Și la bal, și la spital

dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/si-la-bal-si-la-spital

Despre spitalele din antichitatea romană avem mai ales informații arheologice – și numai
din mediul militar. Într-un tratat din epoca lui Traian, Hyginus zice că spitalul (în latină,
valetudinarium) nu poate lipsi din taberele fortificate construite de armata romană și că el
trebuie construit în spatele reședinței comandantului, la o distanță anume de alte spații
zgomotoase (ateliere sau grajduri). Arheologii au descoperit, de altfel, multe inscripții
latine antice care menționează spitale militare (în Anglia și în Serbia) și, mai frecvent,
directorii acestor spitale – o funcție strict administrativă, nu medicală, și care apare în
multe CV-uri epigrafice de militari.

Cum știi azi care era spitalul în ruinele unui castru roman? Criteriul suprem este
descoperirea de instrumente medicale într-o asemenea clădire. Pînă azi s‑au descoperit
cel puțin zece spitale pentru îngrijirea soldaților din legiuni (mari cam cît un teren de
fotbal) și încă vreo zece, mult mai mici, în fortificațiile trupelor auxiliare. Foarte rar apar
indicii suplimentare care să coroboreze prezența instrumentelor: dedicații către zeii
1/3
vindecători, ca Esculap, prezența termelor sau a încălzirii, vetre (desigur pentru bucătărie
– sterilizarea nu se practica), eventual chiar latrine separate. Dar aceste indicii nu sînt
niciodată reunite în una și aceeași clădire. Doar cîteva spitale au planuri asemănătoare,
ca la Neuss și la Vetera I (ambele în Renania de Nord-Westfalia). Grupuri de cîte două
camere sînt separate de mici coridoare și organizate în jurul unei curți; cîteva camere au
trei pereți cu ferestre și doar unul comun cu alt spațiu, sugerînd o sală luminoasă de
operație (despre a căror existență nu avem însă nici o dovadă). Nici criteriul
instrumentelor nu e infailibil. Simptomatic e chiar cazul primului spital identificat
arheologic, cel din castrul de la Neuss, pe Rin, unde într-una dintre camere se aflau zece
sonde, iar patru bisturie au fost găsite în alte camere. Dar tot acolo asemenea
instrumente au fost descoperite și în băi, în barăci etc., poate pentru că aveau și utilizări
non-medicale (cosmetice/artistice).

Faptul că planurile spitalelor nu prea seamănă (și nepotrivirea cu indicațiile lui Hyginus)
nu mi se pare prea îngrijorător. Medicina nu era printre domeniile standardizate în
Imperiul Roman. Chiar și pe marile granițe militarizate, unde cred că medicina antică a
dat tot ce avea mai bun, existau diferențe între Britannia și provinciile dunărene – și încă
mai multe între ele și Egipt. Numai în unele castre, și mai ales în Gallia și Hispania, apar
instrumente medicale sau inscripții care menționează doctori. Nu există o procedură
standardizată de acreditare a medicilor, iar metodele de tratament încorporează în
proporții foarte diferite spiritul hipocratic, religia locală și șiretlicuri magice. Întreaga
istorie a medicinei mi se pare, de altfel, istoria transferului treptat de atenție de pe corpul
cultural pe corpul anatomic (recent, pe corpul subanatomic).

Mai complicată e discuția despre „spitalul creștin“. Ceea ce în sursele scrise din
antichitatea tîrzie și din Bizanț e numit spital e la fel de vag pe cît e piața medicală a
antichității de eterogenă și trimite de obicei la o filantropie de tip tea and sympathy. Nu
mai e de-acum vorba de militari, ci de oameni amărîți, bolnavi sau nu, care n-au unde
înnopta. Un mare istoric al antichității tîrzii, Peter Brown, spunea că episcopii creștini au
„inventat săracii“ (ca problemă socială, adică). Spitalul creștin era în primul rînd un loc
unde se tratau consecințele sărăciei, nu ale bolii. Studiile recente zic că această
infrastructură se dezvoltă pe jumătate din bunătate creștinească și pe jumătate din
demagogie și din dorința de a legitima noua avuție a Bisericii. Dar faptul că putem oferi o
ciorbă și din motive gri ne depunctează doar pe noi și nu schimbă cu nimic că
înfometatului i-a trecut foamea.

Spre sfîrșitul secolului IV, în spitalul lui Vasile cel Mare, din Cezareea Capadociei, găsim
(spun sursele scrise) bolnavi, paralizați și leproși, toți săraci, pe care doctorii îi îngrijesc –
lucru extraordinar – în mod gratuit; e un reper remarcabil, deși izolat, în istoria medicinei.
Cercetările arheologice de pînă acum (mai puțin sistematice decît cele din castre) nu
confirmă însă asemenea spitale creștine. Probabil însă că abia cu texte ca Miracolele Sf.
Artemie, scris în secolul VII, unde apar istorii medicale cu spitale cu pacienți diverși și
personal medical, vorbim de strămoși autentici ai spitalelor de azi – și doar în Orient.

2/3
Întrebarea de ce apar aceste spitale în estul și nu în vestul imperiului mă face să mă
întorc la o antichitate și mai depărtată: poate pentru că acolo cultul zeului păgîn
Asclepios fusese mai intens ca în Apus, și pentru că Părinții răsăriteni ai Bisericii îl criticau
mai puțin. Or, am impresia că tocmai acest cult a adus în sinteza creștină ideea spitalului.
În templele acestui zeu pelerinii înnoptau pentru a fi vindecați. Procedura se numea
„incubație sacră“. Nu numai pasaje din Aristofan sugerează că ei primeau tratament
medical în timpul incubației; arheologii au descoperit în templul lui Asclepios de la
Epidaur instrumente medicale, folosite, nu doar depuse ca ofrande. Sînt acolo cautere,
bisturie, clești, sonde, fierăstraie, ace și chiar un specul vaginal, alături de nenumărate
inscripții care listează vindecări miraculoase. Tangoul dintre miracol și tehnică e mai
vechi ca Gardel.

3/3