MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL
FACULTATEA FIZICĂ, MATEMATICĂ ȘI TEHNOLOGII
INFORMAȚIONALE

la disciplina ,,Istoria si metodologia fizicii,,

Tema: Fizica nucleară. Energetica nucleară. Problema dirijării
reacţiei termonucleare.

A efectuat: Andronicean Ana,stud. gr. C2F2

A verificat:Igor Postolachi ,dr.,conf. univ

Chișinău, 2019
 Cuprins:

1. FIZICA NUCLEARĂ
2. DESCOPERIREA RADIOACTIVITĂȚII
3. FISIUNE NUCLEARA
4. CREAREA PRIMULUI REACTOR NUCLEAR
5. ENERGIA NUCLEARA. AVANTAJELE SI
DEZAVANTAJELE
6. CONCLUZIE
 1. FIZICA NUCLEARĂ
Fizica nucleară este disciplina din domeniul fizicii care se ocupă de structura și proprietățile
nucleelor atomice. În cadrul fizicii nucleare există părți atât teoretice cât și practice care se ocupă
cu studiul reacțiilor nucleare de dezintegrare radioactivă.

Această disciplină se conturează din 1803 prin descoperirile științifice ale lui John Dalton
(fizician și chimist englez). El a teoretizat faptul că toate elementele tabelului periodic a lui
Dimitri Mendeleev au în structura lor atomi. În 1896, este descoperită radioactivitatea de către
Henri Becquerel. Studiul radioactivității atomilor, aprofundat de Marie Curie și Ernest
Rutherford, a determinat descoperirea faptului că aceștia au o structură internă, că sunt compuși
din ceva. În 1919, Rutherford descoperă prezența protonilor, iar în anul 1939, James Chadwick
descoperă și dovedește existența neutronilor în atom. În aceeași perioadă, Werner Heisenberg,
fondatorul mecanicii cuantice, avansează ipoteza conform căreia atomii sunt constituiți din
protoni și neutroni.

Structura unui atom este formată din:

- câmp electromagnetic unde se găsesc Z electroni grupați în jurul unui nucleu

- nucleu, format din nucleoni – denumire generică pentru:
- protoni (Z)
- 2 up quarkuri și 1 down quark
- neutroni (N = A (–) Z)

Protonii sunt particule încărcate cu energie elementară pozitivă și sunt compuși din două up
quarkuri și un down quark. Numărul acestora în atom determină elementul chimic. Masa
protonului este de 938 MeV. Sarcina electrica este 1,60x10-19 culombi (C).

Neutronii nu au valență energetică, valență nulă și sunt compuși dintr-un up quark și două
down quarkuri. Numărul de neutroni, determină izotopul elementului chimic. Masa neutronului
este de 940 MeV.

În interiorul atomului există un câmp electric în jurul nucleului. Protonii și neutronii

(nucleoni) se află în interioriul nucleului. În câmpul electromagnetic se gaseste un număr Z de
electroni pentru a se asigura neutralitatea electrică a nucleului. Dacă numărul electronilor nu este
egal cu cel al protonilor, atunci este un ion, pozitiv sau negativ. Numărul nucleonilor în atom
determină masa atomică a acestuia, notată cu A.

Protonii, neutronii șl electronii fac parte din clasa de fermioni, având spin semiîntreg.
Interacțiunea nucleară forte/ tare, cea mai puternică din cele patru forțe naturale ale fizicii, are
rolul de a menține o coeziune în interiorul nucleului. Cromodinamica cuantică se ocupă cu
studiul forței exercitate în interiorul nucleelor. Datorită scalei microscopice, pentru fizica
nucleară este folosită mecanica cuantică – știința care se ocupă cu studiul fenomenelor la scară
atomică.
 Atomii cu același număr de ordine dar cu masă atomică diferită se numesc izotopi, care au
proprietăți chimice identice. Pe când proprietățile fizice ale izotopilor sunt diferite acestea fiind
influențate de numărul atomic diferit.

Unitate de măsură utilizată în fizica nucleară:

- In lungime: 1 fermi = 1 fm = 10-15 m

- Energie: 100 keV - 100 MeV

Prin aprofundarea practică a fizicii nucleare, s-au identificat mai multe tipuri de reacții nucleare:

 fuziune nucleară

Fuziunea nucleară constă în contopirea a două sau mai multe nuclee atomice mai ușoare, într-
unul mai mare și mai greu.

 fisiune nucleară

Un nucleu greu se scindează în mai multe fragmente – nuclee atomice – mai ușoare, având o
masă comparabilă.

 difuzie nucleară
 radioactivitate

Termenul de radioactivitate a fost inventat de Marie Curie în 1898. Radioactivitatea este un

fenomen fizic rezultat din dezintegrarea unui nucleu atomic. Prin dezintegrare, se degajă energia
sa sub diferite forme și se propagă, acestea numindu-se radiații. La ora actuală se cunosc radiații
de tip: alfa – α, beta – β și gamma – γ. Expunerea la fluxuri puternice de radiații a oamenilor, a
animalelor sau a vegetației, poate cauza probleme de sănătate sau moartea vietății supuse.

2. DESCOPERIREA RADIOACTIVITĂȚII
Radioactivitatea a fost descoperita in anul 1896 de catre Henri Becquerel in timp ce lucra cu
raze X. Se credea ca materialele ce contineau uraniu absorbeau lumina de la soare si emiteau
raze X. Becquerel a planuit un experiment pentru a demonstra acest lucru utilizand o placa
fotografica, razele X fiind cunoscute ca innegrind aceste placi. In ziua experimentului cerul era
innorat, asa ca Becquerel si-a asumat faptul ca experimentul a fost un esec. Din fericire el a decis
sa developeze oricum placa fotografica si a descoperit ca acest compus emitea radiatie in ciuda
faptului ca nu era soare, imprejurare ce contrazicea teoria sa anterioara. Urmatoarea lui sarcina a
fost aceea de a afla daca era sau nu vorba despre raze X sau despre alte forme diferite de radiatie.
Pentru acest lucru a plasat sursa de radiatii intr-o incinta vidata in prezenta unui camp magnetic
si a unei placi fotografice, dupa cum este prezentat in figura. Razele X sunt cunoscute ca fiind
neutre, asadar nu pot fi curbate in prezenta campului magnetic.

Totusi, dupa ce a developat placa fotografica, a observat ca radiatia a fost curbata de catre
camp. Cand a schimbat sursa a observat faptul ca radiatia a fost deviata in directie opusa
comparativ cu cea anterioara. Acest lucru a aratat existenta a trei tipuri de radiatii emise de catre
materie: pozitive, negative si neutre. Multi oameni de stiinta si-au dedicat cariera in scopul
cercetarii acestui nou fenomen, incluzandu-i pe Marie si Pierre Curie, care au descoperit alte
elemente radioactive precum poloniu si radiu. Rutherford, omul de stiinta despre care am vorbit
deja ca fiind responsabil pentru descoperirea nucleelor atomice, de asemenea a lucrat in
radioactivitate, investigand diferite tipuri de surse si proprietatile lor.

Tot Rutherford a fost cel care a inventat numele diferitelor tipuri de radiatii si anume: alfa,
beta si gama, dupa caracterele alfabetului grecesc. Particulele alfa au fost mentionate deja, atunci
cand au fost utilizate pentru a examina interiorul atomilor de aur in cadrul experimentului lui
Rutherford, insa acum le vom privi in mod mai detaliat. Mai intai insa, stim ca putem gasi
radioactivitatea in surse precum compusi din uraniu, dar unde altundeva o putem gasi si ce este
ea?

Ce este radioactivitatea?
Stim ca unele elemente sunt radioactive in timp ce altele nu sunt. Acest lucru implica faptul
ca radioactivitatea este generata la nivel atomic, asa ca trebuie sa ne uitam la atomi, in special la
nuclee, pentru a intelege mai bine.
Exista trei tipuri de radiatii care rezulta din atomii radioactivi: alfa, beta si gama. Acestea sunt
particule sau energie emisa de nucleu atunci cand acesta este instabil sau se poate spune ca
reprezinta dezintegrarile atomilor din cauza instabilitatii.
Asadar de ce anumiti atomi sunt instabili in timp ce altii nu sunt?
Acest lucru va fi explicat intr-un capitol urmator, dar pentru moment putem spune ca este
datorat numarului de nucleoni din nucleu, in special raportului dintre protoni si neutroni.
Diferitele tipuri de radiatii sunt emise in functie de tipul de instabilitate. Acest lucru ne arata de
ce surse diferite emit radiatii diferite.
Instabilitatea nu este limitata la anumite nuclee. Chiar protonii si neutronii se vor dezintegra
eventual, insa intervalul de timp in care se va intampla asta este de aproximativ 1034 ani! Asadar,
din punct de vedere al vietii pe Pamant, protonii sunt considerati a fi stabili. Acum avem o idee
despre ce este radiatia, stim unde o putem gasi.

Unde se gaseste?
Radioactivitatea nu este limitata la aceste elemente periculase pe care le-am descoperit,
precum uraniul si radiul. Acestea sunt cele mai puternice surse pe care le cunoastem, dar
radioactivitatea este prezenta in cantitati mult mai mici in multe alte locuri. Radiatia pe care
Becquerel a descoperit-o ca provenind de la uraniu deasemenea provine si din roci, din spatiul
cosmic, din aerul pe care il respiram, apa pe care o bem, marea in care inotam si chiar din
propriile noastre organisme.

Puteti fi surprinsi sa aflati ca voi si toti cei pe care ii cunoasteti sunteti radioactivi, si chiar
puteti crede ca acest fapt ar putea fi cauzat de tehnicile moderne pe care lumea le-a dezvoltat, cu
centrale si computere nucleare si imagistica medicala pe baza razelor X, dar va inselati. Atata
timp cat a existat viata pe Pamant, toate plantele si animalele au fost radioactive. Aceasta este
parte a istoriei vietii pe Pamant. Asa ca haideti sa aflam mai multe despre unde gasim
radioactivitatea.

A. Solul

Elementele radioactive sunt oriunde in jurul nostru pe Pamant. Multe minerale, in special
granitul, contin cativa compusi din uraniu. De fapt, uraniul este cam la fel de abundent in sol si
roci ca si unele metale cum ar fi staniul, zincul sau wolframul. Totusi, alti compusi radioactivi
sunt mult mai frecventi, cum ar fi thoriul, care este de trei ori mai abundent pe Pamant decat
uraniul. In secolul al XIX-lea, chiar inainte de iluminarea electrica sa o inlocuiasca pe cea cu
gaz, oxidul de thoriu a fost folosit pentru a face lampile cu gaz mai stralucitoare. In secolul al
XXI-lea, thoriul ar putea deveni combustibil nuclear in centralele nucleare.

B. Spatiul

In intregul Univers exista multe surse care emit diferite tipuri de radiatii, incluzand galaxiile
radio cu jeturi supraluminale (mai rapide decat viteza luminii), gaurile negre si chiar planetele
din sistemul din sistemul nostrum solar. Astronomii folosesc telescoape speciale pentru
observarea acestor tipuri de radiatii, care includ razele X si gama. Aceste surse emit in toate
directiile si exista chiar radiatii de la obiecte aflate la sute de mii de ani lumina care pot ajunge in
cele din urma pe Pamant. Ceea ce detectam de la sursele de radiatii poarta numele de raze
cosmice. Pe masura ce ne inaltam razele cosmice sunt mult mai puternice. In varful muntilor sunt
detectate mai multe radiatii decat la nivelul marii, caci ele trebuie sa treaca prin mai putine
straturi ale atmosferei.
 C. Apa marii

Trecand peste roci si sol, raurile transporta cu ele diverse saruri dizolvate in apa. In timp,
datorita faptului ca apa se evapora, sarurile devin concentrate. Intrucat cele mai multe roci contin
uraniu, nu este surprinzator faptul ca marile contin saruri de uraniu de asemenea. Acest lucru
contribuie la radioactivitatea marii, si nu doar din cauza uraniului, ci si a altor substante
precum 40K (pronuntat potasiu-40). Aceasta forma a potasiului este principala substanta care
contribuie la radioactivitatea din organismul nostru.
In medie, apa marii contine aproximativ trei miligrame de uraniu in fiecare o mie de litri, adica la
fiecare metru cub. Nu este mult, poate, dar se spune ca daca aceste costuri de extragere a
uraniului ar fi reduse la o zecime fata de cele actuale, atunci exploatarea in acest fel ar putea
profitabila! Daca sursele actuale de uraniu se vor epuiza atunci centralele nucleare ar putea folosi
uraniul extras din apa marii.

D. In aer

Aerul pe care il respiram contine o cantitate mica de carbon radioactiv, cunoscut ca 14C
(pronuntat ‘carbon-paisprezece’; in unele carti vei gasi scris carbon-14). Atomii de carbon-14
sunt rezultati in urma interactiunilor razelor cosmic in atmosfera. Razele cosmice sufera multe
transformari care includ si producerea neutronilor termici. Acesti neutroni interactioneaza cu
atomii de azot-14 si au ca rezultat prin reactie nucleara producerea atomilor de carbon-14 si a
protonilor. Acesti atomi de carbon produc molecule de dioxid de carbon, pe care plantele le
extrag din aer in scopul fotosintezei si a producerii zaharului si celulozei; in urma acestor
procese fiind absorbit si carbon-14. Acesta ajunge in organismul nostru atunci cand consumam
plante sau carnea provenita de la animalele care au consumat aceste plante. Pe baza faptului ca
toate vietuitoarele consuma carbon-14 in timpul vietii putem determina varsta ramasitelor
biologice ingropate in pamant acum sute sau mii de ani. Pentru aceasta trebuie sa cunoastem
timpul de injumatatire al atomilor radioactivi, subiect despre care vom vorbi mai tarziu.

E. In organisme

Mancarea pe care o consumam zilnic contine doua sau trei grame de potasiu. Asta inseamna
ca, pentru fiecare kilogram din corp, 50 de atomi de potasiu se dezintegreaza si emit particule
radioactive in fiecare secunda. Asadar sa ne amintim ca atunci cand consumam plante (sau carne
provenita de la animale care au consumat plante) absorbim atomi de carbon-14 care sunt la
randul lor radioactivi. De asemenea, exista si urme ale altor elemente radioactive precum uraniu.
Daca ti se intampla sa inghiti apa din mare vei prelua si o cantitate mica de uraniu intrucat
aceasta contine si o cantitate mica din acest element.
Am discutat deja despre faptul ca razele cosmice produc carbon-14 care este utilizat in
producerea carbohidratilor care sunt ingerati de catre plante si implicit de animale, si de catre
noi. C-14 intra in alimentatia zilnica si este prezent in toate vietuitoarele care-l consuma.
 3. FISIUNE NUCLEARA
Fisiunea este o reacție nucleară care are drept efect ruperea nucleului în două fragmente de
masă aproximativ egală, neutroni rapizi, radiații și energie termică. Radioizotopii care fisionează
cu neutroni termici, se numesc materiale fisile. Ex. 233U, 235U, 239Pu, 241Pu. Radioizotopii
care fisionează cu neutroni rapizi, se numesc materiale fisionabile iar, cele care prin captură de
neutroni se transformă în materiale fisile, sunt considerate materiale fertile. Ex. 232Th, 238U.

Energia de fisiune se repartizeaza, ca energie cinetica fragmentelor de fisiune,

comportandu-se ca particule cu parcurs mic.Neutronii rezultați din fisiuni se încadrează în două
grupe: prompți și întârziați. Cei prompți sunt eliberați odată cu fragmentele de fisiune (FF) (chiar
de către FF, după 10-14s) și au energii de max. 6 MeV, energia probabila fiind de 0,85 MeV.
Simultan se emite radiația γ promptă. Neutronii întârziați sunt emiși ca produși de dezexcitare a
unor nuclee care apar ca urmare a dezintegrării β- a FF.

Fisiunea nucleară, cunoscută și sub denumirea de fisiune atomică, este un proces în care
nucleul unui atom se rupe în două sau mai multe nuclee mai mici, numite produși de fisiune și, în
mod uzual, un număr oarecare de particule individuale. Așadar, fisiunea este o formă de
transmutație elementară. Particulele individuale pot fi neutroni, fotoni (uzual sub formă de raze
gamma) și alte fragmente nucleare cum ar fi particulele beta și particulele alfa. Fisiunea
elementelor grele este o reacție exotermică și poate să elibereze cantități substanțiale de energie
sub formă de radiații gamma și energie cinetică a fragmentelor (încălzind volumul de material în
care fisiunea are loc).

Fisiunea nucleară este folosită pentru a produce energie în centrale de putere și pentru
explozii în armele nucleare. Fisiunea este utilă ca sursă de putere deoarece unele materiale,
numite combustibil nuclear, pe de o parte generează neutroni ca „jucători” ai procesului de
fisiune și, pe de altă parte, li se inițiază fisiunea la impactul cu (exact acești) neutroni liberi.
Combustibilii nucleari pot fi utilizați în reacții nucleare în lanț auto-întreținute, care eliberează
energie în cantități controlate într-un reactor nuclear sau în cantități necontrolate, foarte rapid,
într-o armă nucleară.

Cantitatea de energie liberă conținută într-un combustibil nuclear este de milioane de ori
mai mare decât energia liberă conținută într-o masă similară de combustibil chimic (benzină, de
exemplu), acest lucru făcând fisiunea nucleară o sursă foarte tentantă de energie; totuși produsele
secundare ale fisiunii nucleare sunt puternic radioactive, putând rămâne astfel chiar și pentru mii
de ani, având de a face cu importantă problemă a deșeurilor radioactive. Preocupările privind
acumularea deșeurilor și imensul potențial distructiv al armelor nucleare contrabalansează
calitățile dezirabile ale fisiunii ca sursă de energie, fapt ce dă naștere la intense dezbateri politice
asupra problemei puterii nucleare.

Rezultatele bombardării uraniului cu neutroni s-au dovedit a fi interesante și enigmatice.

Studiate prima dată de Enrico Fermi și colegii lui în 1934, nu au fost interpretate corect decât
după mulți ani mai târziu.

Pe 16 ianuarie 1939, danezul Niels Bohr ajungea în Statele Unite pentru a locui câteva
luni în Princeton, New Jersey,a-și hotărât să discute, în mod particular, unele probleme abstracte
cu Albert Einstein. (Patru ani mai târziu Bohr a fugit din Danemarca ocupată de naziști). Chiar
înainte ca Bohr să părăsească Danemarca (la bordul unei vapor), doi dintre colegii săi, Otto
Robert Frisch și Lise Meitner (amândoi refugiați din Germania) i-au comunicat bănuiala că
absorbția neutronului de nucleul de uraniu conduce uneori la spargerea nucleului în părți
aproximativ egale și eliberarea unei enorme cantități de energie, proces pe care ei l-au botezat
„fisiune nucleară” (asemănător fisiunii/divizării celulelor vii din biologie).

Această ipoteză a fost precedată de descoperirea importantă a lui Otto Hahn și Frizz
Strassmann din Germania (publicată în Naturwissenschaften la începutul lui Ianuarie 1939) care
a demonstrat că un izotop de bariu a fost produs prin bombardarea uraniului. Bohr a promis să
păstreze secretă interpretarea Meitner/Frsch până la publicarea lucrării lor, pentru păstrarea
priorității, dar la bordul vaporului a discutat această problemă cu Léon Rosenfeld uitând să-l
roage s-o păstreze secretă. Rosenfeld, imediat după părăsirea vaporului a vorbit despre această
descoperire tuturor celor de la Princeton University, și de la aceștia știrea s-a răspândit în lumea
fizicienilor, ajungând inclusiv la Enrico Fermi la Columbia University. După unele discuții între
Fermi, John R. Dunning și G.B. Pegram, la Columbia University s-a realizat un experiment de
ionizare cu puls de putere de la care se aștepta obținerea unor fragmente de nuclee de uraniu. Pe
29 ianuarie 1939 a avut loc o conferință de fizică teoretică în Washington D.C., sponsorizată de
George Washington University și Carnegie Institution of Washington

I. Fisiune spontană și fisiunea indusă; reacții în lanț

Multe elemente grele, cum ar fi uraniu, thoriu și plutoniu, suferă ambele tipuri de fisiuni:
fisiunea spontană, ca o formă a dezintegrării radioactive și fisiunea indusă, o formă a reacției
nucleare. Izotopii elementari fisionează când sunt loviți de un neutron liber (rapid) se numesc
fisionabili; izotopii care fisionează când sunt loviți cu neutroni lenți (neutroni termici) sunt
numiți fisili. Câțiva fisili particulari și izotopii ușor de obținut (ca 235U și 239Pu) se numesc
combustibili nucleari deoarece ei pot să susțină o reacție în lanț și pot fi obținuți în cantități
destul de mari pentru a fi utilizați.

Toți izotopii fisionabili și fisili suferă și un număr mic de fisiuni spontane care eliberează
un număr mic de neutroni liberi (rapizi) în interiorul eșantionului de combustibil nuclear.
Neutronii emiși rapid din combustibil devin neutroni liberi, cu un timp de înjumătățire de
aproape 15 minute înainte să se dezintegreze în protoni și radiații beta. În mod normal, neutronii
se ciocnesc cu și sunt absorbiți de către alte nuclee din vecinătate înainte ca dezintegrarea lor să
se realizeze. Totuși, unii neutroni vor lovi nuclee combustibile și vor induce următoarele fisiuni,
eliberându-se astfel mai mulți neutroni. Dacă se dispune de o cantitate (concentrare) suficientă
de combustibil nuclear, sau dacă numărul de neutronii eliberați este suficient de mare, atunci
neutronii proaspăt emiși sunt mai mulți decât neutronii pierduți din material și poate să aibă loc
întreținerea unei reacții nucleare în lanț.

Concentrația de combustibil care permite menținerea unei reacții nucleare în lanț se

numește concentrație critică; dacă concentrarea de material este formată în totalitate de nuclee de
combustibil avem de a face cu masa critică. Cuvântul „critic” se referă la extremul unei ecuații
diferențiale care guvernează numărul de neutroni liberi prezenți în combustibil; dacă sunt mai
puțini decât masa critică, atunci numărul de neutroni este determinat de dezintegrarea
radioactivă; dar dacă sunt mai mulți neutroni sau cel puțin masa critică, atunci numărul
neutronilor este controlat mai degrabă de fizica reacției în lanț. Valoarea masei critice a unui
combustibil nuclear depinde puternic de geometrie și materialele ambiante (înconjurătoare).

Nu toți izotopii fisionabili pot susține o reacție în lanț. De exemplu, 238U, cel mai
abundent al uraniului, este fisionabil dar nu fisil: el suferă fisiuni induse când este lovit de un
neutron energetic cu o energie cinetică de peste 1 MeV . Dar prea puțini neutroni produși de
fisiunea 238U sunt suficient de energetici pentru a induce o următoare fisiune în 238U, astfel
încât nu este posibilă o reacție în lanț pentru acest izotop. În schimb, bombardând 238U cu
neutroni termici există posibilitatea ca aceștia să fie absorbiți, obținându-se 239U, izotop care se
dezintegrează prin emisie beta către 239Pu; acest proces este folosit pentru a obține 239Pu în
reactori reproducători, dar nu contribuie la reacția nucleară în lanț.

Izotopii fisionabili dar nefisili pot fi folosiți ca sursă de energie de fisiune fără reacție în
lanț. Bombardând 238U cu neutroni rapizi se induc fisiuni și se degajă energie atâta timp cât este
prezentă sursa de neutroni. Acest efect este folosit pentru creșterea energiei eliberate de armele
termonucleare, prin blindarea bombelor cu 238U ce interacționează cu neutronii eliberați de
fuziunea nucleară din centrul bombei.

II. Reactori de fisiune

Reactorii de fisiune în regim critic reprezintă cel mai comun tip de reactor nuclear. Într-
un astfel de reactor, neutronii produși de fisionarea atomilor combustibilului sunt folosiți pentru
a induce, în continuare, alte fisiuni și pentru a menține controlul cantității de energie eliberată.
Reactorii în care se produc evenimente de fisiune, dar nu autoîntreținută, se numesc reactori de
fisiune subcritici. Pentru declanșarea fisiunii în acest tip de reactori se folosesc fie dezintegrările
radioactive, fie acceleratoare de particule.

Reactorii de fisiune în regim critic sunt construiți pentru trei scopuri principale care, în
general, presupun metode diferite de exploatare a căldurii și a neutronilor produși prin reacția de
fisiune în lanț:

 reactori de putere, gândiți să producă căldură, indiferent dacă ele fac parte din centrale
terestre sau din sistemele de putere de pe vapoare și submarine nucleare;

 reactori de cercetare, gândiți să producă neutroni și/sau să activeze surse radioactive

destinate cercetărilor științifice, medicale, inginerești etc.;

 reactori reproducători, gândiți să producă combustibili nucleari în masă plecând de la

alți izotopi mai abundenți. Cel mai cunoscut reactor de acest tip creează 239Pu
(combustibil nuclear) din izotopul natural foarte abundent 238U (nu este combustibil
nuclear).

Deși, în principiu, orice reactor de fisiune poate să funcționeze în toate cele trei moduri, în
practică fiecare reactor este construit numai pentru una dintre aceste trei sarcini. (Contra-
exemplu: reactorul N de la Hanford, în prezent dezafectat). Reactorii de putere convertesc
energia cinetică a produșilor de fisiune în căldură utilizată la încălzirea unui fluid de lucru care,
la rândul său, este trecut printr-un motor termic ce generează energie (putere) mecanică sau
electrică. Fluidul de lucru este în mod uzual apa într-o turbină cu aburi, dar unii reactori folosesc
alte materiale cum ar fi heliu. Reactorii de cercetare produc neutroni care sunt folosiți în diferite
moduri, căldura de fisiune fiind tratată ca un deșeu inevitabil. Reactorii reproducători sunt
specializați din reactori de cercetare cu mențiunea că materialul ce urmează a fi iradiat este
combustibilul însuși (un amestec de 238U și 235U)

4. CREAREA PRIMULUI REACTOR NUCLEAR

Enrico Fermi și Leó Szilárd, ambii de la Universitatea din Chicago, au fost primii care au
construit o pilă nucleară și au prezentat o reacție în lanț controlată, pe 2 decembrie 1942. În 1955
ei și-au împărțit patentul de invenție pentru reactorul nuclear U.S. Patent 2.708.656. Primul
reactor nuclear din SUA a fost utilizat pentru a produce plutoniu pentru arma nucleară. Alți
reactori au fost folosiți în propulsia navală (submarine, nave militare).

Pe 20 decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric folosind
fisiunea nucleară la reactorul rapid experimental (EBR-1) localizat lângă Arco, statul Idaho. Pe
26 iunie 1954 a început să genereze curent electric reactorul nuclear de la Obninsk. Alți reactori
de putere au început să funcționeze la Calder Hall în 1956 și Shippingport - Pennsylvania în
1957. Expresia optimismului față de energia nucleară a fost celebra sintagma a lui Lewis Strauss,
președintele USAEC „too cheap to matter” (prea ieftin să conteze).

Utilizarea comercială a energeticii nucleare începe cu reactorul prototip (PWR) Yankee

Rowe de 250 MWe pus în funcțiune de Westinghouse în 1960 și cu reactorul (BWR) Dresden-1
de 250 MWe proiectat de General Electric și pus în funcțiune în tot în 1960. În Canada a fost
dezvoltat reactorul CANDU, prima unitate fiind pusă în funcțiune în 1962. Franța a început
dezvoltarea reactorului cu gaz-grafit și a pus în funcțiune primul reactor comercial în 1959.
Ulterior a adoptat filiera PWR pe care o dezvoltă și în prezent. Uniunea Sovietică a pus în
funcțiune primul prototip comercial (grafit și apă în fierbere) de 100 MW la Beloyarsk. Ulterior
a dezvoltat filiera cu apă ușară cunoscută sub denumirea VVER. Embargoul petrolier din 1973 a
dat un puternic impuls energeticii nucleare. Cel mai spectaculos program nuclear a fost cel
francez cre totaliza 34 900 MWe. Pe lîngă SUA (20% din producția de electricitate), programe
nucleare importante au fost demarate în multe țări europene (Germania, Suedia, Spania, Belgia,
Italia, Elveția, Finlanda, Cehia) sau din Asia (Japonia, Coreea de sud).[2]

Stagnarea și declinul energeticii nucleare începe la sfârșitul anilor 70 și sunt determinate de

mai mulți factori:

1.Descoperirea în Marea Nordului a uriașe cantități de gaze naturale ce au reprezentat în

Europa o alternativă energetică mai ieftină la energia nucleară;

2. Detonarea armei nucleare de către India în 1964, reprezentând startul proliferării nucleare
în domeniul militar;

3. Nașterea mișcării ecologiste ce se opunea în general construcției de noi reactori;

4. Introducerea în SUA a unui nou regim de autorizare pentru protecția mediului care a făcut
construcția de centrale nucleare neeconomică;
 5. Accidentele de la Three Miles Island (1979) și Cernobîl (1986) cu consecințe impresionante
pentru imaginea publică a energiei nucleare.

În anul 2001 a fost semnată carta Forumului Internațional pentru Generația IV (GIF).
Scopul acestei asociații este dezvoltarea a șase sisteme energetice nucleare (reactori cu neutroni
termalizați: VHTR, SCWR, MSR și reactori cu neutroni rapizie: GFR, SFR, LFR) până la nivel
comercial pentru a putea fi construite în perioada 2015-2023 sau mai târziu.[3]

- Renașterea energeticii nucleare a început să se profileze la începutul mileniului III fiind

determinată de doi factori:
- Creșterea economică rapidă din țările mari în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia);
- Schimbările climatice generate de gazele cu efect de seră rezultate din arderea
combustibilului fosil.

Cercetarea în domeniul fuziunii nucleare începe prin 1920 când fizicianul F.W. Aston
descoperă că patru atomi de hidrogen sunt mai grei decât un atom de heliu. Astrofizicianul
Edmund Eddington a sesizat imediat că diferența de masă se convertește în energie prin reacțiile
care au loc în Soare. După construirea armei termonucleare, începând cu Conferința de la
Geneva din 1958 fuziunea nucleară controlată a devenit un domeniu de cercetare susținut de
guvernele marilor puteri (SUA, URSS) cât și de organizații internaționale (EURATOM). Un
moment important în dezvoltarea cercetărilor privind fuziunea nucleară este construirea în URSS
(1968) a instalației TOKAMAK, adoptată ulterior de aproape toate țările. Cel mai mare
experiment de fuziune a fost realizat de instalația JET din Anglia unde reacța de fuziune a
deuteriului și tritiului a produs mai multă energie decât a consumat (16 MW timp de 1 secundă).

Proiectul ITER lansat în 2003 este un experiment științific ce urmărește să demonstreze

fezabilitatea producerii comerciale a energiei din fuziune. Instalația ITER este proiectată să
genereze o putere de netă de 500 MW, adică de zece ori puterea consumată. Se estimează că
instalația ITER va fi operațională în 2020, urmând ca un prototip comercial de reactor cu fuziune
să fie operațional în 2040.

A. COMPONENTELE REACTORULUI NUCLEAR

Reactorii nucleare de fisiune, indiferent de destinația lor, au următoarele elemente comune:

Combustibilul nuclear Reacția de fisiune în lanț are loc în combustibilul nuclear.

Aproape toți reactorii nucleari utilizează uraniul drept combustibil. Reactorii comerciali, cu
câteva excepții, utilizează uraniul îmbogățit 2-5% în izotopul U235. Unii reactori utilizează un
combustibil ce conține pe lângă uranium și plutoniu MOX, un alt element fisionabil.
Combustibilul și structura mecanică în care acesta este așezat formează zona activă (inima) a
reactorului.

Moderatorul Moderatorul de neutroni este necesar pentru încetinirea neutronilor

rezultați din fisiune (neutron termici) pentru a le crește eficiența de producere a unor noi reacții
de fisiune. Moderatorul trebuie să fie un element ușor care permite neutronilor să se ciocnească
fără a fi capturați. Ca moderatori se utilizează apa obișnuită, apa grea sau grafitul.

Agentul de răcire Pentru a menține temperatura combustibilului în limite tehnic

acceptabile (sub punctul de topire) căldura eliberată prin fisiune sau prin dezintegrarea
radioactivă trebuie extrasă din reactor cu ajutorul unui agent de răcire (apa obișnuită, apa grea,
dioxid de carbon, heliu, metale topite, etc). Căldura preluată și transferată de agentul de răcire
poate alimenta o turbină pentru a genera electricitate.

Schema unui reactor Magnox, dezvoltat în Marea Britanie în anii 1950, și utilizat oficial
între 1956 și 2015. Acești reactori folosesc dioxidul de carbon drept agent de răcire. Gazul este
răcit cu ajutorul apei.

Barele de control Barele de control sunt realizate din material ce absorb neutronii
precum: borul, argintul, indiul, cadmiul si hafniul. Ele sunt introduse în reactor pentru a reduce
numărul de neutroni și a opri reacția de fisiune când este necesar, sau pentru a regla nivelul și
distribuția spațială a puterii din reactor.

Alte componente Unii reactori au zona activă învelită cu un reflector care are scopul de a
returna neutronii ce părăsesc reactorul și a maximiza utilizarea lor eficientă. Adesea agentul de
răcire și/sau moderatorul au și rolul de reflector. Zona activă și reflectorul sunt dispuse în
interiorul unui vas rezistent la presiune (vasul reactorului). Pentru reducerea nivelului radiațiilor
produse prin fisiune, zona activă este înconjurată de ecrane groase ce absorb radiațiile: beton,
apă obișnuită, plumb, etc. Controlul și reglarea funcționării reactorului se realizează cu ajutorul a
numeroase instrumente și sisteme de suport logistic care monitorizează (urmăresc) temperatura,
presiunea, nivelul de radiație, nivelul de putere și alți parametri.

Un reactor nuclear de fuziune încălzește combustibilul compus din deuteriu și tritiu până
acesta se transformă în plasmă foarte fierbinte în care are loc reacția de fuziune. În exteriorul
camerei în care se formează plasma se află o manta din Litiu care absoarbe neutronii energetici
din fuziune pentru a produce combustibilul tritiu. În manta neutronii produc și căldură care este
evacuată cu o buclă de răcire cu apă și transferată unui schimbător de căldură pentru a produce
abur. Aburul acționează o turbină producând electricitate.
 B. TIPURI DE REACTORI
 Reactorul cu apă sub presiune - PWR Reactorul cu apă sub presiune (PWR), cel mai
răspândit pe plan mondial, folosește apa ordinară ca moderator și agent de răcire. Apa de
răcire este menținută sub presiune ridicată pentru a nu fierbe în interiorul vasului de
presiune al reactorului și a circuitului primar. Căldura preluată din zona activă este
transferată unui schimbător de căldură unde se produce aburul pentru acționarea turbinei
și generarea de electricitate. Denumirea rusească a acestui tip de reactor este VVER.

 Reactorul cu apă în fierbere - BWR Reactorul cu apă în fierbere (BWR) apa ordinară este
folosită ca moderator și agent de răcire. Apa de răcire este menținută la o presiune mult
mai scăută decât la PWR permițând fierberea în vasul reactorului iar aburul este trimis
direct la turbină pentru a genera energie electrică. Absența generatorului de abur
simplifică proiectul dar produce contaminarea turbinei.

 Reactorul cu apă grea sub presiune - PHWR Ca și la reactorul PWR, la acest reactor
agentul de răcire (apa grea) circulă prin generatori de abur unde energia termică preluată
din reacția de fisiune este trasferată apei ordinare care fierbe producând abur. Reactorul
PHWR are o structură particulară constând din vasul moderatorului (CALANDRIA)
menținut la presiune și temperatură scăzută, care este străbătut de tuburi ce conțin
combustibilul și prin care circulă apa grea de răcire la presiune ridicată. Această structură
cu tuburi conținând combustibilul ce pot fi accesate individual permite schimbarea
combustibilului fără oprirea reactorului. Această caracteristică a reactorului îi crește
disponibilitatea dar și complexitatea operării.Reactorul răcit cu gaz - GCR reactorii răciți
cu gaz mai sunt folosiți doar în Marea Britanie. Există două tipuri ale acestui reactor:
Magnox (cu uraniu natural) și AGR (cu uraniu îmbogățit). Ambele folosesc bioxidul de
carbon ca agent de răcire și grafitul ca moderator. Având o structură similară cu CANDU
ele pot fi realimentate cu combustibil fără a fi oprite.

 Reactorul RBMK Acronimul este din limba rusă și se referă la un reactor cu apă în
fierbere moderat cu grafit și având o structură cu tuburi de presiune similară cu CANDU.
Un astfel de reactor a explodat la Cernobîl cu consecințele cunoscute.Reactorul rapid -
FBR Reactorul rapid funcționează pe baza reacției de fisiune cu neutroni rapizi. Reacția
de fisiune cu neutroni rapizi eliberează mai mulți neutroni decât cea cu neutroni termici.
Excesul de neutroni este folosit pentru transmutarea 238U sau a 232Th în izotopi
fisionabili (239Pu respectiv 233U). Din acest motiv reactorii nu neutroni rapizi se mai
numesc și reproducători (generează mai mult material fisionabil decât consumă).
Reactorii rapizi sunt răciți cu metale topite (sodiu, plumb) sau gaze (heliu).
 5. ENERGIA NUCLEARA. AVANTAJELE SI
DEZAVANTAJELE

Gandindu-ne la energia nucleara ne vin in minte imaginile socante ale Razboiului Rece,
accidentul de la Cernobal din mijlocul anilor 1980 si proliferarea armelor distructive. Aceste
imagini sunt greu de risipit. Deci, este usor de inteles in cazul in care publicul se apropie de
ideea de a construi centrale nucleare cu prudenta. Dar, energia nucleara este folosita astazi pentru
a produce o sursa relativ ieftina de energie. Exista beneficii semnificative (si cateva dezavantaje)
pentru producerea energiei nucleare.

Avantajele energiei nucleare

Unul dintre principalele avantaje ale folosirii centralelor nucleare este ca producerea
energiei este mai putin costisitoare decat folosirea epuizabililor combustibili fosili. Acest lucru
se datoreaza, in mare parte, nivelului ridicat de energie eliberata prin fisiunea nucleara (divizarea
nucleul unui atom). Este, de asemenea, datorita disponibilitatii si costului relativ scazut al uraniu.
Se estimeaza ca rezervele de uraniu din intreaga lume sunt suficiente pentru cel putin 100 de ani
de aici incolo.

Un alt avantaj este faptul ca procesul de conversie al energiei nucleare in energie

electrica utilizabile nu degaja gaze cu efect de sera in mediul inconjurator. Chiar si alte surse
alternative de energie, cum ar fi energia eoliana si solara elibereaza cantitati mici de gaze cu
efect de sera.

Dezavantajele energiei nucleare

Costurile de construire si intretinere a centralelor nucleara sunt ridicate. Asta inseamna

ca, in timp ce energia nucleara ofera reduceri semnificative ale costurilor in productia de energie,
poate dura ani pentru a recupera investitia initiala in instalatii. Un alt dezavantaj este conversia
energiei nucleare in energie electrica produce deseuri nucleare semnificative.

Depozitarea acestor deseuri este problematica deoarece implica concesii politice.

Deoarece mediul politic poate fi volatil si imprevizibil, deciziile luate in timpul unei
administratii poate fi anulata sau modificata in timpul altei administratii ulterioare.
CONCLUZIE:
Elaborind aceasta lucare in concluzie pot spune ca: Energia nucleară produsă în
prezent este eliberată în urma unui proces cunoscut sub denumirea de fisiune nucleară,
care constă în divizarea atomilor folosind uraniu pentru a elibera energie. Energia
nucleară este o alternativă cu emisii reduse de carbon la combustibilii fosili și reprezintă
o componentă critică a mixului energetic în 14 din cele 28 de state membre, având o
pondere de aproape 30 % din energia electrică produsă în UE. Cu toate acestea, în urma
dezastrului de la Cernobîl din 1986 și a catastrofei nucleare de la Fukushima, Japonia, din
2011, energia nucleară a ajuns să fie foarte controversată. Decizia Germaniei de a elimina
treptat energia nucleară până în 2020, precum și închiderea temporară a două reactoare
belgiene după ce au fost descoperite fisuri în recipientele acestora au intensificat
presiunile exercitate pentru abandonarea energiei nucleare în Europa. Chiar dacă statele
membre sunt cele care aleg dacă intenționează să includă sau nu energia nucleară în
mixul lor energetic, legislația UE urmărește îmbunătățirea standardelor de siguranță a
centralelor nucleare și asigurarea faptului că deșeurile nucleare sunt eliminate și
manipulate în condiții de siguranță.
 BIBLIOGRAFIE

 www.google.com
 www.referate.ro
 Istoriiregasite.wordpress.com
 www.wikipedia.org