Psihologia Dezvoltării – conspect

(anul I)

1. Clarificari conceptuale
Studiul psihologiei dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate:
- descrierea - (descrie principalele caracteristici ale etapelor de varsta-aspecte specifice
dezvoltarii fizice, psihice, afective, cognitive);
- explicarea – (explica corelarea unor factori ce au influenta asupra modului in care fiinta
umana isi construieste functiile si procesele psihice, precum si caracteristicile dominante);
- diagnoza – (persupune determinarea gradului dezvoltarii in functie de indicatorii de medie);
- consilierea – (cuprinde un set de recomandari ce au la baza studiul dezvoltarii umane).
Psihologia dezvoltarii are ca obiect de studiu schimbarile psihologice care au loc
începând de la naștere, până în perioada bătrâneții.
Psihologia copilului este centrata asupra studiului copilului, are ca scop descrierea si
explicarea dezvoltarii copilului de la nastere pana la adolescenta.
Psihologia genetică este o stiinta a dezvoltarii, centrata asupra aspectului evolutiv al
comportamentelor si asupra genezei lor.
Creșterea – modificari fizice, care sunt cantitative si dimensionale, implicand adaugiri si nu
transformari (masa somatica, masa musculara si masa nervoasa)
Maturarea – schimbari genetice sau fiziologice. Viteza maturației diferă de la un copil la
altul, rezultatul maturării ăn final fiind același.
Principiile generale ale dezvoltarii guverneaza evolutia fiintei umane de la stadiul de
zigot pana la stadiul de individ matur la varsta de 18-20 de ani, capabil de a trai independent
in societate:
- continuitatea procesului dezvoltarii de la conceptie la maturitate;
- corelatia cresterii (legaturile ce se stabilesc in organism intre toate partile, functiile si
procesele sale in timpul cresterii si maturarii);
- variatia vitezei de dezvoltare.
In toate aspectele dezvoltarii umane exista o interactiune intre maturare si invatare.
Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adapteaza la mediul sau.
Adaptarea se face prin crestere, maturare si invatare.
Diferența dintre învățare și dezvoltare:
- invatarea presupune adaptare imediata pe termen scurt,
- dezvoltarea presupune adaptare treptata intr-o perioada indelungata.
Debutul studiilor despre copil este legat de numele lui John Locke si J.J.Rousseau.
Ei pun bazele studiilor privind copilul si copilăria, având conceptii total diferite despre
copilarie. Însă psihologia copilului ca stiinta incepe cu primele observatii sistematice atribuite
unor cercetatori precum Darwin si Stanley Hall.

2. Teorii ale dezvoltarii: Behaviorismul

Teoria behavioristă are un punct de vedere total diferit de psihanaliza, avand
conceptul de “tabula rasa” a lui J.Locke asupra intelectului uman. Contributia initiala in
behaviorism a fost adusa de John B.Watson, care sustine ca orice studiu trebuie sa se
concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli si raspunsuri comportamentale, si nu
pe structurile inconstientului.
J.Watson a aplicat teoria conditionarii in cresterea copilului – forta suprema in
dezvoltarea lui este mediul; copilul poate fi modelat de adult in orice directie daca sunt
controlate atent asociatiile stimul-raspuns. El recomanda parintilor sa nu se manifeste
afectiv. In opinia sa copiii nu trebuie imbratisati, sarutati, tinuti pe genunchi, ci sa fie tratati
ca tineri adulti, cu gesturi care se rezuma la o strangere de mana, bataie pe umar sau
mangaiere pe crestet. Dupa Watson, behaviorismul american a urmat cateva directii de
dezvoltare.
Clark Hull propune teoria reducerii conduitei, conform careia organismul
actioneaza continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice si reducerea starilor de tensiune.
Cand sunt satisfacute nevoile primare: foamea, setea si sexul, acestora li se asociaza o mare
varietate de stimuli, care devin conduite secundare sau conduite invatate. De exemplu,
sugarul cauta apropierea si atentia adultilor care il hranesc.
Burrhus Frederic Skinner propune teoria conditionarii operante. El sustine ca
comportamentul unui copil poate fi imbunatatit, daca este urmat de orice fel de intarire, pe
langa hrana si bautura, altele cum ar fi: lauda, zambetul, o jucarie noua. Dar comportamentul
poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii, dezaprobarea parentala sau
izolarea in camera sa. El a aplicat aceasta teorie pentru a-si creste propria fiica.
Sigmund Freud, Erik Erikson, Jean Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune
fixa de etape carora le corespund varste aproximative.
Freud – pune accentul pe dezvoltarea pesonalitatii.
Erikson – considera dezvoltarea drept competenta sociala.
Piaget – accentueaza dezvoltarea intelectuala.
In contrast cu acestea, abordarile behavioriste – numite si abordari despre
dezvoltare in baza invatatrii – nu descriu etape de dezvoltare, in schimb se concentreaza pe
comportamentul imediat al copilului si pe fortele de mediu care influenteaza comportamentul.

3. Teoria invatarii sociale

Teoria invatarii sociale ia nastere cand domeniul dezvoltarii copilului a intrat intr-un
mediu de laborator controlat stiintific.
Robert Sears este deschizatorul de drumuri, in domeniul teoriei sociale, in dezvoltarea
personalitatii. Fiind studentul lui Hull, mai apoi si coleg, a adoptat teoria lui despre
comportamentul insusit al copilului datorita asocierii cu reducerea conduitei primare.
Hranirea promta precum si satisfacerea altor necesitati de dependenta ale copilului sunt
considerate ca baza a invatarii sociale ulterioare. Treptat, acestea duc prin asociere la
conduite secundare cum ar fi obtinerea apropierii fizice, atentiei, aprobarii parintilor.
Dupa Sears modul in care parintii satisfac nevoia de hrana, caldura si afectiune a
copilului este esential pentru dezvoltarea acestuia. De aceea, cercetarile lui Sears se ocupa de
practicile de crestere a copilului – hranire, pedepsire, metode de disciplinare – ca fiind factori
ce pot anticipa agresiunea, comportamentul dependent si autocontrolul copiilor.
Albert Bandura este un alt teoretician al invatarii sociale, care a studiat invatarea
observationala numita modelare - reprezinta baza unor mari varietati de comportamente
insusite ale copilului cum ar fi agresiunea, conduita personala si imitatia conduitei sexuale.
Inca de la varste foarte timpurii copilul “achizitioneaza” multe din raspunsuri ascultandu-i pe
ceilalti din jur, fara pedepse sau recompense directe. Ei “imita comportamentul anumitor
modele”, reiesind din atractia lor fata de modele calde si puternice si care poseda obiecte
dorite de ei sau alte trasaturi.

4. Teoria cognitiv-constructivista a dezvoltarii a lui J.Piaget

Teoriile de dezvoltare cognitivă încearca sa explice progresele intelectuale, cantitative
si calitative, ce au loc in timpul dezvoltarii. Cel mai mare impact dintre teoriile de dezvoltare
cognitiva a avut teoria psihologului elvetian Jean Piaget, care a elaborat o teorie originala
asupra genezei si mecanismelor gandirii, denumita teoria operationala. Jean Piaget (1896 –
1980), psiholog, biolog, pedagog si filosf elevetian, este considerat fondatorul epistemologiei
genetice. Piaget a avut un contact permanent si nemijlocit cu indivizi in dezvoltare, prin
prisma celor trei copii ai sai.
Piaget a delimitat patru stadii si serii de operatii ale inteligenței. Orice stadiu (faza)
corespunde cu un mod de intelegere a lumii de catre copil si se schimba in functie de varsta si
experienta. El a afirmat ca, in general, copiii trec prin aceasta serie faze separate, care difera
nu doar prin informatia cantitativa acumulata in fiecare faza, ci si prin calitatea cunostintelor
si a modului de intelegere. Trecerea de la o anume faza la urmatoarea apare in momentul in
care copilul atinge un nivel corespunzator al maturitatii si a fost expus la tipuri de experiente
relevante. Piaget a demonstrat, pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de
diferite varste, ca actiunile mintale (operatiile mintale) se nasc prin interiorizarea actiunilor
reale.
Cele patru faze (stadii) stabilite de Jean Piaget sunt:
- stadiul senzorio-motor (nastere – 2 ani) – are 6 substadii;
- stadiul preoperator (2 – 7/8 ani) – are 2 substadii;
- stadiul operatii concrete (7/8 – 11/12 ani);
- stadiul operatiilor formale (11/12 – 15/16 ani).
● Stadiul senzorio-motor (nastere – 2 ani)
Este dominanta interactiunea simturilor, indeosebi a vazului, tactului si auzului, cu
motricitatea, mai ales cu miscarile obiectuale ale mainilor. Copilul dispune doare de perceptii
si motricitate. Principalele achizitii ale acestui stadiu este aparitia inteligentei, iar odata cu
aparitia limbajului si aparitia gandirii. Inteligenta copilului este practica, tinde spre reusita, nu
spre enuntarea de adevaruri.
Acest stadiu are 6 substadii. Primele patru substadii sunt parcurse in primele 11/12
luni, urmatoarele doua substadii ale dezvoltarii inteligentei sunt parcurse incepand cu primul
an de viata pana la al doilea an de viata:
- exercitiile reflexelor (0 – 1 luna) – reflexul suptului si cel palmar;
- primele deprinderi si reactii circulare primare (1 luna – 4,5 luni) – suptul degetului;
- reactiile circulare secundare si deprinderea “...spectacolelor interesante” (4,5 luni –
8/9 luni) – coordonarea intre vedere si apucare, apare prehensiunea, apuca un obiect doar
daca este in campul vizual.
- coordonarea schemelor secundare si aplicarea lor la situatii noi (8 luni -11/12 luni) – se
contureaza scopul actiunilor, creeaza scheme de actiune pentru a atinge scopul;
- reactiile circulare tertiare si descoperire de mijloace noi prin experimentare activa
(11/12 luni-18 luni) – conduita sforii (trage sfoara); conduita covorului (trage covorul pentru
a aduce mai aproape obiectul sau trage fata de masa pentru a-l cobori);
- inventarea de mijloace noi prin combinari mentale (18 – 24 luni) – gaseste solutie la
probleme nu numai la nivel practic, dar si la nivel mental; conduita bastonului (apropie un
obiect cu bastonul); sfarsitul inteligentei senzorio-motorii.
● Stadiul preoperator (2 – 7/8 ani)
Acest stadiu se caracterizeaza prin dezvoltarea schemelor si structurilor verbale ale
limbajului. Debuteaza in jurul varstei de doi ani prin aparitia reprezentarilor mentale si a
posibilitatilor de evocare verbala si mentala caracteristice. Aceasta perioada este marcata de
trei mari achizitii: aparitia functiunii semiotice (sau simbolice), apogeul gandirii
egocentrice, inceputul decentrarii cognitive.
Acest stadiu este caracterizat prin inteligenta prelogica, care cuprinde 2 substadii:
- stadiul gandirii simbolice (semiotice) si preconceptuale (2-4 ani) – posibilitatea inlocuirii
unei ralitati cu o lata realitate (simbolul); utilizarea simbolurilor se regaseste in mai multe
conduite ale copilului: imitatia amanata, jocul simbolic, imaginea mentala, desenul, limbajul;
gandirea preconceptuala se refera la faptul ca el utilizeaza cuvinte cu valoare de concept, fara
a constientiza generalitatea lor;
- stadiul gandirii intuitive (4 - 6/7 ani) – gandirea copilului se construieste pana in pragul
aparitiei operatiilor, insa, se bazeaza pe rationament intuitiv.
● Stadiul operatiilor concrete (7/8 – 11/12 ani)
Acest stadiu se caracterizeaza prin intrarea in functie a structurii operatorii porpriu-
zise, cu proprietatile sale specifice - reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea. Operatiile
gandirii sunt definite de Piaget ca actiuni intreriorizate, caracterizate prin reversibilitate si
coordonare in structuri. La varsta de 7/8 ani apar operatiile concrete (permit operarea logica).
Dintre operatiile generale ale gandirii sunt frecvent utilizate comparatia, analiza si sinteza.
Principalele achizitii ale stadiului operatiilor concrete sunt: structura operatorie
concreta, reversibilitatea, imbogatirea limbajului, scriere, clasificare, structuri operatorii de
clase si de relatii.
Stadiul operator marcheaza preponderenta aspectului operativ al gandirii asupra aspectului
figurativ. La sfarsitul acestui stadiu, inteligenta ajunge la un palier de eschilibru, unde
raporturile intre asimilare si acomodare s-au echilibrat. Copilul a trecut de la absenta logicii
la logica, prin intermediul unei prelogici.
● Stadiul operatiilor formale (11/12 – 15/16 ani)
Acest stadiu se caracterizeaza prin comutarea structurii operatorii pe un suport intern
(limbajul intern). Principalele achizitii ale acestui stadiu sunt: gandirea abstracta, formala si
logica. Gandirea nu mai este legata de evenimentele observate in mediu, ci face uz de tehnici
logice in vederea rezolvarii problemelor. In acest stadiu gandirea copilului se detaseaza de
concret si ii permite sa formuleze ipoteze nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului.
Aparitia gandirii operational-formale este utilizata prin modul de abordare a
“problemei pendulului”, nascocita de Piaget. Fiind intrebat care sunt cauzele ce determina
viteza de oscilare a pendulului (raspunsul fiind lungimea firului), copiii aflati in stadiul
operatiilor concrete abordeaza problema la intamplare, fara un plan logic de actiune. Cei
aflati in stadiul operatiilor formale o abordeaza in mod sistematic. Desi acest tip de gandire
apare in timpul adolescentei, se pare ca multi indivizi nu ating niciodata aceasta faza;
majoritatea studiilor arata ca doar 40-60% dintre studenti si adulti absolventi de facultate au
atins complet aceasta faza.

5. Teoria procesarii informatiei si relevanta ei pentru dezvoltare

O importanta abordare pentru studierea cunoasterii copilului este procesarea
informatiei (o abordare generala, in care fiinta umana este vazuta ca un sistem prin care trece
un flux de informatii). Informatia este activ transformata, codificata si organizata intre
momentul stimularii (input) si cel al raspunsului (output).
Procesarea informatiei este vazuta ca un camp de texte, scheme si grafice. De la input
si output, procesele de control intern sau strategiile mentale actioneaza asupra informatiei
pentru a o inregistra, stoca in memorie si a o utiliza in vederea generarii de raspunsuri.
Analogia cu coputerul nu inseamna ca psihologii cred ca sistemul uman de procesare a
informatiei este identic cu acela al computerului, dar, pornindu-se de la procesarile
informatiei de catre un computer, se pot obtine date semnificative privind gandirea umana.
Astazi, abordarea dezvoltarii copilului din perspectiva procesarii informatiei cunoaste o mare
diversificare a cercetarilor, inclusiv studii privind atentia, memoria, intelegerea, limbajul si
rezolvarea de probleme. Nu exista nicio presupunere a unor etape de dezvoltare, pentru ca
procesul studiat se aplica la toate varstele.
 6. Abordarile etologice cu privire la dezvoltare
Etologistii sugereaza ca pentru anumite comportamente, constante la animale, se
gasesc paralelisme cu comportamentele umane.
Etologia are la origine studiul biologic al comportamentelor animalelor, iar parintele
domeniului este considerat Konrad Lorenz. El elaboreaza teoria intiparirii (imprinting),
care corespunde unei invatari foarte rapide a unui comportament de catre un animal tanar in
cursul unei perioade critice, cand este predispus particular catre aceasta invatare, care va
orienta dezvoltarea sa ulterioara. Lorenz descopera ca prin fenomenul “imprinting”, boboceii
de gasca urmeaza orice obiect sau animal se intampla sa fie pentru prima data in preajma lor.
Psihologul Harry Harlow a explorat apoi legatura mama-bebelus prin studierea
puilor de maimute. Intaia sa descoperire a fost ca maimutele crescute in laborator si izolate de
alte maimute deveneau retrase, nu puteau socializa normal cu alte maimute si aveau
comportamente nefiresti de spaima si agresiune. Harlow a elaborat teoria atasamentului
social al puilor de animale sau a bebelusilor. Nevoia de contact social, de atasamant fata de
mama sa sau de un semen se datoreaza satisfacerii nevoilor primare (de ex. nevoia
alimentara) si este considerata o caracteristica innascuta a speciei.
In 1960 ia nastere un curent numit etologie umana in care John Bowlby, psihiatru si
psihanalist englez, este cel mai de seama reprezentant. Chiar dupa al Doilea Razboi Mondial,
Bowlby ia parte la cercetarile derulate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, privitoare la
orfanii celui de-al Doilea Razboi si la copiii spitalizati. Aceste cercetari au demonstrat ca
chiar daca acesti copii primeau cele mai bune ingrijiri, ei nu faceau progrese. Bowlby a
presupus ca bebeluzii pot fi inclinati sa se ataseze de persoana principala care le ofera
ingrijire datorita unei tendinte instinctive, izvorata din evolutie, care are rolul de a sprijini
perpetuarea speciei. Pe baza dovezilor ca absenta atasamentului in copilaria timpurie poate fi
daunatoare copilului, John Bowlby impreuna cu Mary Ainsworth si-au dedicat a doua
jumatate a sec 20 studiului acestuia.
Observatiile lui Bowlby cu privire la copiii orfani institutionalizati si descoperirile lui
Konrad Lorenz au pus bazele teoriei atasamentului.

7. Abordari psihanalitice
Abordarile psihanalitice sunt cele care incearca sa identifice forte inexistente, de
regula in plan inconstient, adanc inradacinate in individ. Aceste forte in interactiune cu
mediul au ca rezultat dezvoltarea personalitatii.
Sigmund Freud (1856-1939) este considerat parintele psihanalizei. Intreaga
functionare a psihicului uman se datoreaza urmatoarelor principii:
- principiul placerii – guverneaza viata psihica a omului, conducand actiunile lui in directia
procurarii placerii se evitarii durerii);
- principiul realitatii – procurarea imediata a placerii; acceptarea amanarilor si deturnarilor
inerente realitatii.
Personalitatea, dpdv psihanalitic, este organizata dupa un model dinamic si stratificat
ierarhic:
- inconstientul – rezervor al pulsiunilor si energiilor instinctuale;
- subconstientul – loc al “cenzurii” asupra pulsiunilor venite din inconstient;
- constientul – realizeaza schimbul de informatii cu lumea reala, externa, cat si cu lumea
interioara, din sfera inconstientului.
Organizarea dinamica a personalitatii presupune urmatoarele mecanisme: catharsisul,
sublimarea, simbolizarea, refularea si cenzurarea.
Din teoria clasica psihanalitica freudiana s-au desprins teoriile lui A.Adler si
C.G.Jung, Ana Freud, W.Stekel, O.Rank.
 8. Teoria dezvoltarii psihosexuale – Sigmund Freud
Printre ideile fundamentale ale lui Freud este notiunea de comportament uman si, in
consecinta, directia pe care o ia dezvoltarea personalitatii deriva din doua tendinte foarte
puternice:
- pornirea de supravietui (are importanta secundara – este legat de mediu/realitate)
- pornirea de a procrea (are importanta primara).
Sexualitatea este folosita de Freud intr-un sens foarte larg: sunt toate activitatile care
pot fi legate de comportamentul sexual, indiferent cat de primar ar fi (de ex. suptul degetului,
fumatul). Freud le confera dorintelor sexuale termenul de libido.
Freud a dezvoltat ideea de trei nivele ale personalitatii: ID, Ego si Superego
ID-ul / SE
Nou-nascutul are o personalitate simpla, nedezvoltata, ce consta numai din dorinte
primitive, care reprezinta sursa energiei psihice. Nou-nascutul are o personalitate ID – toate
pornirile pe care le mostenim, care sunt in primul rand sexuale.
Copilul este un cumul de instincte (tendinte innascute), reflexe si pulsiuni.
Satisfacerea imediata a lor este imperativa, ID-ul cere o gratificare imediata. Insa apare un
conflict intre ID si realitate, pentru ca nu intotdeauna pulsiunile pot fi satisfacute imediat.
Ego-ul / Eu
Conflictul dintre ID si realitate dezvolta al doilea nivel al personalitatii: EGO. Ego-ul
este nivelul rational al personalitatii umane, orientat catre realitate. El cuprinde intelegerea
faptului ca scopurile pe termen lung impun uneori refuzarea scopurilor pe termen scurt,
canalizand dorintele in directia cea mai profitabila pentru individ.
ID si Ego nu sunt in opozitie, ele conlucreaza catrea atingerea aceluiasi scop –
satisfacerea trebuintelor si instinctelor individului.
Superego-ul / Supraeu
Al treilea nivel al personalitatii – Superego – se afla in opozitie cu primele doua. El
se refera la aspectele morale ale personalitatii. Ca si Ego-ul, se formeaza prin contactul cu
realitatea, desi priveste mai mult realitatea sociala decat cea psihica. Superego-ul nu apare din
primii ani ai copilariei, ci rezulta dintr-un proces de identificare cu parintii, in special cu
parintele de acelasi sex. In sens freudian a identifica inseamna a incerca sa fii ca altcineva, sa
adopti valorile si credintele acestuia, precum si comportamentul sau. Astfel, prin identificarea
cu parintii, copiii invata regulile culturale si religioase care guverneaza comportamentul lor,
care devin, mai apoi, parte a Superego-ului.
ID – inconstient – energie psihica – instincte + reflexe + pulsiuni = gratificare
imediata
EGO – subconstient – realitate psihica – realitate = scopuri pe termen lung
SUPEREGO – constient – realitate sociala – reguli culturale+sociale+religioase =
aspecte morale ale personalitatii.
Etapele psihosexuale
Ideile lui Freud sunt relevante pentru intelegerea schimbarilor motivationale produse
odata cu dezvoltarea individului. El imparte schimbarile de motivatie intr-o succesiune de
etape:
- etapa orala - (pana la 8 luni) centrarea copilului pe zona orala si pe activitatea
suptului; personalitatea copilului este reprezentata de ID);
- etapa anala - (catre sfarsitul primului an de viata) - aria gratificarii sexuale trece la
zona anala, copilul isi extrage placerea din tranzitul intestinal; incepe sa-si dezvolte un ego,
un simt al realitatii, o constientizare a faptului ca unele lucruri sunt posibile in timp, altele
nu);
 - etapa falica - (pana la varsta de 6 ani) - aria de sexualitate se muta in zona genitala,
la falus; copiii obtin gratificare erotica prin manipularea organelor lor genitale, prin
masturbare frecventa; evolutia baietilor trece prin complexul Oedip - o doreste pe mama, iar
fetele prin complexul Electra; baietii dezvolta sentimente de ambivalenta fata de tata
(dragoste-ura); Freud spune ca oamenii isi aleg parteneri de viata care seamana cu parintele
de sex opus ca fiind rezultatul unor tendinte ramase din etapa falica de dezvoltare);
- etapa latenta – (6 – 11 ani) - se pierde interesul sexual, e o perioada de neutralitate
sexuala; copilul se identifica cu parintele de acelasi sex, imitand comportamente si
incorporand convingeri ale lui; incepe sa se dezvolte un Superego; baietii devin interesati de
alti baieti, evitand contactul cu fetele, la fel si fetele, astfel, in primii ani de scoala copiii nu
sunt afectati de lipsa legaturilor cu colegii de sex opus);
- etapa genitala – (aproximativ 11 ani) - copilul intra in etapa sexualitatii adulte;
gratificarea sexuala se exprima prin functii eliminatorii si masturbare, care sunt universale la
aceasta varsta; copilul stabileste relatii heterosexuale; Superego-ul devine mai sensibil si mai
putin rigid)

9. Teoria dezvoltarii psihosociale – Erick Erikson

Căutând să urmareasca cursul dezvoltarii sociale, o serie de teoreticieni au analizat
modul in care societatea si cultura prezinta provocari, ce se modifica pe masura ce individul
se maturizeaza. Urmand aceasta cale, psihanalistul Erik Erikson a dezvoltat una dintre cele
mai importante teorii care au atins zona psihosociala a dezvoltarii umane si a cuprins intreg
parcursul unei vieti ale omului. Studii mai recente asupra teoriei lui Erikson conduse de
Block (1971, 1981) au sprijinit teoria lui Erikson conform careia, schimbarile de personalitate
apar si in perioada adulta.
Erikson a delimitat opt stadii (faze) ale dezvoltarii psihosociale. Trecerea prin fiecare faza
necesita rezolvarea unei crize sau conflict, in consecinta, fiecare din cele 8 faze este
reprezentata ca o imperechere a celor mai pozitive si celor mai negative aspecte ale crizei
corespunzatoare acelei perioade.
Erikson foloseste cuvantul versus pentru a indica lupta vitala dintre doi poli.

Stadiul Principala achizitie Factorii sociali determinanți

●stadiul infantil (0 – 1 ani)
●copilarie mica (1 – 3 ani)
●copilarie mijlocie (3 – 6 ani)
●copilarie mare (6 – 12 ani)
●adolescenta (12 – 18/20 ani)
●tanarul adult (20 – 30/35 ani)
●adultul (35 – 50/60 ani)
●batranetea (peste 60 ani)
●incredere vs neincredere
●autonomie vs dependenta
●initiativa vs retragere,
vinovatie
●sarguinta, eficienta vs
inferioritate
●identitate vs confuzie
●intimitate vs izolare
●realizare vs rutina
●integritate vs disperare
●mama sau substitutul matern
●parintii
●mediul familial
●scoala si grupul de joaca
●modelele si covarstnicii
prietenii, relatia de cuplu
●familia si profesia
●pensionarea, “apusul vietii”

Etapele dezvoltarii epigenetice:

Stadiul infantil (nastere – 18 luni) - construirea increderii versus pierderea
increderii
Aceasta perioada se caracterizeaza prin criza construirea increderii versus
pierderea increderii.
Importanta psihologica se axeaza pe relatia “a lua” – “a da in schimb”. Punctul central in
aceasta criza este relația cu mama.
 Esenta acestui stadiu este dezvoltarea increderii in lumea inconjuratoare si a increderii
in sine. Copilul exploreaza lumea prin intremediul gurii. Sugarul se afla initial confruntat cu
conflictul dintre neincrederea intr-o lume despre care stie foarte putin si tendinta de a
dezvolta o atitudine de incredere in acea lume.
In aceasta etapa bebelusul este nelamurit in relatie cu lumea in care traieste. Pentru a-
si solutiona aceasta dilema, isi indreapta atentia catre parinti sau catre cei in grija carora se
afla, in speranta ca va gasi stabilitate. Daca nevoile copilului sunt satisfacute, increderea in
mediu si in sine va fi cu mult mai mare decat in caz contrar. Sentimentului de incredere ii
urmeaza sentimentul de confort si securitate. Daca copilului nu i se asigura confortul si este
manuit cu insensibilitate si gesturi aspre, copilul nu va avea incredere in ceilalti. Senzatiile
fizice devin primele experiente sociale si sunt generalizate in mintea individului ca repere
viitoare de referinta. Sensul increderii este necesar copilului pentru a se extinde catre
urmatoarea etapa a copilariei.
Perioada copilariei mici (18 luni – 3 ani) - autonomie vs indoiala
Perioada copilariei mici se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza -
autonomie vs indoiala.
Descrierea psihologica a stadiului se axeaza pe relatia “a păstra” – “a lăsa” (sa
plece, a elibera). Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii.
Esența acestui stadiu este dezvoltarea autonomiei si a independentei, aceasta nevoie
fiind determinata de dezvoltarea motorie si verbala a copilului. La aceasta varsta, copilul se
afla in criza determinanta de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber.
Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur, dar, in acelasi
timp, asigura o supraveghere omniprezenta, care se exprima prin indrumare, reusesc sa
construiasca la copiii lor autonomia necesara. Parintii foarte restrictivi si drectivi construiesc
la copiii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si
neputinta. Sensul autonomiei si independentei este necesar copilului pentru a se extinde
catre urmatoarea etapa.
Perioada copilariei mijlocii (3 – 6 ani) - initiativa vs sentimentul de vină
Perioada copilariei mijlocii se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – initiativa
vs sentimentul de vină.
Descrierea psihologica a stadiului se axeaza pe relatia “a lua” – “a da in schimb”.
Punctul central in aceasta criza este mediul familial in general.
Esenta acestui stadiu este dezvoltarea initiativei. Copilul devine mai agresiv si mai
viguros in explorarea spatiului social si fizic. Simtul initiativei creste simtitor, copilul poate
descoperi acum ce fel de persoana poate deveni. Parintii care pedepsesc copiii pentru
initiative ii pot face sa se simta vinovati pentru natura lor atat in aceasta perioada, cat si mai
tarziu in viata.
Perioada copilariei mari (6-12 ani) – sârguință, eficiență vs inferioritate
Perioada copilăriei mari este caracterizată prin trecerea la criză – sârguință, eficiență
vs inferioritate
Criza este determinata de opozitia intre nevoia de a produce si sentimentul de
inferioritate sau credinta de incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele
legate de mediul scolar.
Intrarea in scolaritate este un pas enorm pentru copii, creste influenta profesorilor si a
colegilor si descreste influenta parintilor. Copiii doresc acum sa construiasca lucruri.
Succesul aduce cu sine un sentiment de incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o
imagine de sine negativa, un sentiment de inadecvare si de incapacitate. Esecul poate fi doar
imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.
 Perioada adolescentei (12 – 18 ani) - construirea identitatii vs confuzia de rol
Perioada adolescentei se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – construirea
identității vs confuzia asumarii de rol, avand axa psihologica “a fi sau a nu fi tu insuti”.
Factorii sociali determinanți si relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul
grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus.
Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la
intrebarile referitoare la cine sunt, cum sunt si ofera perspective pentru intrebari referitoare
la cine pot deveni. Esecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor, cu
consecinte pentru viata adulta.
Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o
perioada de schimbari si, mai ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a
adolescentei prelungite este aceea ca ofera un interludiu in care adolescentii pot experimenta
o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.
Perioada tanarului adult (20 – 30/35 ani) - intimitate si izolare
Tineretea are caracteristica trecerea de la criza anterioara la noua criza intimitate
versus izolare, prin care individul invata sa faca fata noilor roluri si noilor responsabilitati,
atat in relatiile personale (prieteni, familie, copii), cat si in cele profesionale si educationale
(scolare, academice).
Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea,
prietenia, sexualitatea. Axa psihologică – descoperirea si pierderea sinelui in celălalt.
Rezolvarea crizei intimitate vs izolare, prin preluarea noilor roluri si responsabilitati
(personale, familiale si profesionale), dupa ce criza de identitate de sine vs. confuzie de rol
(din adolescenta) a fost (sau nu) depasita corespunzator. Practic, Erikson considera ca modul
in care aceste etape au fost parcurse este reflectat atat de increderea in sine, cat si de modul in
care individul gestioneaza relatiile interumane, precum si rezolvarea situatiilor problematice
din viata lui.
Perioada adulta (35 – 50/60 ani) – generativitate versus stagnare (realizare versus
rutina).
Perioada adulta se caracterizeaza prin trecerea la o noua criza – generativitate versus
stagnare , avand axa psihologica “a avea grija de”/”a se ocupa de”. Factorii sociali
determinanti sunt familia si profesia, relatiile determinante sunt cele cu partenerul si
relatiile de munca.
Aceasta perioada se caracterizeaza prin nevoia adultului de a fi productiv, de a-si
exersa rolul profesional si/sau parental. Este stadiul in care se simte nevoia de a avea un
mostenitor, daca nu s-a putut realiza pana acum acest lucru. De asemenea, adultul simte
nevoia de a impartasi si altora din experienta ecumulata, de a avea grija de altcineva.
Insistenta la moda asupra dependentei dramatice a copiilor de adulti ne face adesea sa
uitam de dependenta generatiei mai in varsta de cea tanara. Omul matur are nevoie sa fie de
folos, iar maturitatea are nevoie de indrumare, precum si de incurajare pentru ceea ce a
produs si are nevoie de ingrijire.
Perioada bătrâneții (peste 60 ani) – integritatea eului vs disperare
Conform teorieiei lui Erikson, perioada batranetii (peste 60 de ani) se caracterizeaza
prin trecera la o noua criza – integritatea eului versus disperare – criza generata de
pendularea intre integritatea eului si disperare. Axa psihologica este capacitatea de a fatce
fata la “a nu mai fi” / “a muri”.
Numai atunci cand o persoana s-a interesat de lucruri si de oameni, s-a adaptat la
reusitele si dezamagirile inerente existentei, a construit punctul de obarsie al altora sau a
produs bunuri materiale si idei – numai atunci se va putea vorbi despre integritatea Eului.
Absenta sau pierderea integritatii Eului dobandite anterior sunt reprezentate de frica
de moarte: unilcul ciclu de viata care ne este dat nu este acceptat ca fiind ultima treapta a
vietii. Disperarea exprima sentimentul ca timpul este acum scurt, prea scurt pentru
incercarea de a incepe o viata noua si pentru a incerca si cai alternative catre integritate.

10. Perioada prenatala si factorii care influenteaza dezvoltarea

Studiul dezvoltarii embrionului uman pune in evidenta fazele sau ciclurile
embrionare, organogeneza, dezvoltarea primara a sistemului nervos, precum si primele reactii
si miscari fetale. Embriogeneza studiază factorii ce afecteaza dezvoltarea prenatală.
Dezvoltarea intrauterină a copilului este influentata de urmatorii factori:
- factorii genetici (anomalii cromozomiale, anomalii genetice etc.)
- factorii de conduita (conditia mamei, nutritia, varsta, paritatea, stresul emotional,
anxietatea)
- factorii de mediu (teratogeni) (administrarea de medicamente, hormonii, fumatul,
drogurile, alcoolul, radiatiile, poluarea, boli ale mamei, Sida).
Factorii de mediu (factori teratogeni) care influenteaza dezvoltarea prenatală.
Factorii de mediu pot determina anomalii sau pot avea consecinte grave asupra
dezvoltarii copilului. Efectele depind de cantitate, durata expunerii, combinarea si
interactiunea cu alti agenti, constitutia genetica a mamei si fatului. Aceste efecte sunt greu de
identificat pe perioada prenatala, fiind evidentiate in dezvoltarea ulterioara a copilului.
Influentele factorilor de mediu depind si de varsta embrionului sau a fatului in momentul
expunerii, mai ales daca sunt expusi in perioade critice, cand structurile anatomice se
dezvolta cel mai rapid.
Medicatia, somniferele, cofeina, vitaminele – deformatii fizice ale embrionului,
nastere prematura sau avort spontan.
Narcoticele si dependenta mamei de droguri – nastere prematura, malformatii,
tulburari respiratorii si mortalitate la nastere.
Fumatul – greutate scazuta la nastere a copiilor, numar mare de avorturi spontane,
cresterea mortalitatii prenatale in ultimul trimestru de nastere, malformatii congenitale (buza
si val palatin despicat), nou-nascuti cu diferente comportamentale (reactii mai lente, plang
mai mult, IG mai scazut, probleme in primii ani de scoala, crestere mai lenta).
Alcoolul – sindrom alcoolic fetal (FAS), handicapuri, retard de crestere pre si
postnatala, anomalii particulare ale fetei, defecte ale dezvoltarii sistemului osos, organelor
interne si creierului; retard mental, probleme comportamentale (iritabilitate si hiperactivitate).
Radiatiile - mutatii genetice, consecinte grave asupra dezvoltarii embrionului si
fatului, avort spontan, microcefalee, malformatii structurale severe (sistem osos, organe
genitale, ochi), cancer infantil, deteriorarea ireversibila a neuronilor.
Poluarea – impactul asupra dezvoltarii intrauterine este relativ putin cunoscut si se
limiteaza la avortul spontan si anomalii structurale.
Bolile maternale (virale sau microorganisme toxice) – avort spontan, malformatii,
probleme cardiovasculare si de auz, degenerarea tesutului nervos.
Sida – infectarea intrauterina.

11. Nașterea
Perioada de nastere, pentru mama, sau perioada de lauzie este dificila doar daca
aceasta a suferit unele tulburari ale sarcinii, preeclamsie, hipertensiune arteriala, edeme,
ingrasare excesiva. Aceste probleme impun o perioada de refacere mai indelungata. In seria
factorilor de risc intervin si probleme legate de starea psihica caracterizata de neliniste,
insomnie, depresie, ce pot evolua pana la forme grave. Forme de depresii postpartum (usoare,
severe).
 Factorii ce pot determina depresia postpartum sunt:
- biologici (anemia, denutritia, boli cardiace, hepatice sau renale);
- sociali;
- genetici.
Cele mai frecvente sunt depresiile usoare, caracterizate de comportamentul
dezorientat al mamei, nesigur, asociat cu sentimentul ca este depasita de evenimente,
sentimentul de teama, iar uneori sunt prezente palpitatiile si starile de panica. Depresiile
severe pot fi insotite de idei delirante a caror tema este copilul, deliruri cu teme de vinovatie,
autoacuzare.

12. Primul an de viață

Nou-nascutul – aspecte generale
În general, impresia pe care o face nou-nascutul, mai ales parintilor sai, este aceea a
unei fiinte vulnerabile si neajutorate, care nu este capabila sa faca nimic altceva decat sa
doarma si sa manance. Aceasta este doar o aparenta, fiindca nou-nascutul este inzestrat cu o
serie de abilitati care sunt puse in evidenta printr-un set de reflexe înnăscute ce il ajută pe
copil sa se adapteze mediului, ele fiind procese de baza ale activitatii nervoase. Reflexele
arhaice (primitive) sunt reactii automate la modificarile de mediu si ele dispar la varsta de 3
luni, cand sugarul incepe sa faca miscari voluntare.
Reflexe arhaice: suptul, reflexul “Moro” (se agata de mama), clipitul, apucarea sau
agatarea, mersul reflex.
Pe langa reflexe, copilul mai dispune si de ciclul somn-veghe, de tipete si plâns ca
mijloc de comunicare. Wollf (1969) a identificat 4 patternuri distincte ale plansului la nou-
nascuti:
- plansul de baza, asociat cu foamea;
- plansul furios;
- plansul de durere;
- plansul pentru atenție (se dezvolta la cca trei saptamani).
Plansul copilului poate fi, de asemenea, indus de plansul altui copil.
Sensibilitatea nou-nascutului
Gradul de dezvoltare a analizatorilor nou-nascutului prezinta o importanta majora, pe
aceasta bazand-se procesul echilibrarii si adaptarii organismului la conditiile noului mediu.
Sunt foarte bine dezvoltate: gustul, mirosul, auzul. Mai putin dezvoltat decat celelalte
sisteme senzorielae este aparatul vizual, care se maturizeaza in primele luni. Perceptia
distantei este realizata cu ajutorul auzului cat si al vederii.

13. Principalii factori de risc in primul an de viață

Un mediu stimulativ, plin de afectiune si atentie raspunde nevoilor de dezvoltare a
copilului, sprijinindu-i propriile eforturi de explorare activa si achizitiile timpurii. Experienta
timpurie a copiilor cu parintii lor determina ceea ce sunt ei mai tarziu. Studiile efectuate in
anii ’60 au aratat ca dezvoltarea motorie a copiilor crescuti in institutii este intarziata. Copiii
institutionalizati prezinta slabe raspunsuri de explorare, se angajeaza in comportamente
stereotipe de joc si sunt anxiosi in situatii noi de joc si explorare. In acelasi timp ei prezinta
un nivel de dezvoltare mentala mult inferior fata de cel al copiilor crescuti in familii.
Concluziile acestor studii conduc la ideea ca primul an de viata al copilului este o
perioada sensibila in cursul dezvoltarii. Lipsa stimularii poate conduce chiar la retard sever,
iar copilul poate recupera aceste intarzieri in dezvoltare numai inaintea varstei de doi ani.
Teoria lui John Bowlby era aceea ca, in lipsa posibilitatii de a dezvolta o relatie de atasament
cu mama sau doica in primii ani de viata, copilul va prezenta mai tarziu probleme sociale
si/sau intelectuale.
 14. Cresterea si dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani
Spre deosebire de primul an de viata, copilul dezvolta de la 1 la 3 ani un inceput de
independenta, dezvoltand mersul, vorbirea, manevrarea cu mai multa precizie a obiectelor din
jur. Perioada se caracterizeaza prin expansiune enorma a conduitelor motorii si verbale. O
alta caracteristica - animismul si antropomorfismul, ca si caracteristicicile generale ale
gandirii copilului anteprescolar.
S-a dovedit ca primii ani de viata sunt vitali in stabilirea starii de bine fizic si
emotionala, de mai tarziu si, in cele din urma, pentru dezvoltarea intelectuala. Din aceasta
cauza, mediul in care creste copilul trebuie sa fie afectiv, sa ofere siguranta si sa fie
stimulativ.

15. Nevoile copilului de la 1 la 3 ani

Cercetarile au pus in evidenta mai multe tipuri de nevoi ale copilului in primii ani
de viata:
- nevoi fizice (hrana, protejare impotriva factorilor teratogeni, prvenirea bolilor);
- nevoi emotionale (familie unita, supraveghere, limite rezonabile, asigurare de stare de
sanatate buna, cultivarea sentimentului de respect);
- nevoi pentru dezvoltarea intelectuala (facilitati educationale, stimularea dezvoltarii
intelectuale).
Nancy Donohue-Colletta propune o diferentiere a nevoilor copiilor in primii ani de
viata pe 3 palete de varsta:
- nastere – 1 an (protectie fata de pericole, dieta, ingrijirea sanatatii, adulti fata de care sa
dezvolte atasament, dezvoltarea limbajului, explorarea mediului)
- 1 an – 3 ani (suport pentru achizitiile motorii, de limbaj si gandire, dezvoltarea
independentei, invatarea limitelor, deprinderi de baza de autoindrijire)
- 3 ani – 6 ani (dezvoltarea motricitatii fine, dezvoltarea limbajului, sens pozitiv al
controlului, cooperarea, activitati premergatoare scris-citit).

16. Principalele achizitii psihice de la 1 la 3 ani

Perioada antepreșcolara se caracterizeaza prin trei achizitii importante: mersul,
reprezentarea si limbajul.
Mersul – copilul este capabil sa alerge, sa se catare, sa apuce, sa invarte sau sa
desfaca, sa impinga, sa ridice, sa sparga, sa smulga; aceste achizitii ii permit un acces mai
mare la mediul inconjurator.
Reprezentarea – la aceasta varsta copilul invata prin imitatie, care implica
reprezentari mentale; la un an si jumatate se face trecerea decisiva spre reprezentarea actiunii
inainte de executarea ei reala, copilul are capacitatea de a opera in plan mental cu imaginile
secundare furnizate de reprezentare.
Limbajul – la trei ani si jumatate sunt active majoritatea functiilor limbajului: de
comunicare, reglatorie si cea ludica.
Majoritatea autorilor apreciază că, la această vârstă, copilul învață prin imitatie.

17. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 0 la 3 ani (teoria lui H. Wallon)

Henri Wallon imparte etapa de la 0 la 3 ani in doua mari subetape:
- centripeta – de la naștere pana la 1 an - (centrată pe sine);
- centrifuga – de la 1 pana la 3 ani - (orientata catre lumea exterioara si catre construirea
intelectuala).
 Vârsta de la o la 1 an (perioada centripeta) - cuprinde doua momente ale
dezvoltarii: impulsiv si emotional.
Stadiul impulsivitatii motrice (apogeu la 2-3 luni pana la 6 luni). Satisfacerea nevoilor
este total dependenta de mediu, iar agitatia motrica a copilului devine un mijloc de exprimare
a starii sale de tensiune. Stadiul emotional (debut la 2-3 luni, apogeu la 6 luni, se incheie
la un an). Se caracterizeaza prin preponderenta expresiilor emotionale, care constituie un mod
dominant de relatioanere a copilului cu anturajul sau. Wallon spune ca primele semne ale
vietii psihice sunt reactiile emotive.
Expresiile vocale si motrice ale copilului se vor diversifica, emotiile diferite vor
contribui la relatiile acestuia cu mediul si vor sta la baza sociabilitatii. Wallon considera
emotia ca fiind prima forma de comprehensiune (capacitate de a intelege ceva). Datorita
emotiilor el va progresa in intelegerea lumii inconjuratoare.
Varsta de la 1 la 3 ani (perioada centrifuga) - este caracterizata de fuziunea cu
mama, pe de o parte, si tendinta copilului de a se construi ca persoana, pe de alta parte.
Emotiile in aceasta perioada sunt nediferentiate, in care sunt implicate satri afective confuze
(copilul plange si rade in acelasi timp).
Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltarii afective este cea propusa de psihanaliza,
descrisa de Sigmund Freud prin cele 5 stadii de dezvoltare, in care energia sexuala (libidoul)
este directionata spre diferite parti ale corpului (stadiul oral, anal, falic, de latenta si genital).
Fiecare stadiu aduce dupa sine un set de probleme ce trebuie depasite in raport cu dezvoltarea
de mai tarziu. Interpretarea freudiana a patologiei adultului s-a facut prin referinta la aceste
perime stadii ale vietii psihice, cand dezvoltarea se poate fixa intr-unul dintre stadii.
Ca urmare a cercetarilor derulate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, privitoare la
orfanii celui de-al Doilea Razboi si la copiii spitalizati, John Bowlby elaboreaza in jurul
anilor ’50 teoria atasamentului, teorie care asimileaza concept din teoria psihanalista, din
etologie si psihologia cognitiva. El arata ca nevoia de atasament a copilului fata de mama sa
evidentiaza o nevoie innascuta, structurala, nevoia de contact social, care este o nevoie
primara.

18. Teoria atașamentului (John Bowly)

“Atasamentul (legatura emotionala) cu alte fiinte umane reprezinta axul in jurul
caruia guverneaza viata noastra si dezvoltarea noastra, nu doar in prima copilarie si in anii de
scoala, dar si in adolescenta si la varsta adulta.” John Bowlby
Teoria atasamentului si a tulburarilor de atasament a fost dezvoltata incepand cu anul
1950 de catre John Bowly. Bowly a sugerat ca atasamentul primar (0-3 ani) este un program
comportamental innascut, prezent la primate si in special la oameni. Ideea principala a lui
Bowly era ca sistemul de comportament in ceea ce priveste atasamentul a evoluat, pentru a
spori gradul de protectie si sansele de supravietuire a copilului. Aceasta protectie se bazeaza
in principal pe proximitatea fizica si pe contactul dintre mama si copil in primii ani de viata.
Daca aceasta proximitate este deranjata sau tulburata, apar anumite comportamente
caracteristice, atat la parinte, cat si la copil, iar copilul dezvolta apoi o gama tipica de reactii
si comportamente sociale anormale.
In urma cercetarile derulate de Organizatia Mondiala sa Sanatatii, privitoare la orfanii
celui de-al Doilea Razboi si la copiii spitalizati, s-a constatat ca copiii orfani, chiar daca
primeau cele mai bune ingrijiri, sufereau teribil de lipsa confortului, a iubirii si a apropierii de
o persoana principala de ingrijire. Bowly a presupus ca bebelusii sunt inclinati sa se ataseze
de o persoana principala de ingrijire datorita unei tendinte instinctive, izvorata din evolutie,
care are rolul de a sprijini perpetuarea speciei. Impreuna cu echipa sa, Bowly au demonstrat
ca lipsa atașamentului in copilaria timpurie poate fi daunatoare copilului, asa ca si-au dedicat
a doua jumatate a secolului 20 studiului acestuia.
 John Bowly si Mary Ainsworth au identificat trei subsisteme (nevoi esentiale/de baza)
din sistemul atasamentului:
- a fi ingrijit – instinctul de a ramane in preajma cuiva care poate alina, proteja si organiza
sentimentele (nevoia de a avea un refugiu sigur (confort in situatii vulnerabile);
- a explora – instinctul de a-ti urma propria curiozitate si de a deveni competent (nevoia de a
avea o baza de siguranta de la care copiii se indreapta catre parintii lor);
- a oferi ocrotire – instinctual de a oferi grija si de a forma o legatura cu bebelusul (ingrijirea
pe care o ofera parintii).
Bowlby imparte dezvoltarea atasamentului in 4 etape:
- etapa de preatasament (de la nastere la 6 sapt.) – comportamentul este un raspuns reflexiv,
determinat genetic cu valoare de supravietuire;
- etapa atasamentului de actiune (6 sapt. - 6/8 luni) – copiii se orienteaza si raspund
marcand mai mult preferinta fata de mama;
- etapa atasamentului delimitat (6/8 luni – 18 luni/2 ani) – este foarte evident atasamentul
fata de mama, copiii manifesta anxietate de separare;
- etapa formarii unei relatii reciproce (de la 18 luni/2 ani) – copilul construieste o
reprezentare interna a figurilor de atasament care ii va permite sa suporte din ce in ce mai
bine absenta si sa anticipeze intoarcerea lor; la 3 ani scade anxietatea de separare (suporta
mai usor intrarea in gradinita).
Caracteristica principala a copiilor care prezinta tulburari de atasament este aceea
ca au o capacitate scazuta de a reactiona adecvat pe plan emotional si social. Pe scurt,
tulburarile de atasament acopera un ansamblu de probleme de comportament care se observa
frecvent la copiii care nu au primit suficienta atentie in primii ani de viata.
Informatii suplimentare: Hoffman K., Cooper G., Powell B., Cum sa cresti un copil
sigur de sine, Editura Trei, Bucuresti, 2017 / Niels P. Rygaard, Tulburarile severe de
atasament in copilarie, Editura Polirom, Bucuresti, 2011

19. Debutul personalitatii

Dezvoltarea afectiva pana la 3 ani este esentiala pentru structurarea persoanei in
mediul din care face parte, ea fiind definitorie pentru dezvoltarea personalitatii.
Pe parcursul a celor doua stadii ale dezvoltarii afectivitatii, descrise de H. Wallon (vezi p.17),
activitatea senzorio-motorie se dezvolta in doua directii independente, dar complementare. Pe
de o parte ia nastere inteligenta practica, pe de alta parte – inteligenta discursiva. Aceasta
opozitie intre doua forme de inteligenta semnalizeaza trecerea de la senzorio-motricitate la
stadiul reprezentarilor mentale (acesta fiind un punct de dizacord cu teoria piagetiana).
Multi autori au legat aparitia identitatii de sine de momentul in care copilul se
recunoaste in oglinda. Intre 18 si 24 de luni, copiii reusesc sa intelega ca in imaginea din
oglinda este vorba tot de ei insisi, ca imaginea nu prezinta un alt copil, stadiul urmator fiind
cel in care inteleg ca este vorba de propria lor reflectie, aceasta fiind doar o imagine. Acesta
este momentul constituirii identificarii ca proces de structurare a personalitatii si care, in
etapa identificarii primare, se refera la imitatia comportamentelor adultilor care-l ingrijesc si
la fuziunea afectiva ce sta la baza imitatiei. Un moment esential al identitatii este acela in
care copilul vorbeste despre sine folosind pronumele “eu”.
Cercetarile arata ca relatiile satisfacatoare intre parinte si copil, stabilesc legaturi
puternice de identificare intre copii si parinti.

20. Caracterizare generala a perioadei prescolare (3-6 ani)

Perioada prescolara poate fi impartita in 3 subperioade:
- prescolarul mic (3 – 4 ani) – copilul exploreaza mediul; are loc trecerea de la satisfacerea
necesitatilor imediate spre necesitati mai complexe, mai ales de tip psihologic;
- prescolarul mijlociu (4 – 5 ani) – copilul manifesta o maxima receptivitate fata de mediul
inconjurator; are un ritm accelerat al socializarii; reactiile emotionale sunt mai controlate; se
instaleaza mai evident unele trasaturi caracteriale care contureaza viitoarea personalitate;
- prescolarul mare (5 – 6 ani) – copilul incepe pregatirea pentu scoala; perceptia
transformata in observatie devine pricepere; apar primele forme ale gandirii logice, orientate
spre sistematizare si observarea faptelor particulare; atentia voluntara devine de mai lunga
durata.
Activitatea dominanta a acestei etape este jocul, care incepe sa coreleze cu sarcinile de
ordin educativ.
Dezvoltarea psihomotorie – dezvoltarea miscarilor poate fi apreciata pe cateva mari
directii: suplete, echilibru si calitatea miscarilor. Cresterea este mai lenta.
Dezvoltarea senzoriala - ca o consecinta a dezvoltarii motorii, spatiul in care se
misca copilul este din ce in ce mai vast. Stimularea variata conduce la o accesntuata
dezvoltare senzoriala, mai ales in ceea ce priveste sensibilitatea vizuala si auditiva. Achizitia
limbajului are un rol important in dezvoltarea perceptiei si reprezentarilor. Perceptiile se
formeaza in consecinta actiunii directe cu obiectele.

21. Dezvoltarea limbajului (3-6 ani)

Catre varsta de 3 ani, limbajul este in plina expansiune si au loc progrese
spectaculoase privind constructia frazei. Se dezvolta latura fonetica a limbajului, insa
pronuntia nu este inca perfecta. Sunt posibile omisiuni (cand e vorma de mai multe consoane
alaturate), substituiri (“zoc” in loc de “joc”), inversiuni de sunete (“prentu” in loc de
“pentru”). La intrarea in scoala, copiii pronunta aproape toate sunetele, erorile fiind din ce in
ce mai rare. Volumul vocabularului creste si creste preponderenta vocabularului activ fata de
cel pasiv.
Dpdv al dezvoltarii codului lingvistic, acum limbajul copilului se imbogateste nu
numai cu substantive, ci si cu verbe, adjective, pronume. Mai intai sunt achizitionate
pronume personale si posesive, verbe la timpul prezent, prepozitii si adverbe ce exprima
posesiunea.
Copilul foloseste intonatia chiar din primii ani pentru a da frazei sensul interogativ,
afirmativ sau imperativ. Pana la 5 ani se dezvolta limbajul intern, structurat pe baza
mecanismelor vorbirii sonore, vorbirea interioara avand o functie cognitiva, dar si de reglaj.
Concomitent cu devoltarea limbajului are loc si dezvoltarea celor mai importante functii ale
sale: functia de comunicare, de fixare a experientei cognitive si de organizare a activitatii.

22. Dezvoltarea afectiva a copilului de la 3 la 6 ani

Varsta de la 3 la 6 ani se caracterizeaza prin faptul ca emotiile copilului sunt mai
profunde, mai complexe si apar stari emotive deosebite, cum ar fi cea cunoscuta sub numele
“sindromul bomboanei amare” (o stare afectiva complexa rezultata din primirea unei
recompense nemeritate deplin). Are loc trecerea la emotii si sentimente ca stari afective
stabile si generalizate. Imitatia din ce in ce mai pregnanta are rolul de a dezvolta stari afective
noi, iar treptat se constituie memoria afectiva. Se dezvolta capacitatea copilului de a-si
stapani reactiile. Copilul devine curios fata de sexualitate, descoperind diferentele de sex.
Relatiile familiale au un impact major asupra dezvoltarii afective a copilului.
Constanta atitudinilor, frecventa interactiunilor si calitatea lor contribuie in primul rand la
acest proces. Interrelatiile din triunghiul copil-mama-tata plamadesc matritele afectivitatii
pentru intreaga viata.
 23. Dezvoltarea personalitatii de la 3 la 6 ani
Dezvoltarea personalitatii copilului, dupa H. Wallon, in persioada 3-6 ani corespunde
stadiului personalismului. Caracteristica stadiului respectiv este in continuare centripeta,
copilul fiind centrat pe sine.
In cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii:
- perioada de opozitie ( 3 – 4 ani) – face parte din nevoia afirmarii personalitatii ce se naste
acum; prin opozitia fata de ceilalti, copilul castiga constiinta de sine);
- perioada de gratie (4 – 5 ani) – eul copilului tinde sa se valorizeze, cauta aprobare, ii place
sa se dea in spectacol si se vrea seducator pentru adultul din preajma, este o perioada de
narcisism);
- perioada de imitatie (5 – 6 ani) – imita adultii nu doar la nivelul gesturilor, ci si la nivelul
rolurilor, personajelor, atitudinilor.

24. Jocul si invatarea. Teorii psihologice despre joc (Jean Piaget)

Majoritatea teoriilor psihologice considera jocul ca avand implicatii majore in
dezvoltarea psihologica a copilului. Teoriile contemporane apreciaza jocul ca forma
fundamentala de activitate, acordandu-i o importanta la fel de mare precum activitatilor de
munca si de invatate. Jocul ca forma de activitate caracterizeaza toate varstele, diferenta fiind
legata de functiile jocului:
- pentru perioada copilariei – functii formative comlexe; este principala forma de activitate;
- pentru tinerete si varstele adulte – roluri complementare celorlalte activitati: functie de
antrenare psihologica, de preambul al activitatilor de munca propriu-zise, respectiv exersarea
de strategii antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultati); are rolul de consum si
canalizare a energiei (in tinerete) sau functie recuperatorie relativa la activitatea de munca
(varstele adulte).
Jocul indeplineste pentru toate varstele functii psihologice complexe, functii
educative, printre care: asimilarea de conduite, asimilarea de experienta si informatie, functii
de dezvoltare fizica perin antrenarea sau mentinerea capacitatilor fizice, functii sociale in
dezvoltarea relatiilor sociale.
Teorii psihologice despre joc: Jean Piaget
Piaget considera jocul ca o forma de activitate a carei motivatie este nu adaptarea, ci
asimilarea realului la eul sau, fara constrangeri sau sanctiuni. El face legatura intre
dezvoltarea gnadirii si felul in care activitatea de joc evolueaza pana in perioada adolescentei.
Din teoria sa se desprinde ideea, pe de o parte, ca nivelul de dezvoltare al copiilor se reflecta
in activitatea de joc, iar pe de alta parte, ca activitatea de joc asigura in mare masura
dezvoltarea cognitiva.
Piaget face urmatoarea clasificare a jocurilor:
- jocurile exercitiu – presupun repetarea unei activitati in scopul adaptarii;
- jocurile simbolice – se bazeaza pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuintele
eului (2/3 ani – 5/6 ani);
- jocurile cu reguli – transmit in cadrul social, de la copil la copil, importanta acestora
crescand odata cu dezvoltarea vietii sociale.
Piaget propune trei momente principale ale dezvoltarii activitatii de joc:
- deprinderea de joc sau jocul exercitiu – corespunde st. senzorio-motorii – jocul cuprinde
manipulari de tip repetitive, care au ca scop producerea miscarii in sine;
- jocul simbolic – corespunde st. preoperational – apare jocul propriu-zis, care constituie o
asimilare a realului la eu si la dorintele proprii;
- jocurile de constructie si jocurile cu regului – corespunde st. operational – marcheaza o
obiectivitate a simbolului si a sociabilizarii eului.
 25. Teoria dezvoltarii cognitive a lui J. Piaget din perspectiva moderna. Limitele
teoriei lui Piaget
Teoria lui Jean Piaget este considerata a fi la originea psihologiei genetice, Piaget
fiind considerat si parintele epistemologiei genetice. Majoritatea autorilor considera teoria sa
ca fiind de orientare cognitiva si constructivista. Opera lui este foarte valoroasa atat prin
descrierile sale teoretice, cat si prin implicatiile practice si aportul la dezvoltarea procesului
educational. Cu toate acestea, teoria sa a fost supusa unor noi evaluari din perspectiva
cercetarilor moderne in domeniu. Cateva din ipotezele sale caresunt considerate un esec:
- aprecierea abilitatilor de gandire ale prescolarilor – noi cercetari arata ca prescolarii sunt
mult mai “competenti” decat a constatat Piaget;
- gandirea egocentrica a prescolarului – numeroase experimente au demonstrat ca gandirea
prescolarului nu este atat de egocentrica pe cat considera Piaget;
- a fost combatuta ideea lui Piaget conform careia copiii au credinta, generalizata, ca
obiectele sunt vii;
- a fost combatuta ideea lui Piaget ca copiii in stadiul preoperational nu pot intelege
reversibilitatea;
- exista obiectii si cu privire la stadiile descrise de Piaget, considerate discontinue;
majoritatea autorilor sunt acum de acord ca schimbarile cognitive se desfasoara gradual si ca
foarte putine abilitati sunt absente intr-o perioada a dezvoltarii pentru ca apoi sa apara brusc
in urmatoarea.

26. Principalele perspective teoretice asupra invatarii

Teoriile invatarii se impart, in mod general, in:
- teorii behavioriste – au tendinta de a limita invatarea la comportamente observabile;
behavioristii sunt interesati de felul in care experientele placute sau dureroase pot schimba
comportamentul unui subiect in decursul timpului; pentru behavioristi principiile invatarii
trebuie sa fie acelea care pot fi aplicate tuturor fiintelor vii; reprezentanti (Pavlov, Watson,
Thorndike, Skinner).
- teorii cognitive – se indreapta aproape in exclusivitate in directia studierii invatarii umane
si se centreaza pe studiul proceselor mentale pe care indivizii le folosesc pentru a invata;
reprezentanti (Werheimer, Lewin, Tolman).
Clasificarea teoriilor invatarii dupa W.F. Hill
- teoriile conexioniste;
- teoriile cognitiviste;
- teoriile formale;
- teoriile informale.

27. Teoria inteligentei multiple (Howard Gardner)

De la inceputul sec.20 a existat o singura teorie asupra inteligentei, care a “produs” si
alte teorii, avand in comun teoria inteligentei generale, care sustine aptitudinile umane.
Howard Gardner, profesor de psihologie la Universitatea Harvard si profesor de
neurologie la Facultatea de medicina din Boston (USA), publica in 1983 lucrarea “Frames of
mind”. El propune o noua paradigma pentru intelegerea inteligentei, contestand ideea ca
indivizii ar poseda o inteligenta generala si fixa, care conduce la ierarhizarea de tip IQ.
Gardner porneste de la ipoteza ca inteligenta este capacitatea de a rezolva probleme sau de a
manevra obiecte.
Gardner avanseaza ideea unui intelect multiplu, care ar explica diferentele
individuale prin profilurile unice de inteligenta ale fiecaruia, incuzand in categoria
inteligentei ceea ce in mod traditional este considerat doar talent sau capacitate. El propune
urmatoarea definiție pentru inteligenta:
Inteligenta este acea capacitate umana de a rezolva probleme si de a dezvolta produse care
sunt valorizate de cel putin o cultura.
Gardner prezinta 8 tipuri de inteligenta:
- inteligenta lingvistica - codul lingvistic;
- inteligenta logico-matematica – scheme logice si limbaj matematic;
- inteligenta spatial-vizuala – reprezentari spatiale si imaginea;
- inteligenta muzicala – capacitatea de a rezolva probleme cu ajutorul muzicii si a melodiei;
- inteligenta corporal-kinestezica- miscarea;
- inteligenta naturalista – rezolvarea problemelor cu ajutorul taxonomiilor si reprezentarilor
din mediu;
- inteligenta interpersonala – interactiunea cu ceilalti;
- inteligenta intrapersonala – rezolvarea de probleme si dezvoltarea de produse perin
cunoasterea de sine.
Howard Gardner considera aceste tipuri de inteligenta ca fiind potentialul biologic
brut care apar in forma lor pura numai in cazurile exceptionale sau in manifestari fenomenale.
Din perspectiva lui, scoala ar trebui sa permita individului sa atinga obiectivele profesionale
si personale care corespund evantaiului propriu de inteligente. Gardner propune un
invatamant individualizat, bazat pe cunoasterea elevului nu din perspectiva personalitatii sale,
ci din perspectiva inteligentelor pe care acesta le prezinta: fiecare individ are interese diferite,
talente diferite si invata in mod diferit.
O alta idee a lui este ca nimeni nu poate invata totul in contextul cultural
contemopran; un invatamant adecvat trebuie sa ofere materii de studiu diversificate si
modele de instruire adecvate si diferite. Pentru aceasta, ar trebui modificat rolul pe care il
are profesorul, si anume:
- sa fie un specialist in evaluarea intereselor, capacitatilor si aptitudinilor copilului, disparand
astfel conceptul de inteligenta globala;
- sa fie consilier in programe – sa indrume elevul catre diferite domenii de invatamant;
- sa aiba functia de consilier pentru relatia scoala – comunitate.
In ceea ce priveste evaluarea rezultatelor scolare, Gardner considera ca ceea ce se
intampla in invatamantul de tip clasic, este o evaluare cu scopul ierarhizarii, ce duce la o
societate de tip meritocratic. Evaluarea unidemensionala ar trebui abandonata in favoarea
evaluarii axate pe produs, care trebuie sa surpinda:
- felul in care copilul isi utilizeaza inteligenta;
- gradul de utilizare;
- maniera in care o face.
Aceasta formula nu poate fi aplicata tipurilor de evaluare cu “creionul in mana”, ci
elevul trebuie observat in activitate.
Continuturile trebuie abordate cu metode diferite, dintre care Gardner aminteste:
expunerea logica, cercetarea artistica, experimentarea practica, simularea.
Un alt principu in teoria inteligentelor multiple este acela al personalizarii
invatamantului. Plecand de la ideea ca toti suntem diferiti in spirit, ca si in inteligenta,
programele educationale, metodele de invatamant ca si formele de evaluare trebuie sa tina
cont de diferentele existente intre indivizi si sa le ofere posibilitati de dezvoltare. Gardner se
pronunta impotriva aplicarii unor baterii de teste care sa duca la identificarea unui tip sau
altul de inteligenta, considerand ca aceasta este impotriva a tot ceea ce inseamna teoria sa.
Teoria inteligentelor multiple nu neaga factorul inteligenta generala, ci limiteaza
importanta acestuia si pune in discutie valoarea sa explicativa.
 28. Dezvoltarea moralitatii. Teoria cognitivista asupra dezvoltarii morale
Copiii nu pot trai si creste decat daca sunt educati, in spiritul responsabilitatii morale,
sa devina adulti generosi. Determinantii moralitatii umane exista la nivele multiple:
- moralitatea are o componenta emotionala;
- moralitatea are o componeta sociala;
- moralitatea are o componenta comportamentala.
Traditional, aceste fatete diferite ale moralitatii au fost investigate separat:
- psihologii psihanalisti sa-u concentrat asupra emotiilor;
- psihologii dezvoltarii cognitive s-au concentrat asupra gandirii morale;
- behavioristii – asupra comportamentului moral.
Chiar daca cei mai importanti teoreticieni au scos in evidenta aspecte diferite ale
moralei, exista un singur punct asupra caruia sunt cu totii de acord: moralitatea copilului
este impusa si controlata din exterior prin instructiuni directe, supravegehere, recompense
si pedepse din partea unor figuri autoritare.
Teoria cognitivista asupra dezvoltarii morale
Teoreticienii dezvoltarii cognitive considera ca exista o relatie pternica intre
dezvoltarea cognitiva si dezvoltarea morala. Aceasta orinetare este reprezentata de Jean
Piaget si Lawrence Kohlberg.
Jean Piaget, in cercetarea dezvoltarii morale la copil, debuteaza perin studierea elaborarii si
aplicarii regulilor in jocurile de grup. El arata ca pana la varsta de 6 ani, nu exista reguli in
adevarat sens al cuvantului. Deoarece copilul mic si prescolarul nu pot intelege regulile,
moralitatea nu poate exista la acestia. Abia la 12 ani copiii joaca jocuri dupa seturi de reguli
consacrate.
Stadiile morale ale lui Piaget incep cu varsta de 6 ani:
- moralitate heteronoma – regulile sunt exterioare, impuse de adulti; judecata morala
coincide cu decizia adultului;
- moralitate autonoma – regulile sunt vazute ca fiind consecinta intelegerilor reciproce
(cooperare); judecara morala se axeaza pe intentia actorului (scopul).
Lawrence Kohlberg a studiat si el, la fel ca si Piaget; felul in care copiii si adultii
concep regulile care le guverneaza comportamentul in anumite situatii. Referitor la
stadialitatea morala, Kohlberg a realizat un studiu asupra problemelor morale, discutand
dilemele aparute la 3 niveluri:
- nivelul preconventional – regulile sunt stabilite de ceilalti;
- nivelul conventional – regulile sunt adoptate si uneori subodonate propriilor nevoi sau
nevoilor grupului de aparteneta;
- nivelul postconventional – oamenii isi definesc in termeni proprii valorile pe care au ales
sa le urmeze.

29. Adolescenta. Substadiile adolescentei

In culturile vestice, tranzitia de la copilarie la maturitate necesita trecerea prin cativa
ani de adolscenta, perioada a vietii adeseori descrisa ca fiind cea mai tulburata, cea mai
stresanta si cea mai deficila dintre toate stadiile dezvoltarii. In numeroase studii, perioada
adolescentei este divizata in mai multe etape sau stadii, iar autorii nu ii acorda acelasi
interval:
- J. Piaget considera adolescenta intre 15 si 8 ani;
- Gessell – intre 10 si 16 ani;
- Cole si Hall – intre 11 si 20 de ani, cu patru stadii:
- preadolescenta;
- adolescenta timpurie;
- adolescenta mijlocie
- adolescenta tarzie;
UNESCO – intre 14 si 28/30 de ani;
N. Radu – evidentiaza ca exista mai multe tendinte conferite adolescentei:
- tendinta de “topire” a adolescentei in copilarie;
- tendinta de contopire a adolescentei cu tineretea;
- tendinta de separare a adolescentei de alte varste.

30. Dezvoltarea fizica, psihica, intelectuala la pubertate si adolescenta.

Dezvoltarea psihosociala (Erikson)
Dezvoltarea fizica
Biologic, adolescenta semnifica perioada de la pubertate la maturitate, alteori,
adolescenta este descrisa ca incepand cu pubertatea si incheindu-se in perioada adulta.
Perioada adolescentei este caracterizata de schimbari rapide si cresteri explozive in greutate si
in inaltime. Pubertatea, semnificand de fapt maturitatea sexuala, se refera la acele schimbari
care au ca rezultat maturitatea sexuala si, deci, cu capacitatea de reproducere. In general, se
considera ca maturitatea sexuala este de 12 ani la fete si 14 ani la baieti.
Datorita cresterii explozive si inegale, infatisarea adolescentului nu este intotdeauna
armonioasa. Aceste este un motiv pentru care majoritatea adolescentilor se preocupa intens
de felul cum arata. Aparenta fizica este un criteriu al maturizarii. Cresterea exploziva nu se
realizeaza in ritmuri egale pentru toti adolescentii. Aceste diferente au consecinte in planul
dezvoltarii sociale si personale. Pentru baieti maturizarea precoce este un avantaj, iar
maturizarea tarzie este un dezavantaj in relatiile sociale. Baietii care se maturizeaza mai
devreme se adapteaza mai bine, sunt mai populari, mai increzatori in sine, mai agresivi si cu
mult mai mult succes in relatiile heterosexuale. Ei dezvolta o imagine de sine mai pozitiva
decat ceilalti. Cei a caror dezvoltare este mai lenta, au dificultati in adaptare, sunt nelinistitu,
sunt mai neincrezatori in fortele proprii si dezvolta o imagine de sine mai putin pozitiva.
Fetele in adolescenta au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Daca
maturizarea timpurie apare la varsta adolescentei (si nu in anii pubertatii), ea devine un
avantaj, ca si in cazul baietilor. In caz contrar preocuparile fetelor pot deveni altele decat cele
ale grupului de varsta.
Dezvoltarea psihică
Dupa Maurisse Debesse, functiile adolescentei se pot exprima sintetic astfel:
- de adaptare la mediu;
- de depasire;
- de definire a personalitatii.
In consecinta, are loc acum un proces de dezvoltare la finalul caruia ne vom afla in
fata unor structuri psihice bine inchegate si cu un grad mai mare de mobilitate. Adolescentul
se confrunta cu o serie de nevoi sau nevoile din perioadele anterioare cunosc o prefacere
semnificativa:
- nevoia de a sti – i se adauga nevoia de creatie, care se transforma in adolescenta in nevoia
creatiei cu valoare sociala;
- nevoia de a fi afectuos – ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvolta in
“reciprocitate” afectiva;
- nevoia de apartenenta la grup – isi pierde caracteristica neselectiva, devenind axata pe
criterii si preferinte;
- nevoie de independenta, de autodeterminare – devine nevoia de desavarsire, autodepasire,
autoeducare;
- nevoia modelelor, de imitatie – nevoia de a fi personal la pubertate, de a fi unic in prima
perioada a adolescentei ca apoi sa se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate.
Jean Rousselet identifica mai multe tipuri de conduite dezvoltate in adolescenta:
- conduita revoltei – contine refuzul de a se supune, manifestari de protest, de razvratire;
revolta este directionata, initial, impotriva familiei, apoi impotriva scolii, prin refuzul de a
accepta o autoritate recunoscuta pana atunci;
- conduita inchiderii in sine – este similara cu o perioada de introspectie, care conduca la un
examen al propriilor posibilitati si aptitudini, iar adolsecentul nu se sfieste sa-si accepte
dovezile propriilor slabiciuni; apar intrebari cu privire la imaginea de sine si la locul sau in
societate;
- conduita exaltarii si afirmarii – survine in momentul in care tanarul se simte capabil de a
valorifica resursele dobandite prin informare si introspectie.
Dezvoltarea intelectuală
Perioada adolsecentei si preadolescentei este perioada de maxima crestere a
capacitatilor perceptive si reprezentative. Se dezvolta atentia voluntara, iar atentia involuntara
si postvoluntara isi modifica mult aspectul, devin mai eficiente. Are loc o schimbare
calitativa a memoriei: se imbogateste cu memoria ligica, creste capacitatea de operare cu
scheme logice. Memoria opereaza acum mai frecvent cu reprezentari si notiuni din ce in ce
mai bogate si mai complexe.
Cunostintele verbale se coreleaza puternic cu extinderea, varietatea si bogatia
conceptelor individului, cel putin in masura in care aceste concepte sunt simbolizate prin
cuvinte. Procesul de invatamant solicita foarte mult adolescentul si dezvoltarea gandirii sale
este mai antrenata, mai solicitata in probleme noi, mai complexe si mai variate. Se dezvolta
formele rationale abstracte ale gandirii.
In conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea in adolescenta presupune desavarsirea
stadiului operatiilor formale. Operatiile de gandire devin formale in conditiile in care se
opereaza asupra informatiei prin generalizare si transfer. Adolescentul dezvolta acum
numeroase instrumente de activitate intelectuala cum ar fi: capacitatea de argumentare,
contraargumentare, de demonstrare, elaborare de ipoteze.
Dezvoltarea psihosocială a adolescentului (teoria lui Erikson)
Adolescenta aduce cu sine o crestere a abilitatilor sociale. Se dezvolta capacitatea de
comunicare, care anterior era mai dezvoltata la fete si care acum devine importanta si pentru
baieti. Relatiile intre baieti si fete, dar si relatiile in grupuri de acelasi sex capata o
semnificatie profunda. Adolescenta este caracterizata de declinul autoritatii parentale si
familiale si cresterea importantei grupului de prieteni. Pentru copiii normali, adolescenta este
un moment de socializare intensa.
Conform teoriei lui Erikson, perioada adolescentei se caracterizeaza prin trecerea la o
noua criza – construirea identitatii versus confuzia asumarii de rol, avand axa psihologica
“a fi sau a nu fi tu însuți”.
Factorii sociali determinanti si relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul
grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus.
Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la
intrebarile referitoare la cine sunt, cum sunt si ofera perspective pentru intrebari referitoare
la cine pot deveni. Esecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor, cu
consecinte pentru viata adulta.
Dezvoltarea sensului identitatii aduce cu sine victoria supra problemelor copilariei si o
pregatire autentica pentru a face fata provocarilor lumii adulte. Doar un sens al increderii era
candva necesar copilului pentru a se extinde catre urmatoarea etapa a copilariei. Acum, la fel
de importanta este achizitia sensului identitatii pentru a compune deciziile perioadei adulte,
cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viata. Adolescentul capata acum
un sens al identitatii, precum si un coplesitor sentiment al dispersarii identitatii, fapt ce
reprezinta polaritatea acestei faze de dezvoltare. La un capat exista lupta cu privire la
integrarea tendintelor interne si externe, iar la capatul celalalt exista dispersia, legata de un
sens al instabilitatii in mijlocul unor solicitari externe si interne confuze. Aceasta polaritate
trebuie rezolvata, in limitele perioadei adolescentei, pentru a fi prevenite tulburari trecatoare
sau de durata ale perioadei adulte. Siguranta sinelui plasata in trecut sau in viitor asigura
individului o incredere imediata si superioritatea sa fata de fazele anterioare de dezvoltare.
Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o
perioada de schimbari si, mai ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a
adolescentei prelungite este aceea ca ofera un interludiu in care adolescentii pot experimenta
o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.

31. Identitate si personalitate in adolescenta (Identitatea de sine. Imaginea de

sine. Stima de sine)
Psihologii de orientare umanista considera sinele ca putand fi inteles doar din punctul
de vedere unic al individului, pentru ca Sinele este un concept ce descrie individul din
interior si nu poate fi relevat sau cunoscut din exterior fara a-i modifica aproape tot
continutul.
Identitatea de sine
Identitatea de sine include mai multe componente, printre care:
- identitatea fizica;
- identitatea psihosociala;
- identitatea vocationala;
- identitatea moral-spirituala.
Toate acestea exprimandu-se prin caracteristici psihologice si comportamente care
afirma si intaresc sinele, personalitatea individului. Autoperceptia si autoanaliza incep cu
realitatea fizica, cu infatisarea exterioara, conducand la formarea unei imagini mai mult sau
mai putin subiective, mai mult sau mai putin complete despre eul corporal-fizic.
Autoperceptia se asociaza cu anumite judecati de valoare, conducand la judecati de tip pozitiv
si negativ. In al doilea rand, adolescentul se percepe ca realitate psihosociala sub aspectul
posibilitatilor, capacitatilor, aptitudinilor si trasaturilor caracteriale, formandu-si o imagine
mai mult sau mai putin fidela despre eul sau psihic, spiritual, despre statusul social.
Studii recente asupra teoriei lui Erikson au aratat ca adolescenta este o perioada foarte
importanta in dezvoltarea personalitatii. Stabilirea identitatii in adolescenta are importanta
cruciala pentru relatiile intime de mai tarziu.
Imaginea de sine
Imaginea de sine este rezultatul dezvoltarii ontogenetice si este un factor principal
mediator intre starile interne de necesitate si situatiile si solicitarile externe.
Imaginea de sine comporta mai multe dimensiuni:
- asa cum se percepe si se apreciaza subiectul la momentul dat (se include in veriga
mediatoare in organizarea si desfasurarea comportamentului situational curent, participand
nemijlocit la formularea scopurilor si alegerea mijloacelor);
- asa cum ar dori subiectul sa fie si sa para (sta la baza proceselor interne de automodelare
si autoperfectionare si a reglarii interpersonale);
- asa cum crede subiectul ca este perceput si apreciat de altii (sta la baza proceselor
interne de automodelare si autoperfectionare si a reglarii interpersonale).
Pe plan general, functia imaginii de sine, in unitatea celor trei fatete menttionate,
rezida in obtinerea si mentinerea identitatii, careia ii revine un rol esential in delimitarea
solicitarilor interne de cele externe, in stabilirea atat a punctelor de conscordanta, cat si a
celor de incompatibilitate si opozitie dintre ele. A avea o identitate inseamna, in mod
practic, a fi cineva, a ocupa o anumita pozitie in contextul social, a juca un anumit rol, de a
dispune de un anumit statut.
 Stima de sine (“self-esteem”)
Stima de sine (“self-esteem”) este foarte importanta in procesul de dezvoltare. Cele
mai explicite lucrari privind importanta identitatii in procesul dezvoltarii, sunt lucrarile lui
Erick Erikson (1968). Dezvoltarea sensului identitatii aduce cu sine victoria supra
problemelor copilariei si o pregatire autentica pentru a face fata provocarilor lumii adulte.
Doar un sens al increderii era candva necesar copilului pentru a se extinde catre urmatoarea
etapa a copilariei. Acum, la fel de importanta este achizitia sensului identitatii pentru a
compune deciziile perioadei adulte, cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului
de viata. Adolescentul capata acum un sens al identitatii, precum si un coplesitor sentiment al
dispersarii identitatii, fapt ce reprezinta polaritatea acestei faze de dezvoltare. La un capat
exista lupta cu privire la integrarea tendintelor interne si externe, iar la capatul celalalt exista
dispersia, legata de un sens al instabilitatii in mijlocul unor solicitari externe si interne
confuze. Aceasta polaritate trebuie rezolvata, in limitele perioadei adolescentei, pentru a fi
prevenite tulburari trecatoare sau de durata ale perioadei adulte. Siguranta sinelui plasata in
trecut sau in viitor asigura individului o incredere imediata si superioritatea sa fata de fazele
anterioare de dezvoltare.
Adolescentul cauta confirmari din partea colegilor care sunt, de asemenea, intr-o
perioada de schimbari si, mai ales, cauta aprobare. Erikson mai arata ca o functie majora a
adolescentei prelungite etse aceea ca ofera un interludiu in care adolescentii pot experimenta
o multitudine de roluri in cautarea propriei identitati.

32. Identitatea sexuala in adolescenta

Cristalizarea identitatiis sexuale este un moment important al adolescentei. Identitatea
sexuala se construieste si se dezvolta in general pe prototipul primelor relatii erotice. Prima si
cea mai dificila cucerire a adolescentului il constituie accesul la propriul corp, acceptarea
identitatii sale sexuale nou constientizate. Trezirea fiintei sexuale il poate perturba emotional
si chiar psihosomatic. In unele cazuri, un adolescent cu o mare fragilitate psihica sau crescut
intr-o atmosfera puritana si restrictiva, poate manifesta frica sau chiar repulsie, ura fata de
acest nou corp, care ii semnaleaza ca exista si altfel decat pana acum. Adolescenta este
perioada de autoconstientizare a identitatii sexuale, tanarul se acomodeaza cu propriul corp si
noile sale trebuinte. Imaginea de sine are la baza imaginea corporala. Felul in care se
cristalizeaza imaginea corporala afecteaza si autoperceptia din punct de vedere sexual. Modul
in care adolescentii isi percep corpul si considera ca sunt perceputi de ceilalti, structureaza
calitatea si abilitatea interrelationarii si formarea unei identitati sexuale detasate,
necomplexate.
Identiatea sexuala se dezvolta si este influentata de modelele parentale, fiind la
inceput subintegrata in subidentitatea familiei. Un model parental cu masculinitate redusa
conduce adolescentii baieti la dificultati de identificare. Cei care au un model puternic
conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei, mai increzatori, protectori, relaxati,
exuberanti, calmi si chiar fericiti. Modele de rol feminin pot fi: traditionale, de tranzitie,
moderne. Fetele cu o identitate feminina traditionala sunt mai incarcate de conflicte. Daca
modelul matern este traditional, identificarea este mai pasionala si facila.
Foarte importante in dezvoltarea identitatii sexuale, si nu numai pentru aceasta, sunt
relatiile romantice ale adolescentei, relatiile intre sexe. Ele au un rol important in sprijinirea
adaptarii sociale a adolescentilor. In relatia romantica adolescentul exploreaza felul de a
interactiona cu membrii de sex opus si incepe sa faca primii pasi catre intimitatea matura. In
esenta, relatiile de cuplu din aceasta perioada sunt exploratorii, dar au rezonanta asupra
felului in care adolescentii vor putea face fata viitoarelor relatii de cuplu adulte si reprezinta
deplasarea catre o intimitate matura.