialii partenerii de sex
opus de cineva ca anxietatea, dorinţa supraanxioasă de a găsi, de a agăţa un potenţial partener. Este mai
bine ca tinerii să se implice în activităţi de grup interesante, cunoscându-şi potenţialii parteneri, fără ca să
facă lucrul acesta în mod explici, ci implicit. Uneori, trebuie să i se reamintească consiliatului că trebuie
să arate atractiv, să înveţe cum să pună întrsebări despre ceilalţi, să fie buni ascultători şi să fie interesaţi
în mod real în viaţa celorlalţi. Este important să se fie ei înşişi, nu să poarte nişte măşti şi să pretindă că
sunt ceea ce nu sunt.

553
 Consilierul trebuie să le atragă atenţia în mod amabil asupra unor aspecte care în care ei au eşuat
şi să-i determine, să-i pregătească chiar prin joc de rol, asupra modului cum trebuie să procedeze în astfel
de situaţii.
4. Evaluarea motivelor, idealurilor şi a maturităţii celui care doreşte să se căsătorească. De ce
doreşte consiliatul să găsească un partener şi să se căsătorească? Sau de ce nu doreşte să se căsătorească?
Răspunsurile consiliatului la aceste întrebări pot să fie surprinzătoare şi nu cele aşteptate de consilier. Dar
ele pot fi de mare folos în a afla personalitatea, perspectiva, punctul de vedere al consiliatului. Ridicând
aceste tentative întrebări, fii atent dacă nu cumva există motive nesănătoase pentru căsătorie sau pentru a
rămâne singur, ca presiunea socială sau familială, dorinţa de a scăpa de un mediu familial nefericit,
nevoia de a demonstra că este adult, sau simţămîntul că trebuie să mă căsătoresc acum sau niciodată.
Dacă persoana a ales să rămână singură, întreabă-te dacă nu cumva are motive nesănătoase pentru
aceasta. Nu cumva se teme de căsătorie, de sex sau de relaţia cu sexul opus? Este cumva o persoană
homosexuală, este tânărul într-o stare de răzvrătire împotriva unei stări de lucruri, a părinţilor, a bisericii,
a lui Dumnezeu sau a formei tradiţionale de căsătorie? Discută deschis cu consiliatul toate acestea
atitudini. Vorbeşte despre implicaţiile lor, despre motivele prezenţei lor, şi dacă există dorinţă de
schimbare, oferă soluţii şi modul în care acestea pot fi atinse. Încearcă să-ţi concentrezi atenţia asupra
unor chestiuni specifice şi discută cu consiliatul cum poate să acţioneze pentru schimbare.
În acelaşi timp, este bine să cerem consiliatului să descrie portretul ideal al partenerului său. Apoi
discută aceste aşteptări. Este el nerealist? Sunt anumite lucruri pe care tânărul sau tânăra le trece cu
vederea, pe care le respinge, şi trăsături absolut necesare, unii parteneri de viaţă sau unele, care
dimpotrivă, ar fi dăunătoare? Pot fi anumite părţi ale acestui ideal schimbate fără ca să-şi abandoneze
propriile standarde morale şi spirituale?
După ce toate chestiunile acestea sunt discutate, încearcă să evaluezi nivelul de maturitate
psihologică, socială şi spirituală a consiliatului. De obicei, persoanele singure, imature, au tendinţa de a
stabili relaţii maritale imature cu parteneri imaturi şi aceasta conduce la probleme dificile şi de obicei la
disoluţia relaţiei. Trăsăturile unui creştin matur spiritual, manifestă dorinţa de a fi asemenea lui Hristos,
cu dovezi ale prezenţei roadelor Duhului Sfânt în viaţa sa. Gal 5,22.23. De asemenea, trăsături ale
maturităţii sunt:655
1. Comportament potrivit vârstei cronologice şi nu imatur, infantil sau dimpotrivă, rigid, osificat;
2. Capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea;
3. Capacitatea de a-şi evalua propria personalitate şi problemele personale în mod obiectiv;
4. Capacitatea de a-şi cunoaşte, exprima dar şi controla emoţiile;
5. O înţelegere a simţămintelor celorlalţi şi capacitatea sensibilă de a răspunde acestor emoţii;
6. O independenţă crescândă faţă de independenţa familiei, părinţilor şi a prietenilor;
7. Disponibilitatea amânării gratificaţiilor imediate, în favoarea satisfacţiilor mai profunde din viitor;
8. O atitudine responsabilă faţă de sexualitate;
9. Simţul umorului, fără a jigni şi a umili pe ceilalţi cu cinism;
10. O imagine de sine pozitivă şi realistă;
11. Capacitatea de a lua decizii în cunoştinţă de cauze şi consecinţe, cu asumarea acestora.
În procesul consilierii, poate fi necesară discutarea unora dintre aceste aspecte. Este consiliatul
matur, pregătit, s-a confruntat cu aceste probleme sau le ignoră, eşuează? Poate fi corectat, acceptă
corecţia, lucrează la procesul edificării sale sau cedează, abandonează, se descurajează? Toate lucrurile
acestea sunt importante în maturizarea personală şi în decizia de selectare a unui partener de viaţă care să
conducă la o relaţie stabilă şi care s-ofere împlinire şi satisfacţie.
5. Transmiterea de informaţii privind selecţia partenerului. În multe privinţe, consilierea este
o formă specială de educaţie. Poate în nici o altă privinţă nu este lucrul acesta mai adevărat decât în
alegerea partenerului de viaţă. Am discutat deja criteriile după care cineva poate să facă o alegere
înţeleaptă. Conţinutul acestor secţiuni trebuie împărtăşit consiliatului pentru ca el să ia hotărârea cea mai
înţeleaptă, să facă lucrul acesta cu chibzuinţă şi să înţeleagă în profunzime complexitatea problemelor. În
554
felul acesta, consiliatul nu va fi copleşit cu informaţie sterilă, pe care nu poate să şi-o însuşească şi nu o
poate traduce în practică.
6. Încurajaţi răbdarea. În privinţa tuturor acestor aspecte, încurajaţi consiliatul tânăr să
manifeste răbdare, să se roage cu regularitate şi să se încreadă în călăuzirea lui Dumnezeu, să fie vigilent
asupra ocaziilor şi să acţioneze în consecinţă. De asemenea consilierul se va ruga împreună cu consiliatul,
îl va sfătui ca acesta să se roage împreună cu potenţialul său partener şi îi va cere să manifeste răbdare,
castitate şi credincioşie, aşteptând ca Dumnezeu să-l călăuzească şi să-l binecuvânteze.
Prevenirea alegerii nefericite a partenerului de viaţă
În alegerea partenerului de viaţă, a fi informat şi avertizat este cea mai bună protecţie împotriva
erorilor şi greşelilor. Informaţiile din prima parte a acestei secţiuni, pot fi prezentate atât persoanelor în
particular, cât şi grupurilor în seminarii sau în conferinţe publice. Materiale de acest fel sau similare pot fi
prezentate, însă cea mai bună modalitate este ca aceste conferinţe publice să fie urmate de discuţii
interactive în grupe suport sau prezentarea acestora în grupe de singles, care să dezbată problemele, care
să ajungă la înţelegerea profundă a lor şi să ia hotărâri de a le aplica în practica vieţii lor personale.
Cu cât aceste informaţii sunt prezentate şi discutate mai curând, cu atât este mai bine. Aşa cum am
notat, faptele şi informaţiile privind această selecţie, tind să-şi piardă semnificaţia dacă cineva este
îndrăgostit deja. Informarea şi avertizarea trebuie să fie oferite înainte ca să se stabilească punţi
emoţionale şi astfel eroarea va putea fi evitată. Cu siguranţă că îndrăgostirea poate şi trebuie să aibă loc,
însă acest proces trebuie să fie ghidat, călăuzit de criterii de selecţie, argumentate şi care pot preveni
implicarea în relaţii dăunătoare şi nepotrivite.
Cu unele persoane, această pregătire trebuie să înceapă cu mult timp înainte ca ei să ia hotărârea
de căsătorie. Există persoane infantile, imature, egoiste care pot fi ajutate prin consiliere şi în felul acesta
să facă faţă mult mai bine opţiunilor care au consecinţe uneori, ce durează toată viaţa. Pe parcursul
consilierii pot fi îndepărtate atitudini şi comportamente nesănătoase care altfel ar contribui la o selecţie
neînţeleaptă a partenerului de viaţă.
Concluzii
Erich Fromm, terapeut psihanalitic celebru, descria odată selecţia partenerului astfel: 656 ‚Întreaga
noastră cultură este bazată pe apetitul pentru cumpărare, pentru consum, pe baza ideii unor schimburi
reciproc avantajoase.’ De aceea Erich Fromm compara alegerea partenerului ca un exerciţiu de negociere.
Fericirea oamenilor moderni şi distracţia lor constă, deseori, în a parcurge magazinele cu vitrine estetic şi
atrăgător ornate şi, mai ales, în satisfacţia de a-şi cumpăra tot ceea ce-ţi poţi permite. Oamenii au învăţat
să privească la un potenţial partener într-o manieră similară. Pentru un tânăr, o domnişoară atrăgătoare şi
pentru o tânără, un cavaler atractiv, are în subsol, în subconştient, sau în spate – un preţ.
Atractiv, înseamnă în societatea noastră, de obicei, un ambalaj drăguţ şi de multe ori lucrul acesta
depinde de moda, de momentul sau de perioada în care, fie cultura, societatea, civilizaţia, fie persoana ca
individ, se află. În decada a treia de vârstă, în 1920, o tânără care pare emancipată, care bea şi fumează,
care arată sexy, părea atractivă. Astăzi – şi Erich Fromm scria lucrul acesta în 1956 – solicitările sunt mult
mai domestice.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, un bărbat trebuia să fie agresiv şi ambiţios.
Astăzi (anii ’50), trăsăturile necesare sunt acelea de a fi social şi tolerant. În orice caz, simţământul de
îndrăgostire se dezvoltă, de obicei, doar pe baza acestor condiţii şi caracteristici la modă, pe care cineva
poate să le ofere în schimb. Dar dincolo de standardele şi valorile sociale, există în fiecare persoană
trăsături evidente sau ascunse, valori şi potenţialităţi care determină această alegere, ca şi oferta cuiva.
Erich Fromm conchide că două persoane se îndrăgostesc dacă simt că au găsit cel mai bun obiect
disponibil pe piaţă, luând în considerare şi propriile limite, în capacitatea valorică de schimb personal.
Cu siguranţă că aceasta este o analiză absolut umanistă şi limitată, dar conţine un element de
adevăr. Să ne amintim că acest model era propriu şi culturilor antice care practicau, şi în unele societăţi se
mai practică încă, dota sau preţul miresei sau al mirelui. Totuşi, creştinii recunosc că relaţia maritală
implică mult mai mult. Este o asociere a două persoane care devin una şi rămân unice în relaţia lor
555
personală, adăugând ingredientele originale ale propriei personalităţi şi dezvoltând totuşi trăsături
comune.
Probabil nu este adevărat că din întreaga lume, Dumnezeu a ales doar o singură persoană care ne
este potrivită şi hărăzită, care ne aparţine ca partener de viaţă. Dar este sigur că Dumnezeu poate şi adesea
îi conduce pe cei credincioşi şi ascultători să se căsătorească cu parteneri care le îndeplinesc propriile
trebuinţe fundamentale şi cu care pot să-şi lege viaţa şi existenţa, astfel încât să prospere, atât sub
aspectele mundane, materiale, biologice, economice, sociale, dar mai ales să se simtă bine sub aspect
psihologic, relaţional, fiziologic şi moral-spiritual, să progreseze, să se maturizeze prin această relaţie.
Deseori, aceasta presupune şi renunţare, sacrificiu, mai ales la aspectele fireşti, şi efortul de a
edifica o personalitate creştină, matură, asemenea Domnului Isus Hristos. Aceasta presupune şi călăuzirea
continuă a Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu. Toate aceste valori trebuie să fie importante în procesul de
consiliere a tinerilor necăsătoriţi în alegerea partenerului de viaţă.

556
 16. Consilierea premaritală
Psihoterapeutul Karl Rogers oferea cândva o perspectivă sumbră, dar realistă asupra căsătoriei. 657
Dacă 50-75% din automobilele Ford sau General Motors, spunea el, s-ar dovedi defecte şi ar deveni
inutilizabile, cu siguranţă că indignarea publică ar fi copleşitoare şi ar fi luate măsuri drastice pentru a
corecta această situaţie intolerabilă. Dar este exact ceea ce se întâmplă cu căsătoriile şi rareori se găseşte
cineva care să se plângă de lucrul acesta. De fapt aceasta este rata divorţurilor în Statele Unite, în Europa
tinde către 50%, iar în România depăşeşte 25-30%.
Există multe motive pentru instabilitatea căsniciilor din prezent, dar una dintre principalele cauze
pare să fie lipsa de grijă sau consideraţie cu care multe din căsătorii sunt contractate. Bazându-se în
primul rând pe atracţia sexuală, pe dorinţa de a scăpa dintr-o situaţie intolerabilă sau dificilă de single sau
din familia de provenienţă, pe un simţământ vag de dragoste sau pe alte motive efemere, multe relaţii
maritale sunt prea fragile pentru a supravieţui presiunilor, provocărilor şi chiar furtunilor vieţii de fiecare
zi. Nepregătiţi pentru stres sau efort şi hotărârea de a face faţă acestor provocări ca şi bunăvoinţei de a
conlucra pentru edificarea unei relaţii maritale armonioase, mulţi oameni preferă să renunţe şi să se
despartă. Căsătoria care părea să fie o realitate de dorit, semnificativă şi care să aducă împlinire, devine
astfel o pricină de frustrare şi o cauză de tulburări devastatoare, sub aspect personal şi psihic.
Societăţile moderne în special cele occidentale, nu solicită sau par să nu aştepte prea mult de la
căsătorie. În multe locuri, căsătoria este permisă mult mai uşor decât procesul de obţinere a unui permis
de conducere. Este mult mai greu să intri într-un club Rotary, decât s-obţii certificatul de căsătorie pentru
că condiţiile şi membrii clubului Rotary aşteaptă mult mai mult de la membrii săi. Un viitor mire sau
mireasă pot să nu ştie absolut nimic despre căsătorie, despre mariaj. Adesea, nimeni nu le spune nimic
despre ceea ce înseamnă un cuplu şi atunci când se îndreaptă spre o decizie neînţeleaptă, puţini sunt cei
care intervin în mod responsabil pentru a le atrage atenţia.
Aceiaşi oameni petrec ore şi zile întregi planificându-şi concedii, vacanţe, cariera profesională,
scopuri importante din viaţă, chiar recepţii şi nuntă, locul unde va petrece luna de miere, dar, nu acceptă
uneori nici un fel de sugestii în legătură cu modalităţile şi criteriile după care ar trebui să-şi aleagă
partenerul sau să se pregătească pentru căsnicie, ceea ce presupune această relaţie şi această viaţă în doi.
În comunităţile creştine chiar, deseori, consilierea premaritală este doar o întâlnire preceremonială, fugace
şi din mers, pentru care pastorul este prea ocupat, iar cei doi sunt prea puţin receptivi pentru ca s-o
accepte cu seriozitate. Toate pregătirile febrile iau atâta timp, pregătirea costumului şi a rochiei,
ceremonialului, a felicitărilor, a cadourilor, a locului unde va avea loc masa, invitaţiilor – toate acestea par
mult mai importante decât o pregătire solidă privind relaţia maritală şi ceea ce ar trebui să ştie cei doi
despre viaţa în cămin.
Spre deosebire de celelalte secţiuni de consiliere, consilierea premaritală este în primul rând
preventivă. Ea este focalizată pe educaţie şi informare şi mai puţin preocupată de vindecarea rănilor care
există, cât de edificarea unei legături care să supravieţuiască atacurilor viitoare. Deoarece puţini oameni
sunt entuziaşti sau pregătiţi pentru consilierea preventivă, cei mai mulţi dintre ei presupun că problemele
care se întâmplă sau ceea ce este grav în viaţa altora, nu se poate întâmpla niciodată în cazul propriu.
Există o tendinţă de a rezista şi uneori de a respinge consilierea premaritală.
Consilierii sunt dezamăgiţi de consilierea premaritală. Mulţi se întreabă dacă merită efortul. Un
terapeut experimentat ajunsese la concluzia că consilierea premaritală este inutilă, fiindcă cele mai multe
cupluri s-au obişnuit să abordeze această consiliere cu o toleranţă îngăduitoare şi amuzată. Tinerii
însurăţei caută ajutorul doar atunci când apar primele semne ale problemelor în relaţia dintre ei. Dacă un
cuplu rezistă consilierii premaritale, cu siguranţă că va întârzia şi în solicitarea consilierii atunci când apar
dificultăţi.
În mod înţelept, terapeuţii creştini şi pastorii insistă asupra consilierii premaritale înainte de a
acorda căsătoria religioasă şi binecuvântarea din partea lui Dumnezeu. Beneficiile consilierii au fost
dovedite prin cuplurile fericite ca rezultat al acestui proces. Poate că există unii care nu au remarcat

557
legătura dintre consilierea premaritală şi situaţia fericită în care se află, dar o parte din această situaţie
bună este datorată şi faptului că au beneficiat de consiliere.
Sfânta Scriptură şi consilierea premaritală
Cunoaştem prea bine şi Scriptura reaminteşte logodna dintre Maria şi Iosif, părinţii lui Isus. Mat
1,18-25. Potrivit obiceiului timpului, era scris un contract de angajament care era semnat sub jurământ,
timp în care mireasa trebuia să înveţe îndatoririle vieţii de familie şi ce înseamnă să fii o bună soţie şi
mamă. Dacă era necredincioasă în acest timp, logodnicul putea să facă public acest fapt şi ea era lapidată,
condamnată la moarte şi ucisă cu pietre, sau putea să-i ofere o carte de despărţire chiar înainte de mariaj;
logodna era considerată aproape ca o căsătorie. Atunci când Iosif a aflat că Maria era însărcinată, a decis
să divorţeze de ea în linişte, fără să facă cunoscută ruşinea, dar şi-a modificat atitudinea când îngerul
Domnului l-a anunţat că Maria va naşte pe Mesia.
Ce au învăţat Iosif şi Maria despre căsătorie în perioada logodnei? Exista oare consiliere
premaritală pentru cuplul logodit în acel timp? Sfânta Scriptură nu ne spune nimic şi nici nu ne oferă o
orientare privind modul în care oamenii se pregăteau pentru căsătorie sau cum ar trebui să se pregătească
astăzi. Totuşi, în Sfânta Scriptură, există sfaturile apostolului Pavel din 1Corinteni 7. El încurajează
oamenii să rămână singuri, având în vedere perioada de persecuţie şi de intensă activitate misionară în
care era implicată biserica însă, în acelaşi timp, spune că este mai bine pentru un om să se căsătorească
decât să fie devorat de poftele sale carnale şi astfel să-şi piardă sufletul. 1Cor 7,8.26.27.29. El avertizează
că în căsătorie există provocări, tensiuni şi notează că este dificil pentru cei căsătoriţi să slujească pe
Dumnezeu cu întreaga inimă. 1Cor 7,28.33.
Pe de altă parte, căsnicia poate să fie un creuzet în care creştinii sinceri să-şi descopere elementele
fireşti, să fie binecuvântaţi şi însoţiţi de Duhul lui Dumnezeu, să le corecteze. În multe părţi din NT, citim
despre ceea ce reprezintă o căsătorie ideală, rolurile bărbatului şi ale femeii, ale soţiei, care trebuiesc
îndeplinite, şi cum ar trebui să funcţioneze în calitate de părinţi. Efes 5,22-6,4; Col 3,18-21; 1Petru 3,1-9.
În rezumat, Biblia avertizează asupra stresului marital şi oferă portretul ideal al căsătoriei în
concepţia divină ca un obiectiv spre care fiecare cuplu ar trebui să se îndrepte.
Argumente în favoarea consilierii premaritale
În societatea noastră, tindem să petrecem mai mult timp pregătind nunta, decât să ne pregătim
pentru căsătoria propriu-zisă. Ca rezultat, multe nunţi încântătoare sunt urmate de ani de mizerie sau, în
cel mai bun caz, de fericire minimă sau indiferenţă. Pentru câteva motive, este important să ajutăm
oamenii să se pregătească pentru căsătorie. Aceste argumente sunt:
1. Aşteptări nerealiste care pot conduce la dezamăgire. Atunci când abordăm căsătoria sau
atunci când cei mai mulţi tineri abordează căsătoria, presupun că relaţia lor va fi unică. Cei mai mulţi se
gândesc că nu se poate ca mariajul lor să fie distrus de presiuni şi tensiuni care au condus pe alţii la
divorţ. Cuplurile cu această aşteptare şi perspectivă optimistă din societatea şi biserica noastră modernă
sunt centrate pe plăcere şi satisfacţii. Într-o lucrare mai veche, dar care rămâne un standard al consilierii
premaritale, Aaron Rudledge scria că multe cupluri se aşteaptă ca mariajul să le furnizeze: dezvoltare de
sine şi împlinire, expresia reciprocă a afecţiunii, satisfacţia impulsurilor sexuale, împărţirea
responsabilităţilor de îngrijire a copiilor, o reciprocă recunoaştere a statutului şi rolului fiecăruia,
simţământul de apartenenţă şi siguranţă satisfăcut, împărtăşirea interesului şi a prieteniilor reciproce,
timpul liber, optimizarea închinării şi creativităţii.
Niciodată, în istoria rasei umane, remarca Rudledge, oamenii nu au avut atât de multe aşteptări din
partea căsătoriei şi vieţii de familie. Poate că aceste aşteptări se vor schimba acum, când atâtea eşecuri
maritale au loc. Totuşi, mulţi oameni nu reuşesc să realizeze că o relaţie maritală semnificativă se
dezvoltă lent şi cu efort. Adesea este manifestată nerăbdarea, insensibilitatea, atitudinile egoiste,
incapacitatea de a relaţiona, şi din cauza aceasta se înregistrează dezamăgire şi chiar disperare, atunci
când aşteptările nu sunt împlinite imediat.
Consilierea premaritală are rolul de a face viitoarele cupluri să înţeleagă realitatea complexităţii
relaţiei maritale şi să-şi exprime gândurile, ideile, simţămintele, aşteptările, să le discute şi să le modifice
558
în mod realist. Conflictul de aşteptări poate fi văzut ca un chin şi poate fi rezolvat. Cu ajutorul
consilierului, cuplurile pot învăţa că visurile unui mariaj minunat şi ideal pot deveni realitate numai atunci
când fiecare dintre cei doi parteneri este capabil de sacrificiu şi dăruire de sine şi de un efort consecvent.
Învăţarea acestei lecţii, poate fi dureroasă şi amară, nu are loc instantaneu, ci treptat şi trebuie să ajutăm
cuplurile să se aştepte, să anticipeze unele dezamăgiri, dar şi să le evite. Informaţi, ei vor fi pregătiţi ca să
facă faţă problemelor.
2. Imaturitatea personală poate conduce la insensibilitate.
Este surprinzător, că atitudinea şi comportamentul partenerului în relaţia maritală diferă oarecum
de trăsăturile aduse în relaţia de prietenie sau logodnă. Dacă unul sau ambii parteneri sunt egoişti,
hipercritici, nerăbdători, competitivi, luptă pentru întâietate, pentru prestigiu sau privilegii, ceea ce
caracterizează imaturitatea înainte de căsătorie, aceste trăsături vor pune la încercare stabilitatea maritală
mai târziu. Oamenii iresponsabili înainte de căsătorie, tind să fie iresponsabili şi după nuntă.
Pe parcursul întâlnirilor romantice există o înaltă anticipare şi multe aşteptări în legătură cu
viitorul. Diferenţele tind să fie trecute cu vederea şi sunt făcute planuri măreţe. După nuntă, când eşti
confruntat cu rutina de fiecare zi, atunci când atitudinile, manierele şi uneori tulburările de caracter, de
personalitate ale fiecăruia devin manifeste, apar nemulţumiri şi tensiuni.
Dacă acestea sunt exprimate, chiar cu emoţie, discutate, înţelese, şi într-o manieră oarecare
rezolvate sau acceptate, atunci căsătoria, relaţia maritală se consolidează, se dezvoltă, se maturizează.
Atunci când diferenţele sunt ignorate sau negate, relaţia maritală începe să slăbească. Oamenii imaturi
tind să fie centraţi pe ei înşişi, egoişti. În anumite perioade, aceste persoane tind să devină manipulative,
în mod deschis sau în mod subtil, tind să exploateze pe ceilalţi, devin competitivi cu partenerul lor de
viaţă, şi, în multe privinţe, tind să-şi satisfacă propriile lor trebuinţe nevrotice. Trebuie să amintim că
acest tip de trebuinţe, cele nevrotice, fie sunt satisfăcute pe seama celuilalt, fie sunt contradictorii,
nereprezentând nevoi reale. Aceste tactici, solicită relaţia maritală, dar partenerii adesea sunt insensibili,
reciproc şi maniera lor de comportament centrată pe sine, tinde să distrugă relaţia.
Consilierea premaritală ar trebui să-şi propună să descopere şi să discute aceste tendinţe egoiste
care solicită relaţia maritală mai târziu. Cuplul trebuie să înveţe cum să rezolve diferenţele şi diferendele,
trebuie să dezvolte sensibilitate şi bunăvoinţa de a accepta şi de a satisface trebuinţele reciproce unul
altuia. Aceasta presupune să ne oferim reciproc unul altuia, aşa cum Hristos s-a oferit pentru noi.
3. Schimbarea rolurilor care poate duce la confuzie
Exista o perioadă când rolurile soţului şi soţiei erau clar definite şi larg accepte în societate, dar
acest lucru s-a schimbat. Chiar şi atunci când există dispute în legătură cu conţinutul, Efeseni 5, 21-23,
din argumentele ridicate, se poate constata confuzia privind rolurile în familie. Această schimbare de
perspectivă nu este neapărat rea, dar creează unele probleme.
Confuzia şi conflictele pot să fie generate de un soţ sau o soţie care intră în căsătorie fără să aibă
clar în minte rolul bărbatului şi al femeii, ci cu aşteptări vagi asupra propriei lor responsabilităţi unul faţă
de altul. Diferitele presupuneri şi puncte de vedere asupra a ceea ce este presupus să faci, poate conduce
la tensiuni, dacă cuplul nu a învăţat să comunice în mod onest, nedefensiv şi într-o manieră iubitoare.
Consilierea premaritală oferă ocazia cuplului să înceapă o astfel de comunicare. Împreună, ei pot
învăţa să-şi discute aşteptările şi să decidă domeniile de responsabilitate. Este necesar ca viitorii soţi să
dezvolte în mod deliberat şi reciproc reguli care să le călăuzească comportamentul, scria Lederer şi
Jackson, în lucrarea lor foarte apreciată, privind căsătoria. Dacă este omisă această procedură sau etapă,
consecinţele pot fi nefaste. Soţul şi soţia pot să intervină şi să se comporte în mod constructiv sau
dimpotrivă, distructiv. Ei pot fi influenţaţi de obiceiuri şi tradiţie sau dimpotrivă, de tendinţe personale.
Astfel, în clarificarea rolurilor, trebuie să nu uităm învăţătura biblică. Potrivit Sfintei Scripturi, atât
soţul cât şi soţia trebuie să fie umpluţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, să-şi mărturisească păcatele, să
mulţumească şi să laude pe Dumnezeu şi să fie conştienţi de prezenţa Duhului Sfânt care-i inspiră, le
conduce şi le călăuzeşte viaţa. De asemenea, trebuie să existe o atitudine de supunere reciprocă unul faţă

559
de celălalt, dar cele mai mari responsabilităţi în privinţa aceasta aparţin soţului. El trebuie să-şi iubească
soţia în mod neegoist, să-şi educe copii în mod corect şi să-şi conducă familia cu înţelepciune.Ef 5,18-6,4.
Soţiei însă, i se cere să se supună soţului său şi să-l respecte. În nici un caz, acest raport între cei
doi, nu oferă soţului dreptul de a răni, domina sau ignora soţia sau să fie insensibil faţă de ea sau faţă de
copii. În nici un caz lucrul acesta nu presupune că soţia este inferioară. Bărbatul şi soţia au valoare şi
importanţă egală în edificarea unei căsătorii reuşite, dar au responsabilităţi diferite, după cum au structuri
şi funcţii diferite în cămin. Aceste roluri larg definite în Sfânta Scriptură pentru soţ şi soţie nu pot fi
schimbate sau ignorate pentru a ne acomoda tendinţelor moderne ale culturii şi civilizaţiei seculare.
Totuşi, există loc pentru diversitate, dacă cuplul decide asupra unor datorii şi comportamente
specifice, de comun acord, şi acest lucru poate chiar să contribuie la consolidarea relaţiei lor, dacă nu
contravin unor principii clare ale Sfintei Scripturi.
4. Stiluri alternative de căsătorie care pot conduce la nesiguranţă
În ultimii ani, mulţi s-au grăbit să critice structura tradiţională a familiei nucleare, în care soţul
este în primul rând un furnizor legal căsătorit cu o singură soţie, care în schimb trebuie să nască şi să
crească, să îngrijească unul sau mai mulţi copii. Deseori critica la adresa familiei tradiţionale a utilizat
termeni bombastici, ostili şi a avut un caracter mai mult emoţional decât logic şi contrar învăţăturilor
biblice. Argumentele conţin o oarecare doză de adevăr. Familia tradiţională are într-adevăr probleme şi
atitudinile noastre rigide pot constitui una dintre cauze. Multe alternative la căminul tradiţional, cum ar fi
angajarea într-o carieră profesională atât a soţului cât şi a soţiei, care contribuie la creşterea venitului
familial, căsătorii în care cuplurile decid să nu aibă copii sau familii lărgite, acceptate în unele grupuri
religioase sau etnice, în care totul este împărtăşit, pot să fie consecvente cu învăţătura biblică.
Alte alternative ca căsătoria de probă, căsătoria deschisă, căsătoria între homosexuali, căsătoria
poligamă sau poliandrică sunt căsătorii nebiblice şi nu pot să fie acceptate de către creştini. Toate aceste
realităţi lasă unele cupluri în confuzie şi nesiguranţă. Poate exista o alternativă la căsătoria tradiţională, şi
aceasta să rămână sănătoasă şi să aibă suport biblic? Este căsătoria tradiţională nerealistă? În această
perioadă de modernitate ne diferim noi mult de vremurile antice sau de primul secol al erei creştine? Este
posibil sau înţelept să rezişti sexualităţii premaritale?
Consilierul creştin trebuie să nu aibă nici un fel de dubii sau nesiguranţă în a răspunde la întrebări
de felul acesta, dar multe cupluri trebuie să gândească atent, în lumina Scripturii şi consiliaţi fiind, să aibă
o imagine clară, să dobândească o atitudine corectă, iar consilierul trebuie să manifeste răbdare,
amabilitate, să nu le ţină predici, ci să le ofere alternative concrete, potrivit cu nevoile şi caracteristicile
lor personale.
5. Alterarea standardelor sexuale poate conduce la imoralitate. Sexualitate înainte de căsătorie
– tendinţa aceasta nu este nici nouă, nici rară, chiar printre creştini. Ceea ce este nou, este tendinţa
crescândă de aprobare şi acceptare a sexualităţii premaritale, larg răspândită în societate, astfel încât mulţi
oameni consideră anormală abstinenţa şi castitatea, năvălind cu un puhoi de argumente utilizate într-o
manieră anecdotică pentru a justifica comportamentul în mod clar condamnat de Sfânta Scriptură. Efes
5,3. Părinţi şi lideri religioşi atrag atenţia asupra cerinţei Sfintei Scripturi, dar acest lucru pare demodat
chiar pentru mulţi creştini.658
Aproape toată lumea pare să fi ajuns la concluzia că dacă toţi o fac, par să se simtă bine şi nu face
nici un rău nimănui, ba chiar este plăcut, cu siguranţă că nu poate fi nimic greşit. Ca rezultat al acestor
atitudini liberale, ba chiar libertine, întâlnirile au devenit prilejul de intimitate crescândă şi explorare
reciprocă a organismului, a corpului şi chiar a organelor genitale, în loc ca cei doi să-şi cunoască
gândirea, concepţiile, puterea de judecată, simţămintele, convingerile, valorile şi aşteptările. Dragostea
dintre cei doi este redusă la sexualitate şi aceasta are tendinţa de a minimaliza respectul, responsabilitatea,
înţelegerea, grija şi dezvoltarea unor relaţii interpersonale, solid constituite între cei doi parteneri.
Ceea ce este presupus a fi o libertate sexuală crescândă, este de fapt o supunere şi o robie faţă de
instinctele primitive, fără controlul activităţii conştiente superioare şi a principiilor moral-spirituale. Prin
ignorarea standardelor divine destinate să ne dea maxima împlinire în viaţă, mulţi, de fapt şi-au
560
abandonat libertatea, nu au câştigat libertate şi s-au supus unui sclavaj biologic. Standardele sexuale sunt
pierdute şi sexualitatea premaritală, chiar între creştini, pare să fie crescândă, prevalentă. Totuşi, Biblia
numeşte încă aceasta ca imoralitate, desfrâu, o violare a celor mai bune dorinţe ale lui Dumnezeu pentru
viaţa noastră. Aceste chestiuni trebuie discutate în mod onest, le vom face faţă, vom confrunta cu
compasiune, le vom examina din perspectivă biblică.
6. Experienţele precedente pot conduce la o încredere în sine excesivă. Cărţile şi lucrările
asupra consilierii premaritale presupun adesea că cele mai multe cupluri sunt tineri neexperimentaţi şi
intrând pentru prima dată într-o relaţie de căsătorie. Uneori însă, avem de-a face cu oameni care au fost
deja căsătoriţi. Ei au deja nişte experienţe triste trecute, şi acum speră la ceva mai bun. Alţii şi-au pierdut
partenerul prin deces şi doresc să-şi restaureze, să-şi refacă viaţa şi fericirea pierdută. Văduvi şi văduve în
vârstă adesea, sunt rezistenţi faţă de avertismentele copiilor lor, care au devenit între timp maturi, şi-şi
asumă relaţii care de multe ori nu pot să constituie o bază solidă datorită diferenţelor şi dificultăţilor unor
personalităţi maturizate.
Cu siguranţă că doi creştini autentici pot să-şi unească vieţile cu condiţia ca ei să aibă vieţi sfinţite
şi să împlinească condiţiile minime care conduc la aceasta, de asemenea să se bucure de călăuzire divină.
Unii oameni care au fost căsătoriţi recunosc nevoia de noi adaptări şi apreciază ajutorul pe care îl poate
oferi un terapeut sensibil. Cel mai adesea însă, oamenii care se recăsătoresc, par să reziste consilierii
premaritale şi presupun că ei au deja o experienţă, ştiu tot ce este necesar pentru ca să nu mai repete
greşelile trecute. De fapt se întâmplă cu totul altfel. Tendinţele, uneori inconştiente, fireşti, repetă aceleaşi
erori atât în alegere cât şi în comportament. Îşi poartă nefericirea la al doilea cât şi la al treilea mariaj.
Consilierul creştin trebuie să combată astfel de concepţii şi atitudini nerealiste, să vadă
problemele potenţiale, să vadă ce a condus la erori şi eşecuri în trecut, să rezolve aceste chestiuni şi să
pregătească partenerii pentru viitoarea relaţie. Garry Collins afirmă că probabil nimic nu poate crea un
haos într-o căsnicie nouă ca excesiva încredere în sine privind experienţele maritale precedente.
7. Circumstanţe care pot conduce la nefericire ulterioară. Atunci când se pregătesc de
căsătorie, unii oameni aduc la consilier ceea ce a fost numit ‚situaţii tip steguleţe roşii’ care cer o atenţie
şi evaluare specială.659 Unele din aceste au fost deja menţionate, ca de pildă, mireasă însărcinată sau un
partener sau ambii parteneri dintr-o altă relaţie de logodnă, consum de toxice uzuale sau droguri ilicite,
probleme emoţionale sau psihice, handicapuri motorii sau mentale, sărăcie, diferenţe prea mari etnice,
culturale sau rasiale, diferenţe în convingerile religioase, diferenţe mari în educaţie sau de vârstă, o
perioadă prea scurtă de cunoaştere.
De cele mai multe ori, cuplurile nu văd în aceşti factori obstacole pentru o căsătorie reuşită, dar
unele din aceste diferenţe pot într-adevăr să fie depăşite, dar altele vor rămâne obstacole majore care vor
crea tensiuni. De aceea, consilierul trebuie să-i prevină şi să le ceară prudenţă şi atenţie înainte ca ei să
facă alegeri definitive care pot avea urmări grave.
8. Rata înaltă a divorţurilor poate conduce la nefericire. Este bine cunoscut că multe căsătorii
nu supravieţuiesc. Unele din motive au fost arătate deja, dar o parte din probleme constau în atitudinea
modernă faţă de căsătorie. Dacă cuplul vede în căsătorie doar o relaţie temporară care va rezista doar
‚până când divorţul îi va despărţi’, atunci există o dedicare şi bunăvoinţă de a face faţă nevoilor vieţii
redusă. Divorţul este întotdeauna dureros, mult mai dureros decât îşi imaginează cei doi care se lasă prinşi
în vârtejul resentimentelor, al revendicărilor, în care dragostea se transformă în ură şi simţământul valorii
personale, durerea pierderii este devastatoare. De asemenea, durerea copiilor lasă răni într-o familie
destrămată care uneori se vindecă greu sau nu se mai vindecă niciodată.
Cercetările au arătat că relaţia maritală poate să devină mai stabilă atunci când sunt îndeplinite cel
puţin patru caracteristici:660
a. Similitudinea în influenţe şi baza socială, cum ar fi afilierea religioasă, vârsta, educaţia, inteligenţa,
nivelul socio-economic;
b. Stabilitatea psiho-emoţională şi de personalitate şi aptitudinile sociale, inclusiv abilitatea de a
comunica, de a avea o imagine de sine pozitivă şi o sănătate fizică şi psihică acceptabilă;
561
c. Modele parentale bune, inclusiv o relaţie bună între părinţi;
d. Suport din partea unor persoane semnificative.
Rezumând lucrarea lor, Stahmann şi Hiebert au conchis, oarecum într-un limbaj academic că, cu
cât motivaţia de a se căsători este independentă de factorii circumstanţiali problematici, fie ei interni,
psihici, de personalitate sau presiuni externe, cu atât este mai înaltă calitatea relaţiei maritale.
Obiectivele consilierii premaritale
Pe parcursul întregului proces de consiliere premaritală, consilierul creştin ar trebui să aibă aceste
obiective în minte:661
a) Instruieşte-i în toată metodologia şi tehnicile căsătoriei
b) Oferă-le călăuzire practică în procesul de adaptare timpurie reciprocă pentru primul an de căsnicie
c) Întăreşte simţământul lor de aventură şi de bucurie legate de conştienţa unor complexităţi, conflicte şi
lupte naturale pe parcurul căsătoriei
d) Întăreşte competenţa lor interpersonală bazată pe aptitudini de comunicare eficientă
e) Dezvăluie savoarea unui nivel profund de comunicare pe care ei încă nu l-au experimentat
f) Oferă-le un exemplu de comunicare deschisă asupra subiectelor pe care ei le-au considerat încă tabu
până în prezent, de pildă despre mânie sau despre sex.
g) Introdu-i în limbajul relaţiilor
h) Oferă-le informaţie sănătoasă şi călăuzire, ajutându-i să-şi dezvolte o relaţie satisfăcătoare şi în
continuă creştere şi progres
i) Ajută-i să experimenteze minunăţia prezenţei reale a iubirii lui Dumnezeu în cadrul iubirii lor.
j) Ajută-i să înţeleagă diferenţa dintre căsătoria sfântă şi căsătoria obişnuită, mundană.
k) Arată-ţi disponibilitatea pentru şedinţe ulterioare de consiliere, într-o manieră deschisă, empatică.
l) Caută să-i implici în efortul comunitar de soluţionare a unor probleme maritale şi a altor programe de
ajutorare prin care ei să se simtă implicaţi şi să aibă o viaţă de familie îmbogăţită, depăşind cadrul îngust
al propriilor interese.
Efectele consilierii premaritale
Îmbunătăţesc într-adevăr relaţia maritală sesiunile de consiliere premaritală? Reduce consilierea
premaritală incidenţa dezintegrării familiale şi a divorţului? Tendinţa imediată este de a răspunde, da. Dar
dincolo de mărturiile entuziaste ale unor consilieri şi cupluri, există puţine dovezi ştiinţifice care să
demonstreze că într-adevăr, consilierea premaritală previne dificultăţile de mai târziu şi contribuie la
edificarea unui mariaj stabil. Există puţine studii şi cercetări în acest domeniu care să fie efectuate
conform regulilor solide de cercetare.662
Într-un studiu, de pildă, 151 de cupluri, care au fost studiate de Herbert J. Miles, se constată că
consilierea premaritală a fost urmată de adaptare sexuală bună în căsătorie. Rezultatele păreau corecte
fiindcă cercetarea a fost foarte bine făcută, dar s-a constatat că toate cuplurile aparţineau unor tineri care
fuseseră colegi ca studenţi în aceeaşi instituţie, ceea ce este un factor care poate contribui în mare măsură
la acest rezultat.663 Cum poate să contribuie consilierea premaritală la fericirea sexuală sau fericirea în
genere în căsătorie? Fără să ai un grup martor de control, nu poţi să tragi o concluzie certă, ştiinţifică,
pentru că sunt mulţi alţi factori care influenţează.664
Există cupluri care spun că consilierea premaritală le-a folosit. Alţii spun că nu le-a folosit. Există
cupluri fericite care au fost consiliate sau altele care nu au fost consiliate. David Mace, fondatorul
Asociaţiei americane de terapie maritală şi familială afirmă că, conform studiilor realizate până în
prezent, consilierea premaritală, fără o consiliere maritală, după căsătorie, are influenţă mică sau
nesemnificativă atunci când cuplurile sunt confruntate cu probleme. Aparent, consilierea premaritală pare
să fie eficientă în cazul cuplurilor care au reuşit să se adapteze unul altuia. Putem noi să fim de acord cu
cei ce afirmă că de fapt consilierea premaritală este inutilă? Nu.
În perioada consilierii, cuplurile pot fi confruntate cu probleme pe care ei nu le-au remarcat încă.
În consecinţă, este timpul în care ei pot să se adapteze, să aibă o imagine de ansamblu sau pot renunţa la
angajament cât încă nu este prea târziu şi nu s-au căsătorit. Pot să amâne până când problemele s-au
562
rezolvat. Deşi lipsesc date ştiinţifice hotărâtoare privind eficienţa consilierii premaritale, putem presupune
că acest tip de călăuzire este util cuplurilor tinere pentru a detecta şi evita tulburări maritale potenţiale.
Chiar dacă sub aspect academic şi ştiinţific consilierea premaritală nu este încă susţinută în mod
decisiv, consilierul creştin are o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu de a ajuta cuplurile în pragul
căsătoriei de a-şi împlini viaţa şi de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Atunci când oamenii au parte de o
căsnicie fericită, sunt mai capabili să slujească pe Dumnezeu, să crească copii şi să trăiască într-un mod
care aduce slavă numelui Său şi slujeşte pe semeni.
Consilierea premaritală trebuie înţeleasă ca fiind un proces mult mai profund, mai complex şi mai
larg decât câteva întâlniri dinaintea nunţii cu pastorul. Atunci când este văzută în acest context,
consilierea premaritală este o parte a slujirii noastre ca ucenici ai lui Hristos. Această educaţie mai largă
pentru căsătorie nu a fost încă studiată empiric, dar este mandatată biblic.
Consilierea premaritală. Procesul în sine
Aşa cum am văzut, deseori cuplurile abordează consilierea premaritală cu simţăminte amestecate.
În timp ce unii recunosc valoarea sa potenţială, alţii consideră că dragostea noastră, simţămintele noastre,
sentimentele noastre este atât de mare, sunt atât de unice, încât nici măcar nu avem nevoie de lucrul
acesta, mai ales că noi suntem atât de ocupaţi. Alţii vin la consiliere cu un simţământ de rezistenţă şi
atitudini defensive, se tem că consilierul le va sugera că această relaţie este neînţeleaptă, şi consilierul va
trebui să fie vigilent, să descopere aceste tendinţe şi dacă vrem să fim de folos şi eficienţi trebuie să
convingem cuplul premarital că procesul în care se implică serveşte următoarelor scopuri:
1. Scopurile consilierii premaritale. Consilierea premaritală tinde şi caută să ajute persoanele,
cuplurile şi grupurile de cupluri să se pregătească să edifice căsătorii fericite, pe deplin împlinite,
satisfăcătoare, care onorează pe Hristos şi constituie o reuşită în plan familial şi social. Iată câteva
obiective ale acestui proces:
a. Evaluaţi pregătirea pentru mariaj. Aceasta implică observarea şi discutarea câtorva idei. De ce
doresc într-adevăr să se căsătorească acum? Ce aşteaptă ei de la căsnicie? Cât de similar este fundamentul
lor în termenii educaţiei, locuinţei, credinţelor religioase, vârstei, rasei, nivelului socio-economic? Au
discutat ei deja punctele lor de vedere ca soţ şi soţie a rolurilor în căsnicie? În aceste conversaţii, alte
discuţii sau atitudini care ar putea fi pentru consilier semne de imaturitate sau rigiditate, tensiune sau
deteriorarea capacităţii de comunicare?
b. Transmiteţi recomandările biblice privind căsătoria. Sfânta Scriptură face un număr de
declaraţii legate de căsnicie şi rolurile soţului şi soţiei în perspectivă divină. Familia este modelată după
relaţia lui Hristos cu biserica Sa şi deşi cele două căsnicii sau mariaje nu sunt pe deplin identice, deoarece
fiecare cuplu este unic de altfel, fiecare mariaj ar trebui să reflecte influenţa Domnului Hristos în cămin.
Uneori, un cuplu ar putea să aibă puţin interes faţă de problemele spirituale, dar consilierul creştin trebuie
în mod amabil şi cu tact să ridice astfel de chestiuni şi să le sublinieze importanţa. Fragmente din Sfânta
Scriptură ca 1Cor. 13; Efes. 5,21-6,4; Col. 3,16-21; 1Cor. 7; 1Petru 3,1-7 trebuie citite, discutate, înţelese
şi aplicate în relaţia de cuplu.
c. Evaluarea de sine a consiliatului. Realităţile căsătoriei determină uneori pe oameni să se
dezvolte şi să se maturizeze rapid, dar este mai bine dacă acest lucru a fost realizat deja şi, dacă din punct
de vedere psihologic şi spiritual, fiecare dintre cele două persoane s-au maturizat înainte de a ajunge la
nuntă. Compton a ajuns la concluzia că nici o căsătorie nu va supravieţui presiunilor şi stresului vieţii
noastre moderne dacă atât mirele cât şi mireasa nu sunt ambii cu adevărat maturi. Semnele de maturitate
ar putea să includă:665

1. Capacitatea de a investi în beneficii pe termen lung în detrimentul gratificării imediate;

2. Capacitatea şi bunăvoinţa de a împărtăşi cu celălalt şi de a negocia, de a realiza un compromis;
3. Preocuparea pentru bunăstarea celuilalt sau celorlalţi;
4. Capacitatea de a privi viaţa în mod realist;
5. Bunăvoinţa de a face faţă problemelor şi de a căuta soluţii.
563
 Cu încurajarea consilierului, cuplurile ar trebui să ia în consideraţie propria lor tărie ca şi tăria
celuilalt, de asemenea punctele slabe, valorile, prejudecăţile, convingerile, atitudinile asupra rolurilor
soţului şi soţiei în căsnicie, a aşteptărilor sau proiectelor de viitor. În perioada de logodnă, adesea există
tendinţa de a camufla simţămintele de jignire şi de a ascunde diferenţele de opinie, cu scopul de a păstra
relaţia şi de a o face să decurgă cât mai lin. Aceste diferenţe trebuie însă ştiute, să devină conştiente şi
discutate, astfel încât consiliaţii să înveţe să se înţeleagă mai bine, pe ei înşişi, şi unul pe altul.
Pentru a ajuta la această evaluare, unele cupluri au constatat că este de folos să lucreze şi să
parcurgă împreună câteva manuale de consiliere desemnate să pregătească persoane pentru căsnicie.
După completarea fiecărui capitol din manual, cuplul poate să discute aceste răspunsuri împreună cu
consilierul.666 În plus, unii consilieri au constat că este de folos să administreze teste psihologice pentru a
ajuta la procesul de autoevaluare. Există sute de astfel de teste, însă unele nu sunt de mare folos, altele
sunt foarte greu de administrat, altele trebuie să fie interpretate de un specialist profesionist, în timp ce
multe teste sunt interpretate eronat de oameni sau chiar de consilieri care nu ştiu ce urmăreşte să pună în
evidenţă un test, chiar dacă el este standardizat.
Un astfel de manual, cu limitele şi calităţile sale a fost editat şi pus la dispoziţia Conferinţelor
AZŞ; pentru stadiul actual este încă extrem de util, dacă ar fi folosit mai intensiv şi extensiv.667
Iată câteva din testele cele mai utile şi care s-au dovedit eficiente: Carring Relationship Inventory,
Interpersonal Behavior Survey, Marital Expectation Inventory, Premarital Counseling Inventory,
Prepare-Enrich, Sex Knowledge and Attitude Test, Taylor-Johnson Temperament Analysis.
d. Stimularea capacităţilor de comunicare eficientă. Este bine cunoscut că eşecul sau
incapacitatea de a comunica este una dintre dificultăţile fundamentale în familiile cu probleme. Înainte de
căsătorie, cuplurile trebuie să fie conştiente de valoarea unei comunicări spontane, oneste şi sensibile. Pe
măsură ce sunt încurajaţi să discute simţămintele lor, aşteptările, diferenţele, atitudinile şi rănile
personale, ei pot învăţa să comunice despre chestiuni semnificative, să asculte atent şi să încerce să se
înţeleagă unul pe altul, să vorbească despre probleme fără să se jignească, fără să se ascundă, ci
exprimându-şi simţămintele în mod onest şi deschis, şi încercând să găsească soluţii constructive.
Pe măsură ce procesul de consiliere decurge, trebuie observate şi arătate atitudinile,
comportamentele care blochează comunicarea. Trebuie observat că unul vorbeşte în timp ce celălalt
rămâne predominant tăcut, unul poate să fie activ sau chiar excesiv de volubil, agresiv, în timp ce celălalt
a devenit deja pasiv, sau unul îşi împărtăşeşte simţămintele mai degrabă la nivel cognitiv, în timp ce
celălalt răspunde spontan şi deschis, în timp ce altul este mult mai introvertit şi închis.
e. Anticiparea şi discutarea surselor potenţiale de stress. Există anumite aspecte care pot fi
adaptate şi care trebuie neapărat ajustate, având în vedere că cei doi parteneri au sex diferit, provin din
familii cu un fundament diferit, şi vor trăi împreună, vor împărtăşi viaţa în toate aspectele ei. Cum poate
cuplul să plănuiască şi să facă faţă problemelor financiare, diferenţelor de valori, presiunilor şi
aşteptărilor rudelor, diferenţele de interes, conflicte asupra alegerii prietenilor, preferinţe asupra recreaţiei,
solicitările vocaţionale sau profesionale, diferenţe politice, variaţii în convingerile spirituale sau
maturitatea spirituală.
Apoi există problema sexualităţii. Sunt ei pregătiţi, sau au anumite neînţelegeri, temeri, atitudini
nesănătoase sau aşteptări diferite privind luna de miere? Cuplurile trebuie să fie încurajate să discute toate
aceste surse potenţiale de stress şi altele asemenea lor, astfel încât în urma discuţiei să le fie clar cum vor
rezolva problemele şi să aibă propriile alegeri şi soluţii la acestea.
În pofida simţămintelor lor de entuziasm, multe cupluri abordează căsnicia cu anxietate. Adesea
există îngrijorare asupra detaliilor ceremoniei sau lunii de miere, frecvent există preocupare dacă
căsătoria va merge sau nu, dacă vor exista probleme din partea prietnilor sau a părinţilor. În consilierea
premaritală, cuplurile trebuie să fie încurajte să vorbească despre propriile lor anxietăţi şi inhibiţii.
Discutaţi în legătură cu temerile, nesiguranţa, uneori împreună, şi lucrul acesta poate să le uşureze, să le
diminueze anxietatea şi să înveţe cum să facă faţă chestiunilor ameninţătore reale sau imaginare.

564
 f. Furnizaţi informaţie. Este uşor să presupui că oamenii ştiu mai mult decât o fac într-adevăr în
realitate. Un fiu de pastor poate să ştie mult mai puţin despre lucrurile spirituale decât te aştepţi. O
asistentă medicală poate să ştie mai puţin despre planificarea familială, un fiu de bancher s-ar putea să nu
aibă nici o idee despre cum trebuie să-şi administreze finanţele în familie. În pofida discuţiilor libere
asupra sexului în societate, consilierul premarital va constata adesea că tinerii şi chiar unii oameni mai în
vârstă nu ştiu aproape nimic despre cunoştinţele fundamentale privind sexualitatea umană.
Toate acestea trebuie să fie rezolvate. Consilierea premaritală trebuie să umple aceste goluri.
Cuplul are nevoie de informaţie, de instrucţie, aceasta poate fi realizată prin lucrări, broşuri, casete sau
punerea consiliaţilor în contact cu oameni mai experimentaţi, inclusiv cu medicul familiei sau cu un
jurist, cu un economist care se pricepe la finanţe.
g. Planificarea nunţii. Consilierul, dar în special pastorul, joacă un rol major în realizarea
ceremoniei de căsătorie. Consilierea premaritală trebuie să fie perioada în care ne asigurăm că: 1. toate
cerinţele legale privind căsătoria civilă, obţinerea certificatului de căsătorie, a certificatului medical
premarital au fost obţinute. 2. Realizarea programului de nuntă, cu detaliile desfăşurării sale. 3. Pregătirea
pentru masa de nuntă conform cu bugetul familiei pentru a evita surprize neplăcute.
Deseori familiile doresc ca cu ocazia sărbătorii de nuntă să impresioneze şi astfel se lansează în
cheltuieli care depăşesc propriile lor posibilităţi. Este important să ajutăm pe oameni să înţeleagă că o
căsătorie creştină trebuie să fie un serviciu de laudă la adresa lui Dumnezeu şi mărturie reciprocă, publică
privind slujirea faţă de Hristos. Prea adesea, mesajul creştin este înăbuşit de manifestări mult mai seculare
privind înregistrări, participanţi, listă de oaspeţi, listă de meniuri şi aşa mai departe.
h. Dobândirea experienţei împreună cu consilierul. Multe persoane sunt anxioase în legătură cu
consilierea şi pregetă să caute ajutor la consilier. Consilierea premaritală este o situaţie relativ
nonanxiogenă şi ameninţătoare în care problemele pot fi discutate şi consiliaţii pot dobândi cunoştinţele şi
imaginea cuprinzătoare. Pentru ca această rezervă sau stânjeneală sau rezistenţă faţă de procesul de
consiliere să nu apară, trebuie făcute informaţii publice cât mai frecvente. Iar ca acest proces să fie
încununat de succes, în urma experienţei consilierii premaritle, cei doi trebuie să simtă nevoia să se
întoarcă la consilier şi după ce-şi vor începe viaţa de cămin.
2. Formatul consilierii premaritale. Cei mai mulţi autori recomandă cel puţin cinci-şase sesiuni
înainte de căsătoria propriu zisă. Lucrul acesta cu siguranţă că necesită investiţii de efort şi timp. Dar
încercaţi să rezistaţi tendinţei de a scurta şi de a face lucrurile în pripă, în grabă. Fiecare consilier trebuie
să-şi pregătească propriul său format de consiliere premaritală. Încercaţi să începeţi cu câteva luni înainte
de data planificată a nunţii şi nu vă grăbiţi. Consilierea premaritală poate să fie ucisă de o atitudine rigidă
în privinţa aspectelor formale cât şi de o consiliere făcută informal, în pripă şi fără aprofundarea
problemelor propriu zise. Iată un format propus mai jos (Compton):
Sesiunea 1. Încurajaţi cuplul să vorbească despre ei înşişi, despre fundamentele şi interesele lor,
despre background-ul lor. Ascultaţi cu atenţie şi rezistaţi tendinţei de a încerca să rezolvaţi problemele
care apar. Întrebaţi-i de ce doresc să se căsătorească şi ascultaţi-i în legătură cu aşteptările lor privind
căsătoria.
Discutaţi procesul de consiliere premaritală. Ce doresc, ce aşteaptă ei de la acesta, ce doresc să
realizeze? Împărtăşiţi-le propriile voastre convingeri în legătură cu consilierea, scopul, obiectivele,
beneficiile, lungimea şi modul cum veţi proceda. Dacă le veţi da teme pentru acasă, subliniaţi importanţa
acestora. Dacă veţi utiliza teste, explicaţi-le în ce constau ele şi la ce concluzii pot să ajungă.
Întrebaţi-i în legătură cu interesele spirituale şi relaţia pe care o au cu Dumnezeu, cu Isus Hristos.
Sunt amândoi credincioşi? Are Hristos un loc central în viaţa lor? Ce au reuşit să facă fiecare separat şi
împreună în viaţa lor de credinţă? Se roagă împreună?
Sesiunea 2. Discutaţi punctele de vedere scripturistice legate de căsătorie, originile sale, Geneza 2,
18-24, scopurile sale, ca părtăşie, uniune sexuală, creşterea copiilor, reflectarea relaţiei lui Dumnezeu, cu
biserica, permanenţa acesteia, Matei 19, 3-9. Insistaţi asupra fragmentelor biblice majore care se ocupă de
căsătorie şi discutaţi cum acestea se aplică în viaţa consiliaţilor. Fiţi practici şi specifici, la obiect. Nu
565
ţineţi predici, dar faceţi observaţii, puneţi întrebări şi fiţi atenţi la reacţiile cuplurilor, vedeţi dacă există
vreo problemă tangenţială la cele discutate.
Sesiunea 3 şi 4. Luaţi în considerare unele chestiuni practice de viaţă cotidiană, de zi cu zi. După
cum urmează:
1. Ce aşteaptă ei să dobândească de la viaţa în doi, de la căsnicie, pe care viaţa de unul singur nu le-a oferit?
2. În ce moduri sunt ei diferiţi unul faţă de altul, în ce aspecte se aseamănă? Cum ar putea ei să rezolve aceste
diferenţe? Rezultatele testelor pot fi utile în această discuţie.
3. atitudinea părinţilor faţă de căsătorie? Cum anticipează mirele ca şi mireasa relaţia cu rudele lor după căsătorie?
aspectele favorabile pe care le aduc rudele? Unde îşi vor petrece Crăciunul?
4. Au ei prieteni şi îşi agreează prietenii reciproc? Cum îşi vor forma prieteniile după căsătorie?
5. Cum îşi vor petrece timpul liber, ce pasiuni, hobby-uri au, ce decizii vor lua pentru concedii şi vacanţe?
6. Unde vor locui? Cum iau decizii, cum vor lua hotărârile privind treburile casnice, mobilierul şi aşa mai departe.
7. Vor avea un buget? Cum vor decide asupra achiziţiilor majore de folosinţă îndelungată? Cine le va cumpăra şi ce
va cumpăra? atitudinea faţă de cărţile de credit? Au ei anumite obiceiuri din trecut? Sunt obişnuiţi într-un anumit
fel, au avut deja probleme cu datoriile, financiare sau alte posesiuni?
8. atitudinea lor faţă de copii? Sunt de acord în privinţa numărului şi datei vârstei la care îi vor avea?
Toate aceste chestiuni pot să solicite mai mult decât două sesiuni de discuţii, în special dacă vă întâlniţi
în grup, în care fiecare membru este încurajat să răspundă la fiecare întrebare. În orice caz, dacă există
diferenţe majore, trebuie să fie luate în consideraţie mai târziu, în sesiunile ulterioare.
După ce au fost discutate toate aceste chestiuni, puteţi descrie în ce constă practica consiliaţilor şi
principiile unei bune comunicări. Sunt ei capabili să asculte, să-şi exprime simţămintele sau ideile în mod
onest şi fără să devină ostili şi critici? Comunicarea este o artă care poate fi învăţată şi discutată într-o
manieră senzitivă. Consilierul poate el însuşi să faciliteze acest proces prin modul său de a comunica cu
cei doi.
Sesiunea 5. Discutaţi semnificaţia iubirii. 1 Corinteni 13 şi relaţia ei cu sexualitatea. Ce chestiuni
şi preocupări au cei doi legate de sexualitate? Dacă întrebările nu apar, poţi să ridici chestiunile în calitate
de consilier, rezumând ceea ce cuplurile creştine au considerat că poate să fie de importanţă majoră din
cercetările anterioare. Iată o listă a întrebărilor privind sexualitatea în ordine descrescândă a frecvenţei cu
care ele au apărut în cercetare:
1. Cum poţi să stimulezi şi să determini apariţia orgasmului la soţie?
2. Utilizarea contraceptivelor.
3. Metode de relaţie sexuală.
4. Sugestii în legătură cu ceea ce trebuie făcut şi la ce te poţi aştepta în luna de miere.
5. Natura clitorisului.
6. Diferenţa de ritm în sexualitatea bărbatului şi a femeii.
7. Cum să răspunzi şi să împlineşti trebuinţele sexuale ale bărbatului? Interpretarea morală şi spirituală a relaţiei
sexuale în căsnicie.
9. Eliminarea temerilor şi a concepţiilor greşite.
10. Responsabilitatea soţului şi a soţiei în împlinirea trebuinţelor sexuale reciproce.
11. De unde şi cum pot fi cumpărate contraceptivele.
12. Natura himenului.
13. Intervalul de timp necesar pentru o adaptare sexuală bună.
Consilierul care discută aceste chestiuni trebuie să fie bine informat, obiectiv şi profesionist în
discutarea problemelor de sexualitate, capabil s-ofere mai mult ajutor dacă este necesar. Un medic de
pildă, poate să fie de mare folos decât un consilier nemedic, în detalierea diferitelor aspecte specifice ale
chestiunilor sexuale. Chiar dacă sunt bine informaţi, unii consilieri aleg să trimită pentru discutarea
problemelor sexuale, către alt consilier. Această decizie poate proveni şi din faptul că se simt
inconfortabil să discute liber despre sexualitate sau din cauză că, în special în cazul pastorilor, simt că
astfel de discuţii detaliate privind intimitatea sexuală ar putea să blocheze sau să vină în conflict cu rolul
pastorului.

566
 Dacă discutaţi aceste chestiuni cu consiliatul, amintiţi-vă faptul că cuplul poate fi mult mai naiv
decât gândiţi sau mult mai experimentat sexual decât presupuneţi. În loc s-oferiţi o lectură, încercaţi mai
degrabă să descoperiţi nivelul cunoştinţelor lor. Uneori, s-ar putea să vă simţiţi jenaţi asupra chestiunilor
mai personale, dar dacă se întâmplă lucrul acesta, dacă puneţi întrebări cu caracter intim şi personal,
asiguraţi-vă că faceţi lucrul acesta pentru folosul consiliaţilor şi nu pentru a vă satisface propria
curiozitate.
Sesiunea 6. Aceasta implică discutarea ceremoniei de nuntă, cerinţele legale, masa de nuntă şi
costurile implicate şi probabil planurile pentru luna de miere. Amintiţi cuplului că vor trebui să parcurgă
încă una sau două sesiuni la două sau trei luni după nuntă, astfel încât toate problemele care au apărut să
fie discutate din nou. Notaţi-vă data în agenda dumneavoastră şi daţi un telefon cuplului pentru a realiza
aceste întâlniri.
3. Variaţii. Aşa cum am încercat să subliniem, consilierea premaritală nu trebuie să fie rigidă.
Unele cupluri sunt mai în vârstă, altele sunt mai mature, au fost căsătorite deja sau au citit lucrări, au
participat la seminarii privind căsnicia, sunt deosebit de sensibili sau sunt pregătiţi în mod profund
spiritual, pot să aibă pregătire psihologică sau medicală, toţi aceşti bărbaţi şi femei au trebuinţe diferite
care pot fi satisfăcute într-un număr diferit de sesiuni, se pot concentra asupra unor chestiuni diferite în
funcţie de particularitatea şi specificul fiecăruia.
Unele cupluri sunt în mod evident gata pentru căsătorie, şi alegerea partenerului a fost una dintre
cele mai bune, în timp ce în cazul altor consiliaţi putem constata că relaţia propusă este riscantă. Unii vor
rezista la această concluzie dar alţii vor fi de acord, vor amâna căsătoria sau vor desface logodna.
Consiliaţii au nevoie de suport, încurajare şi călăuzire dacă ajung să ia astfel de decizii dificile.
Pe lângă utilizarea testelor, puteţi încuraja cuplurile să citească şi să discute unele broşuri, lucrări
să asculte casete. În acest timp evaluaţi reacţiile lor, opiniile lor de asemenea le puteţi cere să participe la
grupuri de cupluri împreună, invitând medici, economişti sau alte persoane care pot fi de folos prin
pregătirea lor în calitate de experţi. Fiecare din aceste întâlniri au şi darul de a ajuta consiliaţii să
comunice unul cu altul asupra acestor chestiuni importante.
Prevenirea.
Toate chestiunile discutate în secţiunile anterioare, în capitolele anterioare, au fost prezentate sub
formă de probleme care au apărut şi trebuie discutate, înţelese, rezolvate prin consiliere şi prevenite. Dar
această secţiune, acest capitol al consilierii premaritale este în întregime o problemă de prevenire, de
profilaxie. Consilierea premaritală tinde să prevină problemele maritale, conflictele personale şi să facă
astfel viaţa mai fericită, îndepărtând cauzele de suferinţă, dificultate, neîmplinire după căsătorie.
Toate acestea presupun că o căsătorie reuşită începe cu mult înainte de nuntă, în sensul relaţiei
psihologice, spirituale, sociale. De asemenea, relaţiile maritale bune încep înainte de consilierea
preceremonială pe care am discutat-o deja. Observând părinţii şi adulţii mai în vârstă, tinerii învaţă la ce
să se aştepte din căsătorie, învaţă ce-şi doresc de la propria căsnicie şi ce nu-şi doresc. Urmărind
programele de televiziune, mulţi oameni, inclusiv tinerii, dobândesc un punct de vedere distorsionat,
nerealist şi nebiblic asupra căsniciei care poate conduce către probleme mai târziu în viaţă.
În consecinţă educaţia premaritală începe încă din copilărie. Discuţiile informale pot avea un rol
major în modelarea minţilor tinere, în obţinerea unor atitudini sănătoase şi cunoaşterea adevărurilor
biblice privind căsătoria. Potrivit unui autor, anii maturităţii sunt prea târzii pentru a începe instruirea.
Atitudinile sunt formate şi cristalizate mult mai timpuriu. Întreaga comunitate creştină ar trebui implicată
în acest proces educaţional. Călăuziţi de exemplul consilierului, al terapeutului, pastorului, liderii religioşi
şi părinţii ar trebui să-şi corecteze prejudecăţile populare privind căsnicia şi să edifice un punct de vedere
realist şi biblic cu mult înainte de posibilitatea concretă a întemeierii unei familii.
Conferinţele privind familia, studiile biblice, întâlnirile tinerilor în grup, discuţiile cu cei singuri,
toate acestea încurajează o atitudine sănătoasă privind căsnicia. Cu siguranţă că adolescenţii din liceu nu
au prea mare interes în modul cum trebuie să decurgă căsnicia, administrarea finanţelor, relaţiile de

567
rudenie, ci sunt interesaţi în special în sex, în rolul băieţilor şi fetelor, în viaţa de familie şi modul cum pot
să se autoevalueze ca parteneri de viaţă.
Studenţii din facultate vor fi încurajaţi să ia cursuri privind relaţiile maritale şi familiale, deşi este
înţelept să recunoaştem că unii profesori şi unele lucrări nu reuşesc să ţină seama şi de punctul de vedere
biblic. În comunitate, în biserică vom discuta şi asupra modului în care trebuie să aibă loc întâlnirile
dintre tineri, perioada de logodnă şi faptul că tinerii necăsătoriţi trebuie să înveţe să se respecte, să
comunice unii cu alţii şi modul cum trebuie să relaţioneze cu sexul opus.
Pentru a edifica căsnicii mai bune şi familii stabile, trebuie să implementăm un proces lent care
uneori durează toată viaţa. El începe din copilărie, din familie, continuă în biserică şi în societate, este
subliniat de consilierea premaritală, dar trebuie practicat zilnic, astfel încât soţul şi soţia să facă adaptări,
ajustări şi să-şi optimizeze relaţia împreună.
Concluzii legate de consilierea premaritală.
Deseori consilierii sunt oameni ocupaţi. Ei au o profesiune extrem de solicitantă şi dificilă şi ei
trebuie să ajute oamenii în situaţii problematice, să-i înveţe cum să funcţioneze eficient. Sunt atât de
multe solicitări pentru ajutor, încât este foarte uşor pentru consilier să ignore sau să le îndepărteze dacă nu
sunt presante. Ca urmare, şi prevenirea poate să fie trecută cu vederea, deoarece sunt alte probleme acute
care trebuie rezolvate. Totuşi, o acţiune eficientă de prevenire poate să diminueze multe din suferinţe şi
chiar s-optimizeze activitatea curativă.
Consilierul creştin are responsabilitatea de a sublinia importanţa consilierii premaritale şi rolul ei
bine stabilit, eficienţa şi cum se realizează. Aceasta implică ajutorarea oamenilor, asistarea lor în a-şi
anticipa dificultăţile în căsnicie şi viaţa de familie, să-i învăţăm cum să comunice şi să-şi rezolve
problemele eficient, să le arătăm cum să-şi edifice mariaje în care viaţa este trăită în acord cu voinţa lui
Dumnezeu, iar Isus este oaspetele permanent şi Domnul acestor căsnicii.

568
 17. Consilierea maritală
Căsătoria nu este o instituţie foarte stabilă, cel puţin în lumea europeană şi occidentală. În Statele
Unite, durata medie a unei căsătorii nu trece de nouă ani şi jumătate. Peste un milion de căsnicii
divorţează în fiecare an şi mulţi dintre cei ce rămân împreună, se tolerează sau sunt indiferenţi unul faţă
de altul, departe de a fi fericiţi. Totuşi există şi căsătorii fericite. Deseori, atunci când dorim să susţinem şi
să sprijinim căsătoriile cu probleme, noi omitem faptul că există destul de mulţi oameni care trăiesc
împreună o viaţă acceptabilă.
De pildă, un studiu recent asupra a 300 de cupluri care erau căsătoriţi de cel puţin 15 ani, se
descriau pe ei înşişi ca fiind destul de fericiţi şi au fost chestionaţi privind factorii cei mai importanţi,
responsabili de această stare de satisfacţie maritală. Ei au menţionat cel mai frecvent faptul că soţul sau
soţia au o atitudine pozitivă generală unul faţă de celălalt, că văd în partenerul lor unul dintre cei mai buni
prieteni, şi în esenţă, ceea ce spuneau ar putea fi concretizat în următoarea propoziţie: Sunt căsătorit cu
cineva care are grijă de mine, este preocupat de bunăstarea mea, îmi oferă mai mult decât îmi pretinde
sau obţine, este deschis şi persoană de încredere şi nu se lasă copleşit de dificultăţile şi problemele vieţii.
Al doilea element fundamental într-o căsătorie fericită pare să fie convingerea în importanţa
legământului sau a angajamentului dintre cei doi. Căsătoria este văzută ca o legătură în care cei doi s-au
unit pe viaţă şi îşi dezvoltă această legătură în pofida dificultăţilor şi a obstacolelor. Pe lângă aceasta, în
căsniciile fericite, cei doi soţi sunt de acord în legătură cu ţelurile şi obiectivele din viaţă, au dorinţa de a-
şi face căsnicia fericită şi de succes şi sunt capabili să se distreze, să râdă să cultive simţul umorului. Spre
surpriza cercetătorului, mai puţin de 10 procente dintre căsniciile fericite au menţionat că satisfacţia în
relaţiile sexuale este un ingredient important pentru o căsnicie fericită.668
Deşi există căsnicii fericite, trăim totuşi într-o lume în care nefericirea şi suferinţa în căsnicie este
mult mai frecventă decât starea de fericire, iar divorţurile şi conflictele intramaritale sunt din ce în ce mai
acute şi mai frecvente. Diferenţe care par ireconciliabile devin motive pentru destrămarea familiei, şi aşa
numitul divorţ fără vină sau greşeală, permit terminarea prin consens, de comun acord, a căsniciei. Pentru
simplul motiv că cei doi nu mai doresc să stea împreună, căsătoria, ca uniune permanentă, pe viaţă, creată
de Dumnezeu, este tratată din ce în ce mai mult ca un aranjament temporar de convenienţă.
Această atitudine socială cuplată cu tensiunile şi stresul, cu presiunile exercitate asupra familiei
moderne, creează adesea probleme care solicită consultul şi asistenţa terapeutului sau consilierului
creştin. Cercetările din ultimele decade au constatat că problemele maritale sunt cele mai frecvente
probleme pentru solicitată asistenţa terapeutului.669 Nu este uşor să ajuţi un cuplu să-şi rezolve conflictele
maritale şi să edifice o relaţie mai bună, dar dacă avem succes, acest lucru este una dintre activităţile cele
mai reconfortante şi dătătoare de satisfacţie.
Căsătoria reprezintă pentru cei mai mulţi oameni o zonă centrală a vieţii de adaptare şi
armonizare. Aşa cum spuneam, între 25 şi 70% din căsătorii se destramă prin separare şi divorţ în diferite
zone ale lumii. Pentru cel puţin patru motive consilierul creştin are un rol extrem de important în
consilierea maritală:670
1. El are o poziţie strategică în interiorul unui grup sau comunităţi creştine, fiind prezent la
principalele evenimente familiale, începând cu căsătoria, naşterea copiilor, traversarea etapelor de criză în
dezvoltare şi astfel cunoaşte momentele semnificative de bucurie, cât şi perioadele de conflict şi bucurie
ale celor pe care îi consiliază.
2. Al doilea factor este importanţa pe care o are familia pentru starea de sănătate a membrilor ei.
Rolul în susţinerea şi suportul lor, atât biologic, economic, afectiv, psihic, spiritual. Aşa cum aprecia
Virginia Satir, “familia este grădina personalităţii umane, este locul primordial în care fiinţele umane sunt
formate, deformate, şi din fericire, transformate. Părinţii trebuie să fie arhitecţi ai familiei.“
3. Al treilea factor privind importanţa consilierii maritale îl constituie faptul că familia şi căsătoria
trec printr-o adevărată criză contemporană.
4. Al patrulea factor în strânsă relaţie cu precedentul îl constituie profundele schimbări care au
apărut în relaţiile şi rolurile dintre femei şi bărbaţi în ultimele decenii.
569
 Sfânta Scriptură şi problemele maritale.
Căsătoria este unul dintre primele subiecte abordate în Biblie; Gen 2,18-25; este menţionată de-a
lungul întregii Scripturi, şi este luată în considerare cu profunzime în NT. Scopurile căsniciei, rolurile
soţului şi soţiei, importanţa sexualităţii şi responsabilităţile părinţilor sunt discutate cel puţin o dată, dacă
nu de mai multe ori. Efes 5,21-33; Col 3,18-25; 1Petru 3,1-7; Evr 13,4. Eşecul în căsnicie este menţionat
în VT şi tratat în detaliu de Domnul Hristos şi apostolul Pavel în discuţiile asupra divorţului. Deut 24,1-4;
Mat 5,31.32; 19,3-9; 1Cor 7,10-16. atitudinea în Biblie şi ce are ea de spus în legătură cu conflictele şi
problemele de relaţie maritală? Aproape nimic.
Credincioşii sunt încurajaţi să se bucure de relaţia interpersonală, de relaţiile sexuale în cămin,
între soţ şi soţie; relaţia conjugală este percepută ca un lucru bun şi care oferă satisfacţie. Prov 5,18;
18,22; Ecl 9,9. Prin contrast, în cartea Proverbe sunt descrise dificultăţile vieţii împreună cu un soţ sau o
soţie gâlcevitoare. Căsnicia cu o astfel de soţie, este comparată cu o picătură de ploaie care îţi cade în
creştet sau în ceafă. Încercarea de a controla o astfel de persoană, este la fel de inutilă cu încercarea de a
stăpâni vântul sau păstrarea uleiului în palmă. Prov 19,13; 21,9; 27,15.16.
Deşi Biblia descrie căsnicii fericite, este evident că Lot, Avraam, Iacov, Iov, Samson, David şi alte
personalităţi, au avut parte de tensiuni în căsnicie, cel puţin periodic. Aceasta este o recunoaştere onestă
că problemele maritale există, dar ele nu sunt analizate. Ar trebui să ne reamintim că conflictul marital
este adesea un simptom a ceva mult mai profund, ca egoismul, lipsa de dragoste, incapacitatea de a ierta,
mânia, amărăciunea, probleme de comunicare, anxietate, abuz sexual, etilism, complex de inferioritate,
păcat şi respingerea deliberată a voinţei lui Dumnezeu. Fiecare dintre acestea pot să determine tensiuni
maritale, pot fi influenţate de conflictul dintre soţi şi fiecare din aceste cauze este discutată în Biblie.
Astfel, în timp ce Scriptura se ocupă de conflictul marital doar indirect şi în mod trecător, chestiunile şi
cauzele care generează probleme maritale, sunt luate în consideraţie în detaliu.
Familia, instituită în Eden, continuă, totuşi, să fie o importantă sursă de stabilitate, de armonizare
şi consolidare personală şi relaţională, de comunicare semnificativă, de creştere, dezvoltare şi maturizare.
Cei doi parteneri care vor constitui o viitoare familie aduc cu ei în această relaţie nenumărate aşteptări.
Dacă au fost capabili să dezvolte atitudini de comunicare şi vor reuşi să-şi împlinească reciproc aceste
aşteptări, atunci căsătoria va fi un succes, o reuşită. În caz contrar, dezamăgirea este inevitabilă.
Deseori există diferenţe majore în înţelegerea, în maniera în care văd ei relaţia şi contractul,
implicit stabilit în mod reciproc. Această discrepanţă este de obicei sursa ascunsă a conflictului generat în
relaţia maritală. Care ar fi caracteristicile unei relaţii maritale care se bucură de libertate, de armonie?
În viziunea lui Clinebell aceste caracteristici sunt următoarele:671
- responsivitate, satisfacerea trebuinţelor reciproce a celor doi parteneri,
- deschidere şi comunicare plină de grijă şi iubire,
- apropiere şi respect pentru trebuinţele individuale ale fiecăruia,
- autonomie, fiecare persoană având propriul său drept la interdependenţă, corectitudine şi egalitate,
- dedicare faţă de creşterea şi dezvoltarea reciprocă;
- continua schimbare sau creştere de-a lungul anilor,
- abilitatea de a utiliza conflictul pentru a creşte,
- profunzimea şi calitatea intimităţii; soluţ. diferendelor prin negociere nu prin distanţare şi înfruntare,
- optimizarea şi aprofundarea relaţiei sexuale care va fi integrată cu simţăminte profunde de iubire,
- creşterea intimităţii în domeniile semnificative ale vieţii şi credinţei,
- întărirea identităţii maritale, cei doi vor deveni una,
- fidelitate pozitivă bazată pe valorizarea relaţiei şi nu pe simţăminte de vinovăţie şi teamă.
Structura şi statura ideală către care cuplurile ar trebui să fie ajutate să se dezvolte este aceea a
două persoane autonome care se dezvoltă individual şi care au ales să-şi construiască o interdependenţă
iubitoare mai degrabă decât o dependenţă simbiotică a două jumătăţi de fiinţe.

Cauzele problemelor maritale

570
 În Genera 2,24 citim că în căsnicie, omul va lăsa pe tatăl şi pe mama sa, se va uni cu soţia sa şi vor
deveni un singur trup. Există trei verbe în acest fragment: a lăsa, a fi unit şi a deveni una, care indică trei
scopuri ale căsătoriei. Lăsarea implică îndepărtarea de părinţi şi de asemenea, o uniune legală şi publică
dintre soţ şi soţie în legătura căsătoriei. Walter Trobisch scria odată că cuplurile care ignoră acest element
legal, de fapt au o căsnicie furată. Ei pot să se iubească, să aibă o relaţie sexuală, dar nu au motive reale
de a se dedica edificării unei căsnicii responsabile, a unui cămin responsabil.672
Al doilea element şi al doilea verb, uniunea, vine dintr-o expresie ebraică care înseamnă a lipi sau
a îmbina împreună. Dacă încerci să separi două foi de hârtie lipite, le vei rupe pe amândouă. Dacă încerci
să separi soţul şi soţia, uniţi, sunt una, amândoi vor fi răniţi. În mod ideal, cuplul se uneşte într-un
legământ de dragoste, rămânând credincioşi unul altuia şi confruntându-se împreună, cu problemele.
Când o astfel de unitate este absentă, avem de-a face cu o căsătorie golită, care poate fi legală, dar ea este
vidă de dragoste. Devenind una, implică intimitatea, relaţia sexuală, dar lucrul acesta trebuie înţeles
dincolo de elementul biologic şi fiziologic. El înseamnă, după spusele lui Trobisch, că două persoane
împărtăşesc tot ceea ce au, nu doar corpurile, organismele lor, nu doar posesiunile materiale, ci de
asemenea, gândirea, simţămintele, bucuriile şi necazurile, speranţele şi temerile, succesele şi eşecurile.
Asta nu înseamnă că personalităţile lor sunt schilodite sau obturate. Caracterul unic rămâne, dar
acesta este combinat cu cel al soţului sau al soţiei, al partenerului de viaţă, care face relaţia completă.
Atunci când această relaţie, această unire într-un singur corp lipseşte, cuplul are un mariaj neîmplinit,
nesatisfăcător. Un astfel de model, un astfel de mod de gândire nu este nici comun şi nici popular astăzi.
Oamenii doresc să fie fericiţi, să aibă ocazia să-şi realizeze propriul potenţial, să aibă o viaţă împlinită,
dar nu reuşesc să vadă că aceste obiective şi ţeluri comune, constante ale omului, au devenit egoiste astăzi
şi ei tind să ignore modalităţile pe care le recomandă Dumnezeu pentru împlinire personală şi familială. 673
În mare măsură, problemele maritale apar pentru că standardele biblice în privinţa căsniciei sunt ignorate.
Natura conflictului marital. Nathan Ackerman, un pionier în terapia familială, afirma că fiecare
membru din relaţia maritală aduce cu el trebuinţe, probleme, modele, modelul său de personalitate şi
resurse, aşteptări şi speranţe, dar mult mai mult decât atât. Ceea ce constituie partea aceasta suplimentară
este modelul său de a interacţiona. Fiecare se implică în acest proces cu maniera sa de participare şi
interacţionare.674
Consilierea maritală care tinde să îmbogăţească această relaţie, diferă de psihoterapie sau
consilierea individuală care are menirea de a rezolva conflictele intrapsihice, pe când aceasta, aşa cum
spunea Henry Sullivan, are menirea de a optimiza relaţiile. Sullivan declara: „Dacă ai ajuns, în calitate de
consilier, să înţelegi corect propriul tău consiliat şi problemele sale, trebuie să-i înţelegi maniera
caracteristică de răspuns în relaţia sa cu alte persoane. Este adevărat că relaţiile perturbate reflectă
conflictele lăuntrice şi nefericirea proprie, dar distorsiunile şi tulburările de relaţie, perpetuează,
intensifică şi produc noi baze şi fundamente pentru tulburările psihopatologice lăuntrice.”
Un bărbat şi o femeie sunt atraşi unul faţă de altul fiindcă fiecare dintre ei speră că această relaţie
le va produce satisfacţie pentru diferitele lor trebuinţe fundamentale. Fiecare din ei aduce un model de
personalitate individuală şi fiecare dintre ei are anumite aşteptări şi trebuinţe pe care le aduce în familie.
Aceste trebuinţe vor trebui să primească cel puţin o cantitate minimă de satisfacţii, pentru ca persoana să
susţină această relaţie, să facă din căminul său un loc fericit şi să fie capabilă să crească şi să dezvolte
copiii care vor aparţine familiei. O căsătorie sau o familie fericită este aceea care furnizează un grad
relativ ridicat de satisfacţie reciprocă a trebuinţelor fundamentale.
În aceeaşi măsură, o căsătorie sau un cămin nefericit are parte de un grad înalt de frustrare a
trebuinţelor fundamentale reciproce. Dacă o relaţie produce răniri emoţionale cronice, dacă ea diminuă
imaginea şi stima de sine a celor implicaţi, din ea nu poate rezulta decât respingere, mânie şi agresiune.
Modelul trebuinţelor personale pe care fiecare îl aduce în relaţia maritală depinde de felul în care a fost
modelat în experienţele de satisfacere a acestor trebuinţe, în primii ani ai vieţii, în copilărie.
Conflictele maritale sunt în mod fundamental conflicte între două sisteme de trebuinţe.
Trebuinţele unuia dintre parteneri intră în coliziune cu trebuinţele celuilalt. Datorită unor frustrări sau
571
deprimări severe ale trebuinţelor fundamentale în primii ani ai vieţii, mulţi oameni dezvoltă trebuinţe
nevrotice în contrast cu trebuinţe normale şi le manifestă în cadrul căsătoriei lor.
O trebuinţă nevrotică are două caracteristici. 675 Ea poate fi a) o exagerare a unei trebuinţe normale,
în aşa de mare măsură încât nimeni, nici o persoană nu ar putea s-o satisfacă, şi b) ea poate avea un
caracter ambivalent sau conflictual. La nivel conştient persoana doreşte un anumit lucru, iar la nivel
inconştient ea preferă exact opusul său. Această contradicţie lăuntrică conduce la conflict interpersonal
inevitabil. O astfel de persoană nevrotică va fi întotdeauna frustrată fiindcă îi este imposibil ca în acelaşi
timp să mănânce prăjitura şi în acelaşi timp s-o păstreze.
Consilierul trebuie să fie conştient de astfel de modele self-contradictorii, al căror mecanism odată
dezvăluit poate ajuta cuplurile să înţeleagă şi să întrerupă conflictul şi bătăliile lor inutile. De cele mai
multe ori trebuinţele fundamentale normale sunt amestecate cu trebuinţe nevrotice. Nici unul dintre noi
nu este cu adevărat normal, sănătos şi armonios. Pentru consilierul marital creştin, o primă obligaţie este
aceea de a distinge între conflictele acute care necesită o asistenţă maritală de scurtă durată şi distrucţiile
grave, cronice, care necesită o terapie maritală de lungă durată.
Psihologia şi sociologia modernă, ca şi disciplinele conexe, au clarificat câteva moduri prin care
oamenii se îndepărtează de la standardele biblice ale căsătoriei:676
1. Erori de comunicare. În literatura de specialitate, de profil, aceasta este probabil cea mai
comună cauză menţionată în disensiunile maritale. Citând Iacov 4, 1-3, psihoterapeutul creştin Lawrence
Crabb nota că problemele de comunicare rezultă în mod inevitabil atunci când oamenii urmăresc
obiective egoiste, dar uneori problemele se ivesc şi din cauză că oamenii nu ştiu, nu au învăţat cum să
comunice în mod clar şi eficient.
Comunicarea implică să trimiţi şi să primeşti mesaje. Mesajele sunt trimise verbal prin cuvinte, şi
non-verbal, prin gesturi, tonul vocii, mimică facială, cuvinte scrise, imagini pe un ecran, acţiuni, daruri şi
chiar prin perioadele de tăcere. Atunci când comunicarea verbală şi cea non-verbală intră în contradicţie
este transmis un mesaj dublu, contradictoriu. Aceasta conduce la confuzie şi comunicarea încetează,
eşuează. De asemenea o comunicare bună, presupune ca mesajul să fie trimis în acelaşi mod în primit. Şi
ceea ce este trimis ca mesaj, să fie receptat în conţinutul său identic. Atunci când el este interpretat în mod
eronat, se produce o distorsiune de comunicare.
Cei mai mulţi sunt de acord că dificultăţile de comunicare ocazională dinte soţi sunt inevitabile.
Însă atunci când erorile de comuni mai comune, mai frecvente de cât comunicarea clară, căsnicia începe
să se confrunte cu probleme serioase. O comunicare proastă tinde să altereze toate celelalte relaţii.
Încercaţi să vă amintiţi că comunicarea este o interacţiune învăţată. Chiar şi atunci când nu este bună,
oamenii pot învăţa s-o optimizeze.
2. Relaţii neimplicate sau supraimplicate, neintegrate sau supraintegrate. Apropierea,
intimitatea relaţională cu o persoană este riscantă. Atunci când noi ne deschidem, este posibilă critica şi
respingerea, în momentul în care cineva ne cunoaşte exact aşa cum suntem, când devine conştient de
propriile noastre nesiguranţe, când ne cunoaşte slăbiciunile. Deoarece cei mai mulţi dintre noi am învăţat
valoarea voalurilor, măştilor şi disimulărilor, nu este uşor să te încrezi în celălalt, chiar atunci când acesta
este partenerul tău de viaţă.
Într-o lucrare privind managementul stresului, Carlson sugera că problemele maritale tind să fie
subintegrate sau supraintegrate. Într-o căsnicie subintegrată, soţul şi soţia par să se dezvolte distinct,
separat de-a lungul anilor. Există puţină bunăvoinţă de a împărtăşi gândurile, simţămintele, de a face
confidenţe, de a fi vulnerabili, de a dezvolta obiective şi ţeluri reciproce în viaţă. În schimb, fiecare pare
să se dezvolte în viaţă independent de celălalt, cu trebuinţe şi obiective diferite. Există o tendinţă de a fi
defensiv, de a critica şi de a jigni sau umili pe celălalt sau de a-l manipula în mod subtil. Atitudinea
defensivă egocentrică creează tensiune şi îndepărtează pe cei doi, în mod reciproc.
Căsniciile supraintegrate apar atunci când relaţia tinde să devină atât de acaparatoare încât ambii
parteneri îşi pierd propriile identităţi şi se simt ca prinşi în capcană. Ambii parteneri se blamează reciproc
pentru problemele apărute, dar nu sunt capabili să-şi evalueze situaţia şi trebuinţele personale, să-şi vadă
572
propriile greşeli şi să contribuie la soluţionarea conflictului. Între ei pot să apară reacţii verbale sau fizice
violente, şi ambii parteneri au tendinţa centrifugă de a scăpa dintr-o astfel de relaţie.
3. Tensiunile interpersonale. Atunci când două persoane se căsătoresc, fiecare aduce o experienţă
de viaţă de două sau mai multe decade, cu concepţii, personalităţi deja structurate, diferite. Fiecare are
simţământul că celălalt este diferit, că nu-i împărtăşeşte punctul de vedere, că este oarecum ciudat, şi
chiar dacă încearcă să negocieze un compromis sau o sinteză, au dificultăţi în rezolvarea dificultăţilor
dintre ei. Ce se întâmplă dacă nu există bunăvoinţa de schimbare, insensibilitate faţă de punctul de vedere
al celuilalt sau refuzul de a recunoaşte diferenţele? Deseori există tensiune care se centrează asupra unora
dintre următoarele chestiuni:
a. Sexualitate. În timp, cele mai multe cupluri au probleme sexuale. Noi am discutat deja cauzele
dificultăţilor sexuale în căsătorie. Acestea includ lipsa de cunoştinţe, aşteptări nerealiste, teama de a nu fi
capabil de performanţă adecvată, diferenţe dintre apetitul sexual, atitudini inhibitorii faţă de sex,
insuficiente ocazii de intimitate, nerăbdarea, frigiditatea, infidelitatea, sunt probabil cele mai comune
probleme de sexualitate, care creează tensiune crescândă şi care blochează printr-un cerc vicios, şi mai
mult funcţionarea relaţiilor sexuale între cei doi. Cei supraocupaţi şi aglomeraţi, insensibili faţă de
celălalt sau care au conflicte de altă natură decât sexuală, pot de asemenea, să interfereze cu relaţiile
sexuale. Când aceste probleme nu sunt rezolvate, relaţia maritală are de suferit.
b. Roluri. Noi trăim într-o perioadă în care rolurile masculine şi feminine sunt reevaluate. Aceasta
conduce deseori la conflicte care implică soţul şi soţia. Societatea nu oferă prea multe recomandări şi din
cauză că opiniile se schimbă foarte repede. Sfânta Scriptură este mult mai explicită, dar creştinii
interpretează în mod diferit fragmentele care se referă la rolurile soţului şi soţiei. Efes 5,21-33; Col 3,18-
25; 1Petru 3,1-7. Ca rezultat, există neînţelegeri, acompaniate uneori de competiţie şi atitudini defensive.
Deseori, tensiunea se centrează asupra naturii şi gradului de implicare a soţiei în carieră şi profesie.
c. Inflexibilitatea. Atunci când cei doi se căsătoresc, fiecare aduce cu sine o personalitate unică.
Uneori, aceste personalităţi diferă, aceste diferenţe de personalitate sunt complementare una cu alta şi
conduc la o relaţie compatibilă reciproc. Adesea, căsnicia împrumută trăsăturile de personalitate ale celor
doi, devenind în felul acesta unică şi având propriile slăbiciuni, dar şi părţi tari, avantajoase. 677 Apar
dificultăţi atunci când ambii parteneri sunt, fie rigizi, fie lipsiţi de bunăvoinţa de a oferi, sau sunt
rezistenţi la schimbare.
Când căsnicia se află la început, ambii parteneri sunt plini de entuziasm, de trăiri emoţionale
pozitive şi au idealuri. Pe măsură ce partenerii se obişnuiesc unul cu altul, cresc în vârstă, lunile se
transformă în ani, relaţia maritală devine mai matură, se produc schimbări stadiale, pe care Norman
Wright le identifică şi spune că sunt absolut necesare pentru ca căsnicia să rămână stabilă şi plină de
satisfacţii.678 Atunci când cuplurile sunt prea ocupate sau prea rigide, când sunt absorbiţi de activităţile lor
şi nu alocă timp şi efort pentru a-şi edifica şi îmbogăţi căsnicia, apar probleme.
d. Religia. Biblia ne avertizează asupra problemelor pe care un credincios şi un necredincios le au
dacă se asociază în căsnicie. 1Cor 7,12-16; 2Cor 6,14-16. Psihoterapeuţii şi consilierii creştini au observat
tensiuni care apar atunci când există diferenţe denominaţionale între soţ şi soţie sau diferenţe de grad de
consacrare, de interes religios sau de aşteptări în legătură cu educaţia religioasă a copiilor. Uneori, aceste
diferenţe creează tensiune şi în alte domenii ca: alegerea prietenilor, aspecte de etică şi morală, donaţii
caritabile, utilizarea timpului în ziua de odihnă. Religia poate să fie un element care să consolideze relaţia
maritală, să-i dea forţă prin unificarea ţelurilor, a valorilor, priorităţilor, a ceea ce este semnificativ în
viaţă, a realităţilor ultime. Atunci când soţul şi soţia au puncte de vedere diferite sau atitudini diferite în
probleme religioase, acesta poate să devină un motiv de discordie care să conducă la disoluţia familiei, în
loc s-o consolideze.
e. Valori. Ce este cu adevărat important în viaţă? Cum ar trebui să ne petrecem timpul şi să ne
cheltuim banii? scopurile noastre? Aceste întrebări se ocupă de valori. Dacă cuplul are valori similare,
mariajul este sănătos şi se dezvoltă. Când valorile sunt în conflict, relaţiile sunt tensionate, apar lupte

573
pentru putere şi critică reciprocă. Conflictul de valori este miezul multor probleme maritale. Să luăm în
considerare, de exemplu câteva alternative care pot să conducă la conflicte potenţiale:
 Împrumuturile şi cărţile de credit interzise, versus: utilizare ocazională, doar în criză financiară
 Divorţul este inadmisibil, versus: soluţie optimă pentru probleme maritale
 Frecvenţă regulată la biserică, versus: uneori poţi să lipseşti de la serviciul divin
 Succesul în carieră, versus: familia este mult mai importantă decât cariera
 Avortul este întotdeauna o crimă, versus: în anumite circumstanţe avortul este acceptabil
 Educaţia religioasă a copiilor, versus: copii au dreptul la libertatea propriilor convingeri şi valori
Multe din aceste puncte de vedere sunt păstrate cu fermitate şi dacă ele diferă în concepţia şi
filozofia celor doi parteneri, sunt generatoare de tensiune. Ele ne influenţează modul de a acţiona şi de a
relaţiona cu ceilalţi oameni.
f. Trebuinţe contradictorii şi diferenţe de personalitate. De circa un secol, psihologii dezbat
problema trebuinţelor fundamentale ale fiinţei umane. Cei mai mulţi sunt de acord că fiecare din noi are
nevoie de alimente, odihnă, aer, libertate şi că există şi nevoi psihologice cum sunt nevoia de dragoste, de
siguranţă, de relaţie cu ceilalţi. Dar asociat la asta, cei mai mulţi oameni par să aibă nevoi personale unice
care însă sunt ciudate, o alterare a nevoilor fundamentale, şi anume nevoia de a domina, de a controla, de
a poseda, de a se realiza sau nevoi pozitive de data aceasta, de a ajuta pe ceilalţi, de a salva pe alţii. Pe de
altă parte, până de curând, se spunea foarte puţin despre nevoile spirituale ale fiinţei umane.
Dacă un soţ simte nevoia să domine, în timp ce celălalt doreşte să fie controlat, se poate stabili o
oarecare compatibilitate. Dar dacă ambii parteneri tind să fie dominanţi, aceasta creează un potenţial
conflict. Dacă ambii sunt devotaţi carierei profesionale, de asemenea, pot apărea conflicte; dacă unul
doreşte să accepte o avansare profesională care implică mutarea reşedinţei familiale, în timp ce celălalt nu
o acceptă, pentru că contravine propriilor sale interese.679
De asemenea, diferenţele de personalitate pot crea tensiune. Atunci când unul dintre soţi este
deschis, împărtăşind în mod liber propriile trebuinţe, tentaţii, atitudini, simţăminte, iar celălalt tinde să fie
interiorizat, aceste diferenţe pot crea probleme. Pe termen lung, studiul asupra câtorva sute de căsătorii, a
arătat că trăsăturile nevrotice, în special impulsivitatea la soţ, conduc în mod frecvent la instabilitatea
maritală, distress şi divorţ. Adesea, aceste trăsături erau notate sau ignorate în timpul logodnei, dar ele
conduc în decursul anilor la tulburări de relaţie şi la destrămarea familiei.680
g. Banii. Cum vor fi câştigaţi banii în familie, cine va deţine controlul asupra banilor? Cât vom
putea cheltui? Care lucruri ne sunt cu adevărat necesare, şi doar de dorit? Este necesar să facem un
buget? Cât ne putem permite s-oferim altora sau bisericii? Ce se întâmplă atunci când suntem în criză
financiară? Cum rezolvăm crizele financiare? Răspunsurile la aceste întrebări, reflectă atitudinea în
problemele valorilor financiare. Atunci când soţul şi soţia au răspunsuri diferite la acest fel de întrebări,
pot apărea conflicte. Este dificil să determini dacă tensiunile sunt de natură financiară sau sunt
determinate de alte probleme care se află în spatele acestora? În orice caz, o relaţie financiară armonioasă
este esenţială, pentru ca relaţia maritală să fie ea însăşi armonioasă.
4. Presiuni externe. Uneori, tensiunile maritale apar sau sunt agravate din cauza presiunilor pe
care le exercită alţi oameni sau situaţii stresante. Aceste surse externe, pot include:681
 Rudele care critică sau alte persoane care solicită cuplul
 Copiii, ale căror trebuinţe şi prezenţă adesea interferă cu profunzimea şi frecvenţa relaţiei apropiate
dintre soţ şi soţie şi uneori, ridică un baraj între cei doi
 Prietenii, inclusiv prietenii de sex opus care fac solicitări cuplului şi uneori se implică în relaţie cu unul
sau ambii parteneri, generând infidelitate
 Crizele care afectează stabilitatea familiei şi creează stres, în care toată lumea este implicată
 Solicitările profesionale, vocaţionale şi de carieră creează oboseală şi fură din timpul pentru căsnicie
 Crizele financiare, care solicită bugetul familial şi conduc la îngrijorare şi dezacorduri în legătură cu
modul de a cheltui banii.

574
 Cele mai multe din aceste presiuni, pot fi îndepărtate şi rezolvate, dar fiecare dintre ele constituie
un potenţial pericol, iar atunci când efectul lor devine cumulativ, reprezintă un risc real pentru căsnicie.
5. Plictiseala. Pe măsură ce anii trec, soţul şi soţia intră în rutină, se obişnuiesc unul cu altul, şi
uneori sunt absorbiţi de ei înşişi, de satisfacţii egoiste, îşi plâng de milă şi fiecare dintre ei se simte
epuizat, rămânând prea puţină atracţie pentru relaţia maritală. Şi astfel viaţa devine plictisitoare şi ternă.
Atunci când relaţia maritală dobândeşte o astfel de patină a timpului, cuplurile, cei doi soţi, încep să caute
în altă parte varietate şi schimbare şi bineînţeles că prin infidelitate, aceasta generează alte tipuri de
probleme şi mai grave.
Iată câteva domenii şi subiecte asupra cărora consilierul trebuie să se concentreze în consilierea
maritală:682
- zonele de tensiune din relaţia lor,
- bazele familiale de origine,
- înţelegerea asupra căsătoriei şi a rolurilor bărbatului şi a femeii,
- chestiuni spirituale privind creşterea pe parcursul căsătoriei,
- abilităţi sexuale, metode de planning şi contracepţie, relaţia cu rudele,
- aptitudini comunicaţionale şi de dezvoltare a sentimentelor de dragoste,
- capacitatea de negociere şi stabilirea unui legământ corect de căsătorie,
- aptitudini de rezolvare a conflictelor,
- chestiunea utilizării resurselor financiare,
- autonomia echilibrată şi interdependenţa,
- conflictul de valori,
- probleme ţinând de copii, câţi copii, responsabilitatea pentru creşterea lor,
- problema dezvoltării unui grup-suport,
- problema trebuinţelor reciproce şi satisfacerea acestora,
- roluri în societate,
- probleme de adaptare în primul an de căsătorie,
- aspecte legate în mod concret, dacă este vorba de consilierea premaritală, de ceremonia nunţii, a
căsătoriei religioase, de program, subiecte ş.a.m.d.
1. Ca şi în celelalte tipuri de consiliere, fii capabil de o relaţie caldă, empatică şi deschisă, în aşa
fel încât relaţia ta cu consiliatul, cuplul sau grupul să se dezvolte.
2. Stabileşte un contract clar asupra felului în care vor fi utilizate sesiunile şi procesul consilierii,
caracterul problemelor, obiectivele care trebuiesc atinse şi metodele, mijloacele care trebuiesc utilizate.
3. Permite dezvoltarea unei relaţii deschise prin întrebări non-provocative, deschise, începând cu
aspecte informaţionale, legate de aspecte pozitive ale relaţiilor lor.
4. Redu, pe cât posibil, orice simţământ de teamă, ameninţare, în aşa fel încât cuplul să se simtă
liber ca să-şi dezvolte trebuinţele reale şi îngrijorările.
5. Asigură-te asupra faptului că viitorul cuplu a parcurs bibliografia, că şi-a înţeles relaţia de
cuplu, că sunt conştienţi de problemele cu care se confruntă în relaţia lor specifică.
6. Asigură-te că cei doi au înţeles dacă sunt pregătiţi sau nu în diferitele domenii ale existenţei
vieţii de familie şi a relaţiei maritale. Gradul de pregătire diferă mult în funcţie de domeniile puse în
discuţie. Întrebările vor privi subiecte-cheie, parcurgând toată gama posibilă de aspecte şi situaţii.
7. Atunci când apar semne de interes sau de preocupare din partea celor doi, focalizează discuţia
pe acest domeniu şi încurajează-i să se examineze, să caute să-şi comunice atitudini constructive şi
informaţii relevante.
8. Concentrează discuţia asupra simţămintelor şi chestiunilor curente, mai mult decât asupra
problemelor anticipate în viitor.
9. Luaţi-vă timp să învăţaţi cuplurile cum să comunice în mod eficient şi oferiţi-le exerciţii pentru
a practica aceste metode între sesiuni.

575
 10. Selectaţi cu atenţie cele mai instructive capitole din literatura creştină aflată la dispoziţie
pentru a fi parcursă şi pentru a discuta problemele împreună între sesiuni.
11. Obiectivul primordial în sesiunea premaritală este acela de a discuta caracteristicile
ceremoniei, ajutând cuplul să-şi diminue anxietăţile.
Efectele problemelor maritale
Toate lucrările de specialitate privind counseling-ul familial arată că familii care iniţial erau
fericite, devin reci, distante şi nefericite. Fiecare îşi spune propriile sale mecanisme, propria povestire, dar
este dificil să separi efectele de cauzele stresului marital. De obicei se creează un determinism circular, un
cerc vicios între cauză şi efect, totuşi un terapeut sagace poate observa câteva efecte specifice ale
tensiunii maritale:
1. Confuzie, disperare şi neajutorare. Prinşi în vârtejul conflictului şi observând cum propria lor
căsnicie se dezintegrează, soţul şi soţia adesea se simt copleşiţi, confuzi în legătură cu ceea ce au de făcut.
Uneori există încercări spasmodice, inutile de a amenda situaţia. Alteori, în disperarea şi în atitudinea
plină de resentimente ei spun: niciodată lucrurile nu se vor îmbunătăţi, aşa că ce rost are să mai încercăm?
Wortington afirma că fiecare căsnicie este edificată pe speranţă. Oamenii se căsătoresc pentru că speră că
viaţa împreună să fie mai eficientă, satisfăcătoare şi încununată de succes decât viaţa în singurătate.
Aproape fiecare căsătorie trece printr-o perioadă de dezamăgire. Atunci când se întâmplă lucrul acesta,
speranţa este înlocuită de tristeţe, jignire şi mânie. Partenerii se simt neajutoraţi, iar simţămintele de
disperare sunt contagioase. De aceea, unul dintre principalele motive ale consilierii, trebuie să fie
redobândirea speranţei.683
2. Retragere. Este imposibil să estimăm numărul de oameni în mod legal căsătoriţi, trăiesc
împreună şi uneori dorm în acelaşi pat, dar emoţional şi psihologic vorbind, divorţaţi deja. Soţul şi soţia
pot chiar să se angajeze în activităţi similare, să meargă în aceleaşi locuri, în aceeaşi direcţie, dar nu mai
există căldură, preocupare, comunicare, intimitate, dragoste sau interes unul faţă de celălalt. În retragerea
emoţională unul faţă de altul, partenerii evită durerea şi stigmatul social al divorţului. Conflictele rămân,
dar nu mai există lupte şi bătălii, iar căsătoria persistă într-un marasm care poate să dureze o viaţă
întreagă.
3. Abandonul. Atunci când presiunile maritale şi familiale sunt prea intense, unii oameni pur şi
simplu părăsesc, abandonează căminul. Este dificil să stabilim o statistică a incidenţei părăsirii
domiciliului (un abandon la 4 divorţuri, Stewart), dar există dovezi că mii de soţi sau soţii îşi părăsesc
familia în fiecare an şi lasă simţăminte de confuzie, nesiguranţă, răni sufleteşti, dificultăţi financiare şi
familii cu un singur părinte în urmă. Sigur că justiţia poate să decidă că soţul sau soţia trebuie să se
reîntoarcă la familie şi să-şi îndeplinească obligaţiile financiare, dar este dificil de pus în practică lucrul
acesta şi cei mai mulţi dintre soţi sau soţii se angajează în munci la negru sau rămân fără activitate,
tocmai pentru a nu-şi plăti obligaţiile faţă de proprii lor copii. Cele mai multe abandonuri aparţin claselor
defavorizate, sărace, astfel încât soţul sau soţia care rămân cu copiii, nici nu-şi pot permite să intenteze o
acţiune juridică împotriva partenerului care l-a părăsit.
4. Separarea sau divorţul. Divorţul poate fi văzut ca o finalizare juridică, legală, a relaţiei plină
de speranţă şi promisiune în satisfacţii, care a fost făcută odată, din punct de vedere social şi emoţional.
Deşi este atât de frecvent, divorţul nu este niciodată o soluţie fericită la problemele maritale. El este
utilizat prea adesea, prea frecvent şi prea repede, ca o modalitate de a scăpa de dificultăţile în căsătorie.
Chiar familiile creştine ignoră uneori recomandările biblice privind disoluţia maritală. În mod facil,
oamenii cred că divorţul poate fi o soluţie la problemele dificile cu care se confruntă, dar de fapt, el nu
face decât să adauge alte probleme şi alte suferinţe şi dureri, să lase inimi devastate de suferinţă şi care îşi
revin cu greu, multe dintre ele reluând calvarul unei relaţii după acelaşi model, pentru că adevărata sursă
a dificultăţilor de relaţionare se află în propriile personalităţi.

Consilierea în probleme maritale

576
 Sesiunea iniţială în consilierea maritală. Sesiunea iniţială trebuie să acopere următoarele
aspecte:684
1. Consilierul trebuie să comunice căldură, grijă şi bunăvoinţa de a ajuta şi să afirme caracterul justificat
al necesităţii asistenţei pe care o caută cuplul.
2. Dezvăluirea simţămintelor fiecăruia în sesiunea de consiliere. De ce a venit fiecare, de ce au venit
acum, ce aşteptări are fiecare, ce dorinţe, ce temeri, ce speranţe din procesul consilierii. Insistaţi asupra
motivaţiei fiecărei persoane şi dorinţei acesteia de a-şi îmbunătăţi propriul rol şi propria parte în relaţie.
3. Ajutaţi la motivarea partenerului mai puţin motivat, ajutându-l să construiască în mod conştient o
speranţă realistă pentru o satisfacţie mai mare şi mai puţină durere în relaţia maritală.
4. Încercaţi să descoperiţi cât de lungă este criza sau problemele cu care s-a adresat cuplul. Există
înstrăinarea cronică sau prelungită, tergiversată, sau cei doi au avut perioade de înţelegere şi fericire, de
armonie între crize.
5. Furnizaţi ocazii comparabile pentru fiecare persoană, de a-şi descrie problemele, de a-şi exprima
simţămintele, de a-şi spune opinia în legătură cu schimbările care trebuie să aibă loc, de obicei în celălalt,
aşa cum o afirmă ei, de a face relaţia maritală eficientă. De exemplu, să spună care clauze ale contractului
marital li se par incorecte şi nesatisfăcătoare, şi cum ar trebui ele revizuite.
6. După ce mânia şi rănile lor au fost exprimate şi reduse, încercaţi să identificaţi ceea ce fiecare dintre
cei doi parteneri încă găseşte valoros şi preţios în această relaţie şi în celălalt partener, şi căutaţi să
subliniaţi şi afirmaţi resursele şi potenţialul pe care ei încă îl identifică în relaţia reciprocă.
7. Încercaţi să conturaţi decizii, tentative, bazate pe ceea ce aţi descoperit la punctul 2 şi 4 legat de criza
maritală de scurtă durată şi consilierea respectivă, sau referitor la o terapie maritală de durată. Dacă după
3 până la 5 sesiuni de consiliere a crizei maritale cuplul nu a obţinut decât un mic şi nesemnificativ
progres, atunci probabil că au nevoie de o terapie maritală de lungă durată sau chiar de terapie individuală
şi de terapie a relaţiei.
8. Dacă consilierea pe termen scurt pare să fie de ajutor, cereţi cuplului să fie de acord cu încă 3 sau 4
sesiuni în care vor fi precizate aşteptările şi obiectivele de la sfârşitul acestei serii de întâlniri. Dacă la
sfârşitul primei sesiuni este evidentă necesitatea consultului şi a unei terapii de lungă durată, atunci
consilierul va explica această situaţie partenerilor.
9. Ajutaţi cuplul să se hotărască şi să se dedice pe ei înşişi între sesiuni, atât exerciţiilor, temelor de
acasă, cât şi unor acţiuni mici, dar constructive care îi vor ajuta să relaţioneze reciproc într-un mod mai
satisfăcător, cât mai curând posibil.
10. Păstraţi legătura cu ei între sesiuni, întrebaţi-i cum se simt şi ce a mai apărut nou, extrăgând şi
acceptând simţămintele negative pe care le au.
11. Utilizaţi rugăciunea şi celelalte resurse spirituale, dacă cuplul este de acord şi corespunde cu sistemul
lor de valori.
12. După sau către încheierea sesiunii faceţi o scurtă concluzie, reflectaţi asupra a ceea ce a fost
descoperit şi faceţi un plan tentativ pentru ajutor şi acţiune. Consultaţi un coleg pentru supervizare, dacă
cazul vi se pare complicat şi confuz.
Consilierea unei persoane este o sarcină dificilă. Consilierea unui cuplu este şi mai dificilă şi cere
abilităţi speciale şi o stare de vigilenţă din partea consilierului. În mod frecvent, unul sau ambii soţi vin cu
scepticism în legătură cu valoarea consilierii şi uneori manifestă rezistenţă sau chiar ostilitate. Consilierea
maritală a fost considerată una dintre cele mai dificile şi sensibile terapii, plină cu capcane psihologice şi
surprize. Înainte de a începe, şi uneori în mod frecvent şi după aceea, consilierii ar trebui să fie atenţi la ei
înşişi şi să-şi clarifice propriile atitudini, prejudecăţi, motive şi vulnerabilităţi.
1. Fii vigilent, alert cu tine însuţi. atitudinea ta faţă de problemele maritale? Eşti: a. critic faţă de
cei care au dificultăţi în căsnicie, înclinat să-i condamni; b. părtinitor, gata să iei partea unuia dintre ei; c.
plictisit, deoarece aceste probleme durează de atâta vreme şi îţi mănâncă atâta timp; d. temător, deoarece
consilierea maritală naşte şi acutizează propriile tale temeri şi anxietăţi privind propria căsnicie, te simţi
oarecum nervos şi îngrijorat în legătură cu acest domeniu al consilierii? Să ne reamintim că reputaţia unui
577
profesionist în domeniul consilierii nu constă niciodată în succesul sau eşecul într-un singur caz. Deşi
există sute de manuale, de cărţi despre cum trebuie să decurgă consilierea maritală, nimeni nu poate
deveni maestru în toate tehnicile şi să aibă succes întotdeauna.
Activitatea de consiliere trebuie să manifeste disponibilitate faţă de cuplul confruntat cu probleme,
s-ofere cele mai bune competenţe şi capacităţi, şi în mod sincer să se afle la dispoziţia Duhului Sfânt al lui
Dumnezeu, ca instrument al vindecării. Ajutorul tău va fi cel mai eficient dacă te consacri pe tine însuţi şi
procesul consilierii, lui Dumnezeu, şi ai o atitudine relaxată, o atmosferă constructivă în care schimbul de
opinii, discuţia este posibilă. În plus, încearcă să înţelegi ambele părţi ale situaţiei din perspectiva
persoanelor implicate.
Discuţiile cu caracter intim în legătură cu căsnicia pot să trezească dorinţe sau simţăminte sexuale
în consilier, simţăminte a căror existenţă trebuie admisă, dar ele trebuie rezolvate în mod profesional şi
moral-spiritual. Atunci când te simţi depăşit, solicită consiliere şi supervizare. Uneori, consiliatul îţi
reaminteşte de o anumită persoană semnificativă din viaţa ta. Fii atent şi grijuliu în legătură cu transferul
şi contratransferul, şi nu lăsa ca simţămintele sau atitudinile tale în legătură cu acea persoană să fie
impuse consiliatului. Aceasta poate să blocheze procesul de consiliere.
Fii conştient, de asemenea, că persoana consiliată poate să vadă în tine, prin transfer, o altă
persoană semnificativă din viaţa sa, să-ţi atribuie un rol pe care tu s-ar putea să nu-l doreşti sau să nu-l
recunoşti. O femeie poate să vadă în consilier, un bărbat atât de amabil şi atât de plin de înţelegere şi atât
de diferit de soţul ei lipsit de amabilitate şi insensibil. 685 Soţul, în schimb, s-ar putea să considere că
consilierul este o ameninţare pentru relaţia lui maritală şi unul care pur şi simplu nu înţelege adevăratele
probleme ale soţiei sale.
În situaţii de felul acesta, nu încerca să reacţionezi potrivit cu simţămintele tale. Fii atent şi nu lăsa
ca aşteptările consiliaţilor să-ţi modeleze comportamentul, astfel încât să reacţionezi sau să devii acea
persoană pe care consiliatul o aşteaptă. Trebuie să ai principii solide şi profesionalism, să ştii exact
problema care le afectează căsnicia şi să intervii în mod terapeutic în această relaţie producând alinare şi
aducând soluţia salvatoare. Atunci când te simţi depăşit, discută cu colegii sau solicită supervizare şi vei
găsi soluţii, pericolul fiind îndepărtat.
2. Fii vigilent faţă de aspectele speciale, deosebite. Există foarte multe tehnici de înţelegere şi
rezolvare a problemelor maritale. Astfel, grupul statuar, diagrama, jocul de rol, psihodrama, coregrafia,
terapia sistemică, toate acestea sunt utile şi necesare, dar ele presupun pregătire specială în acest domeniu
şi nu trebuie să fie utilizate într-un mod amatoristic, diletant. Mai bine renunţăm la tehnici pe care nu le
stăpânim şi nu le cunoaştem efectele, decât să ne implicăm fără pregătire în astfel de proceduri.686
În consilierea maritală există însă chestiuni practice pe care şi le pune consilierul şi la care trebuie
să răspundă. Unele dintre acestea pot fi:
a. Trebuie să vedem fiecare membru al cuplului separat sau împreună. Cei mai mulţi consilieri
vor răspunde: împreună. Uneori, după o sesiune iniţială, împreună, consilierul ar trebui să vadă pe soţ şi
soţie, separat pentru câteva minute sau pentru câteva sesiuni. Adesea, el va dobândi noi informaţii şi o
perspectivă diferită a problemei. Uneori vom constata că fiecare soţ are diferite opinii în legătură cu
problema majoră şi cine este în principal responsabil pentru dificultăţile apărute. Uneori va descoperi că
unul dintre parteneri doreşte consilierea iar celălalt nu. În unele cazuri va descoperi că unul ambii
parteneri au probleme care pot să beneficieze de consiliere personală, probleme psihice. În orice caz,
relaţia maritală este prin excelenţă o relaţie, iar problemele maritale implică conflicte între două persoane.
Dacă acestea pot fi observate şi discutate împreună, uneori chiar şi în prezenţa copiilor, poate fi obţinut un
progres mai important şi mai rapid. Fie că vezi cuplul separat sau împreună, fii atent să rămâi imparţial.
Atitudinea părtinitoare blochează eficienţa consilierii.
b. Există o limită pentru durata unei sesiuni şi numărul de sesiuni în consilierea maritală? În
lucrările sale excelente privind consilierea maritală, Everett Worthington sugerează trei etape importante
ale consilierii, şi anume: evaluarea, intervenţia şi terminarea.687 Worthington cere cuplurilor să accepte trei
sesiuni pentru evaluare şi după aceea le cere să se hotărască dacă doresc sau nu să continue. Dacă doresc
578
să continue, consilierul le sugerează între 8-16 sesiuni pentru secţiunea de intervenţie şi urmate de
sesiunea terminală. Sigur că această abordare nu este una rigidă. Uneori, consilierea poate să fie finalizată
după câteva sesiuni, alteori durează mai mult. În orice caz, în ultimele decade există o tendinţă majoră
către consilierea pe termen scurt. Există dovezi crescânde care sugerează că abordările scurte tind să fie
mult mai eficiente, şi ele trebuie centrate pe problemă, decât cele care se întind de-a lungul lunilor şi a
anilor.688
c. Este de dorit consilierea în grup? Uneori cuplurile cu probleme similare pot beneficia de
consilierea în grup, cu alte cupluri. În general însă, cuplurile nu vor fi înaintate către grup, până când
consilierul nu are o perspectivă clară asupra problemelor implicate în fiecare dispută maritală.689
d. Consilierul trebuie să lucreze singur sau împreună cu un alt consilier. Uneori, un cuplu de
consilieri, bărbat şi femeie, cel mai adesea soţ şi soţie, pot lucra împreună ca o echipă de consiliere. 690
Aceasta le permite să aibă perspectiva soţului şi a soţiei, să lucreze ca şi colaboratori şi să fie un model de
comunicare bună şi de relaţie interpersonală armonioasă. Un astfel de aranjament însă, este consumator
de timp şi cu siguranţă că cere sacrificii mai mari, dar şi rezultatele pot fi mai bune. Totuşi, cuplurile
mature pot lucra împreună şi pot să facă lucrul acesta eficient în consilierea maritală.
3. Evaluează relaţia maritală. De ce au venit oamenii aceştia pentru ajutor? La această întrebare
nu este aşa de uşor de răspuns cum ar părea. Uneori, soţul şi soţia au răspunsuri divergente la această
întrebare, au perspective diferite. Adesea, răspunsurile sunt vagi. De exemplu: ‚nu ne merge’, sau ‚ne
certăm tot timpul’. Trebuie să pui întrebări pentru a ajunge la esenţa problemei. Cereţi detalii cu
amabilitate, arătaţi preocupare şi astfel veţi dobândi informaţii şi o înţelegere mai bună a problemelor.
Punând întrebări deschise soţului şi soţiei, cerându-le să specifice incidentele conflictuale, consilierul este
capabil să înţeleagă nu numai sursa disensiunilor, dar, de asemenea, să vadă simţămintele care le
însufleţesc, cum ar fi simţăminte de respingere, mânie, rănire, frustrare şi imagine de sine scăzută.
Uneori, consilierul poate, de asemenea, cere partenerilor să ia o coală de hârtie şi să facă un
inventar la ceea ce consideră că constituie problema, conflictul şi soluţiile întrevăzute. Bineînţeles, lucrul
acesta trebuie făcut în sesiuni sau în etape diferite. Unele cupluri au dificultăţi în a-şi defini propriile
probleme şi nu înţeleg ce conduce, de fapt, la înrăutăţirea situaţiei dintre ei, alţii se simt jenaţi, le vine
greu să vorbească despre problemele dureroase sau intime cu care se confruntă. Puteţi distribui un test, un
chestionar care face ca răspunsurile să fie mai uşoare şi să primiţi informaţiile iniţiale.691
Problemele pot să varieze în mod considerabil şi de obicei nu există doar o singură chestiune
sursa majoră de conflict. Poate exista un complex de factori cum ar fi pierderea intimităţii, lipsa de
comunicare, conflicte frecvente, probleme legate de sex, bani, roluri în familie, convingeri religioase,
abuz fizic, toxice uzuale, alcool, conflicte asupra valorilor şi tot felul de astfel de probleme. Consiliaţii
vor fi întrebaţi în legătură cu simţămintele pe care le au legate de fiecare problemă. Cum au încercat să le
rezolve în trecut, ce a fost, şi ce nu a fost eficient.
De obicei soluţiile încercate de parteneri sau de rudele acestora sunt ineficiente pentru că nu este
întrevăzută cauza reală a problemei. Conflictele sunt ventilate pentru motive aparente şi superficiale. În
profunzime se află adevărata rădăcină a răului. Făcând această evaluare iniţială, două aspecte sunt foarte
importante pentru consilier.
Mai întâi încearcă să descoperi gradul de spiritualitate al cuplului. Sunt amândoi credincioşi, sunt
nişte persoane realizate spiritual? În ce măsură a eşuat credinţa lor? Pentru că conflictul apare de obicei şi
între oameni care nu stau în relaţie bună cu Dumnezeu. Consilierul, terapeutul creştin trebuie să
folosească o terminologie oarecum diferită faţă de abordarea teologică şi creştină obişnuită. El va ajuta pe
cei doi, va intra în terminologia lor şi va încerca să înţeleagă punctul lor de vedere şi cadrul în care ei se
mişcă.
Când un cuplu vine la consiliere, ei au deja simţăminte defensive, se simt înfrânţi, sunt conştienţi
de durerea şi conflictele pe care le-au traversat. Dacă întreaga sesiune este petrecută doar făcând listă de
probleme, consiliaţii s-ar putea să se simtă atât de descurajaţi, încât nu vor dori să se mai întoarcă pentru
sesiunea următoare. Totuşi, dobândirea informaţiei este importantă, însă reamintiţi-vă că principalul scop
579
nu este informarea ci, acela de a edifica aşteptări pozitive, de a inspira speranţă, de a stabili un
angajament pentru schimbare şi începerea acestui proces prin acţiuni concrete, inspirarea unei perspective
noi, alta decât cea pe care au avut-o consiliaţii, cuplu până în momentul sosirii la consiliere. Încă de la
început este important să le oferim celor doi parteneri speranţă.692
4. Determinaţi obiectivele consilierii. Consilierul şi cei doi parteneri abordează procesul
consilierii având aşteptări şi obiective. Aceste obiective sunt vagi sau, alteori, sunt mai clar definite, unele
pot fi realiste, altele nu. Este rolul consilierului de a trece în revistă aceste aşteptări, de a stabili împreună
ceea ce este realist şi ceea ce nu, ceea ce este eficient şi lucrativ şi ceea ce este ineficient, astfel încât cei
doi să-şi armonizeze obiectivele, să fie de acord în privinţa problemelor existente şi a obiectivelor
propuse şi de dorit. S-ar putea ca unul dintre soţi să fie mai optimist, altul să fie mai descurajat, unul să fie
mai motivat, altul să fie mai puţin motivat în schimbare.
Iată obiectivele consilierii maritale, aşa cum le enunţă Clinebell: 693
1. Redeschideţi liniile de comunicare blocată şi învăţaţi cum să comunicaţi mult mai deschis şi eficient.
Comunicarea este întotdeuana esenţială în depăşirea dificultăţilor şi constituie primul dintre obiective.
2. Întrerupeţi escaladarea, autoperpetuarea ciclului unor atacuri şi răzbunări reciproce declanşate de
frustrare severă şi de insatisfacţia faţă de trebuinţele fundamentale reciproce. Deveniţi mai conştienţi de
inutilitatea şi caracterul sabotor al consecinţelor acestui comportament, inclusiv a eforturilor inutile de a
se reforma reciproc unul pe altul, în loc să facă reformă proprie.
3. Consilierul trebuie să devină conştient de calităţile, forţele şi disponibilităţile neutilizate în cei doi
parteneri şi în relaţia dintre ei care pot fi utilizate pentru a face schimbări constructive atât în ei înşişi, cât
şi în căsătoria lor.
4. Identificaţi domeniile specifice în care schimbarea şi creşterea trebuie să apară în fiecare persoană, în
comportamentul fiecăruia, pentru a întrerupe criza şi a face căsătoria lor mult mai satisfăcătoare, în mod
reciproc, şi capabilă să satisfacă trebuinţele amândorura.
5. Negociaţi pentru a adopta un plan concret, eficient de schimbare, prin care fiecare persoană să-şi asume
responsabilitatea schimbării ce-i revine în interacţiunea dintre ei. În acest proces îşi vor mobiliza resursele
latente, vor învăţa noi modalităţi de soluţionare şi noi capacităţi, un mod constructiv de a rezolva
conflictul, şi vor adopta un nivel crescut de satisfacţie a trebuinţelor reciproce în relaţie.
6. Vor experimenta redescoperirea şi renaşterea unor energii, unor forţe pentru schimbare în mod realist.
O speranţă realistă este generată în trei feluri: 1. în primul rând printr-o atitudine empatică din partea
consilierului faţă de aşteptările cuplului; 2. capacitatea de a se schimba şi creşte, speranţa este dezvoltată
şi nutrită de creşterea conştienţei propriilor lor tării şi posibilităţi, în capacitatea de a reconstrui aspectele
nefuncţionale ale relaţiilor, şi 3. în al treilea rând ei sunt reîntăriţi prin schimbarea comportamentului
actual care le produce suferinţă atât personală cât şi reciprocă. Schimbările constructive din cadrul
procesului generează o speranţă realistă, iar speranţa generează schimbări de perspectivă în viitor.
7. Consilierea crizelor maritale şi terapia maritală este un proces continuu. Cei doi vor trebui să vegheze
şi să apeleze din nou la consiliere atunci când se află în dificultate.
8. Descoperirea, explorarea şi, într-o oarecare măsură, exorcizarea, rădăcinilor subconştiente sau
inconştiente ale conflictului, în special a caracteristicilor sale nevrotice, fie exagerate sau ambivalente
conflictuale, aşa cum au fot însuşite de la părinţi, din familia de origine, soluţionarea fanteziilor în
legătură cu aşteptările şi relaţiile nerealiste, rezolvarea simţămintelor de teamă, de vinovăţie, de mânie.
Consilierea inividuală poate fi necesară în cazul în care apar şi există tulburări individuale care trebuie să
se bucure de o astfel de asistenţă.
Renegociaţi şi revizuiţi aspectele majore ale contractului marital, astfel încât ele să fie optime şi
acceptabile şi să fie îndepărtat tot ceea ce este incorect sau ineficient. Terapia maritală este mai lungă
decât consilierea crizelor maritale, pentru că ea implică acţiuni de durată, de perspectivă, măsuri cu
caracter strategic, unele dintre ele având rol permanent.

580
 Atunci când obiectivele sunt stabilite cu claritate, realiste, acceptate de ambii parteneri, consilierea
maritală debutează cu un mare potenţial de succes. Atunci când sursele de conflict sunt vagi, obiectivele
propuse sunt neclare şi nesigure, consilierea şi reconcilierea celor doi va trena.
a. Formularea obiectivelor consilierului. Cu siguranţă că este destul de dificil să abordezi
consilierea cu o neutralitate completă. Cei mai mulţi dintre noi avem anumite obiective, fie că le gândim
sau nu cu claritate, şi care ne oferă o anumită direcţie în stilul nostru de consiliere. Aceste obiective pot să
includă, în viziunea lui Collins:694
1. Identificarea şi înţelegerea chestiunilor specifice şi generatoare de probleme.
2. Învăţarea cuplului privind modalităţile de comunicare constructivă.
3. Instruirea în soluţionarea problemelor, a conflictelor şi tehnici de luarea deciziilor.
4. Asistarea consiliaţilor în înţelegerea relaţiilor de consiliere.
5. Facilitarea exprimării frustrărilor, dezamăgirilor şi dorinţelor de viitor.
6. Păstrarea relaţiei maritale, păstrarea legăturii lor împreună.
7. Speranţă.
8. Învaţă-i cum să edifice o căsnicie bazată pe principii biblice.
Care sunt scopurile tale în consiliere? Când acestea sunt recunoscute cu claritate, consilierea este
mult mai eficientă. Consilierii trebuie să ştie către ce obiective se îndreaptă. Să aibă aceste obiective în
minte, şi va fi mai uşor să se concentreze asupra scopurilor consiliaţilor.
b. Determinaţi obiectivele consiliaţilor. Uneori, obiectivele celor doi parteneri sunt similare cu
cele ale consilierului. Alteori există în s-o discrepanţă. Întrebări de felul: speranţa ta, ce aştepţi de la
această consiliere, sau cum crezi că ar trebui să arate căsnicia ta, ce ar trebui schimbat? Iniţiind o discuţie
care clarifică obiectivele pe care le are fiecare dintre cei doi parteneri, astfel încât consilierul, cu
profesionalismul său, poate să clarifice obiectivele consiliaţilor. Întrebările clarificatoare de obiective pot
fi de felul celor următoare:695
 Cum experimentează fiecare partener relaţia maritală?
 Ce îşi doreşte fiecare dintre ei cel mai mult?
 Ce poate fi făcut?
 Ce este binevoitor să facă fiecare dintre ei acum?
c. Stabilirea obiectivelor acceptabile reciproc. Mulţi oameni au obiective vagi sau de perspectivă
îndepărtată ca de exemplu: aş vrea să am o căsătorie creştină fericită. Dar aceste obiective sunt atinse cel
mai bine printr-o serie de obiective mult mai specifice şi imediate. Unii consilieri maritali lucrează printr-
o abordare contractuală prin care fiecare dintre cei doi soţi sunt de acord să-şi schimbe comportamentul
într-un mod specific, într-o anumită perioadă de timp între sesiunile de consiliere. 696 Atunci când aceste
schimbări se produc, cei doi soţi încep să aibă speranţă resimţind rezultatele şi le creşte motivaţia în
atingerea acestor obiective. Este metoda delimitării sau divizării obiectivelor de perspectivă îndelungată
şi de anvergură în obiective mai modeste, sau metoda paşilor mărunţi care duce la rezultate imediate şi
îmbunătăţeşte motivaţia şi încrederea.
Pot exista însă şi dezacorduri legate de scopuri şi obiective. Unele obiective pot să fie idealiste sau
imorale, sau pot să fie expresia unor dorinţe nevrotice, contradictorii. În procesul consilierii creştine,
valorile şi principiile creştine fundamentale, voinţa lui Dumnezeu, vor trebui respectate, iar obiectivele
realiste, din perspectivă profesională vor fi negociate, pe când cele nevrotice, egoiste vor fi detaliate,
analizate şi li se va descoperi adevărata cauză.
În acest proces, consilierul creştin va descoperi valoarea imparţialităţii. Atitudinea sa va fi una
nonjudicativă, însă de confruntare onestă a fiecăruia pentru a înţelege erorile şi a-şi înţelege mecanismele
care conduc la astfel de modele de atitudine şi comportament firesc. Obiectivul consilierului nu este de a
manipula sau de a constrânge pe oameni să se schimbe şi nici acela de a-i ajuta să acţioneze într-un mod
pe care consilierul îl consideră eronat din punct de vedere moral şi spiritual, dăunător din punct de vedere
psihologic şi în detrimentul relaţiei maritale. Ceea ce este bun şi de dorit este rezonabil atât din punct de

581
vedere ştiinţific, cât şi social şi moral spiritual, pe când ceea ce este dăunător, este recunoscut şi prin
mecanism psihologic, şi ca rezultat relaţional, şi din perspectivă moral spirituală.
Atunci când terapeutul creştin se simte depăşit deoarece există probleme grave, psihologice,
psihiatrice sau medicale, va solicita consultul de specialitate. Atunci când intervine un conflict de valori
sau perspective din perspectiva moralităţii şi spiritualităţii creştine, va fi discutat deschis cu cei doi
parteneri, sau cu cel care pretinde o atitudine neprincipială şi vor fi clarificate obiectivele. Dacă se ajunge
la obiective negociate comune, atunci procesul de consiliere poate continua, iar dacă nu, cuplul sau
partenerul respectiv este îndrumat către un alt coleg.
d. Atingerea scopurilor şi obiectivelor. Înţelegerea problemelor, stabilirea obiectivelor şi găsirea
soluţiilor nu este suficientă. Toată această scenă terapeutică trebuie să fie urmată de aplicarea ei în
practica vieţii de fiecare zi. Cei doi vor fi încurajaţi să exerseze între sesiuni, prin teme pentru acasă, toate
soluţiile şi schimbările propuse. De asemenea, nu există o soluţie panaceu, un cadru sau o schemă de
consiliere universală pentru că fiecare relaţie este unică, după cum partenerii sunt unici şi conflictualitatea
dintre ei are nuanţe specifice, chiar dacă problemele fundamentale în discuţie rămân aceleaşi: intimitate,
lupta pentru putere, finanţe, rude, valori, creşterea copiilor, implicarea în activităţile domestice, etc.
Trei domenii par să constituie preocuparea majoră a terapeutului marital şi Collins le numeşte „cei
trei P” ai terapiei maritale: persoane, probleme, proces.
5. Concentraţi-vă asupra persoanelor. Deseori, manualele de consiliere familială oferă sfaturi
practice asupra unor chestiuni ca cele enumerate deja mai sus, privind banii, rubedeniile, îmbunătăţirea
comunicării, obiceiurile personale sau problemele sexuale. Multe din aceste sugestii sunt practice şi de
folos, dar consilierea maritală implică mai mult decât soluţionarea unor probleme practice. Chiar atunci
când analizează problemele în mod atent şi ajung la concluzii reciproc armonioase, cuplurile descoperă
deseori că tensiunile persistă. Acest aspect a fost numit ineficienţa sau eşecul soluţiilor rezonabile. S-a
constatat că soluţiile raţionale, adesea eşuează, chiar dacă sunt acceptabile de oameni rezonabili,
concomitent şi reciproc. Şi aceasta, din cauză că multe din problemele maritale sunt mai degrabă
emoţionale decât raţionale.
Analiza logică şi raţională nu reuşeşte să fie de folos, pentru că aspectele emoţionale şi de
personalitate, psihologice, profunde, inconştiente, fac pe oameni rezistenţi să adopte atitudinile corecte şi
să ajungă la concluzii practice. De aceea consilierul trebuie să caute să înţeleagă persoanele, simţămintele
lor, frustrările lor, şi astfel să înţeleagă rădăcina problemelor lor. Uneori, consilierul este atât de implicat
în soluţionare problemei şi în găsirea modalităţilor de procedură, încât devin insensibili la durerea psihică,
sufletească şi la problemele de personalitate ale oamenilor implicaţi în relaţia maritală.
Nu trebuie neglijat tocmai factorul uman cu care trebuie să se lucreze. De aceea, calităţile
fundamentale ale unui consilier marital ca şi cel personal, sunt empatia, autenticitatea şi căldura, care pot
să fie edificatore atât în remedierea şi alinarea suferinţelor cât şi în soluţionarea conflictelor.
6. Concentraţi-vă asupra problemelor. Atunci când vin pentru consiliere, cei mai mulţi oameni
se concentrează asupra chestiunilor de conţinut. Soţul doreşte să divorţeze, soţia este deprimată sau cuplul
nu este de acord cum să procedeze cu un adolescent răzvrătit.
7. Focalizaţi-vă asupra procesului. Consilierul, terapeutul profesional trebuie să fie înclinat să se
concentreze mult mai mult asupra chestiunilor ce ţin de proces, decât de conţinut. Literatura de consiliere
şi psihoterapie a numit această distincţie: distincţia dintre proces şi conţinut.697
Să presupunem de exemplu că un soţ şi o soţie, un cuplu sunt în dezacord în legătură cu finanţele.
Cu siguranţă că este de folos să cunoaştem ce gândeşte fiecare dintre cei doi soţi, conţinutul. Dar adesea
este mult mai util să ştim cum conversează ei în legătură cu diferenţele, şi acesta este procesul. Dacă ei
vor descoperi şi îşi vor însuşi noi modalităţi de a discuta şi interacţiona, atunci vor putea aplica aceste noi
achiziţii pentru a-şi soluţiona diferenţele de conţinut. De aceea, pe parcursul consilierii, pune-ţi
următoarele întrebări:
 Cum comunică cei doi?
 Cum interacţionează în public şi în particular?
582
  Cum îşi rezolvă neînţelegerile sau dezacordurile?
 Cum interacţionează atunci când fiecare percepe o anumită problemă într-un mod diferit?
 Se atacă, se înjosesc, se critică, mai mult sau mai puţin subtil, sau se susţin reciproc?
 Se domină reciproc?
 Au obiceiul să se retragă atunci când sunt în dezacord?
Potrivit dicţionarului, termenul de proces se referă la schimbări sau la acţiuni continue care au loc
într-o perioadă de timp. În consiliere, în psihoterapie, expresia proces, adesea este utilizată pentru a
descrie modalităţile continue în care oamenii relaţionează unul cu altul sau interacţionează cu terapeutul
în timpul sesiunii de consiliere.
Urmăreşte cu atenţie cum interacţionează cuplul cu tine şi unul cu altul pe parcursul consilierii.
Ascultă descrierea lor în legătură cu modul cum relaţionează. Încearcă să stabileşti în ce fel de relaţii sunt
ei şi apoi discută despre lucrul acesta, despre modalităţile în care ei ar putea să relaţioneze mai bine. Ar
putea să stabilească anumite moduri de a relaţiona mai optime între sesiuni şi aceasta să constituie tema
lor pentru acasă? Asigură-te că discuţi toate acestea cu cei doi, atunci când se reîntorc la sesiunea viitoare.
După ce au decurs cele câteva sesiuni de terapie a cuplului şi consiliere, pe măsură ce te îndrepţi
către faza finală a terminării procesului de consiliere, revezi împreună cu consiliaţii ceea ce şi-au însuşit,
ce au învăţat, încurajează-i să pună în practică şi să-şi însuşească toate aceste achiziţii. Cu permisiunea
lor, pot fi folosite casete înregistrate din prima parte a consilierii, în cea de a doua parte. Reaminteşte-le
că procesul acesta de optimizare maritală continuă toată viaţa şi că ei pot să se dezvolte şi să se
maturizeze personal, psihologic, interpersonal, relaţional şi spiritual.
Cel mai mare succes este obţinut atunci când ei se consacră Domnului Hristos şi aplică principiile
biblice care caracterizează o relaţie de căsătorie bazată pe legământ, îmbunătăţindu-şi, optimizându-şi
continuu modalităţile de comunicare, atingerea scopurilor şi obiectivelor şi soluţionarea conflictelor.
Consilierea în probleme de natură sexuală a cuplului. Suntem creaţi ca fiinţe sexuale de către
Dumnezeu şi această dimensiune umană întăreşte şi consolidează relaţia familială, relaţia maritală.
Influenţa dualismului gnostic, platonic şi neoplatonic asupra creştinismului, influenţe de origine orientală,
au generat tendinţa de a vedea fiinţa umană ca fiind alcătuită din două dimensiuni, una biologică
organică, murdară, abjectă şi care trebuie suprimată, şi cealaltă, spirituală, pură, care trebuie eliberată.
Este o viziune deformată a fiinţei umane care a fost creată ca fiinţă unitară integrală şi al cărui organim
trebuie să devină un templu al Duhului Sfânt, fiind obiect al mântuirii lui Dumnezeu pe noul pământ.
Tradiţia iudeo-creştină autentică priveşte sexualitatea ca un aspect normal al vieţii, ba mai mult ca
unul generator de bucurie, de fericire autentică, ca o modalitate de regenerare şi reîmprospătare a
relaţiilor dintre cei doi parteneri de viaţă, pentru că sexualitatea este acceptabilă, în viziune creştină, doar
în cadrul relaţiei maritale, expresia consacrată fiind: creştinismul promovează o sexualitate normală, în
condiţiile castităţii premaritale şi fidelităţii conjugale.
De asemenea, nu este acceptabilă nici o tulburare de orientare sexuală. În cazul în care o asemenea
formă de parafilie există, şi faţă de această orientare subiectul nu este responsabil, el nu este învinuit
pentru orientarea sa, dar orice practică, care contravine normalităţii va fi reprimată şi nu va fi promovată.
Pionierii din anii ’50-’60 care au studiat comportamentul sexual al fiinţelor umane, Virginia
Johnson şi William Master, au contribuit mult la schimbarea atitudinii faţă de orientarea sexuală, ajutând
cuplurile căsătorite să-şi însuşească atitudini şi simţăminte pozitive, afirmative, faţă de viaţa sexuală, să
înveţe abilităţi non-egoiste şi solicitatorii faţă de aceste aspecte ale relaţiei dintre cei doi. Prin însuşirea şi
adoptarea acestor atitudini, cei doi parteneri reuşesc să domine şi să îndepărteze anxietăţile generate de
teama de eşec sau de trebuinţa de performanţă şi reuşesc să ajungă la o bucurie de a trăi relaţia sexuală
mult mai deplină şi împlinită de satisfacţii. Iată câteva idei şi recomandări privind îmbunătăţirea calităţii
relaţiei sexuale în familie:698
1. Eliberaţi-vă şi aveţi o atitudine pozitivă faţă de viaţa sexuală. Fiinţa umană a fost creată cu
potenţialităţile cele mai înalte în privinţa sexualităţii. Contrar vechilor stereotipii, atât bărbaţii cât şi
femeile au fost create cu potenţial responsiv faţă de sexualitate. Dumnezeu nu ne-ar fi echipat cu astfel de
583
capacităţi care să genereze satisfacţie sexuală, fără ca să aibă intenţia ca noi să ne bucurăm şi să trăim
sexualitatea în mod deplin, bineînţeles numai în cadrul marital. Numai ceea ce este imoral şi păcătos este
ruşinos.
2. Optimizaţi relaţia şi păstraţi-o într-o stare de optimizare şi igienizare continuă, dezvoltându-vă şi
maturându-vă reciproc, şi astfel relaţia voastră sexuală se va îmbunătăţi. Comunicarea plină de tact, de
bunătate, de grijă şi atenţie este unul din secretele optimizării relaţiilor. Virginia Johnson declara: „Nimic
mai bun nu se poate întâmpla în patul conjugal între un soţ şi o soţie, dacă lucrurile cu adevărat bune şi
care generează fericire nu se petrec între ei înainte de a ajunge în pat. Nu există nici o modalitate de a
aplica o tehnică sexuală miraculoasă pentru a remedia tulburările emoţionale generate de o relaţie precară
în celelalte planuri.”
3. Încercaţi să rezolvaţi neînţelegerile, resentimentele şi mânia acumulată în relaţia voatră, comunicând
despre aceste lucruri înainte de a încerca să faceţi dragoste.
4. Descoperiţi şi bucuraţi-vă de aspectele romantice speciale ale stadiului prezent al relaţiei voastre
maritale. Fiecare perioadă a vieţii are frustrările ei, dar nu trebuie să uităm că fiecare din aceste perioade
are şi bucuriile şi binecuvântările ei.
5. Utilizaţi imaginaţia pentru a crea noi modalităţi de a permite copilului din voi să-şi facă jocul, fiţi
inventivi, practicaţi umorul, stimulaţi capacitatea de abandonare, de gingăşie şi ghiduşie.
6. Încercaţi să descoperiţi ce vă poate oferi cea mai mare bucurie şi satisfacţie sexuală, şi îndrumaţi-vă în
mod reciproc cum s-optimizaţi şi să maximizaţi această satisfacţie.
7. Încercaţi să învăţaţi şi să vă bucuraţi unul de altul prin prezenţă, mângâiere şi dragoste fără ca să
ajungeţi neapărat la o relaţie sexuală propriu-zisă.
8. Nu vă judecaţi nici pe voi înşivă, nici reciproc, atunci când se întâmplă să aveţi probleme de
responsivitate sexuală sau eşecuri.
9. Evitaţi capcanele surmenajului, oboselii şi ale toxicelor uzuale.
Dacă aceste metode de autooptimizare nu dau rezultate, nu ezitaţi să apelaţi la un terapeut în
probleme sexuale specilizat, sau la unul pregătit în domeniul consilierii maritale.
Prevenirea problemelor şi conflictelor maritale.
Cu siguranţă că mijloacele media au metehnele lor, dar faptul că atrag atenţia asupra ratei crescute
a divorţurilor, a violenţelor în familie, a copiilor abandonaţi, fac un lucru bun pentru fiindcă supun
atenţiei societăţii şi stimulează adoptarea unor măsuri preventive. Au fost dezvoltate diferite mijloace de
abordare a problemelor maritale. Şi ele sunt cunoscute ca procedee psihoterapeutice de profil, cum este
terapia familială de sistem sau aplicarea unor proceduri cognitiv-comportamentale, intervenţii punctuale
privind pattern-uri sau modele destructive de comportament, ca şi intervenţii în situaţii de criză. Există şi
alte acţiuni preventive care pot fi aplicate în comunitatea creştină:
1. Seminarii de instruire a principiilor biblice maritale. Acestea trebuie administrate cu claritate şi
în mod atractiv, fiind condusă şi modelată de lideri creştini. Va fi făcută o distincţie clară între valorile
nebiblice, necreştine ale marii creştinătăţi privind sexualitatea, căsătoria şi se va atrage atenţia asupra
semnificaţiei profunde a dragostei necesară pentru a întări legăturile familiei nucleare.
2. Subliniaţi importanţa căsătoriei, a modalităţilor de a îmbogăţi această relaţie şi legământul
care o implică. Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa nu constă decât dintr-un număr de solicitări,
angajamente şi responsabilităţi. Adesea, în mijlocul acestor presiuni şi solicitări, căsătoria şi familia este
lăsată într-un plan secund al ordinii priorităţilor. Profesiunea, munca, locul de muncă, biserica,
responsabilităţile sociale şi alte activităţi, tind să treacă pe primul loc şi să solicite atenţia celor doi soţi.
Totuşi, relaţia maritală presupune timp, efort, angajament pentru a creşte şi a se dezvolta. Aceasta trebuie
subliniat în comunităţi şi în societate. Încurajaţi oamenii să dea o mare atenţie şi prioritate relaţiei
maritale în termeni de consum de timp şi efort. Îmbogăţirea, dezvoltarea şi maturizarea căsătoriei prin
discuţii de grup, prin seminarii, prin parcurgerea unor lucrări în domeniu, sunt activităţi utile care pot s-
optimizeze, să îmbunătăţească viaţa de familie şi să-i facă pe oameni conştienţi de erorile pe care le fac.

584
Ajutaţi membrii cuplului să-şi stabilească împreună priorităţi, obiective reciproce şi să gândească activ la
modalităţile prin care îşi pot îmbunătăţi căsnicia.699
3. Transmiteţi principiile comunicării şi ale soluţionării conflictelor. Oamenii căsătoriţi nu sunt
numai membri ai comunităţii, care au nevoie să înveţe cum să comunice şi să facă faţă conflictelor. Când
există bârfă, lovituri pe la spate, insensibilitate, încăpăţânare, atunci apare tensiunea şi conflictul.
Învăţând membrii comunităţii cum să se poarte unul cu altul, îi vom ajuta să-şi optimizeze relaţiile atât în
familie cât şi în afara ei. Oamenii căsătoriţi ar trebui să înţeleagă importanţa ascultării, dezvăluirii de sine,
acceptării reciproce, înţelegerii. Empatia, căldura şi autenticitatea nu trebuie să fie limitate la sesiunile de
psihoterapie şi consiliere creştină, ci ele trebuie să devină un mod de a fi atât în comunitate cât şi în
societate. Aceste caracteristici pot fi învăţate şi practicate pretutindeni.
4. Încurajaţi procesul de consiliere ori de câte ori este necesar. Deseori, cuplurile pregetă să se
adreseze consilierului, le vine greu să accepte că au nevoie de ajutor, că ceva nu-i în regulă, nu merge
bine în căsnicia lor. Unii se simt jenaţi şi le vine greu să accepte eşecul. Prin mijloace publice şi prin orice
altfel de mijloace, avizier, anunţuri, arătaţi-vă disponibilitatea pentru a oferi consiliere şi terapie de
familie, şi astfel, cei ce sunt în nevoie, vor apela mai frecvent la serviciile dumneavoastră.
Modalităţi de îmbogăţire a relaţiei maritale700
1. Rezervaţi-vă timp în mod regulat pentru a comunica în mod real asupra unor subiecte care vă
interesează. Comunicarea într-o relaţie este ca oxigenul pentru viaţa organismelor vii.
2. Recunoaşteţi şi dezvoltaţi tăria şi dezvoltarea personalităţii fiecăruia dintre voi şi a relaţiei voastre, a
căldurii, a grijii, a iubirii şi a caracterului ei constant şi regulat.
3. Păstraţi un ecran, o protecţie faţă de sentimentele nerezolvate de mânie, rănire sau resentimente care
apar şi se dezvoltă între voi, discutând în mod deschis dezacordurile, negociaţi în mod corect diferendele,
rezolvaţi conflictele şi revizuiţi în mod regulat legământul vostru fundamental, păstrându-l corect, curent,
într-o manieră onestă şi corectă.
4. Oferiţi ocazii egale fiecărei persoane de a descoperi şi dezvolta propriile sale disponibilităţi, forţe şi
posibilităţi lăuntrice şi personale.
5. Permiteţi copilului din voi să se bucure de joc şi veselie în mod regulat şi faceţi lucrul acesta împreună.
Învăţaţi să vă bucuraţi unul de altul, să vă tachinaţi, să vă oferiţi mini-vacanţe în fiecare zi şi la sfârşit de
săptămână, ca şi concediu anual. Cel puţin câteva minute de relaxare pot fi extrem de încântătoare în
fiecare zi.
6. Bucuraţi-vă de viaţa lăuntrică, spirituală şi intelectuală, citind, comunicând şi făcând schimb de idei, de
aprecieri şi de preferinţe. Aceasta va strânge relaţia dintre voi şi vă veţi aprecia mai bine.
7. Dezvoltaţi şi susţineţi un grup suport, atât individual cât şi ca, cuplu.
8. Dezvoltaţi-vă şi creşteţi propria maturizare şi dezvoltare, autonomia voastră, şi oferiţi-vă un spaţiu
sănătos în cadrul spaţiului comun.
9. Găsiţi cauze pe care le puteţi împărtăşi, cauze comune, comunitare, mai vaste, mai ample şi mai înalte
decât propria voatră relaţie, învăţând să răspundeţi la trebuinţele comunităţii, ale societăţii şi ale lumii,
ceea ce vă poate asigura un sens şi o semnificaţie faţă de valori mai înalte.
10. Dezvoltaţi o creştere intenţională şi faceţi proiecte pentru relaţia voastră. Alegeţi, găsiţi şi adoptaţi
obiective de creştere care vă vor îmbunătăţi, vă vor optimiza relaţia în moduri pe care le doriţi amândoi şi
care vă pot ajuta să vă dedicaţi, adoptând planuri concrete şi construindu-vă un viitor mai bun împreună.
Toate aceste obiective pot fi completate de fiecare cuplu, conform propriului lor sistem de valori şi
priorităţi.
Concluzii legate de problemele maritale
Relaţia maritală este una dintre cele mai intime dintre toate relaţiile interumane. Atunci când
această relaţie este bună şi se dezvoltă, ea oferă cele mai profunde şi importante satisfacţii ale vieţii. Când
devine problematică, o rutină sau este rigidă, statică, constituie o sursă de mare frustrare şi nemulţumire.
Cu siguranţă, Dumnezeu doreşte ca relaţia maritală pe care a instituit-o să fie de bună calitate, un model
de relaţie minunată, aşa cum este între Hristos şi biserica Sa. Efes 5,23-30. Consilierul şi psihoterapeutul
585
creştin care înţelege învăţătura biblică va şti să-şi însuşească tehnicile de consiliere şi de psihoterapie şi
va fi cel mai bine calificat ca să ajute cuplurile aflate în dificultate.

586
 18. Consiliere familială
Robert Coles este un psihiatru pregătit la Harvard şi specializat în neuropsihiatrie infantilă. „Eu
provin dintr-o familie” – spunea el unui grup de terapeuţi familiali – „Mulţi dintre copiii care mi-au
devenit profesori, de asemenea, provin din familii. Totuşi niciodată nu am fost instruit să gândesc asupra
familiei ca un mijloc în care oamenii sunt puşi împreună, învaţă unii de la alţii, câştigă tărie reciprocă şi,
uneori în mod colectiv eşuează, dar totuşi persistă în modelele lor”. 701 În schimb Coles a fost instruit să
pună accent asupra persoanei ca individ care are tot felul de defense ce se împotrivesc impulsurilor şi se
luptă cu un superego, aluzie la pregătirea sa psihanalitică. Cu siguranţă mulţi terapeuţi au experienţe
similare.
Sunt pregătiţi să vadă consiliaţii doar ca persoane individuale şi să ignore familia şi influenţa sa
pozitivă sau distrugătoare în viaţa oamenilor cu care lucrează. Influenţaţi de mijloacele mass media sau de
rezultatele cercetărilor ştiinţifice vom constata că familiile de astăzi sunt în mod frecvent caracterizate de
conflicte, de abuz fizic şi verbal, incest, infidelitate, crize, egoism, insensibilitate şi instabilitate.
Totuşi Dolores Curran a constatat că situaţia nu este chiar aşa. În timp ce admite că multe familii
au probleme, ea a hotărât în ultimii ani să adopte problemele familiale de pe o poziţie pozitivă şi
optimistă. Studiul a 500 terapeuţi familiali, constată că există şi familii sănătoase. Potrivit cercetărilor
sale, trăsăturile unei familii de acest fel sunt următoarele:702
- comunică şi ascultă
- afirmă şi se susţin reciproc
- învaţă să respecte pe ceilalţi
- dezvoltă un simţământ de încredere
- au o atitudine jucăuşă şi simţul umorului sănătos
- manifestă responsabilitate reciprocă
- ştiu ce este bine şi ce este rău
- au simţământul apartenenţei familiale în care există obiceiuri, tradiţii şi ritualuri
- au un echilibru al integrării tuturor membrilor
- împărtăşesc un miez al convingerilor religioase
- îşi respectă în mod reciproc particularităţile şi intimitatea, caracterul privat
- valorizează serviciile altruiste
- dau importanţă meselor împreună şi conversaţiei cotidiene
- petrec timp liber împreună
- solicită şi primesc ajutorul atunci când sunt confruntaţi cu probleme
Multor familii le lipsesc aceste caracteristici şi uneori, astfel de familii solicită terapia. În ultimii
ani, psihoterapia familială a devenit o specialitate complexă şi diversificată. Există un număr de teorii
asupra terapiei familiale şi probabil sute de tehnici de intervenţie sau obiective terapeutice. 703 Totuşi,
miezul acestei diversităţi constă în convingerea generală că terapia şi consilierea familială are sarcina de a
îmbunătăţi funcţionarea unor familii disfuncţionale, de a învăţa familiile cum să facă faţă stressului şi să
edifice relaţii intrafamiliale sănătoase.
Sfânta Scriptură şi problemele familiale
Conflictele între membrii aceleaşi familii abundă în Sfânta Scriptură. Încă din prima familie a lui
Adam şi Eva, Cain şi-a ucis fratele, pe Abel. În familia lui Avraam, Sara era în conflict cu Agar. Iacov şi
Esau, fraţi gemeni, au avut un conflict care a durat aproape toată viaţa lor. Rebeca, în calitate de părinte a
luat partea unuia dintre copii. Iosif a fost vândut de fraţii săi. Copii lui David erau în conflict. Absalom s-a
ridicat împotriva tatălui său. Eli a avut probleme cu fii săi şi n-a putut să-i educe, ceea ce i s-a întâmplat
de fapt şi lui Samuel. 1Sam 2.
În pofida acestor conflicte Biblia nu spune foarte mult despre modul de funcţionare a lumii
familiei. În NT Pavel nu menţionează în şase din epistolele sale nimic despre familie. Nici Iacov, cele trei
epistole ale lui Ioan sau Apocalipsa, nu spun nimic. În Coloseni găsim relatate câteva lucruri despre
familie în patru versete dintr-un total de 95 şi propoziţiile sunt extrem de succinte. Un fragment paralel
587
există în Efeseni, fiind puţin mai lung (16 din cele 155 texte sunt dedicate familiei). Totuşi, este destul de
rezumativ. Col 3,18-21; Efes 5,22-6,4; 1Tes 2,7-12.
Cu toate că aceste referinţe sunt scurte, putem trage câteva concluzii. Tatăl este capul familiei, a
cărui responsabilităţi includ iubirea, dragostea faţă de soţie într-un mod similar dragostei lui Hristos faţă
de Biserică şi copii Săi. Efes 5,25. În familie trebuie să existe supunere şi un legământ reciproc între soţ şi
soţie. Prov 22,6. Părinţii sunt responsabili să-şi disciplineze copiii, astfel încât aceştia să înveţe să fie
ascultători, dar să nu fie descurajaţi şi întărâtaţi.
Gene Getz consideră că Biblia vorbeşte atât de puţin despre familie deoarece în timpurile
apostolice, biserica se confunda cu familia.704 De fapt era o adunare în casa cuiva şi tot ceea ce este
transmis către biserică, este spus de fapt şi pentru familie. Familia este considerată de fapt în NT o
biserică în miniatură. De aceea, întregul conţinut al Sfintei Scripturi care se aplică comunităţii, bisericii,
se aplică şi grupului familial. Învăţătura biblică asupra relaţiilor interpersonale, dragoste, iertare,
soluţionarea conflictelor, negarea de sine, integritatea personală, grijă, maturitate, creştere, spirituală – pot
fi aplicate şi familiei.
Cauzele problemelor familiale
Membrii familiei care vin pentru terapie şi consiliere trebuie să fie ajutaţi într-o criză căreia nu-i
pot face faţă. Aceste crize pot fi văzute ca o ecuaţie în care A x B x C = X, unde A se referă la situaţia sau
evenimentul stressant, B reprezintă resursele familiale, iar C este modul în care membrii familiei văd
această situaţie. Împreună aceste trei influenţe determină severitatea crizei notată cu X.
Potrivit acestui punct de vedere, terapia familială implică:705
a. să ajuţi oamenii să reducă stressul;
b. să-i înveţi modalităţile şi abilităţile de a face faţă cât mai bine;
c. să-i îndrumi să vadă situaţia dintr-o perspectivă diferită.
Fiecare familie trebuie să fie abordată diferit, deoarece fiecare situaţie stressantă este unică.
Fiecare familie are propria sa modalitate de a învăţa cum să facă faţă situaţiilor, deoarece membrii
familiei diferă potrivit nivelului lor emoţional şi spiritual de maturitate. Datorită aceste unicităţi, este
dificil să rezumăm cauzele problemelor familiale în câteva propoziţii. Totuşi, cele mai multe familii sunt
confruntate cu una sau mai multe tipuri de probleme:
1. Lipsa abilităţilor relaţionale interpersonale. În încercarea lor de a face faţă crizelor de
tranziţie sau accidentale, multe familii sunt confruntate cu tulburări de adaptare deoarece le lipseşte
cunoştinţa, abilităţile şi flexibilitatea de a se schimba. Potrivit lui Pittman, terapeut familial experimentat,
familiile au dificultăţi de adaptare deoarece sunt prinse într-un fel de capcane relaţionale tipic familiale,
atitudini şi comportamente care le blochează flexibilitatea şi adaptabilitatea. Aceste puncte nodale, de
răscruce sau pietre de poticnire, pot fi de mai multe tipuri:706
a. Probleme legate de comunicare, situaţie în care membrii familie nu ştiu cum să-şi
împărtăşească simţămintele sau nu ştiu cum să se exprime pe ei înşişi, sentimentele şi ideile lor, în mod
clar. Unele familii au subiecte tabu. Membrii acestora nu vor discuta niciodată despre bani, sexualitate,
chestiuni spirituale sau simţăminte. În alte familii nu se râde niciodată când sunt acasă, sau rareori spun
cu adevărat ceea ce gândesc, nu reuşesc să asculte, sau nu comunică niciodată, sau dacă fac lucrul acesta,
o fac cu sarcasm şi alte metode distructive de comunicare. Unii membrii ai familiei transmit mesaje
duble: cuvintele spun una în timp ce acţiunile lor spun altceva. Este dificil pentru o familie să facă faţă
unei crize dacă între membrii săi nu se comunică eficient.
b. Probleme legate de intimitate. Ceea ce caracterizează unele familii este faptul că există puţină
apropiere între membrii săi. Uneori membrilor familiei le este teamă de intimitate. Nu petrec timp
împreună şi este posibil, ca urmare, să nu manifeste încredere sau să nu se respecte reciproc, să nu-şi
împărtăşească problemele, să aibă dificultăţi în a face faţă crizelor, pentru că niciodată nu au învăţat cum
să colaboreze.
c. Regulile nescrise, nespuse, dar general acceptate, care interzic anumite lucruri sau acte. Unele
familii aproape că nu au nici o regulă şi aceasta îi face pe copii să trăiască în confuzie. Alte familii au
588
reguli atât de rigide, încât împiedică dezvoltarea membrilor săi. Familiile religioase, cele obsedate de
ascensiunea pe scara socială, familii care au cel puţin un membru proeminent, cele ale militarilor, şi unele
familii minoritare, toate au fost identificate ca având adesea reguli destul de stricte care pot să prevină
flexibilitatea şi exclud sursele încojurătoare de ajutor, blochează capacitatea de a face faţă perioadelor de
stress sau crizelor.
d. Secrete din istoria familiei pe care se presupune că nici un membru al familiei nu trebuie să le
dezvăluie şi chestiuni pe care familia nu le discută niciodată. Uneori membrii familiei ţin aceste secrete
unii faţă de alţii, ca de pildă o sarcină nelegitimă, un copil retardat care a fost abandonat, o căsătorie sau
un divorţ precedent, o datorie care nu a fost mărturisită. Această înşelăciune ţine unii membrii ai familiei
întotdeauna în gardă, iar pe ceilalţi suspicioşi în legătură cu ceea ce presupun că nu ştiu. Uneori membrii
familiei cunosc secretele, dar nu mărturisesc lucrul acesta, încercând oarecum să salveze onoarea familiei.
Toate acestea pot să blocheze capacitatea de a face faţă în mod onest perioadelor de criză atunci când
sinceritatea şi onestitatea sunt foarte importante.
e. Obiectivele, scopurile academice, sociale, politice sau altele, ale unor membrii ai familiei pe
care şi le-au stabilit pentru ei înşişi sau pentru întreaga familie. Un pastor creştin, de pildă, a luat
hotărârea ca toţi cei 3 fii ai săi să intre în slujire, în misiune, să devină pastor. Când unul dintre ei s-a
răzvrătit în mod deschis împotriva acestui ţel, iar altul a adoptat o rezistenţă pasivă, tatăl a reacţionat în
mod repetat cu izbucniri teribile de mânie.
Poate să fie un obiectiv nobil şi sănătos pentru familie să aibă anumite ţinte, ambiţii, dar când
acestea sunt susţinute rigid chiar de un membru al familiei pentru toţi ceilalţi, sau numai de o parte a
familiei care îi sileşte, îi constrânge pe ceilalţi, pot apărea tulburări, şi lucrurile pot să ia o întorsătură
neaşteptată. Viaţa nu decurge întotdeauna liniştit, ci deseori familiile nu se pot adapta ţelurilor lor astfel
încât apar probleme.
f. Valorile, concepţiile, care adesea sunt acceptate până când unul sau mai mulţi membri încep să
gândească altfel. Fiecare copil din familia noastră trebuie să facă facultate, sau: femeile din familia
noastră nu vor lucra niciodată, nu vor avea serviciu, sau: nimeni din familia noastră nu va face cutare sau
cutare lucru, sau: fiecare membru din familia noastră trebuie să fie baptist sau adventist sau ortodox.
Toate acestea pot să fie exemple de valori impuse cu stricteţe, însă pe care deseori tinerii nu le acceptă.
Atunci când familiile nu au bunăvoinţa de a le accepta, sau capacitatea de a se adapta schimbării
conflictele apar frecvent.
g. Triangulaţie sau deturnare prin triangulaţie. Aceste expresii tehnice descriu comportamente
care apar adesea în familii.707 Un triunghi este un grup de trei oameni în care doi exclud pe al treilea. De
pildă, o mamă şi fiica sa pot forma o coaliţie împotriva tatălui. Unul dintre părinţi poate să se asocieze cu
un copil şi să lupte împotriva celuilalt părinte, uneori soţul şi amanta se unesc împotriva soţiei. Familiile
în care există fenomenul triangulării nu funcţionează niciodată lin.
h. Deturnarea prin aşa numitul fenomen al „ţapului ispăşitor”. Criticând un fiu răzvrătit, o fiică
care refuză să mănânce, un şcolar pe care membrii familiei îl numesc incompetent, părinţii reuşesc să
rămână ocupaţi, atât de ocupaţi încât nu mai au timp să se certe unul cu altul. Cele mai multe din
problemele fundamentale cum sunt conflictul marital, sunt ignorate şi lăsate de o parte astfel încât cuplul
poate să ducă o bătălie comună împotriva unui inamic comun. Acest tip de deturnare apare frecvent chiar
şi în familiile creştine, prin stigmatizarea unor păcate sau prin implicarea în conflictele din comunitate,
membrii familiei sunt în mod temporar protejaţi de conflicte mult mai serioase din interiorul familiei lor.
2. Lipsa relaţiei de legământ, a încrederii şi dedicării faţă de familie. Este dificil să edifici o
familie care să facă faţă problemelor când unul dintre membrii săi nu are nici o intenţie sau timp să se
implice. Unii oameni extrem de motivaţi pentru carieră petrec 100% din timpul, din energia şi
angajamentul lor, pentru profesie. Aceasta le solicită întreaga capacitate, lucrează mult timp şi din greu
pentru firmă, care devine o a doua familie a lor. Aceşti angajaţi nu sunt dispuşi, nu mai au energia şi
bunăvoinţa de a se implica în problemele lor familiale. Terapeuţii au de-a face deseori cu chestiuni etice
încercând să constrângă unii membrii ai familiei să participe la soluţionarea problemelor din familiile lor.
589
Adesea unul din membrii familiei lipsit de bunăvoinţă sau ocupat, trebuie convins să participe cel puţin la
una dintre sesiuni, pentru a obţine din partea sa o implicare mai profundă în problemele familiale. Adesea,
avem de-a face cu membri motivaţi, dar vom constata cât de dificil este să-i antrenăm pe cei foarte
ocupaţi sau nemotivaţi.
3. Lipsa rolului clar. Fiecare familie desemnează anumite roluri membrilor săi. Unele din aceste
roluri implică activităţi. Aşa cum este necesar să fie dus gunoiul, să fie făcută piaţa, să fie gătită masa, să
fie ajutaţi copiii mai mici să meargă la şcoală, să fie îmbrăcaţi, să fie hrăniţi. Toate acestea sunt roluri ce
presupun activităţi. Dar există alte roluri psihologice, emoţionale. Unii din membrii familiei încurajează,
alţii glumesc, alţii soluţionează probleme, alţii pun sancţiuni sau rezoluţii pe problemele care apar. De
obicei aceste roluri evoluează destul de bine la începutul căsniciei, dar uneori apar conflicte asupra
rolurilor şi cine aduce la îndeplinire o anumită treabă. Aceste conflicte devin acute atunci când sunt
păstrate în mod rigid sau când există confuzie de roluri.
Psihologul Paul Vitz a revăzut recent circa 60 lecţii sau manuale cu caracter sociologic folosite în
şcolile elementare. În aproape 15.000 de pagini din aceste lucrări, religia nu era niciodată menţionată, iar
familia este descrisă foarte vag. Un singur manual descria familia ca un grup de oameni şi în celelalte
manuale expresii ca „soţ”, „soţie”, nu erau folosite niciodată. Căsătoria era menţionată o singură dată, iar
expresia „casnic” nu apărea, astfel încât copiii nu erau instruiţi privind rolurile tradiţionale în familie şi
nimic nu era menţionat despre rolurile diferite de gen – bărbat, femeie, fetiţă, băiat.
Cu siguranţă că familia s-a schimbat în ultima vreme, aşa cum şi societatea s-a schimbat. Vechiul
model al femeii căsătorite pentru întreaga viaţă cu acelaşi bărbat, care lucrează împreună cu soţia sa
pentru a creşte 2 sau 3 copii este o imagine din ce în ce mai rară în cultura modernă. Cel mai adesea
vedem familii cu un singur părinte, instabilitate maritală care conduce la divorţ, recăsătorire, concubinaj,
părinţi vitregi, roluri reversibile între copii şi părinţi, astfel încât copiii trebuie să aibă grijă, să susţină şi
să hrănească părinţi incompetenţi, care abuzează de toxice uzuale sau sunt în suferinţă şi astfel copiii sunt
suprasolicitaţi.
Uneori părinţii încearcă să placă copiilor sau să câştige aprobarea acestora. Coaliţia între un
părinte şi copil împotriva celuilalt sau a doi copii împotriva unui părinte, ca mod de triangulare, apare
destul de frecvent. Supraimplicarea unui părinte şi a unui copil astfel încât rămân blocaţi în activităţi ale
copiilor, în temele pentru acasă ale şcolarului sau alte tipuri de stil de viaţă. De aceea, nu este surprinzător
să constatăm că mulţi copii sau chiar părinţi sunt confuzi în legătură cu rolurile lor şi rămân imobilizaţi
într-o criză care creează tulburări, tensiune şi nimeni nu ştie ce ar trebui să facă pentru a ieşi dintr-o astfel
de situaţie imposibilă.
4. Lipsa stabilităţii mediului înconjurător. Deseori problemele din familie îşi au cauza în afară.
Deja am menţionat crizele, schimbările sociale şi culturale, presiunile profesionale care creează haos în
unele familii. Televiziunea a înlocuit destul de frecvent timpul de petrecut împreună cu membrii familiei
şi prezintă deseori programe comerciale sau înţesate cu subiecte în care abundă sexualitatea, violenţa. De
asemenea, sunt prezentate tendinţe, interese comerciale şi politice, dezastre. Apoi, unul sau mai mulţi
membri ai familiei pot să fie afectaţi de boli terminale, sau unul din părinţi abandonează familia, sau
există violenţă familială, dependenţă de droguri, alcoolism, şi toate acestea influenţează stabilitatea
familiei.
Efectele problemelor familiale
Platon remarca încă din antichitate că un nou născut comunică cu mama sa, sau cu părinţii săi prin
ţipete şi plâns. Ideea este acum larg acceptată, dar puţini îşi dau seama că chiar şi copiii mai mari şi
adulţii pot să comunice uneori în mod inadecvat şi prin comportamente antisociale, atrăgând atenţia
asupra lor, prin ceea ce se numeşte „strigăt de ajutor”. Uneori familiile sosite pentru terapie şi consiliere
sunt preocupate în legătură cu una dintre membrii familiei, cum ar fi o mamă alcoolică, un tată abuziv, un
adolescent care fuge de acasă, sau un copil răzvrătit şi incontrolabil. Aceste comportamente şi atitudini
problematice sunt semne care indică instabilitatea întregii familii.

590
 Ca şi plânsetul copilului care atrage atenţia că ceva nu e în regulă, unul din membrii familiei
apelează la un comportament neobişnuit care nu este decât un semnal că ceva nu e în regulă în acea
familie. Problemele familiale pot influenţa membrii acesteia în diferite moduri. Disperarea, frustrarea,
tristeţea, mânia, anxietatea, neajutorarea sunt deseori menţionate în sesiunile de terapie familială. Violenţa
familială, abuzul verbal pot să reflecte frustrarea în legătură cu problemele din familie şi uneori, unul sau
mai mulţi membrii ai familiei se retrag fizic sau încearcă să scape de probleme cu ajutorul alcoolului sau
cu alte droguri.
Imoralitatea sexuală, dificultăţile de adaptare, negativismul, delicvenţa, problemele şcolare şi
profesionale, depresia, autismul sau retragerea psihologică, dificultăţile de comunicare, scăderea
randamentului, nehotărârea în carieră şi chiar incestul, pot fi observate ca rezultat al tensiunilor
familiale.708 Uneori problemele familiale sunt ţinute ascunse faţă de cei din afară. Doar în cadrul restrâns
al familiei este evidentă tensiunea care domneşte.
Dincolo de dificultăţile de comunicare care au fost menţionate deja, membrii unor familii
disfuncţionale pot să se evite sau să se ignore unul pe celălalt, pot să abuzeze fizic, verbal sau chiar sexual
unul de altul, pot încerca să se manipuleze sau să se controleze reciproc, să se blameze pentru problemele
familiale, sau să se rănească, să se jignească verbal prin critică, atitudine judicativă, sarcasm sau umilire.
Adesea există o lipsă de încredere, simţăminte sau complexe de inferioritate, lipsă de cooperare, blocaje şi
chiar sabotaje reciproce, iar alteori măsuri necorespunzătoare care au tendinţa de a menţine aparenţa de
linişte şi înţelegere prin ceea ce a fost deja descris mai sus: secrete, tabuuri, şi toate acestea pentru a
păstra sub control o situaţie care poate să devină explozivă, volatilă.709
Dezvoltarea spirituală este posibilă cu mare dificultate într-un astfel de mediu. Nu este uşor să
devii un creştin armonios, matur într-un mediu în care viaţa este marcată de conflicte şi de relaţii, atitudini
şi de comportamente interpersonale distructive.
Psihoterapia şi consilierea în probleme familiale.
Terapeuţii şi consilierii familiali tind să se concentreze asupra aspectelor negative. Oamenii se
adresează cu relatări privind dificultăţi şi conflicte, aşa că este foarte uşor să pierzi din vedere aspectele
frumoase şi plăcute ale familiei astăzi. Într-un raport al Asociaţiei Psihiatrilor Americani se sugera cândva
că schimbările familiale din vremurile moderne nu sunt neapărat toate negative. În pofida înaltei rate a
divorţurilor, durata căsniciei a crescut în ultimii ani. ¾ din căsătoriile iniţiale se presupune că vor rezista
cel puţin 20 ani, jumătate din acest număr depăşesc 30 ani şi 1/5 dintre cupluri ajung să-şi celebreze nunta
de aur la 50 de ani de căsnicie.
În pofida ratei înalte a sarcinilor la adolescente şi a numărului crescând de copii proveniţi din
afara familiilor, cele mai multe familii nucleare au copii în care relaţia lor cu părinţii este foarte apropiată,
iar aceştia se bucură de educaţie şi dezvoltare afectivă psihologică din ce în ce mai bună, multe din
mamele de astăzi fiind capabile să combine cariera profesională sau academică cu cea de mamă, în
condiţii rezonabile.
În acelaşi timp însă, chiar şi cele mai reuşite familii au probleme şi unele solicită consiliere şi
psihoterapie. În calitate de terapeut sau consilier putem folosi una din cele câteva abordări terapeutice din
terapia familială. Multe dintre acestea sunt rezumate în următorul tabel şi sunt descrise detaliat în lucrările
de specialitate profilul teoretic de care aparţin. 710 Cele mai multe folosesc abordări care se identifică cu
numele celor ce le-au fundamentat:
Terapia familială sistemică a lui Bowen
Terapia familială a Virginiei Satir, de conjoint, în traducere, terapie prin restabilirea relaţiilor
Terapia de soluţionare a problemelor a lui Haley
Terapia structurală a lui Minuchin
Terapia de învăţare socială a lui Patterson, social learning terapy
Terapia biopsihosocială a lui Ackerman.

591
 Abordări în terapia maritală şi familială
Abordarea clasică. Această abordare este una psihanalitică. Unul din membrii familiei văzut ca
pacient, începe o terapie pe termen lung, cu un terapeut care foloseşte metode de tratament din
psihoterapia individuală. Pe măsură ce această persoană îşi optimizează problemele, se presupune că acest
lucru va afecta familia din care face parte, sau relaţia maritală, în mod pozitiv.
Abordarea colaborativă. În această abordare soţul şi soţia, sau doi sau mai mulţi membri ai
familiei sunt văzuţi personal, individual de mai mulţi consilieri. Consilierii pot să discute periodic, îşi
compară informaţiile, opiniile şi aceasta poate să constituie un beneficiu reciproc.
Abordarea concurenţială. În această abordare diferiţi membrii ai familiei sunt văzuţi separat dar
de acelaşi terapeut. Acesta îi oferă consilierului perspectiva pe care o au fiecare dintre membrii familiei,
însă ea a fost criticată de un oarecare favoritism şi se pune la îndoială capacitatea consilierului de a
rămâne absolut neutru, fără să devină partinic. O variaţie a acestei abordări este consilierea consecutivă în
care un părinte, un soţ, sau un membru al familiei este văzut de către un consilier, şi după terminare este
luat altul în terapie.
Abordarea numită ‚conjoint’, a Virginiei Satir. În această abordare familia este văzută împreună,
terapeutul pleacă de la premisa că familia operează ca un sistem social. Procesul de consiliere îi implică
pe fiecare din membrii sistemului care acţionează diferit astfel încât să fie optimizată înţelegerea, o
comunicare mai bună şi un comportament mai puţin dăunător.
Abordarea behavioristă sau comportamentalistă. Problemele sunt definite în termeni
comportamentali, astfel încât unul sau mai mulţi membri ai familiei ar trebui să vadă, să-şi termine, să-şi
descrească, să-şi modifice sau să-şi crească şi să-şi dezvolte un anumit tip de comportament. În acest tip
de terapie, comportamentele dăunătoare sunt dezvăţate şi sunt însuşite, învăţate alte tipuri de
comportament sau abilităţi.
Terapia în criză. În această abordare terapeutul presupune că întreaga familie care solicită ajutorul
trebuie să facă faţă crizelor cu care se confruntă. Familia este văzută împreună şi este furnizat ajutorul în
mai multe modalităţi:
 Li se oferă ajutor imediat – consilierul este disponibil atunci când este nevoie
 Este definită problema mai degrabă ca trebuinţă a familiei decât ca problemă a unei persoane,
chiar dacă doar unul din membrii familiei manifestă simptomele majore
 Se concentrează asupra prezentului mai degrabă decât să analizeze trecutul.
 Reduce tensiunea familiei prin mijloace psihologice şi uneori farmaologice
 Ajută familia să facă faţă şi să soluţioneze diferitele evenimente sau situaţii stressante,
ajutând-o să rezolve problemele şi cum să procedeze pentru aceasta
 Identifică sursele şi cere consultul pentru ca familia să fie ajutată în viitor.
Abordarea de tip ‚soluţionarea conflictului’. Se lucrează împreună cu întreaga familie şi
terapeutul îi instruieşte privind modalităţile de soluţionare a problemelor şi conflictelor, ajutându-i să-şi
însuşească aceste abilităţi. Uneori există, se face tentativa de a schimba întreaga structură a familiei prin
desemnarea de noi sarcini, noi roluri, schimbarea regulilor şi a modalităţilor de comunicare.
Abordarea de tip contractual. Cuplul sau membrii familiei sunt ajutaţi să ajungă la un acord
familial, să fie un consens asupra performanţelor sau comportamentelor care conduc la privilegii speciale,
un fel de răsplată pentru ceea ce s-a realizat, sau la pedeapsă dacă a fost încălcată regula. Această formă
de terapie comportamentalistă în care toţi participanţii sunt de acord cu comportamentul care trebuie
schimbat şi fie de acord cu consecinţele care urmează dacă se produce sau nu schimbarea.
Abordarea combinată, sau eclectică este o combinaţie de două sau mai multe din orientările de
mai sus. Totuşi această abordare eclectică poate fi dificil de aplicat în practică, însă ea are şi anumite
virtuţi, fiind adaptată fiecare procedură la problematica căreia îi face faţă cel mai bine.
Dincolo de aceste teorii există două modalităţi majore în care poate fi văzută familia în procesul
terapeutic: A. familia văzută ca un sistem suport şi B. familia văzută ca un sistem terapeutic. În primul

592
caz membrii familiei îşi oferă ajutor şi călăuzire reciprocă, în timp ce în al doilea caz, primesc consiliere
sau terapie.
1. Familia văzută ca sistem suport. Deşi multe familii sunt răspândite geografic sau sunt
separate prin tensiune şi dezacorduri, familia extinsă care cuprinde bunici, mătuşi, unchi şi veri poate s-
ofere totuşi ajutor printr-o varietate de moduri. În mod ideal acest tip de familie (Kaplan):
 colectează şi împărtăşeşte informaţie despre lumea înconjurătoare;
 oferă valori şi călăuzire în dezvoltarea convingerilor religioase şi standardelor etice;
 furnizează un loc în care persoanele pot s-obţină un feedback despre comportamentul lor;
 învaţă aptitudinile fundamentale privind relaţiile interumane şi soluţionarea conflictelor;
 oferă călăuzire în soluţionarea problemelor;
 furnizează informaţie despre sursele din afară, de ajutor;
 mediază disputele;
 oferă asistenţă practică ori de câte ori este nevoie;
 este un loc special pentru odihnă, recuperare şi recreaţie;
 oferă persoanelor o identitate şi un loc în care se simt acceptate;
 controlează comportamentele atunci când ele au tendinţa să iasă din norme;
 ajută indivizii să-şi controleze emoţiile ca: anxietatea, depresia, vinovăţia, îndoiala şi
neajutorarea;
 oferă suport în perioadele de criză şi adaptare la pierderi şi separare.
Ca şi persoanele individuale, schimbarea familiilor are loc în cicluri. 711 De pildă, preşcolarii au o
experienţă familială diferită ca studenţii de la facultate. Un tânăr adult căsătorit diferă în experienţa sa
familială de părintele a doi sau trei copii. Când copiii noştri devin adolescenţi, când părăsesc căminul şi
se căsătoresc sau atunci când atingem vârsta a treia, experienţele noastre familiale suportă schimbări în
profunzime. Dacă apar probleme dificile ca divorţul, recăsătoria, o boală gravă, moartea unui membru al
familiei, întreaga experienţă a familiei se schimbă în mod radical. Pe măsură ce aceste schimbări apar,
membrii familiei îşi oferă în mod reciproc susţinere, ajutor, călăuzire, încurajare.
Chiar şi atunci când familia este disfuncţională, când lupta şi conflictele sunt comune, membrii
familiei tind să se sprijine reciproc în timpul de criză şi schimbare. În mod frecvent, membrii familiei sunt
ajutaţi şi de vecini, de prieteni, de colegii de lucru sau de fraţii de credinţă. Terapeuţii profesionişti
apelează uneori la această reţea de rude şi prieteni ca sistem suport. Cei mai mulţi dintre noi dobândim
ajutor din partea sistemului de oameni căruia aparţinem şi fie parte din câteva sisteme care ajută şi susţin
pe alţii. Pe lângă faptul că aceste sisteme oferă asistenţă şi călăuzire, el furnizează, de asemenea,
acceptare, instruire în relaţiile intersociale, în abilitatea de a face faţă problemelor, încurajarea în timp de
criză şi schimbare, ajutor pentru a obţine tăria de control de sine, şi raţiunea de a spera.
Există dovezi că oamenii care au dezvoltat un sistem suport bun, eficient sunt mai puţin expuşi la
suferinţe fizice şi mentale, mai capabili să facă faţă stressului. Deşi cei mai mulţi oameni îşi gândesc
familia ca sistemul lor major de suport, uneori întreaga familie are nevoie de susţinere. Deseori această
nevoie de suport poate să vină de la anumite persoane, de la alte familii, de la comunitate, de la societate,
sau mai ales, din partea bisericii. 712 Fiind împreună, familiile din biserică pot să ajute alte familii sau
persoane să facă faţă crizelor, sau realităţilor vieţii.
2. Familia ca sistem terapeutic. Există momente când familia este partea şi uneori o parte majoră
a problemelor consiliatului ca persoană. Chiar atunci când membrii familie în mod sincer doresc să fie de
folos, deseori ei interferă cu procesul de consiliere şi creează mai mult stress decât alinare. Din cauza
acestor interferenţe, mulţi consilieri preferă să lucreze cu întreaga familie, chiar atunci când doar unul din
membrii familiei pare să aibă o problemă.
Terapeuţii familiali pornesc adesea de la ideea că nu există doar probleme ale unei persoane, ale
individului izolat. Cele mai multe abordări în terapeutica familială presupun că familia are mult de a face
cu modelarea comportamentului uman, că oferă valori şi convingeri, că învaţă pe oameni cum să facă faţă

593
crizelor. Dacă un membru individual al familiei are probleme aceasta indică mai mult sau mai puţin că
familia consiliatului, atitudinea, comunicarea în aceasta, are probleme chiar mai mult decât consiliatul în
sine. Persoana care vine pentru consiliere poate să fie doar un purtător de simptom al problemei reale care
există şi este ignorată în întreaga familie.
Tratând doar o persoană, doar consiliatul nu suntem de folos pentru că el va continua să trăiască
într-o familie nesănătoasă, care-i va menţine simptomatologia. Chiar atunci când consiliatul, în urma
terapiei începe să-şi schimbe comportamentul, să şi-l îmbunătăţească, ceilalţi membri ai familiei,
reacţionează, sunt confuzi şi familia întreagă intră într-un adevărat haos. Astfel, situaţia familială îi
creează mai multe probleme consiliatului, decât să-l ajute. Cu siguranţă că atunci când există probleme,
chiar probleme personale individuale, ele pot beneficia de abordarea sistemică. Nici o problemă personală
nu există într-o izolare socială.
Înţelegerea faptului că rolul familiei este crucial în modelarea comportamentului uman, are drept
consecinţă faptul că toate relaţiile umane pot şi trebuie să fie îmbunătăţite, schimbate astfel încât să
funcţioneze optim, să existe susţinere şi sprijin şi nu atitudini dăunătoare care perpetuează modele de
comportament ineficient şi dăunător.713 Terapeutul sistemic încearcă să ajute familiile să-şi înlocuiască
comportamentele vechi cu unele noi, mai bune, capabile să facă faţă crizelor şi situaţiilor problematice.
În timp ce un consiliat poate fi văzut şi singur, ocazional, de cele mai multe ori membrii familiei
trebuie să vină împreună la consiliere ca o unitate. Consilierul, terapeutul observă cum interacţionează
familia, atrage atenţia asupra modurilor caracteristice de relaţionare, mediază disputele, îi învaţă
modalităţi eficiente de a comunica şi relaţiona unul cu altul. Membrii familiei învaţă cum să asculte, cum
să-şi exprime gândurile şi simţămintele, să fie flexibili, să se înţeleagă unul pe altul, să facă faţă mult mai
eficient conflictelor, să-şi dezvolte un simţământ şi conştienţă a susţinerii reciproce.
Ocazional o familie va putea descoperi că ceva foarte simplu ca iniţierea unei celebrări familiale, a
unei sărbătoriri, poate să reducă tensiunea şi să stimuleze simţământul de apartenenţă şi împreună simţire
al familiei. Uneori, lucrând împreună, membrii familiei reuşesc să-şi soluţioneze şi propriile probleme
personale, soluţii pe care ei pot încerca să le discute mai târziu în sesiunile de consiliere. În multe aspecte,
consilierea familială este o formă specializată de consiliere de grup în care toţi membrii grupului sunt deja
în relaţie unul cu altul în cadrul aceleiaşi familii.
Terapia familială ca şi alte tipuri de terapie este cu atât mai eficientă cu cât este mai bine
structurată şi are o direcţie clară. Iată cele 7 etape acceptate oarecum clasic în terapia familială:714
Stadiul 1: Răspunsul la situaţia de urgenţă. Adesea familiile solicită consiliere sau terapie ca
răspuns la o criză sau o urgenţă. Prima sarcină a terapeutului este s-ofere reasigurare şi să-şi exprime
bunăvoinţa de a ajuta. Uneori poţi face sugestii imediate care capacitează familia să reziste şi să-şi
rezolve problemele până când are loc prima întâlnire. Această întâlnire iniţială trebui să fie cât mai curând
posibil. Poţi decide uneori să te întâlneşti imediat. Chiar în acest timp de criză încearcă să nu îţi asumi
rolurile care se cuvin familiei sau membrilor familiei în sine şi nu-i face să devină dependenţi de tine.
Sarcina noastră este s-oferim o direcţie fără să ne asumăm controlul.
Stadiul 2: Concretizarea unui obiectiv al familiei. Adesea familia ajunge la concluzia că un
membru al ei este sursa problemelor. Toată lumea te va încuraja să lucrezi, să te concentrezi asupra acelei
persoane problemă. Ei vor fi surprinşi să constate că tu sugerezi că întreaga familie trebuie să fie
implicată în consiliere. Poţi începe cu persoana problemă şi apoi să-i atragi pe toţi ceilalţi membri. Ori de
câte ori un membru al familiei lipseşte, acela poate să constituie veriga vulnerabilă a familiei. Problemele
familiei nu ţin de faptul că ei sunt laolaltă, bazaţi pe motive biologice, proximitate, sau eroare, ci între ei
se stabilesc raporturi de putere. Oricine are puterea de a afirma sau de a nega ceva, sau de a produce sau a
bloca schimbarea trebuie să fie inclus în procesul de terapie, afirmă Frank Pittman.
Stadiul 3: Definirea crizei. Pe măsură ce ascultăm membrii familiei descriind problema, să
încercăm să găsim răspuns la câteva întrebări: Ce a produs această criză? De ce s-a întâmplat acum? Când
a fost ultima perioadă de linişte şi pace în familie înainte de această criză? S-a mai întâmplat acest
eveniment şi înainte? Poate să dureze câteva sesiuni până când dobândim o imagine de ansamblu asupra
594
situaţiei. Vom încerca să adunăm informaţii până când obţinem o imagine clară a problemelor familiei şi a
modurilor de a interacţiona. Vom admite în mod repetat – ‚Nu înţeleg. Spune-mi mai mult.’ Acestea sunt
întrebări de deschidere care îi fac pe oameni să vorbească. Putem chema diferiţi membrii pentru consiliere
separată astfel încât să înţelegi perspectiva fiecăruia dintre ei.715 Chiar şi opinia copiilor este importantă
pentru a avea o imagine de ansamblu şi clară a dinamicii familiale.
Stadiul 4. Calmarea spiritelor înainte pentru ca familia şi membrii săi să poate lucra. Pentru
optimizarea situaţiei este necesar s-oferi asigurarea, să instaurezi o atmosferă calmă de lucru, să inspiri
speranţă. În acest stadiu poţi să împărtăşeşti câteva din concluziile tale şi să punctezi problemele,
modalităţi de intervenţie întrevezi şi care vor fi rezultatele.
Pasul 5. Sugeraţi schimbarea. Aceasta implică să faci sugestii şi să călăuzeşti în mod amabil
oamenii să se hotărască să adopte schimbările tentative. Poţi să ajuţi familia şi membrii săi să negocieze
unele înţelegeri, comportamente pe care fiecare membru al familiei le agreează şi este de acord să le
aducă la îndeplinire după sesiune sau înainte de sesiune, de consiliere. Poţi să petreci ceva timp discutând
despre problemele de comunicare. Este posibil să revezi regulile, rolurile, aşteptările nerealiste, limitele şi
cele mai bune modalităţi de a interacţiona în locul celuilalt.
Părinţii pot să aibă nevoie de asistare şi să înveţe să fie mai asertivi, mai fermi. Membrul
problemă al familiei poate să aibă nevoie de călăuzire în schimbarea comportamentului. Şi familia poate
să aibă nevoie de ajutor în a se adapta la această schimbare. Familia trebuie să înveţe şi să fie ajutată în
acest sens să relaţioneze unul cu altul în moduri consecvente cu principiile biblice. Toate acestea sunt
consumptive de timp, necesită înţelegere şi exerciţiu practic pentru însuşirea comportamentelor între
sesiuni.
Pasul 6. Soluţionaţi rezistenţa la schimbare. După ce facem sugestii vom descoperi imediat cine
cooperează şi cine rezistă schimbării. Adesea persoana care rezistă cel mai mult nu a fost identificată de
obicei ca membru problemă al familiei. Uneori unul sau mai mulţi membri ai familiei devin critici, se
retrag de la consiliere şi fac tentativa, uneori inconştientă, de a manipula pe ceilalţi membrii ai familiei,
astfel încât schimbarea să nu se producă. În această perioadă va trebui să descoperi modelele de
triangulare şi deturnare care erau ascunse înainte şi care acum devin evidente pentru că blochează
procesul de consiliere.
Acest proces este stresant. Este stressul care a declanşat şi precipitat şi criza şi care constituie un
nod gordian al problemelor familiei. Negociaţi rigidităţile şi inflexibilităţile familiei, lucru care poate să
fie anevoios şi să fie resimţit ca ameninţător de către unele familii sau de către unii membrii ai familiei.
Această etapă este deosebit de dificilă şi cere din partea terapeutului abilităţi deosebite pentru a determina
pe oameni să lucreze şi să rămână motivaţi pentru schimbare. Chiar dacă se simt ameninţaţi, vinovaţi,
mânioşi sau nerăbdători.
Stadiul 7: Terminarea, finalizarea. Criza care a adus familia la consiliere pare să dispară în scurt
timp. Sarcina ta ca şi terapeut este să ajuţi familia să facă faţă situaţiei imediate, să înveţe cum trebuie să-
şi depăşească blocajele şi situaţiile problemă. Ei vor trebui echipaţi să relaţioneze mai optim, să înveţe
cum să facă faţă situaţiilor de criză în viitor. Când tu sau ei simţiţi că nu se mai înregistrează un progres şi
că nu mai este necesară consilierea trebuie să puneţi punct. În acest moment lasă posibilitatea ca uşa să
rămână deschisă, adică membrii familiei să poată să apeleze oricând la serviciile tale.
Prevenirea problemelor familiale
Seminarii, conferinţe, grupe de studiu pe probleme familiale, lucrări de profil, dezbateri în şcoala
de Sabat sau de duminică, predici, consilierea premaritală a tinerilor, procesul de consiliere în sine,
discuţii cu părinţii, toate acestea pot ajuta familiile să depăşească problemele şi pot ajuta pe oameni să
aibă o înţelegere a dificultăţilor cu care se confruntă. Stimularea studiului rugăciunii împreună, a
momentelor devoţionale sunt deosebit de utile. Grupurile suport în care se întâlnesc câteva familii de
prieteni şi în care îşi dezbat problemele împreună într-o manieră prietenoasă sunt extrem de utile pentru
suport şi pentru depăşirea dificultăţilor.716

595
 Sigur mulţi oameni evită aceste tipuri de programe cum sunt conferinţele, discuţiile pe tema
familiei. În situaţia în care unii membri ai familiei lipsesc din comunitatea locală sau nu participă la astfel
de seminarii şi conferinţe publice este posibil ca să fie organizate teme de discuţie în mass media, la radio
şi televiziune, în şcoli, în curriculum şi în programa de învăţământ trebuie introduse aspecte ce ţin de
relaţiile maritale şi de cele familiale.
O oarecare sursă de tensiune apare datorită faptului că valorile societăţii privind familia diferă
oarecum de valorile creştine.
Concluzii legate de problemele familiale
Unele familii au probleme sau experienţe unice împărtăşite doar de câteva familii aşa cum sunt
familiile cu un membru militar sau cu bolnav psihic, sau chiar familia consilierului, terapeutului, familiile
de pastori, familiile personalităţilor publice sau ale atleţilor, familiile fără cămin, familiile care conţin
alcoolici, familiile cu un membru care suferă de o boală terminală, familiile prizonierilor de război,
familiile cu SIDA. Aceste familii cu nevoi speciale solicită expertize şi consiliere de tip special. Nici un
terapeut nu poate să fie specializat în toate aceste tipuri de probleme. Dar fiecare dintre noi putem asculta
cu atenţie, putem învăţa chiar de la familii cum putem să lucrăm cu ele, să le ajutăm, cum să aplică
principiile generale ale consilierii şi terapeuticii, aplicate în mod specific la problematica lor.
Obiectivul terapeutului este să fie disponibil, să se aşeze cu bunăvoinţă la dispoziţia lui
Dumnezeu, să se ofere semenilor şi să fie sensibil la călăuzirea Duhului Sfânt în dorinţa sa de a optimiza,
de a ajuta familiile cu probleme. Totuşi, în pofida celor mai bune eforturi, unele familii se destramă.

596
 19. Consilierea parentală
Consilierul creştin este implicat adesea în aspecte de tulburare de comportament, psihică, sau de
educaţie a copiilor şi uneori i se cere să se ocupe de aceste tulburări ale copilului, dar cel mai adesea de
fapt problema aparţine părinţilor, care trebuie călăuziţi în modul lor de îngrijire şi educare a copilului.
Este necesară sprijinirea părinţilor cu încurajări, informaţii, sfaturi, clarificări, susţinere şi alte mijloace
care vor ajuta copilul în mod indirect. În relaţiile dintre părinţi şi copii şi în problemele de dezvoltare şi
educaţie ale copilului este recunoscut faptul că părinţii pot influenţa copiii mult mai profund decât
consilierul şi că acesta trebuie să acţioneze în acest caz în mod indirect, realizând o relaţie terapeutică cu
părinţii.717
Biblia şi creşterea copiilor
Întotdeauna copiii au fost consideraţi o binecuvântare a Domnului (Ps 127, 3-5; Ier 22,30; Gen
30,22.23.) şi încă de la primele pagini ale Sfintei Scripturi primii noştri părinţi au primit însărcinarea de a
creşte şi de a se înmulţi. Chiar şi astăzi, când pământul este suprapopulat şi asistăm în unele zone ale
globului la o explozie demografică, deşi în alte zone se produce o îmbătrânire a populaţiei, totuşi copiii
rămân un element foarte important. Domnul Hristos le-a acordat o atenţie specială şi a subliniat
simplitatea şi încrederea lor. Luca 18,15-17. Învăţăturile biblice privind creşterea copiilor şi sfaturile date
părinţilor pot fi divizate în două categorii: comentarii privind copiii şi comentarii privind sarcina
părinţilor.
Copiii. În Biblie copiii sunt văzuţi ca daruri ale lui Dumnezeu care pot să aducă atât bucurie cât şi
supărare. Copiii, adolescenţii, tinerii, trebuie iubiţi, onoraţi, respectaţi ca persoane, ei sunt importanţi
pentru împărăţia lui Dumnezeu şi nu trebuie răniţi. Ps 127,3; Mat 18,10; Ps.103,13; Tit 2,4; Mat 18,1-6.
Copiii au responsabilităţi, acelea de a-i onora şi respecta pe părinţi, de a se ocupa de ei, de a-i îngriji, de
a-i asculta. Ex 20,12; Marcu 7,10-13; Prov 1,8; 4,1; 13,1; 23,22; Efes. 6,1-3: “Copiii, ascultaţi în Domnul
de părinţii voştri, căci este drept. “Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită
de o făgăduinţă. – “ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ.” ca şi porunca a cincea, Ex.
20,12: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă
Domnul, Dumnezeul tău”, sunt semnificative în acest sens.
În alte locuri apostolul Pavel critică neascultarea copiilor, dar se pare că copiilor nu li se cere să
asculte în mod necondiţionat. Rom 1,30; 2Tim 3,1-5. Dacă părinţii greşesc sau interferă cu voinţa expresă
a lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu şi conştiinţa lor are prioritate faţă de atitudinea omenească. Fapte
5,29.
Părinţii. Părinţii au o mare responsabilitate, de a modela şi de a maturiza comportamentul creştin
în copii, de a le arăta dragoste, de a se îngriji de trebuinţele lor, de a-i învăţa şi de a-i disciplina în mod
corect. Tit 2,4; Deut 6,1-9; Prov. 22,6; 2Cor.12,14; Col. 3,21. Efes 6,4: “Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la
mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”, spune nu întărâtaţi, nu
exasperaţi pe copii, ci învăţaţi-i învăţătura Domnului. Potrivit lui Gene Getz, îi întărâtăm sau îi exasperăm
pe copii atunci când abuzăm de ei fizic, psihologic, umilindu-i sau neacordându-le respect, neglijându-i,
când nu suntem capabili să-i înţelegem, când aşteptăm prea mult de la ei, neînţelegând că nu sunt adulţi,
nu sunt maturi, când le reţinem dragostea noastră, atunci când nu se ridică la înălţime, când îi forţăm să ne
accepte ideile şi propriile noastre scopuri, când refuzăm să ne admitem propriile noastre greşeli.
Prin contrast, noi putem să-i ajutăm să fim constructivi în atitudinea noastră faţă de ei prin
exemplu, prin învăţătură şi prin încurajare. Toate acestea sunt mult mai uşor de discutat decât de împlinit.
Copiii, ca şi părinţii, au personalităţi diferite, şi nu există reguli absolute de creştere a copiilor, pentru că
în fiecare caz trebuie aplicate principii generale. În orice caz, în Vechiul Testament există principii care
pot să rezume învăţătura biblică privind creşterea copilului. Deşi acestea au fost scrise pentru israeliţii din
vechime, continuă să aibă relevanţă şi mare importanţă practică şi pentru copiii moderni. Deut. 6,1-7:
“Iată poruncile, legile şi rânduielile pe care a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru, să vă învăţ să le
împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire; ca să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, păzind, în toate
zilele vieţii tale, tu, fiul tău, şi fiul fiului tău, toate legile şi toate poruncile Lui pe care ţi le dau, şi să ai
597
zile multe. Ascultă-le dar, Israele, şi caută să le împlineşti, ca să fii fericit şi să vă înmulţiţi mult, cum ţi-a
spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi, când ţi-a făgăduit ţara în care curge lapte şi miere. Ascultă
Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în
inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în
călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.”
O atitudine parentală creştină implică următoarele:718
a. Ascultare. Un bun părinte doreşte să audă poruncile lui Dumnezeu ca expresie a voinţei Sale, să
le înţeleagă şi să le imprime în inima sa, ca parte a fiinţei umane. Această învăţătură poate fi însuşită prin
studiul regulat al Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, făcut clar prin Duhul Sfânt.
b. Supunere. Cunoştinţa nu este suficientă. În calitate de părinţi trebuie să împlinim, să trăim
cerinţele divine. Atunci când părinţii au tendinţa de a nu asculta pe Dumnezeu, copiii sunt de asemenea
înclinaţi să nu-şi asculte părinţii.
c. Dragoste. Noi iubim pe Dumnezeu şi ne consacrăm Lui din toată inima, cu tot sufletul, cu toată
tăria noastră. Această subliniere aparţine părinţilor. În pofida importanţei sale, copiii nu sunt proeminenţi
în Biblie, deşi noi citim că Isus a crescut şi s-a dezvoltat psihologic - în înţelepciune, fizic – în statură,
spiritual – în puterea sau harul lui Dumnezeu şi social – era tot mai plăcut înaintea oamenilor, noi ştim
puţin despre copilăria Sa. Primii ani sunt importanţi, dar copiii se află împreună cu părinţii lor în mod
temporar, şi după aceea îi părăsesc pentru că aşa a prevăzut Dumnezeu şi aceasta a fost intenţia divină. De
aceea părinţii nu există în mod primar pentru copiii lor. Părinţii există mai întâi ca persoane, ca entităţi
independente care iubesc şi slujesc lui Dumnezeu. Dacă ne sunt dăruiţi copiii, atunci creşterea lor este o
parte din scopul vieţii noastre, dar nu este singurul scop.
d. Învăţarea, instruirea copiilor. Există patru modalităţi prin care învăţătura trebuie să fie dată:
1. Cu bunătate sau diligenţă. Deşi creşterea copiilor nu este singura sarcină a vieţii părintelui,
totuşi este o responsabilitate importantă şi ea nu trebuie tratată cu uşurinţă. În mod repetat Scriptura
indică că învăţătura nu este un efort de dat într-o singură sesiune. Este o preocupare pe care părinţii
trebuie s-o administreze repetat, de-a lungul timpului.
2. Natural. Atunci când suntem acasă sau în călătorie, când lucrăm sau când ne odihnim, când
suntem la masă sau în alte activităţi, zilnic, în orice împrejurare, copiii trebuie să primească învăţătură de
la părinţii lor, fără ca aceasta să degradeze în cicăleală sau în discursuri interminabile.
3. Cu caracter personal, personalizat.
4. Ceea ce afirmă cineva are slabă influenţă dacă nu este întărit de fapte. Atunci când părinţii
ascultă, împlinesc şi iubesc, ei oferă un model pentru copiii lor, care reîntăreşte, fortifică ceea ce a fost
spus prin cuvinte, deci învăţătura prin modelare este aspectul cel mai important.
Cauzele problemelor de creştere a copilului
Generaţii de psihologi au auzit de copilul trăit în sălbăticie în împrejurimile Aveyronului din
Franţa şi care se comporta ca un animal, nemaiputând fi socializat ulterior. Există teorii complexe de
dezvoltare a copilului şi a psihopatologiei acestuia, care încearcă să surprindă procesul complex al
maturizării şi cauzele problemelor de dezvoltare şi a tulburărilor care apar în cazul copiilor. Specialiştii au
analizat rădăcinile diverselor tulburări cum ar fi retardarea, depresia, tulburări de învăţare, patologia
vorbirii, tulburările de comportament, violenţa, autismul, schizofrenia la copil, capacitatea acestora, a
copiilor, de a se adapta la mutările frecvente ale părinţilor, la divorţ, la perioadele de spitalizare, la adopţie
şi la alte surse de stress timpuriu.719
Toate acestea arată cât de complexă este problema creşterii şi dezvoltării copilului normal şi
patologic. În pofida unei diferenţe de abordare, câteva teme par să fie universale în legătură cu cauzele
tulburărilor copilului:
1. Neglijarea sau abuzul spiritual. Aproape toate tratatele de psihologie neglijează fundamentele
spirituale ale dezvoltării copilui, dar acest aspect este subliniat şi i se acordă importanţă de către autorii
Sfintelor Scripturi. Deut 6,1-9; Prov 22,6; Ps. 78,1-8: “Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele! Luaţi
598
aminte la cuvintele gurii mele! Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor
străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom
vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe care le-a făcut. El a
pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să
fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi care, când se vor face mari, să
vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările
lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui. Să nu fie, ca părinţii lor, un neam neascultător şi răzvrătit, un
neam, care n-avea o inimă tare, şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu!”, subliniază că, copiii ar
trebui să primească instrucţie spirituală, să-şi pună încrederea în Dumnezeu pentru a nu deveni răzvrătiţi,
încăpăţânaţi şi neascultători. Comparând copiii care au primit o educaţie creştină spirituală cu cei care nu
au beneficiat de aceasta, se constată că o instruire spirituală este benefică şi că absenţa ei este dăunătoare.
Cu siguranţă că de asemenea, dăunătoare este şi îndoctrinarea rigidă care tinde să strivească maturizarea
spirituală.
2. Instabilitatea în cămin. Atunci când părinţii nu reuşesc să facă faţă stressului sau când se
despart, copiii se simt anxioşi, vinovaţi şi mânioşi. Ei sunt anxioşi datorită faptului că stabilitatea din
familie este ameninţată, vinovaţi pentru că, cred că ei au contribuit la aceasta şi mânioşi pentru că se simt
abandonaţi, uitaţi şi uneori manipulaţi ca să se situeze de o parte sau de alta, ceea ce ei nu vor să facă.
Uneori teama de a fi abandonaţi fizic şi psihologic îi terifiază. Pentru a scăpa de această presiune, acest
stress, adesea ei îşi exprimă mânia şi fug de acasă în efortul de a găsi siguranţă în altă parte. Toţi aceşti
copii sunt victime ale instabilităţii căminului parental.
Instabilitatea în familie poate conduce la tulburări de comportament ale copilului. Astfel ei
abandonează şcoala, intră în conflict cu ceilalţi copii, produc acte de delicvenţă şi de multe ori acestea
sunt simptomatice pentru strigătul lor de ajutor. La un nivel mai serios, mai grav, putem găsi copii
piromani care provin din familii conflictuale unde nu există comunicare şi părinţii sunt marcaţi de
tulburări psihopatologice sau de personalitate. Deşi mici copii supravieţuiesc stressului familial şi reuşesc
să-şi găsească linia de plutire şi normalitatea, rămâne un adevăr faptul că familiile instabile produc copii
instabili.720
3. Abuzul psihologic. Dincolo de abuzul fizic al copilului pe care îl discutăm într-o secţiune
viitoare, abuzul psihologic a atras atenţia doar în ultimele decade. Atunci când copiii sunt respinşi în mod
subtil, când sunt criticaţi excesiv, când sunt pedepsiţi în mod nerealist sau deloc, atunci când disciplinarea
este inconsecventă, când sunt umiliţi în mod persistent, când sunt iubiţi în mod spasmodic sau niciodată,
când sunt ameninţaţi periodic cu abandonarea, deseori copiii experimentează probleme personale şi
manifestă comportamente explozive. Experţii în dezvoltarea copilului atrag atenţia asupra efectelor
dăunătoare a supraprotecţiei, suprapermisivităţii, stricteţei excesive, meticulozităţii excesive a părinţilor,
care tind să crească anxietatea şi cresc nesiguranţa în copii. N-ar trebui să presupunem că relele
tratamente psihologice sunt întotdeauna deliberate. Mulţi părinţi sunt confuzi, copleşiţi de
comportamentul copilului, insensibili la trebuinţele acestuia şi nu ştiu cum ar trebui să răspundă şi ce
atitudine ar trebui să adopte. Mulţi dintre ei au o toleranţă scăzută la ceea ce ar trebui considerat un
comportament normal al unui copil activ. Aceşti copii au nevoie de încurajare şi călăuzire, astfel încât
abuzul psihologic şi consecinţele sale negative să fie prevenite.
4. Trebuinţe neîmplinite. Psihologii nu sunt întotdeauna de acord cu ceea ce ar trebui inclus în
trebuinţele lui fundamentale. În orice caz, nevoia de siguranţă, de acceptare şi disciplinare sau încurajare
sunt incluse în cele mai multe liste. Copiii cu probleme dificile, psihopatologice de comportament sau cu
tare organice, au nevoi şi trebuinţe speciale. În orice caz, cea mai importantă nevoie a unui copil este
nevoia de dragoste. Atunci când copiii sunt deprivaţi afectiv, maturizarea este blocată şi frecvent apar
probleme de dezvoltare a lor.721
5. Influenţe biologice. Generaţii de părinţi şi pediatri recunosc faptul că suferinţe îndelungate,
spitalizarea, intervenţii chirurgicale, au efecte tulburătoare şi care produc confuzie în conştiinţa, în natura
copilului. Acestea în realitatea lor, depind de natura lor, de organul sau sistemul, aparatul afectat, de tipul
599
de tratament necesar, de reacţia părinţilor şi a altor persoane adulte semnificative, ca şi de capacitatea
copilului de a face faţă. Stressul unor afecţiuni organice grave conduce la anxietate intensă, negativism,
retragere, resentimente, teamă şi alte reacţii psihologice. Unei suferinţe psihologice este dificil de făcut
faţă, chiar pentru adult, dar în mod special pentru copii. Iată doar două exemple în legătură cu aceasta:
a. Retardul mental. Acesta este reprezentat de o funcţionare intelectuală sub medie, împreună cu
un deficit în comportamentul adaptativ şi care se manifestă în timpul perioadei de dezvoltare. Cei mai
mulţi copii prezintă un intelect la limită sau un retard mediu, fără semne evidente de defecte intelectuale,
sunt capabili cu o oarecare dificultate să parcurgă programul şcolar şi să înveţe o profesie simplă. Dar alţii
au deficienţe mai grave. Retardul mental are multiple cauze, dar cele mai multe interferă cu dezvoltarea
creierului. Uncle dintre ele sunt ereditare, aşa cum este sindromul Down, tulburări ereditare ale părinţilor,
afecţiuni prenatale sau perinatale, complicaţii la naştere, boli infecţioase şi alte boli ale copilăriei pot
interfera cu o dezvoltare psihică normală. Toate acestea pot da tulburări ireversibile. În aceste situaţii
părinţii, membrii familiei şi copiii înşişi au nevoie de sprijin pentru a face faţă problemelor dificile.
Suţinerea, încurajarea, informarea cu acurateţe, îi ajută pe părinţi să facă faţă simţămintelor de vinovăţie
şi descurajare.
b. Tulburarea prin deficit de atenţie. Se estimează că jumătate dintre copiii care ajung să fie
internaţi într-o clinică de neuropsihiatrie suferă de attention deficit disorder (ADD). Simptomele persistă
adesea de-a lungul întregii vieţi, dar sunt la maximum de intensitate în perioada preşcolară şi şcolară.
Incapacitatea de a se concentra, de a da atenţie, instabilitatea, imposibilitatea, nerăbdarea, incapacitatea de
a se relaxa, hiperactivitatea, dezorganizarea, dispoziţia fluctuantă, simţămintele de inferioritate,
neîncrederea în sine, dificultatea de a stabili relaţii, tulburările de somn şi anxietatea sunt principalele
simptome ale acestei afecţiuni. Învăţătorii şi părinţii devin frustraţi şi nu reuşesc să facă faţă solicitărilor
acestui tip de copii. Cercetările arată că această afecţiune are cauze biologice şi o bază, un fundament
ereditar. Se pare că nu este vorba de o deficienţă clinică, deoarece se poate obţine o reducere a
hiperactivităţii atunci când sunt înlocuiţi precursorii dopaminei.
6. Alte influenţe. Experienţele traumatice timpurii ca accidentele, incendiile, respingerea
anturajului de aceeaşi vârstă, boli somatice grave sau moartea persoanelor semnificative, frate, soră sau
un părinte, frustrarea şi eşecul pot conduce la probleme psihice mai târziu în viaţă. Ca rezultat al unor
experienţe de felul acesta, copiii pot dezvolta concepte de sine nesănătoase, preocupări legate de pericol,
teama de eşec sau respingere, un sentiment continuu de nesiguranţă şi o atitudine de amărăciune şi
răzvrătire. Toate acestea par să descurajeze atât consilierul cât şi pe părinţi în convingerea că un copil
poate fi crescut cu adevărat în normalitate, deoarece problemele sunt atât de multe, complexe şi aproape
ubicvitare. Într-adevăr, probabil că fiecare dintre noi purtăm sechelele unor răni din copilărie toată viaţa.
Totuşi, la fel de adevărat este că în pofida multor situaţii şi condiţii dramatice, foarte mulţi copii reuşesc
să le depăşească şi să se dezvolte quasinormal.
În al doilea rând, chiar părinţi care au făcut tot ce se putea pentru copiii lor, au parte de copii cu
tulburări de comportament şi care adoptă traiectorii greşite în viaţă. Un părinte nu poate fi mai desăvârşit
decât Dumnezeu şi totuşi profetul Isaia începe cu aceste cuvinte: “Dumnezeu a spus: am crescut copiii,
i-am făcut mari, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea.” Is 1,2. Problemele de dezvoltare ale copilului nu
sunt întotdeauna rezultatul erorii părinţilor. Aceasta poate să fie o sursă de optimism şi de provocare
pentru părinţii care au probleme cu copiii.
Efectele problemelor apărute în creşterea copiilor
Ne amintim istoria lui Eli, a fiilor acestuia şi a lui Samuel. Eli se pare că nu a reuşit să-şi
corecteze proprii copii. Din acest motiv Samuel a fost adus la templu şi crescut înaintea Domnului ca un
conducător şi judecător în Israel. 1Sam 3,11-13. Interesant, însă, că şi proprii săi fii au fost o sursă de
probleme şi situaţii jenante. Ei nu au urmat exempul tatălui lor, ci au făcut exact ca şi fii lui Eli. Atunci
când apar probleme în relaţia părinte-copil, atât părinţii cât şi copiii suportă anumite consecinţe. Iată
acestea:722

600
 1. Efecte asupra părinţilor. Deseori părinţii se simt responsabili şi consideră că toate problemele
copiilor sunt un monument al propriilor lor incompetenţe. Aceasta conduce la frustrare, conflict între cei
doi soţi, mânie exprimată faţă de copii, vinovăţie, teama de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor şi
manifestări inadecvate ale autorităţii şi încercării de a impune controlul. Deseori atitudinea unor astfel de
părinţi este contradictorie, pe de o parte în încercarea de a-şi apăra şi proteja copiii, şi pe de altă parte
mânie şi pedeapsă. În orice caz, tabloul de ansamblu este acela similar cu al lui Eli, de incapacitate şi
lipsă de preocupare, deşi nu întotdeauna aceasta este realitatea.
2. Efectele asupra copiilor. Atunci când există probleme în raportul parental, copiii au atitudini
similare faţă de părinţi: mânie, ostilitate faţă de aceştia, pot să apară sentimente de vinovăţie şi teamă. Ei
nu se potr exprima, însă, atât de uşor verbal ca părinţii şi adesea exprim lucrurile acestea într-o manieră
nonverbală. Ei devin încăpăţânaţi, răzvrătiţi, au eşecuri la şcoală, practică delicvenţa, se bat, au o
atitudine de răzvrătire, dezvoltă depresii, tulburări de atenţie şi concentrare. De multe ori această atitudine
este un fel de strigăt de ajutor pentru ca să fie luaţi în seamă. Desigur aceasta nu se întâmplă în mod
conştient şi deliberat, dar ori de câte ori astfel de simptome apar trebuie ştiut că ceva nu este în regulă cu
acel copil. Deseori copiilor le este teamă să se exprime pe ei înşişi, ei încearcă să nege realitatea sau îşi
asumă vinovăţia şi se consideră incompetenţi şi responsabili de eşec. Aceste simţăminte de inferioritate şi
o imagine proastă de sine vor avea rezultate dezastruoase mai târziu în viaţă.
3. Efecte patologice. Uneori aceste tulburări de dezvoltare sunt mai grave şi ele pot să se
concretizeze în mai multe aspecte, astfel apar:
a. Tulburări psihosomatice care includ astm, ulcer, enurezis, migrene. Unele din aceste afecţiuni
pot avea cauze fiziopatologice, dar multe dintre ele sunt reacţii la stress, la o disciplinare rigidă, sunt
rezultatul dezamăgirilor sau pierderilor unor persoane semnificative sau ale unor tulburări de relaţie
mamă-copil.
b. Tulburări de dezvoltare. Uneori apar dislalii, ticuri, inadecvare socială, tulburări de gândire şi
alte dizabilităţi, inclusiv un retard la limită, datorat stressului.
c. Tulburări psihonevrotice. Deseori copiii dezvoltă o tulburare de comportament de tip impulsiv,
agresiv, tulburări de orientare sexuală, anxietate, teamă iraţională, reacţii de vinovăţie excesive, tulburări
de somn precum pavorul nocturn şi coşmarurile, tulburări de alimentaţie, fie anorexie, fie bulimie şi
comportamente compulsive.
d. Tulburări de personalitate. Copiii pot să devină fie foarte independenţi şi agresivi, fie inhibaţi,
izolaţi. Toate reflectă tensiunea lăuntrică pe care o trăiesc.723
e. Tulburări sociopatice şi delicvenţă. Atunci când copiii se simt frustraţi de mediu, ei devin
delicvenţi, agresivi şi dezvoltă un comportament impulsiv, fie adictiv, fie în domeniul sexualităţii sau al
delicvenţei.
f. Tulburarea depresivă a copilului. Este una dintre reacţiile cele mai comune ca rezultat al
dezamăgirilor. Copilul devine retras, apatic, plângăcios, şi înregistrează o regresie marcată a dezvoltării
intelectuale. Uneori există gânduri sau chiar tentative de suicid.724
g. Tulburări psihotice. Uneori astfel de tulburări şi o fragilitate ereditară, ca şi un climat familial
impropriu conduc la manifestări de comportament bizar, teamă severă, autism sever, lipsa controlului de
sine, gânduri iraţionale şi apariţia halucinaţiilor sau delirului.
h. Tulburări cerebrale ireversibile şi retard mental. Uncle afecţiuni fizice pot conduce la tulburări
de învăţare, de memorie. De obicei acestea au o cauză organică, dar întreţinută şi agravată de un mediu
impropriu de educaţie şi creştere.
i. Hiperactivitatea este o condiţie comună caracterizată prin excitabilitate, incapacitatea de
concentrare, atitudine distructivă, tulburări de somn, lipsa controlului impulsului şi o atitudine
supraactivă. De obicei acestea sunt puse pe seama microleziunilor cerebrale.
j. Tulburările de învăţare sunt cele mai răspândite dar nu sunt întotdeauna în mod necesar un
rezultat al unui coeficient de inteligenţă scăzut sau al tulburărilor de educaţie, ci uneori pot să fie datorate
unor tulburări senzoriale, fie ale auzului fie vizuale, unor probleme de tip alexic, tulburări de vorbire sau
601
pur şi simplu stressului şi temerilor la care copilul a fost silit să facă faţă. Atunci când apar tulburări în
procesul învăţării, copiii sunt ţinta atacului şi ridicolului de către colegi, criticii părinţilor, presiunii
profesorilor şi aceasta agravează şi mai mult lucrurile, conducând la o imagine de sine proastă şi agravând
incapacitatea intelectuală. Dacă aceşti copii se dezvoltă fără să aibă parte de consiliere şi metode speciale
de optimizare, atunci ei ajung să fie depresivi, iresponsabili sau dezvoltă sociopatii, adicţii şi dificultăţi
profesionale.
Toate aceste situaţii cresc sentimentul de îngrijorare şi preocupare al părinţilor şi au efecte adverse
asupra dezvoltării copilului. De obicei cele mai multe pot fi tratate de o echipă alcătuită din medici,
pediatri, psihologici, educatori şi alţi specialişti. Totuşi consilierul creştin are un rol strategic în selectarea
şi dirijarea acestor copii către specialişti.
Consilierea în probleme de creştere a copilului
În această situaţie consilierul are trei responsabilităţi diferite şi anume consilierea copilului,
consilierea părinţilor şi solicitarea unor consultaţii de specialitate. Uneori trebuie aplicate toate aceste
tipuri de măsuri.
A. Consilierea copilului. Diferiţi de adulţi, copiii la o vârstă fragedă mai ales, nu au capacitatea
de a verbaliza, nu sunt conştienţi de sine şi nu pot să-şi transmită simţămintele sau frustrările. În această
condiţie consilierul va fi suficient de capabil şi competent pentru a intra în lumea copilului prin
intermediul jocului, al unor povestiri, a desenului, astfel încât prin aceste tehnici, după ce se clădeşte o
relaţie terapeutică şi se câştigă încredere, copilul se dezvăluie în cadrul său intern de percepere a
problemei.
Aceasta nu înseamnă că, copilul nu poate să comunice şi verbal. Deseori dacă este întrebat, prin
întrebări bine ţintite privind faptul că se simte sau nu fericit, dacă i se pare că are vreo problemă sau ceva
este foarte dificil, sau întrebări privind cele mai importante trei dorinţe sau trei temeri, vor revela
răspunsuri semnificative.
Deşi obiectivele în consilierea copilului ţin în mare măsură de identificarea problemelor, deseori
consilierul poate ajuta în mare măsură prin reducerea temerilor iraţionale, a tulburărilor de comportament,
prin rezolvarea conflictelor, creşterea capacităţii copilului de a-şi exprima simţămintele, îmbunătăţirea
relaţiilor interpersonale atât în familie cât şi la şcoală şi instruirea în tehnici de învăţare. Consilierea
implică instruire, terapie prin joc, antrenament, demonstrarea unei amabilităţi şi bunătăţi ca şi respectul
faţă de copil, folosindu-se atât de gratificaţii cât şi de reţinerea acesteia pentru a obţine o condiţionare
bună.
Consilierul trebuie să nu uite niciodată un lucru care pare evident dar care deseori este trecut cu
vederea, şi anume faptul că şi copiii sunt fiinţe umane, ei au simţăminte, trebuinţe şi se simt nesiguri.
Uneori ei încearcă să manipuleze adulţii, dar de obicei copiii răpsund foarte bine dragostei şi fermităţii. Ei
trebuie să fie trataţi cu sensibilitate, empatie, căldură, consideraţie şi respect şi nu trebuie niciodată
dispreţuiţi sau trataţi cu o superioritate de adult. Amintiţi-vă că întotdeauna consilierea copiilor trebuie
făcută în paralel cu consilierea părinţilor.
B. Consilierea părinţilor. Atunci când apar probleme în creşterea copiilor, cu siguranţă că
primele persoane de contact nu sunt copiii, ci în primul rând părinţii care se interesează şi doresc
optimizarea şi rezolvarea problemelor. În consilierea copilului este foarte important să te vezi cu părinţii,
altfel aceştia pot rapid să devină necooperanţi sau să facă greşeli care să zădărnicească procesul
consilierii. Uneori este neecsar să vedem întreaga familie, într-o perspectivă sistemică, deoarece
simptomele copilului pot fi doar semnale ale dificultăţilor care există în sistemul familial.
1. Chestiuni generale. Există câteva principii generale de lucru cu părinţii, indiferent de
specificul problemei. Acestea includ următoarele:
a. Apreciaţi poziţia părinţilor. Creşterea copiilor poate fi frustrantă, dar în pofida eşecului şi
greşelilor pe care le pot face părinţii, cei mai mulţi părinţi doresc să realizeze această sarcină cât mai bine,
de aceea nu este de nici un folos să blamezi, să critici sau să tratezi cu superioritate şi reproş pe copii.
Încercaţi să descurajaţi atitudinea de condamnare reciprocă a celor doi soţi în problemele copilului.
602
Încercaţi să înţelegeţi perspectivele părinţilor şi exprimaţi-vă dorinţa de a lucra împreună, ajutându-i pe
părinţi şi solicitând ajutorul lor în rezolvarea problemei copilului.
b. Folosiţi abordări variate, diverse. Uneori părinţii au nevoie de informaţii simple, clare, pentru
a înţelege situaţia, alteori este necesar sfatul, pregătirea, susţinerea, încurajarea sau doar nişte sugestii.
Unii părinţi au idei foarte bune în legătură cu ceea ce trebuie să facă, dar le trebuie doar o percepţie
pozitivă din partea consilierului pentru a trece la acţiune. Alteori rolul consilierului nu este decât acela de
a fragmenta o problemă care pare majoră şi copleşitoare în probleme mai mici care pot fi abordate cu
succes.
c. Fii sensibil faţă de trebuinţele părinţilor. În creşterea copiilor mulţi părinţi sunt cuprinşi de
îndoială, se simt copleşiţi, se află în competiţie, dezvoltă sentimente de gelozie de teamă că vor pierde
propriul copil, nevoia de a fi autoritari şi de a controla familia. Când aceste trebuinţe sunt intense sau
când sunt neîmplinite rezultă tensiuni. În consiliere aceste nevoi trebuie identificate, discutate şi
reevaluate.725
d. Fii conştient de dinamica familiei. Terapia familială sistemică a dobândit un credit deosebit
pentru că abordează întreaga familie şi nu se concentrează doar asupra persoanei care manifestă
simptomele. Ori de câte ori un membru al familiei manifestă un simptom, se consideră că acesta exprimă
sau este semnalul disfuncţiei care apare în întreaga familie.
e. Modelează rolul parental. Consilierul nu trebuie să trateze părinţii ca şi cum ar fi nişte copii,
dar totuşi consilierul trebuie să modeleze abilităţile de comunicare. Să fie capabil de înţelegere, dar uneori
să manifeste fermitate plină de bunăvoinţă. Când consilierul vorbeşte copiilor în prezenţa părinţilor,
aceasta trebuie să fie un exemplu de respect şi interacţiune în relaţia adult-copil.
f. Recunoaşteţi că rolul dumneavoastră este temporar şi că la un moment dat va trebui să vă
retrageţi. Unul din obiectivele consilierii este acela de a promova maturitatea, relaţia hristocentrică între
membrii familiilor. Consilierul este un facilitator al acestui proces. Ultimul său obiectiv este acela de a se
retrage discret din situaţia complexă care a fost rezolvată.
Un psihiatru recomanda două abordări diferite, care reuşesc să atingă acest obiectiv. Atunci câmd
sfătuiţi părinţii să facă ceva care nu i-ar face plăcere copilului, cum ar fi să fie mai strict sau să solicite
copilul, faceţi aceste afirmaţii către părinţi, în prezenţa copilului. În felul acesta vă asumaţi blamul şi îi
ajutaţi pe părinţi să se simtă mai puţin vinovaţi în atingerea acestui scop şi îndeplinirea recomandărilor.
Prin contrast, atunci când încurajaţi părinţii să facă ceva care le-ar face plăcere copiilor, adică să relaxeze
restricţia şi să petreacă mai mult timp împreună, spuneţi acest lucru părinţilor în mod separat, fără ca să
audă copiii. În felul acesta părinţii vor dobândi credit şi ascendenţă pentru schimbările plăcute care le-au
făcut şi nu vor fi criticaţi de către copii că eşuează în a respecta recomandările consilierului.
Cineva a afirmat că un părinte eficient este cel mai important consilier. Dacă acest lucru este
adevărat, atunci cel mai nimerit mod de a face consiliere în creşterea copilului este de a transmite aceste
metode prin intermediul părinţilor care să-şi ajute proprii lor copii. Aceasta a fost numită terapie filială.
Consilierul trebuie să se întâlnească în mod regulat cu părinţii şi să-i antreneze într-o atitudine flexibilă şi
adaptabilă situaţiilor cu care se confruntă.
2. Aspecte teologice. Biblia spune relativ puţine lucruri despre familie în comparaţie cu
învăţăturile despre biserică, dar acest lucru se întâmplă şi pentru faptul remarcat de Jane Getz şi anume
faptul că familia creştină din Noul Testament este aproape sinonimă cu biserica. De multe ori biserica se
afla în căminul unor familii creştine. Totuşi chiar aceste puţine lucruri despre raporturile în familie sunt
esenţiale, fundamentale şi învăţăturile adresate bisericii sunt de asemenea aplicate familiei, pentru că
familia este o biserică în miniatură.
Chestiuni privind misiunea, educaţia creştină, însuşirea standardelor morale, compasiunea,
ajutarea copiilor şi tinerilor să-şi însuşească semnificaţiile fundamentale asupra vieţii şi morţii, sunt
chestiuni cărora părinţii trebuie să le facă faţă în creşterea copiilor. Părinţii care eşuează în aceste domenii
sunt îndemnaţi să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt. Consilierul creştin trebuie să
abordeze toate aceste probleme de natură spirituală şi să le elucideze.
603
 3. Aspecte psihologice. Câteva chestiuni psihologice sunt comune în consilierea privind creşterea
copiilor. Mai întâi este necesară înţelegerea. Un mod de a ajuta părinţii să înţeleagă este să-i încurajezi să
gândească asupra lumii şi familiei din perspectiva copilului. Reamintiţi-le părinţilor că, copiii au
simţăminte şi nevoi pentru siguranţă, semnificaţie, acceptare, dragoste, apreciere, disciplină şi credinţă în
Dumnezeu. Poate fi de folos să discutaţi anumite exemple de conflict şi de lipsă de înţelegere. Ce se
întâmplă, din ce cauză, cum ar putea fi rezolvată această problemă mai bine? Fii atent la aspectele
specifice ale fiecărui caz în parte şi încearcă să înţelegi esenţa problemei. De asemenea, sunt de folos
recomandări bibliografice privind subiectul sau problema aflată în discuţie, însă deseori cititorii au
tendinţa de a–şi aminti doar ceea ce întăreşte punctul lor de vedere, aşa că ar fi înţelept să discutaţi aceste
probleme care au fost citite şi să comentaţi interpretările greşite.726
În al doilea rând, familiile trebuie să fie ajutate să dezvolte aptitudini de comunicare. Principiile
unor relaţii interpersonale optime care vor fi discutate într-o secţiune ulterioară, se aplică în familie şi
trebuie împărtăşite, modelate şi aplicate în sesiuni de consiliere. Dacă ei doresc să comunice cu copiii,
părinţii trebuie să adopte o comunicare eficientă între ei, ca soţ şi soţie, mamă şi tată. Familia trebuie să-şi
pună deoparte, să rezerve un timp pentru comunicare.
Copiilor li se va permite să-şi exprime opinia, să vorbească despre dificultăţile şi experienţele lor,
iar părinţii să manifeste dorinţa de a-i asculta. Părinţii de asemenea să-şi împărtăşească ideile,
experienţele, frustrările şi visele lor. Deşi nu există nici o limită asupra subictelor sau problemelor care
pot fi discutate, totuşi câteva aspecte sunt importante. Nu vor fi folosite expresii lipsite de respect, nu vor
fi ţinute discursuri sau predici, fiecare membru al familiei trebuie încurajat să vorbească, dar de asemenea
fiecare are dreptul la intimitate şi discreţie ca şi la opinie personală.
De asemenea, toţi membrii care participă la conversaţie vor fi de acord să nu întrerupă pe cel ce
vorbeşte până când acesta nu termină. Atunci când este ridicată o problemă, ea trebuie să primească un
răspuns onest şi deplin. Toate lucrurile acestea par de la sine înţelese, dar sunt destul de dificil de însuşit,
şi deseori ia mult timp până sunt traduse în practică. Totuşi, însuşirea lor este un aspect foarte important al
procesului de consiliere.
În al treilea rând corectarea tulburărilor de comportament trebuie să fie o preocupare a
consilierului, ea constituind cauza pentru care părinţii se adresează acestuia în probleme de creştere a
copilului. Deseori apar probleme de comportament. De obicei acestea sunt tratate cu autoritate excesivă şi
tendinţa de a pedepsi. Pedeapsa, însă, dacă este folosită iraţional şi prea frecventă îşi pierde imediat
eficienţa şi nu produce de obicei schimbări durabile. Mult mai eficientă este răsplata unui comportament
dorit sau reţinerea unor premii atunci când comportamentul este nedorit. De multe ori ignorarea unor
aspecte neplăcute contribuie la dispariţia acestora. Eficiente sunt de asemenea, cuvintele de aprobare şi
micile atenţii care încurajează un comportament bun.
Aceste principii cognitiv-comportamentale sunt eficiente atunci când este realizată o stabilitate de
ansamblu a familiei, când există un grad suficient de înalt de implicare în relaţia părinţi-copii. Deseori
părinţii sunt descurajaţi pentru că, copiii lor nu îşi însuşesc abilităţi sociale, politeţea, fac erori
gramaticale, nu vor să facă exerciţii fizice, nu îşi pregătesc lecţiile şi sunt dezordonaţi, dar uneori părinţii
au nevoie de încurajare şi de puţin umor. Deseori aceste abateri ale copiilor dispar în timp şi trec de la
sine. Ajutaţi-i pe părinţi să-şi amintească că şi ei au fost copii, să evite predicile şi discursurile
interminabile, să laude comportamentul de dorit şi uneori să reducă aşteptările lor excesive.
4. Aspecte speciale. Deseori părinţii sunt confruntaţi cu probleme deosebite cum ar fi autismul,
enurezisul, fobia faţă de şcoală, comportamentul agresiv, pavorul nocturn şi coşmarurile, temeri intense
ca reacţie la traume sau accidente sau faţă de spitalizare. Multe din aceste probleme sunt temporare, dar
ele sunt dovezi ale anxietăţii. Deseori temerile sunt suprastimulate de literatura sau programele de
televiziune urmărite de copii. Aceste temeri şi anxietăţi în legătură cu necunoscutul, cu nesiguranţa, teama
de a fi abandonat sau respins se manifestă deseori prin enurezis sau instabilitate emoţională. Părinţii vor fi
ajutaţi ca să dea asigurare, să manifeste aprobare, acceptare, dragoste şi suport faţă de copil. Vor fi evitate
programele dăunătoare şi o atitudine critică sau pedepsitoare.
604
 5. Aspecte ale părinţilor cu tulburări psihopatologice. Unii copii sunt aduşi la consiliere de
către părinţi care au ei înşişi nevoie de ajutor şi sunt prea jenaţi ca s-o solicite. Deseori ei nu sunt
conştienţi de propriile lor probleme şi în mare măsură simptomele copiilor sunt rezultatele problemelor
părinţilor. Atunci când acestea sunt rezolvate, copilul se dezvoltă în mod spontan, normal. Cu siguranţă
că, consilierul nu poate impune soluţiile sale unor părinţi care nu le doresc, dar trebuie să fie conştient de
problemele acestora în contextul discutării problemelor copilului. Este o ocazie ca să fie abordate
frustrările, temerile şi acţiunile discutabile ale părinţilor ori de câte ori părinţii au tulburări grave sau sunt
atât de preocupaţi în legătură cu propriile dificultăţi şi probleme încât sunt incapabili să facă faţă
problemelor copilului.
Părinţii care abuzează fizic sau psihologic de copii, oameni incompetenţi sociali, alcoolici sau cu
tulburări de personalitate, toţi aceştia sunt exemple şi este greu de lucrat cu ei deoarece trebuie
manifestată îndelungă răbdare şi în astfel de situaţii apar interminabile certuri, resentimente, preocupări
triviale, întrebri obsesive, recriminări, nerespectarea programului de consiliere, solicitări telefonice
îndelungate, întreruperea consilierii. Deseori lucrurile acestea se petrec deoarece procesul de consiliere
este perceput ca ameninţător, deoarece părinţii se tem de schimbare sau sunt preocupaţi de faptul că,
copiii se vor înstrăina de ei, cu rezerva de a apărea negarea problemelor sau lipsa de bunăvoinţă şi
incapacitate de a coopera în consiliere. Toate acestea sugerează că, consilierul creştin trebuie să adopte o
atitudine flexibilă şi atunci când este neecsar să solicite consultul unor persoane specializate.
C. Solicitarea consultului. Atunci când problemele sunt de natură medicală sau psihiatrică sau
când sunt necesare măsuri sociale deosebite, expertize, consilierul creştin va solicita acestea din partea
specialiştilor şi pentru acestea el trebuie să cunoască reţeaua de specialişti din localitate.
Prevenirea problemelor de creştere a copilului
Mediul creştin este ideal pentru a influenţa şi a optimiza creşterea copilului, atât prin instruirea
copiilor, a părinţilor şi prin grija faţă de mediul familial. Părinţii aduc copiii lor pentru dedicare, pentru
consacrare, ei participă la serviciile divine, la şcoala din biserică, la părtăşia creştină şi primesc ajutor
spiritual. Toate lucrurile acestea au un efect benefic asupra mediului familial, familia însăşi fiind o
instituţie divină.
1. Pregătirea spirituală. Problemele comunităţii creştine trebuie să cuprindă aspecte ale relaţiilor
intrafamiliale, fie în seminarii, în servicii divine speciale sau prin literatură. De asemenea, în grupuri mici
suport sau integrare ei pot învăţa în legătură cu problemele copiilor, pot face schimb de experienţă şi
aceasta este util pentru rezolvarea unor probleme încă înainte de agravarea lor.
2. Îmbogăţirea relaţiilor maritale. Creşterea copiilor va fi optimizată într-o relaţie maritală
armonioasă care asigură stabilitate şi siguranţă.
3. Instruirea şi pregătirea părinţilor. Creşterea copiilor poate să fie o sarcină dificilă şi să
presupună responsabilităţi copleşitoare. Totuşi, ea este extrem de gratificantă. Mulţi dintre copii par să
eşueze şi au perioade de descurajare şi confuzie. Toţi aceşti părinţi au nevoie de înţelegere, încurajare şi
călăuzire, ca şi preocupare faţă de trebuinţele şi caracteristicile copiilor. Consilierul creştin poate să le
ofere ajutor, poate să le ofere literatură. Atrageţi-le atenţia părinţilor de nevoia copiilor pentru siguranţă,
pentru dragoste, disciplină, apreciere, acceptare şi conştienţa prezenţei lui Dumnezeu. De asemenea,
atrageţi-le atenţia asupra pericolului supraprotecţiei, suprapermisivităţii, a restricţiilor excesive şi a
meticulozităţii excesive. Subliniaţi necesitatea ca ambii părinţi să participe la creşterea copiiilor, la
educarea acestora în mod activ. Taţii nu vor neglija responsabilităţile în familie. O parte a consilierii este
comunicarea între cei doi părinţi şi dintre părinţi şi copii. Învăţaţi-i cum să se disciplineze, cum să
abordeze problemele, tulburările de comportament şi cum pot fi împlinite trebuinţele copiilor. Subliniaţi
seriozitatea responsabilităţii şi erorile comune, rigiditatea ca şi problemele generate de anxietate şi
inflexibilitate.
4. Încurajare. Un om a fost invitat să vorbească unor adolescenţi şi a întrebat-o pe fiica sa,
adolescentă, ce ar trebui să spună. Răspunsul acesteia a fost. “spune-le că trebuie să fie răbdători cu
părinţii lor, deoarece abia acum învaţă să-şi crească copiii.” Acesta este un mesaj simplu, dar care ar
605
trebui transmis atât părinţilor cât şi copiilor. Este o atitudine biblică să ne încurajăm unii pe alţii şi să
petrecem mai mult timp împreună, rugându-ne, oferind suport emoţional şi amintindu-ne că nu facem
decât să învăţăm împreună misterele existenţei şi ale vieţii. 1Tes 5,11; Evr 3,13; 10,25.
Concluzii privind creşterea copilului
S-a sugerat adesea că oamenii găsesc că este foarte uşor să dea sfaturi privind creşterea copiilor
până au ei înşişi copii. Există multe teorii favorite privind creşterea copiilor, dar care îşi pierd
valabilitatea practică în faţa problemelor reale ale vieţii. Iată câteva reguli fundamentale în creşterea
copiilor: (apud Collins, op cit. p. 164): 1. Acceptaţi faptul că, calitatea de părinte este una dintre cele mai
importante sarcini şi acordaţi-i timp, efort, investiţi-vă în aceasta. 2. Gândiţi îndelung şi cu seriozitate
asupra rolului particular de părinte pe care trebuie să-l jucaţi în acest moment. 3. Nu priviţi copilul ca o
extensie a propriei personalităţi. 4. Bucuraţi-vă de copiii şi împreună cu copiii dumneavoastră. 5. Iubiţi-i
şi credeţi în ei. 6. Aşteptaţi ceva din partea copiilor. Valorizaţi-i. 7. Fiţi oneşti, sinceri cu ei. 8. Lăsaţi-i să
dobândească independenţa. Ei nu sunt ai voştri. În ultimă instanţă, lucrul cel mai bun pe care putem să-l
facem pentru ei este să le redăm libertatea, încredinţându-i protecţiei lui Dumnezeu.

606
 20. Violenţă şi abuz
Violenţa şi abuzul, în special în familie, în cămin, pare să fie în creştere. Este posibil, desigur, ca
de-abia de-acum să începem să recunoaştem cât de răspândite sunt aceste fenomene şi cât de amplă este
problema care poate persistă de secole. Totuşi atenţia pe care o acordă media asupra copiilor neglijaţi şi
abuzaţi, asupra violenţei sexuale, asupra tratamentului rău, psihologic al copiilor, asupra violurilor, a
bătăilor în familie a partenerului, a femeii în special, şi alte tratamente rele, ca şi abuzul asupra bătrânilor,
confirmă faptul că violenţa şi abuzul nu sunt fenomene rare, sunt foarte frecvente şi au tendinţa de a se
agrava.727
Termenul, conceptul de abuz este dificil de definit, probabil din cauza faptului că acest termen
acoperă multe tipuri şi modalităţi de tratament rău, fizic şi psihic.
Abuzul copilului este definit ca o agresiune şi injurie fizică sau mentală, abuz sexual sau
exploatare, neglijare sau rele tratamente ale copilului sub18 ani, de către o persoană responsabilă pentru
bunăstarea copilului şi în circumstanţe care indică că sănătatea sau bunăstarea copilului este ameninţată
sau lezată.728
Abuzul partenerului, soţiei sau soţului, cel mai adesea a soţiei, include ameninţări, fizice şi
emoţionale, agresiune fizică, ca şi forţare în relaţia sexuală. Abuzul asupra bătrânilor constă în
tratamentul incorect al vârstnicilor şi în neajutorarea acestora, în neglijarea, condamnarea verbală, bătăile,
bruscarea, reţinerea de la alimente, medicaţie, exploatarea financiară, tratamentul sexual impropriu şi
ignorarea nevoilor acestora pentru confort şi contact uman.
Abuzul sexual poate să se manifeste, pe lângă cele de mai sus, şi să adauge exhibiţionismul, actul
sexual forţat sau alte comportamente sexuale, pe care victimele nu le acceptă, rezistă, sau chiar
manipularea sau mângâierea genitală faţă de un minor sau altă persoană naivă sau lipsită de putere pentru
a rezista.729 Centrul Naţional American Pentru Abuzul şi Neglijenţa asupra Copilului include şi utilizarea
copiilor în producerea de pornografie ca un exemplu de abuz sexual.
La toate acestea putem adăuga violul, violenţa criminală, agresiunea fizică asupra elevilor de către
profesori, exploatarea sexuală a consiliaţilor de către consilieri, hărţuirea vecinilor de către adolescenţi,
exploatarea fizică şi emoţională a angajaţilor de către angajatori, şi multe alte tipuri de comportament în
care unei fiinţe umane i se provoacă în mod deliberat durere fizică sau emoţională şi este abuzată şi
transformată într-o victimă care nu este capabilă să se apere şi să reacţioneze.
După cum este dificil de definit abuzul, la fel de greu este să stabilim incidenţa reală a prezenţei
sale în societate. Foarte multe victime pregetă să raporteze abuzul, în special dacă abuzatorul este
membru al familiei. Copiii, ca şi bătrânii, sunt incapabili să facă lucrul acesta, iar unii oameni, chiar dacă
ar putea s-o facă, fie sunt inconştienţi de durerea şi nedreptatea pe care o suportă, fie consecinţele
reclamaţiilor pot conduce la pierderea locuinţei, a mijloacelor de trai, şi atunci preferă să suporte
tratamentul prost.
Chiar cu aceste obstacole, datele pe care le cunoaştem la ora actuală, cel puţin în legătură cu ceea
ce se întâmplă în Statele Unite, unde statisticile sunt mai bine puse la punct, sunt de-a dreptul
înfricoşătoare. Astfel, anual 1,7 mil. americani sunt atacaţi cu arme de foc sau cu arme albe de către soţii
lor.730 Conform FBI-ului, între 50.000 şi 200.000 de violuri au loc în fiecare an. Abuzul asupra
partenerului de viaţă pare să fie prezent între 3-6 mil. de familii. Probabil că între 12 şi 15 mil. de femei
au fost victima unui incest731, între 2000 şi 4000 de copii mor anual datorită abuzului, neglijării şi se
estimează că 1,5 mil. de copii sunt victimele neglijenţei, iar între 100.000 – 200.000 de copii sunt abuzaţi
sexual.732 Se estimează, de asemenea, că 4% dintre bătrâni, ceea ce înseamnă cca 1 mil. de oameni, sunt
victime ale abuzului şi că numai 1 din 5 sau 6 cazuri este raportat.733
Toate aceste date pot fi oarecum diferite în alte ţări, dar în orice caz fenomenele sunt prezente şi
probabil la fel de răspândite. Nu trebuie să fim naivi şi să credem că în familiile creştine aceste fenomene,
chiar dacă sunt mai rare, nu sunt prezente.734 Oamenii rămân fireşti şi ei reacţionează spontan în mod
firesc, astfel încât abuzul, neglijenţa şi relele tratamente sunt prezente şi în familiile creştine.

607
 Biblia şi abuzul
Ar putea fi argumentat că mare parte din Biblie are de-a face cu violenţa. Relatările biblice în mod
frecvent au de-a face cu crime, cu războaie şi cu cazuri de martiraj. Adesea, violenţa este rezultatul actelor
păcătoase datorate neascultării poporului care trăieşte o viaţă de necredinţă şi păcat în faţa lui Dumnezeu.
Gen 6,11. De asemenea, violenţa poate fi rezultatul războaielor prin care Dumnezeu a sancţionat şi a
pedepsit pe nelegiuiţi, administrând justiţia Sa divină. Atunci când Proverbele (29,25) amintesc „să nu
cruţi nuiaua”, sublinierea este asupra disciplinei şi nu asupra pedepsei copilului, ci doar pentru a-l preveni
să nu adopte un comportament destructiv, ci să-şi însuşească înţelepciunea care promovează armonia şi
relaţiile sănătoase în familie. Prov 22,15; 23,13-14; 29,15.17.
În nici un caz Biblia nu aprobă abuzul sexual sau fizic asupra copilului, partenerului de viaţă sau
al vârstnicilor. Dimpotrivă, este subliniat în special în Noul Testament, comportamentul non-violent.
Domnul Hristos a condamnat nu numai crima şi violenţa, ci chiar şi gândurile sau expresiile
ireverenţioase faţă de o altă persoană. Mat 5,21-23. „Să nu judecaţi”, se spune în Predica de pe Muntele
Fericirilor, ‚pentru ca să nu fiţi judecaţi voi înşivă.’ Mat 7,1-7. În Coloseni, soţilor li se transmite să-şi
iubească soţia şi să nu fie violenţi în familie. Col 3,19. Taţilor li se spune să nu întărâte pe copii, pentru ca
aceştia să nu se descurajeze. Col 3,21. Angajatorilor li se recomandă să fie corecţi. Nu există nici un fel
de îngăduinţă faţă de abuz sau hărţuire. Col 4,1.
Credincioşilor li se spune să îndepărteze orice fel de răutate, invidie, în schimb suntem învăţaţi să
ne purtăm cu amabilitate, compasiune, să ne iertăm unii pe alţii, exact aşa cum a făcut Hristos. Ef 4,31.32.
Între credincioşi nu trebuie să existe imoralitate, necurăţie, mândrie pentru acestea că sunt improprii
poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie să apară obscenităţi, glume porcoase. Ef 5,3.4. De asemenea, în
Timotei şi Iacob se atrage atenţia asupra respectului, grijii pe care trebuie s-o manifestăm faţă de
vârstnici. Nu există nici un fel de permisiune pentru rele tratamente sau abuz în mijlocul credincioşilor.
1Tim 5,1-8.17; Iac 1,27. Toate aceste exemple descriu idealul divin. Totuşi, trebuie să recunoaştem că
deseori oamenii au eşuat în a-şi însuşi şi a atinge acest standard divin.
Ce se spune despre victimele abuzului? Isus ne atrage atenţia să ne iubim duşmanii şi să ne rugăm
pentru persecutorii noştri. Suntem instruiţi să iertăm pe cei care păcătuiesc împotriva noastră şi să nu ne
îngrijorăm de nimic. Mat 5,39.43; 6,14; Filip 4,6. Aceste instrucţiuni i-a determinat pe unii consilieri
creştini să sfătuiască victimele să se supună în mod pasiv, repetat, hărţuielilor fizice sau sexuale. Cu
siguranţă că Scriptura nu ne învaţă să ne abandonăm respectul şi apărarea de sine ca fiinţă creată de
Dumnezeu şi să ne supunem abuzului şi comportamentului păcătos ale celorlalţi.
Comentând Matei 5,38-42 William Barklay scrie: „Din când în când, viaţa a dus şi asupra noastră
insulte mai mari sau mai mici şi Isus ne-a spus aici că adevăratul creştin va învăţa să nu reacţioneze la
insulte şi să nu caute să se răzbune. Cu ajutorul lui Dumnezeu oamenii pot învăţa să-şi iubească
persecutorii, să se roage pentru duşmanii lor, să ierte pe cei ce îi abuzează şi prin credinţă în Dumnezeu să
dobândească linişte sufletească în mijlocul dificultăţilor şi a situaţiilor de viaţă improprii. Dar aceasta nu
înseamnă că victimele şi consilierii lor nu vor lua nici o măsură pentru a preveni abuzul viitor, pentru a
proteja victimele împotriva agresiunilor şi a rănilor, a riscurilor la supuşi, pentru a aduce o stare
conformă cu idealurile neabuzive pe care Scriptura le învaţă cu claritate.”735
Cauzele abuzului
De ce ajunge o fiinţă umană să abuzeze fizic şi psihologic de semenul său? Nu există un răspuns
fundamental referitor la păcătoşenia fiinţei umane. Şi aceasta nu explică de ce oamenii acţionează uneori
în mod păcătos, abuziv în timp ce alţii nu fac lucrul acesta. Suntem confruntaţi cu un comportament care
nu are o singură cauză. Acţiunile violatorilor pot să difere în mod semnificativ de motivaţia unei fiice
aflate la jumătatea vieţii care îşi neglijează sau îşi tratează părinţii în mod abuziv sau de un tată care
devine incestuos cu propria fiică. Trebuie să ne reamintim în timp ce analizăm cauzele abuzului că în
fiecare caz în parte există cauze specifice dincolo de cele generale, că fiecare situaţie are propria sa
constelaţie de cauze.

608
 Înainte de a ne ocupa în detaliu şi a analiza aceste cauze este important să atragem atenţia asupra
unei concepţii greşite în care victimele şi familiile lor cred în mod frecvent. Nu este corect să spunem că
victimele unui abuz de obicei solicită în mod inconştient şi subtil acest tratament şi că ele ar fi cumva fi
părtaşe sau iresponsabile de ceea ce se întâmplă. Este o cruzime şi absolut un neadevăr să ajungem la
concluzia de exemplu că victima unui viol şi-a dorit de fapt lucrul acesta şi că nu a luat nici o măsură
pentru a preveni atacul sexual şi că nu şi-a dorit în mod real să scape. Foarte rar se întâmplă ca victimele
să invite în mod subtil atacatorul, dar de obicei în mod cert aceasta nu este regulă.
Violul este un atac violent asupra unei femei în care sexul este utilizat ca o armă. 736 Pentru cele
mai multe victime este o situaţie uluitoare şi adesea este o experienţă terifiantă care îi ameninţă viaţa şi
care lasă sechele profunde asupra psihicului şi vieţii sale, a relaţiilor sale de mai târziu. Victimele
violurilor, ca şi alte victime ale altor tipuri de abuz nu încurajează ceea ce se întâmplă şi în nici un caz ele
nu se bucură în mod secret de această experienţă terifiantă.
Ce cauze pot determina apariţia unui abuz? Unele dintre cauzele enumerate mai jos sunt doar o
parte probabil din complexitatea problemei.
1. Mediu stresant. Cu mulţi ani în urmă un psiholog a identificat pentru prima dată mecanismul
frustrare-agresiune a comportamentului uman. Ori de câte ori un om este în mod real frustrat, reacţia
comună cu care răspunde la aceste simţăminte este de agresivitate verbală sau fizică, asupra altei persoane
sau asupra obiectelor din jur. Ori de câte ori un om de afaceri sau un director se descarcă asupra secretarei
cu reproşuri şi un limbaj violent, ori de câte ori un tenisman îşi aruncă racheta şi o izbeşte de pământ, ori
de câte ori un bărbat dă cu piciorul în câinele sau în pisica sa, toate acestea sunt exemple de
comportament agresiv al unor oameni care se simt frustraţi.
Viaţa domestică, ţipetele, plânsul unui copil care are colici sau este neschimbat, mizeria
fiziologică în care se găseşte un bătrân, toate acestea pot să genereze reacţii agresive şi violente. Lipsurile
financiare, poverile de fiecare zi, dificultăţile de caracter şi de comportament ale membrilor familiei,
stresul obişnuit, trivial, poate să genereze abuz.737 Cu toate acestea, stresul abuzatorului nu este în nici un
caz scuză pentru violenţa sa, chiar dacă victima crează acest stres. Totuşi, stresul ne poate ajuta să
înţelegem de ce unii oameni se comportă abuziv.
Violenţa indusă de stres adesea apare în trei etape sau stadii: (Denton, apud Collins) mai întâi este
stadiul apariţiei şi escaladării tensiunii în care stresul creşte, iar tehnicile de a-i face faţă sunt din ce în ce
mai puţin eficiente. În al doilea stadiu erupe violenţa. Adesea, această erupţie este iraţională şi abuzatorul
trebuie stopat, trebuie oprit fizic deoarece el nu acţionează raţional. Şi în fine, al treilea stadiu este acela
al remuşcărilor care urmează. Bătăuşul se scuză, îşi exprimă simţămintele de regret, promite că niciodată
nu se va mai întâmpla şi uneori copleşeşte victima cu daruri şi afecţiune. Aceasta poate s-o înşele pe
victimă că violenţa a fost doar un accident şi nu se va mai repeta. Însă foarte curând ciclul vicios este
reluat de la capăt.
2. Abuzul învăţat. Copii care au fost abuzaţi sau care au trăit într-un mediu violent în propriile lor
familii, care au învăţat acte violente în relaţia cu părinţii lor sau în relaţia dintre părinţi adesea devin şi ei
abuzatori mai târziu în viaţă. Un studiu asupra abuzului vârstnicilor a constatat că doar 1 din 400 de copii
care nu au fost trataţi violent de către părinţii lor devin abuzivi faţă de vârstnici, în timp ce 1 din 2 care au
fost abuzaţi de către părinţii lor vor deveni abuzivi. Un alt studiu arată că copii care au fost neglijaţi nu
vor învăţa niciodată cum să aibă grijă de ceilalţi şi că ei înşişi vor deveni neglijenţi faţă de proprii lor
copii. Violenţa naşte violenţă şi acest comportament este unul învăţat. 738
Ori de câte ori cineva abuzează, trece prin momente de agresivitate când victima reacţionează
oarecum agresiv şi violent, ceea ce îl îndârjeşte, nu pregetă să se comporte agresiv şi ciclul violenţei este
întreţinut, conţinând şi episoade de remuşcări, care nu diminuă însă, agresivitatea şi violenţa. În
regimurile totalitare s-a constatat că torţionarii, care au fost ei înşişi agresaţi şi violentaţi, vor învăţa foarte
repede să tortureze pe alţii şi că nu aveau nici un fel de simţăminte de vinovăţie sau de remuşcare. 739
Tratamentul abuziv, ca şi cel criminal, cu siguranţă că sunt învăţate şi pot fi transmise de la o generaţie la
următoarea.
609
 3. Insecuritatea personală. Studiile arată adesea că abuzatorii sunt oameni care se simt nesiguri,
impulsivi şi ameninţaţi. Ei au în genere o concepţie foarte scăzută despre sine. Uneori cei ce îşi bat soţiile
sunt geloşi, posesivi sau intimidaţi de către acestea sau soţii încearcă să-şi cultive, să-şi umfle propria
imagine de sine, să-şi diminuieze simţământul de inadecvare prin agresivitate. Unii dintre părinţii
violenţi sau se comportă inadecvat cu copiii lor se simt nepotriviţi ca părinţi şi încearcă să administreze
relaţia prin violenţă. Alţi părinţi au o slabă toleranţă faţă de reactivitatea normală a copilului mai
dinamică şi astfel violenţa devine un mod de a câştiga controlul.740
Studii asupra violatorilor au arătat că aceştia sunt oameni care se simt sexual inadecvaţi, că au
porniri agresive şi violente, şi că folosesc sexualitatea ca o armă împotriva femeilor încercând să se
răzbune. Prin contrast, incestul este mai puţin violent dar adesea este văzut ca o dorinţă secretă de
tandreţe, înţelegere care n-a fost satisfăcută la timp. Unii taţi incestuoşi se bucură de satisfacţie sexuală şi
în alte situaţii, dar ei sunt lipsiţi de apropiere emoţională, de afectivitate şi încearcă să dobândească lucrul
acesta de la propriile lor fiice. Alţi bărbaţi, dimpotrivă, nu pregetă să dobândească avantaje sexuale
egoiste din partea copiilor disponibili, prea naivi şi lipsiţi de putere pentru a se apăra sau a protesta.741
Este desigur şi o altă cauză a abuzului. Uneori se desfăşoară o luptă pentru putere între abuzator şi
victimă. Cercetări recente au arătat că producţiile cinematografice însoţite de, sau conţinând violenţă
sexuală, materialele pornografice, programele televizate, pot promova violenţa, în special violenţa
împotriva femeii.
Uneori abuzul poate proveni din partea unor oameni copleşiţi de responsabilităţile familiale.
Atunci când o femei în vârstă de 68 de ani a murit prin înfometare, comunitatea a fost terifiată datorită
unor reporteri care au analizat cazul în amănunt, care au descris simţămintele de neajutorare ale fiului
acesteia. Mama devenise confuză, incontinentă, oarbă şi era necooperantă. Ea refuza să mănânce şi uneori
îşi scotea mâncarea din gură şi şi-o ascundea în buzunare. Fiul său avea un serviciu, nu avea nici un ajutor
din partea societăţii pentru a-şi ajuta mama şi nu ştia ştia nimic despre serviciile sociale şi despre
asintenţa de care s-ar fi putut bucura mama sa. El pur şi simplu nu şi-a abuzat mama verbal sau fizic
niciodată, singurul său abuz s-a dovedit a fi neglijenţa pur şi simplu pentru că el nu ştia cum să-i facă faţă
şi aceasta sugerează coplexitatea şi dificultatea identificării cauzelor în fiecare caz de abuz şi indică cât de
important este rolul consilierului în aceste medii şi cu aceste persoane.
Efectele abuzului
Green a contactat o femeie care fusese intervievată cu câţiva ani în urmă în legătură cu experienţa
unui viol. Femeia şi-a descris reacţiile sale iniţiale, a contactat un consilier şi anii au trecut. Acum după
aceşti ani femeia spunea: „A fost ghinionul meu să mi se întâmple şi din acel moment viaţa mea nu mai
este aceeaşi, nu a mai putut fi la fel. Sunt în viaţă, trăiesc, dar nu mai sunt aceeaşi persoană şi probabil că
niciodată nu voi mai fi. Pot să funcţionez, pot să mă bucur uneori, acum pot să şi dorm, dar cred că aş
cere prea mult dacă aş aştepta să fiu exact cum eram înainte de a se întâmpla acel lucru oribil. Am citit că
unele femei îşi fac reproşuri. Eu nu mi-am făcut niciodată, dar ceea ce simt şi trăiesc este că întotdeauna
voi fi diferită de cea care am fost înainte.” (Chicago Tribune, 18.03.1987) Experienţa acestei femei nu
este neobişnuită.
Abuzul tinde să afecteze victimele în mod profund şi să le influienţeze pentru întreaga viaţă. Se
constată că 98% dintre victimele molestării sau abuzului sexual resimt leziuni care vor fi permanente.
83% din aceste injurii sunt de natură emoţională, depinzând de vârstă, personalitate, sex, tip de abuz şi
experienţele trecute ale victimei. Efectele unui abuz pot influenţa oamenii într-o multitudine de moduri.
Atunci când sunt comparate cu nonvictimele de exemplu, victimele incestului sunt înclinate să arate mai
mult incapacitate de a se încrede în alţii, imagine de sine scăzută, conflict în legătură cu propria identitate
sexuală, simţăminte de vinovăţie, ruşine şi izolare faţă de alţii.
Briere observa ceea ce a numit sindromul post abuz sexual, caracterizat prin anxietate, tulburări de
somn, mânie, disfuncţii sexuale, adicţie faţă de droguri sau medicamente şi tendinţe autodistructive. 742 Un
studiu al Universităţii de Medicină Carolina de Sud a constatat că victimele adulte ale abuzului în
copilărie tind să fie supraponderale, deprimate şi să sufere în mod cronic de anxietate generalizată. 743
610
Mulţi dintre aceştia au coşmaruri, au probleme de adaptare sexuală şi mari dificultăţi în a stabili relaţii
armonioase stabile. Cei mai mulţi se consideră inatractivi pentru alţii.
Un alt studiu a constatat că adolescenţii care au fost abuzaţi sau neglijaţi ca şi copii sunt mult mai
frecvent implicaţi într-un comportament delicvent şi au tendinţa de a comite tâlhării sau alte atacuri
violente. Soţiile abuzate, aşa cum este de aşteptat, simt teamă, mânie, deprimare, imagine de sine scăzută
şi adesea se simt neajutorate. Victimele violului suferă mult mai frecvent de anxietate, depresie, dificultăţi
sexuale, tensiuni intrafamiliale, incapacitate de a se adapta profesional şi social, retragere din relaţiile cu
alţii, condamnare de sine, apatie şi inerţie. 744 Victimele abuzului asupra vârstnicilor se simt confuzi,
neajutoraţi, dar de cele mai multe ori nu se plâng şi nu raportează abuzul, chiar dacă sunt capabili să facă
lucrul acesta. Teama de a fi abandonaţi, de a fi plasaţi într-un orfelinat, izolaţi social sau pedepsiţi,
determină pe mulţi să sufere în tăcere şi uneori să găsească scuze pentru acţiunile abuzive ale copiilor lor.
Aceste efecte diverse ale abuzului ar putea fi grupate în trei categorii generale. Abuzul
influenţează simţămintele victimei, gândirea acesteia şi acţiunile sale.745
a. Simţămintele. Victimele se simt adesea mânioase, temătoare, ruşinate, vinovate, jenate,
confuze şi lipsite de valoare. Cele mai multe victime vorbesc de simţământul că au fost murdărite, că sunt
vulnerabile, că le-a fost alterată propria lor fiinţă, că se tem să se mai încreadă în alţii. Depresia este
comună dar simţămintele de milă sau blamare de sine sunt frecvente.
b. Gândirea. Oamenii care au fost abuzaţi adesea au concepţii scăzute despre sine, se gândesc la
ei înşişi ca fiind neatractivi, incompetenţi, inadecvaţi, dependeţi şi nedoriţi de alţii. Adesea, victimele
manifestă o moralitate scăzută şi au dificultăţi de concentrare şi atenţie. Copiii abuzaţi, soţiile bătute, şi
bătrânii trataţi prost se autoblamează pentru tratamentul pe care îl primesc şi gândesc că de fapt ei merită
acest tratament. Adesea ei sunt gata să suporte abuzul, să reziste din cauză că se simt neajutoraţi şi le este
teamă de consecinţele care decurg din reclamarea abuzului.
c. Acţiunile. Abuzul conduce uneori victimele să dezvolte comportament antisocial, să-şi
însuşească dizabilităţi, tensiuni interpersonale, ineficienţă personală şi, aşa cum am văzut, tendinţa de a
deveni ei insuşi violenţi şi abuzivi. Adesea victimele se tem să se aventureze în afară aşa că ei rămân
închişi în casă, mulţi se retrag din societate, deşi au cea mai mare nevoie de suport social, încep să
consume alcool şi deseori se retrag într-o lume a reveriilor. Ei încearcă să facă faţă vieţii dar recunosc că
întotdeauna vor fi diferiţi de ceea ce au fost înainte de abuz.
Unde se află Dumnezeu în toate acestea? Unele victime nu reuşesc să înţeleagă şi să rezolve
teologic această problemă, rămân în confuzie, mulţi din cei abuzaţi se întreabă de ce permite Dumnezeu
ca să se întâmple astfel de lucruri? Dacă Dumnezeu este bun cum este posibil ca să fie lăsaţi să treacă prin
situaţii atât de dureroase? Mulţi sunt răzvrătiţi şi mânioşi împotriva lui Dumnezeu şi chiar manifestă
această mânie împotriva consilierului creştin. Adesea unii se luptă cu îndoiala, sunt incapabili să ierte şi
se întreabă dacă mai există vreo speranţă că vor putea vreodată să se mai încreadă în Dumnezeu pentru
protecţie.
Dacă luăm în considerare efectele abuzului va trebui să încercăm să ne reamintim că victima nu
este singura care suferă. Membrii familiei, prietenii, soţul sau soţia, rudele apropiate, toţi aceştia
reacţionează cu mânie, confuzie, prejudecată, sentimente de neajutorare. Soţii soţiilor violate uneori se
simt ei personal violaţi din cauza a ceea ce i s-a întâmplat soţiei lor. Un soţ se simţea dezgustat fizic
atunci când încerca să se apropie sexual de soţia sa, pe care o considera impură, murdărită. Toate acestea
conduc la tensiune maritală, la depresie şi la stres adăugat abuzului propriu-zis.
În final trebuie să nu-i uităm pe abuzatori. Aceşti oameni au simţăminte profunde şi durabile,
remuşcare în special atunci când comportamentul lor abuziv a fost adus la cunoştinţa publică. Mulţi se
simt ameninţaţi, sunt copleşiţi de simţăminte de vinovăţie, confuzi şi nu se bucură nici de cel mai mic
suport sau simpatie din partea celorlaţi fiind consideraţi vinovaţi. Foarte puţini îi înţeleg pe abuzatori şi
consideră de obicei, pregetă să realizeze că mulţi abuzatori au nevoie de ajutor cel puţin tot atât de mult
cât şi victimele lor.746
Consilierea în situaţii de abuz
611
 Poate fi dificil să consiliezi abuzatori şi victimele acestora. Consilieri compasionaţi, chiar cei cu o
lungă experienţă pot fi şocaţi, le repugnă atunci când observă durerea fizică şi psihologică a unor fiinţe
umane agresate de semenii lor, adesea în mod repetat. În timp ce consilierii pot avea dificultăţi neştiind
dacă ei ar trebui să creadă sau nu raportele privind un abuz sau altul care vin din partea unor copii sau
unor persoane foarte în vârstă, alteori putem suspecta abuzul întrebându-ne ce ar trebui să facem în
situaţia în care consiliatul neagă.
Bărbaţii, inclusiv slujitori ai amvonului, adesea constată că consiliaţii femei pot să fie prea ruşinaţi
să vorbească despre experienţele abuzive pe care le îndură în domeniul sexualităţii din partea soţilor lor,
astfel încâr procesul de consiliere poate să fie deturnat. Un periplu prin literatura de consiliere ar putea să
indice faptul că consilierea victimelor abuzurilor nu a fost dovedită în mod definitiv eficientă şi această
provo complicată şi de faptul că fiecare victimă sau abuzator prezintă nevoi unice şi ele trebuie oarecum
tratate diferit de ceilalţi. În pofida acestei unicităţi putem considera că recuperarea după un abuz poate fi
considerată un proces care parcurge cel puţin patru stadii:747
1. Stadiu de impact. El persistă de la câteva ore până la câteva zile şi se caracterizează prin şoc,
anxietate, teamă şi chiar incapacitate de a crede că este adevărat ceea ce s-a întâmplat. Adesea victimele
sunt confuze şi nu ştiu dacă trebuie sau nu să raporteze abuzul şi sunt terifiate de faptul că s-ar putea ca
abuzul să se repete. Uneori impactul este agravat şi datorită faptului că victimele se simt copleşite de prea
multe intervenţii profesionale, a interogatoriilor poliţiei şi a tuturor procedurilor care o urmează unui
astfel de abuz.
În acest stadiu consilierul trebuie s-ofere suport, călăuzire şi să-l asiste pe abuzat în hotărârile cele
mai înţelepte, să-l ajute să găsească o sursă de ajutor, calm şi un mediu sigur, protejat. Adesea nici una
dintre oferte nu ajunge la victimă deoarece aceasta se teme prea mult, este prea confuză, lipsită de putere
sau jenată pentru a raporta abuzul sau a căuta ajutor.
2. Implică negarea. Încercând să facă faţă stresului teribil prin care trece, victima încearcă să
nege trauma abuzului şi are tendinţa de a se reîntoarce la un stadiu de funcţionare anterior accidentului. În
acest timp victima simte nevoia să se simtă asigurată, organizată şi că controlează situaţia. Aparţinătorii şi
chiar victimele uneori, li se pare că totul se reîntoarce la normal, dar rana este încă prezentă şi ei trebuie
să i se facă faţă înainte ca să se producă o vindecare, o recuperare autentică. Stadiul negării poate să ţină
câteva zile deşi el poate să persiste uneori ani în şir.
3. Stadiul procesualităţii. Apare atunci când experienţa agresiunii sau a unui viol nu mai poate fi
suprimată. Adesea apar unele evenimente critice sau un stres emoţional pot declanşa vechile simţăminte,
iar victima se simte copleşită de anxietate, de depresie, coşmaruri, aşa numitele flash-back-uri, reamintiri
fugitive care invadează conştiinţa victimei cu detaliile terifiante ale agresiunii şi o constantă ruminare
legată de detaliile agresiunii. Aceasta este o perioadă în care victima are nevoie să discute, să-şi exprime
simţămintele, să fie asistată în lupta sa cu vinovăţia şi mânia, să simtă nevoia de susţinere din partea
consilierilor.
Mulţi găsesc confort şi ajutor prin asocierea la grupurile suport, în care victimele violurilor se
ajută unii pe alţii. Alţii găsesc ajutor în comunitate sau într-o biserică unde este organizată o reţea de
susţinere care-i oferă suport emoţional, înţelegere şi informaţii. Dacă nu aveţi nici o experienţă în
consilierea victimelor abuzului, este înţelept să contactaţi centrele locale de abuz fizic sau sexual, centre
de asistenţă a persoanelor care au fost violate, unde se află consilieri cu experienţă, care pot s-ofere
informaţii şi să dea asistenţă victimelor şi familiilor acestora.
4. Stadiul integrării, care se produce în momentul în care persoana începe să nu se mai simtă
controlată sau dominată de efectele abuzului sexual sau al violului. Aceste evenimente sunt puse la locul
lor în conştiinţa victimei, ele sunt în continuare considerate dureroase, dar oarecum sunt neutralizate şi
localizate în trecut, persoana continuând, însă, să se dezvolte, să depăşească nivelele precedente,
bucurându-se de maturitate psihologică şi spirituală, şi este capabilă să-şi trăiască viaţa. Deşi fiecare din
aceste stadii implică nevoia de suport, călăuzire şi asistenţă pentru a face faţă stresului şi reacţiilor
emoţionale faţă de abuz, totuşi anumite tipuri de abuzuri necesită o intervenţie cu caracter specific.
612
 Astfel, în asistarea copiilor abuzaţi, un medic care a petrecut mai mulţi ani încercând să ajute copii
abuzaţi, descria dificultăţile cu care trebuia să lucreze. Este vorba despre o doamnă medic. Acei care
încearcă să asiste copii abuzaţi, trebuie să se pregătească în vederea câştigării unei bătălii împotriva
neîncrederii, ostilităţii şi hărţuirii care provine din mai multe surse, ca şi atitudinii pasive de inactivitate
din partea tuturor. Mai mult decât atât, cei ce doresc să sprijine pe un astfel de copil, sunt sabotaţi de
indiferenţă şi o conspiraţie a tăcerii. Presiunea care vine din partea anturajului, ca şi a comunităţii, aceea
de a ignora şi de a minimaliza întreaga situaţie, poate să fie extremă.
Aşa cum am văzut, copiii rareori raportează abuzul sexual sau fizic, uneori datorită faptului că ei
nu înţeleg ce se întâmplă şi nici semnificaţia a ceea ce se întâmplă, nu ştiu cui trebuie să spună, şi adesea
deoarece se simt ameninţaţi, cu o agresiune şi mai gravă, uneori chiar că li se va lua viaţa dacă vor vorbi
cu cineva despre abuz.
În calitate de profesionişti puteţi suspecta abuzul sau neglijenţa atunci când observaţi câteva din
următoarele semne: copilul pare să fie terifiat şi în mod inexplicabil se teme de proprii săi părinţi, copilul
este prost îngrijit şi nutrit, îmbrăcat nepotrivit cu anotimpul. Copilul pare să fie distrofic şi carenţat.
Echimozele, vânătăile, alte răni ca şi boli sau suferinţe, sunt tratate incorect din punct de vedere medical.
Copilul este retras şi deprimat, sau supraactiv şi agresiv. Copilul pare dezinteresat, incapabil să se
concentreze, înclinat să se prindă de adulţi, alţii decât părinţii săi, sau incapabil să-şi petreacă timpul
împreună cu copiii de vârsta lui.
Părinţii sunt rigizi, pun standarde înalte copiilor lor, sau sunt înclinaţi să-i pedepsească cu asprime.
Părinţii trăiesc în stress multiplu ca, neînţelegeri familiale, divorţ, datorii, mutări frecvente, şomaj şi alte
dificultăţi. În mod frecvent, un observator din afară are puţine indicaţii privind un abuz. Nu există
cicatrici, uneori copilul poate să arate sănătos, dar uneori se comportă nepotrivit şi manifestă agresivitate
sau tulburări de somn, sau un comportament sexual nepotrivit.
Este adevărat, copiii pot să aibă o imaginaţie deosebit de vivace şi uneori pot să confecţioneze tot
felul de poveşti, dar copiii de vârste mici nu au capacitatea de a fantaza ceva ce nu au experimentat.
Ascultaţi-i cu atenţie şi dacă ei vă oferă unele indicii privind abuzul, puteţi încerca să le cereţi să descrie
ce înţeleg ei prin aceasta, şi să vă ofere mai multe detalii. Metaforele, desenele şi alte mijloace de
exprimare indirectă sunt deosebit de utile în acest sens. Atunci când un adult cu capacitate de a înţelege
pe aceşti copii intervine, pericolele şi cicatricele psihologice care pot dura o viaţă întreagă pot fi prevenite
adesea. Amintiţi-vă că abuzatorul cere adesea victimelor lor, acestor copii, să păstreze secretul abuzului.
Chiar atunci când ajung să mărturisească ceea ce li s-a întâmplat, adesea sunt nevoiţi să-şi retragă
plângerile atunci când ele devin de notorietate. Pe măsură ce cresc în vârstă, copiii şi adolescenţii încep să
realizeze că cei mai mulţi oameni nu cred că un adult aparent normal, aşa cum este propriul lor tată, ar
putea fi capabil ca să molesteze sexual, în mod repetat, propria sa fiică. Copilul de orice vârstă trebuie să
facă faţă unei audienţe neîncrezătoare atunci când el se plânge de un incest repetat.
În situaţia aceasta copilul sau adolescentul, tulburat, mânios, riscă nu numai neîncrederea, dar să
fie tratat chiar ca un ţap ispăşitor, să fie umilit şi pedepsit. Abuzul asupra copilului, inclusiv incestul, este
o chestiune care implică întreaga familie. Victima poate fi persoana care suferă cel mai mult, dar şi ceilalţi
membri au nevoie de sprijin, de susţinere la fel de mult. Pentru acest motiv, cei mai mulţi consilieri
încearcă să implice întreaga familie în procesul consilierii, mai ales atunci când abuzul apare în interiorul
căminului.
Asistarea victimelor adulte ale incestului sau abuzului
Nu este surprinzător că victimele uneori poartă durerea abuzului din copilărie până la vârsta adultă
şi niciodată nu au împărtăşit acest secret cu cineva. Atunci când noi luăm în considerare faptul că poate
20 până la 30% dintre tinerele din colegii şi facultăţi au fost victimizate sexual când erau copii, este mai
corect să recunoaştem cât de multe victime tăcute ale abuzului pot exista, atât în Biserică, cât şi în
cabinetul de consiliere.
După ce a avut curajul să vorbească pe un post de radio de faptul că a fost abuzată, Karen Burton
Mains a afirmat că a fost copleşită de sute de scrisori din partea ascultătorilor, care relatau acelaşi tip de
613
abuz. Un psiholog a pus la un moment dat o notiţă mică într-un campus, invitând cititorii să-l sune dacă
au fost implicaţi într-un abuz sexual şi au încă probleme de rezolvat. Ca urmare a acestei notiţe a primit
54 de apeluri telefonice în următoarele 24 de ore.
Dacă suspectaţi abuzul sexual asupra consiliatului, nu ezitaţi să ridicaţi această problemă cu
delicateţe. Menţionaţi că problema este comună şi că victimele nu merită abuzul, iar oamenii trebuie să-şi
depăşească simţămintele de ruşine, de umilinţă, de vinovăţie şi durerea rănilor provocate. Adesea
atitudinea amabilă, plină de grijă, nejudicativă şi de încurajare care poate fi furnizată de un consilier
sensibil, este tot ceea ce consiliatul are nevoie pentru a-şi dezvălui secretele şi în final pentru a lăsa
simţămintele şi lucrurile neclarificate legate de abuz ca să fie tratate.
Asistarea victimelor violului
Victimele care au fost violate pot fi clasificate în trei moduri, depinzând de modalitatea în care
răspund faţă de acest eveniment. Majoritatea manifestă aşa-numitul sindrom traumatic al violului (A).748
Acesta începe cu un stress acut imediat după viol, în care victima simte teamă, mânie, anxietate, şoc,
autoblamare şi neîncredere, adesea exprimată prin plâns, tensiune, greaţă, nelinişte, agitaţie psihomotorie,
sau alteori ascunsă în spatele unei faţade de calm pe care o compune ca o mască exterioară.
În acest moment victima este copleşită de simţăminte de teroare, preocupată faţă de propria
siguranţă şi se simte vinovată din cauză că nu este mai frământată. Multe femei se întreabă dacă ceea ce
ştiu ele s-a întâmplat aievea, şi se întreabă dacă nu în mod secret sau inconştient au exercitat o atracţie
asupra violatorului.
Consiliatul probabil că simte nevoia de cineva care să-l asculte, să-l accepte, s-o creadă, în special
atunci când face faţă neîncrederii subtile şi respingerii care vine din partea familiei, prietenilor, poliţiei
sau personalului medical. Consilierul poate să încurajeze exprimarea simţămintelor, poate ajuta femeia să
găsească ajutor competent medical şi juridic, îi poate fi oferit suportul atunci când ea trebuie să facă faţă
criticilor, poate s-o ajute pe ea şi prietenii săi să recunoască şi să demonteze miturile legate de viol, în
special acela prin care se consideră că femeia, în mod inconştient sau secret, face avansuri violatorului, şi
să-i ofere suport femeii pentru a face faţă situaţiilor de criză din următoarele săptămâni.
Două-trei săptămâni după viol, cele mai multe femei încep să experimenteze, să aibă coşmaruri,
temeri iraţionale şi o activitate.febrilă, neliniştită. Adesea multe dintre ele iau hotărârea de a se muta, de
a-şi schimba numărul telefonic, de a sta încuiate în casă, de a petrece mult timp cu cei mai apropiaţi
prieteni. În tot acest timp victimele încearcă să parcurgă procesul de organizare al propriei vieţi, după ce
au experimentat una dintre cele mai terifiante experienţe ale vieţii lor. Astfel de femei au nevoie de
susţinere, de libertate de a-şi exprima simţămintele, de acceptare, de ocazia de a vorbi cu cineva care să le
considere normale, să le călăuzească să ia decizii.
Foarte multe deschid discuţia şi pun întrebarea constantă: „dar de ce tocmai mie, de ce a trebuit să
mi se întâmple mie aşa ceva?” şi au nevoie de reasigurarea dragostei, preocupării şi bunătăţii lui
Dumnezeu în viaţa lor. Adesea este util pentru consilier să ia iniţiativa de a fi de folos acestor femei, în
loc să aştepte până când victimele caută şi se adresează ele în mod formal consilierii. De asemenea este
de folos să consilieze familiile şi partenerul, soţul soţiei violate. Aceşti oameni pot fi foarte suportivi cu
victima, dar în acelaşi timp, ei înşişi sunt răniţi şi au propriile lor simţăminte care trebuie exprimate,
atitudini care trebuie schimbate, sau prejudecăţi care trebuie corectate.
Un al doilea tip de răspuns general faţă de un viol poate fi numit „reacţie complexă” (B).
Victimele cu dificultăţi, cu antecedente medicale sau psihiatrice sau sociale, uneori dezvoltă simptome
mult mai intense de depresie sau chiar simptome psihotice, comportament suicidar, tulburări
psihosomatice, adicţii faţă de droguri, alcoolism, sau manifestări sexuale şi comportament nepotrivit în
domeniul sexualităţii. Aceste femei au nevoie de consult medical sau psihiatric sau din partea unui
psihoterapeut experimentat, care poate să pătrundă mai profund în criza pe care o parcurg aceste victime
pentru a fi sprijinite, vezi tratatul de psihotraumatologie.
Al treilea tip de răspuns la un viol este aşa-numita reacţie de tăcere (C). Aceste persoane, inclusiv
victimele care au fost molestate în calitate de copii sau adolescenţi, nu spun nimănui despre ceea ce li s-a
614
întâmplat, nu vorbesc cu nimeni despre simţămintele sau reacţiile lor, şi poartă în continuare o teribilă
povară psihologică. Mai târziu în viaţă aceşti oameni vor dezvolta anxietate, teamă de bărbaţi, evitarea
comportamentului sexual, temeri inexplicabile de a fi singuri, de a ieşi din casă, coşmaruri şi o profundă
pierdere sau diminuarea imaginii de sine.
Dacă aceste fiinţe sunt abuzate iarăşi, ele adesea vor petrece mult timp vorbind despre emoţiile
care le copleşesc, fiind mai preocupate mai mult de primul viol decât de ceea ce s-a petrecut în situaţia
recentă. Studiile asupra victimelor violului au constatat că femeile sunt de obicei capabile să-şi
reorganizeze viaţa, să se protejeze de o nouă agresiune. Aceasta se întâmplă mai ales în cazurile în care
victimele au beneficiat de tratament medical, de susţinere psihologică şi de călăuzire practică de care
aveau nevoie după viol.
Victimizarea femeilor prin viol şi prin alte mijloace este o deviaţie grosolană faţă de intenţiile
planului lui Dumnezeu, dar nu există nici o dovadă ca să susţinem mitul faptului că violatorul este un
militant în bătălia bărbatului împotriva femeii. Unii violatori sunt bărbaţi care se află ei înşişi în situaţia în
care violul le pare o situaţie de compromis sau convenabilă, adesea violatorii sunt fie foarte tineri, fie
căsătoriţi, fie sunt angajaţi, a căror familie este tulburată, care nu pot să aibă relaţii normale cu femeile şi
care neagă că au tulburări de acest tip social.
În fiecare caz violatorii au nevoie de suport şi consiliere. Ei trebuie să ştie că pot beneficia de
iertarea lui Dumnezeu, că pot să experimenteze puterea lui Dumnezeu care le transformă viaţa, să
participe la consiliere şi să-şi rezolve propriile probleme nerezolvate care conduc la actul violului.
Asistarea victimelor abuzului conjugal
Cele mai multe abuzuri intrafamiliale sunt presupuse a implica abuzul fizic sau psihologic sau
prostul tratament a unei soţii de către soţul ei. Abuzarea soţului de către soţie este de obicei mult mai rară,
deşi unele dovezi ale asistenţei de urgenţă sugerează că violenţa domestică împotriva bărbaţilor este în
creştere şi uneori chiar concură cu cifrele soţiilor abuzate. Din cauza faptului că ei au o putere mai mare,
de obicei bărbaţii sunt mai capabili să-şi agreseze soţiile decât soţiile să provoace agresiuni fizice
împotriva propriilor lor bărbaţi. De obicei soţiile, atunci când atacă, o fac altfel decât cu palmele şi
pumnii, folosind diverse mijloace contondente.
În ambele cazuri, victimele au adesea o imagine de sine scăzută, iar în cazul femeii abuzate poate
să existe convingerea eronată că rolul soţului, ca şi cap al familiei, îi oferă acestuia dreptul de a-şi tiraniza
familia. Uneori victima este făcută chiar să simtă că ea este adevărata cauză a problemei şi nu abuzatorul.
În alte cazuri soţul abuziv poate să se manifeste în mod obişnuit iubitor şi gata să-şi susţină, să-şi întreţină
familia, cu excepţia unor explozii periodice şi imprevizibile de agresivitate şi violenţă.
Încă o dată, cele mai multe victime şi în aceste situaţii pregetă să reclame abuzul. Există o teamă
realistă că soţul abuzator poate să devină mai agresiv dacă descoperă că a fost reclamat. O femeie a cărei
întreţinere depinde de soţul său abuziv, pregetă să-şi asume riscul de a rămâne fără susţinere, fără
alimente, fără finanţe şi fără un acoperiş, mai ales dacă ea are şi copii în îngrijire. Unele soţii creştine cred
şi uneori sunt susţinute chiar şi de către pastorii lor, că femeia trebuie să fie supusă soţului ei, chiar atunci
când comportamentul acesteia este violent şi îi ameninţă viaţa.
Consilierul creştin ar trebui să fie vigilent şi alert faţă de semnele non-verbale ale unei soţii
abuzate. Acestea ar putea include: o istorie a unor avorturi, vizite frecvente la camera de gardă sau
tratament pentru agresiuni şi suferinţe fizice, semne continui de stress, cum ar fi migrene, cefalee,
tulburări gastro-intestinale, maleză frecventă sau utilizarea excesivă a tranchilizatelor sau a alcoolului,
retragerea şi izolarea faţă de prieteni, biserică şi familie, o dispoziţie descurajată sau impredictibilă, un
comportament depresiv şi uneori acompaniat de tentative de suicid, frecvente absenţe de la locul de
muncă, rapoarte ale celor din jur, inclusiv vecini şi copii, legate de conflictul sau de agresivitatea,
zgomotul din familie, istoric de antecedente de abuz sau violenţă în familie.
Dacă abuzul este suspectat, consilierul ar trebui să nu pregete să ridice această chestiune; de
asemenea, pastorii care vizitează familiile enoriaşilor au ocazii deosebite de a explora aceste aspecte şi de
a afla victimele care în mod voluntar nu solicită consilierea. Intervenţia cea mai eficientă are loc dacă
615
familia vede intervenţia ca o situaţie de criză. Încearcă să afli situaţia în cămin, şi caută să determini
riscurile viitoare. În special în stadiile incipiente, cele mai multe victime au nevoie de susţinere pentru a
se calma, de efectul liniştitor pe care poate să-l ofere consilierea şi un consilier pregătit, competent, mai
ales în a lua decizii cu caracter practic.
În ultimă instanţă consilierul creştin doreşte ca, cuplul să-şi menţină relaţia şi să trateze familia,
dar atunci când violenţa pare să escaladeze, este mai înţelept să ajuţi soţia abuzată şi copiii să se
îndepărteze pentru a evita riscul unor agresiuni cu consecinţe grave. Cel puţin temporar, soţia şi copiii
trebuie îndrumaţi fie către un centru de scăpare, sau să se mute la o rudă apropiată într-un loc sigur şi
protejat. Atunci când separarea pare să fie cea mai bună soluţie după ce au fost epuizate toate celelalte
mijloace, trebuie oferit suportul comunităţii, suport medical, juridic, pentru ca familia să fie asistată; de
asemenea, suportul social, să beneficieze de toate drepturile acordate în astfel de situaţii.
Pentru aceasta consilierul trebuie să cunoască legile şi infrastructura serviciilor disponibile pentru
astfel de cazuri. Imediat ce pericolul a fost diminuat, consilierea trebuie să se concentreze asupra
simţămintelor de vinovăţie, a imaginii de sine scăzute, asupra poziţiei biblice în relaţia maritală şi
familială, în legătură cu dobândirea capacităţii de a ierta şi, de asemenea, cu simţămintele soţului agresor,
de vinovăţie, mânie, descurajare, neajutorare şi îngrijorările privind modul cum va face faţă viitorului.
Mai târziu, consilierul se poate implica în a media refacerea relaţiei dintre soţ şi soţie, încercând să
îmbunătăţească, s-optimizeze comunicarea, să soluţioneze conflictul, să adapteze comportamentul sexual,
să ajute la însuşirea rolurilor în familie, să restabilească încrederea şi alte aspecte ale consilierii maritale.
Asistarea victimelor abuzului împotriva bătrânilor
Morris Chevalier spunea odată că îmbătrânirea nu este aşa de rea dacă ei în considerare
alternativa. Pentru cei mai mulţi oameni alternativa moartea pare să fie mult mai bună, în special dacă
sunt bombardaţi cu abuz fizic sau psihologic. Acest abuz nu vine numai din partea membrilor mai tineri ai
familiei. Uneori bătrânii sunt abuzaţi de personalul medical, de asistentele angajate să le ofere servicii la
domiciliu, de vecini care îi vandalizează, de proprii soţi sau de muncitori nerăbdători, de angajaţi în
administraţie, în comerţ, ş.a.m.d.
Puţini vârstnici caută consiliere şi este foarte probabil că asistentul social sau pastorul trebuie să-i
viziteze şi să-i susţină sau sprijine la domiciliul acestora. Ori de câte ori o persoană în vârstă vorbeşte
despre rele tratamente, consilierul trebuie să-l asculte cu simpatie şi sensibilitate. Amintiţi-vă totuşi că
unii vârstnici sunt incapabili să gândească cu claritate şi pot să sufere de sindromul de prejudiciu, odată
cu deprecierea lor fiziologică se simt frustraţi şi dezvoltă uneori personalităţi paranoice în care se văd
persecutaţi. Uneori prostul tratament poate fi mai mult imaginar decât real. Este totuşi înţelept să vedem
cât din cele spuse corespund realităţii, să luăm date de la aparţinători sau de la persoanele care îi
înconjoară.
Abuzul împotriva bătrânilor este mult mai probabil atunci când bătrânii sunt în neputinţă, au
diferite inabilităţi, infirmităţi sau handicapuri, iar cei care le oferă sprijin au resurse limitate de a face faţă.
Consilierea implică suportul pentru persoanele în vârstă, ajutorarea familiei, sprijinirea, învăţarea lor cum
trebuie să facă faţă şi modalităţile în care se pot comporta cu compasiune şi non-abuziv. Pot fi utilizate
resurse sociale, comunitare şi microgrupuri de asistenţă cum este Tabita sau diaconia din comunităţi.
Pentru a oferi suport material, emoţional şi spiritual. Dacă situaţia de abuzare continuă, trebuie găsite alte
modalităţi pentru îngrijirea vârstnicului.
Asistarea abuzatorilor
Victimele unui abuz sunt oameni răniţi, care adesea au nevoie de un consilier plin de grijă.
Abuzatorii, prin contrast, tind să fie condamnaţi, ignoraţi, sau încarceraţi fără tratament. Dar abuzatorii au
nevoie şi ei de consiliere. 749 S-a constatat că între 35%-80% dintre abuzatorii netrataţi, dintre violatori, au
tendinţa de a repeta această violenţă. Ei recidivează în mult mai mare măsură decât cei care au fost trataţi.
Astfel că un mod de a preveni violenţa, violul, agresivitatea, este tratamentul abuzatorilor. Atunci când
sunt confruntaţi cu acţiunile lor violente, mulţi abuzatori le neagă, neagă ceea ce au făcut, îşi scuză
acţiunile sau încearcă să blameze sau să facă responsabili pe altcineva, inclusiv pe victime pentru ceea ce
616
ei au făcut. În această situaţie nu este surprinzător că arestarea abuzatorilor reduce riscul recidivei. Pe de
altă parte, în închisoare ei trebuie să beneficieze de personal calificat care să le trateze problemele.
Consilierea abuzatorilor este adesea un proces lung, anevoios, care are de-a face cu simţămintele
de mânie, imagine de sine scăzută şi lipsa de autocontrol a consiliaţilor. Cei mai mulţi dintre ei au
dificultăţi de comunicare, de soluţionare a problemelor, sunt incapabili să negocieze rezolvarea
conflictelor şi nu au capacităţi de soluţionare a stressului. Deoarece foarte mulţi abuzatori au fost ei înşişi
în perioadele timpurii ale vieţii victime ale abuzului, adesea este important să abordăm simţămintele de
insecuritate care s-au edificat de-a lungul vieţii.
Mulţi consiliaţi abuzivi nu au învăţat niciodată cum să-şi exprime simţămintele într-o manieră
non-violentă şi acceptabilă social. Mulţi dintre ei sunt rigizi, au atitudini dominatoare şi nu înţeleg să-şi
rezolve altfel problemele decât prin agresivitate şi violenţă. Alţii au convingeri eronate cum că victimele
se bucură să fie bătute, că au nevoie de lucrul acesta, că numai aşa pot fi corectate, că victimele îi
încurajează sau că este o dovadă de masculinitate şi asertivitate din partea lor să fie agresivi, că în felul
acesta îşi menţin autoritatea.
Toate aceste atitudini trebuie schimbate, pentru ca abuzul să înceteze. Aceasta este o activitate
extrem de consumtivă şi trebuie să fie îndeplinită de consilieri experimentaţi. Deşi consilierea individuală
poate fi de folos şi în situaţia abuzatorilor, cele mai multe lucrări în acest domeniu atrag atenţia asupra
valorii terapiei de grup. Întâlnindu-se cu alţi abuzatori, oamenii încep să înţeleagă că au probleme
similare, înţeleg că sunt probleme comune, învaţă să interacţioneze în grup, învaţă să-şi exprime
simţămintele într-o manieră acceptabilă, se simt de asemenea acceptaţi şi susţinuţi şi sunt ajutaţi să-şi
dezvolte nevoia de comunicare, să facă faţă stressului şi dobândesc aptitudini sociale.
Vechile atitudini sunt schimbate, iar uneori abuzatorii care au fost victimele unor abuzuri
anterioare sunt invitaţi să-şi spună povestea, sunt instruiţi şi pregătiţi să se pună în mod empatic în situaţia
victimei, să înţeleagă ce simte victima în momentul în abuzată. Ei realizează că nu este o experienţă de
care cineva să se bucure în secret, îşi dau seama cât de mult rău, ce consecinţe are abuzul asupra
personalităţii şi vieţii celuilalt. În felul acesta abuzatorul învaţă să se comporte responsabil în comunitate,
îşi însuşeşte un mod de viaţă, un stil de viaţă lipsit de violenţă.
De asemenea, abuzatorii trebuie să înţeleagă că pot fi iertaţi şi să dobândească capacitatea de a se
ierta ei înşişi şi a ierta pe ceilalţi. Ei au nevoie să înţeleagă că, chiar şi abuzul nu este un păcat de neiertat.
Dumnezeu care ne iartă ne poate ajuta, ne poate da călăuzire şi sprijin pentru a ne repara şi a ne reface, a
ne vindeca de erorile trecutului pentru toţi cei care în mod sincer caută să-şi refacă viaţa şi să găsească
modalităţi de a trăi fără să-i rănească pe semenii lor cei mai dragi. Capacitatea de a consilia şi de a reface
este un proces care solicită în cel mai înalt grad competenţa şi timpul consilierului, dar care oferă şi
satisfacţii.
Aspecte etice
Abuzul nu este limitat la violenţa fizică. Uneori violenţa verbală, hărţuirea sexuală, expresiile
rasismului, a sexismului, discriminarea împotriva celor în vârstă numită şi ageism, homofobia, crează o
stare de continuă stare şi tensiune între colegi din campusuri. Exploatarea economică şi alte forme de
abuz non-violent poate să aibă loc. De pildă hărţuirea sexuală poate fi comparată cu picătura chinezească.
Fiecare picătură poate să aibă o importanţă minoră şi un efect minim, dar luni şi ani de cădere regulată a
acestora pot eroda chiar şi cea mai dură substanţă. Este dificil să intervii în astfel de forme aparent minore
ale abuzului, dar ori de câte ori un consilier este confruntat cu aceste aspecte, el trebuie să facă faţă altor
două aspecte profesionale şi anume, prima preocupare este confidenţialitatea.
Orice consilier eficient în mod normal respectă caracterul privat al consiliaţilor săi şi nu trebuie să
discute despre chestiunile aduse în procesul sau cabinetul de consiliere. Însă ce trebuie făcut atunci când
consiliatul a fost rănit fizic sau psihic şi se află în pericol de a fi atacat din nou? Cum vei răspunde şi ce ai
de făcut în situaţia în care copii inocenţi sunt victimizaţi de către părinţi abuzivi sau alţi adulţi?
responsabilitatea medicului, asistentului social, pastorului sau consilierului atunci când descoperă că o

617
parte inocentă este în pericolul de a fi rănită? Avem dreptul în situaţia aceasta de a rupe tăcerea şi de a
considera confidenţialitatea ca o barieră care trebuie depăşită în favoarea prezervării clientului?
Este o problemă dificilă dar care în unele state a fost rezolvată, pentru că orice consilier sau
persoană care află sau suspectează un abuz asupra unui copil este obligat să raporteze lucrul acesta.
Numai în unele state confesorii religioşi, ţinând de biserica ortodoxă sau catolică sunt scutiţi de
obligativitatea raportării. Este ceea ce a fost nu numită dilema clerului. Totuşi chiar atunci când suspectezi
un abuz nu este atât de simplu să faci un raport, pentru că un studiu a constatat că în 60% dintre reclamaţii
este extrem de dificil să dovedeşti abuzul. Aceste investigaţii, ca şi o reclamaţie de felul acesta, poate să
expună o familie inocentă la tot felul de publicităţi şi prejudecăţi nemeritate.
Pe de altă parte, a lăsa un copil la dispoziţia unui abuzator, este o altă dilemă. Cele mai multe
organizaţii sau asociaţii şi societăţi ale terapeuţilor şi consilierilor au standarde etice care precizează
modul de procedură în variate situaţii şi cazuri şi în acelaşi timp subliniază importanţa confidenţialităţii.
Atunci când un consiliat ameninţă cu autoagresivitate, inclusiv sinuciderea, sau cu heteroagresivitate,
inclusiv crimă, orice profesionist este dator să avertizeze şi să protejeze atât consiliatul cât şi pe cei din
jur în pericol. Adesea, însă, consiliatul nu are nici o intenţie de a dăuna, în pofida ameninţărilor sale, însă
atunci când ameninţarea pare să fie serioasă, consilierul trebuie să ia toate măsurile de protecţie faţă de
chiar responsabil.
Trebuie să ne reamintim că, confidenţialitatea nu se suprapune cu conceptul de secret. Secretul
este un promis absolut că niciodată nu vom dezvălui o informaţie altcuiva, indiferent de împrejurări.
Confidenţialitatea este o promisiune de a păstra informaţia şi încrederea că aceasta nu va fi împărtăşită
altora, decât în situaţia că este cel mai bun interes al consiliatului şi uneori este în interesul societăţii sau
al altor semeni. Uneori consilierul trebuie, este obligat chiar, să rupă cerinţa confidenţialităţii, pentru a
preveni abuzul, violenţa sau alte consecinţe regretabile.
Un alt aspect de etică profesională constă în preocuparea privind intervenţia directă a consilierului
în viaţa consiliatului. Să presupunem de pildă că soţia unui slujbaş important dintr-o comunitate vine la
uşa pastorului şi solicită protecţie împotriva soţului abuziv. Una este să faci consiliere şi alta să iei
măsurile de intervenţie directă pentru protecţia unor victime ca şi măsurile legale necesare. Deseori pot
apărea incompatibilităţi între atitudinea creştină, atitudinea juridică şi cea profesională de consilier. Cu
siguranţă că în toate aceste cazuri este necesară înţelepciunea, prudenţa şi acţiunea competentă, astfel
încât, după ce au fost epuizate toate mijloacele şi numai în cazul în care acestea nu au avut succes, să se
recurgă la măsuri radicale.
Prevenirea abuzului
Abuzul şi violenţa au devenit atât de frecvente în ultimii ani, încât prevenirea acestora a rămas
neglijată. Totuşi, multe grupuri sociale, comunităţi, au deschis linii telefonice hot-line sau au organizat
grupuri self-suporting care pot fi de folos victimelor. Studiile au arătat că comunităţile creştine pot fi
implicate în desfăşurarea de seminarii şi eforturi educaţionale pentru a preveni abuzul. De asemenea, pot
organiza locuri de scăpare sau instituţii care s-ofere protecţie soţiilor bătute sau copiilor agresaţi. Alte
programe care pot să aibă un efect preventiv constau din:
1. Educaţie. Programele privind prevenirea violenţei şi a violului, s-a constatat că sunt eficiente.
Violurile devin mult mai puţin frecvente atunci când tinerii sunt învăţaţi cum trebuie să se protejeze, ce
trebuie să facă în situaţia unui atac, unde trebuie să raporteze violenţa sau un abuz suspectat, miturile
obişnuite legate de aceasta.
2. Stimularea dezvoltării armonioase a individului, a persoanei şi stabilitatea familială.
Abuzul aşa cum am văzut apare adesea în familii în care există stress intens, neînţelegeri între soţi şi soţie
sau confuzia rolurilor în relaţia părinte-copil, de asemenea, incapacitatea de a face faţă cerinţelor vieţii,
ale familiei. Ajutând oamenii să facă faţă acestor situaţii, instruindu-i cum trebuie educaţi şi îngrijiţi,
crescuţi copiii, asistându-i prin consiliere privind problemele maritale, trebuinţele vârstnicilor precum şi
analiza cauzelor subiacente care conduc la abuz, toate acestea pot să prevină agresiunea şi abuzul.

618
 3. Învăţarea abilităţilor relaţionale interpersonale. S-a constatat că deseori abuzatorii sunt
lipsiţi de abilităţi sociale, sunt incapabili să comunice, nu ştiu să facă faţă conflictului, nu sunt conştienţi
de starea psihică, nu ştiu să-şi exprime simţămintele, să-şi rezolve problemele, nu au capacitatea de
negociere, a diferenţelor de opinie, nu ştiu să facă stressului sau situaţiilor de criză. Adesea cel mai bun
mod de a preveni abuzul este să ajuţi abuzatorii ca şi victimele să facă faţă vieţii mai eficient. Deoarece
victimele abuzului devin adesea abuzatori ei înşişi, este important ca să li se acorde o atenţie specială
victimelor şi să fie învăţaţi cum să facă faţă stressului.
4. Acţiuni sociale. În ultimă instanţă prevenirea trebuie să se focalizeze şi asupra modului în care
să fie eliminate anumite circumstanţe sociale şi psihice ale mediului care favorizează abuzul. Toate
acestea pot fi îndeplinite de consilierul creştin în biserica locală. Peste tot în Biblie este subliniat ajutorul
şi sprijinul care trebuie acordat călătorului, orfanului, văduvei, celui sărac, celui lipsit de resurse,
neajutorat şi care se află în nevoie. În societatea de astăzi, nimeni nu este mai expus ca victimele unui
abuz. Orice discipol, orice urmaş al lui Hristos, are responsabilitatea s-ofere ajutor şi protecţie celui care
din anumite motive au devenit abuzaţi sau abuzatori.
Concluzii legate de abuz
Violenţa familială şi abuzul sunt o problemă importantă pentru foarte mulţi oameni. Sunt chestiuni
pe care nici biserica creştină nici consilierii creştini nu le pot ignora, trebuie să fim vigilenţi, alerţi, la
nevoile presante ale acelor victime ale abuzului.

619
 C. CONSILIEREA ÎN ASPECTE SEXUALE
21. Sexualitate maritală
Sexualitatea a fost descrisă doar ca o şuviţă, o fibră, o coardă în funia care leagă soţul şi soţia
împreună, dar sexualitatea este una din şuviţele centrale, care stabileşte intimitatea, împreună cu alte
aspecte ale acestei relaţii. Potrivit lui Master şi Johnson, cel puţin 50% din cuplurle maritale sunt
deficitare în unele aspecte ale relaţiilor lor sexuale, prezentând dezadaptare sau disfuncţie. 750 Uneori
problemele sau tulburările de natură sexuală sunt primele care conduc la dezacord marital.
Adesea, primul care apare este conflictul sau deturnarea în relaţie, ceea ce generază mânie,
dezamăgire, resentimente, teamă, tensiune, condiţii în care satisfacţa sexuală sau tensiuni care fac ca
relaţia sexuală reciproc satisfăcătoare să nu mai aibă loc. Indiferent ce apare mai întâi, problemele sexuale
sau probleme maritale, este clar că sexualitatea şi mariajul sunt atât de strâns interdependente, încât
problemele dintr-o zonă influenţează invariabil pe celelalte.
În această secţiune ne vom ocupa în special de problemele de natură sexuală, urmând ca într-o
secţiune viitoare să abordăm aspectele de consiliere maritală propriu-zisă. De asemenea, din perspectivă
creştină, noi discutăm relaţia sexuală, doar cea realizată între soţ şi soţie. În societatea noastră,
promiscuitatea este comună şi frecventă, iar relaţia sexuală sau mai bine zis actul sau activitatea sexuală
sunt văzute cu puţin mai mult decât doar o atingere a mucoaselor şi cărnii cu scopul de a obţine
experienţe erotice.
Căldura, preocuparea, dragostea, încrederea şi angajamentul special, toate sunt reconsiderate ca
fiind de importanţă secundară şi sunt subsumate preludiului şi orgasmului şi multe cercetări privind
sexualitatea sunt relevate în această secţiune ca cercetări între doi parteneri; abordarea noastră creştină
priveşte cei doi parteneri ca membri ai aceluiaşi cuplu de căsătoriţi, soţ şi soţie. Există încă concepţia că
ori de câte ori apare o problemă de dinamică sexuală sau o problemă a cuplului în domeniul sexualităţii,
aceasta este doar o problemă medicală, endocrinologică sau psihiatrică. Acest punct de vedere este îngust.
Deseori problemele de relaţie sexuală au conexiuni profunde în relaţiile interumane dintre cei doi
care nu pot fi ignorate, şi deseori oamenii se adresează consilierului sau pastorului pentru a-şi rezolva
acest tip de probleme. Problemele de natură sexuală apar în activitatea de consiliere şi acest lucru nu
poate fi ignorat. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe sexuale atunci când a creat lumea şi fiinţa umană.
Sexualitatea a fost o parte din planul Său, ceva minunat de care neamul omenesc şi fiinţele umane
trebuiau să se bucure, dar atunci când lumea a căzut în păcat, acest segment al activităţii, al fiinţei umane
a fost mânjit şi distorsionat. Face parte din obiectivele consilierului creştin de a ajuta oamenii să facă faţă
problemelor sexuale şi aceasta este o parte importantă şi semnficativă din responsabilitatea sa.
Sfânta Scriptură şi sexualitatea maritală
Sexul nu este un subiect tabu în Sfânta Scriptură. Aproape fiecare carte a Bibliei are de spus ceva
despre sexualitate şi unele descrieri, de exemplu în Cântarea Cântărilor sunt explicite şi chiar provoacă
trezire sau stimulare sexuală. Nu toate aceste fragmente vor fi citate cu acestă ocazie, dar există câteva
aspecte majore reprezentate prin recomandări biblice clare legate de sexualitate şi mariaj.
1. Sexualitatea a fost creată de Dumnezeu şi face parte din creaţia considerată bună şi foarte
bună. Atunci când Dumnezeu a creat fiinţele umane, le-a făcut bărbat şi femeie, astfel fiind considerat
omul întreg, şi a declarat că aceste aspecte erau foarten bune. El a instruit pe protopărinţii noştri, primul
bărbat şi femeie, Adam şi Eva, să crească şi să se înmulţească. Această recomandare implică în mod clar
relaţia sexuală. Gen 1,27.28 ; 2,24.25. Sexualitatea nu trebuie considerată ca fiind ruşinoasă sau oarecum
tolerată de Dumnezeu, ci sexualitatea este dovada bunătăţii lui Dumnezeu. Este ceva pentru care noi
trebuie să-i mulţumim şi să manifestăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
2. Sexualitatea are menirea de a realiza reproducerea, de a conferi plăcere şi bucurie şi de a
stabili, consolida unitatea celor doi în relaţia de cuplu marital. Prima naştere înregistrată în Biblie este
descrisă ca rezultatul unei relaţii sexuale realizată cu ajutorul lui Dumnezeu. Gen 4,1. Evident sexul este
implicat în concepţia copiilor şi în porunca divină de reproducere şi multiplicare, dar este într-adevăr
sexualitatea intenţionată şi ca o sursă de plăcere? Poate că cel mai clar răspuns vine din Cântarea
620
Cântărilor. Într-un limbaj deosebit de poetic şi plastic, capodopera literară descrie plăcerile fizice ale
sexualităţii între cei doi soţi căsătoriţi, care se iubesc. Descrierile sunt explicite, dar niciodată ofensive sau
triviale. Cânt Cânt 7,1-10. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Proverbe: „Bucură-te de nevasta ta în anii
tinereţii tale”, şi de asemenea „sânii săi să te satisfacă totdeauna şi să fii tot timpul captivat de dragostea
sa..” Prov 5,18.19.
În Noul Testament noi citim că soţul şi soţia sunt deprivaţi şi frustraţi unul de celălalt dacă refuză
să-şi ofere plăcere biologică şi satisfacţie unul celuilalt. Singura excepţie acceptată cu caracter temporar
este aceea când cuplul în deplin acord se abţine de la activitate sexuală cu scopul de a parcurge o perioadă
de implicare specială în rugăciune şi activităţi spirituale. 1Cor 7,2-5.
3. Sexualitatea este hărăzită căsătoriei. Atunci când Biblia vorbeşte aprobator despre sexualitate
ea se referă la cupluri maritale. Citind un fragment din Geneza, Isus vorbea în favoarea permanenţei
legăturii unice a celor doi, în cuplul căsătoriei ei vor fi un singur trup. Pavel nota că relaţia maritală şi nu
relaţiile extraconjugale sunt de dorit pentru o persoană care se luptă să-şi păstreze autocontrolul sexual.
Atunci când se constituie un cuplu marital, soţul şi soţia trebuie să se ofere unul altuia în mod liber şi să
nu se reţină de la relaţia şi activitatea sexuală. Mat 19,4-6;1Cor 7,1-9;1Tes 4,1-8.
4. Imoralitatea sexuală este puternic condamnată. Relaxarea sexuală sau libertinismul poate să
fie tolerat în societatea noastră dar este condamnat cu vehemenţă în Sfânta Scriptură. Dumnezeu care a
creat sexul ne porunceşte să ne abţinem de la imoralitatea sexuală. Aceasta nu se întâmplă deoarece
Dumnezeu nu doreşte ca să ne simţim bine sau să ne permită bucurie, ci pentru că Dumnezeu cunoaşte
pericolul, caracterul dăunător şi riscurile abuzului sexual şi doreşte să ne protejeze de umilinţele şi
suferinţa care provin atunci când noi suntem conduşi de patimi senzuale şi acceptăm valorile centrate pe
sex ale oamenilor care n-au cunoscut şi n-au respectat niciodată adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. 1Tes
4,1-8 ; 2Tim 2,22. Adulterul este descris în Biblie ca ceva foarte atractiv, care însă în ultimă instanţă este
destructiv şi nebunesc. Prov. 5,1-11, 20, 23; 6,23-33; 7,5-27.
În contrast, punctul de vedere biblic asupra sexualităţii maritale ar putea fi sumarizat în
rugăciunea unui cuplu care şi-a petrecut întreaga viaţa împreună: „Doamne, ajută-ne să ne gândim la sex
aşa cum te-ai gândt Tu iniţial, aşa cum l-ai conceput Tu, ca un dar pe care trebuie să-l celebrăm de fiecare
dată într-o manieră a excelenţei.” „Scriptura afirmă în mod entuziast sexualitatea în interiorul graniţelor
maritale”, scrie Richard Foster. Frecvenţa şi diferitele tehnici nu sunt chestiuni morale, ci singurul aspect
moral este acordul reciproc al celor doi parteneri, cu alte cuvinte cuplurle căsătorite sunt libere în faţa lui
Dumnezeu să se comporte sexual într-o manieră care conferă satisfacţie reciprocă şi contribuie la
aprofundarea relaţiilor.751
Nu există în domeniul sexualităţii nimic rău în mod inerent şi modalitatea fiziologică prin care cei
doi îşi procură plăcere trebuie să fie realizată printr-un acord reciproc. Atunci când darul sexualităţii este
utilizat incorect sau abuzat, el îşi pierde excelenţa, în schimb generează probleme, dificultăţi şi regrete
care apar, fie imediat, fie mai târziu.
Cauzele problemelor în sexualitatea maritală
Probabil că cei mai mulţi oameni se gândesc şi abordează căsătoria cu entuziasm privind
libertatea şi gratificaţiile sexuale care vor urma. Mulţi din aceşti oameni vor fi apoi dezamăgiţi să
descopere uneori prea timpuriu în luna de miere că sexualitatea maritală nu este atât de consecvent
plăcută şi satisfăcătoare pe cât sperau sau au aşteptat ei.
Există numeroase cauze are determină această stare de lucruri şi anume:
1. Lipsa informaţiei sau ignoranţa. În pofida deschiderii moderne asupra sexualităţii, consilierii
constată adesea şi sunt uimiţi de ignoranţa şi lipsa unor cunoştinţe autentice, care caracterizează multe
cupluri. Cercetătorul Wiliam Master a ajuns la concluzia că cea mai mare şi mai importantă cauză a
problemelor sexuale este dezinformarea, prejudecăţile şi tabuurile. În orice alt domeniu noi suntem
învăţaţi, ni se predau cunoştinţe în mod sistematic, dar educaţia sexuală este lăsată la voia întâmplării,
find dobândită din surse triviale, din bancuri porcoase, din programele sexy şi porno ale televiziunii şi

621
cinematografiei sau ale revistei şi presei de scandal. Bruma de educaţie sexuală predată în cadrul
biologiei, în programa şcolară, priveşte mai degrabă reproducerea decât sexualitatea propriu-zisă.
Este surprinzător cât de mulţi oameni rămân în confuzie, dezinformaţi şi au aşteptări nerealiste sau
inhibiţii legate de o clarificare, câţi nutresc fantezii distorsionate şi eşecul de a cunoaşte cum răspund
bărbaţii şi femeile, unii faţă de alţii în domeniul relaţiilor sexuale.752 Instinctul sexual şi libidoul sunt
înnăscute, dar cunoaşterea şi modul cum trebuie realizată relaţia sexuală trebuie învăţate. Atunci când
aceste cunoştinţe sunt dobândite inadecvat, adaptarea sexuală devine problematică şi pot apare
tulburări.753
2. Atitudinile culturale. Societatea în care trăim ne modelează adesea atitudinea şi
comportamentul sexual. În urmă cu câteva decade, sexualitatea nu era discutată deschis în cultura noastră
şi fidelitatea maritală era considerată ca o normă. Unii oameni considerau sexul ca fiind murdar, un
subiect tabu pentru o societate care se respectă şi care rămâne politicoasă, ceva care ar putea să intereseze
doar pe bărbaţi, dar care nu preocupă în nici un caz pe femei şi care erau văzute ca fiind pasive şi lipsite
de interese sau de preocupări în domeniul sexualităţii. Atitudini de felul acesta au putut contribui oarecum
la o activitate sexuală extraconjugală relativ puţin frecventă, dar de asemenea au condus la neînţelegeri şi
frustrări în domeniul sexualităţii.
După anii ’60 lucrurile au început să se schimbe, sexualitatea a devenit un subiect care a putut fi
discutat mult mai deschis. Vechile tabuuri au fost înlăturate, relaţiile sexuale extramaritale au devenit din
ce în ce mai acceptate şi frecvente, iar media, în special televiziunea şi revistele populare au început un
proces lung, continuu şi subtil de schimbare a punctelor de vedere tradiţionale privind fidelitatea maritală
şi responsabilitatea sexuală.
Această creştere a prevalenţei discuţiilor privind sexualitatea a creat o mare conştienţă publică
legată de sex, ceea ce a făcut să crească aşteptările privind împlinirea şi bucuria sexualităţii, ne-a făcut să
fim mai puţin toleranţi faţă de problemele sexuale din viaţa noastră şi din căsătoria noastră, a conferit o
sancţiune culturală relaţiei extramaritale şi a condus la concepţia că, conştienţa sexuală, împlinirea şi
participarea în acest domeniu sunt semne ale unui adult sănătos, fie el masculin sau feminin. Aşteptările
culturale de felul acesta pot genera insecuritate şi simţăminte de insecuritate în oamenii care nu se
conformează.
Tinerii care au pulsiuni sexuale deosebit de intense şi dificil de controlat, cedează în mod frecvent
ispitei libertinajului sexual, dar se simt vinovaţi să nu fie prinşi şi sunt deosebit de presaţi să
experimenteze orgasmul cât mai rapid posibil. Împlinirea sexuală este adesea diminuată atunci când
relaţia sexuală este grăbită, centrată în mod primitiv, egoist, sau lipsită de tandreţea necesară.
Ca urmare a acestor experienţe, oamenii se simt trădaţi şi dezamăgiţi. Deseori apar simţăminte de
ruşine, autocritică, singurătate şi mulţi consideră că sexul nu e mare scofală şi că s-ar putea foarte bine
lipsi de el. În pofida pretenţiilor contrare, toate aceste experienţe timpurii au efecte adverse asupra relaţiei
maritale de mai târziu. Atunci când aşteptările iniţiale foarte înalte nu sunt împlinite în căsătorie, sau
atunci când credincioşia şi fidelitatea maritală n-au fost menţinute, oamenii cu experienţă sexuală pot să
aibă o disponibilitate şi bunăvoinţă mai redusă de a conlucra în rezolvarea problemelor de natură sexuală
şi au o înclinare mult mai mare de a-şi căuta satisfacţie în afara căsătoriei în marea societate care acceptă
promiscuitatea.
Problemele sexuale de mai târziu, cum ar fi ejacularea prematură sau importenţa, disfuncţia
orgasmică sau frigiditatea, sunt deseori în relaţie cu atitudinile sociale psihologice şi cu consecinţe
fiziologice asupra disfuncţiilor de natură sexuală. Standardele culturale, explozia de informaţie privind
sexualitatea în media, schimbarea aşteptărilor sexuale, neîmplinirile din experienţele sexuale iniţiale, sunt
atitudini învăţate care pot contribui împreună la problemele sexuale de mai târziu.
3. Stressul. Recent unui terapeut în sexualitate i s-a cerut să enumere unele probleme sexuale care
au apărut cel mai frecvent în ultimii 15 ani. Este surprinzător poate că prima dintre acestea este lipsa
dorinţei. Una dintre cele mai importante cauze ale lipsei de dorinţă sexuală astăzi este stressul, a adăugat
consilierul. Mulţi oameni se investesc atât de mult şi consumă atât de multă energie şi timp în profesia lor
622
încât se simt epuizaţi şi singura lor dorinţă este să fie lăsaţi în pace. Atunci când activitatea ne crează
anxietate, preocupările asupra siguranţei locului de muncă, teama de eşec în afaceri, interesul sexual
scade parţial şi datorită unor motive biologice, dar şi psihologice.
Bărbaţii, de exemplu, înregistrează o scădere drastică a testosteronului în condiţii de stress.
Distraşi de problemele şi tensiunile vieţii şi lipsiţi atât de energie cât şi de dorinţă sexuală, mulţi bărbaţi
preferă să citească o carte sau să privească până târziu la televizor decât să aibă o relaţie sexuală cu soţiile
lor. Atunci când nivelul de stress creşte, interesul şi implicarea în relaţia sexuală maritală tinde să
diminue.
4. Oboseala, nervozitatea şi lipsa de ocazii. Oboseala, fatigabilitatea, este o cauză comună a
activităţii sexuale nesatisfăcătoare. Relaţile sexuale reciproc generatoare de plăcere şi care ating
orgasmul, presupun energie fizică, biologică şi mentală. De asemenea, ele presupun o atitudine relaxată,
fără grabă şi în care timpul există la discreţie. Atunci când un cuplu tânăr căsătorit de curând reuşeşte să
doarmă până mai târziu la sfârşit de săptămână, când nu au copii care să le solicite atenţia şi să-i întrerupă
sau să le perturbe spontaneitatea, au condiţii să realizeze o relaţie sexuală sănătoasă şi generatoare de
satisfacţie şi plăcere. Ei se bucură de asemenea de vigoare şi energie naturală.
Pe măsură ce anii trec, cei doi, soţul şi soţia, au o dorinţă nediminuată pentru sexualitate, dar
deseori au mai puţină energie, mai multe responsabilităţi şi probleme pe cap, sunt expuşi mai mult la
oboseală fizică şi psihică şi au nevoie de mai mult somn. Creşterea copiilor presupune atenţie, efort, iar
prezenţa acestora îi determină pe cei doi să-şi reducă frecvenţa şi spontaneitatea relaţiilor sexuale. Când
totuşi ei sunt capabili să meargă în pat, dorinţa este atât de puternică, încât ei nu mai realizează o relaţie
lipsită de grabă sau dimpotrivă, se grăbesc să facă şi lucrul acesta şi apoi să adoarmă cât mai rapid sau
relaţia sexuală trebuie să decurgă cu frustrări, în linişte ca să nu trezească copiii. Nu e nimic complex sau
sofisticat să realizăm că preocupările comune, domestice, pot interfera în mod accentuat cu o relaţie
sexuală relaxată şi pot crea tensiuni şi frustrări în relaţia maritală.
5. Plictiseala. La câtva timp după ce s-au căsătorit, cuplul se obişnuieşte unul cu celălalt. Ei au
epuizat toate modalităţile noi de a avea o relaţie sexuală, preludiul devine mai scurt, iar actul propriu-zis
devine o rutină. După câţiva ani, activităţile sexuale care altădată erau atât de excitante devin monotone.
Partenerii petrec din ce în ce mai puţin timp stimulându-se unul pe altul, şi uneori soţul şi soţia devin
dezinteresaţi de felul cum arată. În aceste împrejurări sexualitatea nu este prea îmbucurătoare şi apare
riscul unor experienţe extraconjugale, cu persoane care par să fie mult mai atractive decât propriul
partener.
Unele cupluri fac faţă plicitiselii prin fantezie. În timpul relaţiei sexuale ei fantazează în legătură
cu implicaţii precedente, dorite sau exotice. Aşa cum am văzut, fanteziile sunt obişnute şi nu întotdeauna
greşite. Uneori ele adaugă varietate sexualităţii şi îi cresc plăcerea. Dar ele pot, de asemenea, să producă
vinovăţie şi să aibă efecte dăunătoare pentru creştinii care caută să evite gândurile sexuale. De asemenea,
fanteziile pot bloca intimitatea dacă cineva poate atinge orgasmul numai prn gândire la o anumită
persoană, alta decât propriul său tovarăş de viaţă.
6. Cauze biologice, fizice. Uneori problemele sexuale au origine biologică, fiziopatologică şi pot
consta în tulburări endocrine, obezitate, diabet, fatigabilitate, slăbirea muşchilor vaginali ai multiparelor.
Uneori bolile fizice pot inhiba sau epuiza comportamentul sexual, alteori oamenii pot avea contraindicaţie
pentru acest efort sau pur şi simplu se tem să se implice într-o relaţie sexuală. Într-un studiu, de pildă,
80% dintre cei ce avuseseră un infarct le era teamă să aibă o activitate sexuală după suferinţa lor, şi 42%
dintre oameni aveau dificultăţi în a obţine şi menţine erecţia.
Aproape întotdeauna, atunci când există probleme de natură fiziopatologică, tensiuni psihologice,
se instalează un cerc vicios. Aceste probleme fiziologice crează tensuni psihologice care blochează
funcţia sexuală. În unele cazuri tulburările fiziopatologice reale sau imaginate sunt utilizate ca o scuză
pentru abstinenţă sau datorită dificultăţilor sexuale. Poate că cel mai comun obstacol în împlinirea sexuală
constă în utilizarea drogurilor, inclusiv alcoolul. Alcoolul relaxează pe oameni, reduce anxietatea, îi face
mai puţin inhibaţi şi de aceea oamenii obişnuesc să consume o oarecare cantitate de alcool în prealabil.
623
Dar alcoolul toceşte senzaţile şi reduce capacitatea de a trăi plăcerea. Aşa cum spunea Shakespeare,
„alcoolul creşte dorinţa dar scade putinţa.” Este una din principalele cauze ale impotenţei la bărbaţi.
Această impotenţă crează anxietate şi teamă de inadecvare sexuală, de asemenea gelozie şi aceasta
generează probleme în relaţia dintre cei doi soţi.
7. Blocajele psihologice. Herbert Miles a sugerat patru categorii în care a grupat barierele
psihologice în calea împlinirii sexuale:754
a. Mai întâi trebuie luat în considerare conflictul în relaţia dinte cei doi soţi. Neînţelegerile,
dezacordurile, mânia, gelozia, neîncrederea în partener, toate acestea pot bloca simţămintele reciproce de
dragoste, încredere şi intimitate. Relaţia sexuală este expresia iubirii, dar dragostea reală nu poate
coexista cu amărăciunea, cu conflictul continuu şi cu mânie.
b. A doua cauză ar putea fi problemele personale ale soţului.
Bărbaţii dominatori, care se simt vinovaţi, simt vinovăţie legată de masturbare compulsivă în
antecedente sau de alte comportamente sexuale extra- sau premaritale, oamenii care au o puternică
dorinţă, dar au dubii în legătură cu competenţa lor sexuală, cei lipsiţi de tandreţe, de răbdare, de
amabilitate, toţi pot să se confrunte cu probleme sexuale.
c. A treia categorie ţine de tulburările soţiei care ar putea avea probleme personale. Acestea ar
putea include teama de durere în timpul relaţiei, ideea că sexualitatea este murdară, teama de sarcină,
vinovăţia legată de trecutul sexual, simţăminte de inferioritate, nesiguranţă sau jenă.
d. În fine a patra categorie sunt motive diverse, inclusiv lipsa de cunoaştere şi informaţie sau lipsa
de condiţii, a unui mediu propice intimităţii şi liniştii, tendinţa de a se grăbi, convingerea eronată că
împlinirea sexuală poate submina sexualitatea, de asemenea convingeri eronate în legătură cu ideea că
sexul trebuie să fie automatic, că el ar trebui să se realizeze foarte uşor şi că trebuie să fie intens generator
de împlinire şi fericire.
Alte blocaje psihologice pot include următoarele aspecte:
A. Îndoiala privind propria masculinitate sau feminitate. În mod aparent mulţi oameni trec
prin viaţă întrebându-se dacă ei sunt în mod real masculini sau feminini. Această preocupare constituie o
problemă în special în societatea noastră, unde rolurile tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor au fost
dărâmate şi din ce în ce mai mult apare confuzia în legătură cu semnificaţia masculinităţii şi feminităţii.
Unul din locurile în care aceste roluri sunt foarte clar distincte este în pat. Penisul bărbătesc trebuie să
pătrundă vaginul femeiesc.
Dacă un cuplu, în special bărbatul, nu are performanţe sexuale, aceasta constituie o mare
ameninţare faţă de stima de sine şi generează simţăminte de inadecvare sexuală. Chiar atunci când
impotenţa bărbatului are motive biologice clare, incapacitatea de a obţine o erecţie constituie pentru cei
mai mulţi bărbaţi o traumă psihologică severă.
Pentru femei, problema sexuală comună este incapacitatea de a experimenta orgasmul, chiar
atunci când dorinţa de a trăi aceasta este foarte puternică. Aceasta poate constitui o ameninţare la adresa
conceptului de sine ca femeie şi de asemenea el poate fi generat de histerectomia de necesitate. Toate
acestea sunt dificultăţi psihologice deoarece femeile ştiu că nu mai pot să nască copii şi au uneori în
inconştient teama că şi-au pierdut feminitatea, datorită unei histerectomii de necesitate, în urma unui uter
fibromatos sau a altor leziuni precanceroase sau chiar canceroase. Atunci când există probleme în sfera
genitală, aceasta generează dubii, îndoieli în legătură cu masculinitatea şi feminitatea şi blochează
funcţionarea sexuală. Aceasta conduce la îndoieli şi mai mari şi se instituie cercul vicios.
B. Teama. Aşa cum am văzut, temerile sexuale sunt de tipuri diferite. Poate să existe teama de
sarcină, de a fi rănit, de a nu fi capabil de performanţe, de a fi comparat cu parteneri anteriori, de a fi
respins, teama că penisul este prea mic sau prea mare, teama de a nu pierde controlul sau teama de
intimitate. Toate acestea sunt capabile să inhibe relaţia sexuală deoarece teama şi dragostea, inclusiv
dragostea erotică, sunt reciproc exclusive. 1In 4,18.
C. Diferenţele în preferinţe sexuale. Uneori există diferenţe în frecvenţa cu care soţul şi soţia îşi
doresc întâlnirea sexuală. De obicei unul doreşte mai mult sau o frecvenţă mai mare decât celălalt,
624
diferenţe în timpul când trebuie să aibă loc relaţia, unii doresc dimineaţa alţii preferă seara sau noaptea.
Diferenţe în preocupările privind ceea ce este potrivit pentru un cuplu, atât în privinţa preludiului cât şi a
actului propriu-zis, diferenţe privind poziţia, locul unde pot avea loc o relaţie sexuală, toate aceste
diferenţe, unele dintre ele aparent minore, pot crea totuşi blocaje serioase în satisfacţia sexuală.
D. Vinovăţia. Unele dintre cele mai comune blocaje psihologice este generat de vinovăţia care
poate fi întreţinută de comportamentul sexual din trecut, relaţii extramaritale, tendinţe homosexuale,
masturbare sau autoerotism sau fantezii care crează probleme în căsnicie. Atunci când o persoană găseşte
satisfacţie sexuală extramaritală, sexualitatea cu propriul soţ este mult mai puţin satisfăcătoare şi
frustrantă.
8. Conflictul marital. Sexualitatea poate fi o armă deosebit de puternică în căsnicie. Reţinerea de
la activitate sexuală sau pretenţia de a avea, poate să constituie modalităţi prin care cuplurile îşi afirmă
autoritatea, în care pretind favoruri sau decid în legătură cu partenerul lor. Uneori acestea pot fi negociate
şi discutate deschis, dar cel mai adesea sunt modalităţi pasive de a reacţiona. „Sunt prea obosit pentru
sex”, „nu mă simt bine”, sunt modalităţi de a evita.
5. Alte cauze diverse. Alte blocaje pentru împlinire sexuală pot include depresia, fatigabilitatea,
convingerile religioase, preocupările privind cariera, dificultăţile financiare sau o imagine de sine precară.
„Am sânii atât de mari încât nu mă simt atractivă sexual”, scria o soţie descriindu-şi neîncrederea sa că ar
fi atractivă sexual. Alţii au altfel de motive: „Sunt atât de grasă încât nu mă pot accepta”, „nu pot să-i
suport mirosul gurii”, „pare atât de egoist în modul în care face dragoste, încât mă simt folosită”, „soţia
mea ridiculizează capacitatea mea sexuală, mă simt întotdeauna stângaci şi neîndemânatic”, „nu pot să uit
relaţiile extraconjugale şi infidelitatea sa”, toate acestea sunt probleme sexuale care generează dificultăţi
şi au o profundă influenţă asupra relaţiei sexuale.
Efectele problemelor şi dificultăţilor din sexualitatea maritală
Atunci când apar probleme sexuale, unele cupluri pur şi simplu renunţă şi nu încearcă să-şi
rezolve dificultăţile. De asemenea se tem să discute frustrările sau cred că lucrurile n-au cum să meargă
mai bine. Alţii dezvoltă simptome fizice, cum ar fi migrene, dureri abdominale, fatigabilitate sau stress
emoţional, toate având tendinţa de a ascunde problemele de natură sexuală şi de a justifica abstinenţa.
Este surprinzător de mare numărul de cupluri tinere care nu se implică în relaţia sexuală. Poate fi foarte
dificil de suportat pentru un soţ sau o soţie care doreşte împlinire sexuală.
Alte cauze de evitare a relaţiei sunt date de dificultăţi sexuale maritale care pot conduce la efecte
majore, după cum urmează:755
1. Incapacitatea de performanţă. Cele mai importante tulburări de natură fiziologică a
sexualităţii pot să includă în cazul femeii disfuncţia orgasmică, incapacitatea de a obţine plăcerea maximă
în timpul relaţiei sexuale, şi frigiditatea ca aversiune împotriva sexualităţii; vaginismul este incapacitatea
de a penetra vaginul sau constricţia acestuia pe penis, de asemenea în cazul bărbatului disfuncţia erectilă
numită şi impotenţă, ejacularea prematură atunci când ejacularea are loc înainte sau mai devreme de două
minute după intromisie, ejacularea tardivă, lipsa de producere a orgasmului şi ejaculări la 20 de minute
după intromisie şi incapacitatea de a obţine orgasm, dispareunia, relaţia sexuală care generează dureri.
Aceste tulburări pot avea atât cauze fiziopatologice cât şi psihologice. Ele sunt un alt exemplu în
legătură cu cercul vicios care a fost menţionat anterior, şi anume că tulburările fiziopatologice şi blocajele
psihologice se intercondiţionează reciproc.
2. O imagine şi stimă de sine precară. Stima de sine şi capacitatea sexuală sunt adesea
interdependente în special pentru bărbaţi. Dacă relaţia sexuală nu este reciproc satisfăcătoare, soţul şi
soţia pot avea ambii dubii în legătură cu competenţa lor sexuală, dubii care uneori sunt accentuate de
ironiile partenerului. Este posibil ca bărbatul să nu poată menţine erecţia sau nu-i poate provoca orgasmul
soţiei şi aceasta să genereze lipsă de încredere în capacităţile sale sexuale. Dacă soţia sa face glume şi
ironii în legătură cu lipsa de performanţă, el poate să-şi piardă şi mai mult virilitatea şi să se confrunte cu,
complexe de inferioritate care vor agrava simptomele.

625
 3. Utilizarea unor substitute. Atunci când sexualitatea maritală nu este satisfăcătoare, deseori
soţul şi soţia se întorc la activităţi substitutive, care pot include masturbarea, fanteziile sau relaţiile
extraconjugale. Infidelitatea poate fi rezultatul unor probleme maritale, dar în loc s-ofere împlinirea
promisă şi sperată, deseori conduc la vinovăţie, la preocupări privind păstrarea secretului şi acestea
conduc la agravarea problemelor maritale sexuale şi la frustrare personală.
4. Deteriorarea relaţiilor. Problemele sexuale pot crea mânie, resentiment, tensiune
interpersonală, nerăbdare şi blocarea comunicării. Ar fi prea simplu să concluzionăm că problemele
sexuale conduc la divorţ, dar este adevărat că tensiunile sexuale cuplate cu alte tipuri de tulburări, pot
conduce la distrugerea unor căsnicii. Este dificil să te bucuri de un mariaj bun, atunci când nu există
satisfacţie sexuaă sau nu s-a realizat o compatibilitate şi sincronizare reală.
5. Creşterea motivaţiei. Unele cupluri, din nefericire mai puţine decât ne-am dori, fac faţă
problemelor sexuale printr-o nouă hotărâre de a îmbunătăţi situaţia. Deschişi faţă de sugestii, ei refuză să
se blameze reciproc, au bunăvoinţa de a lucra asupra problemelor şi invariabil aceste cupluri reuşesc de
cele mai multe ori să depăşească problemele şi s-obţină o optimizare a relaţiilor lor sexuale. Aceştia sunt
oamenii cu care fiecare conslier ar dori să lucreze.
Consilierea problemelor de natură sexuală maritală
Atitudinea consilierului. Discutarea detaliilor asupra vieţii sexuale poate fi jenantă şi anxiogenă,
chiar şi pentru consilieri. Deşi Biblia abordează deschis problematica legată de sexualitate, consilierii
uneori consideră că aspectele sexuale sunt nepotrivite din punct de vedere spiritual, că oarecum violează
domeniul privat al consiliatului sau că ar putea să stimuleze, să trezească apetitul sexual în mod
nesănătos. Insecuritatea sau nesiguranţa consilierului poate apărea în diferite forme de deghizare.756
Uneori consilierii ignoră subiectul sau evită orice fel de menţionare a sexualităţii. Alţii obişnuiesc
să treacă peste problemă cu un comentariu de tipul „presupun că nu ai nici un fel de probleme sexuale,
nu-i aşa?” Desigur, nu este surprinzător că singurul răspuns posibil la această întrebare este nu, pe care
consilierul îl obţine şi trece imediat la chestiuni mai puţin ameninţătoare. Alţi consilieri abordează
sexualitatea într-o manieră distantă, intelectuală sau în termeni teologici care păstrează conversaţia într-un
cadru vag, neimplicat emoţional. Unii pun o mulţime de întrebări care nu au rolul decât de a gâdila pe
consilier, dar nu conferă nici un fel de sprijin şi ajutor real consiliatului. Alţii presupun în mod greşit că
toate problemele sexuale sunt doar de natură psihologică şi rapid trec la ceea ce presupun că este
problema reală care le-a generat pe toate celelalte, evitând sistematic să discute simptomele sexuale.
Toate acestea sunt tactici de evitare.
Pentru a oferi un ajutor real consiliatului, aceste tactici trebuie evitate şi consilierul trebue să fie
obişnuit să fie matur şi echilibrat el însuşi în viaţa sa sexuală. Dacă vă consideraţi incapabili sau jenaţi să
abordaţi problemele sexuale, atunci este bine să cereţi consultul unui alt consilier pentru consiliatul
dumneavoastră cu probleme sexuale. Pentru cei gata şi binevoitori să consilieze în domeniul sexualităţii,
trebuie să rămână vigilenţi la implicaţiile subtile ale sexualităţii care apar în acest tip de consiliere.
Atunci când chestiunile legate de sexualitate sunt discutate deschis şi în detaliu, atât consilierul
cât şi consiliatul pot să fie stimulaţi erotic. Uneori aceasta este complicată de curiozitatea sexuală, pe de o
parte, a consilierului, sau de comportamentul seductiv al consiliatului, sau de simţămintele de atracţie
sexuală care uneori sunt reciproce. Consilierul trebuie să fie tot timpul vigilent la aceste aspecte. În nici
un caz consilierul nu poate să desfăşoare o activitate şi un proces de consiliere eficient dacă este implicat
erotic faţă de consiliat. Introducerea impulsurilor sexuale în consiliere are efecte dezastruoase, atât sub
aspect moral, cât şi terapeutic.
Consilierul trebuie să menţină o distanţă interpersonală faţă de consiliatul seductiv sau stimulant
sexual. Dacă continui să simţi atracţie faţă de consiliat, cel mai bine este să discuţi cu un alt consilier, să
soliciţi supervizare. Dacă consiliatul este seductiv, această problemă trebuie abordată deschis, direct, în
cadrul consilierii. Pune-ţi întrebarea dacă nu cumva comportamentul consiliatului îţi spune ceva despre
modul în care el sau ea relaţionează cu partenerul său sau cu alte persoane extraconjugale.

626
 1. Ascultă cu acceptare şi înţelegere.757 Nu este uşor pentru consiliat să vorbească despre
problemele şi eşecurile sale sexuale. Jena, ruşinea, vinovăţia şi anxietatea acompaniază astfel de discuţii
şi sensibilitatea consilierului îl va ajuta prin manifestarea unei atitudini plină de înţelegere, prin
încurajarea amabilă a persoanei sau a cuplului să discute deschis, prin felicitarea sau complimentarea lor
pentru când reuşesc lucrul acesta şi afirmaţia deschisă că nu este uşor să discuţi despre chestiunile sexuale
şi în acelaşi timp să afirmi că astfel de probleme sunt comune şi sunt de la sine înţelese şi este numai
potrivit să fie abordate terapeutic.
Amintiţi-vă că, consiliatul este mult mai dispus să discute astfel de probleme deschis atunci când
vede că, consilierul este relaxat, că are o atitudine de acceptare şi nu se simte penibil, stângaci sau jenat,
ci doreşte să-l înţeleagă şi să-l ajute. În discutarea aspectelor sexuale, amintiţi-vă că unul din motivele
reţinerii şi jenei consiliatului poate s-o constituie dificultatea de a găsi expresii pentru a descrie activităţile
şi organele genitale. S-ar putea ca, consiliatul să prefere termeni din slangul obişnuit, din limbajul comun,
care nu sunt uşor de acceptat pentru un consilier, mai ales pentru unul creştin. În timp ce vei accepta acest
limbaj, vei încerca cu tact să utilizezi terminologia corectă ştiinţifică utilizată pentru acest domeniu. Însă
asigură-te că, consiliatul înţelege despre ce vorbeşti.
2. Dobândirea informaţiei. Este uşor să ajuţi atunci când înţelegi natura problemei. Pentru o
abordare corectă, sunt necesare câteva întrebări ţintite pe probleme după cum urmează:
1. problemele de natură sexuală pe care le are cuplul? Încurajează-i să fie specifici şi oneşti.
2. Ce aşteaptă ei din relaţia sexuală şi natura dezamăgirii lor?
3. Cum se simt în legătură cu aspecte legate de tehnici, frecvenţă, poziţii şi sediul relaţiilor lor sexuale?
4. Cine iniţiază activitatea sexuală şi cum este realizat acest lucru?
5. În ce măsură şi cum comunică ei privind relaţia sexuală?
6. Unde şi cum au învăţat ei primele lucruri despre sex?
7. atitudinea lor faţă de sexualitate în prezent?
8. Ce gândesc ei în legătură cu cauzele problemelor cu care se confruntă?
9. În afară de probleme sexuale, cum se descurcă ei în celelalte aspecte ale relaţiei maritale şi
10. dificultăţile şi stressul cu care se confruntă ca şi cuplu?
Este preferabilă consilierea cuplului, atât a soţului cât şi a soţiei, deşi acest lucru nu este
întotdeauna posibil. Mulţi consilieri preferă să vadă cuplul împreună. Trebuie văzut dacă ei răspund la
întrebări în acelaşi mod, dacă sunt de acord unul cu altul, dacă unul din parteneri condamnă sau este
dominator, sau îl umileşte pe celălalt. De asemenea întâlniri sau interviuri periodice cu fiecare în parte pot
aduce informaţii auxiliare. Pe măsură ce informaţia este adunată, poţi să faci presupuneri privind cauzele
problemelor. Chestionarea şi interogarea în profunzime poate să aducă informaţie adiţională şi te ajută să
confirmi sau să infirmi propriile supoziţii. Aceste ipoteze vor fi împărtăşite mai târziu cu consiliatul.
3. Recomandaţi examinarea medicală. Deşi poate cele mai multe probleme sexuale au cauze
psihologice, totuşi nu trebuie trecute cu vederea posibilităţile fiziopatologice sau tulburările organice. De
aceea cuplului i se va recomanda să facă o examinare completă medicală în funcţie de specificul
problemelor cu care se confruntă.
4. Oferă o informaţie exactă, ştiinţifică, academică. Aceasta nu numai că este cea mai bună
soluţie pentru probleme sexuale, dar de cele mai multe ori ea este foarte importantă. Astfel de informaţii
pot intra în următoarele categorii:
1. Răspundeţi întrebărilor cu informaţii obiective. Ele pot consta în presupuneri discutabile, dar consiliaţii
trebuie să ştie să întrebe.
2. Explică detaliile de fiziologie şi tehnică ale preludiului şi relaţiei sexuale propriu-zise. Minilecturi,
broşuri în privinţa aceasta pot fi de folos, dar deseori consiliaţii nu-şi reamintesc a le fi utile cu adevărat.
3. Oferă consiliatului lucrări, articole, ca temă pentru acasă şi discutaţi-le mai târziu pentru a corecta
înţelegerile greşite.
4. Încurajaţi consiliaţii să asculte casete privind sexualitatea maritală.

627
5. Instruiţi cuplurile privind exerciţiile care trebuie făcute acasă aşa cum este tehnica strângerii sau a
comprimării penisului de către parteneră pentru a preveni ejacularea prematură.
6. Furnizaţi informaţii privind învăţătura biblică referitoare la sexualitate şi împlinire sexuală. Ori de câte
ori oferi această informaţie, permite consiliatului să pună întrebări, să clarifice, să împărtăşească dubiile
sau neînţelegerile privind funcţionarea sexuală.
5. Ocupaţi-vă de problemele conexe. Aşa cum am arătat, pot exista blocaje psihologice, conflicte
maritale, atitudini inhibate, vinovăţie, aşteptări nerealiste şi toate acestea pot bloca satisfacţia sexuală. Ori
de câte ori probleme de acest fel apar, consilierul trebuie să se ocupe de ele şi să le corecteze.
Consiliatul trebuie să fie încurajat să-ş descrie problematica complet, vor fi discutate originile
sale, dacă este posibil strategiile de lucru şi paşii care trebuie să-i adopte consiliatul pentru a-şi rezolva
problema sub călăuzirea consilierului şi încurajarea sa. Uneori consiliatul a fost confruntat cu erori şi
păcate sexuale şi trebuie să înveţe experienţa eliberării şi să recunoască calitatea iertării atunci când
mărturiseşte Mântuitorului iubitor greşelile sale. Atunci când un conflict marital este presupus, consilierii
nu trebuie să ia partea cuiva, ci să aplice principiile discutate la consilierea maritală. Toate aceste
probleme rezolvate, conduc la o relaţie sexuală optimizată.
6. Fiţi alert, vigilent asupra nevoii de solicitare a consultului. Deseori disfuncţiile sexuale pot
fi generate de cauze abordate numai de specialităţi şi supraspecializări, în care pregătirea este unică şi
selectivă. Consiliatul poate beneficia de astfel de specialişti şi vor trebui trimişi la aceştia. De asemenea,
ori de câte ori apare un comportament seductiv sau atracţie sexuală este recomandată referirea, aceasta nu
înseamnă eşec în procesul de consiliere, ci recunoaşterea că, consiliatul are nevoie de un tratament
specializat.
Prevenirea problemelor sexuale maritale
Atitudinea faţă de sex s-a schimbat. Relaţiile sexuale extraconjugale nu mai sunt considerate imorale de
către mulţi oameni, probabil cei mai mulţi din societate. Este considerată comună premisa că noi suntem
predestinaţi unei satisfacţii depline a apetitului nostru sexual şi de aceea suntem aşa de neajutoraţi în faţa
poftelor senzuale ale cărnii, încât ar fi pe atât de dăunător, pe atât de nebunesc, să te aştepţi ca să rezistăm
ispitelor.
Actriţa Shirley Mac Laine spunea odată unui ziarist că relaţia sexuală limitată la un singur
partener în interiorul căsătoriei nu este o funcţie naturală. Această remarcă a condus pe un autor creştin să
dea următoarea replică: “Este mult mai nenatural pentru bărbaţi şi femei să fie guvernaţi de pasiunile lor.“
Sexualitatea este un slujitor, un valet minunat, dar este un stăpân teribil. 758 Cum am putea să îndrumăm
oamenii astfel încât să vadă sexualitatea ca o relaţie monogamă atât dătătoare de satisfacţie şi
împlinitoare, cât şi consecventă cu realitatea biblică atunci când este realizat în interiorul relaţiei maritale.
1. Educaţie sexuală. Deoarece lipsa de informaţie sau informaţia eronată este fundamentul pentru
multe probleme sexuale care ar putea să apară, oferirea unei informaţii corecte poate să prevină multe
dificultăţi sexuale. Această informaţie poate fi distribuită prin intermediul a patru pârghii sau domenii: ce
spune Sfânta Scriptură în legătură cu sexualitatea, realităţile fuindamentale, anatomice şi fiziologice ale
sexului masculin şi feminin, informaţii despre tehnici asupra relaţiei în cadrul actului sexual şi
transmiterea unor atitudini sexuale sănătoase.
În mod ideal această informaţie ar trebui să fie oferit de părinţi în familie cu mult înainte ca să
aibă loc căsătoria. Este bine cunoscut, însă, că mulţi oameni nu au primit şi nici nu oferă educaţie în
familie. De asemenea, biserica ar trebui să încurajeze şi să instruiască pe părinţi în oferirea educaţiei
sexuale, atât prin furnizarea de informaţii directe, cât şi prin oferirea de informaţii directe tinerilor. Acest
lucru este cel mai bine făcut dacă există aprobarea prealabilă a părinţilor. Întâlnirile în cadrul comunitţii,
inclusiv întâlnirile tinerilor, discuţii pe grupe mici a unor materiale tipărite, ca şi prezentări în cadrul unor
conferinţe sau de la an la an, pot să ne ajute la instituirea unei perspective biblice şi sănătoase asupra
sexualităţii umane.
2. Prin călăuzire morală. Educaţia sexuală se focalizează adesea doar asupra fiziologiei şi
faptelor pur sexuale, dar acest lucru nu este suficient. Mulţi oameni se confruntă cu alegeri de natură etică
628
privind ceea ce este bun sau rău, corect sau greşit, şi prea adesea ei găsesc prea puţin sprijin în biserică.
Cum am putea să-i ajutăm pe oameni să ia decizii privind planningul familial, controlul naşterii,
inseminarea artificială, adopţia copiilor, ca şi limitele biblice ale comportamentului bărbaţilor şi femeilor
necesătoriţi sau decizii privind producţiile cinematografice şi literare orientate sexual sau pornografic?
Prea adesea discuţiile teologice asupra acestor chestiuni rămân la nivelul discuţiilor academice sau în
limitele coperţilor cărţilor care nu ajung la nivelul membrilor de rând. Etica, inclusiv etica sexuală,
trebuie să dobândească un caracter practic şi să fie discutată în comunităţi, înainte ca să apară
comportamente imorale.759
3. Consilierea premaritală. Atunci când chestiunile sexuale sunt discutate ca parte a consilierii
premaritale, trebuie să fie o înţelegere clară a fiziologiei relaţiei sexuale, a tehnicilor, şi aşteptări realiste
legate de relaţia sexuală în familie, astfel apărând mai puţine probleme sexuale, în special la începutul
căsniciei. Atunci când s-a realizat o consiliere maritală bună înainte de nuntă, cuplurile au tendinţa şi sunt
mult mai înclinate să se întoarcă pentru ajutor la consilier atunci când apar probleme de natură sexuală
după căsătorie. Atunci când probleme de natură sexuală sau frustrări sunt discutate în prealabil, înainte ca
ele să se complice, sunt prevenite dificultăţi serioase care ar putea să apară.
4. Comunicarea. Dacă oamenii nu sunt capabili să comunice în legătură cu subiecte generale,
este foarte probabil că ei nu vor fi capabili să comunice nici legat de probleme sexuale. Instruirea
tinerilor, în special a cuplurilor cum să comunice este un mod de a preveni problemele sexuale. Unii
oameni se simt inconfortabil să discute despre sex chiar cu propriul lor partener. Îmbunătăţirea
comunicării, încurajarea bărbaţilor şi femeilor, a soţilor şi soţiilor să-şi împărtăşească simţămintele şi
atitudinile legate de sex, de a îmbunătăţi relaţia lor sexuală.
Bărbaţii nu cunosc în mod automat cum să stimuleze femeia şi nici femeile nu ştiu automat cum
să răspundă iniţiativei bărbatului. Bărbatul, soţul şi soţia, trebuie să spună în mod explicit ceea ce le
provoacă plăcere. Această comunicare trebuie să fie onestă, amabilă, şi să fie atât nonverbală cât şi
verbală. Îndrumarea mâinii partenerului şi arătarea practică concretă cum să procedeze poate să devină o
tehnică excelentă de comunicare.
Scriind din perspectiva unei femei, o autoare remarca următoarele: “este uimitor cât de tăcute
suntem noi femeile asupra unui subiect atât de important ca relaţia sexuală maritală. Noi dorim în tăcere,
suferim în tăcere, sperăm că va veni un timp când va fi diferit, că va veni un timp când el se va gândi să
facă ceea ce noi aşteptăm de atâta timp să facă. De ce nu i-am spune lucrul acesta, de ce nu i-am arăta
lucrul acesta, de ce nu am recunoaşte, de asemenea, că oamenii au nevoie să-şi comunice unul altuia
aceste preferinţe? Atunci când un cuplu este încurajat să comunice în acest fel, multe probleme sexuale
pot fi prevenite.
5. Efort şi igienă. O bună relaţie sexuală, ca şi o bună relaţie maritală, necesită timp, efort şi
bunăvoinţa de a conlucra pentru a îmbunătăţi lucrurile. Dacă sexul poate să fie dătător de satisfacţie şi
dacă problemele sexuale serioase pot fi prevenite, un cuplu trebuie să fie totdeauna alert faţă de modurile
în care poate consolida o relaţie mai bună. Aceasta implică citirea unor lucrări legate de relaţia sexuală şi
încercarea unor noi poziţii, atitudini, a unei variaţii în relaţia maritală. De asemenea, implică o atitudine
care să exprime următoarele: “Eu voi încerca să rămân cât mai atractiv posibil, atât ca igienă, cât şi ca
preocupare, astfel încât partenerul/partenera mea să fie la fel de satisfăcută şi de doritoare de relaţie ca şi
în noaptea nunţii.”
Unii soţi au tendinţa să-şi neglijeze igiena personală, controlul greutăţii şi aspectul fizic, toate
aceste lucruri generând mai puţină satisfacţie sexuală pe măsură ce îmbătrânesc. O femeie, o tânără care
altădată se bucura de relaţia sexuală cu soţul său proaspăt bărbierit şi îmbăiat, nu se va mai bucura de sex
la mijlocul vieţii, când soţul său a devenit murdar şi neglijent, nu face duş înainte de relaţia sexuală şi nu
vrea să se bărbierească decât la sfârşitul săptămânii.
6. Îmbogăţirea relaţiei maritale. În ultimii ani programele de îmbogăţire şi optimizare a
relaţiilor maritale au fost dezvoltate, inclusiv a relaţiei sexuale maritale, pentru a preveni problemele
maritale şi sexuale. Înainte de a recomanda unul din aceste programe, trebuie să ne asigurăm că atitudinea
629
morală şi teologică a celor ce au pus la punct un astfel de program este una corectă şi în concordanţă cu
Sfânta Scriptură şi standardele creştine. Multe din aceste probleme sunt bazate pe valori umanistice, în
timp ce altele au o orientare creştină şi pot fi recomandate. Consilierii şi liderii religioşi, slujbaşii, pot să
creeze ca alternativă propriile lor programe de optimizare a relaţiei maritale şi sexuale. Pe de altă parte,
există experţi în consiliere pe această problemă a tulburărilor de sexualitate maritală.760
Concluzii legate de sexualitatea maritală
Cu mulţi ani în urmă, unul din colegii de consiliere afirma că nu este potrivit pentru pastori şi nici
chiar pentru consilierii creştini să abordeze probleme de natură sexuală. Acest coleg era conştient de
riscul implicaţiilor erotice între consilier şi consiliat, dar nu reuşea să vadă că sexualitatea implică mai
mult decât o relaţie sexuală egoistă, narcisistă, hedonistică între doi indivizi.
Împlinirea sexuală nu este doar planul lui Dumnezeu pentru oameni căsătoriţi, dar ea vorbeşte
despre intimitate şi despre relaţia apropiată cu El. Paralela teologică, psihologică şi fiziologică dintre
sexualitate, relaţia maritală şi relaţia bisericii cu Dumnezeu este mai mult decât aparentă. Ea pare să fie
cea mai sublimă pregustare a cerului, depăşind simţământul de înstrăinare, de separare pe care l-au trăit
unii prin căderea în păcat. Prin relaţia unificatoare, pecetluită de relaţia sexuală, Dumnezeu doreşte ca
soţul şi soţia să guste o arvună a stării de unitate pe care o vom trăi doar în ceruri.
Au fost găsite şi alte paralele între sexualitate şi spiritualitate. Richard Foster, de exemplu, scria
că una dintre tragediile reale din istoria creştină a fost divorţul dintre sexualitate şi spiritualitate. De
asemenea Tim Stafford este de acord cu această afirmaţie. În discutarea problemelor maritale, el scrie că
cuplurile care împărtăşesc o viaţă spirituală activă, vor aprecia aproape inevitabil acest lucru ca având
asemănări până la identitate cu apropierea de natură sexuală şi această paralelă îi ajută să devină nişte
parteneri mai buni, atât marital, sexual, cât şi spiritual.761
Ajutarea oamenilor să facă faţă problemelor sexuale maritale nu este în mod necesar o îndepărtare
faţă de realităţile spirituale sau o pledoarie pentru egoism şi hedonism. Ea ajută bărbatul şi femeia să
relaţioneze mai eficient unul cu altul, să experimenteze o apropiere maritală pe care Dumnezeu a
intenţionat-o, eliberându-i astfel de ispitele de natură sexuală şi ajutându-i să relaţioneze mai bine unul cu
altul şi să slujească celorlalţi într-un mod mai profund.

630
 22. Sexualitate pre şi extramamaritală
Sexualitatea extramaritală este larg acceptată în societatea contemporană şi destul de frecvent este
tolerată şi în unele confesiuni creştine. Coabitarea sau concubinajul este larg răspândit şi foarte greu poate
cineva să mai critice o astfel de practică, chiar şi sexualitatea premaritală. O filosofie hedonistă, cu
acceptarea relaţiilor sexuale premaritale cât şi extramaritale par să fi devenit o parte a valorilor noastre
culturale, reîntărite prin televiziune, prin practica majorităţii semenilor noştri şi rareori criticată.
Allan Bloom a întrebat odată studenţii dintr-un colegiu, de ce părinţii, care altădată criticau
activitatea sexuală a fetelor necăsătorite, acum, rareori mai protestează atunci când prietenul lor rămâne
peste noapte în dormitorul fetei. O tânără studentă foarte drăguţă şi foarte normală a răspuns că
sexualitatea premaritală nu mai este criticată deoarece şi-aşa nu e mare scofală de ea.762
Relaţiile sexuale nu mai sunt într-adevăr o mare scofală pentru majoritatea oamenilor astăzi.
Tulburările de orientare sexuală, o fatigabilitate şi tulburări în sexualitatea normală, absenţa dorinţei sau a
libidoului, ca şi tulburări de tip impotenţă, disfuncţie orgasmică sau frigiditate sunt destul de frecvente,
antrenând mai mult de jumătate din populaţia activă sexual. Pornografia a devenit o prezenţă ubiquitară,
atingând cifre de afaceri colosale.
Dorind să evite problemele sexuale ale celor singuri, biserica caută să le expedieze cu relativă
uşurinţă, declarând că persoanele necăsătorite ar trebui să-şi nege sexualitatea sau, ignorând pur şi simplu
această problemă. Astfel cei singuri sunt lăsaţi adesea fără o călăuzire competentă în legătură cu felul în
care să-şi trăiască sexualitatea. În mediul burlacilor sau al fetelor necăsătorite, sunt adoptate standarde
străine de cele creştine şi biblice.
Lewis Smedes prezintă 3 principii ale sexualităţii în Sexualitate pentru creştini:
1. Sexualitatea fiecărei persoane trebuie percepută ca un ingrredient aflat în ansamblu caracterului
acelei persoane şi integrat în căutările sale privind valorile umane;
2. Sexualitatea fiecărei persoane trebuie înţeleasă ca fiind un impuls spre şi un mijloc de expresie
a unei relaţii personale cu o altă persoană;
3. Sexualitatea fiecărei persoane este mijlocul care îl/o propulsează spre o unitate heterosexuală
printr-o dragoste angajată.
Trăirea acestor principii păstrează sexualitatea şi personalitatea conexate la toate nivelurile. De
asemenea ele ne reamintesc de teologia relaţiilor. Sexualitatea nu poate fi exercitată decât în contextul
unui legământ, în cadrul unui angajament necondiţionat faţă de o relaţie personală. Noi suntem provocaţi
să facem eforturi pentru aprofundarea acestei relaţii prin stabilirea unei atmosferre de har (acceptare şi
iertare), capacitându-ne unul pe altul şi crescând nivelul intimităţii. Aşa cu Semedes sugerează:
‚Împlinirea sexuală este realizată atunci când relaţia personală fundamentează experienţa genitală, o
întreţine şi susţine o relaţie sexuală umană, după ce aceasta are loc. Aceste principii vor servi ca bază
pentru discuţia noastră privind relaţia sexuală premaritală.
Există patru tipuri de standarde ale sexualităţii premaritale:
1. abstineanţă; 2. standard dublu; 3. permisiune cu condiţia afecţiunii; 4. permisiune fără afecţiune.
Deşi abstinenţa sexuală premaritală este standardul creştin tradiţional, el nu mai este adoptat de
majoritatea societăţii. Dublul standard, deferit pentru bărbaţi faţă de femei a pierdut continu audienţa în
ultimii 60 ani. Permisiunea cu condiţia existenţei afecţiunii se bucură de cea mai largă popularitate.
Permisiunea fără condiţia afecţinii permite sexul recreaţional şi întâmplător între adulţi care consimt, fără
angajamentul unei relaţii. Riscurile (SIDA) acestui tip de relaţii, au determinat chiar şi persoanele fără
scrupule morale să declare: ‚Îmi place sexul, dar nu mi-ar plăcea să mor de dragul lui’.
Noi credem că creştinii ar trebui să-şi celebreze libertatea lor în Hristos şi nu să se simtă legaţi de
alte reguli în afara celor conţinute în Scriptură. Începând cu Decalogul, este clar că punctul de vedere
biblic consideră desfrânarea şi adulterul ca fiind contrare voinţei lui Dumnezeu. Standardele clasice ale
creştinismului autentic sunt: castitatea premaritală şi fidelitatea conjugală.763
Masturbarea, probabil comportamentul sexual cel mai comun şi obişnuit în afara actului sexual
propriu-zis, este atât de frecvent, încât cu greu mai poate provoca preocuparea cercetătorlor în domeniul
631
sexualităţii, şi deşi această practică este generatoare de vinovăţie şi anxietate, nu există recomandări clare
şi tehnici sau metodologii care vin în sprijinul celor ce doresc să lupte cu această practică. Parafiliile sau
tulburările de orientare sexuală sunt tot mai frecvente şi din ce în ce mai variate.
Mulţi cercetători se întreabă: „nu cumva a devenit societatea umană obsedată de sex?” este o
chestiune centrală764 în cele mai multe programe de televiziune, filme, reviste, reclame, muzică, literatură,
teatru, cinematografie, artă, şi chiar în conversaţia populară, , anecdote, glume sau ‘bancuri’. Deseori ea
apare în mod evident în afaceri, în educaţie, în politică şi chiar în biserică. Cineva care ar dori să evite
stimulii care trezesc instinctul sexual, ar trebui să devină un eremit, să se izoleze de cultura
contemporană. Ceea ce Dumnezeu a creat pentru a fi bucurie şi a optimiza relaţia de intimitate a devenit
pervertit, sexualitatea fiind exemplul major de păcat şi nelegiuire morală care caracterizează fiinţele
umane moderne.
Biblia şi sexualitatea extramaritală
Activitatea sexuală este mai mult decât un instinct biologic sau o atracţie pur fizică. Sexualitatea
transpare în toate aspectele vieţii şi se regăseşte de la simţăminte abia percepute de satisfacţie şi bucurie
în relaţiile interumane, până la senzualitatea actului sexual propriu-zis şi la apogeul orgasmului.
Activitatea sexuală, relaţia sexuală presupune intimitatea la cel mai profund nivel şi o comunicare intensă,
dincolo de cuvinte, între două fiinţe care au devenit un singur trup. Lewis Smedes spunea că sexualitatea
vibrează în interiorul nostru, îndreptându-ne către relaţii, intimitate şi companie. Ea este o dorinţă
emoţionantă, asezonată uneori cu o aspiraţie melancolică care ne conferă încredere unii în alţii. Este un
impuls către apropiere, către expresia celei mai profunde relaţii personale cu celălalt.
Apostolul Pavel, care a fost necăsătorit şi înclinat să favorizeze condiţia aceasta (1Cor 7), a
cultivat totuşi relaţii de prietenie şi de apropiere, fără ca acestea să fie contaminate de poftă, de pasiune şi
de senzualitate. (Rom. 13,14; 1Cor. 7,9) În întreaga Scriptură, însă, activitatea sexuală este văzută ca o
relaţie intramaritală. Este adevărat că Bibla nu se opreşte aici să definească relaţia maritală, dar activitatea
sexuală extramaritală este condamnată. (Ex 20,14. 17; Mat 5,32) Adulterul, binecunoscut dintre David şi
Batşeba este doar o ilustraţie a naturii destructive a sexualităţii extramaritale. (Ex 22,16-19; Lev 18; Mat
5:27; 1Cor 6,9; Evr 13,4)
Atunci când ne îndepărtăm de planul perfect al lui Dumnezeu pentru fiinţele umane, sexualitatea
devine destructivă. Ea distruge intimitatea şi comunicarea, ea devine egoistă, egocentrică şi adesea este
doar expresia unei dorinţe de a manipula, controla şi răni pe celălalt. Experienţa ei poate fi plăcută, poate
să atenueze simţământul de singurătate al cuiva, să reducă anxietatea în mod temporar şi să confere un
oarecare smţământ de intimitate. Toate acestea, însă, dacă nu sunt în cadrul permis de Dumnezeu, sunt
temporare, dezumanizează, şi în ultimă instanţă nu împlinesc.
Probabil aceasta este cauza pentru care toţi scriitorii biblici condamnă desfrânarea care de obicei
se referă la sexualitatea premaritală şi adulterul care se referă la sexualitatea extramaritală. Aceste
activităţi sunt păcătoase deoarece deviază, se îndepărtează de planul şi porunca lui Dumnezeu. În timp ce
plăcerile păcătoase pot să dea o oarecare satisfacţie, acestea sunt pasagere. Evr 11,25.
În interiorul căsătoriei, aşa cum vom vedea într-o secţiune ulterioară, relaţia sexuală este bună,
este creată de Dumnezeu pentru a asigura intimitatea, plăcerea şi reproducerea, dar abuzul sexual este
condamnat cu vehemenţă.
În Sfânta Scriptură desfrânarea sau porneea apare de 39 de ori numai în Noul Testament şi adesea se
referă la imoralitate. Deşi este utilizat uneori ca sinonim cu adulterul, desfrânarea înseamnă relaţie
sexuală voluntară, între o persoană necăsătorită cu cineva de sex opus. În fiecare caz, desfrânarea este
prezentată ca un comportament opus şi aflat în contradicţie cu planul şi voinţa lui Dumnezeu. Fapte
15,20. 29; 21,25; 1Cor 5,1; 6,13, 18; 2Cor 12,21; Ef 5,3; Mat 5,32; 19,9; 1Cor 7,2; 1Tes 4,3; 1Cor 6,16-
20.
Adulterul este descris în două moduri de Sfânta Scriptură. Unul se referă la închinarea la idoli, la
necredinţa faţă de Dumnezeu (Is 57,3; Ier 3,8-9; Ez 23,43; Iac 4,4; Apoc 2,20.23), iar celălalt la relaţia
sexuală dintre o persoană căsătorită sau necăsătorită, cu o altă persoană, soţul sau soţia cuiva, ceea ce
632
înseamnă activitate sexuală extramaritală. În ambele cazuri, atât cel spiritual cât şi cel fizic, adulterul este
interzis şi condamnat cu tărie. Ex 20,14; Lev 18,20; Deut 5,18; 22,22-24; Mat 5,27-30; In 8:4 De câteva
ori în scrierile apostolului Pavel, care oferă o enumerare a comportamentelor păcătoase, sunt incluse atât
adulterul cât şi desfrânarea, împreună cu imoralitatea, lipsa de puritate, senzualitatea şi homosexualitatea.
1Cor 6,9-10; Gal 5,19-20; Col 3,5. Este semnificativ că mânia lui Dumnezeu se va abate asupra celor ce
se implică în astfel de comportamente. Cu siguranţă şi în mod clar Dumnezeu nu agrează relaţiile sexuale
extramaritale.
Făcând un rezumat al modului în reflectată sexualitatea în Sfânta Scriptură, putem conchide:
1. Sexualitatea a fost creată de Dumnezeu şi este bună. Aceasta este ideea şi principiul de la care
pleacă toate consideraţiile privind sexualitatea. Dumnezeu a creat fiinţa umană ca bărbat şi femeie,
capabilă de intimitate sexuală şi cu posibiltatea de a trăi orgasmul genital. Ca parte a creaţiei Sale,
Dumnezeu a numit fiinţele umane sexuale ca fiind foarte bune, şi le-a recomandat, le-a poruncit să se
înmulţească. Gen 1,27-28.31 Atunci când umanitatea a căzut în păcat, creaţia lui Dumnezeu a fost
contaminată şi au apărut şi formele de sexualitate nesănătoase. Adam şi Eva care înainte nu se ruşinau de
goliciunea lor, deodată au devenit conştienţi de propriul lor organism. Gen. 2,25; 3,9-11.
2. Activitatea sexuală extramaritală este un comportament păcătos. Acest lucru este afirmat în
modul cel mai ferm în 1 Cor. 6 în care păcatul sexual este descris ca ceva care afectează organismul, locul
în care locuieşte Spiritul Sfânt. vv 13; 18-20. Organismul nostru, trupul nostru, nu este hărăzit pentru
imoralitate sexuală, ci trebuie închinat, consacrat lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură că toate
păcatele pe care le comite omul sunt exterioare organismului, dar păcatul sexualităţii este un păcat
împotriva propriului său corp, al propriului organism, şi de aceea suntem îndemnaţi, imploraţi chiar, să ne
îndepărtăm de imoralitate sexuală. În mod repetat, Dumnezeu avertizează împotriva influenţei înrobitoare
a comportamentului sexual extramarital. Nu există nici un fel de aluzie sau sugestie care să permită
persoanelor libertatea de a se implica, de a se angaja în relaţii sexuale în afara cadrului căsătoriei. Dacă nu
te poţi abţine, scrie apostolul Pavel, atunci căsătoreşte-te, căci este mai bine să fii căsătorit decât să arzi în
pasiune şi datorită acesteia. 1Cor 7,9.
Această concepţie, acest mod de gândire este respins în mare măsură astăzi, de către mulţi, chiar
în interiorul bisericii. Există dovezi, rezultate în urma unor cercetări ştiinţifice, că tinerii, chiar creştini şi
evanghelici, sunt aproape la fel de activi sexual premarital ca şi necreştinii. 765 Mulţi oameni violează
legile lui Dumnezeu privind comportamentul sexual şi par să nu aibă de suferit consecinţe prea drastice
datorită acestui comportament, astfel că pare să nu existe nici un fel de motiv logic pentru reţinere şi
abstinenţă, atâta timp cât toată lumea o face şi pare să fie cât se poate de satisfăcător.
Unii autori atrag atenţia că această filosofie contribuie la problemele sociale majore, inclusiv
destrămarea familiilor, creşterea infecţiei SIDA şi a tuturor celorlalte boli cu transmitere sexuală,
creşterea ponderii familiilor cu un singur părinte, a sarcinilor în adolescenţă, a numărului avorturilor,
pentru a enumera doar pe cele mai evidente şi frecvente. Ps. 73 descrie sfârşitul personal al celor ce
ignoră şi încalcă legile lui Dumnezeu, iar 1Cor 6 pare să sugereze că sexualitatea imorală blochează
aptitudunea cuiva de a se bucura, de a fi pe deplin satisfăcut de relaţia sa maritală.
Allan Bloom scria, în calitate de educator, că revoluţia sau relaxarea sexuală învaţă ceva mai mult
pe oameni despre aspectele erotice, dar îi lasă dezamăgiţi şi lipsiţi de bucuriile autentice ale unei relaţii
sexuale deplin satisfăcătoare în cadrul căsătoriei, permiţându-le să străbată viaţa vidaţi de imaginaţie,
lipsiţi de idealuri, cu teama de singurătate şi izolaţi, cu sentimentul de detaşare şi fără capacitatea reală de
a se implica, de a se angaja în relaţii cu adevărat apropiate, personale şi de dragoste autentică.
3. Relaţia sexuală extramaritală implică o gândire păcătoasă. Cineva menţiona că nu se poate
vorbi de adulter decât în cazul în care penisul pătrunde în vaginul femeii. O astfel de viziune legalistă a
fost negată de Domnul Isus Hristos în Predica de pe Munte: „Oricine pofteşte o femeie în inima sa, a
comis deja adulter.” Mat 5,28. În mod clar adulterul, pofta, desfrânarea, au loc în primul rând în minte,
chiar şi fără contactul genital propriu-zis.

633
 Pofta este dificil de definit cu acurateţe. Cu siguranţă că ea nu se referă la dorinţa sexuală
normală, sănătoasă, sau simţămintele de atracţie faţă de doi oameni care se stimulează reciproc,
bineînţeles în cadrul preludiului dintre soţ şi soţie. Este incorect să credem că Dumnezeu ne-a hărăzit cu
trebuinţe şi interese sexuale şi apoi le condamnă ca fiind o poftă păcătoasă.
Pofta poate fi definită ca o dorinţă puternică şi expresia este folosită şi într-un mod pozitiv şi într-
un sens nesexual, în alte locuri din Sfânta Scriptură. 766 În orice caz, în adulterul mental, Domnul Isus
Hristos s-a referit la acea dorinţă mentală şi la fanteziile sexuale cu o altă persoană, nu doar la
sentimentele şi gândurile privind propria sexualitate.
Cu siguranţă că puritatea în acest domeniu este un lucru greu de realizat şi de obicei nu se
realizează doar prin focalizarea asupra problemei, ci prin centrarea asupra unor lucruri de o valoare şi
dimensiue spirituală. Cineva a tradus expresia din Predica de pe Muntele Fericirilor astfel: „a dori ceea ce
este greşit din punct de vedere sexual, este la fel de rău cu a face ceea ce este greşit din punct de vedere
sexual.” Chiar dacă nu are loc un act sexual propriu-zis, nici măcar o stimulare sau excitaţie între
parteneri heterosexuali, totuşi până şi fanteziile sexuale obsesive pot fi dăunătoare, în special atunci când
gândirea este implicată în fantezii privind acte interzise cu persoane anumite. În timp aceste fantezii pot
deveni un substitut pentru intimitate, creând dificultăţi persoanelor de a se implica în activitatea sexuală
normală maritală.767
Angajarea în activităţi sau relaţii sexuale premaritale sau extramaritale, lasă cel puţin doi oameni
abuzaţi şi în sufernţă. Fanteziile sexuale influenţează doar pe cel care îşi permite să le trăiască compulsiv,
dar poate să afecteze şi pe viitorul partener al acestuia. În orice caz, în viziunea Domnului Hristos, ambele
activităţi sunt greşite.
4. Activitatea sexuală extramaritală implică şi conversaţii păcătoase. Biblia condamnă
conversaţia uşuratică privind subiecte sexuale. Printre creştini n-ar trebui să existe chiar şi o imoralitate
sexuală ascunsă şi orice tip de necurăţie sau de poftă, deoarece ele sunt improprii pentru poporul sfânt al
lui Dumnezeu, n-ar trebui să existe obscenităţi, discuţii nebuneşti sau glume porcoase, proprii altor
locuri. Ef 5,3.4.
Limbajul murdar, glumele cu conotaţie sexuală, conversaţia în termeni nepotriviţi ca şi
comportamentul uşuratic, toate subminează reputaţia şi ridică chestiunea privind puritatea credinciosului.
Creştinul trebuie să evite orice aparenţă de rău, să caute să-şi menţină o bună reputaţie. Aceasta poate să
fie subminată prin conversaţii uşuratice privind subiecte sexuale. Luc 2,52; Fapte 16,2; 1Tim. 3,7; 1Tes
5,22.
5. Activitatatea sexuală extramaritală poate implica masturbarea. Diferită de desfrâu şi adulter,
masturbarea sau autoerotismul, stimularea proprie până la atingerea orgasmului, a organelor genitale, nu
este menţionată în nici un loc în Sfânta Scriptură. Unii argumentează că păcatul lui Onan, descris în Gen.
38, s-ar referi la masturbare, deoarece el împrăştia sămânţa pe pământ. Fie că este vorba de coitus
intreruptus sau de autoerotism, păcatul neascultării pentru care a fost pedepsit Onan este acela de a refuza
să ducă numele şi seminţia fratelui său decedat mai departe, aşa cum cerea legea leviratului.
Este masturbaţia ceva păcătos, greşit? În concordanţă cu un cercetător care a parcurs o mare parte
din literatura privind acest subiect, se pare că autorii şi răspunsurile, poziţia lor, se împart în mod egal.
Unii continuă să susţină că este greşit, deşi în ultimii ani un număr crescând de lideri şi cercetători au
afirmat public că nu există nimic în mod necesar dăunător în această practică. Deşi punctele de vedere
diferă, toţi credincioşii sunt de acord că masturbarea, acompaniată adesea de gânduri şi fantezii erotice,
poate să fie dăunătoare, fie că este sau nu acompaniată de stimulare genitală.
6. Activitatea sexuală extramaritală limitează libertatea. Multe lucruri din această lume sunt
posibile, dar asta nu înseamnă că ele sunt şi binevenite sau înţelepte. Această concluzie este începutul
unui fragment important în modul în care Noul Testament se ocupă de imoralitate. 1Cor 6,12. În această
lume totul are un scop şi o funcţie şi toate realităţile trebuie să respecte structurile, legile şi funcţiile lor,
să respecte cadrul în care au loc. Un peşte, de pildă, este desemnat să înoate în apă, în mare sau în râuri,
deşi el este liber cu siguranţă să sară şi pe plajă, dar rezultatele vor fi tragice.
634
 În acelaşi mod Biblia afirmă că organismul uman a fost creat pentru o relaţie sexuală în cadrul
căsătoriei. Noi suntem în cea mai mare măsură împliniţi atunci când rămânem la ceea ce este prescris de
Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul nostru. Deşi noi suntem liberi să ne angajăm în activităţi imorale, dar
aceasta este neînţelept, deoarece în ultimă instanţă rezultă efecte secundare dăunătoare. Orice persoană
care nu poate să reziste ispitelor sexuale nu este liberă, ajunge să se afle sub controlul impulsurilor şi
instinctelor primare. 1Cor, cap 6.7.
Cauzele sexualităţii extramaritale
Activitatea sexuală extramaritală pare să fie din ce în ce mai răspândită şi cei mai mulţi cercetători
care au făcut studii în acest sens, constată atât creşterea autoerotismului, a tulburărilor de orientare cât şi a
activităţilor sexuale cvasinormale premaritale şi extramaritale. Încercând să explorăm cauzele care
conduc la aceasta, vom constata că acestea sunt următoarele:
1. Stimularea din mediu. Cultura noastră saturată sexual, stimulează oamenii să se gândească la
sex şi îi încurajează să caute gratificare sexuală şi plăcere fizică.
A. Atmosfera socială. Societatea modernă subliniază valoarea plăcerii sexuale fizice imediate.
Multe reviste populare, filme, programe de televiziune, reclame comerciale, romane, descriu situaţii
senzuale care au tendinţa de a trezi fanteziile şi dorinţele receptorilor. Deseori mişcări cetăţeneşti au
încercat să reducă pornografia, dar au întâmpinat rezistenţa sub forma argumentelor: „de ce ar trebui să
restricţionăm drepturile altora de a vedea ceea ce îşi doresc?” Ceea ce oamenii văd şi fac în viaţa lor
particulară este treaba lor. Deşi media stimulează şi îndeamnă în mod manipulativ la activitate sexuală, ea
reflectă de asemenea că cei mai mulţi oameni îşi doresc şi sunt chiar dispuşi să plătească pentru aceasta.
Această atmosferă de suprastimulare sexuală îşi găseşte rezonanţă în publicul comun, inclusiv cel
creştin, care în consecinţă manifestă o presiune socială din ce în ce mai mare asupra individului. Acest
lucru poate fi cel mai evident în privinţa adolescenţilor şi tinerilor. Într-o perioadă în care instinctul sexual
are o mare intensitate şi nevoia de aprobare din partea anturajului este foarte puternică, deseori
adolescenţii cedează la presiunile sociale şi încep activitatea sexuală în tentativa lor de a afla acceptare şi
un status. Presiunea socială poate de asemenea să influenţeze pe adulţi, inclusiv oamenii de afaceri care
călătoresc, antrenori, vorbitori chiar vorbitori creştini a căror activitate îi îndepărtează de familie şi cămin
şi îi determină să trăiască în moteluri sau hoteluri. Deseori materialele pornografice sunt disponibile
pentru a stimula mintea şi a trezi instinctele sexuale.
Aceste materiale par nedăunătoare şi doar distractive, dar ele distorsionează sexualitatea şi o
creionează ca pe o simplă activitate fizică care dezumanizează şi transformă fiinţele umane în obiecte
sexuale. Sexualitatea descrisă de materialele pornografice este prea vicleană şi iscusită, prea minunat
descrisă, prea extatică, ea este generatoare de fantezie şi are efect distructv asupra sexualităţii reale,
normale, ca şi asupra adevăratei spiritualităţi. De asemenea ea influenţează mii de oameni şi-i stimulează
în mod nesănătos către o sexualitate imorală.768
B. Convenienţele sexuale. Societatea modernă, ca şi modificările de concepţie, îi ajută pe oameni
să stabilească cunoştinţe, relaţii şi să se întâlnească în locuri protejate extrem de rapid. Oamenii s-au
obişnuit să treacă peste barierele altădată mult mai pregnante şi s-obţină satisfacţii pur fizice din relaţii
sexuale întâmplătoare. Cu siguranţă că pericolul bolilor cu transmisie sexuală a temperat destul de mult
această tendinţă, dar utilizarea mijloacelor de protecţie sexuală tinde să înlăture acest inconvenient.
C. Valorile liberale (libertine). Sexualitatea extramaritală nu mai este un subiect tabu, generaţia
noastră acum ştie probabil mult mai mult despre controlul naşterilor, despre schimbul partenerilor, despre
necredincioşie şi alte comportamente similare discutate deschis, sunt tolerate, dacă nu chiar acceptate.
Restricţiile sexuale au slăbit, standardele sexuale au fost relaxate sau sunt pierdute şi aşteptările sexuale
au devenit mult mai liberale.
Legământul marital este mult mai puţin luat în serios, iar atunci când are loc o trezire sau o
excitare sexuală din partea unui partener care în mod potenţial pare mult mai atractiv şi se iveşte şi ocazia
nimerită, atunci adulterul şi chiar divorţul este văzută ca o alternativă relativ facilă. Pentru mulţi,

635
loialitatea este doar un angajament al buzelor, din gură, şi se renunţă la el, ori de câte ori se iveşte
posibilitatea unei împliniri egosite şi a unor satisfacţii carnale.769
Deschiderea faţă de sex nu este neapărat rea şi unele inhibiţii victoriene cu siguranţă că erau şi
sunt depăşite. Totuşi schimbarea valorilor noastre privind sexualitatea a devenit o goană către libertinism
şi imoralitate. Aceste valori liberale noi îi împiedică pe oameni să reziste faţă de ispitele sexuale şi-i face
mult mai vulnerabili.
D. O educaţie incorectă. Mulţi oameni, în special cei tineri, intră şi stabilesc relaţii sexuale în
mod nepotrivit sau inadecvat, deoarece nu au cunoştinţe şi maturitatea emoţională şi nu ştiu nimic despre
consecinţele fizice sau asupra sănătăţii. Romane, filme, producţii cinematografice sau programe de
televiziune distorsionează imaginea dragostei şi a relaţiei sexuale, o prezintă într-o manieră comercială şi
pornografică, fără ca să existe o educaţie profund psihologică, spirituală, a aspectelor mult mai complexe
care privesc relaţia sexuală între doi parteneri în cadrul căsniciei, ca şi a principiilor de moralitate. Pentru
mulţi oameni, baza comportamentului lor nu este decât această etică de complezenţă, „dacă te simţi bine,
n-ai decât s-o faci”, fără ca oamenii să se mai gândească la implicaţii şi consecinţe pe termen lung.
2. Presiunea internă
Mediul poate favoriza cedarea în faţa ispitelor sexuale, dar sursa reală de probleme constă în
mintea persoanei. Isus a indicat lucrul acesta atunci când le vorbea fariseilor pseudoevlavioşi că lucrurile
care ies din gură provin din inimă, pentru că din prisosul inimii vorbeşte gura, din inimă provin gândurile
rele, crima, adulterul, imoralitatea sexuală. Mat 5, 18.19. Aceste presiuni interioare ale inimii pot fi
concretizate în următoarele:
A. Curiozitatea. Asistând la explozia pornografică, oricare om căsătorit sau singur ar putea să
gândească „probabil că şi mie îmi lipseşte ceva ce aş putea să încerc, plictisit sau insatisfăcut de
comportamentul său sexual obişnuit sau de lipsa oricărui comportament. Apare o dorinţă de a încerca
ceva nou şi diferit. Aceasta creşte pe măsură ce apar ocazii sau oportunităţi de a se implica în experienţe
sexuale imorale.
B. Fantezia necontrolată. Mulţi oameni şi unele studii indică că circa 95% pentru bărbaţi şi 50%
pentru femei se angajează în fantezii sexuale.770 Această activitate mentală produce excitarea sexuală şi
adesea apare înaintea sau în timpul relaţiei sexuale, având rolul de a îmbogăţi experienţa sexuală. Unii
oameni fantazează pentru a-şi reduce anxietatea legată de sex, pentru a explora mental anumite aspecte
considerate tabu sau acte tabu sau acelea pe care consideră că în viaţa reală nu îşi va permite să le
realizeze niciodată sau pentru a adăuga o stimulare senzuală vieţii, întrucât în mod real altfel
experimentează puţină bucurie sau plăcere sexuală.
Cercetările au evidenţiat că unele persoane sunt mult mai excitate prin fantazare decât chiar prin
vizualizarea unor imagini sugestive erotice sau prin citirea materialelor pornografice. Deoarece nimeni
altcineva nu poate vedea ceea ce fantazăm şi nici nu poate şti când noi ne complacem într-o astfel de
activitate, această sexualitate mentală poate continua uneori aproape perpetuu în mintea unora. Atunci
când această fantezie este frecventă şi presupune poftirea cuiva, există toate condiţiile ca o activitate
sexuală deschisă reală să apară atunci când există şi ocazia pentru aceasta.771
C. Căutarea identităţii şi stimei de sine. Mulţi oameni se simt inferiori, insignifianţi, nesiguri şi
lipsiţi de orice scop în viaţă. La nivel oarecum inconştient, unii văd sexul în afara căsătoriei ca un mod de
a fi acceptat, de a-şi dovedi sieşi că este valoros, de a simţi că este dorit, de a-şi aprecia stima de sine.
Mulţi oameni aflaţi în anii de mijloc ai vieţii sau mai în vârstă, temându-se de pierderea virilităţii sau a
atractivităţii îşi permit să aibă o relaţie extraconjugală în tentativa lor de a se convinge că sunt încă
acceptabili şi atractivi sexual. Masturbarea, acompaniată de fantezii sexuale, poate de asemenea s-ofere
simţăminte de autoacceptare şi capacitate sexuală fără riscul unei intimităţi reale cu alte persoane. Din
nefericire, natura tranzitorie a unui astfel de comportament sexual lasă adesea participanţii cu simţăminte
de respingere, vinovăţie şi blamare de sine, mult mai grave decât anterior. Ca rezultat, mulţi abandonează
relaţiile interpersonale în încercarea de a-şi umple simţământul de goliciune şi a se simţi mult mai stabili
şi mai siguri pe sine, pe propria identitate.
636
 D. Căutarea intimităţii şi apropierii. Aşa cum am văzut, sexualitatea implică mai mult decât
contactul genital. Ea poate implica o comunicare profundă, acceptare şi iubire sinceră. Atunci când
oamenii se simt singuri, neiubiţi, nedoriţi, deprivaţi afectiv, ei caută adesea intimitate, tandreţe, emoţie şi
împlinirea în relaţii sexuale extramaritale.
E. Comportament escapiv sau răzvrătit. Comportamentul sexual, inclusiv masturbarea, uneori
poate fi un mod de a scăpa de plictiseală, de a alina tensiunea şi de a evita în mod temporar stresul vieţii.
În alte cazuri, comportamentul sexual este o indicaţie a răzvrătirii împotriva părinţilor sau autorităţii
bisericii, o declaraţie de independenţă faţă de trecutul cuiva, sau expresie a mâniei sau a părerii împotriva
partenerului de viaţă sau a altei persoane.
F. O gândire distorsionată. Este uşor să te documentezi în privinţa prevalenţei tulburărilor de
orientare sexuală, încât să le descoperi cauzele. Ceea ce se ştia în trecut despre sex sau ceea ce a fost
învăţat în împrejurări nefericite, eşecurile în experienţele sexuale precedente, temerile că cineva ar putea
fi diferit de normal, percepţii nevrotice sau chiar psihotice, eşecul de a anticipa consecinţele propriilor
acţiuni, o dorinţă inconştientă de a fi prins, de a fi pedepsit, curajul excesiv de a-şi asuma riscuri, sunt
printre multele motive care ar putea să determine pe oameni să se implice în activităţi sexuale nepermise
sau perverse.
G. Influenţa celui rău. Scriptura afirmă că, creştinul se află într-o bătălie spirituală împotriva
forţelor răului. Satana este alert şi foarte înţelept, imitând un înger de lumină. Ef 6,10-13 El aleargă
încoace şi încolo, încercând să rănească şi să ispitească dacă se poate chiar pe cei aleşi. 1Petru 5,8; 2Cor
11,14.15. Deoarece mulţi oameni par să fie vulnerabili în domeniul ispitelor sexuale, deseori sunt atacaţi
în acest domeniu şi chiar în această zonă cad. În dorinţa de eliberare sexuală, ne putem permite să ne
implicăm în acte cu consecinţe dezastruoase şi situaţii compromiţătoare. Chiar creştinii eşuează uneori să
se bazeze pe puterea protectoare a Duhului Sfânt. Satana are succes deoarece noi încercăm să ducem
lupta singuri, neînţelegând şi neapreciind la justa valoare afirmaţia din 1 Ioan 4,4: „Cel ce este în voi este
mai mare decât cel ce este în lume.” Doar Spiritul Sfânt din interiorul creştinului poate să-i confere putere
de a rezista influenţelor satanice.
Efectele sexualităţii extramaritale
Este imposibil să înţelegem sau să descriem în mod adecvat efectele sexului extramarital. Această
activitate sexuală constituie păcat şi potrivit cu Sfânta Scriptură, orice păcat care nu a fost iertat va fi
pedepsit la judecata viitoare. Efectele păcatului, însă, apar deseori mult mai curând. Pentru un timp scurt
poate s-ofere plăcere, dar influenţele dăunătoare ale sexului nonmarital apar destul de repede pentru toţi
oamenii. Nu întotdeauna sexualitatea extramaritală crează simţământul de vinovăţie şi remuşcare, pentru
că mulţi oameni au conştiinţa tocită, dar lipsa remuşcării nu înseamnă că această activitate sexuală
extramaritală este corectă din punct de vedere moral. Uneori oamenii îşi împietresc inima şi sunt
incapabili să mai perceapă îndemnurile Duhului Sfânt. Ioan 12, 35-40; 1Cor 2,14. Lucrul acesta se poate
întâmpla chiar cu creştini membri marcanţi şi respectaţi ai bisericii. Apostolul Pavel spune în Romani că
Dumnezeu i-a lăsat pe aceştia în voia poftelor lor. Rom 1, 24-28.32.
Consilierul creştin nu poate ignora astfel de avertismente şi afirmaţii biblice. Lumea modernă care
a respins învăţăturile biblice este în mare măsură insensibilă la caracterul periculos, la consecinţele
nefaste, în ultimă instanţă ale desfrâului din viaţa oamenilor. Aşa cum se întâmplă cu broasca pusă într-un
vas aflat pe foc, temperatura apei creşte lent dar sigur, şi atunci când fiinţa doreşte să se salveze, este deja
prea târziu ca să poată sări.
Sexualitatea extramaritală poate determina efecte secundare dezastruoase în următoarele domenii:
1. Efecte emoţionale. Tulburările emoţionale, vinovăţie, gelozie, teamă, anxietate, nesiguranţă,
condamnare de sine şi depresie sunt câteva din reacţiile cunoscute ca urmând comportamentului sexual
extramarital. Credinţa larg răspândită a beneficiilor libertăţii sexuale, îi momeşte şi îi ispiteşte pe mulţi
oameni, pe care psihiatrii au numit-o libertatea care înrobeşte.
2. Efecte interpersonale. Cum influenţează activitatea sexuală nonmaritală relaţiile maritale?
Răspunsul la aceasta depinde de trăsăturile sexuale ale persoanei, de nivelul educaţional, de atitudini şi de
637
grupul etnic. Aşa-numitul dublu standard care tolerează libertatea sexuală în cazul bărbaţilor dar nu o
permite în cazul femeilor pare să fi dispărut, dar rămâne în continuare puternică în unele segmente ale
societăţii.772 Deşi unele cercetări argumentează că sexualitatea premaritală şi extramaritală nu ar influenţa
mariajul în mod advers, există totuşi multe exemple şi rezultate ale cercetătorilor care arată că divorţul,
nefericirea şi destrămarea familiilor, carierelor şi a slujirii creştine au fost consecinţa unui astfel de
comportament.773
3. Efecte spirituale. Aşa cum am văzut, destrăbălarea, adulterul, pofta şi alte forme de sexualitate
nonmaritală sunt condamnate în Sfânta Scriptură şi descrise ca păcat. Creştinul este obligat să se
îndepărteze de păcat şi să urmeze învăţăturile lui Hristos. Tentativa de a menţine şi de a da mărturie
creştină în timp ce eşti angajat în practici sexuale păcătoase este o contradicţie. Dacă imoralitatea sexuală
continuă, vitalitatea spirituală şi influenţa sa cu siguranţă se vor degrada. Păcatul trebuie mărturisit şi
iertat, dacă cineva doreşte s-obţină creştere spirituală şi să evite stagnarea sau degradarea.
4. Efecte biologice sau fizice. Este bine cunoscut că sexualitatea în afara căsătoriei creşte riscul
de sarcini nelegitime, boli venerice, inclusiv SIDA, şi toate acestea la o rată alarmantă. De asemenea
există dovezi că sexualitatea maritală este influenţată de sexualitatea extramaritală. Unele credinţe
populare nejustificate şi nefundamentate ştiinţific consideră că experienţele extramaritale ar fi bune şi
stimulante, alţii spun că sunt neutre, dar mulţi cercetători au constatat influenţa lor dăunătoare.
În orice caz, consilierul creştin este convins că învăţăturile biblice în legătură cu caracterul
dăunător în ultimă instanţă al sexualităţii nemarital este o realitate şi el este acceptat şi promovat ca atare,
reprezentând voinţa lui Dumnezeu. Acest caracter dăunător devine din ce în ce mai evident atunci când
luăm în considerare vinovăţia, neîncrederea, implicaţiile emoţionale ale altor relaţii, comparaţia cu alţi
parteneri, mânia, anxietatea, nesiguranţa aduse în patul conjugal.
În aceste circumstanţe ori când un partener consideră că a găsit o împlinre sexuală majoră
extramaritală este dificil pentru un cuplu să menţină maximum de satisfacţie şi împlinire sexuală şi să
păstreze căsătoria. Pe măsură ce standardele sexuale se schimbă, şi în special odată cu izbucnirea
pandemiei SIDA, este probabil că atitudinea sexuală se va schimba, în special atitudinea faţă de
sexualitatea extramaritală se va schimba. Este dificil pentru orice cercetător, scriitor sau consilier să-şi
menţină neutralitatea într-o astfel de chestiune atât de importantă şi sensibilă ca sexualitatea nonmaritală.
Consilierul creştin va trebui să recunoască în ultimă instanţă că autoritatea nu aparţine nici
curentelor populare, nici modelor, nici tradiţiei culturale, nici datelor ştiinţifice chiar influenţate de
acestea, ci ultima autoritate a creştinului este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura afirmă ceea ce
propria noastră experienţă a constatat deja, şi anume că lumea reală a sexualităţii este diferită de ceea ce
prezintă revista Playboy şi ea include tragedie, pierderi, singurătate. Oamenii vulnerabili au nevoie de
înţelepciune.
Principii ale sexualităţii premaritale:774
1. Raportul de prorprţionalitate directă şi indirectă iubire / intimitate fizică. Gradul de
intimitate sexuală ar trebui să corespundă intensităţii iubirii şi angajamentului din cadrul relaţiei. Când nu
este iubire şi încredere, angajament, un grad înalt de intimitate sexuală este nepotrivit, deoarece atenţia se
focalizează mai degrabă asupra dimensiunii fizice, decât asupra relaţiei propriu zise. În legământul de
dragoste, angajamentul faţă de persoana iubită şi relaţia interpersonală are ascendenţa asupra expresiei
sexuale.
2. Relaţia fizică – caracter adictiv. Legea răspunsului diminuat sau a dozei progresiv crescânde
în cazul drogului, se aplică şi sexualităţii. Această lege sună astfel: pentru a realiza acelaşi efect a doua
oară, trebuie să aplici o forţă mai puternică, sau o doză mai mare de drog. Găndiţi-vă la efectul pe care-l
are asupra unei persoane primul sărut de îndrăgostit! Vă mai amintiţi? Este o experienţă extaziantă; ce
emoţii, ce bucurie, ce fericire. Pe măsură ce timpul trece şi experienţa se repetă, efectul diminuează. Noi
tindem să dorim creşterea intensităţii în manifestările fizice ale dragostei şi progresăm spre experienţe tot
mai intime pentru a fi stimulaţi. Ultima expresie sexuală este orgasmul. Cu cât un cuplu se angajează mai
aproape de acel punct, cu atât mai greu îi va fi să se retragă la un nivel precedent. Îndrăgostiţii trebuie să
638
fie conştienţi de acest fapt, astfel încât ei să-şi stabilească dinainte şi în mod explicit limitele potrivite ale
implicării corporal-fizice. Aceste limite ar trebui să reflecte voia lui Dumnezeu care le binecuvântează
relaţia şi nivelul angajării lor unul faţă de altul în relaţia de prietenie.
3. Motivarea onestă a gradului relaţiei fizice. Amândoi partenerii ar trebui să-şi verifice
motivele personale ale implicării în intimitatea fizică. Sunt aceste motive o expresie a afecţiunii sau
dorinţa de excitare sexuală reciprocă? Atât eul feminin cât şi cel masculin este deosebit de mândru şi
satisfăcut s-observe că a trezit dorinţe şi excitaţii sexuale în celălalt. Cei mai mulţi oameni au un
simţământ de putere şi dominare ca să împingă pe celălalt dincolo de limitele rezistenţei sexuale, când
barierele cad şi acesta devine vulnerabil. Astfel de motive ale gratificării egoiste, aflate în spatele
implicării fizice, sunt un mod de a separa sexualitatea de personalitate, deoarece scopul nu este o relaţie
personală mai profundă, ci propria satisfacţie egoistă.
4. Relaţie complexă, echilibrată în plenitudinea dimensiunilor fiinţei umane. Cei doi
îndrăgostiţi trebui să comunice continuu în legătură cu varietatea domeniilor relaţiei dintre ei. Cuplul ar
trebui să păşească cu prudenţă, atunci când dimensiunea fizică a relaţiei tinde să se dezvolte
disproporţionat, în detrimentul celorlalte dimensiuni: emoţionale, psihice, sociale şi spirituale. Când
aspectele sexuale domină relaţia, celelalte dimensiuni sunt neglijate şi subnutrite, iar relaţia devine
sinuoasă, vulnerabilă şi slabă. O relaţie completă presupune un proces de comunicare în care ambii
parteneri împărtăşesc şi dobândesc cunoştinţe asupra celuilalt – concepţii, atitudini, valori. Cunoaşterea
interpersonală intimă presupune ca fiecare să asculte pe celălalt şi să aprecieze toate dimensiunile şi
caracteristicile celui iubit. Prin această cunoaştere reciprocă, relaţia însăşi se consolidează. Acest fapt
presupune ca cei doi să se joace împreună, să facă sport, excursii, să plănuiască şi să viseze împreună, să-
şi pună ţeluri şi să le atingă. Unitatea spirituală a cuplului se va realiza pe măsură ce acesta solicită
prezenţa lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sa asupra prieteniei lor prezente şi asupra familiei viitoare.
Aceste binecuvântări sunt condiţionate de ascultare.
5. Reguli şi limite ale relaţiei fizice. Ambii parteneri ar trebui să-şi asume responsabilitatea de a
stabilii reguli şi limite ale relaţiei fizice. Bărbaţii creştini ar trebui să respingă normele sociale în
domeniul sexualităţii şi n-ar trebui să insiste să meargă atât de departe, cât le permit fetele, pentru că din
punct de vedere social, ele trebuie să fixeze limitele. Ambii parteneri sunt responsabili de gradul lor de
implicare în relaţia fizică. Acest fapt presupune ca ambii parteneri să discute cât mai curând posibil, pe
măsură ce cuplu este capabil să abordeze un astfel de subiect, şi să stabilească reguli şi limite precise pe
care să le respecte. Trebuie să existe o respectare mutuală, reciprocă a acestor graniţe. Dacă unul dintre
parteneri şovăie, se clatină, celălalt este dator să-i reamintească înţelegerea stabilită şi de dorinţa sa ca ea
să fie respectată. Durata şi dificultatea negocierilor pe această temă va fi mult uşurată de angajamentul
anterior, de intensitatea şi trăinicia relaţiei pe celelalte planuri. Aceasta va elimina posibilitatea ca unul
dintre parteneri să se aprindă prea uşor, atrăgându-l şi pe celălalt dincolo de limite care vor fi regretate
mai târziu.
6. Respect reciproc faţă de standardele proprii. Cei doi parteneri trebuie să fie de acord să
respecte limitele partenerului cu standardele cele mai stricte. Acest fapt presupune grijă şi respect faţă de
scrupulele, sensibilitatea şi conştiinţa celuilalt. Fiinţa umană şi valorile sale sunt astfel plasate deasupra
dorinţelor sexuale. Într-o relaţie autentică trebuie să te simţi liber să-ţi exprimi în mod onest şi sincer
propriile idei privind standardele şi, în acelaşi timp, să accepţi limitele speciale pe care le doreşte celălalt.
Nimeni nu are dreptul să aibă o atitudine dominantă, prin judecarea celuilalt, sau desconsiderarea
standardelor sale. În cele din urmă, respectarea standardelor dorite dovedeşte că acesta este respectat şi
apreciat. Aceasta va conduce la o relaţie mai profundă.
De asemenea, este important ca partenerul cu standarde mai puţin riguroase să nu fie judecat.
Esenţialul este ca fiecare partener să-l asculte şi să-l înţeleagă pe celălalt. Recunoscând şi respectând
diferenţele reciproce va ajuta cuplul să facă acele ajustări necesare pentru succesul de durată al relaţiei.
Relaţia premaritală de prietenie nu trebuie să fie dictată de reguli stricte şi severe, ci mai degrabă,
ea trebuie să fie o reflectare adecvată a adevăratei libertăţi în Hristos, ceea ce ne va determina să luăm
639
decizii corecte, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu şi Cuvântul Său. Trebuie să reţinem că nu totul
este bun sau constructiv şi în avantajul nostru; acest lucru este adevărat, în special, în legătură cu
comportamentele pe care trebuie să le ţinem sub control, să le înfrânăm, acele porniri instinctuale, care
tind să nu ţină seama de valorile adoptate, de instanţele noastre psihice superioare.
Gândirea noastră privind relaţiile sexuale premaritale trebuie să ţină seama de poftele imorale şi de
noţiunea de păcat. Păcatul sexual nu trebuie nici minimalizat nici exagerat; el este un păcat cu consecinţe
grave asupra persoanei şi asupra relaţiilor sale; există iertare şi refacere şi pentru acest tip de păcat.
Fiecare persoană are nevoie de iubire şi intimitate; grupul suport trebuie să fie receptiv la astfel de nevoi
şi în acelaşi timp trebuie consolidat cadrul moral şi spiritual în care trebuie să aibă loc aceste relaţii, astfel
ca ele să devină o binecuvântare şi nu un blestem.
Într-o relaţie matură există o responsabilitate reală faţă de comportamentul sexual. Reciprocitatea
ajută pe fiecare partener să-şi controleze şi să-şi exprime propriile reacţii sexuale. Să laşi aceste aspecte la
voia întâmplării, este cel puţin o dovadă de iresponsabilitate. În măsura în care cei necăsătoriţi îşi
stabilesc propriile limite în cadrul principiilor enunţate, conform nivelului lor de maturitate, este un lucru
bun şi trebuie luat în consideraţie. Există o mare diferenţă între liceeni din primii ani, cei din ultimii ani,
studenţi, tinerii adulţi şi persoanele care au fost cândva căsătorite. Vârsta cronologică nu corespunde
întotdeauna cu maturitatea, dar poate fi un indicator general al dezvoltării sinelui şi gradului de autonomie
individuală. Cei mai tineri sunt şi cei mai predispuşi la greşeli, confuzie şi dezorientare în domeniul
sexualităţii.
Angajamentul şi încrederea reciprocă le permite adulţilor necăsătoriţi să răspundă unul altuia cu
maturitate şi respect. O relaţie sexuală matură va încorpora elementele legământului, harului, capacitării
şi intimităţii într-un ciclu tot mai profund care va continua toată viaţa. Persoanele care realizează o
sexualitate autentică nu vor separa aspectele sexuale de întreaga lor personalitate şi nici de cea a
partenerului, ci vor înţelege că sexualitatea lor este o parte integrantă a ceea ce sunt ei înşişi. Ei se vor
exprima sexual numai în contextul unui legământ şi angajament total şi permanent cu partenerul lor.
Consilierea în situaţii de activitate sexuală extramaritală
Problemele sexuale pot avea cauze diferte, inclusiv lipsa unei informaţii ştiinţifice, dobândită cu
acurateţe, evitarea inconştientă a sexualităţii sănătoase, anxietate legată de sex, experienţe trecute
traumatice sau tensiuni interpersonale între parteneri. Înţelegând cauza problemelor cuiva şi cunoscând ce
înseamnă o sexualitate normală şi sănătoasă, poate fi produsă alinare, dar probabil că cele mai multe
probleme rămân nerezolvate dacă atitudinea şi comportamentul rămân neschimbate. Uneori aceasta poate
veni numai cu ajutorul consilierului, ale cărui obiective ar trebui să includă următoarele aspecte:
1. Ia în considerare propria ta atitudine şi acţiune. Cineva a definit consilierea ca o relaţie între
doi oameni anxioşi. Poate că acest lucru este cu atât mai adevărat în consilierea privind probleme sexuale.
Atunci când consilierul este jenat, când nu se simte confortabil, când este nesigur în legătură cu modul de
a proceda, el tinde să exprime disconfort, tendinţa de a oferi răspunsuri de-a gata, care nu îl ajută cu nimic
pe consiliatul care are nevoie de ajutor.
Unele dovezi clinice sugerează că, consilierii tind să fie mult mai severi şi să manifeste o atitudine
de condamnare atunci când ei înşişi sunt vinovaţi de anumite gânduri sau comportamente similare cu cele
pentru care vin consiliaţi să ceară ajutor. Ca oricine altcineva şi consilierul creştin este vulnerabil faţă de
ispite şi faţă de trezirea sentimentelor sexuale, în special atunci când consiliatul descrie în detaliu
experienţe şi tulburările sau luptele sale sexuale.
Fiecare dintre noi trebuie să menţinem o relaţie strânsă, o comuniune reală cu Dumnezeu, ca şi o
relaţie de supervizare împreună cu un alt creştin şi să avem în vedere seriozitatea păstrării purităţii
sexuale în propriile noastre vieţi. Aceasta ne va capacita să manifestăm înţelegere şi o atitudine
compasionată, conştientă de realitatea păcatului, de caracterul tentant al ispitei, dar care are puterea
sănătoasă a iertării.
Atitudini insultătoare, de jenă, vindicative, condamnatoare sau prost informate, nu dau nici un
ajutor consiliaţilor confruntaţi cu probleme de natură sexuală. În schimb aceste atitudini pot să
640
înstrăineze consiliatul atunci când ajutorul este lucrul cel mai necesar. Mai mult decât atât şi mai rău, un
consilier care nu manifetsă înţelegere, poate să dăuneze şi mai mult imaginii de sine a consiliatului şi să-i
transmită disperare şi neajutorare. Aceasta poate să-l determine pe consiliat să se afunde şi mai mult într-o
viaţă de imoralitate.
Atunci când aflăm de implicarea sexuală extramaritală este foarte uşor şi simplu să ne simţim
mânioşi sau ameninţaţi. Manifestarea unei atitudini realiste de înţelegere este dificilă în special atunci
când noi îi cunoaştem pe cei implicaţi. Consilierul are nevoie de ajutor divin, astfel încât el să manifeste
dragoste creştină fără compromis faţă de standardele biblice, compasiune fără să nege realitatea şi direcţia
care trebuie adoptată fără să devină vindicativ. Dacă consilierul simte că procesul consilierii în probleme
ce ţin de sexualitate este prea ameninţător şi prea dificil pentru el, trebuie să-şi evalueze atitudinile şi
eventual să ceară consult, ca şi posibilitatea de a evita acest tip de consiliere până când el reuşeşte să-şi
depăşească dificultăţile.
2. Ascultaţi cu sensibilitate. Această atitudine care constituie baza iniţierii oricărui tip de
consiliere este deseori uitată atunci când este vorba de chestiuni sexuale, deşi în acest caz este mai mult
ca oricând importantă. Dacă noi înălţăm excesiv sau trivializăm sexualitatea, dacă lăsăm impresia că
dificultăţile sexuale, inclusiv păcatele sexuale sunt clasificate sau fundamental diferite de alte probleme
umane, nu procedăm corect.775 În contrast noi trebuie să ascultăm, să manifestăm bunăvoinţă de a înţelege
stresul semenului nostru, consiliatului, şi să manifestăm dorinţa de a fi de folos, de ajutor în problema
reală pe care acesta o prezintă. Este potrivit să pui întrebări care să aducă clarificare şi care să dovedească
că acestea au intenţia de a creşte înţelegerea asupra problemei şi nu doar pentru a-ţi satisface curiozitatea.
Încearcă să eviţi s-oferi sfaturi facile, să ţii predici, să-ţi exprmi opiniile şi chiar să citezi texte din
Sfânta Scriptură înainte de a avea o clară perspectivă a problemei specifice a problemei cu care se
confruntă consiliatul care a venit la tine. Un consilier în probleme sexuale sugera că ar trebui să te aştepţi
să nu fii surprins de nimic în acest domeniu. Uneori de exemplu poţi auzi, poţi afla de caracterul
exploatator sexual al unor persoane respectate, care pot avea poziţii remarcabile în biserică. Iniţial
aceasta poate să fie şocant, dar în loc să reacţionezi cu mânie sau să bârfeşti, încearcă să determini dacă
această informaţie este importantă pentru ajutorul consiliatului tău şi dacă este necesar, încearcă să
verifici dacă informaţia este cu adevărat corectă.
Cu o nuanţă de umor în vocea sa, un capelan militar spunea că el s-a hotărât să nu creadă nimic
din ceea ce aude, şi să creadă doar pe jumătate din ceea ce vede, ceea ce l-a scutit de multe erori şi
neplăceri. Uneori consiliatul şi alţi informatori fac presupuneri complet sau parţial neadevărate. În mintea
noastră trebuie să înţelegem de ce consiliatul transmite o astfel de informaţie, să înţelegem cauzele sau
mecanismele pentru care se comportă astfel.
3. Evaluează atitudinea consiliatului. Pe măsură ce ascultăm, noi începem să înţelegem valorile
şi atitudinile consiliatului legate de aspectele sexuale. Astfel de atitudini pot să influenţeze în mare
măsură comportamentul sexual. În calitate de consilier vei descoperi că valorile şi atitudinile trebuie
schimbate înainte să se producă schimbări în comportament. Veghează şi fii alert în legătură cu
informaţiile şi cunoştinţele consiliatului legate de sex. Dezinformarea ca şi neînţelegerea este o cauză
frecventă care modifică atitudinile şi comportamentul sexual pe care consiliatul îl regretă mai târziu.
4. Ia în considerare obiectivele consilierii. În calitate de consilier creştin trebuie să stabileşti
încă din prima sau primele şedinţe exact obiectivele consilierii şi dacă acestea sunt în armonie cu valorile
creştine, altfel, în lipsa stabilirii unor obiective precise, s-ar putea ca procesul consilierii să rătăcească sau
să fie deturnat către aspecte inacceptabile din punct de vedere moral sau spiritual. Aceste obiective pot să
fie ajutorarea consiliatului de a evita un comportament sexual pentru care el se simte vinovat extramarital,
sau dimpotrivă, doar o reducere a simţământului de vinovăţie, cu păstrarea comportamentului (obiectiv al
consiliatului), ceea ce din punct de vedere creştin este inacceptabil. Atunci când nu există o coincidenţă
între obiectivele consiliatului şi ale consilierului, lucrul acesta trebuie discutat deschis. Consilierul creştin
nu poate să ajute consiliatul să atingă nişte scopuri care vin în contradicţie cu învăţătura clară a Sfintei
Scripturi şi cu voinţa lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt în ultimă instanţă dăunătoare consiliatului.
641
 5. Oferă asistenţă în aspecte practice. Consilierea este întotdeuana mult mai eficientă atunci
când se ocupă cu aspecte specifice şi concrete. Uneori consiliatul are nevoie de suport şi sugestii practice
pentru a rezista unor tentaţii sexuale sau unor provocări din partea altor persoane, are nevoie cum să
înveţe să evite ispitele (1Tim 6,9-11), cum să întrerupă o relaţie sexuală extramaritală, ori doreşte să-şi
informeze şi să-şi mărturisească partenerului, familiei sau bisericii activităţile sale sexuale ilicite sau o
sarcină nedorită. De asemenea poate fi de folos consiliatului să-şi discute şi să devină conştient de
simţămintele sale privind activitatea sexuală premaritală, extramaritală sau autoerotismul ca şi cazuri de
infidelitate, de homosexualitate, avort şi alte chestiuni legate de sexualitate.
Nu este de folos s-oferi sfat prea repede, dar nu este de folos nici să menţii prea mult timp o
abordare non-directivă, după cum este dăunător s-oferi soluţii care ignoră poziţia clară a Sfintei Scripturi.
În abordarea acestor chestiuni practice, aminteşte-ţi că oamenii răspund întotdeauna cel mai bine atunci
când dorinţa şi motivarea de schimbare vine din lăuntrul lor. În loc să-i spui consiliatului ce să facă,
încurajează-l să gândească diferit în legătură cu rezultatul, cu consecinţele şi mecanismele atitudinilor şi
modului lor de comportament. Atrage atenţia asupra pericolelor sau asupra problemelor de care
consiliatul nu este conştient şi încurajează-l să se consacre unei alternative care nu violează punctul de
vedere creştin şi biblic. Dacă consiliatul adoptă una din poziţiile, din alternativele oferite de un punct de
vedere creştin şi biblic – oferă-i călăuzire, suport şi încurajează-l până când situaţia sa se îmbunătăţeşte.
6. Ajută consiliatul să dobândească iertarea. În inima mesajului Evangheliei creştine este
aspectul iertării. Deoarece Dumnezeu iartă, noi devenim liberi faţă de vinovăţie şi dobândim o viaţă
îmbelşugată, o viaţă deplină pe acest pământ şi viaţa veşnică în ceruri. In 10,10; 3,16. Este inconsecvent
şi produce confuzie să discuţi despre iertare, dar să nu o manifeşti niciodată. În calitate de credincioşi, noi
experimentăm iertarea lui Dumnezeu, dar trebuie să ne aşteptăm că aceasta presupune că-i iertăm şi pe
ceilalţi. Mat 6,12-15; Marcu 11,25.
Dacă consilierul creştin este un model de iertare, vom ajuta şi pe alţii să ierte, chiar pe cei care s-
au implicat în activităţi sexuale extramaritale şi putem încuraja consiliatul să se ierte pe sine însuşi atunci
când Dumnezeu i-a acordat iertare după ce şi-a mărturisit şi a părăsit păcatul. În ultimele decade, membrii
bisericii au manifestat tendinţa de a fi prea condamnatori şi prea puţin înclinaţi să ierte. Acum pare să se
manifeste din ce în ce mai pregnant o direcţie opusă, astfel încât noi iertăm prea uşor şi ni se pare că
aceasta poate să fie manifestată fără ca să aibă loc o adevărată pocăinţă şi nici un fel de hotărâre de
schimbare.
Atunci când Domnul Hristos a vorbit femeii prinse în adulter, El nu a fost înclinat s-o condamne
aşa cum făceau teologii vremii, ci dimpotrivă a iertat-o, dar s-a delimitat de păcatul ei şi i-a spus. „du-te şi
să nu mai păcătuieşti.” Ioan 8,11Pentru ca iertarea autentică să aibă loc, pentru ca noi să cunoaştem
consecinţele sale binecuvântate, trebuie ca să existe dorinţa sinceră de ascultare şi de schimbare a
comportamentului.
7. Stimulaţi atitudini sănătoase, un comportament creştin şi asiguraţi-vă că a fost
împărtăşită informaţia corectă. Consilierea creştină este adesea o formă specializată de educaţie
creştină. Uneori consilierul trebuie s-ofere cu acurateţe informaţie sau să ştie să indice sursele celei mai
bune informaţii. Mulţi consiliaţi au nevoie de ajutor în ceea ce priveşte controlul de sine, evaluarea
standardelor sexuale, formarea propriului set şi sistem de valori consecvente cu adevărul biblic, însuşirea
unui comportament corect în ceea ce priveşte întâlnirile, chestiunile morale privind autoerotismul,
înţelegerea învăţăturilor biblice privind sexualitatea.776
Toate acestea trebuie discutate deschis, în special dacă consiliaţii sunt încurajaţi să pună întrebări
cărora trebuie să li se răspundă cu o anumită candoare şi fără manifestarea unui sentiment de lezare, de
şoc sau de condamnare. Deseori comportamentul general al consilierului şi comentariile sale vor modela
un tablou consecvent şi plin de acurateţe asupra sexualităţii aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu.
8. Fii alert la nevoia de solicitare a unui consult. Uneori orice consilier creştin este confruntat
cu situaţia în necesar consultul şi acesta poate să fie mult mai util pentru consiliat. Consultul poate să fie
necesar atunci când consiliatul se confruntă cu probleme de natură sexuală sau genitală, ginecologică,
642
mult mai complexe decât cele pe care le poate rezolva el, sau atunci când aceste probleme de natură
sexuală sunt acompaniate de tulburări psihice majore de competenţa psihiatrului. Poate fi necesar
consultul ginecologic, andrologic, endocrinologic şi psihiatric. De asemenea consultul trebuie solicitat
atunci când nu suntem pregătiţi pentru tulburări de orientare sexuală, sau dimpotrivă atunci când apare
ostilitate în relaţia terapeutică, sau o implicare şi atracţie sexuală între consiliat şi consilier.
În astfel de situaţii consilierul trebuie să-şi amintească că orice consult are o conotaţie
ameninţătoare pentru consiliat, de aceea consiliatul trebuie pregătit încă de la începutul procesului de
consiliere în legătură cu eventualitatea unui consult şi trebuie asigurat de sprijinul şi susţinerea
consilierului. Dacă nu există o incompatibilitate, consilierul trebuie să rămână deschis şi să-l reprimească
pe consiliat, iar atunci când este necesară o separare şi întrerupere a procesului consilierii, şi lucrul acesta
poate să fie frecvent în domeniul sexualităţii, consiliatul trebuie să înţeleagă că această atitudine este cea
mai bună soluţie pentru evoluţia sa.
Prevenirea sexualităţii extramaritale
În timp ce desfrâul, adulterul, pofta şi alte forme de imoralitate violează în mod clar învăţătura
Scripturii, ar trebui subliniat că nu orice comportament cu conotaţie sexuală este într-adevăr păcătos şi
greşit. De pildă întâlnirile între tineri au conotaţie sexuală, afectivă, dar nu trebuie neapărat interzise, ci
ele trebuie să aibă loc astfel încât să evite implicarea în comportamente imorale.
Prevenirea comportamentului sexual imoral trebuie să se concentreze asupra următoarelor
obiective:
1. Furnizarea educaţiei sexuale. Cei mai mulţi educatori şi părinţi sunt de acord că educaţia
sexuală ar trebui să înceapă în familie şi să continue în şcoli. rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească
Biserica în acest proces educaţional? Biserica poate să influenţeze educaţia sexuală în două moduri:
indirect, prn încurajarea şi instruirea părinţilor în legătură cu ceea ce trebuie să spună în familie, şi direct
prin predici, clase de educaţie, grupuri de discuţie şi consiliere personală. Această educaţie trebuie să
implice informaţii factuale, dar de importanţă egală au şi principiile biblice privind moralitatea. Acest tip
de educaţie trebuie să aibă caracter onest, practic şi de bun gust, să conţină date absolut acurate şi nu
trebuie să ezităm să aducem specialişti, cum ar fi medici, psihologici, care pot s-ofere informaţie
specializată.777
Pentru a ne asigura de relevanţa acestei informaţii, trebuie să încurajăm punerea întrebărilor în
mod onest şi să încercăm să evităm răspunsurile gata pregătite. Întrebările scrise pe bileţele asigură
anonimatul şi pot să fie o cale de descoperire a adevăratelor probleme şi subiecte în care există
preocupare. Pentru unii sau în anumite ocazii pot fi recomandate lucrări, cărţi, pe subiectele de interes.
Poate că a fost un timp în care tinerii erau naivi şi nefamiliarizaţi în legătură cu aspectele vieţii sexuale şi
alte aspecte conexe, dar acest lucru nu mai este astăzi adevărat. Potrivit teologului Kenneth Kantzer,
disputele legate de faptul dacă sexualitatea ar trebui predată sau nu în şcoli au fost depăşite deja de faptul
că pornografia a spus cam totul despre sex şi în mod vulgar, de aceea o informaţie de calitate, cu caracter
academic şi spiritual, moral, este extrem de necesară.778 Potrivit unor studii, marea majoritate a clienţilor
consumatori de pornografie sunt tinerii între 17-19 ani.
Unele şcoli sau atitudini promovează mijloacele contraceptive plecând de la premiza falsă că
oamenii n-ar putea să se controleze şi să-şi încadreze propria sexualitate în standarde rezonabile din punct
de vedere moral. Aşa cum spunea un autor, pur şi simplu această atitudine consideră oamenii ca fiind
lipsiţi de discernământ şi responsabilitate. Oamenilor li se cere şi se aşteaptă să-şi controleze dieta, să facă
exerciţii fizice, să desfăşoare activitate fizică, să stopeze fumatul, să se autodisciplineze în nenumărate
alte aspecte ale vieţii, dar numai gratificaţia sexuală pare a fi considerată jocul instinctualităţii şi pare să
se bucure de un statut aparte, sacrosanct sau tabu în legătură cu o atitudine plină de indulgenţă şi absolut
nerestrictivă.
Probabil că cei ce reprezintă o astfel de atitudine vor fi surprinşi să afle că tinerii consideră că cea
mai bună modalitate de a controla o sarcină nedorită este abstinenţa. Biserica ar trebui să fie mult mai
activ implicată în a ajuta tinerii să spună nu imoralităţii sexuale.
643
 2. Ajută oamenii să ia hotărâri legate de chestiuni practice. Deşi aspectul sexualităţi pre- şi
extramaritale este clar abordată de Sfânta Scriptură, există nişte aspecte practice care nu sunt menţionate.
Să ne oprim doar asupra a două dintre acestea: întâlnirile şi mângâierile sexuale sau aşa-numitul preludiu.
Modalitatea de a stabili întâlniri s-a modificat radical în ultimele decade. Aşa-numitele însoţitoare
ale tinerelor fete, ale domnişoarelor, sunt nişte personaje de mult dispărute din fauna socială. Relaţia
dintre doi tineri sau oameni de sex diferit este un obicei care oferă bucuria relaţiei, companiei şi le dă
celor doi posibilitatea să se înţeleagă mai bine, să înţeleagă natura relaţiilor dintre persoane de sex opus,
să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi, să experimenteze stimularea sexuală şi până într-o oarecare măsură
împlinirea sau identificarea sau identitatea sexuală.
Regulile şi practicile întâlnirilor de acest fel variază mult în funcţie de zona, cultura căreia aparţin
cei doi, şi se schimbă destul de frecvent. Adesea întâlnirile de felul acesta implică un contact fizic minim,
cu excepţia unor atingeri periodice care presupun preocupare, interes, compasiune, empatie şi afecţiune.
În multe cazuri, în orice caz, orice atingere între două persoane de sex opus are semnificaţie senzuală şi
tinde să producă trezirea instinctelor sexuale. Prin termenul de mângâiere senzuală înţelegem atingerea
care trece dincolo de iubire şi se îndreaptă în mod clar către senzualitate, chiar dacă ea nu implică
neapărat consumarea actului sexual.
Deci aşa-numitul petting englezesc se referă la atingerile care nu mai au caracter social, chiar şi
doar afectiv, ci sunt în mod clar mesaje senzuale, fără ca acestea să se termine cu o relaţie sexuală
propriu-zisă. Atunci când relaţia sexuală are loc în final, petting-ul devine de fapt prima fază a acestei
relaţii şi anume preludiul. Mângâierile senzuale implică mai mult decât îmbrăţişări şi săruturi şi se referă
la o stimulare biologică, fiziologică, conştientă a zonelor erogene care produce excitaţie, inclusiv zonele
erogene sexuale secundare sau chiar primare.
Legat de chestiunea acestor mângâieri şi stimulări, există nenumărate dezbateri şi o confuzie în
literatură. Unii par să considere că nu există nimic dăunător în aceasta şi că nu ar exista nici un risc, dar
având în vedere că un astfel de comportament conduce de obicei la relaţii sexuale şi că în mod frecvent se
trece dincolo de ceea ce în mod conştient şi raţional este acceptat de către cei doi, un astfel de
comportament este riscant.
Care ar trebui să fie atitudinea şi comportamentul cuplurilor care doresc să-şi păstreze standardele
morale şi spirituale şi nu doresc să aibă o relaţie sexuală înainte de a fi consfinţită căsătoria? Cu siguranţă
că mângâierile fac parte din expresia intimităţii şi ele conferă o descoperire reciprocă a gratificărilor
sexuale anterioare relaţiei sexuale propriu-zise. Unii creştini consideră că acestea sunt interzise şi sunt un
argument pentru abstinenţă, dar cei mai mulţi tineri şi oameni singuri acceptă până la un anumit prag un
astfel de comportament presexual. De cele mai multe ori biserica sau teologii nu pot oferi o călăuzire
concretă în acest domeniu semnificativ al prevenţiei implicării în activitate sexuală premaritală sau
extramaritală. Nu e uşor să dai un răspuns acestor chestiuni legate de întâlniri şi mângâieri, dar câteva
Recomandări cu caracter preventiv pot fi de folos:779
1. Atracţia sexuală şi simţămintele sexuale au fost create de Dumnezeu şi ar trebui considerate
bune, nu păcătoase.
2. Toate persoanele, bărbaţi şi femei, sunt create după chipul lui Dumnezeu şi fiecare dintre ele ar
trebui respectate. A folosi o altă persoană înseamnă să-i violezi personalitatea, transformând-o într-un
obiect.
3. Dumnezeu a intenţionat ca poporul Său să trăiască o viaţă sfântă. Tot ceea ce facem trebuie să
fie făcut spre slava lui Dumnezeu. 1Cor 10,31.
4. Creştinii ar trebui să respecte directivele lui Dumnezeu în exprimarea propriei lor sexualităţi.
Biblia avertizează împotriva utilizării incorecte a sexualităţii. Prov 5,1-20;Ef 4,19-20;Col 3,5;1Cor 6,9-11
Păcatul sexual reprezintă tot ceea ce este contrar voinţei revelate a Cuvântului lui Dumnezeu.
5. Din perspectiva lui Dumnezeu, singura modalitate de relaţie sexuală poate să aibă loc doar în
contextul legământului reciproc, pe viaţă, dintre un bărbat şi o femeie sub forma căsătoriei, a mariajului.

644
Dumnezeu cunoaşte cel mai bine interesele noastre profunde, şi de aceea El a poruncit ca să aşteptăm în
începerea vieţii sexuale până în momentul căsătoriei.
6. Mângâierile senzuale sunt o activitate comună printre oameni care nu sunt încă căsătoriţi unul
cu altul. Fără ca să reprezinte un preludiu, aceasta poate să fie o pregătire tandră pentru viaţa sexuală, un
mod de a se explora reciproc, între doi tineri care nu intenţionează să aibă o relaţie sexuală.
7. Mângâierile prezintă riscuri multiple, atât spirituale cât şi psihologice. Unul dintre efectele lor
adverse constă în faptul că mângâierile intense se supun aşa-numitei legi a diminuării efectelor, ceea ce în
termeni împrumutaţi din medicaţie sau droguri se numeşte toleranţă sau obişnuinţă. Principiul constă în
faptul că repetarea unei activităţi senzuale, de apropiere şi mângâiere fizică, îşi pierde sau diminuează
efectul stimulant şi emoţional după un timp. Pentru a păstra acelaşi efect, partenerii tind să-şi crească
intensitatea de stimulare, ceea ce conduce la riscul implicării în activitatea sexuală şi relaţia sexuală
propriu-zisă.
După atingerea unui anumit grad de intimitate maxim, cei doi parteneri îşi dau seama că nu le-ar
mai rămâne nimic altceva de făcut pentru a obţine aceeaşi satisfacţie, decât relaţia sexuală propriu-zisă,
ceea ce poate crea frustrare şi contradicţie între standardele moral-spirituale şi dorinţele psihologice sau
fiziologice. Deoarece nu pot merge nici înainte, dar le vine şi foarte greu să se oprească, această stare
crează tensiune, frustrare, irascibilitate şi pierderea controlului de sine.
8. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este sursa de putere personală, practică, care ne ajută, ne
călăuzeşte şi ne dă posibilitatea să ne controlăm propria sexualitate. Sexualitatea nu trebuie să ne
înrobească, dar este un apetit care trebuie nutrit, nu însă în mod ilicit, ci în mod legitim. Pentru cei care
caută ajutorul Său, Dumnezeu le dă înţelepciune, putere să-şi păstreze acest domeniu al vieţii în stare de
puritate şi curăţie şi s-obţină maximum de satisfacţie pe multiple planuri: fiziologice, psihologice,
relaţionale şi moral-spirituale. Aceste principii preventive trebuie comunicate în prezentări publice sau în
discuţii particulare.780 1In1,9; 1Cor 6,11.
B. Masturbarea. Stimularea propriilor organe genitale, până la atingerea orgasmului, este o
formă extrem de răspândită de satisfacere sexuală extramaritală, în special în rândul băieţilor. Frecvenţa
masturbării tinde să scadă după adolescenţă, şi cu siguranţă că nu mai apare decât sporadic pe parcursul
căsătoriei. Studiile avansează procente care merg până la 96% între băieţi şi 60% între fete care practică
masturbarea. S-a constat că n-ar exista diferenţe semnificative între cei ce frecventează biserica şi cei ce
nu au o viaţă religioasă.781 Totuşi se pare că în confesiunile religioase în care prncipiile morale sunt mai
ferme, autoerotismul este mai dezvoltat, în timp ce relaţiile sexuale premaritale sunt mai frecvente în
rândul tinerilor şi adolescenţilor care nu cunosc principiile morale şi spirituale ce interzic relaţia
heterosexuală premaritală. Un studiu printre cititorii săi, apărut în Christianity Today în 1987, aarăta că
cca 47% dintre pastori de diferite confesiuni şi 35% dintre cititorii actuali, se masturbaseră cca odată pe
lună sau mai des, într-o perioadă a vieţii.
Trebuie spus că nu există nici o dovadă medicală care să indice faptul că practica autoerotismului
sau masturbării este dăunătoare corpului sau că aceasta interferă cu capacitatea fizică sau fiziologică de a
trece la o relaţie heterosexuală ulterioară. Într-o cercetare printre confesiunile evanghelice, 35% dintre
laici şi 30% dintre pastori considerau masturbarea ca fiind greşită şi păcătoasă, în tmp ce 32% dintre laici
şi 35% dintre pastori considerau că nu este neapărat greşită şi păcătoasă şi depinde de circumstanţe.
Probabil că cei mai mulţi consideră că masturbaţia nu este neapărat dăunătoare, de exemplu dacă
aceasta reprezintă doar o modalitate de detensionare sexuală, însă este considerată dăunătoare atunci când
este însoţită de fantezii cu o anumită persoană de sex opus. Masturbarea este adesea acompaniată de
simţăminte de vinovăţie, frustrare şi autocondamnare. Mulţi se simt mânioşi şi descurajaţi din cauza
acestei captivităţi compulsive. În pofida marii bunăvoinţi de a discuta subiectul, el rămâne controversat,
în special în mediul creştin. Există numeroase argumente împotriva masturbării, unele discutabile în
favoarea acesteia, dar cele mai multe sunt controversate şi au o validitate îndoielnică.782
Care ar trebui să fie poziţia bisericii în cele ce cu siguranţă pare să reprezinte cea mai universală
practică a comportamentului sexual în afara căsniciei? Este dificil pentru consilierul creştin să prevină
645
debutul, continuarea şi creşterea ritmului masturbării, dar următoarele informaţii pot fi de folos dacă sunt
împărtăşite în grupuri mici, şi – recomandă Gary Collins – de acelaşi sex:783
1. Masturbarea este foarte frecventă şi nu este dăunătoare din punct de vedere biologic.
2. Masturbarea nu este niciodată menţionată în Biblie. Aceasta nu înseamnă că este corectă, şi
teologii ştiu că argumentul tăcerii este foarte slab. Totuşi atunci când noi luăm în considerare diversitatea
comportamentelor sexuale abordată în Sfânta Scriptură, şi anume homosexualitatea, bestialitatea sau
relaţia sexuală cu animale, adulterul, prostituţia, violul, transexualismul, incestul, este dificil să gândim că
tăcerea asupra masturbării este doar accidentală. În mod clar masturbarea nu pare să fie una din
preocupările majore ale lui Dumnezeu. Cuvântul Sfintei Scripturi spune mai mult despre relele tratamente
ale animalelor. Noi trebuie să fim atenţi să nu condamnăm ceea ce Biblia nu condamnă.
3. Masturbarea poate fi utilă în alinarea sau detensionarea sexuală, un substitut pentru relaţiile
sexuale premaritale sau extramaritale. Mulţi oameni singuri şi căsătoriţi, departe de partenerii lor,
obişnuiesc s-obţină o astfel de gratificare. Consilierii creştini diferă după punctele de vedere privind
masturbarea. Ea a fost numită fie păcat la o extremă, fie darul lui Dumnezeu la cealaltă extremă. Dar
chestiunea pare să fie minoră pe lista priorităţilor lui Dumnezeu. Mulţi sunt de acord cu Herbert Miles
care argumentează că o condamnare rigidă a masturbării ca fiind un act păcătos este mai degrabă
arbitrară, nerealistă şi nu este în armonie cu planul creativ al lui Dumnezeu.
4. Deşi nu determină nici un efect dăunător cunoscut din punct de vedere biologic, masturbarea
poate fi dăunătoare din alte moduri, în special atunci când ea devine compulsivă, excesivă sau un mod de
izolare faţă de contactele cu alţii. Ea poate creşte autocentrarea pe sine, poate scădea imaginea de sine,
poate produce intense simţăminte de vinovăţie şi de asemenea poate să stimuleze tendinţele către pofte
păcătoase.
5. Masturbatorii ar trebui să înţeleagă perspectiva biblică asupra sexualităţii şi a căsătoriei. Este
clar că masturbarea este o activitate substitut faţă de normalitatea sexuală.
6. Masturbarea este rareori stopată în mod singur, doar prin hotărârea de a o părăsi. Mai utile sunt
concentrarea atenţiei asupra altor chestiuni, pentru că doar efortul singular centrat doar pe această
problemă nu face decât să crească anxietatea şi eşecul,ceea ce înseamnă un cerc vicios.
7. Masturbarea poate fi redusă prn rugăciune, bunăvoinţa sinceră de a te supune controlului
Duhului Sfânt şi o relaţie cu o altă persoană, un alt creştin mai matur cu care să te rogi, căruia să-i dai
rapoarte regulate obiective despre starea şi frecvenţa acestei activităţi. Poate fi de asemenea de folos să fii
ocupat cu alte activităţi care implică contacte cu ceilalţi, o viaţă socială activă, preocupări intelectuale
culturale, spirituale, şi evitarea materialelor care excită sexual, cum ar fi romane, filme, producţii
cinematografice pornografice.
Orice persoană care învaţă sau scrie despre masturbare are toate şansele să fie criticată. În absenţa
unei recomandări biblice, scripturistice clare asupra acestei probleme, există spaţiu pentru o diversitate de
opinii aflate în conflict. Chiar dacă sunt sincere, pline de pasiune, noi trebuie să tratăm toate aceste puncte
de vedere cu înţelegere şi respect. Cu siguranţă masturbarea este un păcat atunci când este acompaniată
de poftă şi de fantezii sexuale imorale pe care Dumnezeu le interzice, atunci când ea stăpâneşte persoana
şi când blochează o relaţie sexuală sănătoasă ca şi relaţia cu Dumnezeu. Cei care practică masturbarea
trebuie să ştie că Dumnezeu ne ajută şi ne iartă, că trebuie să fie deschişi comunicării legate de acest
subiect şi să înţelegem atât inocuitatea sa cât şi aspectele sale dăunătoare, destructive.
3. Furnizează alternative realiste. Aşa cum am văzut, preocupările sexuale înseamnă mai mult
decât stimulare genitală. Ele includ chestiuni privind intimitatea, comunicarea, relaţiile interpersonale.
Toate aceste subiecte trebuie abordate şi trebuie luate în considerare în cadrul mai larg al adevărurilor
fundamentale creştine ca şi a părtăşiei creştine. Oamenii simt nevoia să fie acceptaţi şi iubiţi. În interiorul
unei comunităţi creştine sănătoase şi care desfăşoară activităţi semnificative, poate fi furnizat un cadru, în
special pentru tineri şi adolescenţi, de către adulţii maturi şi care au depăşit în mod creativ aceste ispite,
pentru ca tinerii să fie ajutaţi la rândul lor să le depăşescă şi să poată lupta atât cu ispitele cât şi cu
singurătatea, cu plictiseala sau cu situaţiile riscante şi ispititoare. Biserica ar trebui să fie un loc unde
646
aceste probleme şi chestiuni pot fi discutate, unde valorile privind etica sexuală pot fi formulate prin
consiliere şi grupuri de studiu şi discuţie.
Concluzii legate de sexualitatea non-maritală
Deseori consilierul creştin trebuie să facă faţă conflictului dintre presiunea socială şi adevărul
biblic, dintre datele ştiinţifice şi ceea ce este voinţa expresă a lui Dumnezeu. Cum vom proceda în astfel
de situaţii? Este de folos mai întâi să examinăm adevărurile corecte din punct de vedere ştiinţific, social,
cultural, şi să comparăm cu datele scripturistice, care trebuie să fie înţelese conform regulilor de exegeză
şi hermeneutică. Poate că cei mai mulţi dintre noi vor fi de acord cu înţelepciunea că ceea ce se află în
lume şi cu adevărat real, nu poate fi în conflict cu adevărul care vine din partea Revelaţiei scrise a lui
Dumnezeu.
Dacă totuşi persistă conflicte, un adevărat creştin va raporta orice altă sursă de informaţie la
Revelaţia divină, şi ultima autoritate rămâne Cuvântul lui Dumnezeu care trebuie acceptat ca atare şi totul
trebuie supus acestei autorităţi. Aceasta desigur că nu este un punct de vedere popular, el ridică multe
întrebări, dar ele trebuie discutate şi trebuie să existe abilitatea, capacitatea autentică de a le soluţiona.
Valorile sociale şi chiar unele valori ştiinţifice, pot să fie în conflict cu învăţăturile biblice. Atunci când se
întâmplă lucrul acesta noi trebuie să ne clarificăm principiile şi regulile Cuvântului lui Dumnezeu în
adoptarea atitudinii şi comportamentului nostru moral. Biblia nu este întotdeauna explicită în toate
detaliile privind anumite aspecte, dar creştinul trebuie să vadă în Cuvântul lui Dumnezeu, sursa
stabilităţii, în special în doemniul moral şi spiritual. Astfel, acesta trebuie să fie călăuza noastră în toate
aspectele consilierii, inclusiv în cele ce privesc sexualitatea pre- şi extramaritală.

647
 24. Planning familial
Copiii pot să fie o sursă de mare bucurie atunci când sunt planificaţi şi doriţi, dar uneori sarcina
poate să creeze mult stres şi necaz atunci când nu este dorită sau când un cuplu îşi doreşte cu ardoare
copii şi nu poate să-i aibă. Există cu siguranţă dezbateri interminabile legate de avort, de sarcină la
adolescente, de o educaţie sexuală corectă şi în legătură cu utilizarea contracepţiei. Problemele de
planning pot fi divizate în două mari categorii: incapacitatea de a avea copii sau sterilitate şi sarcinile
nedorite. Aceste circumstanţe pot diferi, dar întotdeauna problemele legate de sarcină pot să genereze
frustrare, mânie, anxietate, jenă, descurajare şi confuzie.
Biblia şi problemele sarcinii
Cu siguranţă că ne amintim biografia lui Samuel, a Anei, a lui Elcana şi a Peninei. 1Sam
1,11.15.16; 8,1-22. De asemenea, cunoaştem că sterilitatea a fost o problemă relativ prezentă în marile
biografii ale oamenilor credinţei şi au fost confruntaţi cu ea, Avraam şi Sara, Iacov şi Rahela. Biblia nu
oferă în mod direct instrucţiuni în legătură cu problema sarcinii, totuşi pot fi trase câteva concluzii:
1. Copiii sunt o valoare şi sunt consideraţi daruri din partea lui Dumnezeu. Copiii vin din
partea lui Dumnezeu şi nu sunt doar rezultatul virilităţii şi fertilităţii. Psalmul 127 este elocvent în acest
sens: Ei sunt o moştenire din partea Domnului, o răsplată pe care ne-o dă El. Ca săgeţile în mâna
arcaşului, aşa sunt fiii născuţi la tinereţe. Binecuvântat este omul tatăl lor. Ps 127,3-5.
2. Sterilitatea creează probleme, necazuri şi tristeţe. Sara, Rebeca, Rahela, femeia sunamită,
(2Împ 4,17) Elisabeta şi altele se simţeau în dizgraţie, dispreţuite, stresate şi ruşinate pentru că erau
incapabile să aibă copii. În contrast, există imnuri biblice, de laudă care descriu cum Dumnezeu
binecuvântează şi le face fericite pe mamele care poartă copii. Ps 113,9. Copiii ne fac viaţa fericită şi ne
dau motive să-L lăudăm pe Dumnezeu.
3. Sarcina în afara căsătoriei este greşită, este o eroare. Ne reamintim cu siguranţă de sarcina
Mariei, mama lui Isus şi de probleme pe care şi le-a făcut Iosif din cauza aceasta. Mat 1,19. De-a lungul
tuturor paginilor, Biblia condamnă imoralitatea (Efes 5,3-5; Col 3,5), inclusiv violul şi relaţia sexuală
premaritală sau extraconjugală, numind-o desfrânare şi respectiv adulter. Deut 22,28; 2Sam 13,9-14;
1Sam 2,22.
4. Viaţa umană începe cu mult înaintea naşterii, şi anume în momentul concepţiei. Biblia nu
ne spune când începem noi să devenim fiinţe umane, însă din punct de vedere biologic, momentul
concepţiei este momentul în care perechile haploide de cromozomi dau formula cromozomială completă a
fiinţei umane. În Sfânta Scriptură, atât psalmistul, în Psalmul 139 cât şi Ieremia, afirmă că Dumnezeu ne
cunoştea încă înainte de naşterea noastră. Ier 1,5.
5. Sarcina nu este întotdeauna cauză de bucurie. Să ne amintim de problemele pe care Iacov le-
a avut la Laban, când a fost înşelat şi i-a fost dată Lea în locul lui Rahela. Gen 29,20. Apoi Rahela a fost
sterilă şi a născut pe Dan din roaba sa, iar atunci când a rămas însărcinată şi a dat naştere lui Iosif, ea a
decedat la naştere. O mare tristeţe şi durere a cuprins această familie credincioasă. Gen 35,16-19.
Cauzele problemelor legate de sarcină
La nivel de bază, problemele legate de sarcină sunt în primul rând probleme biologice,
fiziopatologice. Infertilitatea poate să aibă multiple cauze şi ea afectează circa 10-15% dintre cupluri.
Dacă un cuplu îşi doreşte copii şi nu practică nici o metodă contraceptivă timp de doi ani fără ca mama să
rămână însărcinată, este declarată infertilitatea sau sterilitatea. Chiar şi după ce o femeie a rămas
însărcinată, există 20% şanse ca să aibă un avort spontan. Foarte mulţi embrioni ajung să nu nideze
(cuibărească) niciodată şi sunt eliminaţi fără ca viitoarea mamă să realizeze că de fapt se produsese
concepţia, dar nu s-a produs nidaţia şi nu a rămas însărcinată.
Sarcinile nedorite, prin contrast, apar atunci când mijloacele contraceptive nu au fost aplicate sau
nu au fost administrate corect. Atunci oamenii, cuplu sau cei doi parteneri sunt confruntaţi cu
problematica avortului. Întreruperea sarcinii generează probleme psihologice şi moral spirituale profunde.
De obicei, cuplurile sterile adoptă mijloace de compensare. Ca substitut pentru calitatea de părinte, unii se

648
dedică profesiei, alţii continuă să trateze sterilitatea şi încearcă să aibă copii, alţii se dedică copiilor altora,
rudelor apropiate din familie, nepoţi sau nepoate, alţii aleg în cele din urmă adopţia.784
Există şi părinţi care dezvoltă hobby-uri, îşi îmbunătăţesc locuinţa şi doar 12% se concentrează
asupra lor înşişi, fac gimnastică, îşi îmbunătăţesc lucrul pentru a-şi optimiza imaginea de sine feminină,
respectiv masculină. Atât în cazul soţului cât şi al soţiei, sterilitatea creează depresie, tensiune maritală,
anxietate, frustrare şi tulburări spirituale, lupte. Există şi cupluri implicate în carieră sau în slujirea lui
Dumnezeu, ca misionari care pot să amâne, sau să considere de comun acord că nu trebuie să aibă copii.
Alteori însă, decizia de a nu avea copii poate să reflecte o instabilitate, o lipsă de siguranţă, teamă
de intimitate, dorinţa de a evita responsabilitate, teama de sexualitate, sau alte conflicte psihologice sau
interpersonale. Deşi cauza de sterilitate este de multe ori biologică şi nu are de-a face cu propria
responsabilitate, totuşi ea poate să afecteze echilibrul psihic, sănătatea mentală, starea de fericire la
mijlocul şi în a doua parte a vieţii, stabilitatea mariajului, chiar dacă ei vor adopta sau nu copii.
De asemenea, sarcinile nedorite sunt acompaniate de mânie, frustrare, regret, confuzie, anxietate,
teamă şi depresie. Poate să apară abuzul de toxice uzuale sau droguri, conflicte între parteneri şi tensiune.
Problema este agravată atunci când o femeie însărcinată nu are nici o susţinere din partea rudelor,
prietenilor sau a altor persoane semnificative din viaţa sa. Părinţii, fraţii de credinţă şi chiar partenerii
sexuali, deseori o abandonează sau o critică în loc s-o sprijine în situaţia de criză în care se află. Deseori,
în aceste condiţii, viitoarele mame iau hotărâri pripite şi care conduc la sechele şi traume pentru toată
viaţa.
Efectul problemelor legate de sarcină
1. Sterilitatea, ca şi sarcinile nedorite, trezesc reacţii emoţionale similare, dar efectele diferă după
circumstanţe. Astfel în cazul sterilităţii, atunci când un cuplu realizează că nu va avea copii, parcurge
următoarele stadii psihologice:785
1. Perioada de surpriză.
2. Perioada de necaz, supărare şi izolare, întrebându-se: de ce noi?
3. Izolare, retragere.
4. Evită prezenţa copiilor care li se pare prea dureroasă
5. Înlocuieşte negarea prin acceptarea cu dificultate a existenţei problemei
6. Acceptarea şi iniţierea unui tratament medicamentos
7. Orientarea către surse alternative de satisfacţie profesională, adopţie sau implicarea în
susţinerea altor copii, ca de pildă ai rudelor.
Atunci când sterilitatea este descoperită, în special femeile se simt vinovate şi inadecvate. Deseori
există o îngrijorarea şi preocupare constantă asupra acestei probleme. Un terapeut remarca faptul că
pentru o femeie sterilă pare că întreaga lume este însărcinată şi ea singură e unica confruntată cu această
problemă, neputând să aibă copii. ‚Oriunde mă uit, peste tot văd doar copii mici şi femei însărcinate.’ S-a
constatat, după un studiu făcut pe 400 cupluri sterile că ei sunt prinşi pentru o lungă perioadă de timp într-
un ciclu ce oscilează între speranţă şi disperare.786 Acest ciclu creează tensiuni intrafamiliale, afectează
stabilitatea maritală, influenţează ciclul genital al femeii şi face şi mai dificilă concepţia şi sarcina.
Oarecum similar cu femeia sterilă trece prin acelaşi ciclu de speranţă şi disperare şi cuplul sau
femeia care rămâne însărcinată, dar se produce avortul spontan. Speranţa şi bucuria sarcinii sunt înlocuite
cu dezamăgire şi pierdere. Deseori mama care pierde sarcina îşi asumă ruşinea, are simţăminte de
neajutorare, şi în perioada aceasta are nevoie de suport, de susţinere, de căldură, de mângâiere. Durerea
unei mame care şi-a pierdut sarcina nu trebuie minimalizată sau înlocuită în mod prematur cu alte
surogate, ci trebuie stimulată să-şi trăiască simţămintele de pierdere şi de durere împreună cu stimularea
speranţei.787
Deseori cuplurile şi femeile sterile pregetă se simt ruşinate şi jenate să-şi admită infertilitatea sau
problemele legate de avorturile spontane repetate. Aceste cupluri sterile tind să se simtă inadecvaţi, atât ca
bărbat, cât şi ca femeie. Preferă să nu discute despre sexualitate, rezistă la examinarea genitală şi se tem
să nu li se spună că ‚nu e decât o problemă psihologică, mergeţi acasă, relaxaţi-vă şi încercaţi să aveţi un
649
copil.’ Terapeutul trebuie să fie conştient de aceste probleme legate de infertilitate, de sterilitate. Atunci
când cuplul nu este încă pregătit pentru consiliere, nu îi presa ci manifestă-ţi doar disponibilitatea şi lasă-i
să apeleze la serviciile tale atunci când vor considera necesar.
2. Sarcinile nedorite. Wortington împarte sarcinile nedorite în 2 mari categorii: a. acelea care vin
prea timpuriu, prea devreme; b. cele prea târzii.788
Sarcinile intempestive includ sarcinile adolescentelor, sarcinile cuplurilor necăsătorite, sarcinile
care apar înainte sau imediat după nuntă, sarcinile în serie, când mama rămâne gravidă imediat după
lăuzie. Sarcinile prea târzii sunt sarcinile care apar după ce planning-ul familial a fost luat în considerare
faptul că mărimea familiei este suficientă, cuplul are unul, doi sau mai mulţi copii, o sarcină neaşteptată
sau accidentală, sarcinile care apar la mijlocul vieţii, eventual în preajma menopauzei.
Fiecare dintre aceste sarcini afectează mamele şi cuplurile într-o manieră oarecum diferită. Să
luăm în considerare, de exemplu, frământările cărora trebuie să le facă faţă o tânără mamă necăsătorită.
Numărul sarcinilor nelegitime, în special între adolescente, a crescut alarmant. Deşi relaţiile sexuale
premaritale, şi în afară căsătoriei au devenit larg acceptate în societatea noastră, asta nu le îndreptăţeşte şi
nu le face să fie considerate corecte. Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, condamnă relaţia sexuală în
afară căsătoriei şi sarcinile nelegitime sunt încă dezaprobate chiar şi în societate.
Cu siguranţă că bărbatul care participă la fecundare, are aceeaşi contribuţie ca şi mama care poartă
sarcina. Dar identitatea tatălui este necunoscută, şi în orice caz, mai puţin evidentă în societate şi uneori
chiar şi în grupul de rude, prieteni sau cunoştinţe ale tinerei mame. Deseori taţii abandonează mama
însărcinată, în mod laş, lăsând-o pe ea, rudele şi familia acesteia să facă faţă singură unei sarcini nedorite.
Deseori mamele cu sarcini nelegitime încearcă să-şi păstreze sarcina ascunsă şi nu rareori recurg la
pruncucidere, cazurile fiind destul de frecvente în ultima vreme, chiar şi în presă.
Anxietatea, teama de reacţia părinţilor, preocuparea privind bârfa, modul cum o va judeca
societatea, prietenii, simţământul de vinovăţie, autocondamnarea şi uneori mânia şi resentimentele, toate
alterează starea psihică a tinerei mame şi o îndepărtează de sursele de susţinere şi suport, şi de grijă
prenatală de care ar trebui să se bucure. Atunci când testul de sarcină devine pozitiv, deseori tânăra este
confruntată cu teamă, panică, condamnare şi o confuzie generală.
Toate aceste emoţii şi tulburări pot fi aduse în cabinetul terapeutului sau consilierului şi în această
situaţie nu e nevoie de predici morale şi de discuţii teologice sau de dezbateri intelectuale în legătură cu
cauzele care au determinat ca fata să devină însărcinată. Ea are nevoie de ajutor pentru a face faţă situaţiei
de criză în care se găseşte şi să ia cele mai bune decizii, astfel încât la răul existent să nu mai adauge şi
altele şi care să aibă efecte dezastruoase asupra ei şi a copilului.
3. Avortul. Aşa cum se cunoaşte, în perioada comunistă, avortul a fost interzis la un moment dat,
aceasta având ca rezultat o creştere temporară a numărului de sarcini, însă concomitent, a scăzut în mod
alarmant şi numărul de decese materne consecutiv avorturilor septice, România fiind la data aceea, pe
primul loc în lume privind aceste decese, cu 600 de mame decedate anual; aceasta era cifra oficială, dar
probabil că era mult mai mare în realitate. În decursul decadelor care au urmat, prin diferite măsuri, mai
mult sau mai puţin disimulate, mamele au reuşit, datorită condiţiilor economice grele, să scadă sporul de
natalitate, astfel încât s-a ajuns în ultimă instanţă la aceeaşi situaţie de dinaintea decretului de interdicţie a
avortului.
Ulterior, odată cu revoluţia din 1989, avortul a fost complet liberalizat şi s-a înregistrat o situaţie
similară cu cea din Statele Unite, în 1973, când s-a petrecut acelaşi lucru. Ca urmare, rata avorturilor a
crescut foarte mult, în România ajungând la o cifră estimată, nefiind cunoscută cu exactitate, în jurul a
300.000 de avorturi anual. Din perspectivă moral spirituală, liberalizarea avortului a transformat o crimă
într-un drept. Mişcarea feministă pretinde dreptul mamelor de a decide cu privire la propriul lor organism.
Contracepţia este permisă, cu condiţia ca aceasta să aibă loc înaintea concepţiei.
Curtea Supremă Americană şi-a declinat competenţa în a stabili când începe viaţa, deoarece
medicii, filosofii, teologii nu au fost capabili să dea un răspuns definitiv şi în consens la această întrebare,
astfel încât nici justiţia nu se poate pronunţa; problema, în viziunea instanţei americane, rămâne pur
650
speculativă. Dacă viaţa începe la naştere, atunci avortul nu este o crimă. Dacă viaţa începe mai devreme şi
aşa cum din punct de vedere biologic este corect în momentul concepţiei, atunci avortul este o crimă.
Ironia constă în faptul că legea consideră o crimă luarea vieţii unui copil care s-a născut prematur,
dar îi dă dreptul mamei să distrugă printr-un avort în lună mare, dacă el nu s-a născut încă. Aceeaşi medici
care cheltuie mii şi zeci de mii de dolari, păstrând un făt prematur şi distrofic în incubator, provoacă un
avort de vârstă înaintată în mod deliberat. În ultimă instanţă, aceeaşi lege, care garantează drepturile
civile, neagă aceste drepturi copilului nenăscut. Între timp, prin taxele impuse pentru aprobări, avortul a
devenit şi o sursă de venituri la bugetul statelor şi, bineînţeles al cabinetelor ginecologice.789
Nu pot exista argumente convingătoare biblice, teologice, fiziologice, medicale sau de oricare altă
natură, care să susţină punctul de vedere că viaţa umană ar începe într-un timp sau altul, ales convenţional
în perioada celor 9 luni dintre concepţie şi naştere. Cu siguranţă embriogeneza se termină către finele
celor 10 sau 12 săptămâni de viaţă intrauterină, când fătul este complet structurat, dar viaţa ca atare
începe din momentul în care celula are cariotipul uman complet şi se divide, ea având practic întregul
potenţial vital ca şi un organism matur. Aceasta fiind realitatea, avortul este o crimă. Nu este doar o
procedură medicală, o procedură legală sau o problemă de filozofie, de concepţie teologică sau de
consiliere. Ea este încălcarea, violarea unei porunci a lui Dumnezeu: să nu ucizi.
Nu toţi terapeuţii şi fiziologii sunt de acord cu această concluzie, şi chestiunea este complicată şi
de alte preocupări etice sau medicale, ca dreptul sau interdicţia avortului atunci când mama este în
suferinţă; în România avortul pentru cauze medicale bine definite şi nu cel de circumstanţe este acceptat.
Dileme complexe apar atunci când fătul este malformat sau suferă de o maladie ereditară gravă, care a
fost diagnosticată ultrasonografic sau prin aminocenteză şi cariochineză, când sarcina este rezultatul unui
viol sau al unui incest.
Avortul este acum relativ sigur, deşi nu întotdeauna acest lucru este adevărat, este acceptat în
societate, considerat comun, uşor de obţinut, şi este adoptat ca o soluţie care poate rezolva problema
sarcinii eficient, rapid şi în linişte. Totuşi lucrurile nu stau aşa. Contracepţia înaintea concepţiei este una
dintre măsurile acceptabile şi moral şi medical. Avortul înseamnă suferinţă, nu numai crimă şi
întreruperea vieţii fătului, dar suferinţă şi pentru mamă, riscuri şi tulburări psihice şi emoţionale. Există
mame care, în urma unor întreruperi de sarcină, au rămas intens traumatizate şi uneori n-au reuşit să-şi
mai revină.790 În alte studii se consideră că totuşi efectul psihologic asupra mamei tinde să diminue, prin
tocirea conştiinţei, odată cu repetarea avorturilor.
Se vorbeşte tot mai mult de aşa zisul sindrom post avort în care femeile şi, în mod surprinzător,
partenerii lor, bărbaţii, au simţăminte de vinovăţie, durere, detaşare, depresie, confuzie după avort. 791
‚Trauma postabortivă este mai degrabă o regulă decât o excepţie’, scria Fehskens. Consecinţele nu
constau doar în puţină vinovăţie şi tristeţe, ci ele presupun conştienţa implicaţiilor spirituale şi morale pe
care această acţiune le presupune.
În genere, implicaţiile sale sunt mult mai profunde, având conotaţii destructive, conducând la
distrugerea şi ruperea relaţiilor, la disfuncţii sexuale, la diminuarea stimei şi imaginii de sine, creşterea
abuzului şi autoagresiunii, abuzului faţă de copii, sinuciderii, alcoolismului şi implicarea în consumul de
droguri. Deseori remuşcările conduc la disperare, şi la solicitarea iertării, care pentru o conştiinţă ce se
zbate într-o vinovăţie, ce dincolo de cea obiectivă are şi valenţe nevrotice, crede că n-o va obţine
niciodată. Aşadar, reacţiile psihice şi moral spirituale la trauma avortului sunt destul de severe.
efectul asupra copilului, atunci când mama nu reuşeşte sau nu are dreptul legal de avort? În
genere, dacă este vorba de mame instabile, care şi-au respins copilul nedorit, acesta poate să dezvolte
tulburări de adaptare şi tulburări psihice.792 Atunci când mama îşi acceptă copilul nedorit şi îl creşte într-o
familie stabilă, copilul poate fi absolut fericit şi normal.
4. Moartea fătului sau copilului mic. În mod tehnic aceasta nu este o problemă de sarcină, dar
atunci când decesul se produce în cursul sarcinii prenatal, intranatal, sau neonatal, adică în prima lună
după naştere, părinţii sunt afectaţi de o intensă tristeţe. De asemenea, atunci când copilul prezintă
malformaţii sau afecţiuni ereditare sau congenitale grave, părinţii resimt frustrare, mânie, descurajare,
651
vinovăţie, tristeţe şi cele mai multe din speranţele lor pentru viitorul copilului mor odată cu acest
dezastru.
Aşa numitul sindrom al morţii subite afectează în mod special copiii, deoarece acesta apare la
copii aparent sănătoşi, în primele 6 luni de viaţă. În US mor 7000 copii anual prin moarte subită, fără o
cauză aparentă (Worden). Pare să fie implicată o infecţie virală, dar cauzele acestor decese nu sunt
cunoscute cu certitudine. Deseori, datorită faptului că moartea are aparenţe de violenţă, aceşti părinţi
traumatizaţi deja sunt intervievaţi de poliţie, suspectaţi de neglijenţă, că decesul s-a produs din cauza lor
şi că ei poartă întreaga vină. Tensiunea şi neînţelegerile dintre părinţi este deseori rezultatul sindromului
decesului subit şi în destul de multe cazuri urmează separarea sau divorţul.
Consilierea în probleme de sarcină şi planning familial.
1. Sterilitatea. Până în urmă cu câţiva ani părea logic să presupui că orice cuplu steril este
confruntat cu probleme biologice sau psihologice, de sexualitate sau de orice altă natură. În ultima vreme
însă, deoarece foarte multe cupluri decid să amâne sau să evite naşterea copiilor în familie, terapeuţii
trebuie să ia în considerare această posibilitate şi să constate că nu întotdeauna avem de-a face cu o
sterilitate reală. Atunci când însă problema există cu adevărat, apar evidente semne de depresie,
preocupare. Atunci când doriţi să susţineţi şi să fiţi de folos unui cuplu afectat de sterilitate, amintiţi-vă
următoarele recomandări:793
1. Sterilitatea poate avea mai multe cauze. Nu face presupoziţii nefondate legate de cauzele sterilităţii lor.
Discutaţi chestiunea şi aflaţi-o în mod corect şi ştiinţific de la părinţi.
2. Atunci când există dorinţa de a avea copii dar a trecut perioada celor doi ani de incapacitate de sarcină,
atunci asiguraţi-vă că mama a consultat un medic ginecolog specializat în tratarea infertilităţii.
3. Nu condamna, nu angaja imixtiuni în aspecte intime de sexualitate care nu sunt necesare, nu porni de la
premisa că toate cuplurile ar trebui să aibă copii şi nu plasa tot felul de platitudini sau glume pe seama
situaţiei dureroase.
4. Concentrează-te asupra chestiunilor teologice implicate. În mod frecvent este acceptată ideea eronată
că sterilitatea este rezultatul pedepsei lui Dumnezeu. Nu există nici un argument scriptural care să susţină
această variantă a doctrinei retribuţiei directe. Ajută cuplul să discute simţămintele lor legate de întrebarea
care de obicei rămâne fără răspuns: De ce? De ce ni se întâmplă nouă lucrul acesta?
5. Călăuziţi conversaţia şi către aspectele etice. Deseori, cuplurile în ziua de astăzi şi în societatea
occidentală dezvoltată se gândesc la inseminare artificială, la fertilizarea in vitro, la transferul embrionar,
şi la aspecte din ce în ce mai controversate ale maternităţii surogat.
6. Ajută cuplul să aleagă alternativa cea mai potrivită lor, la sarcină. Discutaţi în mod realist adopţia,
adaptarea vieţii la viaţa fără copii, discutaţi activităţile semnificative care ar putea să le ofere un scop în
viaţă, chiar şi fără copii.
7. Recunoaşteţi că multe cupluri au nevoie de suport şi susţinere consecventă, în special în perioada când
traversează ciclurile de oscilaţie între speranţă şi disperare, sau ori de câte ori trebuie să suporte alte
proceduri medicale şi să constate că au eşuat în încercarea de a avea succes.
O parte din susţinere poate fi realizat de grupele suport din comunitatea locală sau grupurile self
suporting cu participanţi confruntaţi cu aceleaşi probleme şi care-şi oferă încurajare reciprocă, îşi
împărtăşesc informaţiile, opiniile, opţiunile şi îşi exprimă simţămintele. Deseori, aceste grupuri găsesc
mijloace de a optimiza acceptarea situaţiei, creşterea speranţei şi încrederii în Dumnezeu şi maturizarea
spirituală.
2. Sarcinile nedorite. O mamă de 45 de ani, căsătorită, care a rămas în mod neaşteptat
însărcinată, are alte trebuinţe şi probleme faţă de o adolescentă de 15-17 ani, necăsătorită, care de
asemenea a constatat că este gravidă. Aceste diferenţe nu trebuie uitate, dar există şi similarităţi. În primul
rând, simţămintele iniţiale sunt acelea de temere şi nesiguranţă. Nu descurajaţi exprimarea iniţială a
emoţiei, dar încercaţi să manifestaţi acceptare, înţelegere şi o încredere tăcută. Amintiţi-vă că există un
Dumnezeu iubitor, înţelept şi iertător, care poate să vă călăuzească în procesul consilierii. Uneori,
temerile iniţiale sunt exprimate printr-o rezistenţă puternică faţă de consiliere.
652
 Adolescentele gravide rezistă la procesul de consiliere pentru că deseori sunt aduse împotriva
voinţei lor pentru că ele au învăţat că nu trebuie să se încreadă în oameni pentru că au fost deja
dezamăgite şi ele se aşteaptă ca terapeutul să fie un alt om matur care le condamnă, o figură autoritară,
incapabilă să ierte, ci doar să mustre şi să judece. Şi taţii nelegitimi au sentimente similare de nesiguranţă
şi rezistenţă. Pe parcursul primei sesiuni, încearcă s-oferi o reasigurare calmă că vei face tot posibilul ca
să fii de folos, dar evită clişee fariseice sau pseudoevlavioase.
I. Încearcă să cunoşti sursele de susţinere şi sprijin din structura societăţii, între membrii familiei
şi vezi cursul imediat al acţiunilor care trebuie urmat. Deşi trebuie să încurajezi o examinare medicală a
mamei, încearcă să descurajezi deciziile pripite cum ar fi avortul sau căsătoria imediată, cel puţin pentru
câteva zile sau săptămâni. Rugăciunea are un efect deosebit în calmare, în susţinere şi reasigurare.
II. Vom oferi susţinere concretă în adoptarea deciziilor practice. Chestiunea majoră implicită pe
care şi-o pune mama este: implicaţiile acestei sarcini, cum le voi face faţă, cum să reacţionez şi ce voi
face cu acest copil. Pentru unii, avortul pare să fie alegerea cea mai logică şi imediată. Alţii decid în
curând să păstreze copilul şi încep să-şi adapteze viaţa la această perspectivă. Pentru cuplurile
necăsătorite, acesta ar putea să precipite hotărârea de a se căsători. Dar aceste căsătorii forţate, mai ales
dacă au loc la vârste foarte fragede, de cele mai multe ori, eşuează în timp. Nu este, totuşi, o regulă.
Unele din aceste mămici foarte tinere decid să rămână singure şi să poarte copilul în continuare,
altele găsesc aşa numitele căminuri de maternitate unde mamele însărcinate cu sarcini nelegitime sunt
susţinute psihic, terapeutic până în momentul naşterii şi sunt ajutate să ia cea mai bună decizie pentru care
au adoptat-o. În ultima vreme însă creşte numărul mămicilor care rămân pur şi simplu în familie, sunt
acceptate, îşi continuă profesiunea sau şcoala şi îşi poartă sarcina în mod deschis. Toate aceste alternative
trebuie discutate cu tânăra mămică şi ajutată s-opteze în cunoştinţă de cauză. Păstrarea copilului sau
punerea lui la dispoziţia adopţiei sunt alternative care trebuie luate în considerare.
De obicei consilierul nu trebuie să ia această hotărâre doar cu consiliatul, consiliata în acest caz,
mai ales dacă aceasta are o vârstă fragedă de 15-16 ani. Părinţii, membrii familiei, tatăl copilului pot avea
opinii şi fiecare trebuie să-şi spună cuvântul, dar s-o facă într-un mod suportiv şi nu în mod precipitat sau
cu implicări emoţionale şi resentimente. Vor fi consultaţi de asemenea specialiştii, medicii, psihologii,
organizaţiile nonguvernamentale, centrele de adopţie şi avocaţii. Amintiţi-vă că din punct de vedere
emoţional şi uneori chiar şi juridic, tatăl copilului poate să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa aceasta
acum sau în viitor.
III. Poate fi necesară continuarea procesului terapeutic de consiliere. Chiar şi după ce a fost luată o
decizie prenatală, părinţii nelegitimi pot să experimenteze în continuare vinovăţie, nesiguranţă, imagine
de sine scăzută, sau alte frământări emoţionale. Cuplurile căsătorite pot avea dificultăţi în a se adapta faţă
de noua situaţie. De aceea consilierul trebuie să fie prezent să susţină, s-ofere acceptare, necondamnare.
Tânăra mămică va fi instruită în legătură cu etapele sarcinii şi ale travaliului. Îi va fi redusă anxietatea. De
asemenea, dacă a fost decisă adopţia, ea are nevoie de suport şi susţinere pentru momentul separării de
copilul ei.
De obicei, membrii familie, dacă acceptă situaţia sunt cele mai indicate persoane pentru a oferi
suport. Dar uneori acest lucru nu este făcut deoarece familia este afectată de resentimente şi atitudine
judicativă. Părinţii pot să fie incapabili s-o asculte cu compasiune şi nu sunt dispuşi să facă nimic pentru
ea. Consilierul trebuie să fie disponibil pentru întreaga familie. Pentru părinţi, pentru fraţii şi surorile,
pentru tatăl nelegitim şi familia acestuia. Situaţiile conflictuale trebuie rezolvate în mod constructiv. O
sarcină nedorită, inclusiv sarcinile nelegitime pot fi experienţe traumatice în această perioadă de
libertinism sexual şi declin moral.
Consilierul creştin poate să utilizeze această experienţă pentru a demonstra corectitudinea
punctului de vedere biblic şi în acelaşi timp să manifeste dragoste, compasiune şi iertare aşa cum o face şi
Dumnezeu prin Isus Hristos. Uneori cuplurile căsătorite pot fi ajutate să-şi regândească concepţia lor
privind măsurile contraceptive sau avortul. Părinţii necăsătoriţi pot să ajungă la concluzii noi privind
propria lor responsabilitate şi alegerile morale pe care le fac. În biserică credincioşii trebuie să fie
653
încurajaţi să manifeste compasiune, acceptare şi iertare şi nu bârfă, critică şi respingere. În felul acesta
durerea sarcinilor nedorite poate fi preschimbată într-o împrejurare din care toată lumea are de învăţat şi
se produce o creştere şi maturizare spirituală.
3. Avortul. Aşa cum am afirmat deja, problema avortului este controversată şi disputată. Există
declaraţii privind căsătoria, parentalitatea, copilăria, divorţul, sexualitatea şi celelalte probleme cu aspect
familial. În privinţa avortului deseori opiniile radicale sunt profund contradictorii. Nu se poate ajunge la
un compromis şi se manifestă multă lipsă de sensibilitate şi rigiditate. Consilierul creştin trebuie să aibă
un punct de vedere clar definit şi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, înainte ca consiliatul să-i
solicite ajutorul într-o chestiune privind avortul.
În general, literatura psihologică şi medicală susţine că avortul nu are niciun risc şi că dimpotrivă,
păstrarea copilului poate să creeze probleme mai mari în situaţiile complexe ale unei sarcini nedorite.
Totuşi, aceste concluzii destul de slab şi prost susţinute sunt contrazise de experienţele cotidiene ale
multor mame care poartă durerea şi trauma experienţei avortului. Atunci când o femeie discută cu
terapeutul despre avort, iniţial cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să-i permiţi să-şi discute, să-şi
pună pe tapet simţămintele, alternativele în mod deschis în timp ce tu trebuie să-ţi însuşeşti rolul unui
consilier suportiv, plin de grijă şi înţelegător.
Dacă tatăl este prezent, va trebui implicat şi el în procesul consilierii. Trebuie şi este util să
discutăm etapele vieţii intrauterine şi ceea ce se întâmplă cu fătul, embrionul, cu sarcina şi cu organismul
mamei pe parcursul avortului. De asemenea, trebuie să soliciţi consultul unui medic competent, medic de
familie sau ginecolog, şi este de preferat ca acesta să aibă convingeri creştine. Alternativele posibile
trebuie discutate. De asemenea, discutaţi sindromul postavort şi rezolvaţi criza sarcinii nedorite.794
Cu siguranţă că terapeutul creştin nu va putea să facă abstracţie de punctul său de vedere creştin,
care deseori nu este acceptat în societate sau de către consiliat. Însă lucrul acesta trebuie spus în mod
deschis şi onest, iar dacă viitoarea mamă sau femeia care doreşte să facă avortul şi nu acceptă poziţia
creştină, atunci ea poate hotărî întreruperea procesului de consiliere. Ce faci dacă totuşi femeia hotărăşte
să apeleze la avort, iar tu eşti un terapeut creştin? O vei respinge? Vei considera că nu ai competenţa
necesară ca s-o asişti?
Asta ar însemna că un terapeut creştin ar trebui să nu primească niciodată un etilic sau un tânăr
care consumă droguri. Asta nu ar rezolva problemele. Chiar şi atunci când consiliatul decide să ia o
hotărâre contrară valorilor şi normelor creştine, el trebuie susţinut în drama pe care o trăieşte, trebuie să-i
lăsăm dreptul de alegere liberă şi în acelaşi timp să-i arătăm că Dumnezeu continuă să-l iubească şi că
este pregătit să-l ierte şi să-l susţinem pentru a-şi reveni după drama pe care o trăieşte şi a-şi ordona viaţa
în viitor, astfel încât să nu mai ajungă în situaţia de a încălca voinţa expresă a lui Dumnezeu. În orice caz
atunci când păcatul este implicat, consilierul creştin nu poate să rămână neutru. Însă, în timp ce atitudinea
noastră este clar delimitată faţă de păcat, consilierul creştin, mai mult decât oricare altă persoană trebuie
să fie suportiv şi plin de dragoste faţă de cel aflat în greşeală.
În sesiuni de consiliere personală sau în grup, după avort, consilierul şi terapeutul creştin vor
analiza şi soluţiona simţămintele de vinovăţie, durere şi vor discuta atitudinile care trebuie adoptate în
privinţa contracepţiei, sexualităţii, semnificaţiei feminităţii, şi ceea ce spune Biblia despre viaţă, moarte şi
sexualitate. Scopul nu va fi acela de a condamna sau de a inspira vinovăţie, ci vom încerca consiliaţii
chiar şi în această experienţă să dobândească iertarea şi curăţirea divină, să-şi exprime simţămintele, să
parcurgă în mod normal şi nu patologic procesul de doliu după o pierdere atât de însemnată, să-şi
reevalueze atitudinea faţă de sexualitate, să înţeleagă mai bine dorinţa lui Dumnezeu în legătură cu viaţa
lor. să-i ajute să-şi pună viaţa în ordine, şi să redobândească optimismul şi încrederea în Dumnezeu şi în
viaţă, în existenţă.795
4. Decesul infantil. Pierderea unui copil fie prenatal, fie intra sau post şi neonatal, este o
experienţă teribilă. La fel de dureroasă ca moartea unui copil sau a unui adult. Uneori cuplul se aşteaptă
să dea uitării repede suferinţa şi prieteni grijulii, dar insensibili şi care nu realizează ceea ce se întâmplă, îi
îndeamnă să ‚pună repede de un nou copil’. În astfel de situaţii însă, cuplul are nevoie de susţinere şi de
654
asistare pe parcursul procesului de doliu. Încurajaţi părinţii să fie de acord cu necropsia pentru a cunoaşte
cauzele decesului. Lăsaţi-i să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat şi ajutaţi-i să treacă peste sentimentele de
vinovăţie.796 Serviciile de funeralii sunt importante deoarece aduc mângâierea prietenilor şi fac mai
evidentă conştienţa prezenţei lui Dumnezeu în acest timp de criză.
Prevenirea problemelor legate de sarcină
Unele concluzii legate de profilaxie sunt atât de evidente încât par simpliste. Pentru a preveni
infertilitatea, un cuplu are nevoie de o expertiză medicală privind diagnosticul şi tratamentul, uneori
acompaniate de consiliere. Intervenţia medicală şi o îngrijire prenatală bună poate să ajute de cele mai
multe ori şi să prevină avorturile spontane, malformaţiile şi decesul infantil. Cu siguranţă că lucrurile nu
se întâmplă întotdeauna aşa, dar în cele mai multe cazuri se poate face mult în acest sens.
Pentru a preveni sarcinile premaritale, tinerii trebuie să aibă o educaţie sexuală de calitate,
recomandări morale şi spirituale şi să înveţe să se autocontroleze. Ei trebuie să cunoască totul în legătură
cu sexualitatea sănătoasă şi morală, şi de asemenea, măsuri de contraceptive. Pentru a preveni avortul este
mai bine ca tinerii necăsătoriţi şi căsătoriţi să înţeleagă procedurile de avort, ce se întâmplă cu fătul şi cu
uterul, cu mama, sindromul de traumă postavortivă şi modele alternative la avort într-o sarcină nedorită.
Dacă profilaxia este eficientă, toate aceste sugestii pot fi adaptate fiecărei persoane şi poate fi evitată
sacrificarea unei vieţi. Există programe de prevenţie bine puse la punct, în societăţile dezvoltate. Acestea
se concentrează asupra sexualităţii suportului şi susţinerii şi asupra suferinţei.
Sexualitate. Sexualitatea generează în acelaşi timp o plăcere intensă, dar şi necazuri incredibile.
Aceasta s-a întâmplat întotdeauna, există şi mărturia biblică ca, de pildă, experienţa lui Amon, fiul lui
David (2Sam 13,15), dar pare să fie mai evidentă după liberalizarea sexuală din anii ’60 şi
bombardamentul sexofil şi pornografic la supuşi tinerii şi întreaga societate. Probabil că o educaţie
sexuală realistă, sensibilă care oferă informaţii cu acurateţe, clare, atât în privinţa anatomiei, fiziologiei
sexualităţii, cât şi a moralităţii biblice creştine, recomandări practice vor ajuta pe tineri să-şi păstreze
controlul de sine.
Suport. Încă de când fiinţa umană a fost creată, de când Dumnezeu a spus că nu este bine pentru
om să rămână singur şi lui Adam i-a fost dată ca parteneră Eva. Gen 2,18. În criză oamenii nu trebuie să
fie şi să rămână singuri. Ei au nevoie de dragoste, de suport, de ajutor şi încurajare. Foarte mulţi oameni,
atunci când sunt loviţi încearcă să facă faţă problemelor singuri. Însă situaţiile de criză sunt mult mai
dificile şi complicaţiile mult mai severe atunci când omul încearcă să le facă faţă fără Dumnezeu şi fără
susţinerea semenilor şi a personalului calificat, profesionist. Grupurile selfsuporting, ca şi comunităţile
creştine pot deveni locuri ideale în care oamenii să găsească susţinere.797
Suferinţa. Literatura psihoterapeutică spune destul de puţin despre suferinţă, cu excepţia faptului
că sunt sugerate modalităţi de a scăpa sau evita suferinţa. Nimănui nu-i place să sufere şi cei mai mulţi
terapeuţi, inclusiv cei creştini se luptă să ajute oamenii să facă faţă şi să depăşească suferinţa. Dar
suferinţa nu este întotdeauna rea. Uneori ea nu poate fi evitată şi alteori poate constitui un mijloc excelent
pentru creştere şi maturizare spirituală.798
Psihiatrul şi terapeutului evreu Victor Frankl a constatat acest lucru în timp ce era prizonier într-un
lagăr de concentrare nazist, şi mai târziu şi-a edificat teoria sa privind psihoterapia în jurul valorii
suferinţei.799 Atunci când oamenii se plâng de suferinţă, atunci când nu văd nici un sens în durere, când
dezvoltă atitudini de amărăciune, este adăugată o problematică psihologică la fel de reală ca şi cea
fiziologică sau biologică.
Cu siguranţă că puţine experienţe sunt atât de dureroase ca pierderea unui copil în prejma naşterii
sau imediat după naştere. Puţini oameni înţeleg suferinţa multor cupluri sterile. De aceea, terapeutul
specializat şi pregătit în probleme de sarcină trebuie să ştie să le facă faţă. De asemenea, va fi pregătit să
trateze sindromul postavort. Fiecare din aceste experienţe poate să fie abordată în mod insensibil de către
rude sau şi de membrii bisericii, dar nu şi de profesionist.
Problemele legate de sarcină încă generează durere, frustrare, vinovăţie şi mulţi se întreabă de ce
nu reuşesc să-şi revină. Atunci însă când un terapeut creştin competent administrează aceste probleme, el
655
reuşeşte s-obţină dezvoltarea şi maturizarea spirituală necesară, să transmită valoare suferinţei, să facă o
activitate profilactică şi să ajute pe oameni să se ridice din propria cenuşă, continuând viaţa cu speranţă şi
crdinţă.
Concluzii privind aspectele legate de sarcină şi planning
Cu siguranţă că toate problemele discutate în acest capitol sunt generatoare de suferinţă. Dar ele
sunt şi ocazii de creştere spirituală. Riscurile retragerii, a tulburărilor psihice, a eşuări spirituale sunt
reale. Dar terapeutul creştin poate face mult pentru a preveni acest lucru şi ajuta la alinarea suferinţei.

656
 25. Homosexualitate
Cu câteva decade în urmă homosexualitatea era rar menţionată în societatea politicoasă. Văzută ca
păcătoasă, bolnavă sau ilegală, ea era ignorată de cei mai mulţi heterosexuali, era considerată apanajul
psihiatrilor, văzută ca o perversiune sexuală. Lucrul acesta pare să se fi schimbat în ultima vreme. Cu 40
de ani în urmă, Alfred Kinsey estima că 4% dintre populaţia americană era homosexuală, şi că 37% dintre
populaţia de sex masculin participase cel puţin o dată la acte homosexuale. Liderii mişcărilor gay au
început să militeze pentru drepturile celor ce au o orientare homosexuală, iar Asociaţia Psihiatrilor
Americani a încetat să mai considere homosexualitatea ca o tulburare psihică şi a inclus-o în orientările
sexuale. Totuşi apariţia SIDA a determinat o reechilibrare şi o atitudine mai rezervată faţă de activităţile
homosexuale.
Controversele privind homosexualitatea au invadat curând fiecare parte a societăţii, armata,
alegerile locale, guvernanţii curţilor de justiţie, activităţile sportive, cercurile ştiinţifice şi academice,
afacerile, media şi bineînţeles şi biserica. Au existat dezbateri aprinse privind ordinarea homosexualilor
sau acceptarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex. Unii creştini continuă să încerce să ignore
homosexualitatea. Unii sunt prost informaţi, alţii fac comentarii lipsite de înţelegere şi sensibilitate, iar
alţii agită şi aţâţă mânia şi aversiunea faţă de homosexuali, încadrându-se în aşa-numita homofobie, timp
în care cei mai mulţi nu ştiu ce să creadă despre acest subiect. Această nesiguranţă este de înţeles.
Homosexualitatea nu poate fi definită cu uşurinţă şi ea determină încă dezbateri pentru că multe
dintre aspecte rămân obscure. Există multe prejudecăţi legate de homosexuali şi caracteristicile lor,
lipsite de orice fundament şi greu de schimbat, deşi nu au nici o bază. Multe domenii rămân în continuare
nedefrişate şi cuprinse de ignoranţă. Totuşi asupra unui lucru cercetătorii sunt în general de acord, şi
anume că orientarea sexuală nu este una voluntară şi nici nu poate fi schimbată cu uşurinţă.800
Având în vedere prejudecăţile şi ignoranţa legată de homosexualitate, poate că cei mai mulţi dintre
noi vom fi de acord cu Richard Foster care scria: 801 “Datorită faptului că în această chestiune au fost răniţi
atât de mulţi oameni, prima expresie necesară este una de compasiune şi alinare sau vindecare. Cei în
mod clar homosexuali în orientarea lor, se simt adesea neînţeleşi, prejudecaţi, abuzaţi şi respinşi. Cei care
cred că homosexualitatea este un afront clar la normele biblice, se simt trădaţi de confesiunile care doresc
să legifereze homosexualitatea în viaţa bisericii. Există de asemenea un al treilea grup, cei care se simt
răniţi de bătălia contemporană asupra sexualităţii, mă refer”, spunea Richard Foster, “la cei care
agonizează încercând să-şi înţeleagă propria lor identitate sexuală, cei care simt un conflict privind
pulsiunile lor sexuale şi se întreabă dacă nu cumva ei sunt nişte homosexuali latenţi. Poate că acest grup
suferă cel mai mult.
Toţi aceşti oameni sunt aruncaţi într-un ocean de ambiguitate datorită faptului că Biserica nu
transmite încă o poziţie sănătoasă şi clară în această privinţă. În timp ce unele cercuri creştine transmit un
denunţ clar şi ascuţit al homosexualităţii, şi ei simt această preocupare faţă de fidelitatea creştină, faţă de
Biblie, ei se simt ofensaţi de atitudinile necugetate, obraznice, neinformate şi fariseice pe care le iau de
multe ori aceste acuze. Pe de o parte ei aud şi sunt martori la o acceptare entuziastă a homosexualităţii, şi
deşi apreciază şi sunt plini de compasiune şi preocupare faţă de cei oprimaţi, sunt uimiţi totuşi de
modalităţile prin care textul Sfintei Scripturi este manipulat pentru a fi de acord cu una sau alta dintre
poziţii. “Putem spune,” concluzionează Foster, “că ne aflăm într-un adevărat haos cultural şi eclesiastic
privind homosexualitatea, care are nevoie urgentă de compasiunea şi înţelegerea noastră.”
O definiţie generală a homosexualităţii poate fi enunţată ca atracţia erotică a unei persoane faţă de
o altă persoană de acelaşi sex.802 Deşi homosexualitatea include gânduri, simţăminte, fantezii şi acte,
comportamente sexuale, termenul de obicei nu este aplicat preadolescenţilor sau tinerilor a căror
curiozitate îi conduce la experienţe temporare de implicare erotică cu persoane de acelaşi fel, sau
bărbaţilor aflaţi în închisoare sau în alte locuri, medii izolate, care se angajează în mod temporar într-un
comportament homosexual, deoarece partenerii de sex opus nu sunt disponibili. Este important să
distingem între comportamentul homosexual, angajarea puţin periodică în acţiuni stimulatoare sexual cu

657
alte persoane de acelaşi sex, şi orientarea homosexuală, simţămintele de atracţie sexuală faţă de membrii
de acelaşi sex.
Mulţi oameni cu o orientare sexuală nu au permis niciodată altora să cunoască această preferinţă
homosexuală şi nici nu s-au angajat niciodată într-un comportament homosexual cu o altă fiinţă umană.
Unii consilieri se referă, de asemenea, la homosexualii latenţi. Aceşti oameni sunt excitaţi de persoane de
acelaşi sex, dar sunt incapabili să admită, chiar şi faţă de ei înşişi, că au o orientare homosexuală de bază.
De asemenea nu există un anumit tip de personalitate homosexuală şi nici nu există manierisme sau
comportamente tipic homosexuale. Atât homosexualii bărbaţi cât şi femei, numindu-se pedoraşti şi
respectiv lesbiene, se întâlnesc la toate vârstele, din toate profesiile, la toate nivelele intelectuale sau
socio-economice.
Cu siguranţă că mulţi homosexuali pot fi întâlniţi în baruri sau locuri publice de întâlnire specifice
lor, dar există şi alţi homosexuali mult mai discreţi, aflaţi adesea pe cele mai înalte poziţii sociale, politice
sau academice. Unii sunt deschişi asupra preferinţelor lor homosexuale, în timp ce alţii îşi ascund cu
trăinicie această orientare. În timp ce mulţi sunt singuri şi se simt în nesiguranţă, nu putem spune neapărat
că la orice homosexual sau grup sunt prezente tulburări psihice sau de comportament, este incompetent
social sau chiar că este mai singur decât unii heterosexuali.
Kinsey, care a făcut unul dintre primele studii privind orientarea homosexuală, arăta că populaţia
în genere se repartizează pe o scală în şase puncte, în care la zero trebuie plasate persoanele exclusiv
heterosexuale, iar la şase cele exclusiv homoscxuale, dar pe întreg parcursul acestui interval, în grade
diferite oamenii tind să aibă orientări gradate către hetero sau homosexualitate. Kinsey remarca de
asemenea, că sunt puţini oameni care se află la cele două extremităţi, adică la zero şi şase, cei mai mulţi
aflându-se undeva către mijlocul scalei.
Sfânta Scriptură şi homosexualitatea
Biblia are puţine afirmaţii legate de homosexualitate, totuşi acest aspect este menţionat în şapte
fragmente, fiecare dintre ele fiind relativ scurt: Gen.19,1-11; Lev.18,22; 20,13; Jud.19,22-25; Rom. 1,25-
27; 1 Cor. 6,9; 1 Tim. 9-10. În alte cinci fragmente referinţa la homosexualitate este făcută în contextul
prostituţiei masculine: Deut. 23,17; 1Împ. 14,24; 15,12; 22,46; 2Împ. 23,7. În mod clar şi cert,
homosexualitatea nu este în nici unul din aceste locuri aprobată, dar nu este văzută mai rău decât alte
păcate. În încercarea de a clarifica învăţăturile biblice privind homosexualitatea, câţova autori creştini au
scris lucrări şi articole care au ajuns la concluzii contradictorii. Deseori mulţi din aceşti autori au pornit de
la o opinie preformată, pe care au încercat s-o argumeteze cu fragmente din Scriptură pe care le-au
interpretat într-un mod care să susţină propria lor poziţie. Există şi surse mai echilibrate.803
Cele patru referinţe în Vechiul Testament şi trei în Noul Testament în care comportamentul
homosexual este în mod clar condamnat împreună cu idolatria, cu hoţia, minciuna, crima şi alte păcate.
Rom. 1, 26-27: “Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor
au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit
întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu
parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor”, este cel
mai explicit în privinţa homosexualităţii.
Unii pretind că acest fragment condamnă doar heterosexualii care au devenit homosexuali, dar
această interpretare face două presupuneri nefondate: că oamenii atraşi către acelaşi sex fac lucrul acesta
dintr-o alegere deliberată, şi că fragmentele nu s-ar aplica homosexualillor autentici care întreaga viaţă au
această orientare. Alţi autori consideră că autorul epistolei căte Romani este preocupat nu atât de
homosexualitate, cât de idolatrie. În mod clar fragmentul condamnă oamenii care se închină la altceva
decât lui Dumnezeu, dar Pavel nu tinde să spună că doar homosexualitatea idolatră este greşită. El spune
că ori de câte ori oamenii nu au respect faţă de Dumnezeu, acesta îi lasă să se angajeze în tot felul de
situaţii păcătoase, inclusiv homosexualitatea deschisă comportamentală.804
Ori de câte ori este menţionată în Biblie, homosexualitatea are o conotaţie negativă. Pare să fie
clar că actele homosexuale erotice sunt considerate greşite. Dacă homosexualitatea comportamentală
658
deschisă este păcătoasă, ce putem spune despre gândurile sau simţămintele homosexuale? Ceea ce poate
fi spus despre aceste persoane care au fantezii, impulsuri şi orientări în mod primordial homosexuale, dar
care le păstrează ascunse? Ce putem să spunem despre oamenii, inclusiv creştini, care par să trăiască vieţi
absolut normale, şi o viaţă sexuală heterosexuală în cadrul unei căsătorii de acest tip, dar deseori asaltaţi
de tendinţe homosexuale care par să le ameninţe masculinitatea sau feminitatea şi care uneori devin
aparent altceva?
Faptul de a avea simţăminte, tendinţe sau dorinţe homosexuale nu este condamnat nicăieri în
Sfânta Scriptură, dar atunci când cineva se complace în astfel de gânduri şi se angajează în mod continuu
în fantezii de natură homo- sau heterosexuală, aceste gânduri devin pofte şi pofta este în mod clar un
păcat. Creştinul se aşteaptă să fie ispitit, aşa cum Isus Însuşi a fost ispitit, dar Biblia oferă un mesaj al
speranţei. Evr 4,15. Scriptura arată că noi putem evita cultivarea gândurilor ispititoare ale poftei, refuza
ispitele păcătoase şi în felul acesta câştiga biruinţa asupra lor. 1Cor 10,13.
Cauzele homosexualităţii
În pofida existenţei multor studii ştiinţifice, mii de articole pe această temă, o concluzie pare să fie
clară: nu există nici o singură cauză identificată în mod ştiinţific a homosexualităţii. Nu se poate preciza
dacă orientarea sexuală, fie ea homo- sau heterosexuală, este rezultat al eredităţii, al altor influenţe
biologice sau este dobândită prin învăţare. Este foarte probabil că toţi aceşti factori conlucrează la
orientarea noastră sexuală. În timp ce noi suntem determinaţi ereditar, cauzele care ar determina
orientarea sexuală par să fie împărţite în două categorii mari, unele prenatale şi altele postnatale. Cele
prenatale arată o componentă ereditară, o alta neurologică, endocrină, respectiv hormonală.
Între cauzele postnatale sunt cele ale socializării, ale învăţării. Nu există, însă, nici o dovadă
solidă care să demonstreze faptul că homosexualitatea are doar o determinare biologică sau fizică, ci
dimpotrivă există mai multe argumente care par să demonstreze că influenţa mediului, cea dobândită,
pare să aibă o oarecare predominanţă.805 În acelaşi timp, mulţi cercetători sunt de acord că orientarea
homosexuală nu este rezultatul unei alegeri proprii, în mai mare măsură decât aceea a limbii materne.
Potrivit cu unii cercetători, o orientare ar trebui considerată în următoarele trei categorii: natură, o
perioadă critică şi educaţie.
Privitor la natura cuiva, există oarecare influenţe hormonal congenitale, care au un rol în
determinarea orientării sexuale mai târziu. Cât priveşte perioada critică a vieţii, în special primii ani ai
copilăriei, se pare că există influenţe care vor influenţa preferinţele sexuale mai târziu. Orientarea sexuală
de mai târziu şi comportamentul pot fi influenţate de modul cum este îngrijit copilul, de impactul pe care
îl are familia şi mediul social asupra sa. Afirmat oarecum într-un limbaj normal, atât heterosexualitatea
cât şi homosexualitatea, ca şi bisexualitatea, sunt determinate toate trei atât de cauze prenatale cât şi de
cauze mai târzii, care interacţionează în mod special asupra perioadelor critice ale dezvoltării, şi care
crează o stare de lungă durată, uneori imposibil de modificat, asupra rolului şi statusului sexo-erotic.806
Putem concluziona că homosexualitatea este determinată de o varietate de cauze, multe dintre ele
încă insuficient cunoscute, că ar exista unele influenţe biologice care acţionează în perioada prenatală, dar
există dovezi mai puternice în legătură cu faptul că preferinţele sexuale, ca şi comportamentul
homosexual, sunt determinate de dezvoltarea psihologică şi de mecanismele sociale de învăţare, chiar
dacă acestea acţionează într-o perioadă preconştientă a individului. Câteva teorii încearcă să explice cum
este dobândită homosexualitatea. Astfel,
a. Relaţia părinte- copil. Un grup de teorii de esenţă psihanalitică încearcă să pună tendinţele
homosexuale pe baza relaţiilor copilului cu un părinte care a crescut într-o familie cu un tată slab, pasiv,
ineficient şi o mamă dominantă, acesta fiind un băieţel care va dezvolta tendinţe homosexuale. Această
mamă îşi învaţă propriul fiu în mod subtil şi inconştient, să fie pasiv şi dedicat ei. El nu are un exemplu
masculin puternic pe care să-l urmeze, şi curând descoperă că el este mai puţin competent în anturajul său
în relaţia cu fetele. Ca rezultat, copilul îşi pierde încrederea în masculinitatea sa, se simte înspăimântat de
gândul intimităţii cu persoane de sex opus, adică fete sau femei. Fetele din aceste familii îl percep pe tatăl

659
lor ca fiind neprietenos sau respingător, astfel încât ele au ocazii puţine de a relaţiona cu bărbaţii, şi astfel
învaţă să relaţioneze mai bine cu femeile.
O autoare creştină de orientare psihanalitică, Elizabeth Moberly, sugerează că homosexualitatea
provine din relaţiile problematice cu părintele de sex opus, dar din cauza unor relaţii defectuoase cu
părintele de acelaşi sex. În dezvoltarea normală, noi avem nevoie de dragoste, de dependenţă şi de
identificare cu unul dintre părinţi, iar părintele de acelaşi sex împlineşte nevoia de ataşament a copilului
faţă de părinte. Dacă această relaţie lipseşte sau este întreruptă, copilul în mod inconştient încearcă să-şi
refacă ataşamentul. Persoana care devine homosexuală are nevoie de a-şi completa deficitele timpurii din
relaţia părinte-copil: nevoia persistentă de dragoste din partea părintelui de acelaşi sex şi în corelaţie cu
aceasta, nevoia neîmplinită de dragoste din partea părintelui de acelaşi sex.807
Astfel, un mod de a repara acest deficit este să împlineşti nevoile neîmplinite şi în consecinţă poţi
trata homosexualii cu succes dacă refaci o bună relaţie nonsexuală cu un membru de acelaşi sex.
Homosexualii, în acord cu acest punct de vedere, sunt ajutaţi prin intervenţia unui consilier de acelaşi sex
cu consiliatul, dar de orientare heterosexuală, şi care edifică o relaţie nonsexuală cu acesta, constructivă,
care poate să-i instruiască privind o relaţie constructivă, plină de grijă, cu o persoană. Totuşi există
homosexuali care nu au cunoscut, cu toate cercetările şi studiile făcute, o astfel de disrupţie sau relaţie
neîmplinită cu părintele de acelaşi sex.
b. Alte tipuri de relaţii intrafamiliale. Homosexualitatea a putut fi găsită ca rezultat al
următoarelor situaţii familiale:808
1. Mame care exprimă neîncrederea sau teama faţă de femei şi învaţă acest lucru pe copiii lor.
2. Mame care exprimă neîncrederea şi teama de bărbaţi şi învaţă acest lucru pe fetele lor.
3. Un fiu supus sau înconjurat de prea multe femei, mame, surori, mătuşi, şi are contacte limitate cu
bărbaţi adulţi, şi care îl învaţă să gândească şi să acţioneze ca o fată.
4. Părinţi care doresc o fată şi în schimb au un băiat, şi trezesc sau cultivă în mod subtil trăsături şi
modalităţi de a gândi şi a acţiona în băiat ca o fată. De asemenea, o situaţie similară poate apare când
5. părinţii doresc un băiat, dar în schimb au o fată. În ambele cazuri, copilului îi sunt inoculate o mare
confuzie în legătură cu identitatea şi orientarea sa sexuală.
6. Este respins sau ignorat de tatăl său, din această cauză se simte inadecvat ca bărbat, nesigur asupra
modului în care bărbaţii relaţionează cu femeile.
7. O fată este respinsă de mama sa, şi din această cauză se simte inadecvată ca femeie şi nu poate
relaţiona bine cu bărbaţii.
8. Ambii părinţi se tem de sex, sunt incapabili să discute lucrul acesta în familie, sau condamnă în mod
puternic sexualitatea.
9. O mamă sau un tată este atât de indulgent, încât copilul este supraataşat de părinte, incapabil să se
îndepărteze, şi convins că nici un partener nu ar putea să se compare vreodată cu părintele de sex opus.
În toate aceste situaţii, copilul dobândeşte o concepţie distorsionată asupra sexualităţii, şi ca
rezultat tulburările sale în legătură cu adaptarea heterosexuală au de suferit. Desigur această listă de
situaţii ar putea continua pe mai multe pagini, dar este suficient să spunem că rădăcina homosexualităţii
poate fi deosebit de complexă şi adesea încorporată în situaţia familială de origine.
În orice societate copiii învaţă ce înseamnă să fii bărbat sau femeie. Dacă nu există ocazii pentru a
învăţa în mod sănătos aceste roluri, masculin şi respectiv feminin, în societate, aşa cum există tendinţa
modernă, există o oarecare confuzie şi indiferenţă faţă de distincţia între cele două roluri, astfel încât
comportamentele şi atitudinile cuiva pot deveni distorsionate. Astfel de copii ajung la vârsta adultă
neştiind exact ce se aşteaptă şi cum să reacţioneze faţă de sexul opus. Uneori pare mult mai confortabil să
se retragă în homosexualitate, în special dacă o anumită persoană a avut deja ocazia să-şi manifeste
preferinţe de acelaşi sex sau să aibă simţăminte de felul acesta.
c. Alte experienţe timpurii. Ce se întâmplă dacă un băieţel este suprastimulat genital de către un
bărbat mai în vârstă? Cu siguranţă că ar fi incorect şi simplist să conchidem că toate cazurile de

660
homosexualitate sunt generate doar de experienţele sexuale timpurii nefericite ale unuia dintre copii.
Totuşi aceste experienţe pot avea o oarecare influenţă asupra orientării sexuale de mai târziu.
Un studiu sugerează de exemplu că homosexualitatea poate fi dobândită în trei perioade:809
Stadiul I este stadiul egocentric care apare atunci când copilul sau adolescentul are tulburări în
legătură cu relaţia faţă de anturajul de acelaşi sex, se simte inadecvat şi diferit, poate din cauză că
tânărului îi lipseşte alura atletică sau alte abilităţi pe care tinerii de acelaşi sex cu el le au, sau
experimentează o oarecare excitaţie erotică în legătură cu o persoană de acelaşi sex. Uneori copiii se simt
inadecvaţi şi inconfortabil în legătură cu identitatea lor sexuală şi ei doresc să aparţină celuilalt sex. Mulţi
din aceşti copii devin homosexuali sau adulţi.
În stadiul al II-lea, stadiu numit sociocentric, individul începe să simtă o orientare de acelaşi sex.
Deseori există tentativa de a nega chiar faţă de sine însuşi, şi efortul de a ascunde această orientare faţă de
ceilalţi. Multe tulburări şi lupte se întind în acest stadiu pentru întreaga viaţă.
Unii trec în al III- lea stadiu, şi anume stadiul universalist, când ei îşi admit homosexualitatea şi
faţă de ei înşişi şi faţă de alţii, în pofida oricăror consecinţe.
d. Teamă. Din diferite motive unii oameni se tem de persoane de sex opus. În ultimă instanţă,
aceste temeri degenerează în lipsa unor contacte frecvente cu persoanele de sex opus, respingerea
acestora sau în experienţe traumatice şi jenante cu persoane de sex opus. Unii au sugerat că unele grupuri
religioase sau şcoli cu copii de acelaşi sex, promovează în mod inadecvat homosexualitatea. Atunci când
contactul heterosexual este interzis, homosexualitatea devine o alternativă mai puţin ameninţătoare.
Pentru unii această teamă de sexul opus este acompaniată de teama de respingere sau nesiguranţă asupra
modului cum să reacţioneze normal sau de senzaţia de nesiguranţă legată de tendinţele homosexuale
presupuse sau reale.
e. Alegerea de bunăvoie a homosexualităţii. Uncle cărţi populare sugerează că homosexualitatea
nu este decât rezultatul unei alegeri deliberate, dar acest punct de vedere nu este împărtăşit de
profesionişti şi de cei mai mulţi homosexuali autentici. Atracţia sexuală a cuiva deseori este rezultatul
voinţei deliberate sau a unei decizii conştiente. Cei mai mulţi homosexuali încep să realizeze că sunt
posesorii acestei orientări fără ca să facă o alegere deliberată, ci ei se simt atraşi în mod primordial către
membrii aceluiaşi sex. O astfel de realizare, de înţelegere, de obicei produce foarte multă anxietate,
tulburare şi multe persoane încearcă să ascundă, şi chiar şi reuşesc aceasta, chiar de ei înşişi.
Aceste persoane conchid adesea că ei ar fi trebuit să fi fost, sau că probabil s-au născut sau au fost
determinaţi genetic ca homosexuali, deşi aşa cum am văzut, această concluzie nu se bazează pe date
concrete rezultate din studii ştiinţifice pe această temă. Oarecari modificări biologice sau morfostructurale
care au fost depistate, de pildă în hipotalamus, pot fi la fel de bine rezultatul practicilor homosexuale şi nu
cauza lor. De cele mai multe ori tendinţele şi orientarea sexuală sunt dobândite înainte ca cineva să
realizeze că acest lucru a avut loc. Exact aşa cum se întâmplă şi cu orientarea heterosexuală, atracţia faţă
de sexul opus este instinctivă şi în mare măsură învăţată, dar lucrul acesta nu este făcut intenţionat, ci este
dobândit pe negândite sau în mod inconştient.
Orientarea sau atracţia homosexuală nu este însă considerată păcat în sine, ci ceea ce este greşit şi
păcătos, potrivit Bibliei, este voinţa expresă şi comportamentul, decizia de a te angaja în acte şi
comportamente homosexuale. Acesta este în mod cert un păcat în perspectiva creştină şi biblică. Mai
trebuie spus că ori de câte ori o persoană experimentează atracţie sau plăcere din activităţi sexuale cu
persoane de acelaşi sex, aceste activităţi sexuale devin din ce în ce mai excitante şi mai ispititoare pe
măsură ce sunt practicate. Indiferent cum a început un astfel de comportament, fie ca rezultat al seducţiei
de către o altă persoană, ca expresie a curiozităţii, sau ca tentativă de a uşura tensiunea sexuală sau de a
experimenta oarecare vagi pulsiuni, toate acestea pot conduce la orientare homosexuală patentă dacă sunt
practicate.
“În ultimă instanţă”, scria Hatterer, “modelele, patternurile homosexuale, tind să fie stabilite prin
practici homosexuale recurente care încep înainte de adolescenţă şi continuă după aceasta, în special dacă
un partener homosexual, fie el de aceeaşi vârstă sau adult, este cineva pe care tânărul îl admiră.” Pentru
661
mulţi tineri, parcurgerea şi învăţarea, însuşirea practicilor sexuale, cu persoane de acelaşi sex, chiar dacă
iniţial nu oferă nici o satisfacţie şi nu doresc să fie repetate, dar pentru unii aceste tendinţe îi fac
vulnerabili şi aceste experienţe conduc la altele, astfel încât se completează şi începe un ciclu vicios.
Actele homosexuale, inclusiv masturbarea, în relaţie cu fantezii homosexuale, au tendinţa de a
creşte orientarea homosexuală şi de a genera mai multe acte homosexuale. Un astfel de ciclu poate să
înceapă şi cu persoane care au tendinţe heterosexuale şi aleg să se angajeze în activităţi sexuale cu
persoane de sex opus. De altfel, tendinţa către parteneri multipli sau către o viaţă de libertinism şi
promiscuitate sexuală, este la fel de riscantă şi tinde să fie un model învăţat şi pentru heterosexuali,
nefiind mai puţin imorală decât homosexualitatea.
Efectele homosexualităţii
Homosexualii, asociaţi în numeroase asociaţii de profil, nu contenesc să exalte, să sublinieze
beneficiile homosexualităţii, în pofida promiscuităţii, nefericirii şi violenţei specifică acestor medii. Este
un fapt notoriu adevărul că aceşti oameni sunt extrem de nefericiţi şi că orientarea lor homosexuală tinde
să le umbrească fiecare domeniu al vieţii. În genere homosexualitatea tinde să influenţeze stilul de viaţă al
cuiva, concepţia despre sine, relaţiile interpersoanle şi relaţiile familiale.
1. Efecte asupra stilului de viaţă. Mass media raportează deseori o imagine distorsionată a
comunităţilor de homosexuali şi a stilului lor de viaţă. Cu siguranţă că homosexualii tind să se grupeze
pentru a dobândi acceptare, prietenie şi implicare în activităăţi sexuale homo. Este totuşi o exagerare în
descrierea lor, aşa cum apar ca cele mai zgomotoase grupuri care reprezintă c-ar fi având o vestimentaţie
diferită, îmbrăcându-se în travesti sau frizând extremele. Acest lucru are loc, dar nu acesta este stilul lor
de viaţă obişnuit, ci aceasta este mai mult o paradă, un spectacol căutat. Mulţi homosexuali îşi trăiesc
identitatea în mod deschis, alţii preferă s-o ţină sub tăcere.
Cu siguranţă, dacă un procent relativ mare de populţie, 4% înseamnă foarte mult, este
homosexuală sau are orientări sexuale, atunci şi în mediile creştine există oameni cu orientare
homosexuală, poate adesea aceştia şi-au însuşit o orientare bisexuală, şi reuşesc să trăiască o existenţă
heterosexuală, având chiar familie şi copii, dar ei îşi ascund orientarea lor autentică, datorită temerii de
represalii. Cu siguranţă, mediile creştine trebuie să manifeste mai multă înţelegere faţă de frământările,
dubiile şi problemele cu care astfel de semeni se confruntă.
2. Concepţia de sine şi efecte emoţionale, psihologice. Odată cu deschiderea recentă asupra
homosexualităţii, unii homosexuali au conchis nu numai că a fi gay este bine, dar că sunt superiori altora.
Totuşi, cea mai prevalentă stare psihică, este aceea de nesiguranţă lăuntrică şi imagine de sine scăzută,
caracteristică tuturor celor ce sunt diferiţi de majoritate. Simţământul de vinovăţie asupra
homosexualităţii, singurătatea, teama că ar putea fi descoperiţi, un simţământ de disperare care îi conduce
deseori la adicţie, alcoolism sau sinucidere, o mânie lăuntrică îndreptată asupra sieşi, de asemenea,
tulburări privind identitatea şi locul în societate. Marea majoritate a homosexualilor sunt necăsătoriţi,
frecventează locurile specifice acestora în tentativa de a găsi dragoste şi suport din partea unor oameni
care să-i înţeleagă, care să le alimenteze siguranţa de sine şi o imagine de sine mai acceptabilă,
rezolvându-le şi alinându-le astfel durerea lăuntrică.
3. Efecte asupra relaţiilor. Chiar dacă homosexualii stabilesc relaţii suportive, intime cu
persoane de acelaşi sex, de cele mai multe ori acestea sunt temporare şi nu sunt dezvoltate la o completă
intensitate şi multilaritate. Într-o lume în valorizată tinereţea, virilitatea şi frumuseţea, este dificil să
găseşti intimitate şi acceptare dacă îţi lipsesc aceste calităţi. Cei căsătoriţi într-o relaţie heterosexuală,
bisexualii, care îşi ţin ascunsă homosexualitatea, chiar şi faţă de partenerii lor, pot descoperi că
preferinţele lor sexuale, fanteziile sau temerile lor de respingere pun la grea încercare relaţia lor maritală
şi adesea îi împiedică să stabilească relaţii apropiate cu cele mai semnificative persoane din viaţa lor,
datorită tendinţelor ascunse care uneori devin evidente. Chiar şi cei care practică o homosexualitate
deschisă au parte de relaţii trecătoare puţin diversificate, nesatisfăcătoare şi nu le aduc împlinirea socială
pe care şi-o doresc.

662
 Apoi, trebuie luată în consideraţie relaţia cu Dumnezeu. Unii homosexuali au o orientare creştină,
şi deoarece comportamentul homosexual este păcătos, orice implicare în această activitate îi provoacă
remuşcări şi pune o barieră între păcatul deschis, tolerat în viaţa lor şi relaţia cu Dumnezeu. Este adevărat
că mulţi creştini nu reuşesc să distingă între comportamentul sexual un păcat, şi dorinţele sau tendinţele
homosexuale, care dacă sunt reprimate, nu pot fi considerate un păcat, deoarece persoana nu este
responsabilă pentru existenţa lor.
Deseori aceşti oameni se simt inutili, descurajaţi, vinovaţi, luptă pentru creştere şi maturizare
spirituală, dar în cele din urmă, deoarece se consideră neînţeleşi, aleargă către cluburile organizate de
homosexuali, căutând acceptare şi încurajare a propriilor tendinţe.
4. Efecte familiale. Deseori homosexualii regretă faptul că nu au copii, iar cei care au copii din
căsătorii heterosexuale anterioare, consideră că au probleme unice în calitate de părinţi. Deseori în
problemele de custodie rareori judecătorii le oferă copiii unor părinţi care au orientări homosexuale şi
aceasta deoarece atât societatea cât şi judecătorul se tem că: 1. Copilul va fi crescut cu orientări sau
comportamente homosexuale, 2. Copilul ar putea fi molestat sexual într-un mediu specific
homosexualilor şi 3. Copilul ar putea fi stigmatizat de anturajul său pentru orientarea homosexuală a
părinţilor.
Homosexualii au relaţii dificile atât cu copiii lor cât şi cu proprii lor părinţi care nu reuşesc să-i
înţeleagă. Mulţi părinţi sunt profund sideraţi atunci când află că proprii lor copii sunt homosexuali şi au
simţăminte contradictorii. Confuzia, vinovăţia, teama, anxietatea, depresia, sunt simţămintele
homosexualilor ca şi copiilor sau rudelor, părinţilor acestora.
Consilierea homosexualilor
Consilierea în acest domeniu trebuie să înceapă cu propria concepţie şi atitudine a consilierului.
Dacă te temi de homosexuali, dacă glumeşti pe seama lor, dacă ai atitudine judicativă şi condamnatoare,
dacă accepţi prejudecăţile şi stereotipiile legate de ei, dacă nu eşti obişnuit cu complexitatea
homosexualităţii, atunci nu poţi fi eficient în acest domeniu. Isus iubeşte păcătoşii şi pe cei ispitiţi să
păcătuiască. Noi trebuie să căutăm să adoptăm aceeaşi atitudine. Dacă nu ai un simţământ de compasiune
lăuntrică faţă de homosexualii deschişi, autentici, ca şi cei cu tendinţe homosexuale, atunci ar trebui să
rugăm pe Dumnezeu să ne ofere compasiunea care ne lipseşte. Noi trebuie să ne examinăm propria
atitudine faţă de această categorie de oameni, să le înţelegem diversitatea şi să evităm consilierea atâta
timp cât persistă în noi o atitudine negativă şi incapacitatea de a o schimba.
Ceea ce trebuie să schimbăm sunt miturile asupra homosexualităţii. Există opinii conform căreia
homosexualitatea este o boală, alţii o consideră o orientare şi nu o boală, iar alţii o consideră, pur şi
simplu, doar un păcat. Dacă homosexualitatea este în principal sau în cea mai mare măsură o condiţie
învăţată, atunci ea poate fi dezvăţată. Dacă comportamentul homosexual este un păcat aşa cum Biblia ne
învaţă, atunci iertarea este disponibilă şi cu ajutorul lui Dumnezeu homosexualii pot să-şi ţină în frâu
comportamentul homosexual, chiar dacă rămân cu orientarea şi tendinţele homosexuale fără ca să
păcătuiască.
Cu siguranţă schimbarea nu este niciodată uşoară, nici pentru homosexuali nici pentru consilierii
lor. Eşecul în acest tip de consiliere este destul de mare, mergând către 70%, dar chiar şi cele 30%
recuperate justifică orice efort în această privinţă. Este posibilă schimbarea şi recuperarea atunci când
există următoarele caracteristici în homosexualul tratat:810
1. Consiliatul face faţă cu onestitate propriei sale caracteristici.
2. Consiliatul are o dorinţă puternică de a se schimba.
3. Consiliatul doreşte să rupă orice contact cu partenerii homosexuali care îl ispitesc să continue comportamentul homosexual.
4. Există bunăvoinţa de a evita drogul, alcoolul şi orice alt comportament care îl face vulnerabil ispitelor.
5. Consiliatul este capabil să realizeze o relaţie nonsexuală apropiată cu consilierul de acelaşi sex.
6. Consiliatul experimentează acceptare şi dragostea creştină diferită de prietenii homosexuali sau contactele homosexuale.
7. Consiliatul este sub 35 de ani sau n-a fost niciodată profund implicat în comportamente sau ataşamente homosexuale cu alţii
8. Consiliatul are o dorinţă fierbinte de a evita păcatul şi de a-şi consacra viaţa cu toate problemele ei lui Isus Hristos.

663
 Aceste consideraţii preliminare trebuie să ne reamintim atunci când încercăm să-i ajutăm pe
homosexuali. Modalitatea de a-i ajuta poate urma mai multe căi:
1. Determinarea obiectivelor consilierii. Atunci când cineva vine pentru ajutor şi doreşte
eliminarea tendinţelor homosexuale, cunoştinţele biblice privind aceste aspecte, ajutorul în stoparea
comportamentului homosexual, consfinţirea continuării activităţii homosexuale, sau, dimpotrivă, doreşte
să relaţioneze mai bine cu un partener homosexual sau ce doreşte? Uneori consiliatul nu are dorinţa reală
de a se schimba, dar vine trimis de un părinte, de un lider de tineret sau de partenerul de viaţă. Nu
presupune că ştii deja ce doreşte cel care doreşte ajutorul, ci întreabă-l şi discută deschis răspunsurile sale.
2. Inspiră o speranţă realistă. Este uşor să consiliezi un homosexual. În timp ce activităţile
homosexuale pot fi stopate şi poate fi obţinută iertarea completă din partea lui Dumnezeu, tendinţele
homosexuale sunt foarte dificil de eradicat. Uneori persoana nu va putea să-şi schimbe orientarea către
heterosexualitate, dar el poate fi ajutat să trăiască o viaţă de biruinţă, semnificativă şi departe de orice
implicare în activităţi homosexuale. Psihologul David Myers şi Malcolm Jeeves remarcă faptul că
homosexualii se luptă, unii dintre ei din răsputeri, pentru a ignora, a nega dorinţele lor şi a evita aceste
tendinţe. Cu efort, psihoterapie sau rugăciune ei uneori pot rezista tendinţelor, dar au simţăminte
persistente opuse heterosexualităţii. Deşi schimbarea este dificilă, există speranţa că cel puţin în privinţa
comportamentului homosexual aceasta poate fi realizată.
3. Impărtăşeşte cunoştinţă.
Homosexualii care solicită consiliere pot să fie convinşi de unele dintre cele mai mari mituri
legate de problema homosexualităţii. Pe măsură ce consilierea progresează, fii atent la aceste mituri şi
caută ocazia de a le schimba, de a modifica prejudecăţile şi de a le înlocui cu informaţie corectă privind
homosexualitatea ca şi sexualitatea umană în genere. Poate fi încurajator pentru consiliat să ştie de
exemplu că oamenii cu simţăminte homosexuale nu sunt neapărat incompetenţi, bolnavi mintali,
incurabili, pervertiţi, respinşi de Dumnezeu sau incapabili să funcţioneze eficient în societate. În acelaşi
timp, vei împărtăşi probabil afirmaţiile biblice privind homosexualitatea, în special distincţia dintre
tendinţele homosexuale şi acţiunile homosexuale.
4. Manifestă dragoste şi acceptare faţă de persoană. Comunitatea creştină ar trebui să asiste, să
accepte şi s-ofere dragoste şi suport tuturor persoanelor care au orientare sexuală, se luptă cu aceasta şi
doresc să-şi păstreze viaţa în neprihănire. Creştinii pot demonstra, de asemenea, că pot să cultive prietenie
cu unele persoane de ambele sexe fără să se implice în mod neapărat în relaţii sau activităţi sexuale.
Ruperea relaţiei cu un homosexual numai pentru că îi cunoşti orientarea este un proces care determină o
suferinţă şi este zădărnicită relaţia care îi conferea suport şi acceptare. Dacă comunitatea de credincioşi nu
este suportivă, nu este binevoitoare să accepte pe homosexuali, atunci, cu tot ajutorul oferit în consiliere,
aceştia sunt în pericol să se întoarcă din nou la vechiul stil de viaţă. Experimentarea unei relaţii apropiate,
nonsexuale cu un consilier de acelaşi sex este fundamentul abordării d-lui consilier Mobarly, care îi ajută
pe homosexuali. Când această acceptare şi dragoste de esenţă creştină vine din partea unei fiinţe de
acelaşi sex, vindecarea este mult mai probabilă, în condiţiile în care această relaţie este acompaniată de
creştere spirituală şi rugăciune.
5. Încurajează schimbarea comportamentului. Chiar atunci când există dragoste şi acceptare,
schimbarea nu va veni din partea persoanei care continuă implicarea sa sexuală cu alte persoane
homosexuale. Dacă această implicare continuă de multă vreme, este dificil să fie stopată. După o decizie
hotărâtă de a se schimba, consiliatul poate să experimenteze recăderi din când în când şi atunci el poate
considera că ideea schimbării este inutilă sau iluzorie. Acest tip de rezistenţă va fi discutat în mod
deschis, cu răbdare, amabilitate, dar într-o manieră fermă. Un mod de a ajuta schimbarea
comportamentului este să evite oamenii, publicaţiile şi orice situaţie care poate conduce la stimulare
homosexuală. Aceasta poate conduce la singurătate şi schimbarea stilului de viaţă: este un preţ care
trebuie plătit.
Aminteşte-i consiliatului că Domnul Hristos iartă, iar Duhul Sfânt este totdeauna prezent şi ne
poate ajuta să rezistăm ispitelor, iartă şi uită comportamentul păcătos. 1In 1,9. Aceasta îi va permite unei
664
fiinţe umane să fie perseverentă dacă beneficiază de suport şi încurajare printr-un contact uman. Este util,
de asemenea, în acest moment să discutăm întregul stil de viaţă al consiliatului, deoarece sexualitatea este
doar o parte din existenţa noastră, dar la aceasta trebuie adăugată închinarea, activitatea, familia, timpul
liber, activitatea fizică şi odihna. Cineva nu poate să găsească împlinire a vieţii doar prin satisfacţie
sexuală şi nu dispar toate problemele doar prin consiliere legată de sexualitate.
Consiliatul trebuie ajutat să simtă satisfacţie în privinţa imaginii de sine, a identităţii de sine, o
creştere şi maturizare spirituală, o implicare în activitate, în slujirea semenilor, în programele Bisericii, în
activităţi recreaţionale, va exista o puternică tendinţă de a recădea în relaţiile homosexuale. Cu alte
cuvinte, lupta împotriva comportamentelor şi a orientării homosexuale trebuie însoţită de înlocuirea unor
aspecte pozitive, care dau satisfacţie în viaţa celui asistat. O viaţă echilibrată, o atitudine plină de bun
simţ, îl va ajuta să reziste tentaţiilor şi ispitelor.
6. Recunoaşteţi că consilierea în domeniul homosexualităţii poate fi deosebit de complexă şi
laborioasă. Homosexualitatea este o problemă complicată, deseori puternic înrădăcinată, inclusiv în
domeniile inconştiente ale personalităţii, dificil de tratat, în special dacă consilierul nu are o pregătire
specifică în acest sens. Aceasta nu trebuie să ne descurajeze. În schimb, trebuie să fim alerţi şi vigilenţi
legat de complexitatea sarcinii pe care ne-o asumăm, şi uneori trebuie să solicităm consultul cu alţi
specialişti, medici sau psihiatri.
Chiar cu riscul suprasimplificării, vom menţiona doar trei din multiplele modalităţi de abordare a
consilierii homosexuale.
A. Abordarea psihanalitică. Această abordare îşi propune să ajute consiliatul homosexual să
dobândească un insight asupra cauzelor care au condus la orientarea sa. Este încă controversat rezultatul
acestei abordări, el fiind deosebit de lung, costisitor, constând în circa 150 până la 350 sesiuni a câtre 50
de minute, ceea ce nu-şi poate permite orice consiliat, şi nu este sigur că elucidarea unor cauze prin
analiză ar putea să conducă la reorientarea homosexualului.
B. Abordarea behavioristică sau comportamentală, bazată pe principiile condiţionării şi
învăţării. Această abordare ajută consiliatul să se dezveţe de preferinţele şi orientările sale homosexuale şi
să reînveţe orientările sexuale. Nu se pune nici un accent asupra cauzelor, asupra temerilor, asupra
interacţiunilor familiale, ci pur şi simplu consiliatului îi sunt arătate fotografii, imagini cu scene
homosexuale care pot să-i provoace o stare de excitaţie, unii spun că aceste imagini sunt de fapt
pornografice, şi în acest timp este supus la un şoc electric de intensitate medie. Apoi urmează prezentarea
unor imagini heterosexuale, lipsite de electroşoc. În felul acesta ar fi decondiţionată orientarea sexuală şi
învăţată orientarea heterosexuală. Alţi consilieri recomandă homosexualului să se implice în relaţii
sexuale heterosexuale extraconjugale sau premaritale, ambele abordări având implicaţii morale şi
spirituale care nu pot fi acceptate şi trebuiesc evitate de către consilierea de orientare creştină. Rezultatele
statistice ale acestei abordări pot să conducă la schimbarea comportamentului, eventual la reducerea
anxietăţii, dar în foarte mică măsură obţin schimbarea orientărilor şi tendinţelor homosexuale.
C. Abordarea multiple fase, sau multifazică a lui John Powel811, un consilier evanghelic de la
Universitatea Michigan şi care constă în două substadii, aşa-numitul stadiu premultifazic, şi multifazic. În
faza premultiplă, consiliatul parcurge câteva sesiuni cu un consilier de acelaşi sex, care îi arată acceptare,
căldură, suport, în timp ce sunt discutate şi analizate posibilele cauze şi implicaţii asupra vieţii
homosexualului şi o consideraţie faţă de comportamentul homosexual al său, ca şi obiectivele pe care şi le
propun în vederea consilieri.
Apoi se trece la cea de a doua etapă, aceea multifazică propriu-zisă. În această etapă, o pereche de
consilieri, bărbat şi femeie, lucrează împreună, şi încearcă să-i arate consiliatului cum relaţionează în mod
sănătos şi într-o manieră satisfăcătoare, un bărbat şi o femeie pentru a-l ajuta pe consilier să-şi rezolve
conflictele cu părinţii, neînţelegerile privind relaţia dintre sexe şi pentru a determina o reorientare
sănătoasă a sexualităţii sale. Pe parcursul consilierii, consilierii, echipa de consilieri şi consiliatul, discută
caracterul păcătos al comportamentului homosexual şi îl ajută pe consiliat să-şi schimbe acţiunile,

665
invocând atât ajutorul profesional, cât şi ajutorul spiritual şi divin. Prin această abordare sunt obţinute
cele mai bune rezultate, care depăşesc cele 30% obţinute prin celelalte abordări.

Prevenirea homosexualităţii812
Aşa cum am văzut, există o evidenţă puternică în favoarea opiniei că homosexualitatea este în
primul rând o condiţie învăţată şi că influenţele de natură biologică, genetice, endocrine sau
fiziopatologice sunt de mai mică importanţă şi mult mai rare. Asta înseamnă că homosexualitatea poate fi
prevenită prin învăţarea experienţelor care stimulează şi orientează către heterosexualitate. Asta nu
înseamnă că oferirea unor lecturi sau predici ar putea să prevină homosexualitatea. Aceasta este o
modalitate de învăţare vie, la aşa-numita în termeni populari „şcoală a vieţii”, care trebuie să înceapă în
familie, înainte ca copilul să înţeleagă ceva despre lume şi existenţă. Astfel, mai întâi,
1. Edificarea unui mediu familial sănătos. Deoarece homosexualitatea pare să apară în mod
frecvent din relaţiile incorecte, nesănătoase dintre părinte şi copil, ca şi dintre cei doi părinţi, prevenirea
homosexualităţii trebuie să înceapă din cămin. Este adevărat, fără îndoială, că nici un părinte care are o
relaţie maritală satisfăcătoare, nu se îndreaptă către fiul sau fiica sa pentru a stabili cu aceştia o relaţie pe
care o dobândeşte din relaţia cu partenerul său de viaţă. Nici un tată nu-şi va respinge sau ignora copiii
dacă el are o căsnicie satisfăcătoare, o carieră care nu-i domină timpul şi simţământul de nesiguranţă
asupra masculinităţii sale şi de adecvare ca bărbat. Nici un copil nu va deveni homosexual dacă el se
bucură de căldură, de o relaţie emoţională sănătoasă cu ambii părinţi. Toate acestea sugerează că Biserica
poate să prevină homosexualitatea în situaţia în care stimulează modelul biblic fundamental al familiei, în
care tatăl şi mama au roluri diferenţiate clare. Tatăl este liderul familiei, copiii sunt respectaţi şi
disciplinaţi în acelaşi timp, iar părinţii au o relaţie reciproc satisfăcătoare. Familiile, căminurile stabile şi
sănătoase, care au o atitudine heterosexuală sănătoasă, ajută copiii la dezvoltare sexuală heterosexuală
normală.
2. Oferirea unor informaţii corecte asupra homosexualităţii. Este trist s-observi că homofobia,
condamnarea şi oroarea pe care o manifestă atât de mulţi creştini ca reacţie la homosexualitate. Crescând
într-un astfel de mediu, tinerii învaţă să se teamă de homosexuali, să suprime orice fel de tendinţe
lăuntrice către homosexualitate. În schimb admiterea şi capacitatea de a le face faţă acestor preferinţe faţă
de persoane de acelaşi sex, în loc să fie abordate frontal şi rezolvate, sunt ţinute ascunse într-un astfel de
mediu homofob. Deoarece copiii, tinerii, nu pot să dobândească înţelegere şi ajutor din partea părinţilor, a
membrilor Bisericii, a profesioniştilor, în timp util, ei simţindu-se neînţeleşi şi respinşi, se îndreaptă către
grupurile homosexuale, în care găsesc înţelegere, acceptare, iubire, şi atunci eventualele orientări
homosexuale sunt întărite prin practici homosexuale. Prin atitudinea de condamnare, creştinii nu-i ajută
pe cei care au orientări homosexuale, ci dimpotrivă îi împing în braţele cercurilor homosexuale,
determinându-i să adopte comportament homosexual deschis şi sunt încurajaţi către acesta.
Alternativa nu este aceea de a dezvolta atitudini liberale, de a nega păcătoşenia actelor şi
comportamentului homosexual. Alternativa sănătoasă pentru mediul creştin, este aceea de a transmite
învăţături în legătură cu ceea ce spune Biblia despre controlul sexualităţii, despre dragoste, despre
prietenie, despre sexualitate în genere, inclusiv despre homosexualitate. Liderii religioşi ar trebui să
demonstreze atitudini de compasiune, de încurajare, mai degrabă decât de condamnare. Stereotipiile,
tradiţiile, prejudecăţile în legătură cu homosexualitatea, atât de populare, uneori chiar şi în literatura
creştină privind homosexualitatea şi care ar trebui dezvăluite drept ceea ce sunt, şi anume neadevăruri
care înstrăinează oamenii, care perpetuează ignoranţa, care stimulează teama, care îndepărtează pe
homosexuali de părtăşia creştină, şi nu servesc decât pentru a ne hrăni propria îndreptăţire de sine şi de
superioritate firească.
Toate acestea implică faptul că homosexualitatea ar trebui discutată în Biserică şi nu negată. Acest
lucru este cu atât mai necesar faţă de homosexuali, ca şi de cei care obişnuiesc să consume droguri, acum
când pericolul SIDA este atât de mare. 813 Deoarece homosexualitatea practicată poate deveni un obicei ca
răspuns la stimularea socială de mediu, Biserica ar trebui să sublinieze importanţa controlului de sine în
666
domeniul sexualităţii. Aceasta poate fi obţinută prin rugăciune, meditaţie, asupra Sfintei Scripturi,
evitarea situaţiilor de stimulare sexuală sau a oamenilor care conduc către sexualitate şi homosexualitate,
decizie hotărâtă de a evita orice activitate păcătoasă, şi obiceiul de a da socoteală, de a te întreţine cu un
prieten sau consilier care să manifeste înţelegere şi acceptare.
3. Dezvoltarea unor concepţii de sine sănătoase. Cu câţiva ani în urmă, George Gilder arăta că
există milioane de bărbaţi care în condiţii improprii sunt deschişi către homosexualitate. Un puternic
catalizator al acestei atitudini este imaginea de sine scăzută. Eşecul în dragoste sau profesional poate să
determine oamenii să se simtă respinşi, incapabili să stabilească o relaţie sănătoasă cu o parteneră, cu o
femeie. Pentru a avea propria soţie, un bărbat trebuie să se simtă el însuşi bărbat adevărat. Dacă un bărbat
se simte inadecvat sau nemasculin, el va căuta o relaţie sigură în care nu trebuie să acţioneze ca bărbat sau
ca să-şi dovedească masculinitatea sa. Probabil că aceeaşi situaţie există şi în cazul femeilor. O concepţie
sau o imagine de sine scăzută contribuie la favorizarea comportamentului homosexual.

Concluzii legate de homosexualitate

Este imposibil să estimăm cât de mulţi oameni, inclusiv creştini, se luptă cu tendinţele lor
homosexuale. Temându-se de respingere sau că sunt neînţeleşi, aceşti oameni nu reuşesc să-şi accepte
propriile tendinţe. Adesea ei sunt nefericiţi, tulburaţi în ei înşişi, marcaţi de vinovăţie şi blamare de sine,
căutând să raţionalizeze şi să-şi explice gândurile sau actele lor sexuale. Oamenii de felul acesta trebuie
ajutaţi în Biserică, ei trebuie să găsească un loc în ajutaţi şi sprijiniţi în luptele şi dificultăţile cu care se
confruntă. Pentru un consilier sensibil, care încearcă să înţeleagă homosexualitatea, consilierea în acest
domeniu nu este diferită de alte tipuri de consiliere. Ea implică aplicarea puterii vindecătoare a
Evangheliei şi transformarea vieţilor oamenilor după imaginea şi Chipul lui Dumnezeu. Din când în când,
în decursul istorie umanităţii, interesul sau deschiderea faţă de homosexualitate, a fost mai răspândit, sau
dimpotrivă mai diminuat. Probabil că astăzi este cea mai bună ocazie pentru consilierul creştin de a
preveni, de a ajuta şi de a sprijini pe toţi aceia care au o orientare sau tulburări în domeniul sexualităţii de
tip homo.

667
 D. CONSILIEREA ÎN ADICŢII
26. Adicţii
Mii de persoane sunt dependente de alcool, droguri, televiziune, cheltuieli compulsive, imoralitate
sexuală, fumat, bulimie sau alimentaţie compulsivă şi o sumedenie de alte tipuri de comportamente.
Workahool-ismul, dependenţa de muncă, îi devorează pe cei care vor să aibă succes cu orice preţ.
Tulburările de alimentaţie, fie de tip anorexic sau bulimic, sunt forme specializate de adicţie care au
generat o preocupare majoră în ultimii ani. Adicţia este orice formă de gândire sau comportament care
devine habitual, repetat şi dificil sau imposibil de controlat. De obicei, adicţia procură plăceri pe termen
scurt, dar are consecinţe dezastruoase pe termen lung care afectează sănătatea şi bunăstarea celui ce o
practică. În engleză, cineva a formulat-o sub forma unui joc de cuvinte: short term game with long term
pain.
Adicţia tinde să fie o condiţie, un proces progresiv care exercită în mod lent şi treptat, din ce în ce
mai multă putere şi control asupra persoanei. În cazul celor mai multe adicţii, controlul este atât biologic,
fizic, cât şi psihologic. Persoana dependentă poate să fie de acord că condiţia este dăunătoare, dar
abandonarea, oprirea pare să fie imposibilă. Chiar după ce parcurg faza dificilă şi dureroasă a detoxifierii,
persoanele dependente se întorc, adesea, în următoarele săptămâni şi luni la droguri sau comportamentul
faţă de dependenţi.
Chiar după repetate avertismente medicale, fumătorul continuă să se delecteze cu viciul acesta
mortal. Chiar ştiind că între 60-90% dintre cancerele pulmonare sau că o treime din toate bolile
cauzatoare de moarte se datorează tutunului, chiar ştiind că având o arteriopatie obliterantă, riscă să i se
amputeze ambele membre inferioare, un fumător înrăit continuă să aprindă ţigara, în ciuda riscului fatal şi
a suferinţelor de neimaginat pe care le implică. La fel se întâmplă cu obezul care continuă să mănânce
compulsiv şi să facă exerciţii fizice cât mai puţine. Chiar în mijlocul suferinţelor şi bolilor, a pierderii în
greutate şi a deshidratării, anorexicul nu reuşeşte să mănânce. Workahoolic-ul continuă stilul de viaţă
epuizant, chiar după ce a avut un infarct de miocard.
Psihologul William Lenters a desluşit complexitatea comportamentului adictiv, spunând: ‚Există
multe întrebări legate de această sintagmă: dependenţa, de ce? Este dependenţă sau adicţia o boală? Este
un păcat? Este o tulburare psihică? Este o anomalie a personalităţii? Sunt implicaţi factori ereditari
genetici? Sunt dependenţii responsabili moral de comportamentul lor nebunesc şi de recăderile multiple?
Este adicţia de fapt un caz simplu de nevroză obsesivo-compulsivă? Sau doar o scuză pentru
comportamentul antisocial? cauzele care îi determină pe unii oameni să devină dependenţi în timp ce alţii
nu au nici un risc? Este orice adicţie dăunătoare? Ce am putea să spunem despre aşa numitele dependenţe
pozitive?’814
Vom încerca să elucidăm toate aceste probleme, oprindu-ne în special asupra a trei categorii de
aspecte ale adicţiei, ale dependenţei, şi anume: dependenţa de droguri, tulburările de alimentaţie şi
comportamente adictive.
Sfânta Scriptură şi adicţiile
Biblia condamnă beţia şi consumul de alcool, dar nu face referinţe specifice la consumul de
droguri, la tulburările de alimentaţie, la workahoolism şi nici la cele mai multe tipuri de adicţii care fac
obiectul preocupărilor în zilele noastre. Totuşi, principiile biblice ca cele pe care le prezentăm mai departe
pot fi aplicate şi la aspectele de adicţie:
1. Să nu fii stăpânit de nimic. 1Corint 6,12. Este posibil să devii sclavul unor acţiuni chiar dacă
acestea sunt permise şi nu sunt neapărat rele prin ele însele. În afirmarea acestui principiu, sfântul apostol
Pavel enumerează alimentele şi sexualitatea. Ambele fiind bune în ele însele, dar oarecum susceptibile de
abuz. În plus, apostolul critica pe cei imorali sexual, lacomi, idolatri, beţivi şi alte modalităţi prin care
comportamentul lor scăpa de sub control.
2. Fii ascultător faţă de lege, supune-te legii. Biblia ne învaţă să fim cetăţeni respectuoşi faţă de
lege. Mai mult decât legea omenească şi mai presus de aceasta, este legea divină. Rom 13,1-5; 1Petru

668
2,13-17. Este de aceea, greşit şi păcătos să cumperi, să vinzi, să accepţi, să posezi orice fel de drog sau
substanţă toxică care provoacă daune. Violenţa, conducerea auto sub influenţa alcoolului, acţiunile
criminale şi alte acte ilegale sunt dăunătoare chiar dacă unele dintre ele au loc sub influenţa unor
substanţe de tipul drogului care dă dependenţă. Exonerarea responsabilităţii sub imperiul acestor
substanţe, nu este acceptabilă nici juridic, uman şi nici în faţa lui Dumnezeu, deoarece Creatorul şi
Mântuitorul nostru interzice orice substanţă şi orice practică dăunătoare organismului sau supune şi
copleşeşte conştiinţa, o domină şi o controlează.
3. Nu pleca de la premisa că drogurile sau alte substanţe sau comportamente care generează
adicţie, dependenţă, rezolvă problemele şi reduc tensiunile existenţiale. Stressul este una din cauzele
majore ale existenţei. Atunci când tensiunile, dificultăţile împing pe unii oameni să folosească alcool sau
alte droguri pentru a-şi înfrânge, a-şi atenua sau a-şi ascunde stressul şi a se gratifica cu euforie şi un
simţământ că totul este o.k., ei nu fac decât să se înşele pe ei înşişi. Alţii se implică în lucru peste măsură,
în pasiuni, hobby-uri, activităţi recreaţionale, pentru a se elibera de stress.
În mod temporar, aceste comportamente pot să ajute o persoană să evite responsabilitatea de a face
faţă problemei specifice stressului, dar în ultimă instanţă, tensiunea produsă de acesta acaparează atenţia
şi cultivarea oricărui mijloc efemer de protecţie faţă de adicţie şi faţă de stress, nu mai provoacă uşurare.
În schimb, orice procedură adictivă, creează un stress adiţional. Oamenii încearcă să scape de problemele
lor prin droguri, fantezie sexuală, hiperactivitate, tulburări de alimentaţie, alte comportamente adictive,
cum sunt spaţiul virtual, jocurile mecanice, dependenţa de jocuri de noroc, dar toate sunt modalităţi
dăunătoare şi în contradicţie cu indicaţia Scripturii de a aduce şi a aşeza toată povara noastră la picioarele
lui Hristos care ne poate ajuta să le facem faţă în mod direct. Matei 11, 28.29; 1Petru 5,7; Ps 55,22.
4. Păstrează-ţi organismul, corpul, în puritate, curăţie. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în
templul trupului fiecărui creştin şi din acest motiv noi trebuie să facem totul pentru a ne păstra
organismele în afara oricăror toxice, poluanţi, droguri, alimentaţie excesivă, gânduri pofticioase,
comportamente sexuale imorale. Fiecare organism al lui Dumnezeu a fost creat de Dumnezeu şi corpul
fiecărui creştin îi aparţine atât prin creaţie cât şi prin răscumpărare. Scriptura şi bunul simţ ne spune ca să
avem grijă astfel încât să proslăvim pe Dumnezeu prin organismul şi starea noastră de sănătate. 1Cor
6,19.20; Rom. 12,1.2.
5. Practică stăpânirea de sine, cumpătarea, autocontrolul şi autodisciplina. Aceste caracteristici
sunt proeminente în trăsăturile cerute unor lideri creştini, dar ele trebuie să fie aplicate şi membrilor de
rând. Este de presupus că toţi credincioşii trebuie să spună nu oricăror pasiuni lumeşti şi fireşti, să trăiască
în cumpătare o viaţă evlavioasă. Autoindulgenţa şi ambiţiile egoiste sunt condamnate. Autocontrolul este
poruncit şi este numărat printre roadele Duhului Sfânt. Pofta, lăcomia care implică adicţia,
comportamentul alimentar excesiv, lăcomia de bunuri pământeşti şi posesiuni materiale ca şi dorinţele şi
poftele carnale, senzuale, toate sunt pe lista actelor şi comportamentelor asupra cărora suntem avertizaţi
că sunt condamnabile şi dăunătoare. 1Tim 3,2-3; Tit 1,7-8; 2,2-6; 2Tim 1,7; Tit 2,12; Mat 23,25; Filip 2,3;
Iacov 3,14-16; 5,5; 1Tesalonic 5,6, 8; 1Pet1,13; 4,7; 5,8; Gal. 5,23; Prov 23,1-3; 28,7; Luca 12,15; 1Petru
5,2-3; Prov 6,25; Col. 3,5.
6. Nu te îmbăta. Beţia este clar şi în mod explicit condamnată în Sfânta Scriptură şi numită păcat.
Este numai consecvent cu Sfânta Scriptură să extindem această clară prohibiţie împotriva alcoolului şi să
sugerăm că în privinţa alcoolului ca şi în privinţa oricărei substanţe toxice, cel mai de dorit este abstinenţa
totală pentru a nu cădea în capcana caracteristicilor drogului care constă în obişnuinţa, creşterea dozei şi
dependenţa fizică şi psihică. Noi trebuie să ne supunem şi să ne închinăm conştiinţa doar Creatorului şi
Mântuitorului nostru. Nici o persoană, nici o instituţie, nici o substanţă, nici un comportament nu trebuie
să stăpânească asupra noastră, ci noi trebuie să stăpânim împrejurările, să ne protejăm starea de sănătate,
relaţiile armonioase şi închinarea, credincioşia faţă de Dumnezeu. Prov 20,1; 23,29-31; Is 5,11; Rom
13,13; 1Cor 5,11; 6,10; Gal 5,21; Efes 5,18; 1Petru 4,3; 1Tes 5,7-8.
7. Fiţi plini de Duhul lui Dumnezeu. Efeseni 5,18 ne învaţă să evităm beţia şi să fim plini, în
schimb cu Duhul Sfânt. O viaţă controlată de spiritul lui Dumnezeu este prezentată în Biblie ca superioară
669
oricărei alte alternative, inclusiv vieţii sub narcoza, sub influenţa unor substanţe chimice toxice uzuale sau
drog care au efect asupra funcţiei organismului ca şi asupra stării psihice, asupra discernământului,
lucidităţii şi responsabilităţii. Prezenţa Duhului lui Dumnezeu este în contradicţie cu toate aceste stări.
Cauzele adicţiei
Nu este nimic nou în dobândirea dependenţei şi întotdeauna substanţele halucinogene, euforizante
au constituit o problemă de adicţie, pentru aceasta nefiind bariere culturale, religioase sau de altă natură.
Este adevărat că moda a variat de la o substanţă la alta, semnificaţiile acestora, ele fiind folosite uneori
chiar în domeniul medical, în orgii cu caracter idolatru, în pregătirea spiritului de război înaintea vânătorii
sau întrecerilor sportive. Toate acestea n-au fost însă decât forme particulare ale aceleiaşi stări de
dependenţă şi toxicitate sub influenţa unor substanţe dăunătoare. De-a lungul întregii istorii, în toate
ţările, un anumit procent din populaţie, sub o formă sau alta, se află sub imperiul substanţelor toxice sau
ale drogurilor. Pe o scală de la cel mai adictiv şi dăunător drog până la cel mai uşor şi slab, putem
prezenta substanţele chimice care determină dependenţa, în următoarea ordine:815
heroina, barbiturice, somnifere, marijuana,
morfina, amfetamine, codeina, cofeina.
demerol, alcool, bromide,
cocaina, tranchilizante, nicotina,
Există desigur cauze, de pildă, în cazul alcoolismului am enumerat cauze fiziologice, ereditare,
mediu dăunător, inclusiv viaţa de familie, tensiuni şi presiunea anturajului, aspecte sau caracteristici
etnice sau rasiale, stressul din prezent, influenţe spirituale, circumstanţe favorizante, toate acestea
reprezintă un context de influenţe, o constelaţie care determină adicţia, dar care nu are acelaşi rezultat în
cazul tuturor, ci numai a anumitor persoane. Considerăm că dependenţa, fie că este vorba de dependenţa
de substanţe, tulburările de alimentaţie sau comportamentele adictive, nu par să aibă o singură cauză, ci
ele sunt complexe.
1. Cauzele abuzului de substanţe. George Mann, medic cu o experienţă bogată în tratamentul
adicţiilor, afirma că una din trăsăturile cele mai importante ale substanţelor adictive este că ele schimbă
dispoziţia. Unele schimbări ale dispoziţiei sunt foarte puternice şi înalt adictive, altele sunt mai puţin
puternice. Tabelul pe care l-am redat mai sus aparţine lui George Mann. Aproape orice persoană care
devine dependentă fizic sau psihologic, este o persoană care a fost expusă la doze înalte pentru o perioadă
suficient de lungă de timp care variază de la substanţă la substanţă privind durata, doza, frecvenţa de
administrare. Dincolo de caracteristicile acestor substanţe, totuşi viaţa ar putea fi împărţită în patru
categorii generale.
Viaţa familială, viaţa socială, viaţa profesională sau vocaţională şi viaţa spirituală. Atunci când o
substanţă chimică interferă cu productivitatea, adaptabilitatea, eficienţa sau starea de bine a oricăruia din
aceste patru domenii şi când o persoană este conştientă că lucrul acesta se întâmplă şi totuşi persistă în
utilizarea unei anumite substanţe, atunci se consideră că persoana este deja dependentă cel puţin
psihologic. Dacă în aceste condiţii sevrajul produce şi modificări biologice sau fiziopatologice, atunci
avem de-a face cu dependenţa fizică. Care ar putea fi cauzele acestei adicţii? Foarte probabil că avem de-
a face cu o combinaţie de câteva influenţe:816
a. Exemplul părinţilor şi a celorlalţi adulţi. Noi trăim într-o societate în care obiceiul de a lua o
pastilă pentru orice stare de disconfort a devenit ceva comun. Chiar din fragedă princie copiii sunt
obişnuiţi cu medicamentele pentru a înlătura durerea şi a-i face să se simtă mai bine. Adolescenţii remarcă
faptul că părinţii consumă aspirină, tablete pentru orice viroză sau răceală comună, somnifere şi o
mulţime de alte medicamente antiinflamatorii, analgezice, tranchilizante. Milioane de oameni se
relaxează cu o cafea, o ţigară şi o băutură înainte de cină. Atunci când apar probleme, anxioliticele,
tranchilizantele şi antidepresivele sunt la îndemână pentru a ne trata nervozitatea.
Nu e surprinzător că tinerii urmează exemplul adulţilor şi consideră că între medicamentele
legitime şi drogurile ilicite nu e o diferenţă prea mare. Puţini oameni ar fi de acord că medicamentele în
sine sunt rele. Valoarea lor medicală este binecunoscută şi acceptată ca mijloace terapeutice chiar şi de
670
autorii biblici. Cei mai mulţi oameni nu văd nici un fel de pericol în utilizarea ocazională a unor
stimulante medii, analgezice sau sedative şi tranchilizante. În orice caz, multe din aceste medicamente au
efect adictiv, dau obişnuinţă şi uneori obligă la creşterea dozei.
Dacă părinţii obişnuiesc să ia un sedativ, un tranchilizant sau consumă un pahar de băutură atunci
când sunt stressaţi sau nervoşi, este surprinzător oare că copiii lor vor face la fel? Dacă medicamentele
sau substanţele utilizate au acelaşi efect asupra copiilor ca şi asupra părinţilor, utilizarea acestora este
reîntărită şi substanţele vor fi folosite iarăşi şi iarăşi, uneori fără discernământ, cu frecvenţă crescută şi în
cantitate tot mai mare. Multe dependenţe provin din felul cum sunt utilizate medicamentele în mod eronat
în familie, ca polipragmazie sau automedicaţie. S-a constatat că acest mod de viaţă este anticamera
utilizării drogurilor ilicite şi că influenţa părinţilor este copleşitoare. Cei mai mulţi dintre utilizatorii şi
dependenţii de droguri provin din familii instabile în care exista deja o practică în utilizarea toxicelor
uzuale sau a altor substanţe cu potenţial adictiv, fie ele şi medicamente.
b. Influenţa anturajului şi alte influenţe sociale. Persoanele din societatea noastră, în special
tinerii, trăiesc într-o lume extrem de permisivă faţă de toxice uzuale şi droguri. Totuşi, de ce unii
utilizează aceste substanţe, iar alţii nu? Există câteva teorii care încearcă să răspundă la această întrebare
şi să explice abuzul de droguri:817
Teoriile care văd în adicţie şi dependenţă o suferinţă sau o boală susţin că tineri sau adolescenţi
sănătoşi iau pentru prima dată, cu titlu experimental şi din curiozitate sau sub influenţa anturajului o
substanţă cu caracter adictiv şi astfel, consumul influenţează fiziologia şi psihologia individului devenind
o boală pe parcursul consumului. Nu par să existe suficiente dovezi care să susţină că noi moştenim
tendinţe ereditare care ne predispun adicţiei sau dependenţei faţă de droguri.
Teoria porţii sugerează că utilizarea oricărei substanţe devine un fel de jalon pentru alte substanţe
mai dăunătoare sau este portiţa de deschidere către alte dependenţe. De pildă, dacă un adolescent sau un
tânăr începe să fumeze tutun, în curând el se va orienta către marijuana, un drog mai periculos. Totuşi,
teoria nu reuşeşte să explice de ce unii fac această progresie în timp ce alţii nu.
Teoriile sociale conchid că există oarecare predispoziţie de status socio-economic, vârstă, chiar
rasă, vecinătate, nivel educaţional, influenţa adolescenţilor şi alte chestiuni similare, care combinate
determină dependenţă şi că, chiar disponibilităţile financiare, posibilităţile de susţinere a costurilor au un
rol important în agravarea dependenţei.
Teoriile psihologice privesc în utilizarea drogurilor şi încearcă să desluşească mecanismele ce ţin
de trăsăturile de personalitate, stressul psihologic, conflictele interioare, temeri ascunse, nevoi
fundamentale care contribuie la abuzul şi dependenţa de drog. Mulţi utilizatori de droguri au tensiuni
interioare şi frustrări. Unii caută experienţe senzaţionale, inclusiv experienţele care ţin de utilizarea de
drog, care le modifică dispoziţia, unele au efecte halucinogene, euforizante sau sedative şi tranchilizante.
Au simţământul că sunt mai liberi, fac lucrul acesta din teribilism, din răzvrătire şi pentru a obţine o
alinare, chiar şi efemeră sau falsă faţă de tensiunile, frustrările şi dificultăţile cu care se confruntă în viaţă.
Rămâne întrebarea: de ce nu toată lumea confruntată cu astfel de probleme – şi oamenii sunt într-o
majoritate covârşitoare confruntaţi cu astfel de dificultăţi – nu toţi apelează la soluţia facilă şi atât de
distructivă şi periculoasă a drogurilor.
Teoriile psiho-sociale sugerează că unii oameni sunt înclinaţi, atât datorită factorilor de
personalitate, cât şi mediului, stressului la supuşi şi a altor influenţe. Multele probleme de diferite facturi
tind să încline, să împingă oamenii către consumul de droguri, mai ales dacă acestea sunt disponibile
destul de facil în mediul în care se mişcă aceste persoane, de obicei copii, adolescenţi şi tineri.
Teoria anturajului adolescentin presupune că adolescenţii şi tinerii de departe majoritatea
consumatorilor de droguri ilicite, fac lucrul acesta în mare măsură, deoarece în această perioadă a vieţii ei
tind să imite pe tovarăşii lor, au tendinţa de a-şi dobândi şi cuceri independenţa faţă de generaţia
precedentă, se simt ataşaţi de grupul specific vârstei lor şi încearcă să-i imite pe cei asemenea lor.
Presiunea şi exemplul tovarăşilor, a anturajului în această perioadă, este deosebit de puternică. 818 Ei se
simt deosebit de bine făcând conversaţie, petrecând timp liber, fiind acompaniaţi de alcool, consum de
671
cafea, ţigări şi droguri. Este un adevărat teribilism şi o modalitate de a se grozăvi prin încercarea tuturor
posibilităţilor, chiar a celor mai riscante, aceasta făcând parte din dorinţa de aventură a vârstei.
Din nefericire, tinerii nu sunt familiarizaţi cu efectele capcană ale acestor comportamente; 95%
dintre ei spun că se vor lăsa în curând, că vor abandona aceste practici, inclusiv consumul de alcool sau
tutun, ca să nu mai vorbim de droguri, însă atunci când fac tentativa, aceasta se dovedeşte nereuşită, un
eşec lamentabil. Este însă prea târziu pentru ca tânărul să mai poată face ceva.
Uneori, bandele cărora aparţin adolescenţii, comportamentul lor de gang se constituie într-un
anumit model de comportament şi anumite droguri devin marca acelei bande, fiind o condiţie sine qua
non de apartenenţă. Fiecare membru trebuie să consume un anumit drog. Desigur că în promovarea
acestor comportamente, distribuitorii şi cei direct implicaţi financiar, au un rol destul de important.
Problema este că la această categorie de vârstă, astfel de practici manipulatorii prind foarte uşor şi din
nefericire cu rezultate nefaste. Toate acestea sugerează că există o multitudine de cauze pentru abuzul de
droguri: cauze biologice, familiale, sociale, de mediu, psihologice şi spirituale. Fiecare din acestea trebuie
păstrate în minte atunci când începem procesul de consiliere a celor dependenţi de droguri.
1. Cauzele tulburărilor de alimentaţie. Mulţi oameni, cel puţin în anumite părţi ale lumii
occidentale par să aibă preocupări continue legate de greutatea corporală. Este imposibil să ştim cât de
mulţi păstrează o anumită dietă, se gândesc sau intenţionează să adopte anumite măsuri restrictive sau
sunt preocupaţi pentru a scădea în greutate ca urmare a unui regim alimentar. Zeci sau poate sute de
regimuri restrictive sau de cruţare, de reducere a greutăţii corporale, există unele chiar având o bază
creştină, sunt însuşite în mod entuziast, încercate cu grade variate de credincioşie şi seriozitate, dar cele
mai multe se constată că sfârşesc cu eşec.819
Potrivit lui Brownell, dacă tratamentul respectiv, vindecarea de obezitate este definită ca reducerea
la greutatea ideală şi menţinerea acestei greutăţi pentru cinci ani, o persoană pare să aibă mai multe şanse
să se vindece de cancer decât de obezitate.820 Obezitatea şi alte tulburări de alimentaţie implică condiţia
biologică a cuiva. Din acest motiv este crucial să beneficiem de un diagnostic medical şi un tratament ca
parte a consilierii. Consilierii nemedici nu sunt calificaţi să trateze pacienţii în mod fizic şi respectiv
medicamentos, biologic, dar ei sunt mult mai eficienţi când au cel puţin o înţelegere minimă a aspectelor
fiziologice şi fiziopatologice implicate în tulburările de alimentaţie ca obezitatea, anorexia nervoasă şi
bulimia.821
a. Obezitatea. O persoană este obeză, potrivit celei mai acceptate definiţii, dacă greutatea sa
corporală depăşeşte cu cel puţin 20% tabelele de greutate ideală corespunzând sexului şi vârstei. Având în
vedere tipurile constituţionale, toate formulele au un caracter relativ şi Stunkard sugera că testul
ochiometric sau organoleptic este mai fidel.822 Dacă o persoană arată grasă, atunci înseamnă că este
obeză. Persoanele obeze acumulează ţesut adipos, consumând mai multe calorii decât folosesc, utilizează
ca energie. De ce se întâmplă acest lucru cu atât de mulţi oameni? Răspunsul este atât fiziologic, cât şi
psihologic.
Cauzele fiziologice sunt cel puţin de două tipuri: influenţele externe sunt chestiuni asupra cărora
consumatorii pot avea control, inclusiv ce mâncăm, cât de mult mâncăm şi cât exerciţiu facem. Toate
acestea au de-a face cu greutatea. În contrast, influenţele interne, sunt în mare măsură dincolo de propriul
nostru control şi includ variabile ereditare, mărimea celulelor adipoase, dimensiunea tubului digestiv. Dar
mai există şi cauze psihologice care se centrează asupra obiceiurilor şi a altor comportamente învăţate. 823
Oamenii cu tendinţe gregare sau de asociere socială la mese, gurmanzii care obişnuiesc şi le face plăcere
să mănânce şi să bea împreună, adaugă de obicei greutate.
Potrivit unui studiu, obezii au nevoie de mai mult timp decât media obişnuită să petreacă cu
familia şi prietenii, la ei durata totală a alimentaţiei durează mai mult. Atunci când sunt asociaţi cu alţii,
supraponderalii se gratifică cu alimente. Mulţi dintre noi au tendinţa de a mânca mai mult atunci când se
află sub stress, când au necazuri, sunt mânioşi, anxioşi, încercaţi de simţăminte de vinovăţie, plictisiţi,
deprimaţi sau chiar când privesc la televizor. De pildă, atunci când încetează fumatul, oamenii tind să aibă
un simţământ de lipsă, de înfometare şi mănâncă mai multe glucide. Un astfel de comportament are atât
672
cauze fiziologice, cât şi psihologice. Există dovezi care sugerează că copiii cărora li se spune să-şi cureţe
farfuria sau să termine totul din farfurie, dezvoltă obiceiul pentru toată viaţa de a mânca mai mult, chiar şi
atunci când nu sunt flămânzi. Toate acestea sugerează că obezitatea, supraponderabilitatea, ca şi calitatea
de gurmand, de mâncăcios poate rezulta dintr-o serie de influenţe diverse învăţate sau emoţionale.
b. Anorexia nervoasă. Prima relatare a acestei condiţii a fost relatată în 1689, dar se pare că până
în 1980 anorexia nu a captat atenţia specialiştilor. Această condiţie pare mai frecventă la femei şi e o
tulburare de alimentaţie caracterizată prin continua preocupare faţă de greutatea corporală şi alimentaţie.
Adesea, anorexicii ajung la concluzia că ei sunt supraponderali, încep să ţină o dietă restrictivă şi nu se
mai opresc chiar dacă ating greutatea ideală. Ca rezultat, apare o pierdere în greutate periculoasă, uneori
chiar prin inducerea voluntară a vărsăturilor, abuzului de laxative, exerciţiu fizic excesiv, hiperactivitate şi
o percepţie denaturată a propriului organism. Adesea, anorexicii se consideră graşi, obezi, în pofida
dovezilor contrare şi ajung să facă şi tulburări, afecţiuni organice, inclusiv dismenoreea, menoree,
tulburări ale constantelor paraclinice, slăbiciune şi uneori insuficienţa cardiacă şi chiar moarte.
c. Bulimia. În relaţia strânsă cu anorexia, bulimia implică episoade recurente de consum, mai bine
zis de înfulecare sau îndopare cu largi cantităţi de alimente urmate de autoinducerea voluntară a
vărsăturilor şi simţăminte de vinovăţie, de depresie şi dezgust de sine. Mulţi bulimici se tem de obezitate,
multe din perioadele lor de îndopare fiind urmate de posturi sau de utilizarea laxativelor, a diureticelor şi
a altor substanţe pentru slăbire. Ei au o fluctuaţie în greutate şi probleme de sănătate destul de serioase.
Pentru motive care nu sunt complet înţelese, bulimicii provin adesea din familii care au un istoric de
alcoolism şi alte probleme de dependenţă faţă de toxice uzuale şi droguri.
Raymond Vath, un psihiatru creştin, expert în tulburări de alimentaţie, a constatat că toţi pacienţii
cu astfel de probleme au cel puţin opt caracteristici pe care le descrie mai jos:824
1. Perfecţionismul, se referă la standardele iraţionale sau aşteptările exagerate pe care le au faţă de ei înşişi. Mulţi
din aceştia, tineri, provin din familii care au standarde înalte, pun preţ pe atractivitate, obezitatea este văzute ca
negativă, greutatea este presupusă ca fiind sub control voluntar, păstrarea dietei sau o dietă restrictivă este
supravalorizată, realizările sunt premiate şi părinţii sunt adesea nişte presupuşi experţi de succes în domeniu şi se
aşteaptă ca şi copiii lor să fie la fel. Tulburările de alimentaţie sunt mai comune între profesii care subliniază o stare
perfectă a organismului, aşa cum se întâmplă la dansatori, top modele, gimnaşti, actriţe, etc. şi în situaţii înalt
competitive, cum sunt căminele studenţeşti sau mediul studenţesc şi în subliniată calitatea de a avea o relaţie de
dragoste şi întâlniri. Probabil nu este surprinzător că mulţi anorexici şi bulimici exercită un efort neobişnuit în
tentativa lor de a atinge aceste standarde înalte pe care le-au învăţat în familie şi continuă să le stabilească în mod
personal.
2. O imagine de sine scăzută, este adesea rezultatul faptului că persoana nu poate să facă faţă standardelor excesive
şi ca rezultat se simte lipsită de valoare, neiubită şi caracterizată de eşec.
3. Confuzia privind identitatea sexuală implică o nesiguranţă asupra a ceea ce înseamnă un om, un bărbat sau o
femeie matură. Adesea, aceşti oameni au adaptări sexuale deficitare şi uneori o istorie de promiscuitate. Numeroase
femei, inclusiv multe bulimice, se simt în confuzie în legătură cu importanţa succesului profesional şi a frumuseţii
personale. Mesajele care vin din partea părinţilor, profesorilor şi media sunt destul de confuze, să înveţi foarte mult
şi din greu la şcoală, dar să rămâi sociabilă, cât se poate de atrăgătoare şi frumoasă, să fii o profesionistă bună, dar
să-ţi menţii în acelaşi timp feminitatea.
Fascinaţia pentru fitness şi dorinţa de a arăta şarmant şi sănătos pot să focalizeze atenţia asupra
organismului şi să creeze confuzie în legătură cu scopurile reale ale existenţei şi vieţii. Autori recenţi au notat că
confuzia privind rolul sexului apartenent şi sublinierea, atât a modului cum arată cineva ca şi a fitness-ului, a unei
vigori fizice a devenit de mare importanţă pentru bărbaţi, dar dacă aceasta va continua, se va întâmpla şi cu aceştia
ceea ce s-a întâmplat cu femeile şi vor declanşa şi ei tulburări alimentare.
4. Depresia, rezultă din faptul că oamenii nu pot să-şi atingă idealurile înalte. Incapacitatea de a realiza şi de a arăta
exact aşa cum arată instructorul de aerobică, de exemplu, poate să-i facă pe oameni să se simtă înfrânţi, ruşinaţi,
anxioşi şi deprimaţi. Exemplul familiei contribuie la această depresie. Un mare număr de persoane care prezintă
tulburări de alimentaţie provin din familii în care unul sau mai mulţi membri ai familiei sau rude au un istoric de
evoluţie depresivă.

673
5. Înşelarea celorlalţi şi autoînşelarea este modul prin care cineva îşi ascunde propriile eşecuri şi deviaţii de la
modul de alimentaţie. Adesea, există o alimentaţie compulsivă, anormală, în secret, uneori atât alimentele cât şi
laxativele sau diureticele sunt ascunse sau îşi induce în mod voluntar vărsătura, ţinută secret şi negată.
6. Lupta pentru putere. Este generată atunci când familia descoperă boala şi încearcă să forţeze persoana şă-şi
schimbe modelul de alimentaţie. Uneori familia utilizează ameninţări, critici, chiar şi pedeapsa şi aceasta este
întâmpinată cu rezistenţă şi mai multă înşelăciune.
7. Interdependenţa implică faptul că ambii părinţi şi persoana care prezintă tulburări de alimentaţie sunt într-o
relaţie deficitară. Părinţii au standarde înalte pentru copiii lor şi uneori rezistă procesului normal de separare dintre
părinţi şi copii. Copiii în schimb doresc să plece, să se îndepărteze, dar adesea pregetă să facă lucrul acesta în mod
efectiv. Mulţi manifestă o dependenţă anormală faţă de părinţi, pentru acceptare şi afirmare.
8. Problemele psihologice pot să provină din tulburări de alimentaţie, dar cele mai multe pot să fie cauza acestora.
Femeile sunt genetic programate să aibă o proporţie mai mare de grăsime corporală decât bărbaţii. Diferenţele
constau în rata metabolică şi în eficienţa cu arse caloriile. Aceste fapte fiziologice pot crea probleme pentru oameni
care trăiesc într-o societate în valorizată supleţea.
3. Cauzele comportamentelor adictive. Alcoolismul, abuzul de toxice uzuale şi droguri şi
tulburările de alimentaţie ţin paginile de afiş ale mas-media şi atenţia consilierului, dar există mii de alţi
oameni care luptă cu dependenţa sau adicţia mai puţin comune. Cele mai multe dintre acestea par să nu
aibă nici un fel de cauză biologică, fizică, în schimb par comportamente câştigate şi care dobândesc o
proeminentă, o importanţă tot mai mare şi devin dificil de controlat. Unii sunt dependenţi de muncă, de
fitness, de sex, de pornografie, de furturi, cleptomania. Alţii sunt dependenţi de anumite alimente, cum
este ciocolata şi mulţi sunt jucători înrăiţi.
După un campionat mondial de pocker din Las Vegas, câştigătorul a fost întrebat: ‚Ce ai de gând
să faci cu suma câştigată?’, care era foarte importantă. ‚Să-i pierd’, a venit replica fără ezitare. Acest om
era conştient şi admitea că este dependent de joc. Ca şi jucătorii compulsivi înrăiţi, el nu era dispus, şi
probabil incapabil să reziste tendinţei de a juca, chiar dacă aceasta conduce la datorii enorme, la pierderea
serviciului, dificultăţi familiale şi stress personal. Deseori, jucătorii sunt arestaţi pentru evaziune fiscală,
pentru trişare, furt şi alte activităţi ilegale legate de pasiunea şi dependenţa lor faţă de joc. De ce se
comportă ei astfel?
Nu există o cauză cunoscută. Jucătorii înrăiţi sunt, de obicei, oameni inteligenţi, care se simt atraşi
de pericol, de situaţiile senzaţionale şi nesiguranţă, dar acestea pot fi întrerupte de perioade de depresie,
anxietate şi stress. S-a înfiinţat o organizaţie similară Alcoolicilor Anonimi, numită Jucătorii Anonimi,
care a ajutat mulţi oameni cu succes să-şi revină, dar mulţi dintre ei abandonează frecventarea grupurilor
şi se întorc la activitatea lor.
Este binecunoscut faptul că adicţiile, dependenţele nu sunt la fel de dăunătoare. Alcoolismul sau
anorexia nervoasă pot să fie mult mai periculoase decât adicţia faţă de joging, de golf, sau de urmărirea
meciurilor la televizor. Chiar şi în acest context, comportamentul compulsiv care a depăşit capacitatea
personală de a-l controla poate deveni dăunător. Acest tip de adicţii, include şi o dependenţă care rareori
este menţionată: adicţia faţă de religie.
Unii oameni merg la biserică regulat pentru a-şi compensa nevoile emoţionale, pentru a se păstra
într-o dispoziţie bună până la următorul serviciu divin. Aşa cum cineva a observat, aceasta este o formă
imatură de practicare a religiei, sau o religie bolnavă, anormală, marcată de rigiditate, de îngustimea
minţii, incapacitate şi lipsa de bunăvoinţă de a învăţa de la ceilalţi, îndreptăţire de sine şi gândire magică.
O postură defensivă este asumată în susţinerea acestei religiozităţi personale şi denaturate, similar
alcoolicului. Toată lumea greşeşte, numai eu sunt drept. Bineînţeles că această formă de religie pervertită,
nu are nimic de a face cu Dumnezeu, ci este o formă falsă, eronată de religie omenească, firească, de
inspiraţie diabolică.
Să remarcăm faptul că adicţiile rezultă în urma unor combinaţii de influenţe complexe. Aceasta
include bazele familiale, experienţele trecute, trăsăturile de personalitate, stressul din prezent, trebuinţele
fundamentale ale persoanei, modul cum arată fizic şi tipurile de reîntărire sau răsplată care provin ca
rezultat al comportamentului adictiv.

674
 Efectele adicţiei
Dependenţele afectează oamenii în diferite moduri. Multe din acestea depind de persoană, de
circumstanţe, de substanţă sau de comportamentul faţă de dependent. Aşa cum arată tabelul următor,
consumul de droguri sau dependenţa de alcool au efecte diferite care implică în acelaşi timp schimbări de
comportament, deteriorare biologică, stress familial, probleme financiare, distrugerea carierei
profesionale şi dezintegrare psihologică. Adicţia faţă de marijuana nu implică toate aceste aspecte, dar
efectele dăunătoare ale acestui drog au devenit mult mai evidente în ultima vreme. Dependenţa de
cofeină, poate să fie mai puţin dăunătoare decât cea de marijuana şi amândouă decât cea de alcool,
heroină sau cocaină.
Deşi unii oameni sunt capabili să se elibereze de dependenţa lor fără ajutor, cei mai mulţi au
nevoie de ajutor profesional. Simptomele de sevraj faţă de dependenţa fizică şi psihologică pot să fie
extrem de tulburătoare, dar efectele sevrajului depind de natura dependenţei. Este mai uşor să scapi de
cofeină decât de nicotină, este mai uşor să renunţi la fumat decât la cocaină şi mult mai greu la
dependenţa de heroină.
Aşa cum am văzut, adicţia afectează atât victima, cât şi familia sa. Familiile pot fi distruse de
comportamentul adictiv, dar pot, de asemena, să contribuie la condiţia de dependenţă şi, adesea, în efortul
lor de a fi utili, membrii familiei pot să facă dependenţa mai problematică. Aceleaşi concluzii pot rezulta
şi în legătură cu societatea. Este bine cunoscut că abuzul de droguri şi criminalitatea adesea merg
împreună, determină nenumărate probleme şi suferinţe victimelor, mari dificultăţi şi probleme în
detrimentul comunităţii locale şi naţiunilor. La nivel naţional, adicţiile de toate tipurile contribuie la
pierderea a miliarde de dolari prin absenteism, pierderea randamentului în muncă, tulburări de sănătate şi
costurile înalte a programelor de tratament.
Mult mai dramatice sunt în orice caz vieţile distruse ca urmare a adicţiilor de orice fel: goliciunea
spirituală, distrugerea sănătăţii fizice, alterarea relaţiilor, ruinarea carierelor, diminuarea performanţelor
cerebrale şi de inteligenţă, creativitate, simţăminte profunde de vinovăţie şi pierdere sunt preţul teribil pe
care îl plătesc toţi dependenţii. Consilierul care lucrează cu astfel de oameni poate uneori să devină
descurajat: am încercat să fac totul, dar se pare că este peste puterile mele. Reşutele, recăderile, recidivele
sunt atât de frecvente, încât mă depăşesc. Epuizarea este ameninţarea teribilă a celor care se ocupă de
dependenţi, însă atunci când activitatea este încununată de succes, când ea este făcută după regulile artei,
rezultatele sunt mai mult decât îmbucurătoare.
Consilierea şi psihoterapia adicţiei
Au fost utilizate diverse abordări pentru a trata adicţia. Aceasta include consilierea familială,
terapia personală şi de grup, terapia comportamentală, pentru a ajuta oamenii să-şi schimbe
comportamentul care îi controlează şi tratamentul medical, care încearcă să ajute persoanele să suporte
sevrajul faţă de substanţa adictivă şi să contracareze efectele biologice, atât ale sevrajului, ca şi ale
substanţei adictive. Toate acestea presupun un consum imens de timp şi energie. Persoanele dependente
primesc ajutorul şi mulţi reuşesc să se elibereze de dependenţele lor, dar rata eşecurilor este foarte înaltă,
iar recidiva, recăderea sunt comune.
Potrivit unui studiu, tratamentul eşuează din mai multe cauze. Atunci când terapeutul nu are o
pregătire de specialitate temeinică şi experienţă, când încearcă să exploreze conflictele lăuntrice ale
dependentului şi cu speranţa eronată că aceasta va conduce la abandonarea abuzului şi adicţiei, aşteptarea
ca consilierea să înceapă abia după ce detoxifierea este completă. Este mai bine să lucrăm cu familia şi cu
celelalte persoane semnificative din viaţa consiliatului, să încurajăm participarea acestuia la programele
de self-suporting groups şi, în acelaşi timp, să manifestăm asistenţă suportivă şi activă în a-l ajuta pe
consiliat să se ţină departe de adicţie.
Dacă practicam psihoterapia din perspectiva creştină şi ne lipseşte pregătirea sau experienţa în
lucrul cu persoanele dependente, sub orice formă ar fi aceste adicţii, să încercăm să contactam o persoană
specializată, calificată în acest tip de probleme, păstrând apoi deschisă posibilitatea reîntâlnirii cu
consiliatul, după ce adicţia este rezolvată pentru continuarea consilierii moral-spirituale şi pe celelalte
675
planuri, ale consecinţelor. Măsurile care urmează, presupun că dezintoxicarea a fost produsă deja şi ceea
ce urmează este consilierea propriu-zisă ca psihoterapie.
1. Procesul de consiliere în cazul dependenţelor de substanţe. În calitate de creştini, este
posibil să pregetăm pătrunderea în domeniul consilierii celor dependenţi. Un studiu guvernamental din
Statele Unite, arată că cei mai mulţi dependenţi se bucură de ajutorul personalului medical, care tinde să
se concentreze doar asupra stării de dezintoxicare şi intervenţiilor medicamentoase, cât şi din partea unor
foşti dependenţi care înţeleg viaţa de stradă, dar ştiu foarte puţin despre principiile consilierii şi
schimbării de comportament. Mai puţin de cinci procente din personalul care se ocupă de persoanele
dependente sunt psihologi profesionişti. În pofida popularităţii unor organizaţii creştine, ele nu sunt
implicate neapărat în efortul de recuperare a dependenţilor de drog.825
Este posibil ca unii consilieri şi terapeuţi creştini să se simtă inadecvaţi pentru acest domeniu de
activitate mai dificil şi mai complex decât celelalte. Mulţi pot să considere în mod incorect că persoanele
dependente sunt nemotivate să se schimbe, neresponsive la tratament şi dificil de condus. Prin contrast,
consilierul cu experienţă şi care are informaţiile necesare, consideră că tratamentul este dificil, dar poate
să fie încununat de succes.
Pot fi utilizate câteva tipuri de abordări. Aceasta include: tratamentul de tip medical şi
medicamentos iniţial, consilierea personală şi de grup, informaţii privind efectul toxicelor şi ale
drogurilor, terapii rezidenţiale, care adesea înseamnă spitalizare sau includerea în instituţii închise,
consiliere familială şi servicii post cură: clinici de zi în care pacienţii petrec o jumătate de zi sau mai mult,
astfel ca terapia antidependenţă să fie consolidată şi păstrată.
Unii autori au remarcat faptul că diagnosticul este foarte important şi trebuie să fie precis pentru a
fi eficient. Alţii au subliniat trebuinţele fundamentale ale femeilor dependente. Apoi s-a constatat că
consilierii care nu cunosc mediul de consum al drogului, viaţa de gang şi de stradă, care nu sunt
familiarizaţi cu tipologia acestui mediu, au o eficienţă modestă pentru că nu cunosc maniera de abordare
pentru schimbarea comportamentului în această situaţie.
Dependenţa de drog este cel mai bine tratată de o echipă de specialişti care combină zonele lor de
expertiză. În cele mai multe cazuri, acest tratament combinat include: dezintoxicarea, educaţia şi
informaţiile privind abuzul, susţinerea şi consilierea familiei, ajutarea consumatorului de a trăi fără drog.
Creştinii vor fi preocupaţi în legătură cu creşterea şi maturizarea spirituală şi pot fi interesaţi în următorii
şapte paşi sau stadii care cuprind recuperarea propusă de un grup de consilieri experimentaţi:826
1. Ajută persoana să admită că nu poate să-şi controleze comportamentul adictiv.
2. Încurajează consiliatul să renunţe la controlul asupra vieţii sale şi să se încreadă în mâna lui
Dumnezeu.
3. Călăuzeşte-l în cercetarea de sine şi fii sigur că resimte în mod onest simţămintele de vinovăţie
şi regret.
4. Încurajează consumatorul să permită lui Dumnezeu să facă schimbarea în viaţa sa.
5. Învaţă-l să trăiască responsabil fără scuze puerile şi să arunce responsabilitatea asupra altora.
6. Călăuzeşte-l în creştere spirituală.
7. Ajută pe consumator să fie de folos altora în acelaşi domeniu.
2. Consilierea în obezitate. Fundamentul pentru reducerea greutăţii corporale este simplu:
reducerea aportului de calorii împreună cu creşterea arderii sau utilizării energiei prin efort mecanic.
Pentru a atinge aceste obiective, au fost imaginate sute de diete care apar în tot felul de lucrări, reviste,
pamflete. Dieta este porţiunea esenţială a grupurilor self-suporting de scădere a greutăţii. În occident, în
ultima vreme, clinicile de control al greutăţii au oferit o sumă întreagă de programe de modificare a
comportamentului, inspiraţie, încurajare şi programe nutriţionale. Spitale, persoane, consilieri şi alţi
profesionişti sunt implicaţi în ajutorarea oamenilor să piardă în greutate.
Şi totuşi, toate aceste eforturi eşuează, dacă sunt analizate statistic şi pe termen suficient de lung.
Obiectivele problemelor de pierdere în greutate sunt aceleaşi, totuşi adesea ele nu ajută oamenii să dea jos
kilogramele decât pentru o perioadă scurta de timp. În timp, kilogramele sunt recâştigate şi de fiecare dată
676
pierderea în greutate este şi mai dificilă, iar câştigul este mai puţin probabil. Foarte puţini oameni,
inclusiv cei care au urmat diete propuse de autori creştini, par să-şi menţină greutatea redusă mai mult
decât doi sau mai mulţi ani după dietă. Cei mai mulţi sunt de acord cu afirmaţia lui Stunkard care a numit
obezitatea „o condiţie cronică rezistentă la tratament predispusă la recădere”.
În parte, lupta cu obezitatea este dificilă deoarece organismul rezistă la pierderea în greutate şi la
dietele prescrise. Dacă este scăzut aportul caloric şi acesta devine prea restrictiv, atunci organismul adoptă
următoarele măsuri:827
a. Îşi reduce metabolismul, aşa fel încât mai puţine calorii sunt necesare pentru menţinerea
greutăţii;
b. Devine mai inactiv în efortul de a-şi menţine greutatea corporală;
c. Dezvoltă aşa numitele platouri de păstrare a greutăţii;
d. Cu cât omul este mai preocupat de dietă şi de cantitatea, calitatea alimentelor consumate, cu
atât îi vine mai greu să reziste dacă alimentele sunt disponibile.
Un program de reducere a greutăţii corporale poate să fie mult mai uşor de păstrat şi urmat de
succes atunci când:828
1. Oamenii înţeleg aspectele fiziologice şi psihologice ale pierderii în greutate, deoarece această
înţelegere reduce simţămintele de depresie şi vinovăţie.
2. Consiliatul învaţă principiile unei nutriţii sănătoase şi aceasta va reduce pofta pentru alimentele
inacceptabile şi sunt învăţate principiile pierderii în greutate după o dietă prescrisă fără să se ajungă la
carenţe de minerale, vitamine şi principii alimentare fundamentale.
3. Dieta nu este atât de restrictivă încât interzice toate alimentele de dorit şi necesare. Dacă nu se
procedează corect, ajunge la înfometare şi dopaj şi la creştere în greutate imediat după ce perioada
restrictivă încetează.
4. Există un program regulat de exerciţiu care acompaniază restricţia alimentară.
5. Există un program de răsplată şi reîntărire a consiliatului pe măsură ce pierderea în greutate este
atinsă.
6. Se oferă încurajare constantă şi susţinere, inclusiv susţinere în rugăciune în timpul şi după
programul de pierdere în greutate.
7. Aspectele psihologice care pot contribui la alimentaţia compulsivă sunt reduse prin intermediul
consilierii.
Multe din programele de slăbire sunt autoimpuse şi bineînţeles şi terminate din proprie iniţiativă.
Dar succesul pare să fie mult mai scontat atunci când programul de pierdere în greutate este supervizat de
un medic nutriţionist sau un specialist în programele de slăbire. Aceasta este adevărat în special atunci
când pot apărea complicaţii medicale, când consiliatul are probleme de sănătate sau trebuie să piardă un
număr mai mare de kilograme.
3. Consilierea în situaţii de anorexie sau bulimie. Tulburările de alimentaţie sunt condiţii
deosebit de complexe care adesea rezistă tratamentului şi rareori răspund la intervenţia unor terapeuţi sau
consilieri neexperimentaţi, chiar dacă aceştia au cele mai bune intenţii. Cei mai mulţi autori sugerează că
abordarea multifactorială ar trebui să includă următoarele aspecte:829
a. Tratamentul medicamentos. Tulburările de alimentaţie pot produce suferinţe deosebit de
serioase organismului şi schimbările fizice pot constitui o ameninţare vitală. De aceea tratamentul
medicamentos este crucial. Persoanele cu tulburări de alimentaţie nu acceptă şi nu reuşesc să realizeze
seriozitatea suferinţei lor fizice, rezistă la tratament şi refuză să coopereze cu medicul. Este important să
ajutăm aceşti pacienţi să-şi dea seama de gravitatea situaţiei şi să accepte tratamentul medical ca şi cel
psihiatric privind insomnia, slăbiciunea, fatigabilitatea, depresia, gândurile obsesive privind alimentaţia şi
greutatea.
b. Schimbarea comportamentului. Consiliatul trebuie să-şi controleze comportamentele alimentare
nesănătoase, inclusiv ciclurile de dopaj sau anorexice. Începe cu încurajarea consiliatului să ţină un jurnal
în care să înregistreze în detaliu ziua, ora şi tot ce a consumat şi dispoziţia pe care o avea, gândurile,
677
simţămintele legate de alimentaţie. Include informaţiile privind modalitatea în care a mâncat, locul, când
şi tot ceea ce trăia în momentul acela. Aceasta presupune un exerciţiu şi însuşirea modalităţii exacte,
detaliate de înregistrare. Bazat pe aceste date fundamentale, consiliatul şi consilierul vor lucra împreună şi
vor stabili reguli de control al comportamentului. Aceste reguli pot include mese numai la timpul
prestabilit, consumul alimentelor numai într-un anumit loc şi cantităţi absolut strict precizate.
Uneori, consiliatul este încurajat să petreacă timp în rugăciune, să se relaxeze înainte de a se aşeza
la masă, pentru a-şi putea reduce anxietatea, tensiunea legată de alimentaţie. Acordul cu gândirea
simplistă ‚totul sau nimic’, trebuie abandonată. Pacientul trebuie să înţeleagă că va câştiga războiul, chiar
dacă pierde sau câştigă o bătălie sau alta. Efortul este de durată, el trebuie să se bucure de suport şi de o
strategie bine pusă la punct. Adesea, consilierea va dezvălui stressori continui care conduc la pierderea
controlului. Atunci când aceştia sunt recunoscuţi, procesul de consiliere va ajuta pe consiliat să înveţe să
facă faţă acestor tensiuni, să reziste circumstanţelor şi să îndepărteze sau să facă faţă mecanismelor
trigger, declanşatoare de consum nesănătos al alimentelor.
c. Consilierea personală sau individuală. Deoarece tulburările de alimentaţie adesea provin şi se
nasc dintr-o atitudine nesănătoasă, ele trebuie schimbate prin intermediul consilierii. Consiliatul trebuie
să-şi reconsidere propriile convingeri, că să fii suplu este extraordinar, este minunat, că atractivitatea
fizică este lucrul de cea mai mare importanţă sau că perfecţionismul este de dorit şi cât se poate de
tangibil. Adesea consiliatul este nevoit să-şi rezolve problemele de identitate sexuală, de relaţie cu
părinţii, inclusiv supradependenţa, depresia, simţămintele de eşec şi complexele de inferioritate. 830
Tulburările de alimentaţie nu pot fi schimbate până când nu sunt rezolvate complexitatea tuturor celorlalte
probleme şi conflicte care conduc şi sunt într-o oarecare măsură cauza acestei tulburări.
d. Consilierea familială. Deoarece multe tulburări încep cu atitudini care au fost generate în
familie şi deoarece mulţi anorexici şi bulimici au probleme familiale, este foarte important să aducem şi
familia în procesul psihoterapeutic. Unele studii au dovedit că recăderile apar mai puţin atunci când
familiile sunt incluse în tratament, în procesul terapeutic şi sunt capabile s-ofere suport membrilor săi care
au tulburări de alimentaţie.831
e. Consiliere de grup. Aproape toţi specialiştii consideră că terapia personală este bine să fie
urmată de consiliere de grup, împreună cu persoane care se confruntă cu acelaşi fel de probleme. Aici
continuă să fie susţinută rezistenţa faţă de tulburările de alimentaţie şi, de asemena, sunt consolidate
imaginile de sine, optimizate relaţiile interpersonale, sunt sancţionate atitudinile nesănătoase faţă de
greutate, consumul alimentelor şi alte chestiuni conexe.
f. Consilierea spirituală. Bob Smith descria foamea ca o tentativă extremă, incorectă şi nebiblică
de a face faţă problemelor vieţii; de fapt, este o modalitate de sinucidere dacă nu se intervine în mod
corect. Adesea, consiliatul trebuie să înveţe modalităţile consecvente cu Sfânta Scriptură de a face faţă şi
de a-şi optimiza relaţia părinte-copil, imaginea propriei sexualităţi, imaginea şi respectul de sine,
responsabilitatea, îngrijorarea, vinovăţia şi alte aspecte similare. Tulburările de alimentaţie tind să reflecte
probleme de la un nivel mai profund şi adesea, acest nivel mai profund nu este altul decât cel spiritual.
4. Consilierea în domeniul comportamentelor adictive. Jucătorii înrăiţi, tendinţa de amânare,
workahoolismul şi alte modalităţi de eşec în autocontrol, au uneori un fundament biologic şi tratamentul
medicamentos poate fi un adjuvant care nu trebuie ignorat. De pildă, tulburarea de tip hiperkinetic cu
deficit de atenţie poate să fie rezultatul unui dezechilibru al neurotransmiţătorilor cerebrali şi echilibrarea
balanţei acestora poate să controleze comportamentul, în timp ce orice alt efort eşuează.
De cele mai multe ori, comportamentele adictive şi lipsa controlului au rădăcini psihologice,
sociale sau spirituale. Aşa cum ştim, fiecare rezistenţă şi luptă pentru puritate şi o viaţă sănătoasă
consolidează un stil de viaţă sănătos şi ajută la un comportament biruitor, după cum orice cedare în faţa
ispitei, orice eşec şi înfrângere face ca rezistenţa să fie şi mai dificilă, căderea să fie şi mai uşoară.
De fapt, comportamentul păcătos devine el însuşi un comportament adictiv şi, ca exemplu, să
luăm în considerare adicţia faţă de pornografie sau gândurile, reveriile erotice, încărcate de poftă
senzuală. Spre deosebire de expresia matură a dragostei în cadrul căsătoriei, pornografia şi imageria,
678
reveria mentală erotică ca şi alte tulburări de orientare sexuală, nu presupun relaţia intimă cu o altă fiinţă
umană. Gândirea erotică, cu sau fără stimulare pornografică, nu este decât o experienţă individuală,
mentală. Această gândire este realizată de unul singur. Adesea, ea este o formă înalt idealizată de o
gândire nerealistă şi în mod frecvent este caracteristică persoanelor incapabile, sau nu s-au implicat
niciodată în stabilirea unor relaţii apropiate, non sexuale, cu persoane de sex opus.
Uneori, imoralitatea sexuală mentală este cultivată de persoane care au fost rănite în trecut, se tem
de sexul opus sau nutresc temeri privind capacitatea şi performanţele lor sexuale. Alteori, aceste fantezii
apar în mintea unor persoane fericite în relaţia maritală, dar sunt prea ocupate pentru a avea întâlniri
sexuale cu soţii în cadrul conjugal. Alte persoane pot să se simtă plictisite de rutina vieţii conjugale
monotone, cu aceeaşi persoană, în acelaşi cadru, fără nici un fel de jocuri sau imaginaţie sexuală. Ca
rezultat, anumite persoane se angajează într-o autostimulare mentală, imaginându-şi un comportament
sexual pe care niciodată nu şi-l pot permite în viaţa reală.
Atunci când mintea este lăsată să hoinărească în fantezii erotice, nimeni nu realizează, nu îşi dă
seama de ceea ce se întâmplă, şi aceste fantezii cresc, se dezvoltă, devin copleşitoare, fără nici o restricţie.
Ca toate celelalte adicţii, fanteziile erotice se dezvoltă deoarece nu este necesară nici o condiţie pentru a o
îndeplini în mod mai eficient şi mai puţin adictiv. Trebuinţa de comunicare, de contact apropiat cu alte
fiinţe umane, este înlocuită cu fantezii. Această fantezie este plăcută şi nu este considerată dăunătoare, cel
puţin la început, aşa că persoana nici nu încearcă s-o oprească. Pe măsură ce gânduri pofticioase sunt
acompaniate de utilizarea pornografiei, a casetelor porno, această preocupare creşte în frecvenţă şi durată,
conduce la retragerea faţă de alţii, persoana pare incapabilă să mai abandoneze, şi implicit s-a ales cu un
obicei compulsiv.
Oarecum similar se petrec lucrurile cu jucătorii înrăiţi, cu dependenţii de spaţiu virtual, de jocuri
electronice, etc. Pe măsură ce acest comportament devine din ce în ce mai copleşitor, mai excesiv în plan
mental, virtual, în aceeaşi măsură persoana devine mai inadaptată în plan real, până când ajunge să aibă
un comportament retras, autist, dezadaptat, fiind supusă riscului de a aluneca pe panta unor tulburări
schizoide sau disociative la care expun astfel de practici. În mod cert însă, dacă persistă, rămân nişte
persoane dezadaptate, cu sechele.
Ce se poate face, cum se poate ieşi din această capcană? Multe comportamente adictive pot să
cedeze unei soluţii care conţine trei etape importante: a. hotărâre; b. înlocuire; c. nevoia de împlinire.
a. Comportamentul adictiv va persista până când persoana respectivă este hotărâtă să-l schimbe.
Este imatur să credem că acest lucru se va petrece doar printr-o singură decizie. Comportamentul adictiv
este o plăcere, el a creat o dependenţă complexă şi recăderea este comună chiar după decizii repetate de a-
l părăsi. În pofida acestor eşecuri, consiliatul trebuie motivat să se schimbe sau progresul nu va putea fi
menţinut.
b. Înlocuirea. Psihologii comportamentalişti au sugerat câteva modalităţi de a înlocui
comportamentul şi gândirea persistentă compulsivă. Stoparea gândirii deşi pare oarecum bizară şi
magică, totuşi ea poate să fie eficientă în cazul multor oameni. Ori de câte ori apar gânduri nedorite
legate de compulsia respectivă, persoana trebuie să gândească la expresia ‚STOP!’ sau chiar s-o pronunţe
cu voce tare, dacă nu este nimeni în preajmă. A doua etapă este schimbarea, modificarea, deplasarea
gândirii, pe măsură ce gândul nedorit este întrerupt şi atenţia este îndreptată în mod rapid asupra unui alt
subiect. Uneori, acest al doilea pas ca şi primul, sunt acompaniate de repetarea succesului la nivel mental,
prin care o persoană îşi imaginează că a avut succes, atât asupra gândirii, cât şi asupra simţămintelor,
respectiv, asupra comportamentului compulsiv.832
Biblia ne oferă recomandări similare. Suntem instruiţi s-obţinem biruinţa asupra oricărei naturi
fireşti: imoralitate sexuală, necurăţie, pofte, dorinţe rele şi lăcomie care aparţin idolatriei. Col 3,5.8.9.10.
Nu este dificil s-opreşti fluxul unor gânduri, simţăminte, dorinţe sau acţiuni nesănătoase, dar este foarte
greu să păstrezi această atitudine dacă ea nu este înlocuită cu gânduri şi acţiuni de dorit, pozitive. După ce
am întrerupt şi am răstignit vechiul eu, vechea fire pământească şi practicile sale, trebuie să le înlocuim

679
cu o nouă personalitate, cu o fire duhovnicească care să umple propria noastră personalitate, modalităţile
noastre de gândire, de simţire şi comportament.
Dorinţele senzuale, simţămintele, gândurile păcătoase trebuiesc înlocuite cu gândirea sănătoasă,
cu dorinţe şi interese care plac lui Dumnezeu şi aduc onoare Domnului Hristos. Consilierul, terapeutul
creştin sugerează adesea ca atunci când apar gânduri nesănătoase, ele să fie înlocuite cu fragmente
biblice, cu făgăduinţe deosebite sau cu experienţe providenţiale pe care fiecare dintre noi le are cu
Dumnezeu. În felul acesta, ajutorul divin, puterea Duhului Sfânt, harul lui Dumnezeu, devin disponibile şi
Dumnezeu ne poate ajuta să biruim.833
Cu siguranţă, atâta timp cât inima noastră este împărţită, cât materialele pornografice sau izolarea,
neimplicarea în activităţi spirituale şi misionare este reţinută, cu siguranţă că expunerea la ispită este mai
mare şi eşecul este probabil. În situaţii adictive de felul acesta, când comportamentul păcătos a devenit el
însuşi un obicei căruia i-am căzut pradă, un obicei de em dependenţi, numai o consacrare fără rezervă, o
naştere din nou radicală poate să fie de folos şi să conducă la o viaţă de biruinţă. Trebuie ca întreaga
noastră fiinţă să devină asemena lui Hristos, asemena staturii desăvârşirii Sale, astfel ca ascultarea
noastră, dorinţele, interesele, reînnoirea minţii noastre, a izvoarelor, a mecanismelor şi a
comandamentelor noastre să fie complet schimbate, renăscute şi nici o ispită să nu mai poată să-şi înfigă
rădăcinile în solul conştiinţei, minţii, gândirii, inimii noastre.
c. Aşa cum am văzut, adicţiile apar adesea deoarece anumite trebuinţe fundamentale nu sunt
împlinite într-un mod sănătos. Procesul de consiliere poate să ajute consiliatul să cântărească nevoile pe
care le are, nevoile satisfăcute de comportamentul adictiv şi cum pot fi aceste nevoi împlinite în alte
moduri sănătoase. De pildă, cel care priveşte la televizor într-o manieră compulsivă, are nevoie de
contact, de relaţie cu alte fiinţe umane, dar lipsa unor aptitudini de stabilire a unor relaţii interpersonale,
teama de intimitate, poate să genereze izolare.
De aceea procesul de consiliere şi terapeutul creştin vor ajuta consiliatul ca să se iniţieze în astfel
de practici sociale astfel încât relaţionarea să nu mai fie o problemă, el să exerseze şi să realizeze lucrul
acesta, să nu i se mai pară orice situaţie de relaţie ca ameninţătoare şi nevoia sa fiind împlinită în plan
real, comportamentul compulsiv va diminua pentru că el este desuet de pildă şi nu oferă decât un surogat
de împlinire. De asemena, cei care au tulburări de alimentaţie, de pildă gurmanzii compulsivi, pot să
mănânce în felul acesta ori de câte ori se află sub stresss. Această persoană are nevoie de metode eficiente
de a face faţă stressului.
Prevenirea adicţiei
Disponibilitatea largă a substanţelor de toate felurile, inclusiv unele legitime, ca şi drogurile
ilicite, dopajul în domeniul sportiv, toate acestea au condus la o legislaţie prohibitivă care încearcă să
stăvilească plaga aceasta a dependenţelor chimice. Riscurile sunt enorme. Dacă mecanicul unei
locomotive sau pilotul unui avion conduce sau pilotează sub influenţa alcoolului, dezastrele sunt
consecinţa inevitabilă. Societatea încearcă să se pună la adăpost, dar face lucrul acesta cu jumătăţi de
măsură deoarece câştigurile care intră în vistieria statului, bugetele naţionale sunt rotunjite pe seama
acestor toxice uzuale, iar crima organizată vehiculează afaceri de miliarde, din droguri, prostituţie şi
armament.
Drogurile pot fi puse în evidenţă în sânge sau în urină. Sunt cunoscute testele antidoping. Ele ar
putea fi generalizate la nivelul oricăror suspecţi de dependenţă. Însă mulţi reclamă inviolabilitatea
drepturilor persoanei la intimitate şi caracterul privat. Chiar dacă testarea aceasta ar fi generalizată pentru
orice suspect, totuşi nu există dovezi care ar demonstra că în felul acesta ar fi prevenit uzul şi abuzul de
droguri. În materie de profilaxie multe lucruri sunt proclamate, dar foarte puţine sunt practicate.
Aşa cum am văzut în cazul alcoolismului, profilaxia poate include stimularea unei vieţi sănătoase
de familie, inspirarea unor convingeri religioase sănătoase, educaţia legată de droguri şi instruirea
oamenilor asupra felului cum pot să facă faţă stressului, iar dacă au tulburări de tip nevrotic sau de
comportament, de personalitate, să facă tratamentul adecvat în acest sens şi nu să apeleze la mijloace de

680
tip surogat care înrăutăţesc situaţia, în loc s-o soluţioneze. Alte câteva modalităţi de prevenire sunt
următoarele, în cazul drogurilor:
1. Fii hotărât să spui nu. Această expresie a fost baza pentru o mişcare de proporţii de prevenire
a consumului de droguri în ţările dezvoltate. Totuşi, unii sunt incapabili să urmeze acest îndemn, deşi
programul ca atare, mişcarea ca atare a avut efecte pozitive. Însă, pentru unii care au deja tulburări de
personalitate şi de adaptare, de integrare – presiunea anturajului, conflictele interioare, stressul de mediu,
imagini ale persoanelor semnificative adulte deficitare, tensiuni şi dificultăţi familiale – în cazul acestora
este necesar mult mai mult decât un slogan pentru a evita uzul de droguri, tulburările alimentare sau
comportamentele adictive.
Totuşi, este un pas necesar acela de a fi conştient de pericol şi de a spune nu, de a te ţine departe
de astfel de comportamente şi a nu te lăsa atras de ele. Odată ce eşti condiţionat în mod reflex şi
comportamental, social sau operaţional pentru ele, evoluţia către adicţie este sigură. De asemena,
deteriorarea personalităţii este ceea ce urmează. Recuperarea este mult mai dificilă ca şi rezistenţa faţă de
condiţia de dependenţă.
2. Însuşirea abilităţilor, capacităţilor de a face faţă, de a rezista. În familie, în şcoli, în biserică,
persoanele ar trebui învăţate cum să reziste presiunii anturajului şi atitudinilor sociale dăunătoare. Nu
învăţăm să rezistăm pretinzând că problemele nu există. Trebuie să acceptăm existenţa acestor probleme,
oricât de dureroase ar fi, să le discutăm în mod deschis, să le desluşim mecanismele, iar tinerii să fie
învăţaţi privind riscurile cărora se expun şi cum pot face faţă acestora în mod mult mai pozitiv. Ei trebuie
învăţaţi cum trebuie să facă faţă problemelor vieţii, cum să se înarmeze pentru a face faţă cerinţelor
acesteia. Trebuie să fie informaţi, de asemena, asupra caracteristicilor drogurilor, a efectelor lor, să înveţe
cum să stabilească relaţii suport, să se bucure de dragoste, de acceptare şi apreciere şi să găsească
activităţi care îi împlinesc în spaţiu real şi nu într-unul imaginar subiectiv sau dăunător cum o fac
drogurile.
3. Împlinirea trebuinţelor fundamentale. Aşa cum am văzut, comportamentele adictive se
dezvoltă, adesea, din cauză că unele trebuinţe fundamentale nu sunt împlinite într-o manieră sănătoasă.
Abuzul de substanţe şi alte tipuri de adicţie sunt mai puţin comune atunci când trebuinţele oamenilor de
acceptare, de siguranţă, de dragoste, de recunoaştere sunt satisfăcute într-o manieră sănătoasă şi obiectivă.
Prin stimularea maturităţii luptăm în mod eficient asupra nevoii de comportamente adictive. Maturizarea
morală şi spirituală este o armă deosebită, de sinteză, împotriva oricăror tipuri de adicţie.
Concluzii privind dependenţele
Nimeni nu ştie câţi oameni inteligenţi, eficienţi, talentaţi sunt blocaţi în ciclul unor
comportamente sau substanţe adictive. Foarte mulţi din aceştia sunt alături de noi, se luptă să-şi
controleze adicţiile şi acest zbucium al lor rămâne adesea ascuns. Rămâne o adevărată provocare pentru
consilierul şi terapeutul creştin, de a fi util acestor oameni şi a-i elibera iniţial de adicţiile lor, şi apoi, din
starea decăzută în care se află. În felul acesta ei pot fi salvaţi şi pentru veşnicie.

681
 27. Alcoolism
Alcoolismul este o problemă morală, socială şi de sănătate, majoră. El destramă familii, ruinează
cariere, distruge sănătatea organismului, îndepărtează de prieteni şi conduce la nenumărate suferinţe şi
mizerii umane. Statisticile arată că cel puţin 50% din accidentele rutiere fatale, incendii, arestări, crime,
abuzuri asupra copiilor şi alte tipuri de violenţă în cămin sunt datorate alcoolului. Alcoolul este implicat
în 41% dintre tâlhării, 34% dintre violuri şi 30% dintre sinucideri. Departamentul de justiţie american
constată că cel puţin o treime dintre cei care se află în închisoare au comis actele lor sub influenţa
alcoolului. O familie din patru este afectată într-un fel sau altul de consumul de alcool şi aceste statistici
par să se agraveze pe zi ce trece. În prezent circa 10 milioane de americani şi circa 600.000 de canadieni
sunt alcoolici.
Aceştia sunt recrutaţi din fiecare nivel socio-economic, din majoritatea grupurilor etnice şi
aproape din orice grup de vârstă. Alcoolismul este comun atât la bărbaţi cât şi la femei şi afectează
creştinii cât şi necreştinii, mai puţin confesiunile care l-au înlăturat din consum, aşa cum se întâmplă în
cazul adventiştilor de ziua a şaptea. Alcoolul este unul dintre cei mai importanţi ucigaşi, situându-se pe
locul al treilea după bolile de inimă şi cancer. El provoacă de 25 de ori mai multe decese decât cocaina,
heroina şi alte droguri la un loc. Tratamentul alcoolismului presupune o cheltuială de peste un miliard de
dolari în fiecare an, dar această sumă trebuie înmulţită de o sută de ori, dacă luăm în calcul şi scăderea
randamentului în muncă, absenteismul, distrugerile de proprietăţi, morţile premature.834
Prevalenţa alcoolismului variază în diferite părţi ale lumii. În orientul apropiat, în ţările
musulmane, alcoolismul este aproape inexistent. Dar în anumite părţi ale Europei aproape toată lumea
bea. În Statele Unite, circa două treimi consumă alcool de-a lungul vieţii, cel puţin la ocazii. 95% dintre
studenţii din facultăţi, jumătate din slujitorii religioşi, o treime din cei ce îşi spun evanghelici consumă
alcool, cel puţin ocazional. Desigur, acest consum este moderat. Dar 25% dintre consumatori devin
băutori care nu se pot stăpâni sau au dificultăţi cu controlul consumului, iar 10% dintre toţi băutorii devin
alcoolici.
Ce este alcoolismul? Cum poate fi caracterizat un alcoolic? În acest caz, experţii sunt în dezacord.
Unul dintre primii cercetători, Jellineck, definea alcoolismul drept boală.835 87% din cei ce au fost
chestionaţi într-un sondaj Gallup au fost de acord cu termenul, atât medici, terapeuţi sau consilieri.
Potrivit uneia dintre cele mai acceptate definiţii, alcoolismul este o boală complexă, cronică, progresivă,
în care consumul crescând de alcool afectează sănătatea şi funcţionarea socio-economică a
consumatorului. Unii nu sunt de acord cu acest concept medical, preferând să numească alcoolisml un
fenomen social, o tulburare de comportament sau dimpotrivă, un păcat pur şi simplu.
Definiţia OMS evită orice referinţă la boală sau moralitate. Potrivit acesteia, alcoolicii sunt
băutorii excesivi, a căror dependenţă de alcool a atins un asemenea grad, încât manifestă tulburări psihice
notabile şi interferă cu sănătatea lor organică sau psihică, cu relaţiile interpersonale şi cu funcţionarea
armonioasă economică şi socială. Deşi alcoolicii diferă în simptomatologia lor, în funcţie de ritmul
instalării, toţi manifestă simptome biologice sau fizice, dificultăţi psihologice, inclusiv dorinţa obsesivă
de a bea şi probleme de comportament care tulbură viaţa familială, socială şi profesională.
Este alcoolismul o boală sau un păcat? Răspunsul la această întrebare nu cade doar în sarcina
creştinilor. Medicii şi companiile de asigurări acceptă alcoolismul ca boală deoarece ea este predictibilă,
progresivă, interferă cu funcţiile fiziologice şi este tratabilă, cu condiţia abstinenţei. Numind alcoolismul
o boală, persoanele sunt mai puţin condamnate şi li se acordă atenţie şi tratament, iar companiile de
asigurări vor finanţa acest tratament.
Conceptul de boală tinde să reducă responsabilitatea personală a alcoolicului. Totuşi, în faţa
justiţiei, alcoolismul nu este o circumstanţă exonerantă, ci una agravantă. Dacă cineva ştie că sub imperiul
alcoolului devine violent sau cu o capacitate de discernământ redusă, atunci el are un motiv în plus să nu
consume alcool. Cel puţin în primele stadii, orice persoană decide în mod responsabil dacă trebuie sau nu
să consume mai departe. În momentul în care alcoolismul a devenit o boală, o suferinţă, ravagiile sale
sunt atât de profunde, încât singur, alcoolicul nu mai poate să-şi revină fără susţinere, fără suport.
682
 Alţi autori consideră că conceptul de boală este dăunător şi este un obstacol în calea unor soluţii
raţionale, aşa cum scria British Medical Journal.836 Ceea ce determină calitatea de dependent, de alcoolic,
este cât de mult cineva bea şi pentru ce perioadă, decât caracteristicile sale personale – psihodinamice,
biochimice sau ereditare.
Alcoolismul este o dependenţă progresivă care prinde în capcană victimele sale, atât psihologic
cât şi biologic, dar alcoolismul este în acelaşi timp şi o condiţie morală, în care băutorul este cel puţin
parţial responsabil. Ambele puncte de vedere, dacă sunt duse la extrem devin simpliste şi limitative,
alcoolismul neputând fi considerat doar o boală sau doar o problemă morală, un caz de păcat într-o
gândire de tip alb-negru, fără a sesiza complexitatea problemelor.
În descrierea care urmează, alcoolismul este tratat în acelaşi timp ca o afecţiune, cât şi ca un păcat.
Ambele sunt implicate în dezvoltarea dependenţei faţă de alcool şi ambele trebuiesc luate în considerare
în terapie.
Sfânta Scriptură şi alcoolismul
Este discutată şi controversată problema dacă Biblia învaţă abstinenţa sau cumpătarea, temperanţa
în materie de alcool. În Psalmul 104, vinul este inclus între binecuvântările lui Dumnezeu şi este descris
ca unul care înveseleşte inima omului. Ps.104,15; In 2,9; Mat. 11,19; 26,27-29; Luc 7,33-34. Teologii
adventişti au făcut distincţia binevenită între sucul de struguri şi produsul fermentaţiei vinul, respectiv
tiroş şi iain, expresiile ebraice. Este clar că atât în vremurile antice, cât şi în perioada Domnului Hristos şi
apostolică, utilizarea băuturilor alcoolice era o practică; la nunta din Cana, nuntaşii nu puteau aprecia
calitatea vinului în partea a doua a nunţii deoarece sufereau influenţa alcoolului. In 2,10. De asemenea,
apostolul Pavel atrage atenţia asupra ordinii, deoarece la primele cine, în timp ce unii nu începuseră încă
să mănânce sau erau mai săraci, nu aveau ce să aducă, ceilalţi deveniseră deja îmbuibaţi şi se îmbătaseră.
1Cor 11,21. Şi în fine, controversatul îndemn al lui Pavel către Timotei de a folosi din când în când câte
puţin vin, una din puţinele indicaţii medicale directe, care include problematica alcoolului.
1Tim 5,23 conţine unicul sfat medical explicit din toate epistolele pauline. 837 Probabil din motive
medicale, Pavel îi transmite lui Timotei să nu se rezume doar la apa potabilă, ci să folosească câte puţin
vin. Acest sfat personal cu caracter igieno-dietetic a surprins pe majoritatea comentatorilor. Pentru unii,
această frază pare să nu aibă legătură cu contextul imediat, consacrat unor probleme eclesiologice şi
desciplinare. Totuşi, tradiţia criticii textuale este unanimă în favoarea textului ca atare. Caracterul familiar
al acestei prescripţii este considerat astăzi ca o dovadă solidă a autenticităţii sale.
implicaţiile aceste afirmaţii? Avem de a face aici cu o prescripţie medicală de sine stătătoare? Sau
poate ea reprezintă rezultatul unei discuţii cu doctorul Luca pe marginea problemelor digestive ale lui
Timotei?
Unii comentatori presupun că Pavel recomandă aici utilizarea moderată a vinului fermentat pentru
scopuri medicale. Ei atrag atenţia asupra faptului că de-alungul secolelor vinul a fost astfel folosit în mod
tradiţional. Până şi Hipocrate recomanda utilizarea moderată a vinului în unele disfuncţii digestive.
Efectele benefice ale vinului ca remediu împotriva tulburărilor dispeptice, ca băutură tonică sau pentru a
înlocui absenţa apei potabile, era un obicei frecvent în antichitate.
Alţi cercetători consideră că Pavel se referă la sucul nefermentat de struguri, argumentând că
Pavel n-ar fi putut să dea un sfat care contravenea altor afirmaţii făcute în propriile sale scrieri şi chiar cu
restul Sfintei Scripturi, care avertizează împotruva utilizării băuturilor alcoolice. Prov 20,1; 23,29-32. De
fapt expresia pentru vin (oinos) este uneori folosită în LXX pentru „must” sau suc de struguri
nefermentat. Mai mult, se argumentează că în zilele Domnului Hristos vinul era utilizat diluat cu apă, mai
ales printre iudei, într-o formă foarte slabă.
Pentru altă categorie de cercetători, punctul de vedere exprimat în acest text are o nuanţă
epidemiologică, înlocuind ceea ce părea nesigur cu ceeace putea conferi protecţie. În zilele lui Pavel, ca şi
acum, apa era adesea contaminată şi nesigură în zona Orientului Mijlociu. Boli contagioase cu transmitere
hidrică erau prezente fregvent. De aceea unii văd în acest sfat a lui Pavel, o recomandare pentru Timotei,
care avea o sensibilitate digestivă deosebită.
683
 Alţii văd în acest fragment, un sfat personal dat unui bolnav care era abstinent, trăgând concluzia
că afirmaţia este un îndemn împotriva ascetismului. Aceştia văd o legătură între acest sfat şi context
„păstrează-te curat” din v 22. În limbaj biblic, puritatea este înţeleasă ca o dedicare în slujirea faţă de
Dumnezeu şi de aceea era asociată cu abstinenţa. Num 6,1-21; Jud 13,4.7.14; Amos 2,12; Dan 1,12.17;
Luca 1,15. Se presupune astfel că Pavel i-ar fi putut spune lui Timotei că dată fiind starea sănătăţii sale,
atâta timp cât este necesară această terapie, el ar putea fi absolvit de principiul abstinenţei pe care în
adoptase.
Toate aceste explicatii au puncte de vedere valoroase şi este dificil să tranşezi problema într-un
mod definitiv. În orice caz, dată fiind boala lui Timotei şi sensul expresiei oinos, cel puţin două lucruri
sunt sigure: Timotei avea probleme digestive frecvente şi pentru Pavel era important ca tânărul său
colaborator să-şi îngrijească sănătatea.
Acest sfat a lui Pavel către Timotei are implicaţii importante pentru teologia sănătăţii:
- credinciosul are responsabilităţi religioase privind starea sănătăţii sale, menţinând-o în cea mai
bună formă, prin cele mai bune mijloace, pentru o slujire cât mai eficientă
- Pavel nu utilizează mijloace miraculoase în vederea vindecării lui Timotei, ci unele medicale.
Timotei este bolnav, el are nevoie de o anumită terapie sau de utilizarea anumitor medicamente. Credinţa
şi harul sunt presupuse că acţionează în acest caz prin intermediul naturii.
Prin intermeniul sfatului său, Pavel încurajază asistenţa medicală în rândul creştinilor, şi utilizarea
remediilor terapeutice necesare, chiar a unora riscante, prin efectele lor adverse sau secundare, pentru a
contribui la vindecarea pacienţilor.
Totuşi, în primul secol, consumul de băuturi alcoolice din Iudeea era folosit sub ceea ce în
româneşte se numeşte ‚şpriţ’, adică un amestec din trei părţi de apă cu o parte din vin. Tradus în termeni
moderni, aceasta înseamnă că o băutură de concentraţia unui Martini, în cantitate de două pahare, ar fi
fost echivalent cu 22 de pahare de băutură pentru a conţine aceeaşi cantitate de alcool. Fie că este băutură
concentrată, distilată sau diluată, băutorul ar trebui să aibă responsabilitatea de a-şi controla cantitatea,
însă cea mai bună măsură este abstinenţa.
Cu siguranţă, alcoolul ca atare este un toxic şi organismul se comportă ca faţă de un toxic,
încercând să-l elimine cât mai grabnic din organism. De-a lungul întregii Scripturi există nenumărate
fragmente care condamnă consumul de alcool. Astfel, Proverbele avertizează asupra riscurilor, asupra
consecinţelor consumului de alcool. Prov 20,1; 23,20.21.29-35. Toţi cei chemaţi la slujire au fost absolut
abstinenţi. Consumul de alcool este pus în opoziţie cu prezenţa Duhului Sfânt. Efes 5,18. Chiar dacă
majoritatea creştinilor consideră că moderaţia este de dorit, abstinenţa este cea mai bună măsură, având în
vedere pericolul inerent al consumului de alcool şi caracterul său toxic şi de drog.
Alcoolul alterează funcţiile cerebrale şi cele psihice şi generează dependenţa. Nu există nici un
efect favorabil al alcoolului, ci pe termen lung toate efectele sale sunt dăunătoare. Efectul
coronarodilatator nu se datorează alcoolului, ci flavonelor care se găsesc în sucul de struguri roşu, ele
fiind absente în alcool şi în vinul alb. Alcoolul tinde să pună stăpânire pe consumator, îi distruge
organismul, îi reduce percepţia, îi înceţoşează mintea, îl face mai susceptibil faţă de imoralitate şi păcat, îl
conduce la acte şi comportamente dăunătoare faţă de semeni, poate genera poticnire sau provocare la
păcat, astfel încât cea mai bună măsură împotriva lui este abstinenţa completă.
Deşi alcoolismul face ravagii atât de grave, în calitate de slujitori ai celor în suferinţă, consilierul
şi psihoterapeutul creştin, medicul şi asistentul social, pastorul şi preotul sunt chemaţi să combată
alcoolismul, dar să slujească cu credincioşie, cu răbdare, cu umilinţă şi cu bunătate pe alcoolic, astfel
încât acesta să fie recuperat. Suportul de grup, argumentele şi imperativele spirituale, sunt arme deosebit
de puternice în lupta împotriva ravagiilor alcoolului. Acesta diminuă voinţa, deteriorează personalitatea,
de aceea alcoolicul nu este capabil să facă faţă dependenţei singur. Luca 7,33; Num 6,2-4; 1Cor 6,12;
Rom 14,21; Gal 6,1-10.
Cauzele alcoolismului

684
 Cauzele abuzului de alcool sunt complexe. Nu există doar o cauză pentru alcoolism. În cele mai
multe cazuri există o combinaţie de mai multe cauze care conduc pe oameni la dependenţă:
1. Cauze fiziologice, fiziopatologice şi ereditare. Mai multe studii au adus argumente şi dovezi
că unii oameni moştenesc o vulnerabilitate mai mare faţă de alcoolism. Atunci când sunt comparaţi cu
copiii nonalcoolicilor, fiii şi fiicele din părinţi alcoolici sunt de patru ori mai expuşi la tendinţa de a
deveni alcoolici atunci când sunt adulţi. Aceasta a fost demonstrat şi pe copii născuţi din alcoolici care au
fost crescuţi în familii de nealcoolici, comparaţi cu copii de nealcoolici care au fost nevoiţi prin adopţie să
fie crescuţi de părinţi alcoolici. Copiii alcoolicilor nu au manifestat o predispoziţie mai mare către alcool,
chiar dacă au fost crescuţi într-un mediu de părinţi alcoolici; odată început consumul, riscul de
dependenţă şi alcoolism este mai mare, în cazul acestora.
Nu trebuie să credem că există o genă a alcoolismului, ci mai degrabă să înţelegem că alcoolismul
este una dintre afecţiunile multifactoriale şi că există mai multe influenţe biologice care determină la
creşterea riscului ca cineva să devină alcoolic atunci când începe să bea. Deci aceştia au o vulnerabilitate
crescută şi ar trebui să practice abstinenţa. Este un argument în plus pentru abstinenţă. S-a constatat că
această tendinţă este comună, indiferent de vârstă, rasă, religie, educaţie şi obiceiul de a bea.838 Singura
caracteristică care a influenţat rezultatele a fost variabila părinţilor alcoolici şi respectiv nonalcoolici.
Atunci când au început să consume alcool, copiii din alcoolici se îmbătau mai târziu, păreau să fie
mai rezistenţi intelectual şi motor la teste, decât cei din părinţi nonalcoolici. Aceasta confirmă şi alte
cercetări care au constatat că oamenii care devin alcoolici, iniţial au o toleranţă mai mare faţă de alcool şi
sunt mai puţin conştienţi de impactul său asupra funcţionării organismului. Ca rezultat, ei sunt mai puţin
grijulii în legătură cu ingestia de alcool, cu cantitatea, şi devin mai rapid dependenţi.839
2. Influenţele mediului. Familia în care cineva s-a născut şi a crescut, societatea şi grupul etnic
de care aparţine, toate cresc sau descresc posibilitatea adicţiei.
a. Mediul familial. În ultima decadă a fost acordată o atenţie sporită copiilor care provin din
părinţi alcoolici, numiţi şi COAs.840 În prezent circa 7 milioane de americani sub 18 ani, trăiesc în familii
de alcoolici. Aceşti copii au simţăminte de confuzie, mânie, se simt umiliţi, jigniţi şi adesea vinovaţi.
Dacă sunt puşi la socoteală şi cele 21 de milioane de adulţi care au copilărit în familii de alocolici numiţi
şi ACOAs, sunt foarte mulţi oameni care trăiesc cu sechele emoţionale, psihice, provenite din primii ani
de copilărie pentru că au convieţuit cu părinţi alcoolici. Cel mai adesea, aceşti oameni au un simţământ de
nesiguranţă, autocondamnare şi se tem de intimitate.841
Copiii din familii de alcoolici au învăţat trei reguli pentru a supravieţui: nu vorbi, nu te încrede şi
nu-ţi manifesta simţămintele. Atunci când aceşti copii devin adulţi, ei continuă să aibă probleme de
încredere, dependenţă, autocontrol, identificare şi exprimarea simţămintelor. Unii sunt deprimaţi, dezvoltă
tulburări de alimentaţie şi trăiesc cu teama continuă de a nu deveni alcoolic, la fel ca părinţii. În pofida
acestor temeri, mulţi copii de alcoolici, mai frecvent decât restul populaţiei, cad în capcana alcoolismului.
Aşa cum am văzut, uneori influenţele genetice favorizează această cădere, dar mediul familial şi
atitudinea părinţilor este, de asemenea, importantă.842
Atunci când părinţii nu au grijă de copii, nu îi educă, ba dimpotrivă, îi stimulează să bea încă de la
vârstă fragedă, pericolul alcoolismului creşte. Aceşti părinţi sunt fie neglijenţi, abandonând copiii,
lăsându-i fără grija minimă necesară sau sunt excesiv de punitivi, deseori se comportă violent, mai ales
atunci când se află sub influenţa alcoolului, fără nici o raţiune şi judecată. Ei sunt abuzivi şi copiii devin
fie retraşi, complexaţi, fie se răzvrătesc, iar alcoolismul este consecinţa de cele mai multe ori.
Predispoziţia către alcoolism nu este doar una biologică, biochimică sau genetică, ci ea este şi o
lecţie dobândită într-un mediu al alcoolismului. Dar acest model poate fi prevenit. Unii copii care cresc în
familii de alcoolici, sunt capabili să se elibereze de această influenţă dăunătoare.
Într-un studiu843 care a cuprins 1000 de adulţi, foşti copii de alcoolici, s-a constatat că 10,7% nu au
fost afectaţi în dezvoltarea lor armonioasă de apartenenţa la o familie alcoolică, 11,1% au spus că sunt
afectaţi în mod moderat iar 78,2% au spus că au fost puternic afectaţi de această experienţă.

685
 b. Cadrul cultural. Dacă într-o cultură sau într-un grup subcultural sau religios există îndrumări,
recomandări clare privind utilizarea alcoolului şi a altor droguri, uzul şi abuzul nu au şanse să apară. De
pildă, între evrei, în genere, consumul de alcool moderat este permis, dar beţia este condamnată şi rata
alcoolismului este foarte scăzută. Prin contrast, în alte culturi mai tolerante faţă de beţie, consumul de
alcool este mult mai frecvent. Deseori, consumul de alcool intră în cadrul manifestărilor de teribilism
adolescentine sau de răzvrătire şi devine o capcană în care aceşti adolescenţi cad pentru toată viaţa.
Diferenţele religioase au influenţă asupra modelului de consum al băuturilor alcoolice. S-a
constatat, de pildă, că episcopalienii şi prezbiterienii sunt mai puţin afectaţi de alcoolism, deşi acceptă un
consum moderat, pe când între baptişti există un procent mai mare dintre cei care au probleme cu
alcoolul, cu cantitatea consumată sau chiar au ajuns la alcoolism. 844 În rândul adventiştilor de ziua a
şaptea consumul de alcool este extrem de rar şi cu totul accidental. S-a constatat, astfel, că nu
caracteristici ereditare sau biologice influenţează în modul cel mai marcant procentajul de alcoolism, ci
mai degrabă influenţele de educaţie, moral-spirituale şi culturale.
3. Stressul actual. Alcoolismul începe de obicei în perioada tulbure a adolescenţei, în care există
un efort important de adaptare. Ca cei mai mulţi adolescenţi, şi cel ce devine dependent de alcool
experimentează la această vârstă anxietate, teamă, vinovăţie, dezamăgire, nesiguranţă faţă de anumite
situaţii. Dacă el este crescut într-o familie stabilă, se bucură de afecţiune şi de grijă, va fi obişnuit ca tot
ceea ce îşi doreşte să şi aibă imediat, gratificaţie pentru trebuinţele şi dorinţele sale. Datorită acestei
copilării confortabile, stressul din perioada adolescenţei şi impactul la contactul cu viaţa poate să aibă o
intensitate deosebită şi să-l facă vulnerabil.
În acelaşi timp el asistă la circa 100.000 de reclame televizate privind alcoolul. Presiunea din
media este foarte mare şi, de asemenea, o parte din colegii săi au început deja să bea, aceasta fiind
considerată o experienţă prin care îşi manifestă încrederea, curajul şi maturitatea. Astfel, toate
argumentele îl împing pe adolescent către consumul de alcool, fără ca el să fie suficient de conştient, la
această vârstă fragedă, de riscurile la care se expune, de consecinţele consumului de alcool, de
dependenţa care va apărea în curând.
Se adaugă apoi exuberanţa, efectul stimulant al alcoolului, caracterul său sedativ, diminuarea
aparentă a anxietăţii pe termen scurt şi convivialitatea, mediul în care se consumă alcoolul. Toate acestea
par să fie plăcute şi fac parte din capcana cărora le cad pradă adolescenţii. Deşi după consumul de alcool,
adolescentul poate să se simtă mahmur, poate să încerce simţăminte de remuşcare, perioadele de
abstinenţă, de sobrietate sunt din ce mai frecvent înlocuite cu perioade de consum. Când se simte
deprimat sau când se simte fericit, el găseşte motive ca să consume alcool. Când îi este cald se răcoreşte
cu bere, iar când îi este frig se încălzeşte cu o tărie.
Pe măsură ce se maturizează, depăşeşte 20 de ani, deja consumul de alcool a devenit un obicei.
Aproape în fiecare zi după orele de program, el are un grup de prieteni cu care se întâlneşte la un păhărel.
Consumul de alcool devine parte integrantă din stilul său de viaţă. Acum nu mai există decât un pas până
la dependenţa fizică şi psihologică. Organismul său solicită cantităţi din ce în ce mai mari pentru a realiza
euforia, pentru a diminua anxietatea. Dacă încearcă să reducă cantitatea consumată, apar primele semne
de sevraj: tremur al mâinii, anxietate, dureri de cap, confuzie, dezorientare, chiar halucinaţii şi convulsii.
Dacă nu dezvoltă o ciroză, el va face tulburări cronice care ţin de polineuropatia etanolică,
encefalopatia alcoolică, va avea tulburări digestive, miocardopatia alcoolică, neuropatia optică alcoolică
şi se produce o deteriorare cronică a stării de sănătate şi a sistemului său nervos central care se atrofiază.
Treptat, a devenit deja un alcoolic. Afecţiunile organice impun din ce în ce mai frecvent internarea;
absenteismul, comportamentul abuziv din familie duce la destrămarea acesteia, pierderea locului de
muncă şi desocializarea, depersonalizarea sa.
4. Influenţe persistente. Pentru a înţelege alcoolismul şi alte dependenţe, noi trebuie să înţelegem
ce îi face pe unii oameni vulnerabili, inclusiv influenţele genetice, de personalitate, de cultură, bazele
familiale şi ce-i determină, ce-i motivează pe oameni să înceapă să bea, atât stressul primar cât şi
influenţele celorlalţi şi ce perpetuează, ce-i determină să continue să consume, chiar atunci când apar
686
primele semne şi simptome de deteriorare. Pe parcursul instalării acestui proces de dependenţă, de adicţie,
se produc schimbări endocrine şi biochimice, ceea ce face ca sevrajul sau înţărcarea să fie foarte dificile.
De asemenea, la fel de puternice sunt şi schimbările psihologice care se instalează de-a lungul
anilor. Alcoolul devine foarte important, astfel încât viaţa unui consumator este organizată în jurul lui, în
jurul acestui viciu. În timp ce el stă la baza multor probleme cu care se confruntă alcoolicul, alcoolul
continuă să fie văzut ca o soluţie. Dar în mod tragic, el nu face, pe termen lung, decât să înrăutăţească
problemele existenţiale cu care se confruntă.
Membrii alcoolicilor anonimi (AA) consideră că nici un tratament nu poate să fie eficient până
când persoana nu atinge cel mai profund nivel de dependenţă, până când nu realizează că este lipsit de
putere asupra alcoolului şi incapabil să facă faţă vieţii, fără ajutorul unei puteri mai mari şi din afara sa.
Băutorii sunt transformaţi numai după ce sunt gata şi au bunăvoinţa de a se supună.845
Oricât ar părea de ciudat, această transformare este adesea amânată de oamenii care doresc cel mai
mult ca transformarea să apară şi anume, membrii familiei alcoolicului. Puţini alcoolici trăiesc în afara
familiei sau ca homeless, pentru că în câteva luni sau cel mult câţiva ani, mor. Cei mai mulţi dintre
alcoolici trăiesc în mijlocul familiei. Pe măsură ce alcoolismul şi dependenţa devin din ce în ce mai
intense, fiecare din membrii acestei familii este afectat. Adesea, fiecare încearcă să nege realitatea acestei
situaţii. Fiecare membru al familiei adoptă o atitudine protectivă şi critică faţă de băutor, dar în acelaşi
timp încearcă să păstreze familia împreună şi s-o expună solicitării cât mai puţin posibil.
Mai întâi există tentativa de a controla sau de a determina pe băutor să se oprească. Apoi există un
efort de a înţelege şi de a elimina cauzele. Există, de asemenea, un efort de a ascunde comportamentul
beţivului faţă de comunitate, chiar atunci când crizele de băutură sunt repetate şi din ce în ce mai grave şi
când tentativa de abandonare a băuturii a eşuat de mai multe ori. Unii membri ai familiei încearcă să-şi
însuşească roluri de supravieţuire eforturi sincere şi uneori inconştiente de a ţine familia împreună şi de a
preveni destrămarea ei sub condiţiile stressante care au apărut.846 Astfel, se conturează rolul de:847
1. Furnizor sau de cel ce îşi asumă responsabilitatea de a face faţă trebuinţelor familiei este de
obicei asumat de celălalt soţ;
2. Erou al familiei este preluat adesea de cel mai mare copil care încearcă să facă lucrurile să
meargă mai bine şi îşi asumă responsabilitatea pentru fraţii şi surorile mai mici adoptând rolul de confesor
şi ajutor al părintelui care nu bea;
3. Ţap ispăşitor pentru stressul familiei şi care aduce tot felul de tulburări pentru a distrage atenţia
de la problema băuturii;
4. Mascotă care încearcă să aducă umor în situaţia dureroasă;
5. Copilului pierdut, îşi ascunde simţămintele şi încearcă să fie o persoană care nu se amestecă şi
nu vrea să aibă de-a face cu familia şi că pe el nu-l afectează. Uneori, acest copil se îndepărtează de
familie, de casă cât demult poate şi caută sprijin şi casă în alte familii sau la alţi adulţi pentru apropiere şi
susţinere.
Toate acestea reflectă durerea şi patetismul care se infiltrează şi caracterizează familia
alcoolicului. Roluri de felul acestea ajută familia să facă faţă, dar ele creează, de asemenea, cadrul în care
alcoolicul continuă să-şi desăvârşească adicţia. Atâta timp cât familia pare să accepte şi să se descurce în
condiţiile în care el consumă alcool, nu există motivaţie pentru schimbare. De aceea, familia cade în
această capcană în care învingerea alcoolismului este imposibilă. Dacă ei se adaptează adicţiei, problema
este perpetuată şi durerea va persista. Dacă familia nu se adaptează, fie rănit şi durerea continuă, astfel
încât alcoolismul devine o plagă gravă, persistentă.
Cei mai mulţi terapeuţi sunt de acord că tratamentul va fi amânat şi îmbunătăţirea nu va fi
realizată atâta timp cât membrii familiei perpetuează problema şi neagă realitatea, cât timp o ascund faţă
de alţii şi îl protejează pe băutor, nepermiţându-i să facă faţă consecinţelor comportamentului său
iresponsabil şi egoist. Cele mai multe familii ale alcoolicilor descoperă că supraprotecţia faţă de băutor şi
acceptarea raţionalizărilor şi scuzelor cu care ei încearcă să acopere adicţia nu este de nici un folos. Cu

687
cât mai curând ei se confruntă cu realitatea şi îl confruntă şi pe alcoolic cu această realitate, cu atât este
mai bine.848
În orice caz, nu doar familia este responsabilă pentru perpetuarea problemelor de adicţie. Această
problemă persistă şi atunci când angajatorii, prietenii băutorului şi alţii trec cu vederea problema şi
încearcă să-i ignore existenţa. Societatea în ansamblu perpetuează problema atunci când nu atrage atenţia
asupra seriozităţii legate de adicţie şi alcool, când ia în derâdere aspectele alcoolismului, pe care le
tratează cu uşurinţă sau ridiculizează pe abstinenţi, atunci când tolerează conducerea sub influenţa
alcoolului, când tolerează tâlhăriile, violurile şi crimele efectuate sub influenţa alcoolului. Problema
alcoolismului începe cu utilizarea sa ocazională şi la recepţii, ca formă socială de relaxare şi bună
dispoziţie, însă rezultatele sale se văd în dependenţa de alcool şi alcoolismul care creează atât de grave
probleme la toate nivelurile societăţii.
5. Influenţe spirituale. Cu siguranţă că nimeni nu-şi doreşte de la început să devină un alcoolic
dependent. Dar iată că circumstanţele genetice, bazele familiale, stressul continuu şi alegerile nefericite
pot să conducă pe oricine către dependenţă. Traseul adicţiei est mult mai uşor atunci când fiinţa umană
este lipsită de valori morale, spirituale şi religioase. Cei mai mulţi oameni cresc în familii în care nu se
bucură de o atmosferă spirituală, ci dimpotrivă, trăiesc într-un vid spiritual, într-o lipsă de instruire şi
convingere religioasă. Materialismul, plăcerile personale, succesul vocaţional devin nişte idoli moderni.
Atunci când aceştia se dovedesc înşelători, atunci când se ajunge la decepţie, oamenii resimt un stress
puternic, se simt goi, neajutoraţi, lipsiţi de sens şi semnificaţie şi atunci drogurile, alcoolul, par să fie
singurele alternative care să le aducă alinare cel puţin temporar. Dar acestea nu fac decât să desăvârşească
panta distructivă pentru care au optat.
Ar putea fi argumentat că fiinţa umană are o nevoie profundă de relaţie reală şi progresivă cu
Dumnezeu. Atunci când această foame este negată, nerecunoscută şi neîmplinită, există o căutare febrilă
pentru altceva care să umple acest vaccum. Acest aspect este stabilit cu claritate în Sfânta Scriptură. ‚Nu
bea, nu consuma vin, alcool, pentru că multe rele vor apărea de-a lungul acestui drum, ci, dimpotrivă, fiţi
plini de Duhul Sfânt şi supuneţi-vă controlului Său.’Efes 5,18. În această singură propoziţie este un
avertisment care implică cauza şi răspunsul la problema dependenţei de alcool.
Efectele alcoolismului
Utilizarea excesivă a alcoolului nu afectează pe oricine în acelaşi mod. Este binecunoscut de
exemplu că unii oameni devin relaxaţi, hipomaniacali, excesiv de veseli şi vorbăreţi, iar alţii devin
irascibili, agresivi sau plângăreţi. Unii rezistă la consumul unei cantităţi importante de alcool, în timp ce
alţii se îmbată imediat. Chiar cu aceste diferenţe, alcoolismul manifestă de fapt aceleaşi simptome fizice,
psihice şi comportamentale. În schema următoare sunt prezentate efectele adicţiei faţă de alcool şi modul
în care o persoană se afundă progresiv în stadiile sale, începând cu consumul ocazional, social şi până la
fazele cronice în care completa înfrângere este acceptată şi recuperarea progresivă în cel mai bun caz
poate să apară.
1. Efectele biologice. Ori de câte ori o substanţă chimică este introdusă în corpul nostru, apare o
reacţie fiziologică. Natura acestei reacţii depinde de condiţia biologică a persoanei, de tipul de drog
consumat, de cantitatea şi frecvenţa cu utilizat. Alcoolul este otravă, o toxină care afectează toate celulele
organismului. Dacă este consumat rapid şi în cantitate mare, procentul de alcool din sânge creşte,
activitatea cerebrală este afectată şi echilibrul băutorului, performanţele motorii, gândirea şi răspunsurile
emoţionale sunt influenţate. Dacă este consumat cu consecvenţă în cantitate mare, aproape fiecare organ
şi sistem al organismului este afectat mai mult sau mai puţin direct şi distrugeri masive sunt consecinţa.
La aproximativ o treime din băutorii cronici, celulele hepatice sunt distruse şi organul nu mai este
capabil să metabolizeze substanţele nutritive. Se ajunge în felul acesta la ciroză care de obicei nu este
dureroasă, iar atunci când tulburările structurale s-au produs deja, boala este ireversibilă şi fatală. De
asemenea, utilizarea alcoolului produce tulburări cerebrale şi de sistem nervos, tulburări gastro-
intestinale, hipertensiune arterială şi miocardopatie alcoolică, inhibă sinteza de hematii şi leucocite, scade
potenţa sexuală şi creşte riscul de malformaţie fetală. De asemenea, s-a constatat în ultima vreme că
688
consumul de alcool creşte riscul de cancer de ficat, de stomac, de sân şi de colon. Toate aceste aspecte ale
efectelor biologice ale alcoolului, atrag atenţia asupra seriozităţii problemei şi a necesităţii intervenţiei
medicale în stadiile iniţiale.
2. Efectele psiho-sociale. Deoarece consumul de alcool este atât de comun, cei mai mulţi oameni
sunt familiarizaţi şi obişnuiţi cu efectele sale evidente. Mersul pe două cărări, vederea dublă, dizartria,
toate acestea par să fie nişte lucruri obişnuite în societate şi oamenii nu mai sunt surprinşi de ciudăţenia
efectelor emoţionale şi comportamentale ale beţivilor. Ceea ce observă omul comun, este doar partea
vizibilă a icebergului. Efectele emoţionale, neglijarea de sine, retragerea, pierderea inhibiţiilor sociale,
toate acestea aparţin stadiilor iniţiale ale alcoolismului, dar dacă lucrurile degenerează, apare
comportamentul defensiv, raţionalizările, represia.
Astfel, raţionalizarea doreşte să scuze băutura şi comportamentul rezultat. Represia încearcă să
uite amintirile dureroase şi ruşinoase. Proiecţia blamează pe alţii pentru propriile probleme, pentru
gândurile, simţămintele şi acţiunile inacceptabile. Dar cea mai comună dintre toate se pare că este negarea
faptului că există o problemă. Mai târziu, toate acestea atenuează şi viaţa este centrată doar pe dobândirea
drogului. Toate celelalte dobândesc o importanţă secundară şi arată cât de departe au fost distrugerile
produse de alcool încât persoana nici măcar nu-şi mai dă seama de situaţia, de gravitatea ei. Alcoolismul
cronic poate fi asemănat în mare măsură cu psihozele grave sau cu tulburările majore de personalitate.849
3. Efectele asupra familiei. Efectele asupra familiei au fost deja menţionate. Mai întâi, familiile
încearcă să protejeze, să controleze şi să blameze pe băutor. Apoi încearcă să-şi asume responsabilităţile
acestuia, toate însă presupunând tensiune, teamă, nesiguranţă şi ruşine. Odată ce se instalează jena şi
ruşinea, aceasta conduce familia să se retragă faţă de alţii, să se izoleze.
4. Efecte spirituale. Este imposibil să te maturizezi şi să te dezvolţi spiritual atunci când eşti
dependent şi controlat de un drog. Mulţi alcoolici ştiu aceasta, dar ei par lipsiţi de putere şi nu sunt
capabili să se schimbe. Ca rezultat, se afundă într-o înstrăinare din ce în ce mai adâncă faţă de Dumnezeu.
Alcoolul devine un idol faţă de care se închină şi faţă de care plătesc un tribut extrem de sever. Influenţa
spirituală este adversă, deşi unele familii par să se apropie ceva mai mult de Dumnezeu în acest timp de
criză, în timp ce altele se îndepărtează.850
()
Diagrama adicţiei şi recuperării din alcoolism, după Jellinek, conceptul de boală asupra
alcoolismului, The diseases concept of alcoholism, New Brunswick, NJ, Hillhouse Press, 1960, apud
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989, p 496.
Consilierea alcoolicului
Cum poate cineva ajuta un alcoolic?851 Pentru început este util să ştim ce nu poate să fie de folos
unui alcoolic: critica, ruşinarea, solicitarea promisiunii de a se opri, ameninţările, ascunderea efectelor
distructive ale alcoolului, îndemnul sau tendinţa de a utiliza mai multă putere, predicile, inspirarea
vinovăţiei. Cele mai multe familii încearcă astfel de instrumente care rareori au vreun efect. Tratamentul
alcoolismului este adesea complicat de un număr de alte probleme paralele asociate care trebuie tratate
fiecare din ele, separat.
De pildă, alcoolismul este adesea asociat unor tulburări psihice. În mod frecvent există şi afecţiuni
organice, unele datorate consumului de alcool şi carenţelor alimentare. În efortul de a se trata ei înşişi,
unii alcoolici încep să ia diverse barbiturice, amfetamine şi alte medicamente sedative, tranchilizante care
complică starea alcoolicului şi fac recuperarea şi mai dificilă. În mod evident, intervenţia medicală
iniţială, cât mai timpurie, este de mare importanţă. Între măsurile sau direcţiile principale către care
acţionăm în consilierea alcoolismului sunt următoarele:852
1. Conştientizaţi-i alcoolicului marea nevoie de ajutor. Acest lucru este dificil deoarece mulţi
alcoolici neagă că ar avea vreo problemă. Gândirea lor este atât de tocită, obtuză şi confuză, încât
realitatea condiţiei de alcoolic le este inconştientă, iar acţiunile bine intenţionate ale membrilor familiei
care încearcă să acopere efectele şi consecinţele comportamentului său iresponsabil conduc la aceasta.

689
 Cei mai mulţi experţi sunt de acord că fără cooperarea etilicului, tratamentul nu poate fi eficient.
Cum putem ajuta totuşi un alcoolic să înţeleagă că are nevoie de ajutor? Membrii Asociaţiei Alcoolicilor
Anonimi consideră că băutorul trebuie să ajungă în situaţia cea mai mizerabilă, cea mai de jos a stării sale
de alcoolic, pentru a constata incapacitatea de a se ajuta singur pentru a renunţa la eforturile sale
personale. Numai în această condiţie el este gata să admită că este lipsit de putere şi că nu poate controla
alcoolul, că este incapabil să-şi administreze viaţa, fără ajutor din afară. În mod regretabil, mulţi oameni
ajung să moară datorită efectelor nefaste ale alcoolului înainte ca să ajungă fie în această stare, fie să
devină conştienţi de ajutor.
Există şi alte modalităţi de a-i ajuta să accepte nevoia de tratament înainte ca să fie prea tâtziu?
Multe probleme ale alcoolicului atrag atenţia consilierului prin însăşi natura lor şi par să nu aibă nici o
legătură cu alcoolul. De pildă un cuplu poate veni să solicite consiliere maritală, sau că are probleme cu
unul dintre copii. Iniţial, consilierul, care ar putea să comită eroarea de a considera că alcoolici sunt doar
beţivii ordinari care cad prin şanţuri şi care nu reuşesc să-şi păstreze profesia, ar putea să nu suspecteze că
o persoană atât de bine îmbrăcată şi arătând oarecum realxat, este într-adevăr un alcoolic notoriu. Soţul ar
putea fi un om de afaceri de succes care obişnuieşte să-şi anestezieze stressul cu alcool după orele de
program în fiecare seară, în timp ce familia îşi vede de viaţă şi de treburi, fără să-i acorde atenţie.
Chiar când suspectăm abuzul de alcool, consiliatul poate să nege că există vreo problemă. El sau
ea pot fi de acord că-şi permit din când în când câteva pahare, dar că ar putea să se oprească oricând şi că
asta nu-i afectează deloc. Ar putea chiar să accepte câteva teste screening 853 privind atitudinea şi
depistarea băutorilor aşa cum este Drinking Indicators Checklist, (DIC), pus la punct de către echipa care
se ocupă de alcoolism în Departamentul de Stat din Colorado. Acesta nu este un test screening foarte rigid
şi nu există nici un scor. În schimb, este un îndrumător care nu are un efect ameninţător şi pe parcursul
interviului poate ajuta consilierul să vadă gradul de afectare al alcoolicului.

Drinking Indicators Checklist, (DIC)

_____ Amnezii
_____ Schimbări de personalitate
_____ Dificultăţi în relaţiile interpersonale
_____ Dificultăţi profesionale
_____ Probleme juridice: Arestat pentru ………… Data ……… .
Arestat pentru ………… Data ……… .
Maximum de ingestie zilnică …………………….. .
_____ Schimbări în toleranţă ………….. creştere ………… descreştere ………. nici o schimbare.
_____ Pierderea controlului asupra consumului.
_____ Semne de adicţie fizică: ……… Tremurături, ……… Halucinaţii,
...…… Convulsii, ……… Istoric de delirium tremens.
Alte informaţii clinice:
_____ Tentative anterioare de renunţare la băutură.
_____ Cea mai lungă perioadă de abstinenţă: …………………………………… .
_____ Alcoolism în familia de provenienţă şi de apartenenţă: ………………….. .
_____ Diagnosticul afectării hepatice: ……… inflamaţii, ……… ciroză.

(După Packard MA, „Assessment of the problem drinker: A Primer for the Counselors”, Journal
of counseling and development 64, 1986, 520; apud Collins).
Aşa cum am văzut, agravarea sau evoluţia alcoolismului este caracterizată de negarea băutorului
că ar exista vreo problemă. De aceea, într-o manieră fermă, bazată pe fapte, nonjudicativă, atrage atenţia
asupra acţiunilor consumatorului. În legătură cu comportamentul membrilor familiei, un autor spunea că
690
cel mai eficient este limbajul nonverbal. Dacă băutorul s-a întors acasă şi nu-şi poate menţine echilibrul,
cade în hol, pe duşumea, nu-l ajuta să ajungă în pat, nu-l dezbrăca, ci lasă-l să stea acolo până când se va
trezi. Dacă a spart ceva, nu ridica cioburile, lasă efectele acţiunilor sale distructive să fie văzute atunci
când îşi va reveni, când trăieşte şi starea de mahmureală. Acest lucru îl face pe alcoolic să nu mai poată
nega ceea ce s-a petrecut, pentru că va deveni conştient de ele, în stare de trezie.
O abordare nouă, inovatoare în a-l ajuta pe alcoolic să recunoască starea sa a fost numită
intervenţie.854 Aceasta presupune planificarea cu atenţie, de obicei implică repetarea, şi cere un mare
angajament din partea tuturor oamenilor stressaţi din cauza consumului de alcool al băutorului. O
persoană, de obicei consilierul profesionist, asigură coordonarea întregului grup, care poate să constea din
soţul, copii, părinţii, colegii, asociaţii, cei mai buni prieteni, patronul, pastorul şi alte persoane
semnificative din viaţa acestuia. În momentul stabilit pentru întâlnire, fără a i se da nici un avertisment,
membrii grupului apar toţi odată, şi într-o manieră nonjudicativă, îi oferă percepţiile sale, îi spun fiecare
cum este afectat de acţiunile sale ca şi consumator, ca alcoolic.
Adesea, această întâlnire devine extrem de emoţionantă, uneori alcoolicul poate izbucni în mânie
şi poate să părăsească locul. Constrâns, confruntat cu realitatea consumului de alcool şi ceea ce a făcut
acest drog din viaţa sa, acceptă să intre într-un program terapeutic. Această metodă cel mai bine folosită
sub călăuzirea unui profesionist, este un mod de a ajuta alcoolicul să facă faţă şi să se confrunte cu ideea
de a primi ajutor, de a accepta un program terapeutic.
Cei mai mulţi dependenţi au o mare anxietate şi o imagine de sine extrem de căzută. Încearcă să
fii prevenitor, nu critica, nu condamna, într-un mod care să crească anxietatea şi să se simtă ameninţat.
Arată acceptarea persoanei, dar nu şi a comportamentului său. Ascultă alcoolicul, dar nu-i oferi
reasigurări, nu-i face promisiuni deşarte. Recunoaşte şi ajută-l să conştientizeze, că dependenţa de alcool,
l-a transformat, l-a făcut dependent, adesea l-a determinat să regreseze, are multe atitudini copilăreşti,
manipulative, şi a devenit un maestru în a solicita simpatia celor din jur.
Consilierul trebuie să reziste tendinţei de a da sfaturi, de a predica sau de a se manifesta ca un
părinte. În schimb, arătaţi o atitudine fermă, sensibilă, noncondescendentă, care implică responsabilitatea
pentru recuperare, ce-i revine alcoolicului. În toate acestea amintiţi-vă că cel mai bun consilier este
amabil, dar nu manifestă dulcegării în manierismele sale, ci rămâne ferm.
2. Oprirea consumului de alcool. Detoxifierea este o procedură care implică intervenţia unui
medic. Unii alcoolici pot să renunţe singuri, dar cei mai mulţi au nevoie de asistenţă medicală, în special
datorită faptului că simptomele sevrajului, inclusiv tremor, greaţă, vărsături, slăbiciune, anxietate,
depresie şi uneori manifestările tipice ale delirium-ului tremens, pot să fie severe.
Unii medici, utilizează agenţi de inducţie a abstinenţei cum sunt disulfiramul (antalcol, antabuz),
care pot să creeze o reacţie de respingere faţă de consumul de alcool, prin greaţă şi alte simptome
neplăcute, pe care le produce blocajul metabolizării alcoolului la nivelul acetaldehidei. Utilizarea acestor
substanţe rămâne încă controversată privind eficienţa pe termen lung.855
În timp ce detoxifierea se realizează relativ sigur şi rapid, acesta nu este decât începutul
tratamentului. O problemă mult mai gravă este prevenirea recăderii şi păstrarea alcoolicului în situaţia de
abstinenţă totală. Aceasta implică consilierea care trebuie să aibă cel puţin patru obiective:
1. Oferirea terapiei medicamentoase, pentru a repara distrugerile provocate de alcoolism;
2. Ajutorarea alcoolicului să facă faţă stressului şi să funcţioneze eficient fără ajutorul alcoolului;
3. Crearea unei noi identităţi fără alcool, lipsită de alcool;
4. Edificarea sau restaurarea imaginii de sine şi a capacităţii de a face faţă vinovăţiei.
Primul din aceste obiective implică tratament medicamentos, dar toate celelalte sunt sarcini ale
consilierului, terapeutului nemedic, creştin, care trebuie să colaboreze cu membrii familiei, cu grupurile
suport, cum sunt alcoolicii anonimi şi alţi specialişti în terapie.
3. Asigură, furnizează susţinere, suport. Alcoolicii şi alţi consumatori de droguri, sunt adesea
singuri, persoane imature cărora li se cere să-şi schimbe stilul de viaţă, însă profund ancoraţi în
dependenţa şi falsa valorizare pe care o acordă unei substanţe cu caracter de drog şi la care ei trebuie să
691
renunţe. Acesta nu poate fi realizat doar în una-două şedinţe de consiliere pe săptămână. Foarte mulţi
dependenţi sunt ajutaţi cel mai bine în secţii specializate de tratament al sevrajului şi recuperare în centre
bine puse la punct.
Unii pot fi asistaţi de asemenea prin consiliere de grup, grupuri tip self-suporting, aşa cum este
organizaţia Alcoolicilor Anonimi, de felul căreia poate fi organizată o filială în localitatea respectivă. Pe
parcursul şi în stilul acestor grupuri pot fi recuperate semnele de dependenţă, modul cum pot face faţă
stressului vieţii, cum să relaţioneze cu ceilalţi oameni şi să trăiască fără dependenţă chimică. Alcoolicii
anonimi rămân grupurile self-suporting care par să aibă cea mai mare eficienţă în ajutarea alcoolicilor.
Deşi nu sunt şi nu se declară în mod specific creştini, cele douăsprezece principii pe care le utilizează sunt
consecvente cu învăţăturile biblice: acceptarea realităţii, credinţa în Dumnezeu, devoţiunea sau
consacrarea vieţii în grija lui Dumnezeu, onestitatea de a accepta şi de a relaţiona cu Dumnezeu, cu sine şi
cu ceilalţi, dorinţa şi disponibilitatea de a-şi schimba modul de viaţă, rugăciunea, corecţiile necesare şi
părtăşia cu alţii, disponibilitatea de a oferi ajutor celorlalţi în aceeaşi situaţie.856
Apartenenţa şi părtăşia în aceste grupuri self-suporting este mult mai eficientă decât efortul
terapeuţilor de a oferi insight psihologic. De asemenea, utilă poate să fie şi apartenenţa la o comunitate
creştină în care membrii comunităţii manifestă înţelegere, cunosc câte ceva despre adicţie şi dependenţă şi
pot s-ofere încurajare, prezenţă şi asistenţă practică. Prea adesea însă membrii comunităţilor devin critici,
judicativi şi nu au bunăvoinţa de a ajuta, lucru care presupune sacrificiu. Alţi credincioşi manifestă
compasiune, dar suportul lor şi ajutorul lor este limitat, deoarece nu sunt familiarizaţi cu datele
alcoolismului, nu sunt capabili să empatizeze cu luptele şi frământările alcoolicilor şi familiilor acestora.
4. Asistă managementul stressului. În trecut, alcoolicii au avut de-a face cu stressul şi au
încercat să scape de acesta prin utilizarea alcoolului. Consilierea trebuie să arate cele mai bune metode,
mijloace, de a face faţă presiunilor şi solicitărilor vieţii fără consumul de alcool sau al altor substanţe.
Pentru a învăţa lucrul acesta, consiliatul trebuie să-şi însuşească şi să manifeste încredere în consilier, iar
consilierul trebuie să fie răbdător şi să-şi manifeste disponibilitatea. Stressul poate să fie discutat, dar cea
mai bună abordare este aceea de a te ocupa de fiecare problemă care a apărut în viaţa consiliatului şi a
decide, a hotărî măsuri practice în care i se poate face faţă. Aceasta include îmbunătăţirea, optimizarea
relaţiilor interpersonale şi felul cum poate să stabilească relaţii cu ceilalţi, neconsumatori de alcool, pentru
că anturajul dependent de alcool l-ar duce din nou către consum şi dependenţă.
5. Încurajează înţelegerea de sine şi schimbarea stilului de viaţă. Atunci când s-a stabilit o
relaţie terapeutică optimă, poate fi utilă luarea în considerare a unor motive pentru care se ajunge la
dependenţa de alcool. Această discuţie trebuie să conducă la insight, dar insight-ul este de mică valoare
dacă nu este urmat de măsuri practice, de proiecte specifice pentru schimbarea comportamentului. Uneori,
aceste planuri pot implica consiliere vocaţională, evaluarea imaginii şi stimei de sine, discutarea unor
probleme sau chestiuni maritale sau spirituale. Toate acestea sunt abordate în secţiuni specifice pe
problemă în această lucrare.
De asemenea, apare marea problemă a stilului de viaţă. Cum va fi viaţa sa diferită? Stilul de viaţă
al cuiva depinde de luarea unor decizii privind ce va face şi cum va face acum şi în viitor. Pe măsură ce
consiliatul şi consilierul fac aceste proiecte, încearcă să fii sensibil la nevoile unice pe care le
experimentează alcoolicul. De pildă categoria din care acesta face parte: poate să fie o femeie, un vârstnic
sau un adolescent. Toţi aceştia au probleme oarecum distincte cu băutura şi nu pot fi trataţi toţi după
acelaşi calapod.857 În decizia de schimbare a stilului de viaţă, trebuie inclusă şi familia, şi celelalte
persoane semnificative ale alcoolicului.
6. Consilierea familiei. Deoarece alcoolismul este o problemă de familie, întreaga familie trebuie
să primească susţinere, înţelegere şi ajutor. Uneori trebuie încurajată să nu se retragă, ci să funcţioneze la
nivel optim, în pofida circumstanţelor nefavorabile. Este necesar să-i oferi informaţii în legătură cu
adicţia care le dă posibilitatea să înţeleagă şi să ia deciziile corecte. Adesea familia trebuie ajutată să vadă
în ce măsură membrii ei contribuie la perpetuarea problemei şi cum îl protejează pe băutor de
consecinţele sale, ceea ce-l duce la prelungirea şi perpetuarea acestor condiţii. Înainte ca băutorul să fie de
692
acord să înceapă programul de recuperare, membrii familiei trebuie să fie încurajaţi să confrunte în mod
terapeutic alcoolicul cu consecinţele stării şi acţiunilor sale, prin oferirea dovezilor care rezultă din acesta.
Pe măsură ce alcoolismul, dependenţa s-a dezvoltat, ceilalţi membri ai familiei au fost şi sunt
obligaţi să-şi asume responsabilitatea pentru toate sarcinile familiei. Atunci când alcoolicul este recuperat,
familia trebuie să se schimbe, să se readapteze la schimbările provenite şi să înveţe să accepte această
recuperare a alcoolicului într-un membru responsabil al acesteia. Este un proces dificil, deoarece, pe de o
parte s-ar putea ca ei să se teamă, bazaţi fiind pe experienţele trecute că se va produce din nou o recidivă,
o recădere, sau din cauză că familia a învăţat să-şi compenseze multe din dificultăţile ei de altă natură,
funcţionând şi gravitând în jurul problemei alcoolicului. Aşa cum am văzut, schimbările în familie sunt
riscante şi de aceea, unii membri ar putea să se opună sau să se comporte disfuncţional. În toate aceste
probleme, prezenţa consilierului este extrem de necesară.
7. Recidivele, recăderile sunt probabile şi posibile. Aşa cum pretind alcoolicii anonimi, un
singur pahar de băutură poate să-l împingă pe un alcoolic înapoi în starea de adicţie, deşi unii
profesionişti nu sunt de acord. Există un acord unanim că recăderile, recidivele sunt extrem de frecvente
între alcoolici. Dacă acestea sunt urmate de blam, de condamnare din partea celorlalţi, alcoolicul este
înclinat să renunţe şi să spună: nu voi câştiga niciodată, niciodată nu voi înfrânge această patimă, aşa că
ce rost are să mai încerc? Nu este uşor să lucrezi cu peroane dependente chimic sau cu familiile lor
afectate. Consilierul trebuie să se aştepte la eşec şi după o recădere el trebuie să reia travaliul pentru a
ajuta oamenii să se ridice şi să-şi înfrângă dificultăţile.
8. Resursele creştine, Evanghelia şi ucenicia sunt fundamentale în recuperare. Literatura de
specialitate, de profil nu menţionează aproape niciodată rolul dimensiunii spirituale în ajutorarea
oamenilor să scape de dependenţa de alcool. Este adevărat că poate acest mijloc se dovedeşte eficient
doar într-un număr restrâns de cazuri de alcoolici, pentru că foarte puţini ajung să frecventeze mediile
creştine şi să beneficieze de pârghiile spirituale, de părtăşia creştină, de încrederea şi ajutorul pe care
Dumnezeu poate să-l dea. Însă atunci când există foşti alcoolici recuperaţi în mediile creştine şi care pun
la punct centre de luptă şi recuperare a alcoolicilor, acestea funcţionează extrem de eficient. Se pare că tot
ceea ce distruge alcoolul în personalitatea alcoolicului, pierderea capacităţii de voinţă, alterarea relaţiilor,
lipsa încrederii şi o proastă imagine de sine, toate acestea sunt compensate ideal într-un mediu creştin.858
Aşa cum fiecare păcătos trebuie să-şi recunoască starea, neajutorarea şi să se consacre, să se
încreadă pe deplin în puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi în meritele Domnului Isus Hristos, acelaşi
lucru, în mod specific trebuie să-l recunoască şi alcoolicul. Ori deseori, alcoolicii sunt maeştri în
manipularea celorlalţi şi consilierul trebuie să fie atent să nu cadă în acelaşi model încercând să
manipuleze persoanele pentru a-şi însuşi valori faţă de care ei se simt străini. Această convertire, această
însuşire a valorilor trebuie să fie una profundă, intimă, pentru că numai în situaţia în care sufletul îşi
descoperă pe Creatorul şi Mântuitorul cu adevărat, doar atunci se produce recuperarea, atât din
dependenţa de alcool, cât şi recuperarea spirituală şi salvarea sa ca om.
Nu încercaţi să constrângeţi. Oamenii vor răspunde Evangheliei dacă sunt suficient de oneşti cu ei
înşişi, iar beneficiile nu sunt doar temporare, ci veşnice. În întreg procesul, rugăciunea are importanţă
centrală. Atât rugăciunea de mijlocire, cât şi rugăciunea cu cel afectat, arată disponibilitatea oamenilor ca
instrumente ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lucrează pentru a restaura pe cei controlaţi de patima
alcoolului sau alte substanţe chimice. În felul acesta se obţin rezultate durabile şi se poate manifesta şi o
activitate preventivă.
Prevenirea alcoolismului
Prevenirea alcoolismului a devenit o preocupare majoră a politicienilor, în mediile de afaceri, în
învăţământ, în armată şi în biserică. Grupuri de părinţi, şcoli, medici, profesionişti în psihoterapie şi
consiliere, media şi mulţi alţii, recunosc importanţa eforturilor viguroase pe termen lung, în schimbarea
opiniei şi a atitudinilor faţă de alcool şi a altor droguri. Poate să fie surprinzător, dar chiar industria
producătorilor de alcool au iniţiat un program prin care barmanii şi întreg personalul implicat în servirea
alcoolului, au fost instruiţi cum să prevină dependenţa şi să lupte împotriva alcoolului. În pofida tuturor
693
acestor efecte, totuşi ştim mai mult despre terapie decât despre prevenţie. Câteva recomandări profilactice
pot fi extrem de necesare:859
1. Stimulaţi o viaţă de familie sănătoasă. Aşa cum a fost arătat deja, prevenirea alcoolismului şi
a altor dependenţe trebuie să înceapă în cămin. Atunci când copiii sunt respectaţi, iubiţi, educaţi şi
disciplinaţi, când sunt crescuţi de părinţi sensibili care manifestă dragoste şi preocupare faţă de ei, când
există ocazii prielnice pentru o maturizare sănătoasă, posibilitatea ca să apară adicţia este mult mai mică.
Atunci când nevoile afective sunt satisfăcute în cămin, când copiii sunt ajutaţi să facă faţă stressului, când
sunt îndrumaţi şi îşi însuşesc un set clar de valori şi priorităţi, când există un sentiment al siguranţei şi al
stimei, al imaginii de sine, asociat cu o capacitate mai mare de a face faţă problemelor vieţii fără droguri,
toate acestea îi ajută să rămână liberi faţă de dependenţă.
Unii autori au subliniat importanţa exemplului personal al părinţilor. Atunci când părinţii fumează,
consumă alcool în mod regulat, sau iau diverse substanţe, copiii văd lucrul acesta şi indiferent ce li se
spune, ei îşi vor însuşi modelul părinţilor lor. De asemenea, atunci când părinţii interzic în mod rigid şi
vehement utilizarea alcoolului, copiii reacţionează adesea prin opoziţie şi riscurile de dependenţă în
perioada de adolescenţă sunt mari. Cea mai eficientă abordare este aceea a unei atitudini deschise, o
recunoaştere a pericolului sau încurajarea abstinenţei şi un exemplu în stilul de viaţă al părinţilor care să
indice faptul că există multe alte surse de bucurie şi satisfacţie într-un stil de viaţă sănătos, că pot să facă
faţă problemelor şi să se bucure de suport chiar în familie sau în rândul persoanelor semnificative, a
grupurilor suport, astfel încât să nu fie nevoie de anestezie prin alcool.
Este binecunoscut faptul că rareori avem de-a face cu o atmosferă sau cu o familie de felul acesta,
în care toate aceste probleme să fie rezolvate. Copiii alcoolicilor trăiesc în familii inconsecvente şi
părinţii sunt inadecvaţi cerinţelor şi funcţiei lor. În mod frecvent, problema alcoolului este însoţită de
negare şi încercare de disimulare. Mulţi copii care au ochii conştiinţei deschişi, care văd dramele prin care
trece familia lor se simt confuzi, mânioşi, vinovaţi, temători, neiubiţi şi prost înzestraţi pentru a face faţă
vieţii de adulţi. Le lipseşte modelul de adult sănătos, echilibrat. Cercetătorii au constatat că mulţi din
aceşti copii, atunci când devin adolescenţi, tineri, sunt în primejdie mare de a-şi însuşi paternul părintesc
şi a deveni alcoolici.
Totuşi există şi copii care din mizeria părinţilor lor, învaţă să evite şi nu pun alcool în gură, tocmai
din cauza aceasta, reuşind să-şi organizeze viaţa şi să fie exact opusul a ceea ce a fost familia sau părinţii
lor. Copiii cu risc crescut pot fi ajutaţi să evite dependenţa de alcool, având nevoie de asistenţă şi
încurajare specială, de călăuzire din partea adulţilor din afara familiei. Lucrul acesta ar putea foarte bine
să fie realizat de către comunităţile creştine.
2. Inspiraţi o credinţă religioasă creştină sănătoasă. Există numeroase studii efectuate după
1970 care demonstrează că adolescenţii, copiii, tinerii care provin din familii creştine au o tendinţă mult
mai scăzută către dependenţă de alcool, droguri sau libertinism sexual. Aceasta arată că există o relaţie
strânsă între valorile spirituale creştine şi prevenirea acestor comportamente dăunătoare. Comparat cu
familiile care nu arată interes pentru valorile spirituale, datele acestea sunt net favorabile familiilor
creştine. Aceasta nu înseamnă că apartenenţa religioasă singură poate să protejeze faţă de dependenţa de
droguri şi alcool. Problema este mai complexă. Totuşi acesta este unul dintre factorii importanţi care pot
să menţină sănătatea familiei, atât psihologică cât şi relaţională, spirituală. Să ne reamintim de opoziţia pe
care perspectiva biblică, respectiv apostolul Pavel, inspirat fiind, o trasează între prezenţa Duhului Sfânt
şi starea de băutor.
3. Furnizaţi educaţie, informaţii privind pericolele alcoolului şi mecanismele dependenţei de
alcool. Incontestabil, cei care nu beau niciodată nu au cum să devină alcoolici. Apelurile emoţionale
pentru abstinenţă influenţează sau avertizează însă, rareori pe oameni în legătură cu efectele alcoolului,
câtă vreme se află sub presiunea anturajului sau curiozităţii. De aceea nu este nici de folos să ignori
subiectul alcoolismului şi să presupui că orice deschidere a acestui subiect va creşte curiozitatea şi
tentaţia de a experimenta efectele sale. Atunci când abuzul şi dependenţa de alcool sunt luate în
considerare cu francheţe, sunt discutate deschis, când slăbiciunea şi tentaţia de a cădea sub incidenţa
694
acestui drog periculos sunt prezentate, ne putem aştepta ca oamenii, fiind informaţi, să fie mai rezistenţi,
să fie preveniţi.
Totuşi, de multe ori, alcoolismul este prezentat în media, într-o manieră jovială şi fără să se pună
accent pe caracterul periculos, riscant al acestuia. Educaţia profilactică ar trebui să constea în:
a. Prezentarea timpurie, deoarece cei mai mulţi alcoolici încep lungul lor declin încă din perioada adolescenţei sau
chiar mai timpuriu;
b. Prezentaţi faptele cu acurateţe privind natura şi efectele alcoolului;
c. Evitaţi apelurile emoţionale prin tactici ineficiente şi care nu oferă informaţie factuală, pe care te poţi bizui;
d. Discutaţi cu claritate poziţia biblică asupra băuturilor alcoolice şi beţiei;
e. Faceţi pe tineri conştienţi în legătură cu mecanismele şi cauzele care conduc la dependenţa de alcool;
f. Prezentaţi modalităţile de a spune nu presiunii anturajului către consumul de alcool;
g. Încurajaţi oamenii să ia o decizie în loc să se lase târâţi într-un obicei dăunător într-un mod aproape inconştient;
h. Încurajaţi abstinenţa ca cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de prevenire;
i. Descrieţi semnele de avertisment care implică dezvoltarea adicţiei;
j. Alertaţi oamenii privind disponibilităţile, locurile şi natura ajutorului care poate fi dat celor care au deja probleme
cu alcoolul.
4. Instruiţi şi ajutaţi oamenii, să facă faţă problemelor vieţii. În tabloul următor este un
exemplu de măsuri practice care pot fi oferite alcoolicilor pentru recuperare. El poate fi reprodus şi
împărtăşit cu alcoolicii şi familiile lor.
Alcoolism
Măsuri practice pentru recuperare860
1. Ocazia, timpul potrivit pentru a te elibera de alcool este astăzi, acum. Eliberarea sau independenţa de
droguri înseamnă să nu consumi nici una din aceste substanţe, inclusiv alcool. Acest lucru este imposibil
de realizat de unul singur, prin propriile-ţi puteri. Ai nevoie să participi la un program standardizat de
recuperare.
2. Recuperarea din dependenţa de alcool este un proces care durează toată viaţa şi nu este doar un
eveniment de moment. Trebuie să-ţi însuşeşti şi să depui efort pentru a participa la acest program, pe care
trebuie să-l parcurgi pas cu pas. Recuperarea nu se produce instantaneu. Necesită timp pentru ca forţele
tale intelectuale şi organismul tău să-şi revină şi de asemeni necesită timp pentru ca Dumnezeu să
producă aceste schimbări în tine.
3. Încearcă să-ţi asiguri ajutorul din partea cuiva calificat. Nu încerca să ajungi să-l îndeplineşti singur,
pentru că eventualul eşec te va conduce la disperare.
4. Nu renunţa chiar dacă s-a produs o recidivă sau o recădere. Niciodată nu este prea târziu să încerci din
nou. Dumnezeu este Dumnezeul celei de-a doua şanse şi chiar mai mult.
5. Nu te lupta cu alcoolismul prin propriile tale puteri. Trebuie să depinzi de puterea lui Dumnezeu pentru
a-ţi păstra independenţa faţă de drog. Citeşte Galateni 5,16 şi Filipeni 4,13.
6. Trebuie să stai departe de orice sursă de alcool şi de anturajul care consumă alcool. Dacă te asociezi cu
ei rişti o recidivă sau recădere în cel mai mare grad. Aşa cum spune 1Corinteni 15,33, nu vă înşelaţi,
companiile proaste corup caracterele bune.
7. Nu fi surprins atunci când eşti tentat să foloseşti din nou alcoolul. Ispita în sine nu este păcat, ci doar
cedarea în faţa ei şi trebuie să fii convins că vei fi confruntat cu aceasta. Citeşte 1Cor. 10,13, Iac 1,13-15.
8. Recunoaşte că este uşor să te minţi pe tine însuţi şi ştii aceasta mai bine decât oricine altcineva. Trebuie
să fii conştient de abilitatea ta de a raţionaliza, de defensă, pentru atitudinile rele, greşite şi pentru
comportamentul greşit. Citeşte Ieremia 17,9; Ps. 51,6.
9. Nu te mândri şi nu nutri suficienţa de sine odată ce ai devenit independent faţă de alcool; nu pretinde că
este doar meritul tău în recuperare. Mândria merge înaintea pieirii. Prov 16,18.
10. Ai încredere în Dumnezeu. El cunoaşte cel mai bine interesele tale; are soluţii acolo unde tu nu mai
întrevezi nici una; dacă ai cunoaşte sfârşitul de la început, ai alege tocmai căile prin care Dumnezeu te
conduce. Legile lui Murphy nu controlează şi viaţa creştinului. Rom 8,28.

695
11. Trăieşte în comuniune cu Dumnezeu zi de zi. El îţi cunoaşte trebuinţele fundamentale şi este
familiarizat cu propriile tale probleme. Mat 6,25-34; Filip 4,6-9.
12. Rezervă-ţi timp pentru rugăciune în fiecare zi. Este adezivul care ne păstrează aproape de Dumnezeu.
Prin rugăciune, Dumnezeu ne schimbă. Iac 5,13-18.
13. Citeşte Sfânta Scriptură în fiecare zi. Cuvântul lui Dumnezeu constituie o resursă şi rezolvare pentru
problemele cu care te confrunţi şi te poate direcţiona în soluţionarea dilemelor, a problemelor care te
frământă. Memorizează Prov 3,5-6.
14. Frecventează biserica săptămânal. Acesta este locul în care ne putem închina şi sluji lui Dumnezeu.
Vei creşte în mod spiritual, te vei maturiza şi vei putea fi de folos şi altora. Evr. 10, 24.25.
15. Menţine legătura cu un grup suport, preferabil dintre creştini, împărtăşeşte-ţi luptele, frământările tale
şi primeşte încurajare. Aceasta te va ajuta să faci faţă stressului vieţii. Galateni 6,1.2. Memorizează
rugăciunea serenităţii lui Niebuhr:
„Doamne, dăruieşte-mi serenitatea
de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba
şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele.”
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Resources for
Christian Counseling, 12, Waco, Tex, Word, 1987, 116.
Dacă putem presupune că alcoolismul şi utilizarea celorlalte droguri reflectă adesea eşecul de a
face faţă problemelor vieţii, atunci o abordare în prevenirea acestora este să instruim oamenii să facă faţă
în mod deschis, să discute şi cum să procedeze în confruntarea cu problemele stressante, situaţiile sau
agenţii stressori ai vieţii. Cheia profilaxiei, afirma un autor, este reducerea expunerii la stress atunci când
poţi şi instruirea asupra mijloacelor sănătoase de a face faţă acestuia, atunci când nu pot fi eliminate.
Concluzii privind alcoolismul
Cândva, teologul Reinhold Niebuhr scria: ‚Nu este o sarcină uşoară să faci faţă în mod realist
confuziei morale din zilele noastre, pericolelor morale şi spirituale, datorită cinismului’. 861 Să ajuţi
oamenii să facă faţă realităţii şi să fie avertizaţi privind pericolul alcoolismului, poate să fie o activitate
care să provoace deseori frustrare şi sentimentul inutilităţii. Alcoolismul, dependenţa de alcool presupune
o complexitate de situaţii pline de tragedie, de mizerie şi lipsă de control. Adăugaţi la aceasta competiţia
pe care o fac diversele agenţii de publicitate şi industria alcoolului, apoi opinia largă că, de fapt, alcoolul
nu este periculos şi că un consum moderat nu este chiar distructiv, şi veţi înţelege de ce atât de mulţi
oameni cad în capcana acestui drog care produce cele mai mari distrugeri ale destinelor umane şi
presupune cheltuieli imense care grevează bugetele naţionale ale tuturor ţărilor, ca şi bugetele familiilor.
Din nefericire, bătălia cu alcoolul nu este doar un proces progresiv în care lucrurile sunt
optimizate şi se obţin doar victorii, ci pentru fiecare 3 paşi făcuţi înainte, înregistrăm un recul de 2 înapoi.
În orice caz, inactivitatea, cinismul, nu realizează nimic. Prin măsuri înţelepte şi practice, noi putem ajuta
oamenii să evite sau să scape de suferinţa şi păcatul generate de alcoolism. Terapeutul, consilierul creştin,
trebuie să fie un lider în susţinerea, în ajutorarea alcoolicilor şi familiilor lor, ca să lupte împotriva acestei
plăgi şi să facă lucrul acesta în supunere şi ascultare de Creatorul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos.
Numai în acest fel vom putea să avem succes şi eficienţă în tratarea acestei probleme extrem de dificile.

696
 E. VARIA
27. Consilierea vocaţională
Cândva, într-o perioadă mai stabilă, alegerea unei cariere era un eveniment unic care presupunea o
decizie pentru toată viaţa, o singură dată, în adolescenţă sau în tinereţe. În orice caz, fluctuaţia,
schimbările frecvente de la perioada de industrializare la cea de informatizare şi automatizare,
schimbările de regim care au cuprins sud-estul Europei, fostele ţări comuniste, au presupus bulversarea
multor profesiuni şi schimbarea de vocaţie, de profesiune, reinstruirea profesională, ceea ce a generat
mult stress şi multă frământare pentru un mare număr de oameni.
Alegerea vocaţională are o importanţă crucială şi este dificilă astăzi, fiind rareori un eveniment
unic, pentru toată viaţa. Deseori oamenii au o profesiune de fond, dar se manifestă şi într-un domeniu
secundar sau terţiar, având multiple roluri de îndeplinit şi tuturor acestora trebuie să le facă faţă. Nu este
rară situaţia în care profesiunea de bază a cuiva este doar un mijloc de supravieţuire financiară, adevărata
sa pasiune şi domeniul în care se manifestă creativ fiind altul decât cel de bază.862
Există puţini oameni pentru care profesia este cu adevărat o vocaţie, care le aduce împlinire, care
se simt satisfăcuţi şi fericiţi în ceea ce fac. Este importantă alegerea vocaţională profesională, pentru că
aceasta determină venitul cuiva, standardul de viaţă, rolul şi statusul în comunitate, contactele sociale,
starea de bine emoţională, simţămintele de valoare de sine, utilizarea timpului şi în general satisfacţia în
legătură cu propria viaţă şi existenţă.
Alegerea profesiei, a carierei este deseori dificilă, deoarece există multe disponibilităţi, dar şi
posibilitatea de a face erori, greşeli şi suferinţa, neîmplinirea care decurge de aici. Potrivit unui studiu,
aproape 25% dintre lucrătorii americani sunt nefericiţi deoarece au ales o profesiune care nu le dă
satisfacţie. O treime din administratorii de valoare sau de nivel mediu ar dori să lucreze în alt loc şi
aproape jumătate din toţi angajaţii simt că sunt plătiţi sub valoarea prestaţiei lor.
Datorită faptului că cei mai mulţi oameni învaţă din experienţă, alegerea carierei este rareori doar
un eveniment unic. Începând din liceu şi, uneori chiar mai devreme, oamenii încep să facă presupuneri,
prospecţiuni în legătură cu ce vor deveni, ce vor lucra în viaţă, cu ce se vor ocupa. Aceste decizii continuă
în timpul cursurilor educaţionale, în facultate şi în pregătirile de mai târziu. În mod frecvent, alegerile din
liceu şi din facultate canalizează către o direcţie majoră, către un domeniu, dar chiar şi la finalizarea
facultăţii, pentru mulţi dintre intelectuali, ceea ce ajung ei să profeseze întreaga viaţă, are puţin de-a face
cu ceea ce au învăţat în facultate, aceasta şi datorită faptului că sistemul de învăţământ românesc nu este
cel mai practic.
În mare măsură el se bazează pe dopaj, pe însuşirea multor cunoştinţe care desigur, au un rol în
stabilirea unei culturi generale şi a unei culturi generale profesionale, dar din nefericire se pune prea puţin
accent pe modul cum pot fi utilizate aceste cunoştinţe, lucru deosebit de important în succesul şi calitatea
profesională a cuiva. De asemenea, o mare carenţă a învăţământului românesc este şi faptul că sunt puţine
cursuri, dacă nu deloc, care privesc calităţile emoţionale, calităţile relaţionale ale cuiva, modalitatea de a
utiliza cunoştinţele pe care le are şi de a le plasa cât mai bine posibil, ca să nu mai vorbim de marea
carenţă a valorilor morale şi spirituale pentru care practic, oamenii rămân complet descoperiţi.
De cele mai multe ori, se presupune că toate aceste lucruri care au o importanţă uneori mai mare
decât cunoştinţele tehnice profesionale, sunt învăţate la şcoala vieţii, ca autodidact, însuşite din mers,
aceasta însă este o abilitate extrem de diferită în rândul oamenilor. De aceea unii reuşesc să facă faţă, se
orientează, selectează informaţiile cu adevărat valoroase, pe când alţii rămân total descoperiţi, neadaptaţi
şi nu fac faţă presiunilor şi solicitărilor existenţei.
Deciziile vocaţionale continuă însă şi pe parcursul vieţii profesionale. Ori de câte ori este necesară
reangajarea, când este oferită o promovare, este schimbat locul de muncă, şomajul, reorientarea
profesională, perspectiva pensionării, toate acestea sunt momente în care se iau decizii vocaţionale. Aşa
cum spuneam, mulţi oameni capabili lucrează uneori pe două, trei sau chiar mai multe planuri. Pentru
fiecare din aceste domenii ei iau decizii, iau hotărâri.

697
 Pentru un creştin, deseori activitatea sa profesională nu este decât un pretext de supravieţuire
materială, adevărata sa vocaţie fiind aceea de a da mărturie pentru Dumnezeu, de a se implica în misiunea
de salvare a sufletelor într-o lume a păcatului, a suferinţei. Este important însă ca această misiune să nu
fie doar una formală şi împlinită în mod formal, ci tot ceea ce facem, aşa cum ne invită în mod inspirat
sfântul apostol Pavel, să facem pentru lauda lui Dumnezeu. Deseori, cele mai umile, cele mai modeste
sarcini pe care le îndeplinim au în spatele lor un mesaj moral şi spiritual. Atunci când religia noastră este
conjugată cu profesiunea noastră, eficienţa acestei mărturii practice este una dintre cele mai solide.
Sfânta Scriptură şi alegerile vocaţionale, profesionale
De ce trebuie oamenii să lucreze? Sfânta Scriptură oferă unele răspunsuri remarcabil de
cuprinzătoare şi pătrunzătoare, care însă nu se referă în primul rând la satisfacerea trebuinţelor, la găsirea
împlinirii, la o viaţă de succes sau la acumularea de bogăţie. Munca este poruncită de Dumnezeu, ea este
parte a intenţiei originale pentru fiinţele umane, dar munca nu mai are bucuria pură pe care a intenţionat-o
Dumnezeu înainte de căderea din Eden.
Datorită căderii în păcat, munca a devenit o povară, în special pentru cei care lucrează în slujba
celor bogaţi care îşi câştigă bogăţia din exploatarea şi salariile insuficiente ale lucrătorilor. Unii fac din
muncă un idol şi se epuizează în van prin acumulare de bogăţie şi realizări materiale. Alţii îşi investesc
propriile capacităţi şi eforturi în lupta de a atinge unele ţeluri care se dovedesc absolut inutile şi lipsite de
semnificaţie.863
Munca are şi aspecte răscumpărătoare şi ne poate feri de blestemul păcatului. Exemplul Domnului
Isus Hristos este edificator. Timp de aproape 30 de ani, El a lucrat ca un tâmplar umil şi a oferit o nouă
demnitate şi o sursă de binecuvântare muncii. Munca trebuie văzută ca o slujire a lui Hristos şi a
semenilor. Noi nu ne aducem la îndeplinire sarcinile de serviciu doar pentru a fi pe placul angajatorilor, ci
în sinceritatea inimii şi în respect faţă de Dumnezeu. Să facem totul ca pentru Domnul şi nu doar ca
pentru oameni, sau ca oamenii acestui veac. Gen. 3,17-19; Iacov 5,3-5; Ecl 2,4-11.17-23.
Activitatea noastră poate să fie una care să proslăvească pe Dumnezeu, care să fie în folosul
altora, dar care ne aduce şi beneficii personale. Munca ne dă aptitudini, ne transformă, ne satisface
propriile trebuinţe. Apostolul Pavel spune: cine vrea să mănânce, acela să şi lucreze. Din nefericire, mulţi
creştini au pierdut perspectiva biblică asupra activităţii şi au acceptat concepţia seculară în legătură cu
vocaţia şi profesiunea. Concepţia că locul de muncă ar trebui să aducă o împlinire deosebită este un tip de
adevăr pe jumătate potenţial periculos, deoarece Biblia nu indică faptul că profesia, munca noastră ar
trebui să fie nostimă sau ar trebui să ne facă fericiţi. Col. 3,22-24; 2Thess. 3,10-12.
Împlinirea este o înţelegere mai corectă a sensului slujbei. Trebuie să înţelegem că implicarea
noastră într-o activitate este un mod de relaţionare cu comunitatea, că dăm ceea ce profesional suntem cel
mai capabili să facem prin pregătirea şi aptitudinile noastre, iar societatea ne returnează diverse lucruri
care ne satisfac trebuinţele noastre fundamentale, prin contribuţia fiecăruia dintre membrii săi. Astfel,
atunci când alegem o profesie, trebuie să ţinem seama şi de înclinaţiile, interesele, opţiunile noastre, dar şi
de cele sociale ale comunităţii. Acesta este un punct de vedere creştin mai apropiat de sensul biblic. Gen.
3,17, 19, 23; 1Tim. 5,17-18; Prov. 31,10-31; Ps.104,23.
Dacă vom vedea activitatea, profesiunea noastră doar prin lentilele autosatisfacţiei, interesului
propriu, egoist, atunci nu avem o perspectivă biblică. Cariera, profesiunea noastră trebuie să fie motivată,
animată de nevoile semenilor şi să fie un mijloc, o ocazie de mărturisire, de misiune.
Biblia nu ne spune prea mult despre ceea ce a făcut Adam între momentul creaţiei şi momentul
căderii. Ştim însă că El comunica cu Dumnezeu, se odihnea, a devenit soţ şi Dumnezeu i-a dat o sarcină:
să lucreze şi să stăpânească grădina. El a participat la o activitate cu profunde semnificaţii care nu sunt
evidente la prima vedere, şi anume, faptul că el a nominalizat fiecare parte a existenţei în special fauna şi
flora. După ce au căzut în păcat, cei doi protopărinţi au fost izgoniţi din grădina Edenului şi au fost trimişi
să lucreze pământul cu durere şi în sudoarea frunţii până când aveau să coboare ei înşişi în ţărâna
pământului de unde proveneau.

698
 De-a lungul întregii Scripturi, exemple de muncă, de activitate apar frecvent. Cain, primul fiu al
părinţilor noştri a cultivat pământul. Fratele său, Abel era păstor. Cel puţin în ultima parte a vieţii sale,
Noe a fost un armator şi constructor de nave, apoi s-a reîntors la activitatea sa de bază, de fermier.
Avraam a fost un mare fermier, fiind stăpânul multor turme şi cirezi de animale care erau principala
bogăţie în vremea aceea. David a fost păstor, om de arme şi mai târziu şi-a schimbat cariera devenind
rege. Profeţi, preoţi, Pavel, un executant de corturi, vânători, lideri politici, comercianţi, constructori de
locuinţe, oameni de afaceri, pădurari, pescari, toate acestea şi multe alte profesiuni sunt menţionate în
Biblie atât ca ocupaţie a bărbaţilor cât şi a femeilor. Se pare deci că orice activitate utilă face parte din
planul lui Dumnezeu.
După cădere munca a devenit mult mai dificilă şi mai grea, dar ea rămâne totuşi o binecuvântare
pentru care omul este responsabil. Descrierile pe care Sfânta Scriptură le face activităţii ne conduc la
câteva concluzii:
1. Munca este o activitate onorabilă, lenea este condamnată. Pavel spune că cel ce munceşte
trebuie să şi mănânce, iar cine nu munceşte nici să nu mănânce. În această privinţă se reflectă şi
activitatea misionară. El adaugă faptul că vrednic este lucrătorul de simbria, de plata sa şi că gura
animalelor nu este legată atunci când participau la treieratul antic. Totuşi, munca nu este zeificată. Ea nu
trebuie să ia locul închinării. Este doar un mijloc şi nu trebuie să devină un scop. Se pare însă că
inactivitatea şi lenea predispune la ispite. Să ne amintim de David şi Batşeba când, în toiul războiului, el
rămăsese în cetate şi trândăvea.
Concepţia protestantă asupra activităţii este o tipologie întreprinzătoare, deschizătoare de drumuri.
Părinţii peregrini au cucerit lumea nouă. În prima parte a acestei desţeleniri s-a pus puţin accent pe
protecţia mediului. Natura virginală fiind confundată cu sălbăticia datorată păcatului. Însă ulterior,
intervenţiile umane în ecosisteme au provocat daune care au condus la reconsiderarea acestor opinii. A
rămas totuşi caracterul industrios, lucrativ al mentalităţii protestante care a condus civilizaţia occidentală
pe culmi mult mai înalte ca de pildă subcultura comunistă, marxistă, materialistă.864
Există o remarcă nostimă la aserţiunea lui Spurgeon, că deseori Dumnezeu a vorbit unor oameni
care munceau, aşa cum se întâmplă de pildă cu Ghedeon sau cu Elisei, însă un alt teolog a replicat că
Dumnezeu le-a vorbit oamenilor şi în somn.865
2. Activitatea trebuie să fie intercalată cu odihna. Biblia aprobă preocuparea şi calitatea în
domeniul activităţii, dar nu favorizează munca compulsivă, workahoolismul, prin exclu s-odihna sau
atitudinea stahanovistă de performanţă dincolo de limitele rezistenţei şi suportabilităţii umane. Oamenii
trebuie să se şi odihnească. Ritmul circadian este unul fiziologic, odihna săptămânală este poruncită în
decalog, vacanţa anuală – sunt aspecte absolut necesare care contribuie prin timpul liber atât la întregirea
culturală, la activităţi alternative cât şi la odihna şi refacerea propriu-zisă a activităţii nervoase şi a
organismului.
3. Activitatea, munca trebuie să fie de înaltă calitate. Lucrătorii, muncitorii au responsabilitatea
de a lucra cu onestitate şi grijă, nu doar pentru a place angajatorilor, ci pentru a onora pe Dumnezeu. În
activitatea noastră trebuie să atingem excelenţa. Activitatea de mântuială, lipsită de calitate este în mod
clar nebiblică. Angajaţii trebuie să fie corecţi, cinstiţi şi să fie conştienţi că sunt în primul rând ucenici ai
Maestrului ceresc. Fiecare dintre noi trebuie să manifeste calităţi de administrator şi să-şi utilizeze
aptitudinile şi talentele cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Rezumând principiile biblice putem conchide că
activitatea creştinului trebuie să fie caracterizată de sinceritate, entuziasm, preocupare, grijă, devoţiune,
bunăvoinţă, modestie şi ascultare, calmitate şi linişte, cooperare, onestitate, integritate, generozitate,
recunoştinţă, mulţumire şi eficienţă. Ecles. 9,10; Efes. 6,5-9; Col. 3,22-4,1; Mat. 25,14-30; Rom.12,6-8.
4. Activitatea fiecăruia dintre noi este unică pentru că noi suntem unici şi contribuim prin
diversitatea noastră la binele comun. Avem aptitudini şi capacităţi după înzestrarea lui Dumnezeu şi
trebuie să le punem la schimbător, să le folosim astfel încât să ne aducem aportul atât pentru binele
semenilor cât şi pentru proslăvirea lui Dumnezeu. Mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a chemat
anumiţi oameni pentru o slujire specială în locuri şi momente deosebite. Nu este un acord total asupra
699
faptului că fiecare dintre noi are o chemare specială, deosebită. Însă, în mod cert, Dumnezeu în mod
providenţial, ne conduce pe fiecare în parte şi cu siguranţă că dacă pregăteşte un loc în împărăţia Sa, El a
pregătit un loc şi în lucrarea, în ogorul, în via Sa. Rom.12,3-8;1Cor.12,4-31; Efes. 4,7-13; Ier. 9,23-24.
Problema deosebită este ca noi, în viaţa noastră să împlinim viziunea, proiectul lui Dumnezeu. Să
nu limităm posibilităţile lui Dumnezeu, să răspundem chemării Sale şi să nu ne dovedim nişte servi
necredincioşi, leneşi şi delăsători. Fiecare dintre noi trebuie să fim conştienţi de faptul că trebuie să
acceptăm în mod senin calea pe care ne conduce Dumnezeu şi în locul, în momentul în care ne aflăm să
încercăm să îndeplinim cât mai bine sarcinile care ne revin, fiind conştienţi de semnificaţiile profunde,
dincolo de sensul imediat al muncii noastre, de mărturia pe care o avem de dat ca şi copii ai lui
Dumnezeu, ca depozitari ai darurilor Sale, atât lucrative, materiale, cât şi spirituale.
Consilierii vocaţionali, psihologii de orientare profesională, de formaţie seculară apelează la teste
şi mijloace instrumentale complexe pentru a stabili domeniul cel mai potrivit de activitate pentru fiecare
dintre subiecţii studiaţi. De asemenea, sunt informaţi cu toate ofertele de şcolarizare, de pregătire
academică şi profesională şi solicitările pe care societatea le face la un moment dat. În perspectivă
creştină însă, dincolo de această pregătire tehnică, academică şi psihologic profesională, noi trebuie să
avem în minte întotdeauna proiectul, planul lui Dumnezeu şi criteriile, standardele divine, valorile sale,
obiectivele şi scopurile sale care nu ţintesc doar către existenţa acesta, ci către veşnicie. Is. 49,1,5;
Ps.139,13-16; Ier. 1,5; Luca 1,13-17,30-33.
Cauzele care pot determina o alegere profesională bună sau proastă.
Există mai multe teorii care încearcă să explice alegerea profesională, orientarea profesională şi
felul cum trebuie să lucreze un consilier în acest domeniu. În principiu, în mod clasic, tradiţional,
consilierea vocaţională sau orientarea profesională cuprinde trei părţi: cunoaşterea foarte bună a persoanei
în profunzimile sale, cunoaşterea profesiunilor în ansamblu cu ceea ce oferă ele şi depistarea talentelor,
disponibilităţilor pe care o anumită profesie le solicită, le cere.866
Uneori, această potrivire este foarte bună, pregătirea profesională şi profesiunile disponibile sunt
la îndemână şi consiliatul este capabil să găsească o carieră care i se pare utilă şi care produce satisfacţie.
Adesea, însă acest proces nu este atât de simplu şi de lin.
Deseori oamenii caută un statut înalt, prestigiu, munci foarte bine retribuite, dar acestea nu sunt
disponibile pentru toată lumea. Ele sunt în număr mult mai mic decât numărul de solicitanţi. Multe din
profesiunile atractive solicită pregătire extrem de îndelungată, abilităţi intelectuale, aptitudini specifice,
instruire temeinică, deseori nu doar teoretică, ci exerciţiu practic sub îndrumarea unui maestru şi
capacitate de relaţionare pe care foarte puţini oameni le au.
Datorită acestor solicitări, a competiţiei intense şi a ocaziilor şi disponibilităţilor limitate, mulţi
oameni sunt dezamăgiţi în alegerile lor profesionale şi sunt forţaţi s-opteze pentru alternative mult mai
puţin dezirabile. Mulţi alţii nici măcar nu au ocazia vreodată să facă vreun proiect privind cariera sau
orientarea profesională. Fiind împinşi de nevoile stringente ale vieţii, pentru că au nevoie de mijloace de
subzistenţă, aceşti oameni deschid primul ziar la mica publicitate şi încep să caute, să încercuiască orice
ofertă posibilă, pun mâna pe telefon sau se deplasează până la adresa indicată şi primul loc de muncă care
li se oferă este asumat din motive urgente.
Această muncă este deseori prost plătită, nu le oferă nici o satisfacţie profesională, nici o ocazie de
avansare şi nici câştiguri suplimentare, iar alteori lipsesc chiar şi asigurările sociale de sănătate şi
depozitul în vederea pensionării. Mulţi din aceşti oameni sunt nefericiţi şi nu pot vorbi de satisfacţie.
Deseori munca pe care o prestează nu este potrivită cu aptitudinile lor, uneori este suprasolicitantă, alteori
este extrem de plictisitoare şi este mediocră faţă de capacităţile lor, faţă de pregătirea lor, nativă sau
dobândită. S-a constatat că între 50-80% dintre angajaţi prestează o muncă care nu le oferă satisfacţie şi
de care nu sunt mulţumiţi. Chiar cei care au la un moment dat o profesiune care le oferă satisfacţii trebuie
deseori să-şi schimbe orientarea profesională şi locul de muncă.
Studii ştiinţifice ale pieţei de muncă a constatat că la interval de circa 10 ani aproape jumătate din
forţa de muncă trebuie să-şi schimbe locul de muncă şi chiar orientarea profesională. Tinerii care se
700
pregătesc acum pentru a intra în piaţa muncii vor trebui să schimbe locul de muncă şi orientarea
profesională de doisprezece până la cincisprezece ori de-a lungul întregii lor vieţi active, productive. Deci
locul de muncă şi-l vor schimba de doisprezece până la cincisprezece ori, iar cariera şi respectiv profesia
de până la cinci ori.
În aceste condiţii, provocarea orientării profesionale a consilierii în domeniul vocaţional devine
extrem de necesară, provocatore. Practic, în aceste condiţii orientarea vocaţională este un proces continuu
în care deseori se implică o multitudine de persoane semnificative din viaţa cuiva, fără ca să aibă însă
competenţa necesară. Fără consiliere de specialitate, oamenii au tendinţa să ia decizii neînţelepte şi
aceasta din mai multe motive:
1. Influenţele sociale şi familiale. În societatea noastră, profesorii, prietenii, rudele şi în special
părinţii tind să se aştepte că deciziile privind orientarea profesională vor fi luate foarte timpuriu. Dar în
această perioadă, persoana este imatură, idealistă, neexperimentată şi se luptă cu problemele adolescenţei
târzii, astfel încât la acestea tinerii trebuie să adauge responsabilitatea unei alegeri dintr-un număr aproape
nelimitat de profesii posibile. Mai târziu, în viaţă, dacă cineva părăseşte locul de muncă sau cariera,
profesiunea sa, el este presat de nevoi financiare şi sociale de a-şi găsi un alt loc de muncă cât mai repede
posibil. În aceste condiţii este de aşteptat că oamenii nu aplică criterii şi standarde rezonabile în alegerea
profesiei. De aceea, o atentă cântărire şi încurajarea unor alegeri potrivite este apanajul consilierului, în
lipsa acestui proces survenind dezamăgire şi frustrare.
2. Influenţele personalităţii. Tipul de personalitate al cuiva îi afectează atât modalitatea de
selectare profesională de orientare cât şi succesul sau satisfacţia pe care o experimentează în profesiunea
sa. Holland a făcut următoarea împărţire a tipurilor vocaţionale de personalitate şi anume:867
1. Realistul – persoana care preferă activităţi şi aptitudini practice, concrete;
2. Investigativul – unul metodic, are aptitudini intelectuale, este curios şi ştiinţific;
3. Artistul – are aptitudini estetice, este creativ şi orientat către persoană;
4. Socialul – este prietenos, sensibil şi interesat faţă de ceilalţi oameni, stabileşte relaţii sociale şi contacte
sociale rapide, uşoare;
5. Întreprinzătorul – este agresiv, energetic, încrezător în sine şi găseşte imediat soluţii pentru probleme;
6. Convenţionalul – persoana care preferă rutina şi ordinea, activităţile obişnuite, practice, care nu
presupun neapărat creativitate şi ingeniozitate.
Probabil că nici unul dintre noi nu intrăm în mod rigid într-o categorie sau alta dintre aceste tipuri.
Cei mai mulţi dintre noi suntem o sumă de aptitudini şi calităţi. Însă una dintre ele poate să fie dominantă.
Potrivit aceleiaşi teorii, şi profesiunile pot fi împărţite în şase categorii: realiste, investigative, artistice,
sociale, întreprinzătoare şi convenţionale. Dacă această potrivire nu are loc de la început, pot apărea
tulburări de adaptare, insatisfacţii şi eşecuri profesionale. Dacă în schimb potrivirea este realizată în cea
mai mare măsură, atunci şi randamentul profesional şi gradul de satisfacţie sunt mult mai mari.
3. Interesele. În domeniul consilierii vocaţionale, adesea noi presupunem că oamenii vor face cel
mai bine, vor îndeplini acele activităţi şi ocupaţii care corespund interesului lor în cea mai mare măsură.
Dacă o muncă este plictisitoare, dacă nu oferă împlinire personală şi profesională, atunci ea nu va avea
satisfacţie, chiar dacă este foarte bine plătită. Dar de ce şi-ar alege cineva o profesiune care nu-i oferă
satisfacţii, care-l plictiseşte? Deseori pentru că-l forţează viaţa. Mulţi oameni presaţi de împrejurări speră
ca să facă această schimbare mai târziu, speră într-o pregătire profesională sau academică ulterioară;
uneori, cu mari sacrificii reuşesc, alteori, această schimbare nu se mai produce niciodată.
Cele mai dificile sau respingătoare profesii sunt plătite bine şi atunci oamenii, din dorinţa unui
câştig, pot să accepte pe termen mai scurt sau mai lung profesiuni riscante, profesiuni murdare sau
profesiuni cu condiţii extrem de grele. Cei implicaţi în activităţi de felul acesta încearcă să-şi găsească
satisfacţie în alte domenii. În cele mai bune cazuri printr-o pasiune culturală, dar acest lucru se întâmplă
foarte rar, printr-o activitate spirituală sau din nefericire, într-un mod mult mai frecvent, prin înecarea
amarului în băutură, sexualitate sau droguri şi chiar activitate infracţională extraprofesională.

701
 4. Aptitudini şi capacităţi. Atunci când reuşim să realizăm în profesiunea noastră lucrul de cea
mai bună calitate şi care oferă împlinire, satisfacţie, eficienţă, atunci există o rată scăzută a absenteismului
şi rareori angajaţii îşi părăsesc locul de muncă. Prin contrast, dacă lucrătorii se simt frustraţi şi nu sunt
capabili să facă faţă cerinţelor muncii sau aceasta nu coincide cu aşteptările lor, este plictisitoare, deosebit
de dificilă sau riscantă, nu le oferă satisfacţii pecuniare, nici prestigiu, nici posibilităţi de avansare sau
aspecte interesante, creative, atunci oamenii se simt frustraţi, trădaţi, consideră că nu au nici o şansă să se
realizeze şi nu se simt legaţi în nici un fel de activitatea pe care o depun, calitatea muncii lor lăsând de
dorit şi având de-a face cu o înaltă rată a absenteismului şi abandonării locului de muncă.
Din punct de vedere tehnic şi lingvistic există o diferenţă între aptitudine şi abilitate. Aptitudinea
se referă la potenţialul cuiva de a învăţa ceva în viitor. Abilitatea se referă la capacitatea pe care cineva o
are în prezent sau la ceea ce a învăţat deja în trecut. Un student de pildă, la un anumit instrument poate în
momentul admiterii să aibă mari aptitudini pentru a deveni un virtuos, dar el îşi demonstrează această
abilitate abia după ce a intrat în cariera profesională, şi-a desăvârşit studiile şi confirmă prin activitatea
concertistică.
Cariera are cel mai înalt grad de satisfacţie atunci când aptitudinile şi capacităţile, abilităţile cuiva
se potrivesc, sunt congruente cu profesia, cu locul său de muncă, cu activitatea sa. În orice caz, se
estimează că oameni au aptitudini şi capacităţi care depăşesc solicitările pieţei de muncă şi că aproape
80% din forţa de muncă este angajată sub nivelul aptitudinilor, capacităţilor, abilităţilor sale. Acest lucru
este deosebit de greu pentru oamenii deosebit de înzestraţi, talentaţi şi forţaţi să lucreze în profesii în care
abilităţile, capacităţile lor nu sunt puse în valoare şi nu sunt folosite. Chiar şi oameni deosebit de
inteligenţi şi dotaţi experimentează această frustrare şi continuă să rămână în profesie pentru că fiecare
dintre ei consideră că este preferabilă o angajare sub nivelul performanţelor şi capacităţilor lor decât
şomajul. Ca urmare, mulţi îşi petrec întreaga lor viaţă profesională fiind nefericiţi, neîmpliniţi şi
nesatisfăcuţi de munca lor.868
5. Valori. lucrul cel mai important în viaţă? Cu siguranţă că de-a lungul perioadelor, a generaţiilor
care s-au succedat, răspunsul la această întrebare a dobândit diferite nuanţe. Totuşi s-a constatat că cel
puţin trei tipuri de valori influenţează orientarea profesională în cele mai multe facultăţi şi licee, şi
anume: Profesiile care au caracter de ajutorare, de suport şi susţinere cum sunt cele de psiholog,
psihoterapeut, asistent social, medic, pastor, confesor. A doua caracteristică de profesie extrem de căutată
este aceea care solicită creativitatea. Domeniul artistic-estetic, cel de comunicator, de influenţare a
culturii, a opţiunilor artistice. Şi în fine, cea de-a treia categorie către care ţintesc tinerii este aceea de a
dobândi un status economic şi financiar confortabil, succesul financiar.
Alte caracteristici ale unei profesii sunt acelea către care tinerii privesc ca fiind profesii ce au un
rol de schimbare în societate, care asigură independenţa, care asigură cele mai bune condiţii de lucru sau
pentru creştini, cele care permit o influenţă cât mai eficientă şi optimă în favoarea lui Hristos, ca misiune.
Valorile pot fi foarte importante în alegerea, în orientarea profesională şi satisfacţia sau
insatisfacţia în profesie depind în mare măsură de acestea. Un lucrător, un angajat care valorizează înalt
onestitatea, de exemplu, va da tot ce are mai bun din el pentru un angajator care, de asemenea, este onest.
Însă acelaşi angajat se va simţi profund şi intens frustrat dacă este angajat într-o companie în care
necinstea şi înşelăciunea sunt comune.
6. Pricini de poticnire sau obstacole. Unii oameni au atitudini, convingeri sau concepţii care
impietează o bună alegere şi orientare profesională. Acestea pot include: informaţie incompletă, lipsa
disponibilităţii de opţiuni variate, decizii rapide şi prost informate, autoevaluare nerealistă sau aşteptări
nerealiste profesionale, un prag de frustrare deosebit de scăzut cu declanşarea frustrării foarte rapide,
temeri imobilizante, blocante de a nu face cumva alegeri eronate, lipsa de bunăvoinţă în asumarea
riscului, incapacitatea de a-şi asuma riscul sau motive concurenţiale sau echipotenţialitate, mai multe
alternative la fel de atrăgătoare care conduc la nehotărâre până când toate sunt epuizate şi dispar.869
Uneori, oamenii sunt reîntăriţi pentru indecizie şi nehotărâre. Dacă cineva nu ia o decizie, nu
merge la muncă, poate să primească simpatie pentru o perioadă de timp din partea rudelor sau a
702
prietenilor, compasiune şi compătimire. Dar aceste atitudini îi determină pe oameni să se reţină şi să nu
facă cele mai bune alegeri, să nu beneficieze de oportunităţile care apar. Toate acestea trebuie abordate,
tratate în procesul de consiliere.
Pentru unii care solicită orientare profesională, multe din aceste obstacole sunt mai de grabă
circumstanţiale decât psihologice. Deseori, într-o căsnicie, interesele profesionale ale celor doi soţi pot
deveni concurenţiale şi dacă nici unul nu cedează în favoarea celuilalt, conflictul poate degenera până la
destrămarea familiei. Oamenii care trăiesc în domeniul rural sau în zone puţin populate au dificultăţi mai
mari în găsirea unei slujbe decât cei din zonele urbane, care însă au parte de alte dezavantaje, de stress,
aglomeraţie, concurenţă, masificare.
7. Călăuzire divină. Cei mai mulţi creştini cred că Dumnezeu călăuzeşte viaţa copiilor lor. Unii
oameni doresc şi caută această călăuzire, alţii nu o fac. Când o persoană caută călăuzirea divină în
orientarea profesională, el poate să se bizuiască pe încrederea că Dumnezeu îl va călăuzi. Dar aceasta nu
elimină stressul profesiei şi nu rezolvă frustrările vocaţionale. Însă convingerea că Dumnezeu este la
cârmă, că El controlează destinul fiecăruia şi că dincolo de satisfacţia sau insatisfacţia profesională există
şi alte ţeluri, omul poate găsi împlinire şi mai mult decât atât, poate să împlinească voia lui Dumnezeu în
locul în care se află.
Exemplul lui Iona este edificator. El a ignorat călăuzirea divină şi a ajuns să experimenteze
neplăcere, mânie şi depresie. Totuşi a avut o lecţie aspră şi utilă de învăţat şi el continuă să rămână un
simbol pentru atitudinea sa. În contrast, apostolul Pavel care a întâmpinat nenumărate dificultăţi descrise
în 2 Corinteni şi în alte locuri din epistolele sale, mai ales cele din închisoare, terminale, deşi în pofida
acestor dificultăţi, acestor greutăţi, totuşi s-a bucurat de o satisfacţie şi de o bucurie nemăsurată în
activitatea sa misionară, de rezultate neobişnuite, de relaţie şi aprobarea lui Dumnezeu, de miracole în
propria sa existenţă şi de susţinerea şi recunoştinţa bisericilor întemeiate. Iona 1,2; 3,3; 4,1,3; Fil. 4,10-13;
2Tim. 4,6-8.
Foarte probabil că nu doar un singur criteriu sau anumite circumstanţe sau cauze influenţează o
orientare profesională bună, repectiv, una nepotrivită, nesatisfăcătoare. Există influenţe sociale şi
familiale, trăsături de personalitate, interese, aptitudini, capacităţi, valori, obstacole, circumstanţe,
sensibilitate la călăuzirea divină şi toate acestea sunt combinate cu disponibilităţile de pe piaţa muncii,
oportunităţile de calificare şi pregătire care influenţează natura şi direcţia carierei profesionale a cuiva.
Din cauza aceasta, orientarea profesională este dificilă şi complexă şi multe din alegeri pot să fie
neînţelepte, pripite şi frustrante, iar ca urmare, întreaga viaţă a cuiva poate să fie afectată.
Profesia este un element, un segment extrem de important al vieţii şi chiar personalitatea sa este
influenţată de aceasta. Să nu uităm că o treime din perioada de activitate a unei zile este petrecută în
domeniul profesional şi că perioada activă a unei persoane se întinde pe 30, 40 şi, uneori 50 de ani, ceea
ce înseamnă o jumătate de secol şi depăşeşte destul de mult intervalul mediu pentru o generaţie.
Mulţi oameni, care aşa cum am spus sunt activi pe multiple planuri, de pildă unul profesional,
altul în domeniul didactic, altul în domeniul artistic şi un altul în domeniul spiritual sau al activităţii
sociale, politice, în activităţi de conducere concomitente, oameni capabili, dotaţi, care nu pregetă să se
consume în activităţi utile semenilor, lor înşişi şi care proslăvesc numele lui Dumnezeu sunt binecuvântaţi
şi realizează în domeniul profesional sau mai mult decât profesional, foarte mult.
Efectele unei orientări profesionale bune şi respectiv proaste
Ori de câte ori întâlnim străini, una dintre primele întrebări pe care le punem, privesc natura
profesiei lor. Cu ce vă ocupaţi, ce faceţi? Aceasta implică mai mult decât un interes personal sau
curiozitatea. Noi aflăm foarte multe despre acea persoană atunci când ştim, cunoaştem natura activităţii
sale. Adesea suntem capabili să facem presupuneri destul de aproape de realitate privind educaţia sau
statutul social, nivelul economic. Nivelul veniturilor cuiva este în mare măsură determinat de activitatea
sa. De asemenea, legat de venit, acesta influenţează stilul de viaţă, zona de rezidenţă, alegerea prietenilor,
activităţile de timp liber, simţămintele şi imaginea de sine, satisfacţia generală în viaţă.

703
 Când o persoană nu este mulţumită şi satisfăcută de profesia sa, această nemulţumire, această
amărăciune tinde să penetreze toate domeniile vieţii sale. Uneori insatisfacţia şi nefericirea se instalează
încă de la începutul carierei, iar alteori survine după câţiva ani, timp în care angajatul poate să urce pe
scara profesională, dar se poate întâmpla să trăiască experienţe de plictiseală, epuizare, stress sau dorinţa
de a încerca altceva. Mulţi oameni se întreabă dacă nu cumva li s-ar potrivi o altă profesiune, în care ar fi
mai satisfăcuţi, ar avea parte de mai mult succes, de mai multă fericire. De cele mai multe ori, oamenii
sunt înclinaţi să se uite în grădina vecinului. Li se pare că alte ocazii sunt mai satisfăcătoare decât ale lor.
Oamenii care trăiesc euforia week-end-ului vineri după amiază şi sunt deprimaţi duminică noaptea sau
luni dimineaţa, înseamnă că nu sunt foarte fericiţi cu profesiunea lor şi gândul le fuge în altă parte,
visează la o schimbare.
Totuşi, o schimbare profesională presupune riscuri şi un stress în plus. Este greu să te adaptezi
altui loc de muncă, altei profesii, uneori să schimbi şi locul de rezidenţă, locuinţa, să trambalezi întreaga
familie, să soliciţi copiii să se adapteze noilor condiţii şcolare, să-şi găsească alţi prieteni, toate acestea în
situaţii deosebit de stressante. Însă toţi aceşti oameni au nevoie de consiliere profesională pentru
orientarea lor în domeniul vieţii profesionale, a pieţei muncii.
Exemplul sfântului apostol Pavel este edificator ori de câte ori un creştin este confruntat cu
dificultăţi profesionale sau de viaţă. Deşi situaţia sa era la limită, fusese închis, îl aştepta un proces şi,
foarte probabil, ştia că s-ar putea fi găsit vinovat şi condamnat, executat. Cu toate acestea, rămânea
optimist. 2Cor 5,7.9.
În relaţia cu Dumnezeu, cu lucrarea lui Dumnezeu, cu bisericile şi cu colaboratorii, îşi păstrase
speranţa, optimismul şi continua să fie o sursă inepuizabilă de sfaturi şi orientare. El este un exemplu
pentru toţi aceia confruntaţi cu complexitatea vieţii. Atunci când suntem consacraţi lui Isus Hristos,
atunci când El este Domnul vieţii noastre şi ne conduce destinele, chiar în împrejurări neprielnice, găsim
resurse pentru că ştim că viaţa noastră are şi un alt sens decât cel imediat.
Consilierea în domeniul orientării profesionale.
Consilierea în acest domeniu beneficiază de câteva abordări teoretice şi tehnici de orientare. 870
Obiectivul acestor abordări pare să fie similar şi anume să ajute oamenii să găsească împlinire
profesională şi să realizeze tot ce pot ei mai bun, conform aptitudinilor şi abilităţilor lor. Această nevoie
de orientare educaţională şi profesională poate să apară în orice moment al vieţii. Ea implică călăuzire
iniţială pentru adolescenţi şi tineri, asistarea tinerilor sau oamenilor aflaţi în criză pe la mijlocul vieţii, cei
care intenţionează sau sunt forţaţi să facă schimbări vocaţionale şi asistenţă pentru adaptarea la perioada
post pensionare.
Un consilier eficient va avea informaţiile necesare din domeniul pieţei muncii, va cunoaşte foarte
bine sau va evalua personalitatea consiliatului şi va avea capacitatea să-l ghideze cu amabilitate, dar ferm
în luarea unor decizii practice specifice. În ultimă instanţă, toate acestea trebuie făcute conform călăuzirii
divine şi respectând principiile care presupun respectarea voinţei lui Dumnezeu.
1. Cunoaşterea pieţei muncii, ofertei de profesiuni dar şi cunoaşterea aptitudinilor şi a abilităţilor
pe care le presupune fiecare. Mulţi tineri se adresează pieţei muncii şi îşi imaginează tot felul de
profesiuni în mod nerealist şi idealist. Consilierul trebuie să realizeze o orientare şi consiliere competentă,
astfel încât celui care face opţiunea să-i rămână suficiente alternative şi în acelaşi timp opţiunea sa liberă
să fie în cunoştinţă de cauză şi confirmă cu propriile aptitudini şi abilităţi. În cadrul Ministerului Muncii,
există lista profesiunilor înregistrate şi în fiecare an Ministerul Învăţământului publică broşura tuturor
facultăţilor şi locurilor disponibile pentru toate profilurile disponibile în reţeaua de învăţământ
profesional, mediu şi superior.
Toate aceste informaţii necesită timp şi desigur, aceste informaţii trebuie să fie mai detaliate şi
nuanţat decât doar o simplă enumerare. Pentru aceasta, rareori omul obişnuit are timp şi de aceea un
consilier competent şi informat este extrem de util. 871 Atunci când adună informaţii despre un loc de
muncă sau despre o anumită profesie, există câteva întrebări fundamentale la care consilierul trebuie să
răspundă.
704
1. natura acestei profesii? Ce fac oamenii din acest domeniu?
2. calificările necesare, în termeni de abilităţi, pricepere, interes, experienţă sau solicitare fizică,
cerinţele impuse?
3. Ce instruire, ce diplome, ce calificări sunt necesare, unde sunt acestea disponibile, cât timp necesită şi
cât costă taxele de dobândire a lor?
4. criteriile de selecţie impuse? Există unele condiţii educaţionale de vârstă, de sex, religioase sau orice
alt tip de restricţii?
5. condiţiile de muncă?
6. nivelul de salarizare, atât pentru un începător cât şi posibilităţile de avansare, nivelul cel mai înalt de
plată, se oferă unele sporuri, prime, beneficii?
7. Cum influenţează această activitate viaţa personală, în termenii deplasărilor, navetei, călătoriei de
afaceri, solicitările peste program, lucrul în week-end şi nevoia de deplasare geografică pentru un interval
mai mare sau mai mic de timp.
8. În ce măsură solicită această activitate principiile etice şi morale sau convingerile religioase? În ce
măsură această activitate poate să intre în conflict şi să solicite compromisul în acest domeniu?
9. potenţialul de viitor? Ce disponibilităţi, posibilităţi de pregătire în domeniu, avansare şi alte satisfacţii
profesionale pe care le oferă acest loc de muncă?
10. Cum se articulează acest loc de muncă sau această profesiune cu dorinţa unui creştin de a sluji lui
Dumnezeu şi Domnului Hristos în misiune, utilizând darurile şi talentele cu înzestrat?
În toate acestea noi trebuie să recunoaştem că Dumnezeu conduce pe unii oameni şi totuşi alţii par
să nu se bucure de intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate să cheme la slujire chiar
full time pe unii oameni, în timp ce alţii sunt chemaţi să desfăşoare o profesie şi să dea o mărturie mai
mult sau mai puţin tăcută, mai mult sau mai puţin implicită sau explicită, în profesii a căror natură pare să
nu aibă nimic de-a face cu creştinismul şi totuşi calitatea caracterului creştin să vorbească de la sine. Nu
trebuie să nutrim prejudecata şi să presupunem că un misionar sau un pastor sunt neapărat mult mai
consacraţi şi mai devotaţi spiritual decât un laic care doreşte cu ardoare să împlinească voinţa lui
Dumnezeu şi foloseşte orice ocazie pentru a-i fi de folos şi a da mărturia cuvenită.
2. Cunoştinţe care presupun evaluarea şi cunoaşterea consiliatului. Orientarea profesională
începe adesea cu un interviu iniţial în obţinute datele personale şi informaţii despre pregătirea
profesională, despre locurile de muncă anterioare, despre aptitudini şi capacităţi, experienţele, succesele,
frustrările, interesele, scopurile şi visele pe care le are consiliatul. Adesea, aceasta este urmată de
utilizarea unor teste psihologice care pot s-ofere informaţii precise şi care pot ajuta consiliatul în două
moduri: să-i crească înţelegerea de sine şi să-i facă predicţii în legătură cu viitorul.
Evaluarea psihologică, instrumentală poate să includă teste de abilitate mentală:872
1. Aceste teste pot fi coeficientul de inteligenţă şi competenţă în domenii ale raţionalizării
abstracte, ale capacităţii matematice sau abilităţii verbale.
2. Teste de realizare, teste care măsoară abilităţile sau cantitatea de cunoştinţe pe care consiliatul
şi-a însuşit-o. Acestea sunt extrem de similare cu unele examene şi teste de ocupare a postului.
3. Teste de aptitudine, care măsoară potenţialul cuiva de a-şi însuşi noi cunoştinţe sau noi domenii
sau arii, cum ar fi abilităţi manuale, dexteritate, muzică, artă şi aşa mai departe.
4. Teste care privesc interesul şi care măsoară nu numai interesele exprimate, ci dacă consiliatul
dispune de interese generale, capacitatea de a fi furios, de a-şi păstra prospeţimea mentală ca şi zona de
interes specifică şi dacă aceasta este potrivită cu opţiunile sale profesionale.
5. Teste de personalitate, sunt foarte bine cunoscute în domeniul psihologic.
6. Teste speciale, desemnate să evalueze creativitatea, flexibilitatea, stabilitatea psihică şi
potenţialul de a învăţa limbi străine sau cunoştinţe aparţinând unui domeniu specific.
Utilizarea şi interpretarea acestor teste variate, necesită un antrenament special pe care numai
psihologii cu pregătire îl au, de aceea, este necesar ca consiliatul să fie testat în clinici psihologice, în
centre de consiliere, în agenţii de angajare sau în centre de orientare profesională creştină. În România
705
consilierul creştin va trebui să se informeze asupra acestor centre specializate, în funcţie de orientarea şi
pregătirea pe care intenţionează s-o facă. Cu siguranţă că orientarea către o pregătire şi consiliere cât mai
competentă în acest domeniu va mări foarte mult eficienţa şi va diminua gradul de frustrare atât al
consilierului cât şi al consiliatului.
Deseori, noi suntem obişnuiţi să realizăm aceste lucruri mai mult după ureche, grăbindu-ne să dăm
nişte sfaturi de complezentă, însă este mai bine să nu facem lucrul acesta decât să-l facem în mod eronat.
Multe din aceste resurse sunt disponibile acum pe computer şi ele pot fi realizate foarte uşor pentru
cineva care doreşte să facă o pregătire temeinică în domeniu. Totuşi, o testare excesivă nu este necesară.
Uneori, testele nu spun nimic nou nici consiliatului, nici consilierului. Ele nu fac decât să confirme ceea
ce bunul simţ ne spune deja. De multe ori informaţiile practice dobândite cu acurateţe, însă în mod
detaliat, pot să fie mult mai utile în orientarea profesională.
Chiar şi fără teste, interviul iniţial, anamneza şi consultaţia amănunţită poate s-ofere informaţii
pline de acurateţe privind capacitatea mentală generală a consiliatului, abilităţile şi priceperile sale
specifice, nivelul de educaţie şi potenţialul pentru pregătire ulterioară, trăsăturile de personalitate,
sănătatea fizică şi mentală, modul de prezentare, interesele, modul de a-şi petrece timpul liber, nivelul
spiritual şi maturitatea spirituală, dependenţa şi respectiv eficienţa ca angajat. Cu siguranţă că aceste
observaţii ar putea să nu fie întotdeauna foarte exacte, dar discutate cu consiliatul şi verificate pe
parcursul procesului de consiliere, ele pot fi reglate.
3. Călăuzirea în decizia vocaţională sau orientarea profesională. Nu este datoria consilierului
să spună consiliatului ce să facă sub aspect profesional. Consiliatul trebuie ajutat doar să-şi evalueze
propriile aptitudini şi posibilităţi cu acurateţe şi să ia singur propriile decizii, bazat însă pe nişte criterii
foarte ştiinţifice şi profund spirituale. De asemenea, trebuie să fim conştienţi că niciodată nu vom găsi
profesiunea ideală, dar vom putea să ne apropiem foarte mult de cea mai bună posibilitate.
Pe parcursul acestui proces, ţinând seama de oportunităţile educaţionale, de motivaţia şi dorinţele
consiliatului, de disponibilităţile pe piaţa muncii şi alte circumstanţe similare, putem ajuta, asista
consiliatul să facă cea mai bună alegere profesională. Deoarece pregătirea educaţională, academică şi
profesională continuă toată viaţa, nu este surprinzător că mulţi oameni caută orientare profesoinală în
diferite stadii ale dezvoltării lor psihosomatice şi fiecare dintre acestea are caracteristici unice.
Astfel, în literatura de specialitate se vorbeşte de:873 1. stadiul copilăriei, între 12-14 ani, în care
copilul are tot felul de vise în legătură cu tipurile de activitate pe care le va presta şi multe dintre acestea
sunt nerealiste. 2. În liceu urmează aşa numitul stadiu exploratoriu în care există mai multe tentative
destul de realiste de realizare de sine şi posibilităţile de alegere se îngustează, totuşi există o oscilaţie
considerabilă pe planul ocupaţional în această perioadă. 3. După unele opţiuni de scurtă durată şi
eventualele opţiuni şi deziluzii, se trece la al treilea stadiu, stadiul realist în care individul trece la luarea
în consideraţie foarte serioasă a orientării profesionale, şi dacă nu a făcut-o până acum, intră într-o
pregătire tehnică medie sau superioară pentru un domeniu profesional. 4. Al patrulea stadiu este stadiul
de stabilitate care urmează în decada a treia şi a patra şi în fine, poate fi urmat de un al cincilea stadiu, 5.
acela de menţinere şi consolidare care ocupă de obicei cea mai mare parte a vieţii active a subiectului.
Dacă persoana atinge aceste obiective vocaţionale, viaţa poate să fie satisfăcătoare şi împlinită.
Dar pot să apară şi perioade de frustrare, în special pentru persoanele care se simt prinse în capcană,
plictisite şi dezamăgite în profesii de tip deadline, din care nu se vede nici o posibilitate de avansare, de
schimbare, de evoluţie profesională şi pecuniară. 6. În această perioadă multe persoane parcurg ceea ce a
fost numit al şaselea stadiu, şi anume de reevaluare şi îşi schimbă cariera sau îşi dublează eforturile într-
un nou domeniu de activitate. 7. În fine, al şaptelea stadiu cuprinde perioada premergătoare şi succesivă
pensionării în care persoana părăseşte domeniul său profesional major şi intră într-un nou domeniu pentru
cei mai fericiţi, 8. de carieră post pensionare, al optulea. Cu siguranţă că aceste etape şi stadii nu trebuie
preluate în mod rigid, existând o mare variabilitate, concomitenţă şi succesiune într-o altă ordine decât
cea descrisă.

706
 Şi totuşi, cum iau persoanele, indivizii, decizii vocaţionale? Mai întâi, persoana trebuie să-şi
evalueze pregătirea, calificările şi competenţele şi să decidă ce doreşte să realizeze pe plan profesional.
Trebuie încurajat consiliatul să ia o agendă şi să-şi detalieze interesele, aptitudinile, darurile, abilităţile,
experienţa, scopurile din viaţă, obiectivele profesionale, visele, profesiile pe care le consideră ideale.
Acest proces poate să ia timp şi lista trebuie să fie revizuită şi ameliorată, modificată pentru că procesul
de înţelegere de sine este continuu. Uneori, tovarăşul de viaţă, un părinte sau un prieten poate să ajute la
întocmirea acestei liste până când consilierul consideră că s-a atins domeniul realist şi au fost îndepărtate
toate informaţiile sau ideile nerealiste.
Procesul de luare a deciziei vocaţionale de orientare vocaţională. Primul cadran: fă o listă de
interese, înzestrări şi aptitudini, domenii ale experienţei şi în care eşti competent, scopuri şi obiective în
viaţă, obiective profesionale şi vocaţionale, visuri privind cariera.
Cadranul următor: strânge informaţii despre posibilităţi profesionale şi de carieră.
Al treilea cadran: fă o listă şi evaluează posibilităţile de orientare academică şi profesională.
Aceasta va cuprinde trei coloane. Cele trei coloane cuprind: posibilităţi alternative, aspecte pozitive,
aspecte negative. Unu, doi, trei, ec.
Etapa a patra: 1. Decide-te asupra unei alternative pe care s-o urmezi.
2. Acţionează în direcţia aleasă.
3. Evaluează hotărârea luată.
Alternative: continuă cursul prezent, decide să schimbi cursul prezent. Alternativele conduc către
reevaluarea deciziei şi în fine, o reevaluare care poate să includă reluarea întregului proces. În orientarea
profesională ne vom concentra asupra mai multor obiective suprapuse şi anume:
a) Locul de muncă sau cariera profesională. Aceasta implică să asişti pe consiliat să dobândească
informaţie şi pregătire, să-l ajuţi să-şi găsească poziţia şi uneori să găsească angajator, iar pe angajator să-
l ajuţi să-şi găsească angajaţii cei mai potriviţi.
b) Pregătirea pentru un loc de muncă sau pentru o carieră. Înainte de a intra în acest proces,
consiliatul are nevoie să cântărească asupra aspectelor profesiunii sau locului de muncă intenţionat.
Aceasta poate să apare de asemenea, ori de câte ori o schimbare este anticipată.
c) Un alt tip de asistenţă este acela de adaptare la un anumit loc de muncă sau carieră, profesiune.
Uneori, oamenii găsesc că o anumită profesiune e acceptabilă, de dorit, dar au dificultăţi în a se adapta
acesteia. Să luăm de pildă misionarul care crede că este chemat într-un câmp misionar, dar are dificultăţi
de adaptare. Uneori, trebuie pus în aplicare principiul de consiliere în situaţie de criză, ajutaţi oamenii să-
şi rezolve conflictele interpersonale, să facă faţă singurătăţii sau anxietăţii, să se adapteze noii situaţii
profesionale. Adesea, procesul acesta de consiliere poate s-ofere prin rezultatele sale satisfacţie
profesională sau dimpotrivă, stagnare.874
d) Asistare a consiliaţilor să-şi schimbe locul de muncă sau profesiunea. Aceasta include discuţie
şi călăuzire înaintea, în timpul şi după ce a fost făcută schimbarea de necesitate sau voluntară. Atunci
când oamenii pierd sau renunţă la un loc de muncă, stressul poate fi deosebit de intens, mai ales atunci
când consiliatul a activat un număr mare de ani în aceeaşi profesiune. Atunci când compania îşi schimbă
locul, când angajatul este promovat sau când apar noi oportunităţi, bucuria poate să fie amestecată cu
tristeţe, entuziasmul cu dificultăţile de părăsire, separare de prieteni, cadru, localitate, locuinţă şi aşa mai
departe.
Toate acestea sunt stressante şi oamenii au nevoie de susţinere, suport, încurajare, călăuzire pentru
ca să ia decizii în cunoştinţă de cauză.
4. Cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. Deseori, oameni deosebit de talentaţi, capabili şi care au o
pregătire excelentă, academică superioară, nu găsesc locuri de muncă pe măsura capacităţii lor. Într-un
articol deosebit de sensibil şi oarecum impresionant, un specialist în domeniul calculatoarelor şi
informaţiei, ciberneticii, era deosebit de dezamăgit deoarece nu îşi găsise un loc de muncă şi a fost nevoit
să se angajeze ca vânzător într-un magazin de calculatoare. El spunea: nu pot găsi nici un loc din
Scriptură în care Dumnezeu să-mi garanteze o făgăduinţă care să-mi asigure un loc de muncă pe măsura
707
talentelor mele. Cum vom consilia un astfel de caz? Ca un credincios consacrat, omul doreşte să cunoască
voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa sa, inclusiv pentru viaţa profesională. Cum poate consiliatul şi respectiv
consilierul să determine, să afle voinţa lui Dumnezeu? Cu siguranţă că a fost scris mult despre
conducerea divină, dar probabil că există doar câteva principii fundamentale.
a) s-o doreşti. Doreşte într-adevăr consiliatul călăuzire divină, sau el caută în numele acestei
călăuziri mai degrabă o ştampilă a aprobării divine pe un plan absolut personal şi egoist? Pentru a dori şi
a primi călăuzire divină, noi trebuie să avem întâi bunăvoinţa de a asculta şi de a ne supune planului
divin. Cu alte cuvinte, aşa cum spunea un consilier creştin, Duhul Sfânt nu-şi pierde timpul indicând
voinţa lui Dumnezeu unei persoane care nu are siguranţa că se va supune acestui punct de vedere al lui
Dumnezeu. Atunci când consiliatul nu doreşte călăuzirea divină, este mai util să discutăm motivele pentru
care are această atitudine şi să confruntăm persoana cu atitudinea sa de neascultare, s-o încurajăm să se
roage ca să-şi schimbe atitudinea.
b) Aşteaptă călăuzirea divină. Dumnezeu a promis că ne va arăta drumul Său, calea Sa atunci
când noi suntem binevoitori să ne încredem în El în mod complet şi când noi încercăm să trăim o viaţă
sfântă, păstrându-ne mentalitatea, concepţiile, convingerile focalizate asupra intenţiei şi planului lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu se joacă de-a v-aţi ascunselea, încercând să-şi ascundă proiectele Sale divine şi
determinându-ne pe noi să le căutăm de-a baba oarba şi încercând să ne conducă în confuzie. El a promis
că ne va conduce şi aşa va şi face. Aceasta trebuie împărtăşit cu consiliatul şi el trebuie să se aştepte cu
certitudine că El îl va călăuzi. Prov 3,5.6; Rom 12,1.2.
c) Caută călăuzire divină. Nu există o formulă gata făcută prin care Dumnezeu îşi indică automat
voinţa Sa şi rareori El face lucrul acesta într-un mod dramatic şi miraculos. Nu este de aşteptat ca noi să
preformăm diferite modalităţi de a afla voinţa divină, trăgând la sorţi, deschizând Biblia, cerând diverse
semne miraculoase. Aceasta este o provocare şi o încumetare înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu
a făcut primul pas, dacă nu ni s-a arătat, dacă nu ne-a vorbit într-un mod miraculos, chiar şi la nivel
personal, printr-un vis, printr-un anumit semn, atunci noi să nu cerem lucrul acesta, forţând mâna lui
Dumnezeu.
El poate să ne călăuzească în mod absolut natural, prin intermediul ocaziilor, oportunităţilor,
persoanelor cu care venim în contact. Spiritul lui Dumnezeu ne va şopti atunci când ocazia, oportunitatea
vine. Vom avea o conştiinţă deschisă, vom cântări argumentele pro şi contra şi Dumnezeu ne va îndemna
să luăm hotărârea cea mai înţeleaptă dacă noi ne aşezăm la dispoziţia Sa. Cei care caută soluţii
miraculoase, preformate, par să uite că cuvântul lui Dumnezeu, principiile Sale, ca şi capacităţile mentale,
cerebrale ne sunt date tocmai pentru ca să aflăm această călăuzire şi să decidem noi înşine, să ne asumăm
responsabilitatea, dar aceasta să fie într-un cadru binecuvântat şi aprobat de Dumnezeu.
Dumnezeu poate să călăuzească întreg procesul de consiliere cu etapele şi procesele sale succesive
pe care le-am prezentat în această secţiune până acum. Toate detaliile acestea tehnice, ştiinţifice,
academice sau psihologice nu sunt străine de Dumnezeu şi nu trebuie să fie înstrăinate de Dumnezeu.
Toate trebuie să fie însoţite de rugăciune şi de solicitarea aprobării, călăuzirii şi sancţionării procesului
deciziei de către însuşi Duhul lui Dumnezeu.
d) Evaluează călăuzirea divină şi asigură-te că Dumnezeu este cel care te-a îndrumat. Dacă
consiliatul face o greşeală, dacă el nu face alegerea cea mai bună aşa cum s-a întâmplat cu vânzătorul
informatician frustrat care scria despre dezamăgirea profesională, trebuie să ne amintim mai întâi că
fiecare dintre noi suntem expuşi greşelilor într-o lume căzută în păcat. În acelaşi timp, să nu uităm că
Dumnezeu iartă, poate să refacă şi să ne pună iarăşi în situaţia de a ne ridica din locul în em. Ca şi Iona
care a încercat să meargă pe drumul său şi Petru care s-a lepădat de Hristos, şi astăzi, noi creştinii putem
să facem greşeli şi, totuşi Dumnezeu nu ne părăseşte, ci ne însoţeşte şi încearcă să ne dea înţelepciune.
Coloseni 3,2-24; Filipeni 4,11; Efes 6,7.
Să reamintim apoi consiliatului că Dumnezeu, în înţelepciunea şi ritmul Său propriu ne permite să
ne păstrăm libertatea de decizie şi în acelaşi timp ne asistă şi ne ajută, ne ridică dacă suntem binevoitori să
acceptăm ajutorul Său. El doreşte să-l slujim cu bunăvoinţă, prevedere, în orice împrejurare şi în orice
708
circumstanţă. Chiar atunci când suntem cuprinşi de simţăminte de anxietate, mânie sau frustrare atât de
comune fiinţelor umane, dacă credincioşii îşi admit aceste simţăminte, le discută în mod deschis cu un
prieten sau cu un consilier, le aduc înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, atunci ele vor fi înlocuite cu o
stare de împăcare, de linişte şi vor fi găsite planurile celor mai înţelepte decizii pentru prezent şi viitor.
Cele patru principii ale călăuzirii divine providenţiale în viaţă au următoarea terminologie în
engleză: a) Want it; b) Expect it; c) Seek it; d) Cool it.
Prevenirea alegerilor sau orientărilor profesionale eronate.
Cineva spunea că munca nu place nimănui. Desigur că nu este mult adevăr în aceasta. Nu există
neapărat un singur mod de a o îndeplini, nu există nici o formulă care s-o facă uşoară şi nici un acord
general privind scopul său. Fie de acord că treaba trebuie făcută, dar adesea este amânată şi uneori este
uitată. Aceste profesiuni care nu sunt dorite, sunt totdeauna în căutare de angajaţi şi totdeauna trebuie să
facă efortul de evaluare şi de optimizare a performanţei acestora. Este uşor să faci o evaluare pozitivă a
cuiva, dar nu este uşor să-i spui cuiva că are defecte şi slăbiciuni profesionale, că evaluarea sa nu este
formidabilă şi desigur că nimeni nu ascultă cu bucurie astfel de rezultate. Probabil că nu vom putea face
niciodată un proces de evaluare mai facil şi uşor de acceptat, dar putem să consiliem oamenii astfel încât
să nu ajungă în situaţia unor rezultate profesionale proaste care conduc la teste şi evaluări negative.
Prevenirea este întotdeauna o formă specializată de educaţie. De la amvon, în clase, în grupuri
mici, în seminarii, în instituţii de învăţământ creştine, oamenii trebuie învăţaţi şi încurajaţi să aplice
materialul care a fost prezentat în această secţiune. Această consiliere şi orientare profesională ar trebui s-
orienteze oamenii de toate vârstele şi să ia în considerare următoarele aspecte:
1. Învăţăturile biblice privind activitatea profesională şi munca.
2. Cauzele care determină alegeri profesionale bune şi respectiv proaste.
3. Cum să aflăm călăuzire divină (want it, expect it, seek it, cool it).
4. Cum să dobândim informaţii despre profesii şi piaţa locurilor de muncă.
5. Cum să ne cunoaştem mai bine inclusiv trăsăturile de personalitate, evaluarea intereselor,
aptitudinilor, opţiunilor, obiectivelor profesionale.
În acest proces educaţional, trebuie subliniat că orientarea educaţională nu este o decizie luată
odată pentru totdeauna în viaţă. Mulţi adulţi sunt nevoiţi să facă alegeri profesionale repetate. Încurajaţi
oamenii să fie deschişi pentru o instruire temeinică şi mai profundă, să-şi evalueze priorităţile, scopurile
şi satisfacţiile profesionale periodic şi să facă lucrul acesta în concordanţă cu schema din această secţiune.
Este numai normal ca cineva care pe măsură ce înaintează în vârstă să facă alegerile profesionale
mai dificil şi să găsească mai greu un loc în piaţa muncii. Totuşi există alte lucruri care pot fi făcute.
Poate fi schimbat angajatorul, profesiunea, dar se va ţine seamă de riscul fiecărei alternative, schimbarea
locului de muncă în cadrul aceleiaşi companii sau aceleiaşi profesiuni, însuşirea modalităţilor de a face
faţă stressului profesional şi schimbarea atitudinii faţă de activitatea profesională.875
Chiar dacă nu poate fi făcut prea mult în schimbarea unui loc de muncă, a situaţiei profesionale,
este posibil s-optimizăm atitudinea faţă de aceasta, adaptabilitatea şi încrederea în Dumnezeu că o
schimbare se va produce în timp şi că probabil este planul Său, încercând să vedem ce putem să realizăm
mai bine chiar în condiţiile date, fără ca să ne plângem, fără să aşteptăm doar o satisfacţie egoistă, ci să
utilizăm toate oportunităţile locului de muncă şi să încercăm să compensăm prin alte preocupări ale
timpului liber în domeniul extraprofesional, al preocupărilor artistice, culturale şi moral-spirituale sau
misionare.
Concluzii privind consilierea vocaţională
Ne-am ocupat doar de orientarea profesională a persoanelor care intră în categoria largă a
normalităţii. Dar există mulţi alţi oameni care pun probleme deosebite şi pentru care inserţia profesională
este foarte importantă. Astfel, există persoane retardate, cu labiltate psihică, handicapaţi fizic, cei aflaţi
într-o suferinţă terminală, cei fără educaţie, vârstnici, incapabili să vorbească în limba comună unde
prestează activitatea, având o altă limbă maternă, imigranţi şi aşa mai departe.

709
 Consilierul creştin trebuie să fie capabil să ajute pe fiecare şi în acelaşi timp să însămânţeze
principiile şi valorile creştine care exprimă voinţa lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Orientarea
profesională este una dintre deciziile cruciale, de importanţă vitală în viaţa fiecăruia. Ajutând pe oameni
să ia o astfel de decizie în mod înţelept, îi ajutăm ca să combine pe lângă satisfacţia şi realizarea
personală, slujirea eficientă în ogorul evangheliei pentru salvarea de suflete şi proslăvirea lui Dumnezeu.

710
 29. Consilierea în probleme financiare
Manualele de consiliere menţionează rar acest domeniu. Şi totuşi Scriptura ne avertizează că
dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor (1Tim 6,10), iar consilierii descoperă adesea că abuzul sau
administrarea proastă a finanţelor, este rădăcina multor probleme umane. Totuşi, această problemă este
discutată abordată rareori în revistele de specialitate şi, deşi generează tensiune personală, conflict
familial, lupte interpersonale, mânie, frustrare, ambiţie, anxietate, îngrijorare, poate conduce chiar la
suicid şi o sumă de nenumărate alte probleme în relaţie directă sau indirectă cu administrarea sau cu setea
după bani.
Nu banii în sine sunt problema. Avem nevoie de bani pentru a supravieţui şi a ne împlini
trebuinţele legitime. Problema survine datorită atitudinii noastre faţă de finanţe şi ineficienţa în a mânui
banii în mod înţelept. Uneori, problema finanţelor este cea de bază, dar în mod frecvent luptele şi
dificultăţile sunt doar o parte a unei probleme mai largi, cum ar fi anxietatea, conflictul marital sau
adaptarea la pensionare. Astfel, preocupările legate de finanţe sunt adesea doar la suprafaţă în consiliere.
Sfânta Scriptură şi finanţele
Biblia spune mult despre bani, despre averi şi despre felul cum trebuie să administrăm acestea.
Iată câteva afirmaţii fundamentale ale Sfintei Scripturi rezumate în câteva principii de bază.
1. Banii şi proprietăţile trebuie să fie apreciate în mod realist. În una dintre parabole, Domnul
Hristos descrie pe un om care şi-a petrecut întreaga viaţă în acumularea de bogăţii. Apoi, omul a murit,
fiind nepregătit să întâmpine pe Dumnezeu şi a fost nevoit să lase bogăţiile în mâna altora. Isus a numit
pe acest om nebun. El era bogat în cele lumeşti dar era extrem de sărac în relaţia cu Dumnezeu. Lucrurile
nu s-au schimbat mult în timpurile moderne. Luca 12,16-21; Prov 28,20.
De pildă în boom-ul din 1920 existau câţiva oameni care puteau fi număraţi pe degete, principalii
directori de bănci, patronii marilor concerne ale petrolului, oţelului sau gazului, care erau cei mai bogaţi
oameni din lume. Apoi a urmat depresiunea economică din 1930-1933, şi în câţiva ani, toţi aceşti oameni,
cei mai bogaţi ai lumii, sfârşiseră în mod îngrozitor. Trei dintre ei se sinuciseseră, unul îşi pierduse
minţile, doi făcuseră atac de cord în timpul falimentului. Atunci când viaţa lor se centrase doar pe bani şi
când aceştia dispăruseră, viaţa nu mai avusese nici un sens pentru ei.
Din nefericire, lucrurile se verifică şi în cazul evangheliştilor şi predicatorilor moderni din vest
care duc campanii evanghelistice, televizate şi a căror obsesie este strângerea de fonduri, mulţi dintre ei
ducând o viaţă dublă, trăiesc în lux posedând o avere colosală.
Potrivit Scripturii, banii nu sunt decât o valoare temporară. În ultimă instanţă, ei nu oferă
satisfacţie, nici nu aduc fericire sau stabilitate. Poate că acesta este motivul pentru em avertizaţi să ne
ferim de dragostea de bani şi să fim mulţumiţi cu ceea ce avem. Dacă bogăţia creşte nu trebuie să ne
ataşăm afectiv de aceasta. Banii în sine nu sunt condamnaţi de Sfânta Scriptura, dar dragostea de bani şi
dependenţa de bogăţie, în mod clar este dăunătore. Ps. 49,10-12; Prov. 23,4-5; 27,24;1Tim. 6,7; Ecl 5,10;
Ps 52,5-7; Evr 13,5; Ps 62, 10.
2. Banii şi posesiunile sunt oferite de Dumnezeu. El ne satisface toate nevoile, se aşteaptă să ne
încredem în el pentru prosperitatea noastră şi a arătat că nu trebuie să ne îngrijorăm sau să fim anxioşi că
nu vom avea destul. Există oameni care intră în situaţii financiare dificile datorită prostului mod de a-şi
folosi banii şi alţii care nu înţeleg care le sunt nevoile reale în termenii unor necesităţi fundamentale ca
alimentaţia şi îmbrăcatul. Dumnezeu ne oferă totul din abundenţă. Uneori, totuşi El alege să ne furnizeze
doar strictul necesar. Filip. 4,19; Marcu 6, 7-11; Mat 6, 25-34.
În pofida acestui punct de vedere, mulţi credincioşi promovează ideea care nu are nici un suport
biblic, că Dumnezeu răsplăteşte orice viaţă consacrată şi credincioasă cu bogăţii şi prosperitate din belşug
şi o viaţă din abundenţă. Lucrul acesta nu se întâmplă întotdeauna însă. Pentru motive pe care le cunoaşte
numai Dumnezeu, uneori El permite ca copiii săi să traverseze perioade critice, să treacă prin greutăţi,
dificultăţi financiare şi chiar foame. Totuşi, El ne asigură strictul necesar, deşi nu ne dă întotdeauna ceea
ce noi credem sau gândim că avem neapărată nevoie. Evr. 11,32-34.

711
 3. Banii şi averile pot fi dăunătoare. Tânărul bogat care a venit la Isus cu o întrebare aparent
teologică, s-a îndepărtat trist atunci când Domnul Hristos i-a cerut să vândă tot şi să dea săracilor, apoi să-
L urmeze pe el. Aparent, dragostea de bani s-a opus dezvoltării şi maturizării sale spirituale. Cu altă
ocazie Domnul Hristos a întrebat: ‚Ce ar folosi unui om să câştige întreaga lume dacă şi-ar pierde
sufletul? Nu putem să slujim la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Dragostea de bani poate să
ne îndepărteze de Hristos şi să determine conflicte spirituale în sufletul nostru. Bogăţia ne poate
determina să-L uităm pe Dumnezeu şi uneori, dorinţa oamenilor de a avea mai mult îi determină să fie
necinstiţi şi să fure, chiar dacă nu o fac în mod direct, ci într-o manieră indirectă sau complexă. Mat. 6,24;
19,16-24; Marcu 8,36; Deut. 8,11-14; Ps. 52,7; Prov. 30,7-10; Luca 16,19; Iov 31,24; 25,28.
În 1 Timotei 6, 6-11 sunt enumerate pericolele dragostei de bani în contrast cu sublinierea evlaviei
şi ni se recomandă să fim mulţumiţi cu ceea ce avem. De asemenea, Biblia ne arată că ataşamentul faţă de
proprietăţi şi bogăţie poate să creeze tensiuni interpersonale. Atunci când un frate a venit la Domnul
Hristos cerându-i să facă dreptate în conflictul de partaj pe care îl avea cu fratele său, Domnul Hristos a
subliniat faptul că preocuparea Sa nu este aceasta şi l-a avertizat că chiar atunci când avem posesiuni,
esenţa şi fericirea în viaţă nu constă neapărat în acestea. Luca 12,13-15.
4. Banii şi averea ar trebui să fie administrate în mod înţelept. În parabola talanţilor, Domnul
Hristos avertizează asupra administrării proaste a resurselor. Mat 15,14-30. Keneth Meyer sugerează
câteva principii de administrare a finanţelor care pot fi extrase din această parabolă a talanţilor. Învăţăm
de pildă că Dumnezeu:876
1. Ne încredinţează resursele în mai multe forme, şi în special în formă financiară;
2. Dumnezeu oferă aceste resurse servilor săi în cantităţi diferite;
3. Dumnezeu se aşteaptă din partea noastră ca să facem proiecte şi planuri şi ca să ne administrăm
resursele cu scopul de a aduce profit;
4. Dumnezeu condamnă lenea şi anxietatea sau îngrijorarea în activitatea de plănuire şi proiectare. A
existat un reproş foarte aspru administratorului care nu a întreprins nimic.
5. Dumnezeu ne cere socoteală în mod egal, indiferent de cantitatea resurselor pe care le avem, mai ales
în legătură cu modul cum le administrăm;
6. Lucrarea lui Dumnezeu este sprijinită, susţinută sau blocată de modul în care noi ne administrăm
resursele.
Administrarea înţeleaptă a resurselor constă în:
1. Câştigarea lor în mod onest. A încerca să câştigi bani în mod rapid şi necinstit este condamnată de
Solomon, cel mai bogat om din Sfânta Scriptură. Prov. 28,20;15,27;10,9;11,1;17,23.
2. Investirea resurselor financiare cu atenţie. În parabola talanţilor este descris faptul că servii înţelepţi
şi-au administrat finanţele cu înţelepciune şi au produs dublarea acestora. Mat 25,14-30; Luca 12,16-21.
3. Cheltuiţi în mod realist. Aceasta înseamnă să nu ne îndatorăm şi să fim foarte precauţi cu
împrumuturile. În Romani suntem sfătuiţi să ne plătim taxele financiare în mod onest şi să nu datorăm
nimănui nimic. Atunci când ne împrumutăm atunci noi devenim într-un fel sclavii altora şi asta poate să
creeze un număr mare de probleme personale şi interpersonale. Rom 13,6-8; Prov 22,7; Mat 18,22-35.
4. Împărtăşiţi, împărţiţi cu bucurie şi altora. Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios şi în întreaga Biblie
este subliniat faptul că dăruirea sistematică lui Dumnezeu, săracului şi unul altuia aduce binecuvântare.
Uneori, această oferire este urmată atât de bogăţie materială cât şi de binecuvântare spirituală, dar aşa
cum am văzut nu este obligatoriu ca lucrul acesta să se întâmple. Cel ce dăruieşte săracului sau lui
Dumnezeu nu trebuie neapărat să se aştepte ca să primească binecuvântări şi nici să facă lucrul acesta
doar ca o investiţie de succes, ci trebuie să dăruiască în mod altruist fără să aştepte sau să pretindă ceva în
schimb. 2Cor. 9,7; 8,14-15; Prov. 3,9;19,17;1Cor.16,2; Prov. 3,9.
Cauzele problemelor financiare
Mulţi oameni trăiesc de la chenzină la chenzină, sunt tot timpul în criză financiară, îndatoraţi şi nu
reuşesc să facă faţă şi să-şi administreze bugetul. Ei argumentează că întotdeauna veniturile sunt mai mici
decât cheltuielile. Însă este interesant de remarcat faptul că dificultăţile financiare apar la orice fel de
712
nivel socio-economic. Doar că pentru cei bogaţi problemele financiare presupun sume cu mai multe
zerouri, dar rădăcina, cauza fundamentală este aceeaşi, cea cu care se confruntă şi oamenii mai puţin
bogaţi, mai săraci. Iată care ar putea fi aceste cauze:
1. Distorsiuni în domeniul valorilor. Modul în care noi administrăm banii, poate fi un indicator
al sistemului nostru de valori. Fiecare dintre noi îşi cheltuieşte banii sau şi-ar dori să şi-i cheltuiască pe
lucruri pe care le consideră importante. Uneori, ceea ce considerăm noi că este important ne îndatorează.
Chiar creştinii pot să alunece în a-şi accepta dorinţe şi valori nebiblice şi dăunătoare. Astfel:
a. Materialismul. Dicţionarul defineşte materialismul ca o atitudine de devoţiune faţă de lucrurile
materiale în detrimentul celor spirituale, consideraţii şi nevoi mai înalte decât materialitatea.
Materialismul este o atitudine care ne conduce să urmărim doar banii, averile, plăcerea şi lucrurile aparent
bune ale vieţii care dau satisfacţie imediată mai bine zis. Aceasta conduce la nerăbdare, la indulgenţă de
sine, cheltuieli excesive şi lux care nu sunt neapărat necesare chiar dacă par drăguţe.
Poate conduce pe creştini să accepte o moralitate de tip hedonistic, în care plăcerea este principala
valoare urmărită şi , devine în viaţa acestuia, un rival periculos pentru spiritualitate şi valori mai înalte.
Banii au o putere seductivă teribilă şi sunt capabili să inspire, să absoarbă toate energiile cuiva oferindu-i
un simţământ fals de siguranţă, de libertate şi omnipotenţă. Banii pot să îmbrace toate caracteristicile
esenţiale ale unei zeităţi, ale unui idol.877
Unii dintre cei mai profunzi oameni spirituali ai lui Dumnezeu din vremurile biblice s-au bucurat
de bogăţie considerabilă aşa cum a fost Avraam, Solomon şi Iov. Aceşti bărbaţi totuşi, n-au dat niciodată
dovezi de faptul că ar fi subjugaţi de setea după bogăţie şi după averi. Ei au acceptat bogăţia ca pe un dar
din partea lui Dumnezeu şi au ştiut că nu sunt decât administratori ai bunurilor Sale, că El este adevăratul
lor stăpân, străduindu-se să le administreze din perspectiva principiilor şi voinţei Sale. Există şi astăzi
mulţi oameni bogaţi care au o atitudine similară faţă de averile lor. Dar mult mai comună este atitudinea
care caută cu orice preţ să acumuleze bunuri şi să şi le însuşească, să le administreze în mod egoist.
Deseori, creştinii încearcă să se justifice în goana lor după avere spunând: atâta vreme cât nu ne
controlează, cât nu ne răneşte, dacă noi avem mai mult, vom da şi pentru misiune mai mult. Dar acest
mod de a raţiona, deşi pare legitim, totuşi de multe ori nu este decât un văl care încearcă să ascundă
tendinţele materialiste. Mulţi oameni se epuizează, îşi cheltuiesc banii şi îşi sacrifică priorităţile spirituale
în favoarea unor posesiuni materiale şi deseori, după câţiva ani ajung să falimenteze printr-o neînţeleaptă
administrare a acestora sau prin retragerea binecuvântărilor lui Dumnezeu pe care L-au furat. De multe
ori atunci când e vorba de alţii, noi apreciem goana lor după bogăţie ca fiind egoistă, lacomă şi
materialistă, însă găsim tot felul de scuze şi justificări pentru propriile noastre preocupări materiale.
b. Lăcomia şi setea de înavuţire. Aceste cuvinte implică dorinţa de mai mult, chiar dacă ceilalţi
devin din ce în ce mai săraci ca rezultat, cu alte cuvinte, îmbogăţirea pe seama altora, prin exploatarea
altora, prin tratarea lor în mod incorect şi necinstit. Aceasta este o atitudine exprimată succint de un autor
care pretinde că este creştin şi care şi-a intitulat lucrarea sa: „Cum să ai mai mult într-o lume în care
niciodată nu este suficient?” O astfel de atitudine este în mod clar condamnată de Scriptură, dar unii
creştini aparţinând teologiei eliberării, a bunăstării, a materialismului, o prezintă ca o latură de succes şi
prosperă a creştinismului, ca o valoare pe care creştinismul ar trebui s-o urmărească. Este adevărat că se
bucură de succes, este atrăgătoare această variantă creştină cu faţă umană, dar nu cu faţă dumnezeiască.
Exod 20,17; Rom 13,9.
Curând după ce a fost exilat din Uniunea Sovietică, Alexandru Soljeniţîn comenta faptul că este
ceva de neînţeles pentru mintea umană, această nevoie profundă, această goană a lumii occidentale după
câştig, dincolo de orice raţiune, orice limită şi orice bun simţ sau conştiinţă sănătoasă. Aceasta l-a condus
pe observator să conchidă că lăcomia şi setea de înavuţire creează nenumărate probleme: inflaţie, datorii
necontrolabile, certuri familiale şi multe altele. În lumea occidentală, nu ne închinăm la idoli de lemn sau
de piatră, dar mulţi oameni, inclusiv creştini, se închină la bani şi la lucrurile materiale.
c. Dorinţa de îmbogăţire rapidă. Poate că oamenii au fost întotdeauna impresionaţi de ideea că
cineva ar putea să câştige foarte mulţi bani în mod rapid şi cu puţin efort. Dar Scriptura avertizează
713
împotriva acestei practici. Mulţi oameni din România, inclusiv credincioşi, s-au lăsat atraşi de sistemele
piramidale de câştig, de dublat averea peste noapte şi au păgubit amarnic, mulţi dintre ei făcând prostia
să-şi vândă proprietăţi solide pentru himera unui câştig facil, care însă nu s-a mai realizat niciodată şi au
rămas pe drumuri. Prov 28,20.22.
Jocurile de noroc, loz în plic, loto, pronosport, nu sunt practici agreate de înţelepciunea creştină.
Dumnezeu ne cheamă să participăm la un sistem economic cinstit, sănătos, în care munca şi valoarea sunt
apreciate în mod corect, iar lucrătorul cinstit primeşte atât cât îi este necesar ca să trăiască în mod demn şi
decent.
d. Mândria şi resentimentele. Biserica Laodiceea a adoptat o atitudine mândră, considerându-se
bogată şi că nu duce lipsă de nimic. Apoc 3,17. Această atitudine superioară este prezentă astăzi drept o
caracteristică frecventă a oamenilor de succes, care s-au îmbogăţit, dar care nu realizează că rămân totuşi
săraci, goi şi într-o stare mizerabilă dacă ignoră pe Dumnezeu, bazându-se doar pe bogăţia lor pentru
siguranţă şi fericire şi nu reuşesc să accepte ideea că toate posesiunile şi succesul lor nu sunt decât un dar
din partea lui Dumnezeu.
În contrast cu lăcomia celor bogaţi, se află resentimentul celor săraci mânioşi pe Dumnezeu
datorită lipsurilor în care trăiesc şi invidia îi roade. Toate acestea sugerează că problemele financiare pot
să fie o cauză care să treacă dincolo de problema averii, a posesiunii sau a lipsei lucrurilor materiale şi că
ea de fapt constă în atitudinea faţă de acestea şi atitudinea faţă de Dumnezeu.
2. Decizii financiare neînţelepte. Există multe modalităţi prin care putem să risipim bani, pe care
de fapt, nu ni-i putem permite. Adesea, această risipă provine din hotărârea neînţeleaptă care poate să
includă următoarele aspecte: .
a. Cumpărare compulsivă. Aceasta implică vederea şi cumpărarea unui lucru, fără să-i verifici
calitatea, preţul şi dacă cumpărătura este în mod real necesară sau dacă noi ne putem permite în acest
moment. O modalitate de a rezista acestei atitudini este să-ţi alcătuieşti bugetul şi să ştii exact ce-ţi poţi
permite şi ce vei face cu banii pe care îi ai. Nu trebuie să cumpărăm niciodată nimic care ne depăşeşte
capacitatea de cumpărare din acel moment, nimic care nu a fost programat, proiectat dinainte. .
b. Risipirea lipsită de grijă. Fără să utilizeze influenţa limitativă a bugetului, unii oameni
cheltuiesc bani fără grijă şi apoi sunt surprinşi că au rămas fără nici un ban şi că nevoi stringente nu mai
au cu ce să le acopere. Probabil că uneori, fiecare dintre noi visăm să fim salvaţi de cineva care să ne
plătească taxele şi datoriile. Când oamenii câştigă la loterie sau moştenesc sume mari de bani, se constată
că aceste resurse sunt cheltuite rapid şi cu puţin folos. Cei incapabili să-şi drămuiască sumele mici de bani
fac acest lucru şi cu sumele mari şi rămân faliţi, în deficit perpetuu.
c. Speculaţiile. Există un vechi adagio pe care mulţi oameni îl ignoră. Dacă nu-ţi permiţi să pierzi,
nu specula, indiferent cât de strălucitoare par să fie promisiunile. Biblia avertizează împotriva
speculaţiilor la bursă şi la fel ne spune şi bunul simţ. Mulţi oameni ignoră aceste avertismente în
încercarea de a se îmbogăţi rapid. Aşa cum am mai spus, şi în România, fondurile de într-ajutorare,
jocurile piramidale, falimentul băncilor, au fost mijloace prin care cei mulţi şi relativ săraci au fost
estorcaţi de bunurile lor de către o mână de bancheri veroşi. Prov 21,5; Ecl 5,15-17.
d. Calitatea de garant. Aceasta implică să semnezi o declaraţie prin care promiţi să plăteşti dacă
cel ce se împrumută nu reuşeşte să înapoieze datoria. Deseori, implicarea bunurilor ca gaj şi a numelui, a
peroanei ca garanţie, este făcută din motive lăudabile, să ajuţi un prieten, să scapi pe cineva din
dificultate. Dar dacă acest prieten, această rudă nu poate să plătească, de obicei relaţia cu garantul se
dezintegrează. Să nu ne mirăm atunci că, în înţelepciunea sa inspirată, Solomon avertizează împotriva
implicării ca garant pentru altcineva. Prov 11,15; 17,18; 22,26-27.
e. Lenea. Atunci când oamenii sunt prea leneşi ca să lucreze sau ca să-şi administreze bugetul,
problemele financiare apar cu regularitate. Prov 19,15; 2Tes 3,10. Orientarea democrat-socială, ca şi criza
financiară de tranziţie a României de la o societate comunistă la una capitalistă, de piaţă, a generat
dificultăţi profunde atât în sistemul economic şi financiar, cât şi în capacitatea oamenilor de a se adapta la

714
noua lume în care iniţiativa personală, activitatea serioasă au luat locul unei neglijenţe, lipse de implicare
şi iniţiativă din vechiul sistem comunist.
În felul acesta, mase mari de oameni au rămas descoperiţi, nereuşind să facă faţă noilor solicitări,
aşteptând ca să le pice cumva, ceva, de undeva, nu s-au străduit să preia iniţiativa, să devină
întreprinzători, să-şi plaseze bunurile la momentul oportun, să-şi chivernisească bruma de avere şi s-o
investească ca un serv credincios al talanţilor încredinţaţi, ci dimpotrivă, într-o stare pasivă, într-o
lamentare perpetuă au ajuns şomeri, muritori de foame; au clacat şi sistemele de protecţie socială şi ale
pensiilor care au devenit cu totul şi cu totul insuficiente chiar pentru nevoile elementare, şi astfel o masă
largă a populaţiei a fost împinsă dincolo de limita sărăciei.
Sistemele de protecţie socială sunt necesare pentru a ajuta oamenii să supravieţuiască, dar peste o
anumită limită, ele încurajează lenea. Salariile compensatorii, sistemele de protecţie socială nu fac decât
să umfle rata inflaţiei şi să creeze nedreptate între cei ce muncesc, sunt sârguincioşi şi cei care aşteaptă să
li se ofere totul de-a gata.
f. Irosirea timpului. În mare măsură noi decidem cum să ne petrecem timpul. Iniţiativa personală
este importantă. Deseori, cele mai marcante personalităţi ale culturii umane au realizat ceea ce le-a adus
celebritatea, nu neapărat în activitatea de fond profesională, ci în timpul lor liber. Asta dovedeşte cât de
importantă este investirea de sine şi utilizarea timpului. De asemenea, noi ştim ce diferenţă mare face
lucrul în regie şi lucrul în acord. Muncitorii sunt mult mai motivaţi atunci când lucrează în acord şi când
remuneraţia lor este proporţională cu cantitatea şi calitatea prestaţiei depuse. De asemenea, cunoaştem cât
de mare este diferenţa între un angajat şi patronul care petrece uneori douăsprezece, şaisprezece ore în
activitate, frământându-se, investind, riscând şi căutând să găsească soluţii pentru cele mai complexe
probleme. Atunci când o persoană este dezorganizată, indisciplinată sau înclinată să-şi irosească timpul,
rezultatul nu poate fi decât sărăcia. Solomon, în Proverbe, atrage atenţia asupra acestor detalii care pot să
aibă consecinţe serioase.
g. Neglijarea proprietăţii. Atunci când oamenii nu au grijă de lucruri, când nu le întreţin, când le
folosesc în mod defectuos, pot să le strice imediat, se dovedesc nişte proşti administratori, iar recuperarea
lor presupune costuri enorme.
h. Cumpărarea prin credit, fie card-credit, fie împrumut. În zilele noastre există o sumedenie de
facilităţi în posibilităţile de a împrumuta bani şi de a face cumpărături sau investiţii. Însă aceasta poate
deveni o cauză majoră de probleme financiare. Este o capcană. Dobânzile cresc, termenele se acumulează
şi datoriile pot să devină insuportabile. Apetitul nebunesc după achiziţii şi cumpărături dincolo de
posibilităţile de plată, poate să genereze probleme, un fel de sinucidere financiară, dacă este practicată
achiziţia impulsivă de bunuri, dincolo de posibilităţi. Avertismentul este să nu cheltuim bani care nu ne
aparţin pe lucruri care, adesea nici nu ne sunt necesare. Toate acestea pot conduce la acumularea unor
datorii şi a unor dobânzi care ne împovărează şi creează probleme fizice, psihologice şi de relaţie
interpersonală. Cărţile de credit şi alte tipuri de credite nu sunt decât nişte bombe cu efect întârziat care
însă nu sunt mai puţin periculoase.
3. Lipsa administrării înţelepte şi a calculului după modelul bugetar. Un buget nu este decât
un calcul raţional al intrărilor, al veniturilor şi al cheltuielilor. El trebuie pus pe hârtie şi trebuie apreciate
cheltuielile în funcţie de necesitatea lor obiectivă. Acest lucru ne poate ajuta împotriva achiziţiilor
compulsive şi a cheltuielilor necontrolate.
4. Absenţa dăruirii. Zgârcenia este greşită şi o persoană care refuză s-ofere, se poate aştepta cu
greu ca să primească binecuvântările lui Dumnezeu şi călăuzire financiară. Credincioşii trebuie s-ofere în
trei direcţii diferite: lui Dumnezeu, celorlalţi credincioşi şi celor săraci. Nu trebuie să ne aşteptăm la nici o
garanţie că dacă vom dărui, vom şi primi în mod abundent, dar este datoria noastră, ca administratori ai
bunurilor lui Dumnezeu, să urmăm principiile biblice ale dăruirii sistematice. Luca 12,16-21; Prov. 3,9;
Mal. 3,10; Gal. 6,l0; Luca 3,11; Prov. 14,21;19,17.
Efectele problemelor financiare
Iată câteva din rezultatele stressului financiar.
715
 1. Îngrijorarea privind finanţele şi cum să plăteşti taxele. Un studiu la nivel naţional a constatat că
70% din toate frământările şi îngrijorările oamenilor sunt legate de bani.
2. Probleme maritale şi familiale care apar sau se agravează datorită presiunilor financiare,
certurilor privind moştenirea sau chestiuni similare legate de bani.
3. Vinovăţie, invidie, gelozie, resentiment sau mândrie, fiecare dintre acestea fiind o sursă de
păcate şi fiecare putând fi stimulate de aspecte financiare.
4. Vid emoţional şi nefericire pentru cei al căror principal interes în viaţă este acumularea de
avere.
5. Blocaj spiritual care urmează celor suprapreocupaţi doar de bani şi au o atitudine eronată sau
violează principiile biblice de administrare a finanţelor.
În mod frecvent, cei care nu-şi administrează bine banii sau au o atitudine eronată în acest
domeniu îşi pierd prietenii, acumulează tensiuni, devin confuzi în privinţa valorilor morale şi spirituale şi
aceasta pentru că se lasă antrenaţi în lăcomie, invidie, datorii.
Problemele financiare pot să genereze mult stresss în viaţa cuiva, stresss care poate să genereze
boli fizice, anxietate, descurajare, tensiune interpersonală, ineficienţă. Pentru unii oameni, de asemena,
poate să antreneze cheltuieli necontrolate şi iresponsabile, în special pentru cei care s-au îmbogăţit rapid,
şi dincolo de aceasta, doar la un pas este falimentul. Pentru alţii, falimentul generează tensiuni familiale şi
traume psihice.
În mod clar, banii şi averile, fie când sunt în cantitate prea mare sau prea mică, stimulează un
număr de probleme care îi aduce pe oameni în cabinete de psihoterapie şi consiliere creştină.
Consilierea pentru probleme financiare
Aceasta cuprinde câteva direcţii principale şi principii de acţiune şi orientare.
1. Ajută consiliatul să devină conştient de problemă şi să fie hotărât s-o rezolve . Este dificil,
dacă nu imposibil să consiliezi o persoană care nu admite că există vreo problemă sau că întotdeauna
lucrurile au fost aşa şi că niciodată nu se vor schimba şi nici nu vor fi diferite. Aceasta este o gândire
evitantă care nu acceptă problemele şi nu face nimic pentru a le soluţiona. Totuşi, pe de altă parte, mulţi
oameni cu probleme financiare se luptă cu îngrijorarea şi anxietatea. Ei trebuie să facă faţă realităţii unor
situaţii dificile şi trebuie susţinuţi şi încurajaţi. Trebuie să le atragem atenţia că Dumnezeu este un
Dumnezeu al ordinii, că este de asemena, Tatăl nostru iubitor şi că El se îngrijeşte de toate nevoile
noastre, aşa cum Domnul Hristos a afirmat în predica de pe muntele fericirilor.
Încercaţi însă să îndreptaţi atenţia consiliatului către faptul că nu cantitatea posesiunilor este
marea problemă, ci dimpotrivă, atitudinea faţă de acestea şi eşecul de a privi lucrurile din perspectiva lui
Dumnezeu. În consilierea pentru probleme financiare este esenţială încrederea în Dumnezeu şi speranţa.
Oamenii trebuie să fie încurajaţi să aibă speranţe realiste şi capacitatea de a face faţă problemelor. Ei
trebuie motivaţi, trebuie să vadă soluţiile pentru ca să urmeze procesul de optimizare şi recuperare din
probleme financiare.
2. Împreună cu consiliatul, caută călăuzire divină. În mijlocul crizei este uşor să te laşi călăuzit
de circumstanţe şi să pierzi din vedere grija şi bunătatea lui Dumnezeu. Ajutaţi consiliatul să se încreadă
în Dumnezeu, să se roage pentru aceasta, să ceară înţelepciune divină şi ajutaţi-l să enumere şi să acorde
atenţie tuturor detaliilor şi soluţiilor posibile la problema cu care se confruntă. Ps 50,10-12.15; Mat 6,25-
34; 1Petru 5,7.
3. Instruiţi-i şi prezentaţi-le principiile biblice asupra finanţelor. Oamenii aflaţi în criză
financiară nu sunt dispuşi să acorde prea mare importanţă predicilor şi discursurilor teologice. Ei sunt
presaţi să facă faţă unor situaţii urgente. Şi totuşi, nevoia de a înţelege lucrurile dintr-o perspectivă
Dumnezeiască este extrem de necesară. Este tocmai momentul în care Dumnezeu i-a adus pentru a-şi
vedea limitele şi a descoperi dependenţa faţă de El. Trebuie ca aceşti oameni să priceapă şi să accepte
următoarele:
a. Totul aparţine lui Dumnezeu. Noi nu suntem decât administratori ai posesiunilor Sale.

716
 b. Orice formă de acaparare, furt este dăunătoare. Necinstea nu poate să soluţioneze
problemele financiare.
c. Lăcomia este o eroare. Lăcomia, pofta este interzisă în decalog. Ea înseamnă să doreşti ceva
care aparţine altuia sau să cheltuieşti în mod nejustificat pentru lucruri care nu sunt strict necesare. De
asemenea, o formă de lăcomie este şi dependenţa de lucruri, de propriile bunuri, astfel încât ele devin
idoli şi te separă de valorile mai importante, de valoarea semenilor ca suflete ce trebuiesc salvate, de
valoarea lucrării lui Dumnezeu, de relaţia cu Dumnezeu. O astfel de atitudine de dependenţă faţă de valori
materiale, creează riscul ca atunci când acestea sunt pierdute, distruse sau furate, cel păgubit să fie în
pericol de a-şi pierde echilibrul şi adevărata semnificaţie a existenţei şi vieţii. Ex 20, 15.17.
d. Dăruirea sistematică este corectă. Noi suntem binecuvântaţi atunci când primim pentru a
oferi, a dărui celorlalţi şi lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de exerciţiul dăruirii pentru a corecta egoismul
firesc şi a trăi după modelul divin.
e. Administrarea corectă şi cinstită a banilor este un lucru corect şi de dorit. Gen 1,28; Mat
25,14-29.
4. Ajută consiliatul să dezvolte şi să urmeze un plan financiar. Pentru aceasta:
a. Completaţi şi ajungeţi la cunoaşterea detaliată a faptelor conform tabelului care reprezintă o
schiţă de buget familial.
b. Stabiliţi obiectivele raţionale, realiste la care consiliatul doreşte să ajungă, pornind de la
realitatea în care se află şi respectând principiile biblice creştine.
c. Stabiliţi priorităţile. Unele obiective financiare pot fi urgente, imediate, altele sunt decizii
strategice pe timp mediu sau lung. De asemenea, trebuie făcută distincţia între necesităţi, trebuinţe care
pot fi alternative sau alegeri, şi dorinţe.878
O trebuinţă, o necesitate este ceva fundamental, de bază, este nevoia de supravieţuire pentru
alimentaţie, îmbrăcăminte şi locuinţă, îngrijiri medicale, transport şi altele de felul acesta. Trebuinţele
implică dorinţele, implică alegerea în legătură cu calitatea. Putem să cumpărăm o maşină nouă sau una
second-hand, să mâncăm o salată sau un hamburger. Acestea sunt trebuinţe cu alternative conform
alegerilor.
Şi în fine, dorinţele sunt alegeri care presupun cheltuirea unui surplus din bugetul nostru şi care nu
sunt neapărat necesare. Tradus în limbaj automobilistic, distincţiile de mai sus ar suna cam în felul
următor: o maşină second-hand de calitate foarte bună ar putea să-mi împlinească necesităţile, o maşină
nouă ar fi de dorit şi este o alternativă care îmi satisface trebuinţele având nişte avantaje, dar un
automobil sport este clar un lux şi nu poate să fie decât o dorinţă care nu trebuie neapărat acoperită.
d. Puneţi la punct un buget. Un buget este un plan care ne face capabili să administrăm şi să
controlăm atât intrările cât şi ieşirile din casă. Trebuie păstrtă o înregistrare detaliată a tot ceea ce avem ca
venituri şi ca cheltuieli, făcând o repartiţie pe cinci categorii mari. În primul rând 10% din salariul brut
reprezintă zecimea. Apoi sunt date la o parte a doua secţiune mare, a taxelor şi cheltuielilor fixe cu
întreţinere, chirie, rate şi aşa mai departe. Toate acestea sunt cheltuieli absolut previzibile. Ceea ce rămâne
trebuie să fie împărţit în trei categorii, şi anume: 10% sunt economii, 70% sunt cheltuieli de supravieţuire
cu alimentele, îmbrăcămintea, combustibilul şi aşa mai departe, iar 20% trebuie rezervat pentru
acoperirea datoriilor şi cauza crizei financiare în care se găseşte consiliatul.
5. În calitate de consilier, rezolvă-ţi propriile probleme financiare. Cu siguranţă că mulţi au
auzit istoria tristă despre consilieri maritali a căror căsnicie era un dezastru şi s-a terminat cu divorţ,
psihiatri care au ajuns să se sinucidă, predicatori care condamnau păcatul şi care s-au dovedit ei înşişi
vulnerabili faţă de păcate care le-au atras oprobiul public şi lista ar putea continua. Este dificil să fii un
consilier eficient în probleme financiare când viaţa ta nu este în ordine. Un bancher care tocmai a intrat în
faliment, nu poate să fie un consilier în probleme financiare eficient.
Înainte de a încuraja pe alţii să economisească, să plătească zecimea, să-şi alcătuiască un buget şi
să urmeze programul financiar al celor 10, 70, 20 de procente, este înţelept să te opreşti şi să constaţi
dacă tu însuţi aplici aceste realităţi în viaţa ta, dacă eşti în stare să-ţi administrezi propriile resurse. Atunci
717
când eşti tentat să procedezi altfel, spune nu şi fii hotărât să rămâi un administrator disciplinat. De
asemenea, în chestiunile mai profunde de stabilire a priorităţilor şi a valorilor roagă pe Dumnezeu să te
călăuzească astfel încât să iei hotărârile cele mai înţelepte şi viaţa ta să fie un model în raportul dintre
valorile moral-spirituale şi cele materiale.
6. Concluzii. Cu siguranţă că consilierea în domeniul financiar trebuie să se limiteze doar la
aceste principii şi direcţii generale şi are în vedere în special principiile biblice, creştine de administrare a
veniturilor şi finanţelor. Pentru aspecte mai detaliate este necesară probabil consultul şi trimiterea la un
economist, la un bancher sau la un om de afaceri. Atenţie însă pe cine recomandaţi. Mulţi dintre aceştia
pot fi persoane interesate, veroase care caută ocazia pentru a se erija în specialişti în domeniul finanţelor,
a prelua capitaluri şi fonduri ale unor naivi pentru ca să le irosească şi să-i conducă la faliment. Cu
siguranţă că cei mai mulţi sunt ireproşabili din punct de vedere etic şi moral dar există şi oameni necinstiţi
în acest domeniu.
Prevenirea problemelor cu caracter financiar
Multe din problemele discutate la una sau alta dintre secţiunile acestei lucrări se aplică doar unei
categorii de oameni, dar problema finanţelor este problema absolut universală. Toţi avem de-a face cu
banii, cu bugetele, cu problemele legate de finanţe. Pentru aceasta, este necesar să cunoaştem câteva
principii de profilaxie şi anume:
1. Învăţaţi şi însuşiţi-vă valorile biblice privind finanţele. Acest lucru trebuie făcut de la
amvon, în cadrul şcolilor creştine, în seminarii şi grupuri self-suporting alcătuite din oameni care se
confruntă cu acelaşi tip de probleme. Învăţaţi principiile Sfintei Scripturi privind administrarea finanţelor
şi cui aparţin aceste valori, încurajaţi oamenii să privească spre Dumnezeu ca stăpânul lor şi faptul că noi
nu suntem decât administratorii acestora, că El ne cunoaşte atât trebuinţele, necesităţile cât şi modalităţile
cele mai înţelepte prin care acestea pot fi satisfăcute. Avertizaţi oamenii împotriva pericolelor creditelor şi
învăţaţi-i, ajutaţi-i să trăiască în limitele propriilor posibilităţi. Subliniaţi importanţa dăruirii sistematice şi
cu bucurie.
2. Instruiţi-i în recomandările practice privind administrarea banilor, în special modul cum
să-şi alcătuiască un buget şi cum să respecte aceste hotărâri odată luate. Este entuziasmant să vezi cum
oamenii se redresează, cum devin mai fericiţi, mai liniştiţi şi împăcaţi cu ei înşişi şi cu semenii, cum viaţa
lor spirituală se redresează odată ce-şi rezolvă problemele financiare. Cu siguranţă că un consilier creştin
nu poate să acopere orientările şi nevoile economice la un moment dat. Nu poate să constituie o sursă
neapărat competentă despre modul cum pot fi plasate investiţiile, structura financiară, orientările unui
sistem economic în prezent, în viitorul apropiat sau cel îndepărtat. Pentru aceste aspecte există experţi
financiari, experţi în afaceri. Ceea ce urmăreşte consilierul în probleme financiare este să stabilească un
raport corect al valorilor din perspectiva doctrinei creştine, a voinţei lui Dumnezeu.
3. Subliniaţi consilierea financiară premaritală. Celor doi tineri trebuie să li se atragă atenţia că
dincolo de frumuseţea sentimentelor, a dragostei şi de convingerea lor fermă că ei pot să compenseze
orice alt fel de griji, totuşi în viaţa reală, o hotărâre înţeleaptă privind cheltuirea banilor, felul cum îşi vor
administra veniturile, consultarea redciprocă privind cheltuielile majore ca şi cele minore, cotidiene, toate
acestea sunt lucruri importante care pot face fericirea sau dezastrul unui cămin.
4. Instruiţi în legătură cu crizele financiare care pot să apară odată cu crizele de dezvoltare
psihologică când sunt traversate etape importante ale existenţei, aşa cum de pildă sunt intrarea la o
facultate în care există taxe, mutarea, dobândirea bunurilor de folosinţă îndelungată cum sunt o locuinţă,
un automobil, pensionarea şi alte aspecte.
Concluzii privind problemele financiare
Biblia nu condamnă niciodată posesiunea de bunuri sau banii, dar atrage atenţia asupra zgârceniei,
lăcomiei şi administrării proaste a banilor. Satana utilizează tensiunile financiare pentru a înrobi pe
oameni. Libertatea financiară dobândită în urma consilierii oferă satisfacţii reciproce de durată şi este un
mod practic de a-i ajuta eficient pe semeni.

718
Bibliografie Selectivă

Carte
Ackerman NW, The Psychodynamics of Family Life, NY, Basic Books, 1958
Adams JE, How to Help People Change, Grand Rapids, Mich, Zondervan, 1986
Adams JE, The Biblical View of Self-Esteem, Self-Love, and Self Image, Eugene, Oreg., Harvest House, 1986
Adams RD, Victor M, Principles of Neurology, McGraw-Hill, 1993
Adelman G, ed, Enciclopedia of Neuroscience, Birkhauser, 1987
Aden LR şi Ellens JH, The Church and Past. Care, G Rapids, Mich., Baker, 1988
Adler A, Social interest: A challenge to mankind, NY: Capricorn, 1964
Adler A, Superiority and social interest: A collection of later writings, 3rd Rev. ed, Ansbacher HL, Ed, NY: Norton, 1979
Adler A, What life should mean to you, NY: Capricorn, 1958
Agras WS, Eating Disorders, Management of Obesity, Bulimia and Anorexia Nervosa, NY, Pergamon, 1987
Alberti RE, Emmons ML, Your perfect right: A guide to assertive behavior, 6th ed., San Luis Obispo, CA: Impact, 1995
Alberti RE, Emmons ML, Your perfect right: A manual for assertiveness trainers, San Luis Obispo, CA: Impact, 1995
Alexander F, Psychoanalysis and Psychotherapy, NY, Norton, 1956
Allen DM, Unifying Individual and Family Therapies, San Fr, Jossey-Bass, 1988
Allport GW, The Individual and His Religion, NY, Macmillan, 1950
Anderson CM, Reiss DJ, Hogarty GE, Schizophrenia and the Family, A Practitioner's Guide to Psychoeducation and
Management, NY, Guildore, 1986
Anderson NT, Zuehlke JS, TE, Christ Centered Therapy, G Rapids, Mi, Zondervan Pub H, 2000
Angel M, The Orphaned Adult, Confronting The Death of a Parent, NY, Human Sciences Press, 1987
Archibald D. Hart, Counseling the Depressed, Waco, Tex, Word, 1986
Augsburger D, Caring Enough to Confront, Ventura Ca, Regal, 1973

Bagarozzi D, Jurich AP, Jackson RW, Marital and Family Therapy, NY, Human Sciences Press, 1982
Baker D, Nester E, Depression, Portland, Or, Multnomah, 1983
Baker D, Pain's Hidden Purpose, Finding Perspective in the Midst of Suffering, Portland, Oreg., Multnomah 1984
Baldwin M, Satir V, Eds, The use of self În therapy, NY: Haworth Press, 1987
Baldwin W, Cain W, Teenage Sexuality, Pregnancy, and Childbearing, Phil, Univ of Pennsylv. Press, 1981
Balswick JO şi JK, The Family, Baker Book House, 1990
Barbour IG, Myths, Models and Paradigms, H&R, NY, 1974
Barth R, Social and Cognitive Treatment of Children and Adolescents, San Francisco: Jossey-Bass, 1987
Barton D, ed., Dying and Death, A Clinical Guide for Caregivers, Baltimore, Williams & Wilkins, 1977
Baruth LG, Huber CH, Counseling and Psychotherapy: Theoretical Analyses and Skills Applications, Columbus, Merrill, 1985
Beck AT, Cognitive therapy and emotional disorders. NY: International Universities Press, 1976
Beck AT, Emery G, Anxiety Disorders and Phobias: A Cognitive Perspective, NY, Basic Books, 1985
Beck AT, Resnik HLP, Lettieri DJ, The Prediction of Suicide, Philadelphia, Charles Press, 1986
Beck AT, Rush A, Shaw B, Emery G, Cognitive therapy of depression. NY: Guilford Press, 1979
Becker AH, Ministry with Older Persons, A Guide for Clergy and Congregations, Minneapolis, Augsburg, 1986
Becker E, The Denial of Death, NY, Free Press/Macmillan 1975
Becvar DS & RJ, Family therapy: A systemic integration, 3rd ed, Needham Heights, MA: Allyn & Bacon, 1996
Benner DG, ed, Baker Encyclopedia of Psychology, G Rapids, Mich., Baker, 1985
Benner DG, Psychotherapy and the Spiritual Quest, G Rapids, Mich., Baker, 1988
Bennett BE & al, Professional liability and risk management. Washington, DC: Am Psychological Ass, 1990
Bennett JW, A Quiet Desperation, Nashville, Nelson, 1983
Benson B, MW, Disciplines for the Inner Life, Waco, Tex, Word, 1985
Bernbaum JA, Steer SM, Why Work? Careers and Employment in Biblical Perspective, G Rapids, Mich., Baker, 1986
Berne E, Games People Play, NY, Grove Press, 1964
Bettelheim B, The Good Enough Parent, NY, Knopf, 1987.
Bettleheim B, Love Is Not Enough: The Treatment of Emotionally Disturbed Children, Glencoe, Ill, Free Press, 1950
Blackburn B, What You Should Know about Suicide, Waco, Tex, Word, 1982
Bloom A, The Closing of the American Mind, NY, Simon & Schuster, 1987
Bolles RN, What Color Is Your Parachute? A Practical Manual for Job-Hunters and Career Changers, rev. ed., Berkeley, Ten
Speed Press, 1986
Bonar JW, The Abortion Question, NY, Columbia Univ Press, 1987
Bonhoeffer D, Getters and Papers from Prison, NY, Macmillan, 1972

719
Bopp WJ, Vardalis JJ, Crimes against Women, Springfield, Ill., Thomas, 1987
Bowen M, Family therapy in clinical practice. NY: Aronson, 1978
Bowlby J, Attachment; Separation, NY, Basic Books, 1969; 1973
Boyer PA, Jeffrey RJ, A Guide for the Family Therapist, NY, Aronson, 1984
Bradley JS, Craig B, Marriage, Family And Religion, Advent Inst of Fam Rel, Sydney, Australia, 1995
Brammer LM, Shostrom EL, Abrego PJ, Therapeutic psychology: Fundamentals of counseling and psychotherapy, 5th ed,
Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1989
Bramson RM, Coping with Difficult People, NY, Random House, 1981
Brand P, Yancey Ph, Fearfully and Wonderfully Made, G Rapids, Mich., Zondervan, 1980
Brand P, Yancey Ph, In His Image, G Rapids, Mich., Zondervan, 1984
Braun M, Rekers GA, The Christian in an Age of Sexual Eclipse, Wheaton, Ill., Tyndale, 1981
Brock RT, The Holy Spirit and Counseling, Peabody, Mass, Hendrickson Pub, 1985
Brown D, Brooks L, eds., Career Choice Development, Applying Contemporary Theories to Practice, San Francisco, Jossey-
Bass, 1984
Brown S, Treating Adult Children of Alcoh, NY, Wiley, 1988
Brownback P, The Danger of Self-Love, Chicago, Moody, 1982
Brownell KD, Foreyt JP, eds., Handbook of Eating Disorders, Physiology Psychology, and Treatment of Obesity, Anorexia,
and Bulimia, NY, Basic Books, 1987
Bufford RK, The Human Reflex: Behavioral Psychology in Biblical Perspective, NY, Harper & Row, 1981
Bugental JFT, The Search for Authenticity, NY, Rinehart & Winston, 1956
Burkett L, Your Finances in Changing Times, rev. ed., Chicago, Moody, 1982
Burton A, Ed., Operational theories of personality, NY: Brunner/Mazel, 1974
Buswell JA, A Systematic Theol of the Christian Religion, Grand Rapids, Zondervan, 1962

Caplow Th, et al, All Faithful People, Change and Continuity in Middletown's Religion, Minneapolis, Univ of Min Press, 1983
Carkhuff R, The Skills of Helping, Amherst, Mass, Human Resources Press, 1979
Carlson D, Counseling and Self Esteem, Waco, Tex, Word, 1988.
Carter EA, McGoldrick M, eds., The Family Life Cycle, A Framework for Family Therapy, NY, Gardner Press, 1980.
Carter J, Narramore B, The integration of psychology and Theol, Grand Rapids, Zondervan, 1979
Cassens BJ, Preventive Medicine and Public Health, NMS, Harwal Publishing, 1992
Clance PR, The Impostor Phenomenon, When Success Makes You Feel Like a Fake, Atlanta, Peachtree Pub, 1985
Clarke JC, Alcoholism and Problem Drinking, Treating Addictions or Modifying Behavior?, NY, Pergamon, 1988
Clebsch WR, Jaekle CR, Pastoral Care in Historical Perspective, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1964
Clinebell H, Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
Clinebell H, Growth Counseling for Marriage Enrichment, Pre-Marriage and the Early Years, Phil, Fortress Press, 1975
Clinebell HJ Jr, Understanding and Counseling the Alcoholic, rev. ed., Nashville, Abingdon, 1968
Cochrane L, Women in Ramah, A Post Abortion Bible Study, Christian Action Council, Va, 1986.
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
Collins GR, Getting Started, Direction for the Most Important Decisions of Life, Tappan, NJ, Revell, 1984.
Collins GR, Getting Your Life Out of Neutral, Old Tappan, NJ, Revell, 1987
Collins GR, Innovative Approaches to Counseling, Waco, Tex, Word, 1986
Collins GR, Your Magnificent Mind, The Fascinating Ways It Works For You, G Rapids, Mich., Baker, 1988.
Colson C, Kingdoms in Conflict, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987
Colson CW, Loving God, G Rapids, Mich., Zondervan, 1983
Combs AW, A theory of therapy: Guidelines for counseling practice. Newbury Park, CA: Sage, 1989
Combs AW, Avila DL, Helping Relationships: Basic Concepts for the Helping Profess., 3ed, Boston, Allyn & Bacon, 1985
Corey G şi MS, Groups: Process and Practice, 3 ed, Monterey, Ca Brooks/Cole, 1987.
Corey G, MS, Callanan P, Issues and ethics in the helping professions, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
Corey G, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
Corey, G, Case approach to counseling and psychotherapy, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
Corey, G, Theory and practice of group counseling, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
Corey G, MS, I Never Knew I Had a Choice, 6th ed, Brooks/Cole Pub Co, 1997
Cormier WH & LS, Interviewing strategies for helpers: Fundamental skills and cognitive behavioral interventions, 3rd ed.,
Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1991
Corsini RJ, ed., Concise Encyclopedia of Psychology, ed NY, Wiley, 1987
Corsini RJ, Current psychotherapies, 5th ed, Itasca, IL: Peacock, 1995
Corsini RJ, Wedding D, eds, Current psychotherapies, 5th ed., Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
Cosgrove MP, The Amazing Human Body, G Rapids, Mich., Baker, 1987
Cox RH, Sacrament of Psychology, Springfield, MO, InSync Press, 2002
720
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
Crow GA&LI, Crisis Interv and Suicide Prev, Working with Children and Adolescents, Springfield, Ill, Thomas, 1987
Curran D, Traits of a Healthy Family, Minneapolis, Winston Press, 1983

Dattilio FM, Freeman A, Eds, Cognitive behavioral strategies in crisis intervention. NY: Guilford Press, 1994
Dayringer R, The Heart of Pastoral Counseling, Grand Rapids, Mich., Zondervan, 1988.
Denton W, Marriage and Family Enrichment, NY, Haworth Press, 1986
Denzin NK, Treating Alcoholism, An Alcoholics Anonymous Approach, Newbury Park, Ca, Sage, 1987
Deurzen-Smith, E van, Existential therapy. London: Society for Existential Analysis Pub, 1990
Diane Detwiler-Zapp, Dixon CW, Lay Caregiving, Philadelphia, Fortress Press, 1982
Dillard JM, Lifelong Career Planning, Columbus, Ohio, Merrill, 1985.
Dobson JC, Love Must Be Tough, Waco, Tex, Word, 1983
Dobson KS, ed., Handbook of cognitive-behavioral therapies, NY, Guilford Press, 1988
Doering J, The Power of Encouragement, Discovering Your Ministry of Affirmation, Chicago, Moody Press, 1983
Dryden W, Hill LK, eds, Innovations in rational-emotive therapy, Newbury Park, CA: Sage, 1993
Dudley P. and R., Married and Glad of It, R&H Pub Ass, Washington, 1980
Dunne EJ, McIntosh JL, Dunne-Maxim K, eds., Suicide and Its Aftermath, Understanding and Counseling the Survivors, NY,
Norton, 1987.
Durkheim E, Suicide, 1887; retipărit, Glencoe, Ill, Free Press, 1951

Egan G, Cowan MA, People in Syst, A Model for Dev in the Human-Service Profes and Ed, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1979
Egan G, Cowan MA, Moving into Adulthood, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1980
Egan G, The Skilled Helper A Systematic Approach to Effective Helping, 3d ed., Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1986.
Ellis A, Dryden W, A dialogue with Albert Ellis: Against dogma. Milton Keynes, England: Open University Press, 1991
Ellis A, Dryden W, The essential Albert Ellis. NY: Springer,1990
Ellis A, Dryden W, The practice of rational-emotive therapy, NY: Springer, 1987
Ellis A, Grieger R, eds, Handbook of rational-emotive therapy, NY: Springer, 1986
Ellis A, Humanistic psychotherapy: The rational-emotive approach. NY: Julian Press, 1973
Ellis A, Reason and emotion in psychotherapy revised. NY: Carol Publishing, 1994
Ellis A, Whiteley JM, eds, Theoretical and empirical foundations of rational-emotive therapy, Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1979
Ellison CW, ed, Your Better Self, San Francisco, Harper & Row, 1983
Engstrom TW, A Time for Commitment, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987
Erikson EH şi JM, Vital Involvement in Old Age, The Experience of Old Age in Our Time, NY, Norton, 1986
Erikson EH, Childhood and society, 2nd ed, NY: Norton, 1963
Erikson EH, Identity, Youth and Crisis, NY, Norton, 1968
Estadt BK, Pastoral Counseling, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1984.
Eugene C, ed, Clinical Practice of Psychology,Walker, NY, Pergamon, 1981
Exley R, The Rhythm of Life, Putting Life's Priorities in Perspective, Rapid City, Honor Books; Tulsa, Harrison House, 1987

Fagan J, Shepherd I, eds, Gestalt therapy now, NY, Harper & Row, Colophon, 1970
Faller KC, Child Sexual Abuse. An Interdisciplinary Manual for Diagnosis, Case Management and Treatment, Irvington, NY,
Columbia Univ Press, 1987
Falloon IRH, Boyd JL, McGill CW; Family Care of Schizophrenia, NY, Guilford 1984
Farnsworth KE, Lawhead WH, Life Planning, A Christian Approach to Careers, Downers Grove, ILL., InterVarsity, 1981
Felner RD et al., Preventive Psychology, Theory, Research and Practice, NY, Pergamon, 1983
Fensterheim H, Glazer HI, ed, Behavioral Psychotherapy, Basic Principles and Case Studies in an Integrative Clinical Model,
NY, Brunner/Mazel, 1983
Field D, Marriage Personalities, Eugene, Oreg., Harvest House, 1986
Fischer G, Riedesser P, Tratat de psihotraumatologie, Ed Trei, Bucureşti, 2001.
Fisher R, Ury W, Getting to Yes, Negotiation Agreement without Giving In, NY, Penguin, 1983
Fishman HC, Intensive structural therapy: Treating families in their social context. NY: Basic Books, 1993
Flores PhJ, Group Psychotherapy with Addicted Populations, NY, Haworth, 1987.
Fortunato JE, AIDS and Spiritual Dilemma, NY, Harper & Row, 1987
Fossum MA, Mason MJ, Facing Shame, Families in Recovery, NY, Norton, 1986
Foster RJ, Freedom of Simplicity, NY, Harper & Row, 1981
Foster RJ, Money, Sex and Power The Challenge of the Disciplined Life, NY, Harper & Row, 1985
Fowler JW, Stages of Faith, NY, Harper & Row, 1981
Fowler PE, Abortion, Toward an Evangelical Consensus, Portland, Oreg., Multnomah, 1987
721
Fowler RA, Wayne H, Civilization in Crisis, A Christian Response to Homosexuality, Feminism, Euthanasia, and Abortion, 2d
ed., G Rapids, Mich., Baker, 1988
Framo JL, Ed., Family interaction: A dialogue between family researchers and family therapists, NY, Springer, 1972
Framo JL, Family-of-origin therapy: An intergenerational approach, NY, Brunner/Mazel, 1992
Frankl V, Man's Search for Meaning, NY, Washington Square Press, 1963
Frankl V, Man's Search for Meaning: An Introduction to Logotherapy, NY, Pocket Books, 1963
Frankl V, The unheard cry for meaning. NY: Simon & Schuster, 1978
Frankl V, The will to meaning: Foundations and applications of logotherapy. NY: New American Library, 1969
Freedheim DK, ed, History of psychotherapy: A century of change, Washington, DC, Am Psychological Ass, 1992
Freeman A, Dattilio FM, eds, Comprehensive casebook of cognitive therapy, NY: Plenum, 1992
Freud A, The Ego and the Mechanisms of Defense, NY, International Universities Press, 1946; sau ed. rom.: Eul şi
mecanismele de apărare, Ed Fund Generaţia, Bucureşti, 2002.
Freud S, An outline of psychoanalysis, NY: Norton, 1949
Freud S, The Future of an Illusion, Garden City, NY, Doubleday Anchor Books, 1927
Freud S, The interpretation of dreams. London: Hogarth Press, 1955
Freud S, The Problem of Anxiety, NY, Norton, 1936.
Freudenberger H, Richelson G, Burnout: The High Cost of Achievement, NY, Bantam, 1981
Friedman S, Ed, The new language of change, NY: Guilford Press, 1993
Friesen G, Maxson JR, Decision Making and the Will of God, A Bibl Altern to the Trad View, Portland, Or, Multnomah, 1980
Fromm E, Greatness and limitations of Freud's thought. NY: New American Library, Mentor, 1980
Fromm E, The Art of Loving, NY, Bantam, 1956
Fromm E, Zen Buddhism and Psychoanalysis, NY, Harper, 1960
Frost JH şi Wilmot W, Interpersonal Conflict, Dubuque, Iowa, Brown, 1978

Gallant DM, Alcoholism, A Guide to Diagnosis, Intervention and Treatment, NY, Norton, 1987
Garbarino J, Guttmann E, Seely JW, The Psychologically Battered Child, San Francisco, Calif., Jossey/Bass, 1987
Garfield SL, Bergin AE, Handbook of Psychotherapy and Behavior Change: An Empirical Analysis, 3d ed., NY, Wiley, 1986
Getz GA, Encouraging One Another, Wheaton, Ill., Victor Books, 1981
Getz GA, Measure of a Family, Ventura, Ca, Regal, 1976.
Getz WL et al., Brief Counseling with Suicidal Persons, Lexington, Mass., Lexington Books, 1983.
Gilbert MG, Brock RT, eds., The Holy Spirit and Counseling, Theol and Theory, Peabody, Mass., Hendrickson, 1985
Gillies J, A Guide to Compassionate Care of the Aging, Nashville, Nelson, 1985.
Gittelman R, ed. Anxiety Disorders of Childhood, NY, Guilford, 1986.
Glasser N, ed, What are you doing? How people are helped through reality therapy, NY: Harper & Row, 1980
Glasser N, ed, Control theory in the practice of reality therapy, NY: Harper & Row, 1989
Glasser W, Mental health or mental illness? NY: Harper & Row, 1961
Glasser W, Reality therapy: A new approach to psychiatry. NY: Harper & Row, 1965
Glasser W, Stations of the mind. NY: Harper & Row, 1981
Glasser W, The control theory manager, NY: Harper & Row, 1994
Glasser W, The control theory-reality therapy workbook, Canoga Park, CA: Institute for Control Theory, Reality Therapy, and
Quality Management, 1986
Glasser W, The control theory-reality therapy workbook. Canoga Park, CA: Institute for Control Theory, Reality Therapy, and
Quality Management, 1986
Gold MS, The Good News about Depression, NY, Villard Books, 1987
Goldenberg I, H, Family therapy: An overview, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
Goot MV, Healthy Emotions, The Emotional Development of Children, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1987.
Gordon S şi J, Raising a Child Conservatively in a Sexually Permissive World, NY, Simon & Schuster, 1983
Gottlieb BH, ed., Social Networks and Social Support, Beverly Hills, Ca, Sage, 1981
Gould WB, Viktor E. Frank: Life with meaning. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
Graham B, Facing Death and the Life After, Waco, Tex, Word, 1987
Granvold DK, ed., Cognitive and behavioral treatment: Method and applications, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1994
Griffin E, Making Friends, And Making Them Count, Downers Grove, Ill., InterVarsity 1987.
Griffith J, An Adlerian lexicon. Chicago: Americas Institute of Adlerian Studies, 1984
Guerin PJ, Jr., Ed., Family Therapy: Theory and practice, NY, Gardner Press, 1976
Gurman A, Kniskern D, eds., Handbook of Family Therapy, NY, Brunner/Mazel, 1981

Haley J, Problem-solving therapy: New strategies for effective family therapy. San Francisco: Jossey-Bass, 1976; idem, Ordeal
therapy: Unusual ways to change behavior. San Francisco: Jossey-Bass, 1984
Hall DJ, God and Human Suffering, Minneapolis, Augsburg, 1986.
722
Hancock M, Mains KB, Child Sexual Abuse, A Hope for Healing, Wheaton, Ill., Harold Shaw Pub, 1987
Handley R, Anxiety and Panic Attacks: Their Cause and Cure, NY, Rawson, 1985.
Hanna SM, Brown JH, The practice of family therapy: Key elements across models. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1995
Hart AD, The Hidden Link between Adrenalin and Stress, Waco, Tex, Word, 1986.
Harrison TR, ed, Principiile medicinii interne, Teora, 1998
Hatfield AB, Lefley HP, eds, Families of the Mentally Ill, Coping and Adaptation, NY, Guilford Press, 1987
Hatterer LJ, Changing Homosexuality in the Male, NY, McGraw-Hill, 1970
Herink R, Ed, The psychotherapy handbook: The A to Z guide to more than 250 different therapies in use today. NY: New
American Library, 1980
Herlihy B, Corey G, Ethical standards casebook (5th ed.). Alexandria, VA: American Counseling Association, 1996
Hester RK, Miller WR, Handbook of Alcoholism Treatment Approaches, NY, Pergamon, 1988
Hiltner S, Menninger K, Constructive Aspects of Anxiety, Nashville, Abingdon Press, 1963
Hoekema AA, The Christian Looks at Himself, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1975
Hoffmeier JK, ed., Abortion, A Christian Understanding and Response, G Rapids, Mich., Baker, 1987.
Holifield EB, From Salvation to Self Realization: Protestant Pastoral Couns in America, Nashville, Abingdon Press, 1983
Holland JI, Making Vocational Choices, A Theory of vocational Personalities and Work Environments, Englewood Cliffs, NJ,
Prentice-Hall, 1985.
Holland JL, Self Directed Search, A Guide to Educational and Vocational Planning, Palo Alto, Ca, Consulting Psychologists
Press, 1977
Holmes UT, Spirituality for Ministry, H&R, San Fr, 1982
Holyroyd KA, Creer TL, Self-Management of Chronic Disease, Handbook of Clinical Interventions and Research, San Diego,
Academic Press, 1987
Horne AM, Passmore JL, eds, Family counseling and therapy, 2nd ed., Itasca, IL: F.E. Peacock, 1992
Hulme WE, Pastoral Care & Counseling, Minneapolis, Augsburg, 1981
Hunt J şi R, Preparing for Christian Marriage, Nashville, Tenn., Abingdon, 1981
Hunt M, The Story of Psychology, Anchor Books, Doubleday, NY, 1993
Hunter J, ed, Dictionary of Pastoral Care in Counseling, Abingdon Press, Nashville, TN, 1990

Jacobson G, The Alcoholisms, Detection, Diagnosis and Assessment, NY, Human Sciences Press, 1976
James M, Jongeward D, Born to win: Transactional analysis with Gestalt experiment, Reading, MA, Addison-Wesley, 1971
Jellinek EM, The Disease Concept of Alcoholism, New Haven, College and University Press, 1960
Johnson JH, Psychopathology of Childhood, A Clinical Experimental Approach, NY, Pergamon, 1985.
Johnson V, I’ll Quit Tomorrow, NY, Harper & Row, 1973
Josselson R, Finding Herself Pathways to Identity Development in Women, San Fr, Jossey-Bass, 1987
Jung C, Modern Man in Search of a Soul, NY, Harcourt, Brace & Co, 1933
Jung CG, Memories, dreams, reflections. NY: Vintage, 1961

Kanfer FH, Goldstein AP, eds, Helping people change: A testbook of methods, 3rd ed., NY: Pergamon Press, 1986
Kaplan & Sadock, Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV ed. Baltimore, Williams&Wilkins, 1985
Kaplan & Sadock, eds, Comprehensive Handbook of Psychiatry / IV, Baltimore, Williams and Wilkins, 1985
Kaplan IH, Sadock JB, Synopsis of Psychiatry, W&W, 1994
Karoly P, Jensen MP, Multimethod Assessment of Chronic Pain, NY, Pergamon 1987
Kazdin AE, Behavior modification in applied settings, 5th ed., Pacific Grove, CA: Brooks/Cole,1994
Kefir N, Impasse/priority therapy. Corsini RJ, Ed, Handbook of innovative psychotherapies, NY: Wiley, 1981
Keith Olson, Counseling Teenagers: The Complete Christian Guide to Understanding and Helping Adolescents, Loveland,
Colorado, Group Books, 1984
Kelly W, Post-traumatic Stress Disorder and the War Veteran Patient, NY, Brunner/Mazel, 1985.
Kelsey M, Healing and Christianity, NY, Harper & Row, 1973
Kempe CH, Helfer R, The Battered Child, 3d ed, University of Chicago Press, 1980
Kennedy E, On Becoming a Counselor, NY, Seabury, 1977.
Kennedy E, Sexual Counseling, NY, Seabury, 1977.
Kenneth LS, Goldsmith WM, Concerns about Professional Counseling..., JPC, 1988
Kepner JI, Body process: Working with the body in psychotherapy. San Francisco: Jossey-Bass, 1993
Kernberg OF, Object-relations theory and clinical psychoanalysis. NY: Aronson, 1976
Ketterman GH, A Circle of Love, Tappan O, NJ, Revell, 1987
Ketterman GH, ed, The Complete Book of Baby and Child Care for Christian Parents, Tappan O, NJ, Revell, 1987
Ketterman GH, How to Teach Your Child about Sex, Old Tappan, NJ, Revell, 1981.
Keylock LR, ed, The Encyclopedia of Christian Parenting, Tappan O, NJ, Revell, 1982.
Klein, M, The psycho-analysis of children. NY: Dell, 1975
723
Knapp RJ, Beyond Endurance, When a Child Dies, NY, Schocken 1987
Knopf A, The Seasons of a Woman's Life, NY, Knopf, 1988.
Koch S, ed., Psychology: A study of a science, NY: Basic Books, 1959
Kohlberg L, The Philosophy of Moral Development, NY, Harper & Row, 1981
Konrad Lorenz, On Aggression, NY, Harcourt, Brace & World, 1966.
Kottler JA, On being a therapist, Rev ed, San Francisco: Jossey-Bass; Beyond blame: A new way of resolving conflicts În
relationships. San Francisco: Jossey-Bass, 1994
Kra S, Aging Myths, Reversible Causes of Mind and Memory Loss, NY, McGraw-Hill, 1986.
Kramer JR, Family Interfaces, Transgenerational Patterns, NY, Brunner/Mazel, 1985
Kübler-Ross E, On Death and Dying, NY, Macmillan, 1969
Kutash IL, Wolf A, eds, Psychotherapist's casebook, San Francisco: Jossey-Bass, 1986

L’Abate L, ed., Handbook of Family Psychology and Therapy, 2 vols., Homewood, Ill., Dorsey, 1985
LaHaye T, The Unhappy Gays, Wheaton, Ill., Tyndale, 1978
Laughlin RS, The Job Hunter's Handbook: A Christian Guide, Waco, Tex, Word, 1985
Lazarus AA, The practice of multimodal therapy. Baltimore: John Hopkins University Press, 1989
Lazarus, A Behavior Therapy and Beyond, NY, McGraw Hill, 1971.
Leech K, Soul Friend: The Practice of Christian Spirituality, London, Sheldon Press, 1977
LeFever C şi P, Aging and the Human Spirit, A Reader in Religion and Gerontology, Chicago, Exp Press, 1981
Lenters W, The Freedom We Crave, Addiction - The Human Condition, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1985
Levant R, Shlien J, eds, Client-centered therapy and the person-centered approach: New directions in theory, research, and
practice, NY: Praeger, 1984
Levinson DJ, The Seasons of a Man's Life, NY, Knopf, 1978
Lewinsohn PM, Teri L, Clinical Geropsychology, New Directions in Assessment and Treatment, NY, Pergamon, 1983
Lewis CS, Despre minuni, Cele patru iubiri, Problema durerii, Bucureşti, Humanitas, 1997
Lewis CS, The Problem of Pain, NY, Macmillan, 1962
Lieberman MA, Tobin S, The Experience of Old Age, Stress, Coping, and Survival, NY, Basic Books, 1983
Liebman JL, Peace of Mind, NY, Simon & Schuster, 1946
Lindemann E, Beyond Grief Studies in Crisis Intervention, NY, Jason Aronson, 1979
LinkletterA, Old Age Is Not for Sissies, Choices for Senior Americans, NY, Viking, 1988.
Lord LJ, "Coming to Grips with Alcoholism”, U.S. News & World Report, 1987
Luecke DL, "Counseling with Couples”, în Past Counseling, Estadt BK, Englew. Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1983

MacDonald G, Ordering Your Private World, Nashville, Oliver-Nelson, 1984.

Mace D, Close Companions, The Marr Enrichment Handbook, NY, Continuum, 1982
Mahoney MJ, Human change processes: The scientific foundations of psychotherapy. NY: Basic Books, 1991
Maier R, Human Sexuality in Perspective, Chicago, Nelson-Hall, 1984
Malcolm J, Psychoanalysis: The impossible profession. NY: Random House, Vintage, 1981
Maltsberger JT, Suicide Risk, The Formulation of Clinical Judgment, NY, New York University Press, 1986.
Mann GA, The Dynamics of Addiction, Minneapolis, Johnson Institute, f. a.
Martin G, Please Don't Hurt Me, Wheaton, Ill., Victor, 1987
Martin GL, Counseling for Family Violence and Abuse, Waco, Tex, Word, 1987
Martin Heidegger, Being and Time, NY, Harper & Row, 1962.
Martin SH, Healing for Adult Children of Alcoholics, Nashville, Broadman, 1988.
Maslach C, Burnout: The Cost of Caring, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1982
Maslow A, Motivation and personality, NY: Harper & Row, 1970
Maslow A, Toward a psychology of being, NY: Van Nostrand Reinhold, 1968
Masters WH, Johnson VA, The Pleasure Bond: A New Look at Sexuality and Commitment, Boston, Little Brown, 1974
Masters WH, Johnson VE, Human Sexual Inadequacy, Boston, Little, Brown, 1970
Matteson MT, Ivancevich JM, Controlling Work Stress, Effective Human Resource and Management Strategies, San Francisco,
Jossey-Bass, 1987
Matthew C, How to Survive Middle Age, London, Hodder and Stoughton, 1983
May G, Will and Spirit: A contemplative Psychology, Harper & Row, San Fr, 1982
May R, 1950, The meaning of anxiety. NY: Ronald Press, 1950
May R, Angel E, Ellenberger HF, eds, Existence: A new dimension in psychiatry and psychology, NY: Basic Books, 1958
May R, Ed, Existential psychology. NY: Random House, 1961
May R, Existence: A New Dimension in Psychiatry and Psychology, NY, Simon & Schuster, 1967
May R, Love and will. NY: Norton, 1969
May R, Man's search for himself, NY: Dell, Delta, 1953
724
May R, Power and innocence: A search for the sources of violence. NY: Norton, 1972
May R, The discovery of being: Writings in existential psychology. NY: Norton, 1983
May R, The Meaning of Anxiety, NY, Norton, 1977
McBurney L, Counseling Christian Workers, Waco, Tex, Word, 1986
McCary J şi S, McCary's Human Sexuality, Belmont, Ca, Wadsworth, 1982
McCubbin HI, Figley CR, Stress and the Family, NY, Brunner/Mazel, 1983
McDowell J, Teens Speak Out, What I Wish My Parents Knew about My Sexuality, San Bernardino, Ca, Life Publ, 1987.
McDowell J, What I Wish My Parents Knew about My Sexuality, San Bernardino, Ca, Here's Life Publishers, 1987.
McKean P şi J, Leading a Child to Independence, San Bernardino, Ca, Life Pub, 1986
McMinn MR, Foster JD, "The Mind Doctors: Questions on the Road to Mental Health", Christianity Today, Apr 1988
McMinn MR, Psychology, Theology and Spirituality in Christian Counseling, Wheaton, Ill, Tyndale House Pub, 1996
McNamee S, Gergen KJ, eds., Therapy, as social construction, Newbury Park, CA: Sage, 1992
Mehrabian A, Silent Messages, Belmont, Calif., Wadsworth, 1981
Meier JH, ed., Assault against Children, Why It Happens and How to Stop It, San Diego, Calif., College-Hill Press, 1985
Meier PD, Minirth FB, Wichern F, Ratcliff DE, Introduction to Psychology and Counseling. Christian Perspective and
Aplications, Monarch, 1991
Menninger K, Whatever became of sin?, Hawthorne, NY, 1973
Menninger KA, The Human Mind, NY, Knopf, 1947
Meyer KM, Minister's Guide to Financial Planning, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987
Meyers D, The Inflated Self, NY, Seabury, 1981
Michelson L şi Ascher LM, Anxiety and Stress Disorders: Cognitive Behavioral Assess and Treat, NY, Guilford Pub, 1987
Miles HJ, Sexual Happiness in Marriage, G Rapids, Mich., Zondervan, 1982
Miller WR, Jackson KA, Practical Psychology for Pastors, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1985
Mitrofan I, Terapia Unificării, Bucureşti, Ed SPER, 2004
Moberly ER, Homosexuality, A New Christian Ethic, Greenwood, S.C., Attic Press, 1982
Mor V, Hospice Care Systems, Structure, Process, Costs, and Outcome, NY, Springer, 1987
Mowrer HO, The Crisis in Psychiatry and Religion, Princeton NJ, Nostrand, 1961
Munion WM, Eds, What is psychotherapy? Contemporary perspectives, San Francisco: Jossey-Bass, 1990
Myers DG, Jeeves MA, Psychology through the Eyes of Faith, NY, Harper & Row, 1987

Narramore SB, You Are Someone Special, G Rapids, Mich., Zondervan, 1978
Narramore SB, No Condemnation, Eugene, Or, Wipf and Stock Pub, 2002
Nedley N, Proof Positive: Optimal Health through Nutrition and Lifestyle, Ardmore, OK, 1998
Newman B şi Ph, Adolescent Development, Ohio: Charles E. Merrill, 1986
Nichol FD, ed, The Seventh-day Adventist Bible Commentary, R&H Publ. Ass, Washington, 1978
Nichols KA, Psychological Care in Physical Illness, Philadelphia, Charles Press, 1984
Nichols M, Family Therapy, Concepts and Methods, NY, Gardner, 1984
Nichols MP, Schwartz RC, Family therapy: Concepts and methods, 3rd ed, Boston: Allyn & Bacon, 1995
Niebuhr H, Christ and culture, Harper and Row, NY, 1951
Niebuhr HR, Williams D, Gustafson J, The Advancement of Theological Education, NY, Harper & Brothers, 1957
Norcross JC, Goldfried MR, Eds Handbook of psychotherapy integration, NY, Basic Books, 1992
Nouwen HJM, A Letter of Consolation, San Francisco, Harper & Row, 1982
Nouwen HJM, Lifesigns: Intimacy, Fecundity, and Ecstasy in Christian Perspective, Garden City, NY, Doubleday, 1986
Nouwen HJM, The Genesee Diary, Report From a Terappist Monastery, Garden City, NY, Doubleday-Image, 1976
Nyberg DM, Should We Allow Mother to Die?, San Bernardino, Ca, Here's Life, 1988.
Nye R, Three psychologies: Perspectives from Freud, Skinner, and Rogers, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996

Oates WE, An Introduction to Pastoral Counseling, Nashville, Broadman Press, 1959

Oates WE, Protestant Pastoral Counseling, Philadelphia: Westminster Press, 1974
Oates WE, The Presence of God in Pastoral Counseling, Waco Tex, Word, 1986.
O'Brien R, Chafetz M, The Encyclopedia of Alcoholism, NY, Facts on File Publications, 1982.
Oden TC, Pastoral Theol, Essentials of Ministry, NY, Harper & Row, 1983
Olson EL, Petersen K, No Place to Hide, Wife Abuse-Anatomy of a Private Crime, Wheaton, Ill., Tyndale House, 1982
Osborne C, Release from Fear and Anxiety, Waco, Tex, Word, 1976.
Osipow SH, Theories of Career Development, East Norwalk, Conn., Appleton-Century-Crofts, 1983

Pană S, Dărău D, Sexualitatea umană, Univers Enciclopedic, 1998

Papolos DF şi J, Overcoming Depression, NY, Harper & Row, 1987
Parkes CM, Weiss RS, Recovery from Bereavement, NY, Basic Books, 1983
725
Parks S, The Critical Years, The Young Adult Search for a Faith to Live By, NY, Harper & Row, 1986.
Parsons OA, Butters N, Nathan PE, eds., Neuropsychology of Alcoholism, Implications for Dg and Trea, NY, Guilford, 1987
Patterson CH, The Therapeutic Relationship, Foundations for an Eclectic Psychoth, Monterey, Calif., Brooks/Cole, 1985
Patterson J, Williams L, Grauf-Grounds C, Chamow L, Essential Skills in Family Therapy, NY, The Ghilford Press, 1989
Peck MS, People of the Lie, The Hope for Healing Human Evil, NY, Simon and Schuster, 1983
Pellauer MD, Chester B, Boyajian J, eds., Sexual Assault and Abuse, A Handbook for Clergy and Religious Professionals, NY,
Harper & Row, 1987
Penner C şi J, The Gift of Sex, A Christian Guide to Sexual Fulfillment, Waco, Tex, Word, 198l
Penner C şi J, A Gift for All Ages: A Family Handbook on Sexuality, Waco, Texas, Word, 1985
Peplau LA şi Perlman D, Loneliness: A Sourcebook of Current Theory, Research and Therapy, NY, Wiley, 1982
Perls F, Gestalt therapy verbatim, Moab, UT: Real People Press, 1969
Perls F, The Gestalt approach and eye witness to therapy. NY: Bantam Books, 1973
Perry C, Why Christians Burn Out, Nashville, Nelson, 1982
Peters RD, McMahon RJ, eds., Social Learn and Syst Approaches to Marriage and the Family, NY, Brunner/Mazel, 1987
Peterson G, Conscience and Caring, Philadelphia, Fortress Press, 1982
Phillips-Jones L, Mentors and Protégés, NY, Arbor, 1982
Pilder RJ şi WF, How to Find Your Life's Work, Staying Out of Traps and Taking Control of Your Career, Englewood Cliffs,
NJ, Prentice-Hall, 1981
Pittman FS, Turning Points, Treating Families in Transition and Crisis, NY, Norton, 1987
Polly J, Preventing Teenage Suicide, NY Human Sciences Press, 1986
Porter EH, An Introduction to Therapeutic Counseling, Boston, Houghton Mifflin, 1950
Prochaska JO, Norcross JC, Syst of psychotherapy: A transtheoretical analysis, 3 ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1994
Pruitt DG şi Rubin JZ, Social Conflict, Escalation, Stalemate, and Settlement, NY, Random House, 1986.

Quinn MJ, Tomita SK, Elder Abuse and Neglect, Causes, Diagnosis, and Intervention Strategies, NY, Springer, 1986.

Raiffa H, The Art and Science of Negotiation, Cambridge Mass., Harvard Univ Press, 1982
Rainwater J, You're in charge: A guide to becoming your own therapist. Los Angeles: Guild of Tutors Press, 1979
Rando TA, ed., Parental Loss of a Child, Champaign, Ill., Research Press, 1986
Raphael B, The Anatomy of Bereavement, NY, Basic Books, 1983
Rassieur CL, The Problem Clergymen Don't Talk About, Philadelphia, Westminster, 1976
Register C, Living with Chronic Illness, Days of Patience and Passion, NY, Free Press, 1987
Reiss Ira, Premarital Sexual Standards in America, New York, Free Press, 1960
Reiss I, Călătorie în interiorul sexualităţii, apud Balswick JO, JK, The Family, Baker Book House, 1990
Rekers G, ed., Family Building, Strong Family, Ventura, Ca, Regal, 1985
Rekers G, Growing Up Straight, What Every Family Should Know about Homosexuality, Chicago, Moody, 1982; Shaping
Your Child's Sexual Identity, G Rapids, Mich., Baker, 1982
Rekers GA, Family Counseling, Waco, Tex, Word, 1988
Richards LO, A Practical Theol of Spirituality, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987
Rinehart S and P, Living in Light of Eternity, Colorado Springs, NavPress, 1986
Robinson HW, Redemption and Revelation, NY, Harper 8r Brothers, 1942
Rogers C, Becoming Partners, Marriage and Its Alternatives, NY, Delacorte, 1972
Rogers CR, A way of being. Boston: Houghton Mifllin, 1980
Rogers CR, Carl Rogers on personal power: Inner strength and its revolutionary impact. NY: Delacorte Press, 1977
Rogers CR, Client-centered therapy, Boston: Houghton Mifflin, 1951
Rogers CR, Counseling and psychotherapy, Boston: Houghton Mifflin, 1942
Rogers CR, On Becoming a Person, Boston, Houghton Mifflin, 1961
Rogers CR, The Therapeutic Relationship and Its Impact, Madison, Univ of Wisconsin Press, 1967
Ronch J, Van Ornum W, Stilwell N, Eds, The Counseling Sourcebook, NY, Continuum Press, 1994
Root MPP, Fallon P, Friedrich WN, Bulimia. A Systems Approach to Treatment, NY, Norton, 1986
Rosen H, Unspoken Grief Coping with Childhood Sibling Loss,, Lexington, Mass., Lexington Books, 1985
Rowatt GWJr & MJ, The Two-Career Marriage, Philadelphia, Westminster, 1980
Rowe Ed, Homosexual Politics, Road to Ruin in America, Washington, DC, Church League of America 1984
Rowland LP, ed, Merritt’s Textbook of Neurology, Lea&Febiger, PH, 1989
Rowley CA şi W, On Wings of Mourning, Waco, Tex, Word, 1984
Roy M, ed., The Abusive Partner. An Analysis of Domestic Battering, NY, Van Nostrand Reinhold, 1982
Rubin Z, McNeil E, Psychology: Being human, Harper&Row, Publishers, NY, 1987
Rush AJ, Short-Term Psychotherapies for Depression, NY, 1982

726
Sanders RK, ed, Christian Counseling Etics – A Handbook for Therapist, Pastors & Counselors, InterVarsity Press, Ill, 1997
Sandmaier M, The Invisible Alcoholics, Women and Alcohol Abuse in America, NY, McGraw-Hill, 1980
Sartre J-P, Being and nothingness. NY: Bantam Books, 1971
Satir V, Conjoint family therapy, 3rd ed, Palo Alto, CA: Science and Behavior Books, 1983
Satir V, Peoplemaking, Palo Alto, Calif., Science and Behavior, 1972
Satir V, Stachowiak J, Taschman HA, Helping Families Change, NY, Jason Aronson, 1975
Satir V, The new peoplemaking. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books, 1988
Săndulache S, Filosofia sănătăţii, I: Teologia sănătăţii, II: Sănătatea ca stil de viaţă, CARD, Bucureşti, 2001
Schaeffer E, Affliction, Old Tappan, NJ, Revell, 1978
Schaeffer FA, The God Who Is There, Chicago, Inter-Varsity, 1968
Schetky DH, Green AH, Child Sexual Abuse, A Handbook for Health Care and Lega1 Profes, NY, Brunner/Mazel, 1988
Schetky DH, Green AH, Child Sexual Abuse, NY, Brunner/Mazel, 1988
Schmidt RF, ed, Fundamentals of neurophyisiology, Springer-Verlag, NY, 1985
Schover LR, Jensen SB, Sexuality and Chronic Illness, NY, Guilford, 1988
Schuchter SR, Dimensions of Grief Adjusting to the Death of a Spouse, San Francisco, Jossey-Bass, 1986
Schulberg HC, Killilea M, eds, Modern Practice of Community Mental Health, San Francisco, Jossey-Bass, 1982
Schuller R, Self-Esteem, The New Reformation, Waco, Tex, Word, 1982
Schultz D, & SE, Theories of personality, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1994
Schuster M, Power Pathology Paradox, The Dynamics of Evil and Good, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987
Seamands DA, Healing for Damaged Emotions; Healing of Memories, Wheaton, Ill., V Books, 1985
Sell CM, Family Ministry, G Rapids, Mich., Zondervan, 1981; M Mason, The Mystery of Marriage, Portland, Oreg.,
Multnomah, 1985.
Sell CM, Family Ministry, The Enrichment of Family Life through the Church, G Rapids, Mich., Zondervan, 1981
Sgroi SM, ed., Handbook of Clinical Interventions in Child Sexual Abuse, Lexington, Mass., Heath & Co., 1982
Shape D, Interpersonal Sexuality, Philadelphia, Saunders, 1975
Sheehan DV, The Anxiety Disease, NY, Scribner's Sons, 1983
Sheehy G, Passages, Predictable Crises of Adult Life, NY, Dutton, 1976
Sherman D, Hendricks W, Your Work Matters to God, Colorado Springs, NavPress, 1988
Sherman E, Counseling the Aging, An Integrative Approach, NY, Free Press, 1981
Sherman R, Fredman N, Handbook of Structured Techniques in Marriage and Family Therapy, NY, Brunner/Mazel, 1986
Sherouse DL, Professional's Handbook on Geriatric Alcoholism, Springfeld, Ill., Charles C. Thomas, 1983
Shneidman E, Definition of Suicide, NY, Wiley, 1985
Siegel BS, Love, medicine, and miracles. NY, Harper & Row, Perennial Library, 1988
Simonton OC şi SMS, Creighton J, Getting Well Again, LA, Tarcher, 1978
Skinner BF şi Vaughn ME, Enjoy Old Age, A Program of Self Management, NY, Norton, 1983
Slater M, Stretcher Bearers, Ventura, Calif., Regal, 1985
Slocum RE, Ordinary Christians in a Nigh-Tech World, Waco, Tex, Word, 1986
Smalley G, The Key to Your Child's Heart, Waco, Tex, Word, 1984
Smedes LB, Caring and Commitment, NY, Harper & Row, 1987
Smedes LB, Choices, Making Right Decisions in a Complex World, NY, Harper & Row, 1987
Smedes LB, Forgive and Forget, Healing the Hurts We Don’t Deserve, NY, Harper&Row, 1984
Smedes LB, Mere Morality, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1983
Smith A şi L, Preparing for Christian Marriage, Pastor’s Manual, Nashville, Tenn., Abingdon, 1982
Smith ML, Glass GV, Miller TI, The benefits of psychotherapy. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1980
Sonkin D, Martin D, Walker L, The Male Batterer, A Treatment Approach, NY, Springer, 1985
Spaniol LR, Copying Strategies of Family Care Givers in Families of the Mentally: Coping and Adaptation, ed. Hatfield and
Lefley, NY, Guilford, 1987
Speckhard A, Post Abortion Counseling, A Manual for Christian Counselors, 1987
Sperry YL, Carlson J, Psychopathology and psychotherapy: From diagnosis to treatment. Muncie, IN, Accelerated
Development, 1993
Spiegler MD, Guevremont DC, Contemporary behavior therapy, 2nd ed., . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
Spielberger C, Understanding Stress and Anxiety, NY, Harper & Row 1979
Spring B, The Infertile Couple, Elgin, Ill., David C. Cook, 1987
St Clair M, Objects relations and self psychology: An introduction, 2nd ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
Stahmann RF, Hiebert WJ, Premarital Counseling, Lexington, Mass., Lexington Books, 1980
Stanford SM, Will I Cry Tomorrow? Healing Post-Abortion Trauma, Old Tappan, NJ, Revell, 1987
Stinnett N, DeFrain J, Secrets of a Strong Family, Boston, Little, Brown, 1985
Stroebe W şi M, Bereavement and Health, NY, Cambridge Univ Press, 1987
Strommen M and A, Five Cries of Youth and Five Cries of Parents, San Francisco: Harper & Row, 1985
727
Sue DW, Ivey A, Pedersen P, A theory of multicultural counseling and therapy. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
Swihart JJ, Richardson GC, Counseling in Times of Crisis, Waco, Tex, Word, 1987

Taggart S, Living as if: Belief systems În mental health practice. San Francisco: Jossey-Bass, 1994
Tanner IJ, Loneliness: The Fear of Love, NY, Harper & Row, 1973
Tart C, Transpersonal Psychologies, H&R, NY, 1975
Thorne B, Carl Rogers, Newbury Park, CA: Sage, 1992
Tillich P, Systematic Theol, II, University of Chicago Press, 1957
Tillich P, The Courage to Be, Yale Univ. Press, 1952
Tillich, Systematic Theol,Univ. of Chicago Press, 1951
Tillich P, The courage to be. New Haven, CT: Yale University Press, 1952
Tournier P, Escape From Loneliness, Philadelphia, Westminster, 1962
Tournier P, Learn to Grow Old, NY, Harper & Row, 1982.
Trad PV, Infant and Childhood Depression, Developmental Factors, NY, Wiley, 1987.
Trobisch W, The Complete Works of Walter Trobisch, Downers Grove, Ill., InterVarsity Press, 1987
Truax CB, Carkhuff RR, Toward Effective Counseling and Psychotherapy: Training and Practice, Chicago, Aldine Pub, 1976
Turkington C, "Sexual Aggression Widespread, APA Monitor, March 1987

Ţon I, Teologia suferinţei, Societatea Misionară Română, f.a.

Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Resources for Christian Counseling, 12,
Waco, Tex, Word, 1987
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
Van Leeuwen M, The sorcerer’s apprentice, Inter-Varsity, Ca, 1982
Vandenburgh M, Fill Your Days with Life, Ventura, Ca, Regal, 1975
Vath RE, Counseling Those with Eating Disorders, Waco, Tex, Word, 1986
Vitz P, Psychology as Religion, The Cult of Self Worship, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1977
Vitz PC, Sigmund Freud's Christian Unconscious, NY, Guilford, 1988

Wahlroos S, Family Communication: A Guide to Emotional Health, NY, Signet-New Am Library, 1976
Walker CE, ed., Clinical Practice of Psychology, NY, Pergamon, 1981
Wallerstein JS, Kelly JB, Surviving the Break-up, How Children Actually Cope with Divorce, NY, Basic Books, 1980.
Walter T, Need, The New Religion, Downers Grove, Ill., InterVarsity, 1985
Walters R, Practicing the Skills of Boldness, Boulder, Colo, Christian Helpers, 1982.
Walters RP, Counseling for Problems of Self-Control, Waco, Texas, Word, 1987
Wantz MS şi Gay JE, The Aging Process, A Health Perspective, Cambridge, Mass., Winthrop, 1981
Watson DL, Tharp RG, Self directed behavior: Self modification for personal adjustment, 6th ed., Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1993
Weeks G, Hof L, Integrating Sex and Marital Therapy, A Clinical Guide, NY, Brunner/Mazel, 1987
Wegscheider S, Another Change, Hope and Health for the Alc Family, Palo Alto, Ca, Science and Behavior Books, 1981
Weishaar ME, Aaron T. Beck. London: Sage Publications, 1993
Weiss R, Loneliness: Emotional and Social Isolation, Cambridge, Mass, MIT Press, 1973
Welter P, How to Help a Friend şi Connecting with a Friend: Eighteen Proven Counseling Skills to Help You Help Others,
Wheaton, Ill, Tyndale, 1985
Welter P, How to Help a Friend, Wheaton, Ill, Tyndale House, 1978
Westen D, Psychology, Mind, Brain & Culture, John Wiley&Sons, 1996
White EG, Spirit of Prophecy, Harrah Ok, Academy Ent Inc, f.a.
White EG, Căminul Adventist, Viaţă şi Sănătate, 1996
White EG, Principiile Fundamentale ale Educaţiei Creştine, Viaţă şi Sănătate, 1997
White J, The Power of Commitment, Colorado Springs, NavPress, 1985
Whitock GE, Understanding and Coping with Real-Life Crises, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1978.
WHO, Manual of the International Statistical Clasification of Diseases, Injuries and causes of Death, Geneva, 1978
Wicks RJ, Parsons RD, Capps DE, eds, Clinical Handbook of Pastoral Counseling, NY, Integration Books/Paulist Press, 1985
Wicks RJ, Parsons RD, Capps DE, EDS., Clinical Handbook of Pastoral Counseling, NY, Paulist Press, 1985
Wilson ED, Counseling and Homosexuality, Waco, Tex, Word, 1988
Wilson ED, Counseling and Guilt, Waco, Tex, Word, 1987
Wilson ED, Sexual Sanity: Breaking Free From Uncontrolled Habits, Downers Grove, Ill, InterVarsity, 1984.
Wilson RR, Don't Panic: Taking Control of Anxiety Attacks, NY, Harper & Row, 1986
Wimber J, Springer K, Power Healing, NY, Harper & Row, 1987
728
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
Wolbert Burgess, Advanced Practice Psychiatric Nursing, Appleton & Lange, 1998
Wolman BB, ed, Psychological Aspects of Obesity, A Handbook, NY, Van N Reinhold, 1982
Wolpe J, The practice of behavior therapy, 4th ed., . Elmsford, NY: Pergamon Press, 1990
Wood BL, Children of Alcoholism, The Struggle for Self and Intimacy in Adult Life, NY, NY Univ Press, 1987.
Worden JW, Grief Counseling and Grief Therapy, A Handbook for the Mental Health Practitioner, NY, Springer, 1982
Worthington EL, Counseling for Unplanned Pregnancy and Infertility, Waco, Tex, Word, 1987.
Worthington EL Jr, Marriage Counseling with Christian Couples, Downers Grove, Ill., InterVarsity 1989
Worthington EL Jr, Marriage Counseling, A Christian Approach, Downers Grove, Ill InterVarsity Press, 1989
Worthington EL Jr, Hope – Focused Marriage Counseling, Downers Grove, Ill InterVarsity Press, 1999
Wright HN, Marital Counseling, A Biblically Based Behavioral-Cognitive Approach, Santa Ana, Ca, Christian Marriage
Enrichment, 1981
Wright HN, Premarital Counseling, Chicago, Moody, 1982
Wright HN, Marital Counseling, Harper & Row, 1983
Wright HN, Seasons of a Marriage, Ventura, Ca, Regal Books 1982
Wright HN, Self Talk, Imagery, and Prayer in Counseling, Waco, Tex, Word, 1986
Wright HN, The Christian Use of Emotional Power, Old Tappan, NJ, Revell, 1974
Wubbolding RE, Understanding reality therapy. NY: Harper & Row, Perennial Library, 1991
Wubolding RE, Cycle of managing, supervising, counseling and coaching using reality therapy, chart, 8th rev, Cincinnati, OH:
Center for Reality Therapy, 1994

Yalom ID, Existential psychotherapy. NY: Basic Books, 1980

Yalom ID, The Theory and Practice of Group Psychotherapy, 2 ed, NY, Basic Books, 1975
Yancey Ph., Where Is God When It Hurts?, G Rapids, Mich., Zondervan, 1977
Yankelovich D, New Rules: Searching for Self Fulfillment in a World Turned Upside Down, NY, Random House, 1981
Yost EB, Corbishley MA, Career Counseling, A Psychological Approach, San Francisco, Jossey-Bass, 1987
Young C, The Least of These, What Everyone Should Know about Abortion, Chicago, Moody Press, 1983

Zeig JK, ed, The evolution of psychotherapy, NY: Brunner/Mazel, 1987

Zeig JK, Munion WM, eds, What Is Psychotherapy? Contemporary perspectives, San Francisco, Jossey-Bass, 1990
Zigler E, The Family – Psihology And Therapy, The Dorsey Press, 1985
Zinker J, În search of good form: Gestalt therapy with couples and families, San Francisco: Jossey-Bass, 1994

Jurnale
Ackerman R, Same House Different Homes, Why Adult Children of Alcoholics Are Not the Same, Pompano Beach, Fla., Health
Communications, 1987
Albee GW, "The Answer Is Prevention”, Psy Today 19, February 1985
Alschuler CF şi AS, "Developing Healthy Responses to Anger The Counselor's Role”, J of Couns and Dev 63, 1984, 26-29.
American Ass for Marriage and Family Therapy, AAMFT code of ethics, Washington, DC, 1991
American Counseling Ass, ACA, Proposed revision: ACA code of ethics and standards of practice, Alexandria VA, 1995 Am
Psychological Ass, Ethical principles of psychologists and code of conduct, Am Psychologist, 47, 1597-1611, 1992
Averill JR, "Studies on Anger and Aggression", Am Psychologist 38, 1983, 1145-60; şi Sharkin BS, "The Measurement and
Treatment of Client Anger in Counseling", J of Couns and Dev 66, 1988, 361-65.
Aycock DW, Noaker S, "A Comparison of the Self Esteem Levels of Evangelical Christian and General Populations”, J of Psy
and Theol 13, 1985, 199-208.

Bagarozzi DA, Rauen P, "Premarital Counseling, Appraisal and Status”, Am J of Family Therapy 9, 1981, 13-30.
Baird P, Sights JR, "Low Self Esteem as a Treatment Issue in the Psychotherapy of Anorexia and Bulimia”, J of Couns and
Dev 64, March 1986, 449-51.
Barbach L, "Sexual Fantasies”, Bottom Line Personal 8, Jan 1987, 13-14.
Beck AT, Cognitive therapy: A 30-year retrospective. Am Psychologist, 46(4, , 368-375, 1991
Benner DG, Spre o psihologie a spiritualităţii, J of Psy and Cristhianity, 1989, vol 8, nr 1,
Berenson D, "A Anonymous, From Surrender to Transformation”, Family Therapy Networker 10, July-Aug 1987, 25-31
Bess BE, "Those Silly But Sometimes Very Serious Misconceptions Men and Women Have about Each Other's Sexuality”,
Bottom Line Personal 8, 30 March 1987, I 1-12.
Booth D, "What Christian Kids Don't Tell Their Parents”, Eternity, XI, 1976: 32-33.
Bridgman LP, McQueen, WM Jr., "The Success of Alcoholics Anonymous, Locus of Control and God's General Revelation”, J
of Psy and Theol 15, Spring 1987, I24-31

729
Briere J, "The Effects of Childhood Sexual Abuse on Later Psychological Functioning, Defining a Post-Sexual-Abuse
Syndrome”, The Third National Conference on Sexual Victimization of Children, Children's Hospital National Medical Center,
Washington, D.C., April 1984
Brown D, "Career Counseling, Before, After or Instead of Personal Counseling?” Vocational Guidance Quarterly, March
1985, 197-201.
Brownell KD, "Obesity, Understanding and Treating a Serious, Prevalent, and Refractory Disorder”, J of Consulting and
Clinical Psy 50, 1982, 820-40.
Brownell KD, "Obesity, Understanding and Treating a Serious, Prevalent, and Refractory Disorder”, J of Consulting and
Clinical Psy 50, 1982, 820-40.
Bugental JFT, Bracke PE, The future of existential-humanistic psychotherapy. Psychotherapy, 29, 1, 28-33, 1992
Burgess AW, Holmstrom LL, "Rape Trauma Syndrome”, Am J of Psychiatry 131, 1974, 981-86.
Burns D, "An End to Loneliness", Bottom Line Personal 6, 1985, 9-10.
Bussuk E, "Mental Health Needs of Homeless Persons”, Harvard Medical School Mental Health Letter 3, 1987, 4-6.
Bustanoby A, "Counseling the Seductive Female”, Leadership 9, 1988, 48-54.

Cadoret RJ, "Genetic and Environmental Factors in Major Depression", J of Affective Disorders 9, 1985, 155-64
Carlson RJ, "Hope for Hurting Marriages”, Leadership 7, 1986, 32-38.
Centers of Disease Control: Years of potential life lost before age 65 and 85, US, MMWR 203, 1990
Centers of Disease Control – Preliminary data on births and deaths, US, 1995, MMWR, 1996
Clark DK, "Philosophical Reflections on Self Worth and Self Love”, J of Psy and Theol 13, 1985, 3-11.
Clifford T, "Assertiveness Training for Parents”, J of Couns and Dev 65, 1987, 552-54.
Cole D, "Infertility Tales”, Psy Today 22, 1988, 64-65.
Coles R, "Moral Purpose and the Family”, Family Therapy Networker 11, 1987, 45-52.
Coley SM, Beckett JO, "Black Battered Women, A Review of the Empirical Literature”, J of Couns and Dev 66, 1988, 266-70
Collin A, Young RA, "New Directions in Theories of Career”, Human Relations 39, 1986, 837-53
Compton JR, "Premarital Preparation and Counseling”, în Pastoral Couns, ed. Estadt BK, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-
Hall, 1983, 153-77.
Craig RJ, "Multimodal Treatment Package for Substance Abuse Treatment Programs”, Professional Psy, Research and
Practice 16, April 1985, 271-85

Davis KE, "Near and Dear, Friendship and Love Compared”, Psy Today 19, February 1985, 22-30.
Deffenbacher JL, Suinn RM, "Systematic Desensitization and the Reduction of Anxiety", Couns Psychologist 16, 1988, 9-30.
Dueck Al, Modele ale relaţiei dintre psihologie, Biserică şi cultură, J of Psyhology and Cristhianity, 1989, vol 8, nr 1
Dufton BD şi Perlman D, "Loneliness and Religiosity: In the World but Not of It", J of Psy and Theol 14, 1986, 35-45.

Eble D, "Too Young to Die”, Christianity Today 31, 1987, 19-24

Ellison CW, "Loneliness: A Social-Developmental Analysis", J of Psy and Theol 6, 1978, 3-17.
Erich Lindemann, "Grief and Grief Management: Some Reflections," J of Pastoral Care, 1976, 30, No. 3, p. 198.

Faiver CM, O'Brien EM, Assessment of religious beliefs form. Couns and Values, 37(3, , 176-178, 1993
Fehskens EH, "Post-Abortion Syndrome, I Couldn't Shake the Nightmares”, Lutheran Witness, 1988, 2-4.
Feshbach S, "Reconceptualizations of Anger, Research Perspectives", J. of Social and Clinical Psy 4, 1986, 123-32.
Finney JR şi Malony HN, "Contemp. Prayer and Its Use in Psyth: A Theoretical Model", J of Psy and Theol 13, 1985, 172
Finney JR, Malony HN, "An Empirical Study of Contempl Prayer as an Adjunct to Psyth”, J of Psy and Theol 13, 1985, 284
Fisher K, "Sexual Abuse Victims Suffer into Adulthood”, APA Monitor 18, June 1987, 25.
Folkman S, "Age Differences in Stress and Coping Processes”, Psy and Aging 2, 1987, 171-84.
Forman R, "Circle of Care, Confronting the Alcoholic's Denial”, Family Therapy Networker 10, July-August 1987, 35-41
Fowler RC, Rich CL, Young D, "San Diego Suicide Study II, Substance Abuse in Young Cases”, Archives of General
Psychiatry 43, 1986, 962-65
Friedman JMH et al., "Prevalence of Specific Suicidal Behaviors in a High School Sample”, Am J of Psychiatry 144,
September 1987, 203-6.

Georgia RT, Preparing to counsel clients of different religious backgrounds: A phenomenological approach. Couns and Values,
38(2), 143-151, 1994
Gibson JT, Hiritos-Fatouros M, "The Education of a Torturer”, Psy Today 20, November 1986, 50-58.
Gilbert B, Cunningham J, "Women's Postrape Sexual Functioning, Review and Implications for Counseling”, J of Couns and
Dev 65, October 1986, 71-73.

730
Gilligan-Stierle M, Rapp HM, "A Course in Religious Community and Its Effects on Self-Concept", J of Psy and Theol 9,
1981, 359-63.
Greenberg HG, ‘Psychological Maltreatment of Children, An Emerging Focus for Inquiry and Concern’, Am Psychologist 42,
February 1987, 157-59
Grimm DW, Therapist spiritual and religious values in psychotherapy. Couns and Values, 38(3), 154-164, 1994
Gumaer J, "Understanding and Couns Gay Men, A Developmental Perspective”, J of Couns and Dev 66, Nov 1987, 144-46.

Harding CM et al., "The Vermont Longitudinal Study of Persons with Severe Mental Illness, Methodology, Study Sample, and
Overall Status 32 Years Later”, Am J of Psychiatry 144, 1987, 718-26.
Haring-Hidore M, "Mentoring as a Career Enhancement Strategy for Women”, J of Couns and Dev 66, 1987, 147-48.
Harkavy F, "Prevalence of Specific Suicidal Behaviors in a High School Sample”, Am J of Psychiatry 144, Sept 1987:1203,6
Harvard Medical School Mental Health Letter 3, "Bereavement and Grief ”, 1987, 1-4
Harvard Medical School Mental Health Letter 4, "Family Therapy”, 1988, 1-4.
Harvard Medical School Mental Health Letter 3, "Treatment of Alcoholism”, June 1987, 1-4
Hatfield RE, "Closet Alcoholics in the Church, A Conflict between Val and Behavior”, Chrst Today 25, 18 Sept 1981, 28.
Hendrickson M, "The Role of the Church in Aging, Implications for Policy and Action”, J of Religion and Aging 2, 1986, 5-16
Herlihy B, Golden L, Ethical standards casebook, 4th ed, Alexandria, VA: American Counseling Association, 1990
Herlihy B, Corey G, Ethical standards casebook, 5th ed., Alexandria, VA: American Counseling Association, 1996
Hess AK, "The Self Imposed Death Sentence”, Psy Today 21, June 1987
Hill C, "A Developmental Perspective on Adolescent `Rebellion' in the Church”, J of Psy and Theol 14, 1986: 306-18
Hirsch A, "The Godmother's Formula to Find the Right Man”, Bottom Line Personal 7, 15 November 1986, 11-12
Holleran PR, Pascale J, Fraley J, "Personality Correlates of College Age Bulimics”, J of Couns and Dev 66, Apr 1988, 378-81
Holmes TH, Rahe RH, "The Social Adjustment Ratings Scale," J of Psychosomatic Research, 2, 1967, pp. 213-18
Hope D, "The Healing Paradox of Forgiveness”, Psychotherapy 24, 1987, 240-44

Inst of Med, Comit for the Study of the Future of Public Health: The Future of Public Health, Wa, DC, Nat Acad Press, 1988
Ingersoll RE, Spirituality, religion, and counseling: Dimensions and relationships. Couns and values, 38(2), 98-111, 1994

Jensen JP, Bergin AE, Mental health values of professional therapists: A national interdisciplinary survey. Professional Psy:
Research and Practice, 19(3), 290-297, 1988
Joyce C, "A Time for Grieving”, Psy Today 18, 1984, 42-46
Journal of Psychology & Theology ‚PDF’s + Index’, CD-ROM, 2003

Kantzer KS, "The Real Sex Ed Battle”, Christianity Today, 31, April 1987
Kaprio J, Koshenvuo M, Heli R, "Mortality after Bereavement, A Prospective Study of 95 647 Widowed Persons”, Am J of
Public Health 77, 1987, 283-87.
Kelly EL, Conley JJ, "Personality and Compatibility, A Prospective Analysis of Marital Stability and Marital Satisfaction”, J of
Personality and Social Psy 52, 1987, 27-40.
Kelly EW, The role of religion and spirituality in counselor education: A national survey. Counselor Education and
Supervision, 33(4), 227-237, 1994
Kennedy TD, "Suicide and the Silence of Scripture”, Christianity Today 31, 1987, 22-23
Knapp RJ, "When a Child Dies”, Psy Today 21, July 1987, 60-67
Kohut H, "Pilgrimage," J of Pastoral Psychotherapy, 5, No 1, 1977
Kolata G, "New Drug Counters Alcohol Intoxication”, Science 234, 5 December 1986, 1198-99

Lauer J&R, "Marriages Made to Last”, Psy Today, June 1985, 22-26.
Lawson DM, "Using Family Sculpting and Choreography in a Student Growth Group”, J of Couns and Dev 66, 1988, 246-47.
Lazarus RS, "Psychological Stress and Coping in Old Age”, Am Psychologist 38, 1983, 245-54
Lazarus RS, Folkman S, "Stress Processes and Depressive Symptomatology", J. of Abnormal Psy 95, 1986, 107-13.
Lederer J, "Birth-Control Decisions, Hidden Factors in Contraceptive Choices”, Psy Today 17, June 1983, 32-38
Lee CE, "Extremes of Self Esteem”, Christian Counselor, 1986, 6-7.
Lester EM, Doherty WJ, "Couples' Long-term Evaluations of Their Marriage Encounter Weekend”, J of Marital and Family
Therapy 9, 1983, 183-88
Low C, "The Presumption of a Right to Die”, Insight 3, Dec 1987 – Ian 1988 ; "The Right to Die”, J of Christian Nursing 2,
1985

Magnavita JJ, The evolution of short-term dynamic psychotherapy: Treatment of the future? Professional Psy: Research and
Practice, 24, 3, 360-365, 1993
Maloney LD, "Take Mental Patients Off Streets, Back to Hospitals?” U.S. News & World Report, 1985, 55-57
731
Malony HN, ‚Wholeness and Holiness Revisited’, Keynote address, Christian Ass for Psy Studies Annual Meeting, San
Antonio, Texas
Maltsberger JT, "Determining Suicide Risk”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, 1988, 8;
Marshall LL, Rose P, "Family of Origin Violence and Courtship Abuse”, J of Counsel and Dev 66, May 1988, 414-18.
Mattson DL, Religious counseling: To be used, not feared. Couns and values, 38(3, , 187-192, 1994
McMinn MR, James SB, "Traditional and Biobehavioral Information in Dieting, The Anticipated - Effects of Christian Weight
Loss Literature”, J of Psy and Theol 15, Summer 1987, 132-40.
McMinn MR, James SB, "Traditional and Biobehavioral Information in Dieting, The Anticipated - Effects of Christian Weight
Loss Literature”, J of Psy and Theol 15, Summer 1987, 132-40
Meer J, "Loneliness", Psy Today 19, 1985, 28-33
Melton GB, Garrison EG, "Fear, Prejudice, and Neglect, Discrimination against Mentally Disabled Persons”, Am Psychologist
42, 1987, 1007-26.
Meyer CB, Taylor SE, "Adjustment to Rape”, J of Personality and Social Psy 50, 1986, 1226-34.
Mines RA, Merrill CA, Bulimia, Cognitive-Behavioral Treatment and Relapse Prevention”, J of Couns and Dev 65, June 1987,
562-64.
Mohler K, "Bringing Comfort When an Infant Dies”, Lay Leadership 1, 1988
Money J, "Sin, Sickness, or Status?, Homosexual Gender Identity and Psychoneuroendrocrinology,” Am Psychologist 42, April
1987, 384-99
Money J, "The Development of Sexual Orientation”, Harvard Med School Mental Health Letter 4, February 1988, 4-6.
Morrissey M, Help me. Guidepost, 37(1), 1, 10, 1994
Myers, Shelton, "Abuse and Older Persons, Issues and Implic. for Counselors," J of Couns and Dev 65, 1987, 376-80

Narramore B, "The Concept of Responsibility in Psychopat. and Psychotherapy”, J of Psy and Theol 13, 1985, 91-96.
Narramore SB, "Guilt, Where Theology and Psychology Meet”, J of Psy and Theol 2, 1974, 18-25.
National Center on Child Abuse and Neglect, Executive Summary, National Study of the Incidence and Severity of Child Abuse
and Neglect, U.S. Department of Health and Human Services, December 1980.
National Institute of Drug Abuse, Main Findings for Drug Abuse Treatment Units, Data From the National Drug and
Alcoholism Treatment Utilization Survey, ser. F, no.10, Rockville, Md., NIDA, 1982
Nelson SJ, "Alcohol and Other Drugs, Facing Reality and Cynicism”, J of Couns and Dev 65, Sept 1986, 4-5.

Oetting ER, Beauvais F, "Peer Cluster Theory, Drugs and the Adolescent”, J of Couns and Dev 65, Sept 1986, 17-22.
O'Hare MM, "Career Decision-Making Models, Espoused Theory versus Theory-in-Use”, J of Couns and Dev 65, February
1987, 301-3

Pate RH, Bondi AM, Religious beliefs and practice: An integral aspect of multicultural awareness. Counselor Education and
Supervision, 32, 2, 108-115, 1992
Patton J, "Pastoral Counseling Come of Age," The Christian Century, 4 March 1981, p. 230.
Peele S, "The Dominance of the Disease Theory in American Ideas about Treatment of Alcoholism”, Am Psychologist 41,
1986, 323.
Petersen KV, "Wife Abuse, The Silent Crime, the Silent Church”, Christianity Today 27, 25 November 1983, 22-26.
Pfeffer CR, "Suicidal Tendencies in Children and Adolescents”, Med Aspects of Human Sexuality 20, 1986, 64-67
Phillips ME, "What I Can, and Can't, Discuss at Home", Leadership 9, 1988, 52-56.
Post R, Ballenger J, Baltimore, Neurobiology of Mood Disorders, W&W, 1984
Powell JE, "Understanding Male Homosexuality, Developmental Recapitulation in a Christian Perspective”, J of Psy and
Theol 2, Summer 1974, 163-73
Pulliam R, "Alcoholism, Sin or Sickness?” Christianity Today 25, 18 September 1981, 22-25.

Rait D, "Survey Results”, Family Therapy Networker 12, Jan-Feb 1988, 52-66.
Reid JB, Kavanaugh K, Baldwin DV, "Abusive Parents' Perceptions of Child Problem Behaviors, An Example of Parental
Bias”, J of Abnormal Child Psy 15, 1987, 457-66.
Reinhold Niebuhr, The Self and the Dramas of History în The Chicago Theological Seminary Review, Jan.1956, p.14.
Rickgarn RLV, "The Death Response Team, R to the Forgotten Grievers", J of Couns and Dev 66, 1987
Roberts R&E, "Reconcilable Differences, in Marriage, Two Indiv. Really Can Become One”, Christianity Today 31, 1987
Rubin J, "The Emotion of Anger: Conceptual and Theoretical Issues", Profes Psych: Research and Pract 17, 1986, 115-24
Russell GFM et al., "An Evaluation of Family Therapy in Anorexia Nervosa and Bulimia Nervosa”, Archives of General
Psychiatry 44, 1987, 1047-56.
Ruth Tiffany Barnhouse, "Spiritual Direction and Pastoral Counseling”, J of Pastoral Care, 33, 3, 1979, p 149-63.

732
Sampson JP, Jr., Shahnasarian M, Reardon RC, "Computer-Assisted Career Guidance, A National Perspective on the Use of
DISCOVER and SIGI”, J of Couns and Dev 65, April 1987, 416-19
Schaefer MT, Olson DH, "Assessing Intimacy, The PAIR Inventory”, J of Marital and Family Therapy 7, 1981, 47-60.
Scheele A, "Career Counselors, Choosing Best/Using Best”, Bottom Line Personal 8, 30 December 1987, 6.
Schuckit MA, "Why Are Children of Alcoholics at High Risk for Alcoholism", Harvard Med Sc Mental Heal. Lett 3, 1986, 8
Seligman MEP, Helplessness: On Depression, Dev and Death, San Fr, Freeman, 1975.
Siang-Yang Tan, "Cognitive-Behavioral Therapy: A Biblical Appr and Critique", J of Psy and Theol 15, 1987, 103-112.
Skinner BF, "Intellectual Self Management in Old Age”, Am Psychologist 38, 1983, 239-44
Skrocki MR, "Infertility, The Loneliest Problem”, McCall's 105, 1987, 68-69
Smedes LB, "Secrets of Forgiving and Forgetting…”, Bottom Line Personal 7, 1986.
Snarey J, "Men without Children”, Psy Today 22, March 1988, 61-62.
Spring B, "Foods, Brain and Behavior, New Links”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, January 1988, 4-6.
Stark E, "The Unspeakable Family Secret”, Psy Today 18, May 1984, 38-46.
Stott JRW, "Am I Supposed to Love Myself or Hate Myself?" Christianity Today 28, 1984, 26-28.
Strong SR, "Christian Counseling with Homosexuals”, J of Psy and Theol 4, Winter 1980, 279-87

Tim Stafford, "Great Sex, Reclaiming a Christian Sexual Ethic”, Christianity Today 31, 2 October 1987, 23-46.
Torgersen S, "Genetic Factors in Moderately Severe and Mild Affective Disorders", Archives of General Psychiatry 43, 1986,
222-26; "The Nature and Causes of Depression", Harvard Med School Mental Health Letter 4, 1988, 3.
TOUCH-Transforming Others Under Christ's Hand - is a rehabilitation program based in San Antonio, Texas
Treadway D, "The Ties That Bind, Both Alcoholics and Their Families Are Bound to the Bottle”, Family Therapy Networker
10, July-August 1987, 17-23
Turkington C, "Child Suicide, An Unspoken Tragedy”, APA Monitor, May 1983, 15
U.S. Attorney General, Final Report of the Attorney General's Commission on Pornography, NY: Rutledge-Hill Press, 1986.
U.S. Department of Health and Human Services, National Institutes of Health, "Electro-convulsive Therapy", Consensus Dev
Conference Statement 5, Washington, DC, 1985.
U.S. House of Representatives Select Committee on Aging, Elder Abuse, A National Disgrace - Introduction and Executive
Summary, Washington DC, US Government Printing Office, 1985, 1

Vandenbos GR, Psychotherapy research: A special issue. Am Psychologist, 41(2), 111-112, 1986

Wagner ME, "Hazards to Effective Pastoral Counseling", J of Psy and Theol July, Oct 1973, 35-41; 40-47
Waldo M, "Also Victims, Underst and Treat Men Arrested for Spouse Abuse”, J of Couns and Dev 65, March 1987, 385-88
Warner J, Carter JD, "Loneliness, Marital Adjust and Burnout in Pastoral and Lay Pers", J of Psy and Theol 12, 1984, 125-31.
Weicker L, Jr., "Federal Response to Institutional Abuse and Neglect, The Protection and Advocacy for Mentally Ill Individuals
Act”, Am Psychologist 42, 1987, 1027-28.
Welfel ER, Kitchener KS, Introduction to the special section: Ethics education - An agenda for the 90s. Professional Psy:
Research and Practice, 23(3), 179-181, 1992
Wells RA, Planned Short-term Treatment, NY, Free Press, 1982; Howard KJ et al., "The Dose-Effect Relationship in
Psychotherapy", Am Psychologist 41, 1986, 159-64.
Worthington EL Jr, "Religious Couns: A Review of Published Empirical Research", J of Couns and Dev, 64, 1986, 421-31.

Yancey, "How Not to Spell Relief”, Christianity Today 32, 1988, 64; Jackson DB, "Suffering, The Core of Distress”, Christian
Counselor 2, 1987
Young RA, "Ordinary Explanations and Career Theories”, J of Couns and Dev 66, March 1988, 336-39.

Zern DS, "Positive Likes among Obedience, Pressure, Religiosity, and Measures of Cognitive Accomplishment, Evidence for
the Secular Value of Being Religious”, J of Psy and Theol 15, Spring 1987, 31-39.
Zinner ES, "Responding to Suicide in Schools, A Case Study in Loss Intervention and Group Survivorship", J of Couns and
Dev 65, 1987, 499-501

733
1
Patton J, ‘Pastoral Counseling’, în Hunter J, ed, Dictionary of Pastoral Care in Counseling, Abingdon Press, Nashville,
TN, 1990, pp 849-853.
2
Holifield EB, ‚Pastoral Care Movement, 2. Psychology of Religion an Psychotherapy’, în Hunter J, ed, Dictionary of
Pastoral Care in Counseling, Abingdon Press, Nashville, TN, 1990, pp 846-849.
3
Ellens BM, MR McMinn, LL Lake, MM Hardy, EJ Hayen, O evaluare preliminară a necesarului de asistenţă
psihoterapică cu care sunt confruntaţi liderii religioşi în Estul Europei, Wheaton College.
4
Patton J, ‘Pastoral Counseling’, în Hunter J, ed, Dictionary of Pastoral Care in Counseling, Abingdon Press, Nashville,
TN, 1990, pp 849-852.
5
Hoover EA, ,Disciplina psihologiei pastorale’, în Hunter J, ed, Dictionary of Pastoral Care in Counseling, Abingdon
Press, Nashville, TN, 1990, p 859
6
Hartung BM, ‚Psihoterapia pastorală’, în Hunter J, ed, Dictionary of Pastoral Care in Counseling, Abingdon Press,
Nashville, TN, 1990, p 860.
7
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
8
Hulme WE, Pastoral Care & Counseling, Minneapolis, Augsburg, 1981.
9
Benner DG, Psychotherapy and the Spiritual Quest, G Rapids, Mich., Baker, 1988; Aden LR şi Ellens JH, The Church and
Past. Care, G Rapids, Mich., Baker, 1988; Dayringer R, The Heart of Pastoral Counseling, Grand Rapids, Mich.,
Zondervan, 1988.
10
Van Leeuwen M, The sorcerer’s apprentice, Inter-Varsity, Ca, 1982
11
Menninger K, Whatever became of sin?, Hawthorne, NY, 1973
12
Carter J, Narramore B, The integration of psychology and theology, Grand Rapids, Zondervan, 1979
13
Niebuhr H, Christ and culture, Harper and Row, NY, 1951
14
Meier PD, Minirth FB, Frank Wichern, Ratcliff DE, Introduction to Psychoology and Counseling. Christian Perspective
and Aplcations, Monarch, 1991
15
Niebuhr HR, Christ and Culture, H&R, NY, 1951
16
Dueck Al, Modele ale relaţiei dintre psihologie, Biserică şi cultură, Journal of Psyhology and Cristhianity, 1989, vol 8, nr
1
17
Barbour IG, Myths, Models and Paradigms, H&R, NY, 1974
18
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
19
J.A. Buswell JA, A Systematic Theology of the Christian Religion, Grand Rapids, Zondervan, 1962.
20
Benner DG, Spre o psihologie a spiritualităţii, J of Psyhology and Cristhianity, 1989, vol 8, nr 1,
21
May G, Will and Spirit: A contemplative Psychology, Harper & Row, San Fr, 1982
22
Tart C, Transpersonal Psychologies, H&R, NY, 1975
23
Holmes UT, Spirituality for Ministry, H&R, San Fr, 1982
24
May G, Will and Spirit: A contemplative Psychology, Harper & Row, San Fr, 1982
25
Kenneth LS, Goldsmith WM, Concerns about Professional Counseling..., JPC, 1988
26
McMinn MR, Foster JD, "The Mind Doctors: Questions on the Road to Mental Health", Christianity Today, Apr 1988
27
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
28
Sanders RK, ed, Christian Counseling Etics – A Handbook for Therapist, Pastors & Counselors, InterVarsity Press, Ill,
1997
29
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 17.
30
Finney JR şi Malony HN, "Contemplative Prayer and Its Use in Psychotherapy: A Theoretical Model", Journal of
Psychology and Theology 13, 1985, 172-81.
31
Miller WR and Kathleen A. Jackson, Practical Psychology for Pastors, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1985.
32
Garfield SL, Bergin AE, Handbook of Psychotherapy and Behavior Change: An Empirical Analysis, 3d ed., NY, Wiley,
1986
33
Adams JE, How to Help People Change, Grand Rapids, Mich, Zondervan, 1986.
34
Gilbert MG şi Brock RT, The Holy Spirit and Counseling: Theology and Theory, Peabody, Mass., Hendrickson Pub, 1985.
35
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 67-71.
36
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
37
Holifield EB, From Salvation to Self Realization: Protestant Pastoral Couns in America, Nashville, Abingdon Press, 1983
38
Clebsch WR and Jaekle CR, Pastoral Care in Historical Perspective, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1964, p 79,
apud Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991.
39
Yankelovich D, New Rules: Searching for Self Fulfillment in a World Turned Upside Down, NY, Random House, 1981.
40
Oates WE, An Introduction to Pastoral Counseling, Nashville, Broadman Press, 1959, p. VI.
41
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 51
42
Săndulache S, Filosofia sănătăţii, I, Teologia sănătăţii, CARD, Bucureşti, 2001
43
Tillich P, Systematic Theology, II, University of Chicago Press, 1957, p. 60
44
Robinson HW, Redemption and Revelation, NY, Harper 8r Brothers, 1942) pp. 232-33
45
Dietrich Bonhoeffer, Getters and Papers from Prison, NY, Macmillan, 1972, p. 124.
46
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
47
Idem
48
Ibidem
49
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
50
Lazarus, A Behavior Therapy and Beyond, NY, McGraw Hill, 1971.
51
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
52
Idem
53
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
54
Diane Detwiler-Zapp and Dixon CW, Lay Caregiving, Philadelphia, Fortress Press, 1982, p. 5.
55
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
56
Egan G, The Skilled Helper, 3d ed, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1986.
57
Walters R, Practicing the Skills of Boldness, Boulder, Colo, Christian Helpers, 1982.
58
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
59
Porter EH, An Introduction to Therapeutic Counseling, Boston, Houghton Mifflin, 1950, p. 201.
60
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
61
Carl R. Rogers, Client-Centered Therapy, NY, Houghton Mifflin, 1951, p. 45.
62
Wolbert Burgess, Advanced Practice Psychiatric Nursing, Appleton & Lange, 1998
63
Apud Wolbert Burgess, Advanced Practice Psychiatric Nursing, Appleton & Lange, 1998
64
Wolbert Burgess, Advanced Practice Psychiatric Nursing, Appleton & Lange, 1998
65
Carl R. Rogers, On Becoming a Person, Boston, Houghton Mifflin, 1961), p. 44.
66
Heinz Kohut, "Pilgrimage," Journal of Pastoral Psychotherapy, 5, No. 1 (1977).
67
Apud Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
68
Worthington EL, Jr., "Religious Counseling: A Review of Published Empirical Research", Journal of Counseling and
Development, 64, 1986, 421-31.
69
Garfield SL şi Bergin AE, eds., Handbook of Psychotherapy and Behavior Change, 3d ed., NY, Wiley, 1986.
70
Clinebell H, Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Nashville, Abingdon, 1991.
71
Termenul a fost introdus de Francis A. Schaeffer, The God Who Is There, Chicago, Inter-Varsity, 1968.
72
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
73
Carl Jung, Modern Man in Search of a Soul, NY, Harcourt, Brace & Co, 1933, 269.
74
Wayne E. Oates, The Presence of God in Pastoral Counseling, Waco Tex, Word, 1986.
75
Corey G, Manual for theory and practice of counseling and psychotherapy, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
76
Lazarus AA, The practice of multimodal therapy. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1989
77
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
78
Baruth LG şi Huber CH, Counseling and Psychotherapy: Theoretical Analyses and Skills Applications, Columbus,
Merrill, 1985, 171-198.
79
Combs AW, Avila DL, Helping Relationships: Basic Concepts for the Helping Profess., 3ed, Boston, Allyn & Bacon,
1985
80
Rogers CR, The Therapeutic Relationship and Its Impact, Madison, Univ of Wisconsin Press, 1967.
81
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
82
Idem
83
Ibidem.
84
Franz Alexander, Psychoanalysis and Psychotherapy, NY, Norton, 1956, pp. 55-56.
85
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, pp 174-176.
86
Anna Freud, The Ego and the Mechanisms of Defense, NY, International Universities Press, 1946; sau ed. rom.: Eul şi
mecanismele de apărare, Ed Fund Generaţia, Bucureşti, 2002.
87
Beutler LE, Systematic eclectic psychotherapy. În J.K. Zeig & W.M. Munion (Eds.), What is psychotherapy?
Contemporary perspectives (pp. 225-233). San Francisco: Jossey-Bass, 1990
88
Welter P, How to Help a Friend şi Connecting with a Friend: Eighteen Proven Counseling Skills to Help You Help Others,
Wheaton, Ill, Tyndale, 1978 şi 1985.
89
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 42-.
90
Wayne E. Oates, Protestant Pastoral Counseling, Philadelphia: Westminster Press, 1974, pp. 112-13.
91
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
92
Garfield SL, Eclectic psychotherapy: A common factors approach. În J.C. Norcross & M.R. Goldfried (Eds.), Handbook
of psychotherapy integration (pp. 169-201). New York: Basic Books, 1992; Garfield SL, Major issues in psychotherapy
research. În D.K. Freedheim (Ed.), History of psychotherapy: A century of change (pp. 335-359). Washington, DC:
American Psychological Association, 1992
93
Smith ML, Glass GV, Miller TI, The benefits of psychotherapy. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1980
94
Lambert MJ, Bergin AE, Achievements and limitations of psychotherapy research. În D.K. Freedheim (Ed.), History of
psychotherapy: A century of change (pp. 360-390). Washington, DC: American Psychological Association, 1992
95
Vandenbos GR, Psychotherapy research: A special issue. American Psychologist, 41(2), 111-112, 1986
96
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
97
Idem
98
Ibidem
99
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
100
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
101
Idem
102
Ibidem
103
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
104
Idem
105
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
106
Idem
107
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
108
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
109
Crabb LJ, Efective Biblical Counseling, Zondervan Pub, 1990
110
Wise C, Pastoral Psychotherapy, NY, Aronson, 1980, p. xii.
111
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
112
Carl R. Rogers, On Becoming a Person, Boston, Mifflin, 1961, pp. 163-96.
113
Abraham Maslow, Motivation and Personality, NY, Harper & Brothers, 1954, p 214.
114
Eric Berne, Games People Play, NY, Grove Press, 1964, p. 48.
115
John Patton "Pastoral Counseling Come of Age," The Christian Century, 4 March 1981, p. 230.
116
Freud and Pfister, Psychoanalysis and Faith, p. 24.
117
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
118
Idem
119
Kottler JA, On being a therapist, Rev ed, San Francisco: Jossey-Bass; Beyond blame: A new way of resolving conflicts În
relationships. San Francisco: Jossey-Bass, 1994
120
Corey, G, Case approach to counseling and psychotherapy, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
121
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
122
Jensen JP, Bergin AE, Mental health values of professional therapists: A national interdisciplinary survey. Professional
Psychology: Research and Practice, 19(3), 290-297, 1988
123
Georgia RT, Preparing to counsel clients of different religious backgrounds: A phenomenological approach. Counseling
and Values, 38(2), 143-151, 1994
124
Ingersoll RE, Spirituality, religion, and counseling: Dimensions and relationships. Counseling and values, 38(2), 98-111,
1994
125
Kelly EW, The role of religion and spirituality in counselor education: A national survey. Counselor Education and
Supervision, 33(4), 227-237, 1994
126
Grimm DW, Therapist spiritual and religious values in psychotherapy. Counseling and Values, 38(3), 154-164, 1994
127
Sue DW, Ivey A, Pedersen P, A theory of multicultural counseling and therapy. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
128
Kottler, Compassionate Therapy: Working with Difficult Clients, 1992
129
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
130
Idem
131
Ibidem
132
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
133
Idem
134
Sanders RK, ed, Christian Counseling Etics – A Handbook for Therapist, Pastors & Counselors, InterVarsity Press, Ill,
1997
135
Malony HN, ‚Wholeness and Holiness Revisited’, Keynote address, Christian Ass for Psychological Studies Annual
Meeting, San Antonio, Texas.
136
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
137
Welter P, How to Help a Friend, Wheaton, Ill, Tyndale, 1978, 35-36.
138
Erich Fromm, The Art of Loving, NY, Bantam, 1956, 4-5. Pt. aplicaţia în domeniul consilierii: Estadt BK, Pastoral
Counseling, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1984.
139
Corey G şi MS, Callanan P, Issues and Ethics in the Helping Professions, 3d ed, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1988, 33-
43.
140
Wagner ME, "Hazards to Effective Pastoral Counseling", Journal of Psychology and Theology July, Oct 1973, 35-41; 40-
47, apud Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 26-29.
141
Calabrese AFX, "Countertransference", în Baker Encyclopedia of Psychology ed. Benner DG, G Rapids, Mich., Baker,
1985, 254
142
Adaptat de Garry Collins după Kennedy E, On Becoming a Counselor, NY, Seabury, 1977.
143
Rassieur CL, The Problem Clergymen Don't Talk About, Philadelphia, Westminster, 1976.
144
McBurney L, Counseling Christian Workers, Waco, Tex, Word, 1986, 268-70.
145
Viktor Frankl, Man's Search for Meaning: An Introduction to Logotherapy, NY, Pocket Books, 1963, p 206.
146
Phillips ME, "What I Can, and Can't, Discuss at Home", Leadership 9, 1988, 52-56.
147
Maslach C, Burnout: The Cost of Caring, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1982; Freudenberger H şi Richelson G,
Burnout: The High Cost of Achievement, NY, Bantam, 1981; Charles Perry, Why Christians Burn Out, Nashville, Nelson,
1982; Brock RT, "Avoiding Burnout Through Spiritual Renewal", în The Holy Spirit and Counseling, Peabody, Mass,
Hendrickson Pub, 1985, 88-.
148
Benner DG, Psychotherapy and the Spiritual Quest, G Rapids, Mich, Baker, 1988.
149
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
150
Bettleheim B, Love Is Not Enough: The Treatment of Emotionally Disturbed Children, Glencoe, Ill, Free Press, 1950;
Dobson JC, Love Must Be Tough, Waco, Tex, Word, 1983, apud Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK,
1989
151
Liebman JL, Peace of Mind, NY, Simon & Schuster, 1946; apud Benson B, MW, Disciplines for the Inner Life, Waco,
Tex, Word, 1985, 156-57.
152
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989, 588.
153
Exley R, The Rhythm of Life, Tulsa, Oklahoma, Harrison House, 1987, 41.
154
Nouwen HJM, The Genesee Diary, Report From a Terappist Monastery, Garden City, NY, Doubleday-Image, 1976, 13;
Nouwen, Clowning in Rome, Reflections on Solitude, Celibacy; Prayer and Contemplation, Garden City, N.Y, Doubleday-
Image, 1979, 53-54.
155
Porter EH, An Introduction to Therapeutic Counseling, Boston, Houghton Mifflin, 1950, p. 201.
156
Apud, Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
157
Rogers, On Becoming a Person, pp. 47-49.
158
Truax CB and Carkhuff RR, Toward Effective Counseling and Psychotherapy: Training and Practice, Chicago, Aldine
Publishing, 1976, p. 141.
159
Reinhold Niebuhr, The Self and the Dramas of History în The Chicago Theological Seminary Review, Jan.1956, p.14.
160
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 424.
161
Niebuhr HR, Williams D, Gustafson J, The Advancement of Theological Education, NY, Harper & Brothers, 1957, p.
128.
162
Kenneth Leech, Soul Friend: The Practice of Christian Spirituality, London, Sheldon Press, 1977, p. 86.
163
Ruth Tiffany Barnhouse, "Spiritual Direction and Pastoral Counseling”, Journal of Pastoral Care, 33, 3, 1979, p 149-63.
164
James W. Fowler, Stages of Faith, NY, Harper & Row, 1981, part 4.
165
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
166
Yalom ID, The Theory and Practice of Group Psychotherapy, 2 ed, NY, Basic Books, 1975.
167
Corey G şi MS , Groups: Process and Practice, 3 ed, Monterey, Ca Brooks/Cole, 1987.
168
Thomas Gordon, "Group-Centered Leadership and Administration," in Carl R. Rogers, Client-Centered Therapy, Boston,
Houghton Mifflin, 1959.
169
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 356.
170
Apud Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
171
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
172
Welfel ER, Kitchener KS, Introduction to the special section: Ethics education - An agenda for the 90s. Professional
Psychology: Research and Practice, 23(3), 179-181, 1992
173
Corey G, M, Callanan P, Issues and ethics in the helping professions, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
174
American Counseling Ass, ACA, Proposed revision: American Counseling Association code of ethics and standards of
practice. Alexandria VA, 1995; American Psychological Ass, Ethical principles of psychologists and code of conduct.
American Psychologist, 47, 1597-1611, 1992
175
Morrissey M, Help me. Guidepost, 37(1), 1, 10, 1994
176
Kitchener KS, Harding SS, Dual role relationships. În B. Herlihy & L. Golden, Ethical standards casebook (4th ed.).
Alexandria, VA: American Counseling Association, 1990
177
American Ass for Marriage and Family Therapy. AAMFT code of ethics. Washington, DC, 1991
178
Bennett BE & al, Professional liability and risk management. Washington, DC: American Psychological Association,
1990
179
Herlihy B, Corey G, Ethical standards casebook (5th ed.). Alexandria, VA: American Counseling Association, 1996
180
Sanders RK, ed, Christian Counseling Etics – A Handbook for Therapist, Pastors & Counselors, InterVarsity Press, Ill,
1997
181
Gerald Corey, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole Pub. Co, CA, 1996
182
Freud S, An outline of psychoanalysis, NY: Norton, 1949
183
Freud S, The interpretation of dreams. London: Hogarth Press, 1955
184
Fromm E, Greatness and limitations of Freud's thought. NY: New American Library, Mentor, , 1980
185
Erikson EH, Childhood and society, 2nd ed, NY: Norton, 1963
186
Nye R, Three psychologies: Perspectives from Freud, Skinner, and Rogers, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
187
Zeig JK, Ed, The evolution of psychotherapy, NY: Brunner/Mazel, 1987
188
Schultz D, & SE, Theories of personality, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1994
189
Magnavita JJ, The evolution of short-term dynamic psychotherapy: Treatment of the future? Professional Psychology:
Research and Practice, 24(3, , 360-365, 1993
190
Jung CG, Memories, dreams, reflections. NY: Vintage, 1961
191
Kernberg OF, Object-relations theory and clinical psychoanalysis. NY: Aronson, 1976
192
St Clair M, Objects relations and self psychology: An introduction, 2nd ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
193
Klein, M, The psycho-analysis of children. NY: Dell, 1975
194
Malcolm J, Psychoanalysis: The impossible profession. NY: Random House, Vintage, , 1981
195
Adler A, What life should mean to you, NY: Capricorn, 1958
196
Adler A, Social interest: A challenge to mankind, NY: Capricorn, 1964
197
Adler A, Superiority and social interest: A collection of later writings, 3rd Rev. ed, Ansbacher HL, Ed, NY: Norton, 1979
198
Griffith J, An Adlerian lexicon. Chicago: Americas Institute of Adlerian Studies, 1984
199
Mosak H, Adlerian psychotherapy, În Corsini RJ, Current psychotherapies, 5th ed, Itasca, IL: Peacock, 1995
200
Kefir N, Impasse/priority therapy. Corsini RJ, Ed, Handbook of innovative psychotherapies, NY: Wiley, 1981
201
Sperry YL, Carlson J, Psychopathology and psychotherapy: From diagnosis to treatment. Muncie, IN: Accelerated
Development, 1993
202
Frankl V, Man's search for meaning. Boston: Beacon, 1963
203
Gould WB, Viktor E. Frank: Life with meaning. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
204
Frankl V, The will to meaning: Foundations and applications of logotherapy. NY: New American Library, 1969
205
Frankl V, The unheard cry for meaning. NY: Simon & Schuster, 1978
206
Gould WB, Viktor E. Frank: Life with meaning. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
207
May R, ., 1950, . The meaning of anxiety. NY: Ronald Press, 1950
208
May R, Man's search for himself, NY: Dell, Delta, , 1953
209
May R, Love and will. NY: Norton, 1969
210
Tillich P, The courage to be. New Haven, CT: Yale University Press, 1952
211
May R, Power and innocence: A search for the sources of violence. NY: Norton, 1972
212
May R, The origins and significance of the existential movement În psychology. În R. May, E. Angel, & H.F. Ellenberger,
eds, Existence: A new dimension În psychiatry and psychology. NY: Basic Books, 1958
213
May R, The discovery of being: Writings În existential psychology. NY: Norton, 1983
214
May R, Ed, Existential psychology. NY: Random House, 1961
215
Yalom ID, Existential psychotherapy. NY: Basic Books, 1980
216
Sartre J-P, Being and nothingness. NY: Bantam Books, 1971
217
Deurzen-Smith, E van, Existential therapy. London: Society for Existential Analysis Pub, 1990
218
Baldwin M, Satir V, Eds, The use of self În therapy, NY: Haworth Press, 1987
219
Bugental JFT, Existential-humanistic psychotherapy. În J.K. Zeig & W. M. Munion, eds, What Is Psychotherapy?
Contemporary perspectives, pp. 189-193, . San Francisco: Jossey-Bass, 1990; Bugental JFT, Bracke PE, The future of
existential-humanistic psychotherapy. Psychotherapy, 29(1, , 28-33, 1992
220
Corey, G, Theory and practice of group counseling, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
221
Rogers CR, On becoming a person. Boston: Houghton Mifflin, 1961
222
Rogers CR, Counseling and psychotherapy, Boston: Houghton Mifflin, 1942; Rogers CR, Client-centered therapy,
Boston: Houghton Mifflin, 1951
223
Thorne B, Carl Rogers, Newbury Park, CA: Sage, 1992
224
Rogers CR, One alternative to nuclear planetary suicide. În R. Levant & J. Shlien, eds, Client-centered therapy and the
person-centered approach: New directions in theory, research, and practice, pp 400-422, . NY: Praeger, 1984
225
Rogers CR, A theory of therapy, personality and interpersonal relationships, as developed in the client-centered
framework. În S. Koch, Ed., , Psychology: A study of a science. vol. 3. NY: Basic Books, 1959
226
Freedheim DK, Ed, History of psychotherapy: A century of change, pp. 197-224, . Washington, DC: American
Psychological Association, 1992
227
Rogers CR, Carl Rogers on personal power: Inner strength and its revolutionary impact. NY: Delacorte Press, 1977
228
Rogers CR, A way of being. Boston: Houghton Mifllin, 1980
229
Maslow A, Toward a psychology of being, NY: Van Nostrand Reinhold, 1968
230
Maslow A, Motivation and personality, NY: Harper & Row, 1970
231
Combs AW, A theory of therapy: Guidelines for counseling practice. Newbury Park, CA: Sage, 1989
232
Prochaska JO, Norcross JC, Syst of psychotherapy: A transtheoretical analysis, 3 ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole,
1994
233
Freedheim DK, Ed, History of psychotherapy: A century of change, pp. 197-224, . Washington, DC: American
Psychological Association, 1992
234
Rogers CR, On becoming a person. Boston: Houghton Mifflin, 1961
235
Rogers CR, Client-centered therapy. În I.L. Kutash & A. Wolf, eds, Psychotherapist's casebook, pp. 197-208, . San
Francisco: Jossey-Bass, 1986
236
Rogers CR, Wood J, Client-centered theory: Carl Rogers. În A. Burton, Ed., , Operational theories of personality, NY:
Brunner/Mazel, 1974
237
Zeig, Ed., , The evolution of psychotherapy, pp. 179-187, . NY: Brunner/Mazel, 1987
238
Freedheim DK, Ed, History of psychotherapy: A century of change, pp. 629-656, . Washington, DC: American
Psychological Association, 1992
239
Corey, G, Theory and practice of group counseling, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
240
Perls F, Gestalt therapy verbatim. Moab, UT: Real People Press, 1969
241
Polster M, Gestalt therapy: Evolution and application. În J.K. Zeig, Ed., , The evolution of psychotherapy, pp. 312-325,
. NY: Brunner/Mazel, 1987
242
Polster M & E, Gestalt therapy. În J.K. Zeig & W.M. Munion, eds, What is psychotherapy? Contemporary perspectives,
pp. 103-107, San Francisco: Jossey-Bass, 1990
243
Perls F, The Gestalt approach and eye witness to therapy. NY: Bantam Books, 1973
244
Perls F & L, One Gestalt therapist's approach. În J. Fagan & I. Shepherd, eds, Gestalt therapy now,, pp. 125-129, . NY:
Harper & Row, Colophon, , 1970
245
Kepner JI, Body process: Working with the body În psychotherapy. San Francisco: Jossey-Bass, 1993
246
Levitsky A, Perls F, The rules and games of Gestalt therapy. În J. Fagan & I. Shepherd, eds, Gestalt therapy now,, pp.
140-149, . NY: Harper & Row, Colophon, , 1970
247
Rainwater J, You're În charge: A guide to becoming your own therapist. Los Angeles: Guild of Tutors Press, 1979
248
Rice LN, Greenberg LS, Humanistic approaches to psychotherapy. În D.K. Freedheim, Ed., , History of psychotherapy:
A century of change, pp. 197-224, . Washington, DC: American Psychological Association, 1992
249
Fagan J, Shepherd I,, eds, Gestalt therapy now, pp. 234-238, , NY: Harper & Row, Colophon, , 1970
250
Zeig JK, Munion WM, Eds, What is psychotherapy. Contemporary perspectives. San Francisco: Jossey-Bass, 1990
251
Perls F & L, One Gestalt therapist's approach. În J. Fagan & I. Shepherd, eds, Gestalt therapy now,, pp. 125-129, . NY:
Harper & Row, Colophon, , 1970
252
Polster M & E, Gestalt therapy. În J.K. Zeig & W.M. Munion, eds, What is psychotherapy? Contemporary perspectives,
pp. 103-107, San Francisco: Jossey-Bass, 1990
253
Zinker J, În search of good form: Gestalt therapy with couples and families. San Francisco: Jossey-Bass, 1994
254
Perls F, Gestalt therapy verbatim, Moab, UT: Real People Press, 1969
255
James M, Jongeward D, Born to win: Transactional analysis with Gestalt experiment, Reading, MA, Addison-Wesley,
1971
256
Siegel BS, Love, medicine, and miracles. NY, Harper & Row, Perennial Library, , 1988
257
Glasser W, Mental health or mental illness? NY: Harper & Row, 1961
258
Glasser W, Reality therapy: A new approach to psychiatry. NY: Harper & Row, 1965
259
Glasser W, The control theory-reality therapy workbook. Canoga Park, CA: Institute for Control Theory, Reality Therapy,
and Quality Management, 1986
260
Glasser W, Control theory in the practice of reality therapy. În N. Glasser, Ed., , Control theory in the practice of reality
therapy, p 1-15, NY: Harper & Row, 1989; Glasser W, The control theory manager, NY: Harper & Row, 1994
261
Glasser W, Stations of the mind. NY: Harper & Row, 1981
262
Glasser N, Ed,, 1980, . What are you doing? How people are helped through reality therapy, NY: Harper & Row, 1980
263
Glasser W, Reality therapy. În R. Corsini, Ed., , Current psychotherapies, 3rd ed, pp 320-353, Itasca, IL: F.E. Peacock,
1984
264
Wubbolding RE, Understanding reality therapy. NY: Harper & Row, Perennial Library, , 1991
265
Glasser W, The control theory-reality therapy workbook. Canoga Park, CA: Institute for Control Theory, Reality Therapy,
and Quality Management, 1986
266
Wubolding RE, Cycle of managing, supervising, counseling and coaching using reality therapy, chart, , 8th revision, .
Cincinnati, OH: Center for Reality Therapy, 1994
267
Beck AT, Weishaar ME, Cognitive Therapy. În R.J. Corsini & D. Wedding, Eds, Current psychotherapies, 4th ed, pp.
285-320. Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
268
Granvold DK, Wodarski JS, Cognitive and behavioral treatment: Clinical issues, transfer of training, and relapse
prevention. În D.K. Granvold, Ed., , Cognitive and behavioral treatment: Method and applications, pp. 353-375, .
Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1994
269
Alberti RE, Emmons ML, Your perfect right: A guide to assertive behavior, 6th ed., . San Luis Obispo, CA: Impact,
1995; Alberti RE, Emmons ML, Your perfect right: A manual for assertiveness trainers. San Luis Obispo, CA: Impact, 1995
270
Spiegler MD, Guevremont DC, Contemporary behavior therapy, 2nd ed., . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1993
271
Freedheim DK, Ed., , History of psychotherapy: A century of change, pp. 587-628, . Washington, DC: American
Psychological Association, 1992
272
Perry MA, Furukawa MJ, Modeling methods. În F.H. Kanfer & A.P. Goldstein, eds, Helping people change: A testbook
of methods, 3rd ed., , pp. 66-110, . NY: Pergamon Press, 1986
273
Kazdin AE, Behavior modification in applied settings, 5th ed., . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole,1994
274
Cormier WH & LS, Interviewing strategies for helpers: Fundamental skills and cognitive behavioral interventions, 3rd
ed., . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1991
275
Mahoney MJ, Human change processes: The scientific foundations of psychotherapy. NY: Basic Books, 1991
276
Cormier WH & LS, Interviewing strategies for helpers: Fundamental skills and cognitive behavioral interventions, 3rd
ed., . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1991
277
Watson DL, Tharp RG, Self directed behavior: Self modification for personal adjustment, 6th ed., . Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1993
278
Wolpe J, The practice of behavior therapy, 4th ed., . Elmsford, NY: Pergamon Press, 1990
279
Lazarus AA, The practice of multimodal therapy. Baltimore: John Hopkins University Press, 1989
280
Lazarus AA, Multimodal therapy. În J.K. Zeig & W.M. Munion, eds, What is psychotherapy? Contemporary
perspectives, pp. 221-225, . San Francisco: Jossey-Bass, 1990
281
Lazarus AA, Multimodal therapy: Technical eclecticism with minimal integration. În J.C. Norcross & M.R. Goldfried,
eds, Handbook of psychotherapy integration, pp. 231-263, . NY: Basic Books, 1992
282
Lazarus AA, Multimodal therapy. În R. Corsini & D. Wedding, eds, Current psychotherapies, 5th ed., , pp. 322-355, .
Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
283
Prochaska JO, Norcross JC, Systems of psychotherapy: A transtheoretical analysis, 3rd ed., . Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1994
284
Ellis A, Humanistic psychotherapy: The rational-emotive approach. NY: Julian Press, 1973; Ellis A, Whiteley JM,, eds,
Theoretical and empirical foundations of rational-emotive therapy, pp. 1-6, . Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1979
285
Ellis A, Grieger R,, eds . Handbook of rational-emotive therapy, NY: Springer, 1986; Ellis A, Dryden W, The practice of
rational-emotive therapy, NY: Springer, 1987; Ellis A, Dryden W, ELLIS, A., & DRYDEN, W., 1990, . The essential
Albert Ellis. NY: Springer,1990; Ellis A, Dryden W, A dialogue with Albert Ellis: Against dogma. Milton Keynes, England:
Open University Press, 1991
286
Ellis A, Rational-emotive therapy. În J.K. Zeig & W.M. Munion, eds, What is psychotherapy? Contemporary
perspectives, pp.146-151, . San Francisco: Jossey-Bass, 1990; Ellis A, Rational-emotive family therapy. În A.M. Horne &
J.L. Passmore, eds, Family counseling and therapy, 2nd ed., . Itasca, IL: F.E. Peacock, 1992; Ellis A, Fundamentals of
rational-emotive therapy. În W. Dryden & L.K. Hill, eds, Innovations in rational-emotive therapy, pp. 1-32, . Newbury
Park, CA: Sage, 1993; Ellis A, Reason and emotion in psychotherapy revised. NY: Carol Publishing, 1994; Ellis A, Rational
emotive behavior therapy. În R.J. Corsini & D. Wedding, eds, Current psychotherapies, 5th ed., , pp. 162-196., . Itasca,
IL: F. E. Peacock, 1995
287
Corey, G, Theory and practice of group counseling, 5th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
288
Dryden W, Ellis A, Rational-emotive therapy. În K.S. Dobson, Ed., , Handbook of cognitive-behavioral therapies, pp.
214-272, . NY: Guilford Press, 1988
289
Ellis A, Reason and emotion in psychotherapy revised. NY: Carol Publishing, 1994
290
Beck AT, Cognitive therapy and emotional disorders. NY: International Universities Press, 1976
291
Beck AT, Rush A, Shaw B, Emery G, Cognitive therapy of depression. NY: Guilford Press, 1979; Beck AT, În R.J.
Corsini & D. Wedding, eds, Current psychotherapies, 5th ed., , pp. 229-261, . Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
292
Arnkoff DB, Glass CR, Cognitive therapy and psychotherapy integration. În D.K. Freedheim, Ed., , History of
psychotherapy: A century of change, pp. 657-694, . Washington, DC: American Psychological Association, 1992
293
Beck AT, Cognitive therapy: A 30-year retrospective. American Psychologist, 46(4, , 368-375, 1991
294
Dattilio FM, Freeman A, Introduction to cognitive therapy. În A. Freeman & F.M. Dattilio, eds, Comprehensive
casebook of cognitive therapy, pp. 3-11, . NY: Plenum, 1992
295
Dattilio FM, Freeman A, Eds, Cognitive behavioral strategies in crisis intervention. NY: Guilford Press, 1994
296
Freeman A, Dattilio FM,, eds, Comprehensive casebook of cognitive therapy, pp. 375-379, . NY: Plenum, 1992
297
Beck AT, Rush A, Shaw B, Emery G, Cognitive therapy of depression. NY: Guilford Press, 1979; Beck AT, În R.J.
Corsini & D. Wedding, eds, Current psychotherapies, 5th ed., , pp. 229-261, . Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
298
Ellis A, Reason and emotion in psychotherapy revised. NY: Carol Publishing, 1994; Ellis A, Rational emotive behavior
therapy. În R.J. Corsini & D. Wedding, Eds, Current psychotherapies, 5th ed, pp. 162-196. Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
299
Ellis A, Rational-emotive family therapy. În A.M. Horne & J.L. Passmore, eds, Family counseling and therapy, 2nd ed.,
. Itasca, IL: F.E. Peacock, 1992
300
Ellis A, Fundamentals of rational-emotive therapy. În W. Dryden & L.K. Hill, eds, Innovations in rational-emotive
therapy, pp. 1-32, . Newbury Park, CA: Sage, 1993; Ellis A, Reason and emotion in psychotherapy revised. NY: Carol
Publishing, 1994; Ellis A, Rational emotive behavior therapy. În R.J. Corsini & D. Wedding, eds, Current psychotherapies,
5th ed., , pp. 162-196., . Itasca, IL: F. E. Peacock, 1995
301
Weishaar ME, Aaron T. Beck. London: Sage Publications, 1993
302
Freemann A, Dattilio FM, Cognitive therapy: An overview of theory and techniques for practitioners. În J. Ronch, W.
Van Ornum, & N. Stilwell,, Eds, , The Counseling Sourcebook, pp. 61-71, . NY: Continuum Press, 1994
303
Anderson H, On a roller coaster: A collaborative language system approach to therapy. În S. Friedman, Ed, The new
language of change, pp. 323-344. NY: Guilford Press, 1993
304
Becvar DS & RJ, Family therapy: A systemic integration, 3rd ed, Needham Heights, MA: Allyn & Bacon, 1996
305
Becvar DS & RJ, Family therapy: A systemic integration, 3rd ed, Needham Heights, MA: Allyn & Bacon, 1996
306
Framo JL, Family-of-origin therapy: An intergenerational approach, NY, Brunner/Mazel, 1992
307
Colapinto J, Structural family therapy. În A.M. Horne & J.L. Passmore, Eds, Family counseling and therapy, 2nd ed, pp.
77-106, Itasca, LL, Peacock, 1991
308
Goldenberg I & H, Family therapy: An overview, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
309
Epston D, White M, Murray K, 1992, A proposal for reauthoring therapy: Rose's revisioning of her life and a
commentary. În S. McNamee & K.J. Gergen, Eds., Therapy, as social construction, pp. 96-115, Newbury Park, CA: Sage,
1992; Fishman HC, Intensive structural therapy: Treating families in their social context. NY: Basic Books, 1993
310
Hanna SM, Brown JH, The practice of family therapy: Key elements across models. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole,
1995
311
Bowen M, Theory in the practice of psychotherapy. În P.J. Guerin, Jr., Ed., , Family Therapy: Theory and practice, pp.
42-90, . NY: Gardner Press, 1976
312
Bowen M, On the differentiation of self. În J. Framo, Ed., , Family interaction: A dialogue between family researchers
and family therapists, pp. 111-173, . NY: Springer, 1972
313
Nichols MP, Schwartz RC, Family therapy: Concepts and methods, 3rd ed, Boston: Allyn & Bacon, 1995
314
Bowen M, Family therapy in clinical practice. NY: Aronson, 1978
315
Satir V, Conjoint family therapy, 3rd ed, Palo Alto, CA: Science and Behavior Books, 1983
316
Satir V, The new peoplemaking. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books, 1988
317
Goldenberg I & H, Family therapy: An overview, 4th ed, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
318
Hanna SM, Brown JH, The practice of family therapy: Key elements across models. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole,
1995
319
Horne AM, Passmore JL, Family counseling and therapy, 2nd ed, Itasca, IL: F.E. Peacock, 1991
320
Nichols MP, Schwartz RC, Family therapy: Concepts and methods, 3rd ed, Boston: Allyn & Bacon, 1995
321
Haley J, Problem-solving therapy: New strategies for effective family therapy. San Francisco: Jossey-Bass, 1976; Haley
J, Ordeal therapy: Unusual ways to change behavior. San Francisco: Jossey-Bass, 1984
322
Nichols MP, Schwartz RC, Family therapy: Concepts and methods, 3rd ed, Boston: Allyn & Bacon, 1995
323
Herink R, Ed, The psychotherapy handbook: The A to Z guide to more than 250 different therapies in use today. NY:
New American Library, 1980
324
Norcross JC, Goldfried MR, Eds, Handbook of psychotherapy integration, NY: Basic Books, 1992
325
Brammer LM, Shostrom EL, Abrego PJ, Therapeutic psychology: Fundamentals of counseling and psychotherapy, 5th
ed, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1989
326
Norcross JC, Newman CF, Psychotherapy integration: Setting the context. În J.C. Norcross & M.R. Goldfried, eds,
Handbook of psychotherapy integration, pp. 3-45, . NY: Basic Books, 1992
327
Messer SB, A critical examination of belief structures in integrative and eclectic psychotherapy. În JC Norcross & MR
Goldfried, eds, Handbook of psychotherapy integration, pp. 3-45, . NY: Basic Books, 1992
328
Norcross JC, Goldfried MR, Eds, Handbook of psychotherapy integration. NY: Basic Books, 1992
329
Prochaska JO, Norcross JC, Systems of psychotherapy: A transtheoretical analysis, 3rd ed., . Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1994
330
Norcross JC, Newman CF, Psychotherapy integration: Setting the context. În J.C. Norcross & M.R. Goldfried, eds,
Handbook of psychotherapy integration, pp. 3-45, . NY: Basic Books, 1992
331
Prochaska JO, Norcross JC, Systems of psychotherapy: A transtheoretical analysis, 3rd ed., . Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole, 1994
332
Goldfried, eds, Handbook of psychotherapy integration, pp. 130-165, . NY: Basic Books, 1992
333
Sue DW, Ivey A, Pedersen P, A theory of multicultural counseling and therapy. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole, 1996
334
Pate RH, Bondi AM, Religious beliefs and practice: An integral aspect of multicultural awareness. Counselor Education
and Supervision, 32(2, , 108-115, 1992
335
Taggart S, Living as if: Belief systems În mental health practice. San Francisco: Jossey-Bass, 1994
336
Lambert MJ, Bergin AE, Achievements and limitations of psychotherapy research. În D.K. Freedheim, Ed., , History of
psychotherapy: A century of change, pp. 360-390, . Washington, DC: American Psychological Association, 1992
337
Grimm DW, Therapist spiritual and religious values În psychotherapy. Counseling and Values, 38(3, , 154-164, 1994
338
Herlihy B, Corey G, Ethical standards casebook, 5th ed., . Alexandria, VA: American Counseling Association, 1996
339
Mattson DL, Religious counseling: To be used, not feared. Counseling and values, 38(3, , 187-192, 1994
340
Faiver CM, O'Brien EM, Assessment of religious beliefs form. Counseling and Values, 37(3, , 176-178, 1993
341
Kelly EW, The role of religion and spirituality in counselor education: A national survey. Counselor Education and
Supervision, 33(4, , 227-237, 1994
342
Strupp HH, Howard KI, A brief history of psychotherapy research. În D.K. Freedheim, Ed., , History of psychotherapy:
A century of change, pp. 309-334, . Washington, DC: American Psychological Association, 1992
343
Lazarus AA, The practice of multimodal therapy. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1989
344
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
345
Martin Heidegger, Being and Time, NY, Harper & Row, 1962.
346
Paul Tillich, The Courage to Be, Yale Univ. Press, 1952; Tillich, Systematic Theology, I, Univ. of Chicago Press, 1951,
193.
347
Bugental J.F.T., The Search for Authenticity, NY, Rinehart & Winston, 1956, p. 15.
348
Jung, Modern Man in Search of a Soul, p. 264, apud Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling,
Abingdon Press, London, 1991, p 109.
349
Seward Hiltner and Karl Menninger, Constructive Aspects of Anxiety, Nashville, Abingdon Press, 1963, p. 71.
350
Rollo May, The Meaning of Anxiety, NY, Norton, 1977, 214.
351
Spielberger C, Understanding Stress and Anxiety, NY, Harper & Row 1979.
352
Kelly W, Post-traumatic Stress Disorder and the War Veteran Patient, NY, Brunner/Mazel, 1985.
353
Sheehan DV, The Anxiety Disease, NY, Scribner's Sons, 1983; şi Wilson RR, Don't Panic: Taking Control of Anxiety
Attacks, NY, Harper & Row, 1986.
354
S. Freud, The Problem of Anxiety, NY, Norton, 1936.
355
A. T. Beck and G. Emery, Anxiety Disorders and Phobias: A Cognitive Perspective, NY, Basic Books, 1985; R. Handley,
Anxiety and Panic Attacks: Their Cause and Cure, NY, Rawson, 1985.
356
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
357
Benner DG, ed., Baker Encyclopedia of Psychology, Grand Rapids, Mich, Baker; 1985, 1187-88.
358
Nouwen HJM, Lifesigns: Intimacy, Fecundity, and Ecstasy in Christian Perspective, Garden City, NY, Doubleday, 1986.
359
Cecil Osborne, Release from Fear and Anxiety, Waco, Tex, Word, 1976.
360
Wilson RR, Don't Panic: Taking Control of Anxiety Attacks, NY, Harper & Row, 1986, p 13.14.
361
Sheehan DV, The Anxiety Disease, NY, Scribner's Sons, 1983.
362
Hart AD, The Hidden Link between Adrenalin and Stress, Waco, Tex, Word, 1986.
363
Allport GW, The Individual and His Religion, NY, Macmillan, 1950, 52-57.
364
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
365
Norman Wright, Self-Talk, Imagery and Prayer in Counseling, Waco, Tex, Word, 1986.
366
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
367
Sheehan, The Anxiety Disease, 113-18.
368
Bufford RK, The Human Reflex: Behavioral Psychology in Biblical Perspective, NY, Harper & Row, 1981; Siang-Yang
Tan, "Cognitive-Behavioral Therapy: A Biblical Approach and Critique", Journal of Psychology and Theology 15, 1987,
103-112. Michelson L şi Ascher LM, Anxiety and Stress Disorders: Cognitive Behavioral Assessment and Treatment, NY,
Guilford Pub, 1987 Deffenbacher JL şi Suinn RM, "Systematic Desensitization and the Reduction of Anxiety", Counseling
Psychologist 16, 1988, 9-30.
369
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
370
Rollo May, The Meaning of Anxiety, 366-67.
371
Deffenbacher JL şi Suinn RM, "Systematic Desensitization and the Reduction of Anxiety", Counseling Psychologist 16,
1988, 31.
372
Marsella AJ, "Depression", în Concise Encyclopedia of Psychology, Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 303.
373
Lehmann HE, "Affective Disorders, Clinical Features" în Kaplan IH şi Sadock JB, Synopsis of Psychiatry, W&W, 1994
374
Bennett JW, A Quiet Desperation, Nashville, Nelson, 1983; Baker D, Nester E, Depression, Portland, Or, Multnomah,
1983
375
Archibald D. Hart, Counseling the Depressed, Waco, Tex, Word, 1986.
376
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
377
Nurnberger I, Gershon ES, "Genetics of Affective Disorders", în Neurobiology of Mood Disorders, Post R, Ballenger J,
Baltimore, W&W, 1984; Cadoret RJ, "Genetic and Environmental Factors in Major Depression", J of Affective Disorders 9,
1985, 155-64; Torgersen S, "Genetic Factors in Moderately Severe and Mild Affective Disorders", Archives of General
Psychiatry 43, 1986, 222-26; "The Nature and Causes of Depression", Harvard Med School Mental Health Letter 4, 1988,
3.
378
Lazarus RS, Folkman S, "Stress Processes and Depressive Symptomatology", J. of Abnormal Psychology 95, 1986, 107-
13.
379
Seligman MEP, Helplessness: On Depression, Development and Death, San Fr, Freeman, 1975.
380
Beck AT, Cognitive Therapy of Depression, NY, Guilford, 1979.
381
Welter P, How to Help a Friend, Wheaton, Ill, Tyndale House, 1978, 108, 224; (atrib. psih. Dunning); apud Collins.
382
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 110.
383
Gold MS, The Good News about Depression, NY, Villard Books, 1987; Dimitri F. Papolos and Janice Papolos DF şi J,
Overcoming Depression, NY, Harper & Row, 1987.
384
U.S. Department of Health and Human Services, National Institutes of Health, "Electro-convulsive Therapy", Consensus
Development Conference Statement 5, Washington, DC, 1985.
385
Rush AJ, Short-Term Psychotherapies for Depression, NY, 1982, 143-214.
386
Jones SL, "Depression: Behavioral Perspectives", în Baker Encyclopedia of Psychology, Benner DG, G Rapids, Mich,
Baker, 1985, 301-3.
387
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
388
Karl A. Menninger, The Human Mind, NY, Knopf, 1947, p. 122.
389
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
390
Durkheim E, Suicide, 1887; retipărit, Glencoe, Ill, Free Press, 1951, apud Collins.
391
Viktor Frankl, Man's Search for Meaning, NY, Washington Square Press, 1963, p. 121.
392
Whitock GE, Understanding and Coping with Real-Life Crises, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1978.
393
Kaplan I. H. and Sadock J.B’s – Synopsis of Psychiatry, W&W, 1994
394
Erikson, Childhood and Society, NY, Norton, 1950, pp. 219-33.
395
Holmes TH and Rahe RH, "The Social Adjustment Ratings Scale," Journal of Psychosomatic Research, 2, 1967, pp. 213-
18.
396
Fischer G, Riedesser P, Tratat de psihotraumatologie, Ed Trei, Bucureşti, 2001.
397
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
398
Callahan R, "The Ministry of Crisis Intervention", în Pastoral Counseling, ed. Estadt BK, Englewood Cliffs, NJ,
Prentice-Hall, 1983, 138-51.
399
Clinebell H, Basic Types of Pastoral Counseling, Nashville, Abingdon, 1984.
400
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 65.
401
Greenstone JL, Leviton S, "Crisis Intervention", in Concise Encyclopedia of Psychology, Corsini RJ, NY, Wiley, 1987,
271
402
Frederick CJ, "Crisis Intervention in Mental Health Emergencies", în Clinical Practice of Psychology, ed Walker CE,
NY, Pergamon, 1981, 189-213.
403
Swihart JJ şi Richardson GC, Counseling in Times of Crisis, Waco, Tex, Word, 1987, 155-61.
404
Switzer DK, "Crisis Intervention and Problem Solving", în Clinical Handbook of Pastoral Counseling, ed. Wicks RJ,
Parsons RD, şi Capps DE, NY, Paulist Press, 1985, 149.
405
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 193.
406
Idem p 196.
407
Hiltner S, Pastoral Counseling, pp. 125-48.
408
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, pp 195-200.
409
Morley WE, Treatment of the Patient in Crisis, Benjamin Rush Crisis Center, 1964 (unpublished manuscript), apud
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991.
410
Robert Carkhuff R, The Skills of Helping, Amherst, Mass, Human Resources Press, 1979, apud Clinebell.
411
Rubin J, "The Emotion of Anger: Conceptual and Theoretical Issues", Profes Psych: Research and Practice 17, 1986,
115-24
412
McBurney L, Counseling Christian Workers, Waco, Tex, Word, 1986.
413
Averill JR, "Studies on Anger and Aggression", American Psychologist 38, 1983, 1145-60; şi Sharkin BS, "The
Measurement and Treatment of Client Anger in Counseling", Journal of Counseling and Development 66, 1988, 361-65.
414
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
415
Augsburger DW, "Anger and Aggression", în Clinical Handbook of Pastoral Counseling, ed Wicks RJ, Parsons RD,
Capps DE, NY, Paulist Press, 1985, 482-501; Butman RE, "Anger", în Baker Encyclopedia of Psychology, ed Benner DG,
G Rapids, Mich., Baker, 1985, 58-60.
416
Konrad Lorenz, On Aggression, NY, Harcourt, Brace & World, 1966.
417
Goldstein AP, "Aggression", în Concise Encyclopedia of Psychology, ed Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 35.
418
Norman Wright, The Christian Use of Emotional Power, Old Tappan, NJ, Revell, 1974.
419
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
420
Feshbach S, "Reconceptualizations of Anger, Research Perspectives", J. of Social and Clinical Psychology 4, 1986, 123-
32.
421
Smedes LB, Forgive and Forget, NY, Harper & Row, 1984.
422
Hope D, "The Healing Paradox of Forgiveness”, Psychotherapy 24, 1987, 240-44.
423
Alschuler CF şi AS, "Developing Healthy Responses to Anger The Counselor's Role”, Journal of Counseling and
Development 63, 1984, 26-29.
424
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
425
Lewis CS, The Problem of Pain, NY, Macmillan, 1962; Yancey Ph., Where Is God When It Hurts?, G Rapids, Mich.,
Zondervan, 1977, şi Schaeffer E, Affliction, Old Tappan, NJ, Revell, 1978. Yancey, "How Not to Spell Relief”, Christianity
Today 32, 1988, 64; Jackson DB, "Suffering, The Core of Distress”, Christian Counselor 2, 1987, 11-12.
426
Wilson ED, Counseling and Guilt, Waco, Tex, Word, 1987, 11.
427
Narramore SB, "Guilt, Where Theology and Psychology Meet”, Journal of Psychology and Theology 2, 1974, 18-25.
428
Narramore SB, "Guilt”, în Baker Encyclopedia of Psychology, ed Benner DG, G Rapids, Mich, Baker, 1985, 486-88.
429
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
430
Kohlberg L, The Philos. of Moral Development, San Fr, Harper & Row, 1981; Fowler JW, Stages of Faith, NY, H&R,
1981.
431
Narramore SB, "Conscience”, Baker Encyclopedia of Psychology; ed Benner DG, G Rapids, Mich, 1985, 220-21.
432
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
433
Holmes DS "Defense Mechanisms”, în Concise Encyclopedia of Psychology, ed Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 295-98.
434
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
435
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 143.
436
Smedes LB, "Secrets of Forgiving and Forgetting…”, Bottom Line Personal 7, 1986.
437
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
438
Burns D, "An End to Loneliness", Bottom Line Personal 6, 1985, 9-10.
439
Meer J, "Loneliness", Psychology Today 19, 1985, 28-33; Allan Bloom, The Closing of the American Mind, NY, Simon &
Schuster, 1987, 86.
440
Weiss R, Loneliness: Emotional and Social Isolation, Cambridge, Mass, MIT Press, 1973.
441
Warner J şi Carter JD, "Loneliness, Marital Adjustment and Burnout in Pastoral and Lay Persons", Journal of Psychology
and Theology 12, 1984, 125-31.
442
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
443
Meer J, "Loneliness", Psychology Today 19, 1985, 28-33.
444
Ellison CW, "Loneliness: A Social-Developmental Analysis", Journal of Psychology and Theology 6, 1978, 3-17.
445
Bowlby J, Attachment; Separation, NY, Basic Books, 1969; 1973.
446
Paul Tournier, Escape From Loneliness, Philadelphia, Westminster, 1962.
447
Fisher DF, "Loneliness“ în Concise Encyclopedia of Psychology, Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 673-74.
448
Tanner IJ, Loneliness: The Fear of Love, NY, Harper & Row, 1973.
449
Peplau LA şi Perlman D, Loneliness: A Sourcebook of Current Theory, Research and Therapy, NY, Wiley, 1982, 291-
309.
450
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 99.
451
Dufton BD şi Perlman D, "Loneliness and Religiosity: In the World but Not of It", Journal of Psychology and Theology
14, 1986, 35-45.
452
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
453
Glasser W, Reality Therapy, NY, Harper & Row, 1965, 9.
454
Satir V, Peoplemaking, Palo Alto, Calif., Science and Behavior, 1972, 21.
455
Schuller R, Self-Esteem, The New Reformation, Waco, Tex, Word, 1982.
456
Adams JE, The Biblical View of Self-Esteem, Self-Love, and Self Image, Eugene, Oreg., Harvest House, 1986, 79, 106.
457
Paul Vitz, Psychology as Religion, The Cult of Self Worship, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1977; Brownback P, The
Danger of Self-Love, Chicago, Moody, 1982; Meyers D, The Inflated Self, NY, Seabury, 1981.
458
Hoekema AA, The Christian Looks at Himself, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1975; idem, "The Christian Self Image, A
Reformed Perspective”, în Your Better Self, ed. Ellison CW, San Francisco, Harper & Row, 1983, 23-36.
459
Carlson D, Counseling and Self Esteem, Waco, Tex, Word, 1988.
460
Clark DK, "Philosophical Reflections on Self Worth and Self Love”, Journal of Psychology and Theology 13, 1985, 3-
11.
461
Narramore SB, You Are Someone Special, G Rapids, Mich., Zondervan, 1978, 29.
462
Stott JRW, "Am I Supposed to Love Myself or Hate Myself?" Christianity Today 28, 1984, 26-28.
463
Ellison C, "Self Esteem”, în Baker Encyclopedia of Psychology ed. David G. Benner, G Rapids, Mich., 1985, 1045-47.
464
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
465
Aycock DW, Noaker S, "A Comparison of the Self Esteem Levels of Evangelical Christian and General Populations”,
Journal of Psychology and Theology 13, 1985, 199-208.
466
Clance PR, The Impostor Phenomenon, When Success Makes You Feel Like a Fake, Atlanta, Peachtree Pub, 1985; Lee
CE, "Extremes of Self Esteem”, Christian Counselor, 1986, 6-7.
467
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 320.
468
Idem, pp 321 – 324.
469
Ibidem
470
Ibidem
471
Gilligan-Stierle M, Rapp HM, "A Course in Religious Community and Its Effects on Self-Concept", Journal of
Psychology and Theology 9, 1981, 359-63.
472
Smedes LB, Forgive and Forget, Healing the Hurts We Don’t Deserve, NY, Harper&Row, 1984.
473
Trobisch W, The Complete Works of Walter Trobisch, Downers Grove, Ill., InterVarsity, 1987, 666.
474
Kennedy TD, "Suicide and the Silence of Scripture”, Christianity Today 31, 1987, 22-23.
475
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
476
Narramore B, "The Concept of Responsibility in Psychopathology and Psychotherapy”, Journal of Psychology and
Theology 13, 1985, 91-96.
477
Getz WL et al., Brief Counseling with Suicidal Persons, Lexington, Mass., Lexington Books, 1983.
478
Blackburn B, What You Should Know about Suicide, Waco, Tex, Word, 1982; Maltsberger JT, "Determining Suicide
Risk”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, 1988, 8; Beck AT, Resnik HLP, Lettieri DJ, The Prediction of
Suicide, Philadelphia, Charles Press, 1986.
479
Melton GB, Garrison EG, "Fear, Prejudice, and Neglect, Discrimination against Mentally Disabled Persons”, American
Psychologist 42, 1987, 1007-26.
480
Weicker L, Jr., "Federal Response to Institutional Abuse and Neglect, The Protection and Advocacy for Mentally Ill
Individuals Act”, American Psychologist 42, 1987, 1027-28.
481
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
482
Linn L, Clinical Manifestations of Psychiatric Disorders, în Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV, ed. Kaplan &
Sadock, Baltimore, W& W, 1985, 550-90.
483
Hatfield AB, Lefley HP, eds., Families of the Mentally Ill, Coping and Adaptation, NY, Guilford, 1987; Falloon IRH,
Boyd JL, McGill CW; Family Care of Schizophrenia, NY, Guilford 1984; Anderson CM, Reiss DJ, Hogarty GE,
Schizophrenia and the Family, A Practitioner's Guide to Psychoeducation and Management, NY, Guildore, 1986.
484
Terkelsen KG, "The Evolution of Family Responses to Mental Illness through Time”, în Families of the Mentally Ill, ed.
Hatfield and Lefley, 151-66.
485
Reprodus cu permisiune de Collins G după LeRoy Spaniol, Copying Strategies of Family Care Givers in Families of the
Mentally: Coping and Adaptation, ed. Hatfield and Lefley, NY, Guilford, 1987, pp 213-214.
486
Wise C, Pastoral Psychotherapy. Theories and Practice, Aranson, New Jersey, 1987
487
Idem
488
Miller WR, Jackson KA, Practical Psychology for Pastors, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1985; Smedes LB,
Caring and Commitment, NY, Harper & Row, 1987.
489
Turkington C, "Child Suicide, An Unspoken Tragedy”, APA Monitor, May 1983, 15; Hess AK, "The Self Imposed Death
Sentence”, Psychology Today 21, June 1987, 51-53; Kra S, Aging Myths, NY, McGraw-Hill, 1986; Fowler RC, Rich CL,
Young D, "San Diego Suicide Study II, Substance Abuse in Young Cases”, Archives of General Psychiatry 43, 1986, 962-
65; Pfeffer CR, "Suicidal Tendencies in Children and Adolescents”, Med Aspects of Human Sexuality 20, 1986, 64-67; Eble
D, "Too Young to Die”, Christianity Today 31, 1987, 19-24; Zinner ES, "Responding to Suicide in Schools, A Case Study
in Loss Intervention and Group Survivorship", J of Counseling and Development 65, 1987, 499-501; Friedman JMH et al.,
"Prevalence of Specific Suicidal Behaviors in a High School Sample”, Am J of Psychiatry 144, September 1987, 203-6.
490
Shneidman E, Definition of Suicide, NY, Wiley, 1985.
491
Maltsberger JT, Suicide Risk, The Formulation of Clinical Judgment, NY, New York University Press, 1986.
492
Dunne EJ, McIntosh JL, Dunne-Maxim K, eds., Suicide and Its Aftermath, Understanding and Counseling the Survivors,
NY, Norton, 1987.
493
Felner RD et al., Preventive Psychology, Theory, Research and Practice, NY, Pergamon, 1983; Frederick CJ, "Suicide
Prevention and Crisis Intervention in Mental Health Emergencies”, în Clinical Practice of Psychology, ed. C. Eugene
Walker, NY, Pergamon, 1981; Crow GA&LI, Crisis Intervention and Suicide Prevention, Working with Children and
Adolescents, Springfield, Ill., Thomas, 1987.
494
Albee GW, "The Answer Is Prevention”, Psychology Today 19, February 1985, 60-64.
495
Maloney LD, "Take Mental Patients Off Streets, Back to Hospitals?” U.S. News & World Report, 1985, 55-57; Bussuk E,
"Mental Health Needs of Homeless Persons”, Harvard Medical School Mental Health Letter 3, 1987, 4-6.
496
Harding CM et al., "The Vermont Longitudinal Study of Persons with Severe Mental Illness, Methodology, Study
Sample, and Overall Status 32 Years Later”, American Journal of Psychiatry 144, 1987, 718-26.
497
Brand P, Yancey Ph, Fearfully and Wonderfully Made, G Rapids, Mich., Zondervan, 1980; idem, In His Image, G Rapids,
Mich., Zondervan, 1984; Cosgrove MP, The Amazing Human Body, G Rapids, Mich., Baker, 1987; Collins GR, Your
Magnificent Mind, G Rapids, Mich., Baker, 1985.
498
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
499
Săndulache S, Teologia sănătăţii, 2 vol, Bucureşti, CARD, 2001.
500
Wimber J, Springer K, Power Healing, NY, Harper & Row, 1987.
501
Lewis CS, Despre minuni, Cele patru iubiri, Problema durerii, Bucureşti, Humanitas, 1997, p 333.
502
Hall DJ, God and Human Suffering, Minneapolis, Augsburg, 1986.
503
Low C, "The Presumption of a Right to Die”, Insight 3, Dec 1987 – Ian 1988 ; "The Right to Die”, Journal of Christian
Nursing 2, 1985; Nyberg DM, Should We Allow Mother to Die?, San Bernardino, Ca, Here's Life, 1988.
504
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
505
Thompson TL, "Chronic Pain”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV ed. Kaplan & Sadock, Baltimore,
Williams&Wilkins, 1985, 1212-15.
506
Fath G, "Pastoral Counseling in the Hospital Setting”, în Clinical Handbook of Pastoral Counseling, ed. Wicks RJ,
Parsons RD, Capps DE, NY, Integration Books/Paulist Press, 1985, 349-59.
507
Nichols KA, Psychological Care in Physical Illness, Philadelphia, Charles Press, 1984.
508
Nouwen HJM, A Letter of Consolation, San Francisco, Harper & Row, 1982, 28, 30.
509
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 334.
510
Yudofsky SC, "Malingering”, în Kaplan & Sadock, Comprehensive Textbook of Psychiatry, 1862-65.
511
Strain & Grossman, Psychological Care of the Medically Ill, 83-91.
512
Kübler-Ross E, On Death and Dying, NY, Macmillan, 1969.
513
Colson CW, Loving God, G Rapids, Mich., Zondervan, 1983, 192.
514
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
515
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 337.
516
Register C, Living with Chronic Illness, Days of Patience and Passion, NY, Free Press, 1987; Holyroyd KA, Creer TL,
Self-Management of Chronic Disease, Handbook of Clinical Interventions and Research, San Diego, Academic Press, 1987;
Karoly P, Jensen MP, Multimethod Assessment of Chronic Pain, NY, Pergamon 1987.
517
Schover LR, Jensen SB, Sexuality and Chronic Illness, NY, Guilford, 1988.
518
Billy Graham, Facing Death and the Life After, Waco, Tex, Word, 1987, 51.
519
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
520
Billy Graham Facing Death and the Life After, Waco Tex, Word, 1987, 164.
521
Erich Lindemann Beyond Grief Studies in Crisis Intervention, NY, Jason Aronson, 1979.
522
Elisabeth Kübler-Ross, On Death and Dying, NY, Macmillan, 1969.
523
Erich Lindemann, "Grief and Grief Management: Some Reflections," Journal of Pastoral Care, 1976, 30, No. 3, p. 198.
524
Worden JW, Grief Counseling and Grief Therapy, A Handbook for the Mental Health Practitioner, NY, Springer, 1982.
525
"Bereavement and Grief ”, Harvard Medical School Mental Health Letter 3, 1987, 1-4; Joyce C, "A Time for Grieving”,
Psychology Today 18, 1984, 42-46; Rowley CA şi W, On Wings of Mourning, Waco, Tex, Word, 1984.
526
Can AC, "Grief, Mourning, and Bereavement”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry, 1286-93.
527
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
528
Raphael B, The Anatomy of Bereavement, NY, Basic Books, 1983.
529
Angel M, The Orphaned Adult, Confronting The Death of a Parent, NY, Human Sciences Press, 1987; Schuchter SR,
Dimensions of Grief Adjusting to the Death of a Spouse, San Francisco, Jossey-Bass, 1986; Knapp RJ, "When a Child
Dies”, Psychology Today 21, July 1987, 60-67; Rando TA, ed., Parental Loss of a Child, Champaign, Ill., Research Press,
1986.
530
Knapp RJ, Beyond Endurance, When a Child Dies, NY, Schocken 1987.
531
Becker E, The Denial of Death, NY, Free Press/Macmillan 1975 (Pulitzer-Prize).
532
Barton D, ed., Dying and Death, A Clinical Guide for Caregivers, Baltimore, Williams & Wilkins, 1977, 116-17.
533
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
534
Kaprio J, Koshenvuo M, Heli R, "Mortality after Bereavement, A Prospective Study of 95 647 Widowed Persons”,
American Journal of Public Health 77, 1987, 283-87.
535
Stroebe W şi M, Bereavement and Health, NY, Cambridge Univ Press, 1987.
536
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 352-53.
537
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 221.
538
Parkes CM, Weiss RS, Recovery from Bereavement, NY, Basic Books, 1983, apud Collins.
539
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
540
Seamands DA, Healing for Damaged Emotions; Healing of Memories, Wheaton, Ill., V Books, 1985.
541
Rosen H, Unspoken Grief Coping with Childhood Sibling Loss,, Lexington, Mass., Lexington Books, 1985.
542
Caplan, Principles of Preventive Psychiatry, pp. 45-46.
543
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
544
Kitch DL, "Hospice”, în Concise Encyclopedia of Psychology; ed Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 529-30; Mor V,
"Hospice”, Generations 11, 1987, 19-21; Mor V, Hospice Care Systems, Structure, Process, Costs, and Outcome, NY,
Springer, 1987.
545
Rickgarn RLV, "The Death Response Team, R to the Forgotten Grievers", Journal of Counseling and Development 66,
1987
546
Exley R, The Rhythm of Life, Putting Life's Priorities in Perspective, Rapid City, Honor Books; Tulsa, Harrison House,
1987
547
Morton Kelsey, Healing and Christianity, NY, Harper & Row, 1973.
548
Simonton OC, SMS şi Creighton J, Getting Well Again, LA, Tarcher, 1978, pp. 131-2; 135-6.
549
Elisabeth Kübler-Ross, On Death and Dying, NY, Macmillan Publ., 1969.
550
Geoffrey Peterson, Conscience and Caring, Philadelphia, Fortress Press, 1982.
551
William Glasser, Reality Therapy, NY, Harper & Row, 1965, p. 60.
552
Rollo May, Existence: A New Dimension in Psychiatry and Psychology, NY, Simon & Schuster, 1967, p. 17.
553
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, pp 118.119.
554
Hobart O. Mowrer, The Crisis in Psychiatry and Religion, Princeton NJ, Nostrand, 1961.
555
Kohlberg L, The Philosophy of Moral Development, NY, Harper & Row, 1981
556
Freud S, The Future of an Illusion, Garden City, NY, Doubleday Anchor Books, 1927; Critica briliantă a vederilor lui
Freud: Vitz PC, Sigmund Freud's Christian Unconscious, NY, Guilford, 1988.
557
Worthington EL, Jr., "Religious Counseling, A Review of Published Empirical Research”, Journal of Counseling and
Development 64, March 1986, 421-31.
558
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
559
Carl Jung, Modern Man in Search of a Soul, NY, Harcourt, 1933, p. 269
560
Erich Fromm, Zen Buddhism and Psychoanalysis, NY, Harper, 1960, p. 91.
561
Trobisch W, The Complete Works of Walter Trobisch, Downers Grove, Ill., InterVarsity Press, 1987, 696.
562
Theodore Caplow Th. et al., All Faithful People, Change and Continuity in Middletown's Religion, Minneapolis,
University of Minnesota Press, 1983.
563
Colson C, Kingdoms in Conflict, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987, 214.
564
Richards LO, A Practical Theology of Spirituality, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987.
565
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
566
Foster R, Money, Sex and Power, The Challegge of the Disciplined Life, NY, Harper & Row, 1985.
567
Collins GR, Your Magnificent Mind, The Fascinating Ways It Works For You, G Rapids, Mich., Baker, 1988.
568
Trobisch W, The Complete Works of Walter Trobisch, Downers Grove, Ill., InterVarsity Press, 1987.
569
MacDonald G, Ordering Your Private World, Nashville, Oliver-Nelson, 1984.
570
White J, The Power of Commitment, Colorado Springs, NavPress, 1985, 9; Engstrom TW, A Time for Commitment, G
Rapids, Mich., Zondervan, 1987.
571
Foster RJ, Freedom of Simplicity, NY, Harper & Row, 1981 , 20.
572
Peck MS, People of the Lie, The Hope for Healing Human Evil, NY, Simon and Schuster, 1983; Schuster M, Power
Pathology Paradox, The Dynamics of Evil and Good, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987.
573
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, pp 118.119.
574
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
575
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
576
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
577
Finney JR, Malony HN, "An Empirical Study of Contemplative Prayer as an Adjunct to Psychotherapy”, Journal of
Psychology and Theology 13, Winter 1985; 284-90; Wright HN, Self Talk, Imagery, and Prayer in Counseling, Waco, Tex,
Word, 1986.
578
Corey G, MS, Callanan P, Issues and Ethics in the Helping Professions, 3d ed., Pacific Grove, Ca, Brooks/Cole, 1988,
52.
579
Benner DG, Psychotherapy and the Spiritual Quest, G Rapids, Mich., Baker, 1988.
580
Zern DS, "Positive Likes among Obedience, Pressure, Religiosity, and Measures of Cognitive Accomplishment,
Evidence for the Secular Value of Being Religious”, Journal of Psychology and Theology 15, Spring 1987, 31-39.
581
White FJ, "Spiritual and Religious Issues in Therapy”, în Baker Encyclopedia of Psychology; ed. David G. Benner, G
Rapids, Mich., Baker, 1985, 1110-14; Gilbert MG, Brock RT, eds., The Holy Spirit and Counseling, Theology and Theory,
Peabody, Mass., Hendrickson, 1985; Oden TC, Pastoral Theology, Essentials of Ministry, NY, Harper & Row, 1983, 206-
19, cap.14, "The Work of the Holy Spirit in Comfort, Admonition, and Discipline."
582
Collins GR, Getting Your Life Out of Neutral, Old Tappan, NJ, Revell, 1987; Richards LO, A Practical Theology of
Spirituality, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987.
583
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 122. 123.
584
Richards LO, A Practical Theology of Spirituality, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987, 53-57.
585
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
586
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989.
587
Newman Barbara and Philip, Adolescent Development, Ohio: Charles E. Merrill, 1986
588
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
589
Keith Olson, Counseling Teenagers: The Complete Christian Guide to Understanding and Helping Adolescents,
Loveland, Colorado, Group Books, 1984
590
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
591
Hill C, "A Developmental Perspective on Adolescent `Rebellion' in the Church”, J of Psych and Theology 14, 1986: 306-
18.
592
Booth D, "What Christian Kids Don't Tell Their Parents”, Eternity, XI, 1976: 32-33.
593
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
594
Sherman C. Feinstein "Identity and Adjustment Disorders of Adolescence”, in Comprehensive Textbook of Psychiatry /
IV ed., Kaplan H and Sadock B, Baltimore: WilliAMS & Wilkins, 1985, 1760-65
595
Nicholi, The Harvard Guide, 530, apud Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989.
596
Baldwin W and Cain W, "The Children of Teenage Parents”, in Teenage Sexuality, Pregnancy, and Childbearing,
Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1981
597
Harkavy F, "Prevalence of Specific Suicidal Behaviors in a High School Sample”, Am J of Psychiatry 144, Sept
1987:1203,6
598
Barth R, Social and Cognitive Treatment of Children and Adolescents, San Francisco: Jossey-Bass, 1987.
599
Strommen M and A, Five Cries of Youth and Five Cries of Parents, San Francisco: Harper & Row, 1985
600
Olson, Counseling Teenagers, 159, apud Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989.
601
Polly J, Preventing Teenage Suicide, NY Human Sciences Press, 1986.
602
Allan Bloom, The Closing of the American Mind, NY, Simon & Schuster, 1987.
603
Levinson DJ, The Seasons of a Man's Life, NY, Knopf, 1978; Knopf A, The Seasons of a Woman's Life, NY, Knopf, 1988.
604
Collins GR, Getting Started, Direction for the Most Important Decisions of Life, Tappan, NJ, Revell, 1984.
605
Parks S, The Critical Years, The Young Adult Search for a Faith to Live By, NY, Harper & Row, 1986.
606
Egan G şi Cowan MA, Moving into Adulthood, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1980, 98.
607
Erik H. Erikson, Identity, Youth and Crisis, NY, Norton, 1968; Josselson R, Finding Herself Pathways to Identity
Development in Women, San Fr, Jossey-Bass, 1987.
608
Erik H. Erikson, Childhood and Society, NY, Norton, 1963.
609
Levinson, Seasons of a Man's Life, 91
610
Phillips-Jones L, Mentors and Protégés, NY, Arbor, 1982; or Marilyn Haring-Hidore, "Mentoring as a Career
Enhancement Strategy for Women”, Journal of Counseling and Development 66, 1987, 147-48.
611
Sheehy G, Passages, Predictable Crises of Adult Life, NY, Dutton, 1976.
612
Miller WR şi Jackson KA, Practical Psychology for Pastors, Englewood Cliffs NJ, Prentice-Hall 1985, 144-67.
613
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
614
Butler RN, "Psychiatry and Psychology of the Middle-aged", în Comprehensive Textbook of Psychiatry, ed. Kaplan H şi
Sadock B, 4 ed., Baltimore, W&W, 1985, 1943-52.
615
Matthew C, How to Survive Middle Age, London, Hodder and Stoughton, 1983.
616
Daniel J. Levinson et al., The Seasons of a Man's Life, NY, Knopf, 1978, IX-X.
617
Haimowitz NR, "Middle Age”, în Concise Encyclopedia of Psychology,Corsini RJ, NY, Wiley, 1987, 717.
618
Skinner BF şi Vaughn ME, Enjoy Old Age, A Program of Self Management, NY, Norton, 1983; Erikson EH şi JM, Vital
Involvement in Old Age, The Experience of Old Age in Our Time, NY, Norton, 1986; Tournier P, Learn to Grow Old, NY,
Harper & Row, 1982.
619
Skinner BF, "Intellectual Self Management in Old Age”, American Psychologist 38, 1983, 239-44; Lazarus RS,
"Psychological Stress and Coping in Old Age”, American Psychologist 38, 1983, 245-54; Folkman S, "Age Differences in
Stress and Coping Processes”, Psychology and Aging 2, 1987, 171-84.
620
Wantz MS şi Gay JE, The Aging Process, A Health Perspective, Cambridge, Mass., Winthrop, 1981; Kra S, Aging Myths,
Reversible Causes of Mind and Memory Loss, NY, McGraw-Hill, 1986.
621
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
622
Martin GL, Counseling for Family Violence and Abuse, Waco, Tex, Word, 1987; Myers şi Shelton, "Abuse and Older
Persons, Issues and Implications for Counselors," Journal of Counseling and Development 65, 1987, 376-80; Quinn MJ,
Tomita SK, Elder Abuse and Neglect, Causes, Diagnosis, and Intervention Strategies, NY, Springer, 1986.
623
Mildred Vandenburgh, Fill Your Days with Life, Ventura, Ca, Regal, 1975, 95.
624
Lieberman MA, Tobin S, The Experience of Old Age, Stress, Coping, and Survival, NY, Basic Books, 1983. Lewinsohn
PM, Teri L, Clinical Geropsychology, New Directions in Assessment and Treatment, NY, Pergamon, 1983.
625
LeFever C şi P, Aging and the Human Spirit, A Reader in Religion and Gerontology, Chicago, Exp Press, 1981;
Hendrickson M, "The Role of the Church in Aging, Implications for Policy and Action”, Journal of Religion and Aging 2,
1986, 5-16.
626
Sherman E, Counseling the Aging, An Integrative Approach, NY, Free Press, 1981.
627
LinkletterA, Old Age Is Not for Sissies, Choices for Senior Americans, NY, Viking, 1988.
628
Becker AH, Ministry with Older Persons, A Guide for Clergy and Congregations, Minneapolis, Augsburg, 1986; Gillies
J, A Guide to Compassionate Care of the Aging, Nashville, Nelson, 1985.
629
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
630
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 233
631
Bramson RM, Coping with Difficult People, NY, Random House, 1981
632
Frost JH şi Wilmot W, Interpersonal Conflict, Dubuque, Iowa, Brown, 1978
633
Allan Bloom, The Closing of the American Mind, NY, Simon & Schuster, 1987, 122.
634
Mehrabian A, Silent Messages, Belmont, Calif., Wadsworth, 1981; Griffin E, Making Friends, And Making Them Count,
Downers Grove, Ill., InterVarsity 1987.
635
Egan G, The Skilled Helper A Systematic Approach to Effective Helping, 3d ed., Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1986.
636
Patterson CH, The Therapeutic Relationship, Foundations for an Eclectic Psychoth, Monterey, Calif., Brooks/Cole, 1985
637
Doering J, The Power of Encouragement, Discovering Your Ministry of Affirmation, Chicago, Moody Press, 1983; Getz
GA, Encouraging One Another, Wheaton, Ill., Victor Books, 1981; Slater M, Stretcher Bearers, Ventura, Calif., Regal, 1985
638
Augsburger D, Caring Enough to Confront, Ventura Ca, Regal, 1973, p 3.
639
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
640
Fisher R şi Ury W, Getting to Yes, Negotiation Agreement without Giving In, NY, Penguin, 1983.
641
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 241.
642
Fisher R şi Ury W, Getting to Yes, Negotiation Agreement without Giving In, NY, Penguin, 1983.
643
Raiffa H, The Art and Science of Negotiation, Cambridge Mass., Harvard Univ Press, 1982; şi Pruitt DG şi Rubin JZ,
Social Conflict, Escalation, Stalemate, and Settlement, NY, Random House, 1986.
644
Wahlroos S, Family Communication: A Guide to Emotional Health, NY, Signet-New Am Library, 1976
645
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989.
646
Klingberg H, Jr, "Mate Choice”, în Baker Encyclopedia of Psychology, ed. Benner DG, G Rapids, Mich., Baker, 1985,
688.
647
Friesen G, Maxson JR, Decision Making and the Will of God, A Bibl Altern to the Trad View, Portland, Or, Multnomah,
1980
648
Egan G, Cowan MA, Moving into Adulthood, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1980, 36.
649
Davis KE, "Near and Dear, Friendship and Love Compared”, Psychology Today 19, February 1985, 22-30.
650
Hirsch A, "The Godmother's Formula to Find the Right Man”, Bottom Line Personal 7, 15 November 1986, 11-12.
651
Compton JR, "Premarital Preparation and Counseling”, în Pastoral Counseling, ed. Estadt BK, Englewood Cliffs, NJ,
Prentice-Hall, 1983, 153-77.
652
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 381.
653
Field D, Marriage Personalities, Eugene, Oreg., Harvest House, 1986.
654
Wright HN, Premarital Counseling, Chicago, Moody, 1981.
655
McDonald C, Creating a Successful Christ Marriage, G Rapids, Mich., Baker, 1975, 123-41; c 7, "Maturity in Mate Sel."
656
Erich Fromm, The Art of Loving, NY, Bantam, 1956, 2-3.
657
Carl Rogers, Becoming Partners, Marriage and Its Alternatives, NY, Delacorte, 1972, 11.
658
McDowell J, Teens Speak Out, What I Wish My Parents Knew about My Sexuality, San Bernardino, Ca, Life Publ, 1987.
659
Compton JR, "Premarital Preparation and Counseling”, în Pastoral Counseling, ed. Estadt BK, Englewood Cliffs, NJ,
Prentice-Hall, 1983, 153-177.
660
Stahmann RF, Hiebert WJ, Premarital Counseling, Lexington, Mass., Lexington Books, 1980.
661
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
662
Bagarozzi DA, Rauen P, "Premarital Counseling, Appraisal and Status”, American Journ of Family Therapy 9, 1981, 13-
30.
663
Miles HJ, Sexual Happiness in Marriage, G Rapids, Mich., Zondervan, 1982.
664
Fletcher DR, "A Comparison of the Effectiveness and Efficiency of a Premarital Counseling Program with and without
an Audiovisual Aid", Ph.D. diss., International Graduate School, 1987.
665
Compton JR, "Premarital Preparation and Counseling”, în Pastoral Counseling, ed. Estadt BK, Englewood Cliffs, NJ,
Prentice-Hall, 1983, 158.
666
Hunt J şi R, Preparing for Christian Marriage, Nashville, Tenn., Abingdon, 1981; Smith A&L, Preparing for Christian
Marriage, Pastor’s Manual, Nashville, Tenn., Abingdon, 1982.
667
*** Premarital Counseling, LLU, colectiv, f.a., trad., Csavdari P.
668
Lauer J&R, "Marriages Made to Last”, Psychology Today, June 1985, 22-26.
669
Rait D, "Survey Results”, Family Therapy Networker 12, Jan-Feb 1988, 52-66.
670
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
671
Clinebell H, Growth Counseling for Marriage Enrichment, Pre-Marriage and the Early Years, Phil, Fortress Press, 1975,
24.
672
Trobisch W, "I Married You", în The Complete Works of Walter Trobisch, Downers Grove, Ill., InterVarsity, 1987.
673
Roberts R&E, "Reconcilable Differences, in Marriage, Two Indiv. Really Can Become One”, Christianity Today 31, 1987
674
Nathan W. Ackerman, The Psychodynamics of Family Life, NY, Basic Books, 1958, p. 22.
675
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 257.
676
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 410-413.
677
Field D, Marriage Personalities, Eugene, Oreg., Harvest House, 1986.
678
Wright HN, Seasons of a Marriage, Ventura, Ca, Regal Books 1982. Carter EA, McGoldrick M, eds., The Family Life
Cycle, A Framework for Family Therapy, NY, Gardner Press, 1980.
679
Rowatt GWJr & MJ, The Two-Career Marriage, Philadelphia, Westminster, 1980; The Counseling Psychologist, v 15,
1987.
680
Kelly EL, Conley JJ, "Personality and Compatibility, A Prospective Analysis of Marital Stability and Marital
Satisfaction”, Journal of Personality and Social Psychology 52, 1987, 27-40.
681
McCubbin HI, Figley CR, Stress and the Family, NY, Brunner/Mazel, 1983.
682
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
683
Carlson RJ, "Hope for Hurting Marriages”, Leadership 7, 1986, 32-38.
684
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991
685
Bustanoby A, "Counseling the Seductive Female”, Leadership 9, 1988, 48-54.
686
Kramer JR, Family Interfaces, Transgenerational Patterns, NY, Brunner/Mazel, 1985; Bagarozzi D, Jurich AP, Jackson
RW, Marital and Family Therapy, NY, Human Sciences Press, 1982; Sherman R, Fredman N, Handbook of Structured
Techniques in Marriage and Family Therapy, NY, Brunner/Mazel, 1986; Lawson DM, "Using Family Sculpting and
Choreography in a Student Growth Group”, Journal of Counseling and Development 66, 1988, 246-47.
687
Worthington EL, Jr., Marriage Counseling with Christian Couples, Downers Grove, Ill., InterVarsity 1989.
688
Wells RA, Planned Short-term Treatment, NY, Free Press, 1982; Howard KJ et al., "The Dose-Effect Relationship in
Psychotherapy", American Psychologist 41, 1986, 159-64.
689
Corey G&MS, Groups, Process and Practice, 3d ed., Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1987.
690
McBurney L, Counseling Christian Workers, Waco, Tex, Word, 1986.
691
Apud Collins: "Marital Pre-Counseling Inventory”, Research Press, 2612 N. Mattis Avenue Champaign, Ill. 61820; "The
Couple Communication Inventory”, Interpersonal Press, 1103 Shore Drive, Twin Lakes, Wis. 53181; "The Marital
Communications Inventory”, Family Life Publications, Inc. P.O. Box 427, Saluda, N.C. 28773; Schaefer MT, Olson DH,
"Assessing Intimacy, The PAIR Inventory”, Journal of Marital and Family Therapy 7, 1981, 47-60.
692
Wright HN, Marital Counseling, A Biblically Based Behavioral-Cognitive Approach, Santa Ana, Ca, Christian Marriage
Enrichment, 1981, 62.
693
Clinebell H, Growth Counseling for Marriage Enrichment, Pre-Marriage and the Early Years, Phil, Fortress Press, 1975.
694
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 417.
695
Luecke DL, "Counseling with Couples”, în Past Counseling, Estadt BK, Englew. Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1983, 178-
200
696
Campaan AD, "Marital Contract Therapy”, în Baker Encyclopedia of Psychology, Benner DG, G Rapids, Mich., 1985,
674
697
Nichols M, Family Therapy, Concepts and Methods, NY, Gardner, 1984.
698
Masters WH and Johnson VA, The Pleasure Bond: A New Look at Sexuality and Commitment, Boston, Little Brown,
1974
699
Wright HN: Christian Marriage Enrichment, 1913 East 17th Street, Suite 118, Santa Ana, Calif. 92701; Oliver GL,
"Marital Enrichment”, în Baker Encyclopedia of Psychology, 675-78; Lester EM, Doherty WJ, "Couples' Long-term
Evaluations of Their Marriage Encounter Weekend”, J of Marital and Family Therapy 9, 1983, 183-88; Mace D, Close
Companions, The Marr Enrichment Handbook, NY, Continuum, 1982; Denton W, Marriage and Family Enrichment, NY,
Haworth Press, 1986
700
Clinebell Howard – Basic Types of Pastoral Care and Counseling, Abingdon Press, London, 1991, p 254.
701
Coles R, "Moral Purpose and the Family”, Family Therapy Networker 11, 1987, 45-52.
702
Curran D, Traits of a Healthy Family, Minneapolis, Winston Press, 1983. Stinnett N, DeFrain J, Secrets of a Strong
Family, Boston, Little, Brown, 1985; Rekers G, ed., Family Building, Strong Family, Ventura, Ca, Regal, 1985.
703
Goldenberg I&H, Family Therapy, An Overview, Monterey, Ca, Brooks/Cole, 1980; Nichols M, Family Therapy,
Concepts and Methods, NY, Gardner, 1984; Sherman R, Fredman N, Handbook of Structured Techniques in Marriage and
Family Therapy, NY, Brunner/Mazel, 1986
704
Getz GA, Measure of a Family, Ventura, Ca, Regal, 1976.
705
Kappenberg RP, "Family Crises”, Concise Encyclopedia of Psychology, ed. Corsini RJ, NY, Wiley-Interscience, 1987
706
Pittman FS, Turning Points, Treating Families in Transition and Crisis, NY, Norton, 1987.
707
L’Abate L, ed., Handbook of Family Psychology and Therapy, 2 vols., Homewood, Ill., Dorsey, 1985; "Family Therapy”,
Harvard Medical School Mental Health Letter 4, 1988, 1-4.
708
Wallerstein JS, Kelly JB, Surviving the Break-up, How Children Actually Cope with Divorce, NY, Basic Books, 1980.
709
Boyer PA, Jeffrey RJ, A Guide for the Family Therapist, NY, Aronson, 1984.
710
Rekers GA, Family Counseling, Waco, Tex, Word, 1988; Peters RD, McMahon RJ, eds., Social Learning and Systems
Approaches to Marriage and the Family, NY, Brunner/Mazel, 1987; Gurman A, Kniskern D, eds., Handbook of Family
Therapy, NY, Brunner/Mazel, 1981; Nichols, Family Therapy; Allen DM, Unifying Individual and Family Therapies, San
Fr, Jossey-Bass, 1988; Simon R, "Family Therapy”, în Comprehensive Handbook of Psychiatry / IV; ed. Kaplan & Sadock,
Baltimore, Williams and Wilkins, 1985, 1427-32.
711
Carter EA, McGoldrick M, Family Life Cycle, A Framework for Family Therapy, NY, Gardner, 1980.
712
Gottlieb BH, ed., Social Networks and Social Support, Beverly Hills, Ca, Sage, 1981; Weiss RS, "Relationship of Social
Support and Psychological Well Being”, în Modern Practice of Community Mental Health, ed. Schulberg HC, Killilea M,
San Francisco, Jossey-Bass, 1982; Collins GR, Innovative Approaches to Counseling, Waco, Tex, Word, 1986; Hatfield AB
"Social Support and Family Coping”, în Families of the Mentally Ill, Coping and Adaptation, ed. Hatfield AB, Lefley HP,
NY, Guilford Press, 1987, 191-207.
713
Virginia Satir, Stachowiak J, Taschman HA, Helping Families Change, NY, Jason Aronson, 1975, 11-12; Egan G,
Cowan MA, People in Systems, A Model for Development in the Human-Service Professions and Education, Monterey, Ca,
Brooks/Cole, 1979.
714
Pittman FS, Turning Points, Treating Families in Transition and Crisis, NY, Norton, 1987.
715
Kramer JR, Family Interfaces, Transgenerational Patterns, NY, Brunner/Mazel, 1985.
716
Sell CM, Family Ministry, The Enrichment of Family Life through the Church, G Rapids, Mich., Zondervan, 1981;
Rekers, Family Building; Clinebell H, Basic Types of Counseling, rev. ed., Nashville, Abingdon, 1984, c. 11, "Family
Enrichment and Counseling."
717
Ketterman GH, The Complete Book of Baby and Child Care for Christian Parents, ed Tappan O, NJ, Revell, 1987;
Keylock LR, ed, The Encyclopedia of Christian Parenting, Tappan O, NJ, Revell, 1982.
718
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 152.
719
Johnson JH, Psychopathology of Childhood, A Clinical Experimental Approach, NY, Pergamon, 1985.
720
Garbarino J, Guttmann E şi Seely JW, The Psychologically Battered Child, San Francisco, Calif., Jossey/Bass, 1987;
Schetky DH şi Green AH, Child Sexual Abuse, NY, Brunner/Mazel, 1988.
721
Goot MV, Healthy Emotions, The Emotional Development of Children, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1987.
722
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 156-158.
723
Gittelman R, ed. Anxiety Disorders of Childhood, NY, Guilford, 1986.
724
Trad PV, Infant and Childhood Depression, Developmental Factors, NY, Wiley, 1987.
725
Clifford T, "Assertiveness Training for Parents”, Journal of Counseling and Development 65, 1987, 552-54.
726
Gordon S şi J, Raising a Child Conservatively in a Sexually Permissive World, NY, Simon & Schuster, 1983; Ketterman
GH, A Circle of Love, Tappan O, NJ, Revell, 1987; McKean P şi J, Leading a Child to Independence, San Bernardino, Ca,
Life Pub, 1986; Smalley G, The Key to Your Child's Heart, Waco, Tex, Word, I984; Bettelheim B, The Good Enough
Parent, NY, Knopf, 1987.
727
Turkington C, "Sexual Aggression Widespread, APA Monitor, March 1987, 15. Fontana VJ, "Child Maltreatment and
Battered Child Syndromes”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV; Kaplan HI, Sadock BJ, Baltimore, Williams &
Wilkins, 1985, 1816-24. Greenberg HG, ‘Psychological Maltreatment of Children, An Emerging Focus for Inquiry and
Concern’, American Psychologist 42, February 1987, 157-59; Pellauer MD, Chester B, Boyajian J, eds., Sexual Assault and
Abuse, A Handbook for Clergy and Religious Professionals, NY, Harper & Row, 1987. Petersen KV, "Wife Abuse, The
Silent Crime, the Silent Church”, Christianity Today 27, 25 November 1983, 22-26.
728
Martin GL, Counseling for Family Violence and Abuse, Waco, Tex, Word, 1987, 131.
729
Faller KC, Child Sexual Abuse. An Interdisciplinary Manual for Diagnosis, Case Management and Treatment, Irvington,
NY, Columbia Univ Press, 1987; Schetky DH, Green AH, Child Sexual Abuse, NY, Brunner/Mazel, 1988.
730
Denton AR, "Domestic Violence”, în Baker Encyclopedia of Psychology; ed. Benner DG, G Rapids, Mich., 1985, 323-
26.
731
Sadock VA, "Special Areas of Interest”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry, 1090-96.
732
National Center on Child Abuse and Neglect, Executive Summary, National Study of the Incidence and Severity of Child
Abuse and Neglect, U.S. Department of Health and Human Services, December 1980.
733
US House of Repr Select Committee on Aging, Elder Abuse, A National Disgrace - Introduction and Executive
Summary, Washington DC, US Government Printing Office, 1985, 1. U.S. House of Representatives Select Committee on
Aging, Elder Abuse, A National Disgrace - Introduction and Executive Summary, Washington DC, US Government Printing
Office, 1985, 1
734
Martin G, Please Don't Hurt Me, Wheaton, Ill., Victor, 1987; Hancock M, Mains KB, Child Sexual Abuse, A Hope for
Healing, Wheaton, Ill., Harold Shaw Pub, 1987; Olson EL, Petersen K, No Place to Hide, Wife Abuse-Anatomy of a Private
Crime, Wheaton, Ill., Tyndale House, 1982.
735
Barclay W, The Gospel of Matthew, 2 vols., Philadelphia, Westminster, 1975, 1,166.
736
Bopp WJ, Vardalis JJ, Crimes against Women, Springfield, Ill., Thomas, 1987. Coley SM, Beckett JO, "Black Battered
Women, A Review of the Empirical Literature”, Journal of Counseling and Development 66, 1988, 266-70.
737
Kempe CH, Helfer R, The Battered Child, 3d ed, University of Chicago Press, 1980; Meier JH, ed., Assault against
Children, Why It Happens and How to Stop It, San Diego, Calif., College-Hill Press, 1985.
738
Marshall LL, Rose P, "Family of Origin Violence and Courtship Abuse”, J of Counsel and Develop 66, May 1988, 414-
18.
739
Gibson JT, Hiritos-Fatouros M, "The Education of a Torturer”, Psychology Today 20, November 1986, 50-58.
740
Reid JB, Kavanaugh K, Baldwin DV, "Abusive Parents' Perceptions of Child Problem Behaviors, An Example of
Parental Bias”, Journal of Abnormal Child Psychology 15, 1987, 457-66.
741
Stark E, "The Unspeakable Family Secret”, Psychology Today 18, May 1984, 38-46. Schetky DH, Green AH, Child
Sexual Abuse, A Handbook for Health Care and Lega1 Professionals, NY, Brunner/Mazel, 1988.
742
Briere J, "The Effects of Childhood Sexual Abuse on Later Psychological Functioning, Defining a Post-Sexual-Abuse
Syndrome”, The Third National Conference on Sexual Victimization of Children, Children's Hospital National Medical
Center, Washington, D.C., April 1984, apud Collins.
743
Fisher K, "Sexual Abuse Victims Suffer into Adulthood”, APA Monitor 18, June 1987, 25.
744
Meyer CB, Taylor SE, "Adjustment to Rape”, Journal of Personality and Social Psychology 50, 1986, 1226-34. Gilbert
B, Cunningham J, "Women's Postrape Sexual Functioning, Review and Implications for Counseling”, Journal of
Counseling and Development 65, October 1986, 71-73.
745
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 300.
746
Waldo M, "Also Victims, Understanding and Treating Men Arrested for Spouse Abuse”, Journal of Counseling and
Development 65, March 1987, 385-88; Sonkin D, Martin D, Walker L, The Male Batterer, A Treatment Approach, NY,
Springer, 1985.
747
Sevaty C, "Support Counseling with Victims of Sexua1 Assault”, în Sexual Assault and Abuse, ed. Mary D. Pellauer et
al., 131-34, apud Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 301.
748
Burgess AW, Holmstrom LL, "Rape Trauma Syndrome”, American Journal of Psychiatry 131, 1974, 981-86.
749
Martin, Counseling for Family Violence and Abuse; Roy M, ed., The Abusive Partner. An Analysis of Domestic Battering,
NY, Van Nostrand Reinhold, 1982; Sgroi SM, ed., Handbook of Clinical Interventions in Child Sexual Abuse, Lexington,
Mass., Heath & Co., 1982. Martin, Counseling for Family Violence and Abuse; Roy M, ed., The Abusive Partner. An
Analysis of Domestic Battering, NY, Van Nostrand Reinhold, 1982; Sgroi SM, ed., Handbook of Clinical Interventions in
Child Sexual Abuse, Lexington, Mass., Heath & Co., 1982.
750
William H. Masters and Virginia E. Johnson, Human Sexual Inadequacy, Boston, Little, Brown, 1970.
751
Richard Foster, Money, Sex and Power, NY, Harper & Row, 1985, 138-39.
752
Bess BE, "Those Silly But Sometimes Very Serious Misconceptions Men and Women Have about Each Other's
Sexuality”, Bottom Line Personal 8, 30 March 1987, I 1-12.
753
Penner C şi J, The Gift of Sex, A Christian Guide to Sexual Fulfillment, Waco, Tex, Word, 198l.
754
HJ Miles, Sexual Happiness in Marriage, G Rapids, Mich., Zondervan, 1982.
755
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, pp 269. 270.
756
K Byrne, "Sexual Dysfunctioning”, în Clinical Handbook of Pastoral Counseling ed. RJ Wicks, RD Parsons, D Capps,
NY, Paulist Press, 1985, 520-38
757
G. Weeks and L. Hof, Integrating Sex and Marital Therapy, A Clinical Guide, NY, Brunner/Mazel, 1987, apud Collins
G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, pp 272-274.
758
M Braun, GA Rekers, The Christian in an Age of Sexual Eclipse, Wheaton, Ill., Tyndale, 1981, 26.
759
J Lederer, "Birth-Control Decisions, Hidden Factors in Contraceptive Choices”, Psychology Today 17, June 1983, 32-38;
LB. Smedes, Mere Morality, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1983; LB Smedes, Choices, Making Right Decisions in a
Complex World, NY, Harper & Row, I987.
760
CM Sell, Family Ministry, G Rapids, Mich., Zondervan, 1981; M Mason, The Mystery of Marriage, Portland, Oreg.,
Multnomah, 1985.
761
Tim Stafford, "Great Sex, Reclaiming a Christian Sexual Ethic”, Christianity Today 31, 2 October 1987, 23-46.
762
Bloom A, The Closing of the American Mind, NY, Simon & Schuster, 1987, 99.
763
Săndulache S, Filosofia sănătăţii, I: Teologia sănătăţii, II: Sănătatea ca stil de viaţă, CARD, Bucureşti, 2001.
764
U.S. Attorney General, Final Report of the Attorney General's Commission on Pornography, NY: Rutledge-Hill Press,
1986.
765
McDowell J, What I Wish My Parents Knew about My Sexuality, San Bernardino, Ca, Here's Life Publishers, 1987.
766
Potrivit lui Stafford, Great Sex, 43, Luke 22:15 tradus de Cornilescu ‘Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi’
poate fi tradus: ‘Am poftit mult…’.
767
Wilson ED, Sexual Sanity: Breaking Free From Uncontrolled Habits, Downers Grove, Ill, InterVarsity, 1984.
768
Foster R, Money, Sex and Power, NY, Harper & Row, 1985.
769
Charles Colson în Prefaţa la Ted W. Engstrom, A Time for Commitment, Grand Rapids, Mich, Zondervan, 1987, 9.
770
Barbach L, "Sexual Fantasies”, Bottom Line Personal 8, Jan 1987, 13-14.
771
Maier R, Human Sexuality in Perspective, Chicago, Nelson-Hall, 1984
772
Reiss Ira, Premarital Sexual Standards in America, New York, Free Press, 1960
773
Shape D, Interpersonal Sexuality, Philadelphia, Saunders, 1975
774
Balswick JO. and JK, The Family, Baker Book House, 1990
775
Kennedy E, Sexual Counseling, NY, Seabury, 1977.
776
Penner C şi J, A Gift for All Ages: A Family Handbook on Sexuality, Waco, Texas, Word, 1985.
777
Ketterman GH, How to Teach Your Child about Sex, Old Tappan, NJ, Revell, 1981.
778
Kantzer KS, "The Real Sex Ed Battle”, Christianity Today, 31, April 1987
779
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989
780
Walters RP, Counseling for Problems of Self-Control, Waco, Texas, Word, 1987
781
McCary J şi S, McCary's Human Sexuality, Belmont, Ca, Wadsworth, 1982
782
Butman RE, "Masturbation”, în Baker Encyclopedia of Psychology ed. Benner D, Grand Rapids, Mich, Baker, 1985
783
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, pp 261-262
784
Snarey J, "Men without Children”, Psychology Today 22, March 1988, 61-62.
785
Skrocki MR, "Infertility, The Loneliest Problem”, McCall's 105, 1987, 68-69; Cole D, "Infertility Tales”, Psychology
Today 22, 1988, 64-65.
786
Spring B, The Infertile Couple, Elgin, Ill., David C. Cook, 1987, 60-61.
787
Worden JW, Grief Counseling and Grief Therapy, NY, Springer, 1982.
788
Worthington EL, Counseling for Unplanned Pregnancy and Infertility, Waco, Tex, Word, 1987.
789
Bonar JW, The Abortion Question, NY, Columbia Univ Press, 1987.
790
Stanford SM, Will I Cry Tomorrow? Healing Post-Abortion Trauma, Old Tappan, NJ, Revell, 1987.
791
Fehskens EH, "Post-Abortion Syndrome, I Couldn't Shake the Nightmares”, Lutheran Witness, 1988, 2-4.
792
Belsky JE, Wan LS, Douglas GW, "Abortion”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV; ed. Kaplan & Sadock,
Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 1052-56.
793
Collins G, Christian Counseling, Word Publishing, UK, 1989, p 430.
794
Young C, The Least of These, What Everyone Should Know about Abortion, Chicago, Moody Press, 1983; Fowler PE,
Abortion, Toward an Evangelical Consensus, Portland, Oreg., Multnomah, 1987; Hoffmeier JK, ed., Abortion, A Christian
Understanding and Response, G Rapids, Mich., Baker, 1987.
795
Speckhard A, Post Abortion Counseling, A Manual for Christian Counselors, 1987; Cochrane L, Women in Ramah, A
Post Abortion Bible Study, Christian Action Council, Va, 1986.
796
Mohler K, "Bringing Comfort When an Infant Dies”, Lay Leadership 1, 1988, 58-64.
797
Gottlieb BH, ed., Social Networks and Social Support, Beverly Hills, Ca, Sage, 1981;Collins G, Innovative Approaches
to Counseling, Waco, Tex, Word, 1986.
798
Iosif Ţon, Teologia suferinţei, Societatea Misionară Română; Baker D, Pain's Hidden Purpose, Finding Perspective in
the Midst of Suffering, Portland, Oreg., Multnomah 1984.
799
Viktor Frankl, Man's Search for Meaning, NY, Pocket Books, 1963.
800
Myers DG, Jeeves MA, Psychology through the Eyes of Faith, NY, Harper & Row, 1987, 11 l.
801
Foster RJ, Money, Sex and Power The Challenge of the Disciplined Life, NY, Harper & Row, 1985, 107.
802
Pattison EM, "Homosexuality, Classification, Etiology, and Treatment”, în Baker Encyclopedia of Psychology; ed. David
G. Benner, G Rapids, 1985, 519-26.
803
Wilson E, Counseling and Homosexuality, Waco, Tex, Word, 1988; Fowler RA, Wayne H, Civilization in Crisis, A
Christian Response to Homosexuality, Feminism, Euthanasia, and Abortion, 2d ed., G Rapids, Mich., Baker, 1988, pt. 2.
804
Tim LaHaye, The Unhappy Gays, Wheaton, Ill., Tyndale, 1978; Rowe Ed, Homosexual Politics, Road to Ruin in
America, Washington, D.C., Church League of America 1984.
805
Money J, "Sin, Sickness, or Status?, Homosexual Gender Identity and Psychoneuroendrocrinology,” American
Psychologist 42, April 1987, 384-99; Meyer JK, "Ego-Dystonic Homosexuality”, în Comprehensive Textbook of Psychiatry
/ IV ed. Harold I. Kaplan and Benjamin J. Sadock, Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 1056-65.
806
Money J, "The Development of Sexual Orientation”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, February 1988, 4-
6.
807
Moberly ER, Homosexuality, A New Christian Ethic, Greenwood, S.C., Attic Press, 1982, 5-6.
808
Hatterer LJ, Changing Homosexuality in the Male, NY, McGraw-Hill, 1970.
809
Gumaer J, "Understanding and Counseling Gay Men, A Developmental Perspective”, Journal of Counseling and
Development 66, November 1987, 144-46.
810
Meyer, "Ego-Dystonic Homosexuality"; Moberly, Homosexuality; Hatterer, Changing Homosexuality; Powell JE,
"Understanding Male Homosexuality, Developmental Recapitulation in a Christian Perspective”, Journal of Psychology
and Theology 2, Summer 1974, 163-73; Strong SR, "Christian Counseling with Homosexuals”, Journal of Psychology and
Theology 4, Winter 1980, 279-87; Wilson, Counseling and Homosexuality; apud Collins G, Christian Counseling, Word
Publishing, UK, 1989, p 288.
811
Powell "Understanding Male Homosexuality.”
812
George Rekers G, Growing Up Straight, What Every Family Should Know about Homosexuality, Chicago, Moody, 1982;
şi Shaping Your Child's Sexual Identity, G Rapids, Mich., Baker, 1982.
813
Fortunato JE, AIDS and Spiritual Dilemma, NY, Harper & Row, 1987.
814
Lenters W, The Freedom We Crave, Addiction - The Human Condition, G Rapids, Mich., Eerdmans, 1985, 5.
815
Mann GA, The Dynamics of Addiction, Minneapolis, Johnson Institute, n.d.
816
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
817
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
818
Oetting ER, Beauvais F, "Peer Cluster Theory, Drugs and the Adolescent”, Journal of Counseling and Development 65,
September 1986, 17-22.
819
McMinn MR, James SB, "Traditional and Biobehavioral Information in Dieting, The Anticipated - Effects of Christian
Weight Loss Literature”, Journal of Psychology and Theology 15, Summer 1987, 132-40.
820
Brownell KD, "Obesity, Understanding and Treating a Serious, Prevalent, and Refractory Disorder”, Journal of
Consulting and Clinical Psychology 50, 1982, 820-40.
821
Agras WS, Eating Disorders, Management of Obesity, Bulimia and Anorexia Nervosa, NY, Pergamon, 1987; Brownell
KD, Foreyt JP, eds., Handbook of Eating Disorders, Physiology Psychology, and Treatment of Obesity, Anorexia, and
Bulimia, NY, Basic Books, 1987.
822
Stunkard AJ, "Obesity”, in Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV, ed. Harold I. Kaplan and Benjamin J. Sadock,
Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 1133-42.
823
Spring B, "Foods, Brain and Behavior, New Links”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, January 1988, 4-6.
824
Vath RE, Counseling Those with Eating Disorders, Waco, Tex, Word, 1986; Holleran PR, Pascale J, Fraley J,
"Personality Correlates of College Age Bulimics”, Journal of Counseling and Development 66, April 1988, 378-81.
825
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
Oetting ER, Beauvais F, "Peer Cluster Theory, Drugs and the Adolescent”, Journal of Counseling and Development 65,
September 1986, 17-22.
McMinn MR, James SB, "Traditional and Biobehavioral Information in Dieting, The Anticipated - Effects of Christian
Weight Loss Literature”, Journal of Psychology and Theology 15, Summer 1987, 132-40.
Brownell KD, "Obesity, Understanding and Treating a Serious, Prevalent, and Refractory Disorder”, Journal of Consulting
and Clinical Psychology 50, 1982, 820-40.
Agras WS, Eating Disorders, Management of Obesity, Bulimia and Anorexia Nervosa, NY, Pergamon, 1987; Brownell
KD, Foreyt JP, eds., Handbook of Eating Disorders, Physiology Psychology, and Treatment of Obesity, Anorexia, and
Bulimia, NY, Basic Books, 1987.
Stunkard AJ, "Obesity”, in Comprehensive Textbook of Psychiatry / IV, ed. Harold I. Kaplan and Benjamin J. Sadock,
Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 1133-42.
Spring B, "Foods, Brain and Behavior, New Links”, Harvard Medical School Mental Health Letter 4, January 1988, 4-6.
Vath RE, Counseling Those with Eating Disorders, Waco, Tex, Word, 1986; Holleran PR, Pascale J, Fraley J, "Personality
Correlates of College Age Bulimics”, Journal of Counseling and Development 66, April 1988, 378-81. National Institute of
Drug Abuse, Main Findings for Drug Abuse Treatment Units, Data From the National Drug and Alcoholism Treatment
Utilization Survey, ser. F, no.10, Rockville, Md., NIDA, 1982; TOUCH-Transforming Others Under Christ's Hand - is a
rehabilitation program based in San Antonio, Texas; Craig RJ, "Multimodal Treatment Package for Substance Abuse
Treatment Programs”, Professional Psychology, Research and Practice 16, April 1985, 271-85; Flores PhJ, Group
Psychotherapy with Addicted Populations, NY, Haworth, 1987.
826
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
827
Rodin J, "Obesity, Why the Losing Battle?” în Psychological Aspects of Obesity, A Handbook, ed Wolman BB, NY, Van
N Reinhold, 1982, 30-87.
828
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989
829
Mines RA, Merrill CA, Bulimia, Cognitive-Behavioral Treatment and Relapse Prevention”, Journal of Counseling and
Development 65, June 1987, 562-64.
830
Baird P, Sights JR, "Low Self Esteem as a Treatment Issue in the Psychotherapy of Anorexia and Bulimia”, Journal of
Counseling and Development 64, March 1986, 449-51.
831
Root MPP, Fallon P, Friedrich WN, Bulimia. A Systems Approach to Treatment, NY, Norton, 1986; Fossum MA, Mason
MJ, Facing Shame, Families in Recovery, NY, Norton, 1986; Russell GFM et al., "An Evaluation of Family Therapy in
Anorexia Nervosa and Bulimia Nervosa”, Archives of General Psychiatry 44, 1987, 1047-56.
832
Jacobson ME "Behavioral Psychotherapy of Obsessional Checking, Treatment through the Relationship”, în Behavioral
Psychotherapy, Basic Principles and Case Studies in an Integrative Clinical Model, ed. Fensterheim H and Glazer HI, NY,
Brunner/Mazel, 1983, 91-108.
833
Walters RP, Counseling for Problems of Self Control, Waco, Tex, Word, 1987
834
Lord LJ, "Coming to Grips with Alcoholism”, U.S. News & World Report, 1987, 56-62.
835
Jellinek EM, The Disease Concept of Alcoholism, New Haven, College and University Press, 1960; Peele S, "The
Dominance of the Disease Theory in American Ideas about Treatment of Alcoholism”, American Psychologist 41, 1986,
323.
836
Citat în Pulliam R, "Alcoholism, Sin or Sickness?” Christianity Today 25, 18 September 1981, 22-25 (apud Collins).
837
Săndulache S, Filosofia sănătăţii, vol II, Sănătatea ca stil de viaţă, ITA Cernica, CARD, Bucureşti, 2001, 170-171.
838
O'Brien R, Chafetz M, The Encyclopedia of Alcoholism, NY, Facts on File Publications, 1982.
839
Parsons OA, Butters N, Nathan PE, eds., Neuropsychology of Alcoholism, Implications for Dg and Trea, NY, Guilford,
1987
840
Wilson SD, "A Comparison of Evangelical Christian Adult Children of Alcoholics and Nonalcoholics on Selected
Personality and Religious Variables”, Ph.D. diss., Union Graduate School, Columbus, Ohio, 1988 (apud Collins); Martin
SH, Healing for Adult Children of Alcoholics, Nashville, Broadman, 1988.
841
Schuckit MA, "Why Are Children of Alcoholics at High Risk for Alcoholism", Harvard Med Sc Mental Heal. Lett 3,
1986, 8
842
Wood BL, Children of Alcoholism, The Struggle for Self and Intimacy in Adult Life, NY, New York University Press,
1987.
843
Ackerman R, Same House Different Homes, Why Adult Children of Alcoholics Are Not the Same, Pompano Beach, Fla.,
Health Communications, 1987
844
Hatfield RE, "Closet Alcoholics in the Church, A Conflict between Val and Behavior”, Chrst Today 25, 18 Sept 1981, 28.
845
Berenson D, "A Anonymous, From Surrender to Transformation”, Family Therapy Networker 10, July-August 1987, 25-
31
846
Treadway D, "The Ties That Bind, Both Alcoholics and Their Families Are Bound to the Bottle”, Family Therapy
Networker 10, July-August 1987, 17-23
847
Wegscheider S, Another Change, Hope and Health for the Alc Family, Palo Alto, Ca, Science and Behavior Books, 1981
848
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Waco, Tex, Word, 1987
849
Goodwin DW, "Alcoholism and Alcoholic Psychoses”, in Comprehensive Handbook of Psychiatry / IV ed. Harold I.
Kaplan and Benjamin J. Sadock, Baltimore, Williams & Wilkins, 1985, 1016-26
850
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989
851
Gallant DM, Alcoholism, A Guide to Diagnosis, Intervention and Treatment, NY, Norton, 1987; Clarke JC, Alcoholism
and Problem Drinking, Treating Addictions or Modifying Behavior?, NY, Pergamon, 1988; Hester RK, Miller WR,
Handbook of Alcoholism Treatment Approaches, NY, Pergamon, 1988; Brown S, Treating Adult Children of Alcoh, NY,
Wiley, 1988.
852
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989
853
G. Jacobson G, The Alcoholisms, Detection, Diagnosis and Assessment, NY, Human Sciences Press, 1976
854
Johnson V, I’ll Quit Tomorrow, NY, Harper & Row, 1973; Forman R, "Circle of Care, Confronting the Alcoholic's
Denial”, Family Therapy Networker 10, July-August 1987, 35-41
855
"Treatment of Alcoholism”, Harvard Medical School Mental Health Letter 3, June 1987, 1-4; Kolata G, "New Drug
Counters Alcohol Intoxication”, Science 234, 5 December 1986, 1198-99
856
Denzin NK, Treating Alcoholism, An Alcoholics Anonymous Approach, Newbury Park, Ca, Sage, 1987; Bridgman LP,
McQueen, WM Jr., "The Success of Alcoholics Anonymous, Locus of Control and God's General Revelation”, Journal of
Psychology and Theology 15, Spring 1987, I24-31
857
Gary R. Collins GR, Getting Your Life Out of Neutral, Old Tappan, NJ, Revell, 1987; Sandmaier M, The Invisible
Alcoholics, Women and Alcohol Abuse in America, NY, McGraw-Hill, 1980; Sherouse DL, Professional's Handbook on
Geriatric Alcoholism, Springfeld, Ill., Charles C. Thomas, 1983
858
Clinebell HJ, Jr., Understanding and Counseling the Alcoholic, rev. ed., Nashville, Abingdon, 1968
859
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989
860
Van Cleave S, Byrd W, Revell K, Counseling for Substance Abuse and Addiction, Resources for Christian Counseling,
12, Waco, Tex, Word, 1987, 116, apud Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989, p 504.
861
Niebuhr R, Leaves from the Notebook of a Tamed Cynic, citat de Nelson SJ, "Alcohol and Other Drugs, Facing Reality
and Cynicism”, Journal of Counseling and Development 65, September 1986, 4-5.
862
Dillard JM, Lifelong Career Planning, Columbus, Ohio, Merrill, 1985.
863
Bernbaum JA, Steer SM, Why Work? Careers and Employment in Biblical Perspective, G Rapids, Mich., Baker, 1986.
864
Slocum RE, Ordinary Christians in a Nigh-Tech World, Waco, Tex, Word, 1986, 155-56; Sherman D, Hendricks W, Your
Work Matters to God, Colorado Springs, NavPress, 1988.
865
Bernbaum JA, Steer SM, Why Work? Careers and Employment in Biblical Perspective, G Rapids, Mich., Baker, 1986.
866
Laughlin RS, The Job Hunter's Handbook: A Christian Guide, Waco, Tex, Word, 1985, 14; Osipow SH, Theories of
Career Development, East Norwalk, Conn., Appleton-Century-Crofts, 1983; Collin A, Young RA, "New Directions in
Theories of Career”, Human Relations 39, 1986, 837-53; Brown D, Brooks L, eds., Career Choice Development, Applying
Contemporary Theories to Practice, San Francisco, Jossey-Bass, 1984; Young RA, "Ordinary Explanations and Career
Theories”, Journal of Counseling and Development 66, March 1988, 336-39.
867
Holland JI, Making Vocational Choices, A Theory of vocational Personalities and Work Environments, Englewood Cliffs,
NJ, Prentice-Hall, 1985.
868
Bolles RN, What Color Is Your Parachute? A Practical Manual for Job-Hunters and Career Changers, rev. ed.,
Berkeley, Ten Speed Press, 1986.
869
Yost EB, Corbishley MA, Career Counseling, A Psychological Approach, San Francisco, Jossey-Bass, 1987.
870
Holland JL, Self Directed Search, A Guide to Educational and Vocational Planning, Palo Alto, Ca, Consulting
Psychologists Press, 1977; Pilder RJ and WF, How to Find Your Life's Work, Staying Out of Traps and Taking Control of
Your Career, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1981; Farnsworth KE, Lawhead WH, Life Planning, A Christian
Approach to Careers, Downers Grove, ILL., InterVarsity, 1981; O'Hare MM, "Career Decision-Making Models, Espoused
Theory versus Theory-in-Use”, Journal of Counseling and Development 65, February 1987, 301-3; Yost and Corbishley,
Career Counseling, 4-35 (v mai sus); Adele Scheele, "Career Counselors, Choosing Best/Using Best”, Bottom Line
Personal 8, 30 December 1987, 6.
871
Sampson JP, Jr., Shahnasarian M, Reardon RC, "Computer-Assisted Career Guidance, A National Perspective on the Use
of DISCOVER and SIGI”, Journal of Counseling and Development 65, April 1987, 416-19
872
Collins GR, Christian Counseling, Word Publ, 1989
873
Dillard JM, Lifelong Career Planning, Columbus, Ohio, Merrill, 1985
874
Brown D, "Career Counseling, Before, After or Instead of Personal Counseling?” Vocational Guidance Quarterly, March
1985, 197-201.
875
Matteson MT, Ivancevich JM, Controlling Work Stress, Effective Human Resource and Management Strategies, San
Francisco, Jossey-Bass, 1987.
876
Meyer KM, Minister's Guide to Financial Planning, G Rapids, Mich., Zondervan, 1987, 17.
877
Walter T, Need, The New Religion, Downers Grove, Ill., InterVarsity, 1985; Rinehart S and P, Living in Light of Eternity,
Colorado Springs, NavPress, 1986, 98.
878
Burkett L, Your Finances in Changing Times, rev. ed., Chicago, Moody, 1982.