FUNDAȚIA ECOLOGICĂ „GREEN”

ȘCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. BRAȘOV

SPECIALIZAREA:
ASISTENT MEDICAL GENERALIST

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
OPERAT DE COXARTROZĂ

Elevă :
Islai Gabriela
AMG I C

Brașov
2019
 CAPITOLUL I NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI DE FIZIOLOGIE ALE
ARTICULAŢIEI COXO-FEMURALE
1.1 Noţiuni de anatomie

Aparatul locomotor, unul dintre cele mai importante „complexe funcţionale” ale organismului
uman, este alcătuit din două elemente majore: oase cu legăturile lor (articulaţiile) şi muşchi.
Aceste componente formează un ansamblu inseparabil cu ajutorul căruia individul îşi poate
mobiliza anumite segmente ale corpului unele în raport cu altele pentru a se deplasa în spaţiu.
Ca proces fundamental al locomoţiei, punerea în mişcare a unor părţi ale corpului unele în
raport cu altele este posibilă graţie articulaţiilor.
Articulaţiile sunt practic organele de legătură dintre oase, care îndeplinesc prin forma şi
structura lor doua roluri principale:
- de participare la mişcările diferitelor segmente ale corpului uman;
- de asigurare a rezistenţei segmentelor respective la presiune şi tracţiune.
Una dintre cele mai importante articulaţii ale corpului omenesc prin rolul deosebit pe care îl are
atât în statică cât şi în locomoţie, este articulaţia şoldului denumită ştiinţific: articulaţia coxo-
femurala.
Prin legătura pe care o stabileşte între femur şi osul coxal (iliac), îndeplineşte, împreună cu
muşchii şoldului, şi funcţia de susţinere a greutăţii corpului şi de menţinere a poziţiei verticale a
acestuia.
Structura acestei articulaţii poate fi împărtiţă în următoarele secţiuni:
Componente osoase
- Capul osului femural, de formă sferică
- Acetabulul (cotilul), cavitatea sferică a osului coxal în care este cuprins capul femural.
Componente cartilaginoase
Cele două suprafeţe osoase sunt despărţite în principal de un cartilaj neted gros, hialin,
menit să reducă fricţiunea în timpul mişcărilor şi să amortizeze şocurile.
Acest cartilaj îmbracă însă numai parţial cotilul, el fiind înlocuit cu o masă grăsoasă în punctul
maxim de contact (la nivelul incizurii acetabulare şi respectiv al fosetei anterioare a capului
femural).
 1.2 Noţiuni de fiziologie

Din punct de vedere al fiziologiei articulaţiei coxo-femurale, pot fi evidenţiate trei categorii
de noţiuni: stabilitatea articulaţiei, statica acesteia şi biomecanica specifică.
Stabilitatea articulaţiei şoldului
Aceasta este asigurată de următoarele categorii de factori:
 factori osoşi:
- coaptarea suprafeţelor articulare;
- oblicitatea axului articular;
 factori ligamentari;
 factori musculari:
- stabilitatea antero-posterioară (muşchiul fesier mare);
- stabilitatea laterală (muşchiul fesier mijlociu);
- mai participă la stabilitate : pelvitrohanterienii (fixează capul femural în cotil) şi
musculatura longitudinală – adductorii în balanţă cu abductorii (tind să luxeze capul femural);
În staţiune unipodală echilibrul este menţinut de abductori (fesierul mijlociu).
În staţiune bipodală echilibrul este menţinut de antagonismul dintre abductori şi adductori.
Articulaţia şoldului se prezintă ca o articulaţie sferoidală tipică, cu trei axe principale de mişcare.
Statica şoldului presupune ca şoldul să fie extins în ortostatism şi în poziţie indiferentă
pentru rotaţii şi abducţie – adducţie. Extensia este limitată de ligamentul iliofemural care apasă
capul femural în cavitatea cotiloidă şi este denumit „ligamentul poziţiei în picioare”.
Biomecanica şoldului
Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sferoidală tipică, ce permite mişcări în toate direcţiile:

 Mişcări de flexie şi extensie

 Mişcări de abducţie şi adducţie
 Mişcări de rotaţie
 Mişcări de circumducţie (o combinare a tuturor celor de mai sus)
 CAPITOLUL II COXARTROZA – AFECŢIUNE ARTROZICĂ A
ARTICULAŢIEI ŞOLDULUI
2.1. Definiţie

Înainte de a enunţa o definiţie propriu-zisă a coxartrozei, sunt necesare, pentru o mai bună
înţelegere, o definire şi respectiv o nomenclaturizare mai ample, a clasei însăşi de afecţiuni din
care aceasta face parte : artrozele.
De altfel, atât definiţia cât şi denumirea artrozelor, mai mult ca în cazul altor boli, sunt
importante pentru întocmirea unui diagnostic corect şi a unui plan terapeutic adecvat.
Artrozele, cunoscute popular sub denumirea de boli reumatice, se împart în două mari
categorii :
- Reumatismul articular – care priveşte articulaţiile
- Reumatismul nearticular sau abarticular – care priveşte ţesutul conjunctiv
La rândul său reumatismul articular cuprinde două mari grupe:
- Reumatismul inflamator infecţios (artritele)
- Reumatismul degenerativ (artrozele)
Artrozele reprezintă, conform statisticilor recente, cea mai întâlnită formă de reumatism
articular în întreaga lume.
Ca definiţie, artrozele sunt artropatii cronice neinflamatoare (monoarticulare sau, mai rar,
bilaterale) care survin în general în a doua jumătate a vieţii, ca urmare a uzurii articulare,
manifestându-se prin degenerarea cartilajelor şi fribrocartilajelor şi modificări ulterioare
proliferative ale ţesutului osos învecinat.
Artrozele se caracterizează printr-o evoluţie lentă, în cea mai mare măsură, fără fenomene
inflamatoare.
Ca denumire, boala artrozică este cunoscută sub diferite nume, care au în comun ilustrarea
topografiei (locul leziunii) şi în acelaşi timp a patogeniei şi manifestărilor acesteia. Termenul de
artroză este desemnat în latină prin «arthrosis deformans» ceea ce însemnă deformări ale
articulaţiilor.
Toate articulaţiile pot fi atinse de artroză dar cele mai frecvente sunt:
- articulaţia genunchiului 40%
- articulaţiile interfalaginene 40%
- articulaţia trapezo-metacarpiană 30% (rizartroza)
 - articulaţia şoldului 10%
- articulaţiile corpurilor vertebrale (cervical)

2.2 Etiologie
FACTORI SISTEMICI FACTORI LOCALI

 Senescenţa  Suprasolicitarea funcţională

 Malformaţii congenitale
 Modificări ale arhitecturii articulare:
 Sexul a. congenitale
 Obezitatea b. dobândite
 Clima  Alterări ale dinamicii articulare

2.3 Tablou clinic

- durere la mers
- limitarea miscarilor
- impotenţă funcţională

2.4 Investigatii
A) Clinice:
- examenul in clinistatism
- examenul in ortostatism
- testare in pozitia ghemuit
- examenul mersului

B) Paraclinice:
- examen radiologic
- examen de laborator

2. 5. Diagnostic
Diagnosticul pozitiv se face în fucție de următoarele criterii:
 Vârsta la debut: între 40-60 ani;
 Evoluție clinică: lent progresivă;
 Caracterul mecanic al durerii;
  Starea generală este bună;
 Absența semnelor biologice de inflamație;
 Precocitatea și cvasi-constanța osteofitozei radiologice;
 Evoluția radiologică spre triada artrozică: osteofitoza, pensarea electivă, densificarea
subcondrală localizată cu sau fără geode subcondrale.

2.6 Tratament
A) Profilactic:
Prevenţia primară are ca scop împiedicarea instaurării bolii prin corectarea factorilor
predispozanţi şi selecţia atitudinilor lucrative.
Aşadar, pacientii care sunt predispuşi sau manifestă un inceput de coxartroză, sunt sfătuiţi să
se reorienteze profesional.
Investigarea precoce (inclusiv radiologică) şi corectarea dismorfismelor şoldului prin
intervenţii chirurgicale cu valoare preventivă sunt de mare importanţă în prevenirea coxartrozei.
Diagnosticul precoce este un important mijloc de prevenţie secundară întrucât adoptarea
tuturor mijloacelor terapeutice este în măsură, în marea majoritate a cazurilor, să împiedice sau
cel puţin să încetinească evoluţia leziunilor articulare.

b) igieno-dietetic:
Pacientul cu coxartroză trebuie să respecte următoarele „reguli de igienă” ţinând cont de
progresivitatea leziunilor :
 reducerea sau menţinerea greutăţii corporale sub greutatea ideală;
 evitarea poziţiilor monotone prelungite atât în ortostatism cât şi pe scaun sau „în
genunchi”(este favorizat flexumul de şold şi genunchi);
 evitarea mersului prelungit („mersul este cel mai prost exerciţiu pentru un coxopat”) şi a
mersului pe teren accidentat;
 mersul cu sprijin în baston;
 evitarea şchiopătării printr-un control voliţional al mersului;
 respectarea perioadelor de repaus, asociind posturarea membrelor inferioare antidecliv;
 se vor prefera deplasările pe bicicletă;
 se vor purta pantofi cu tocul mic, comozi, cu talpă elastică (pentru amortizarea
şocurilor);
  corectarea inegalităţii membrelor inferioare (peste 2 cm) şi a piciorului plat ( talonete);
 se va executa zilnic un program de kinetoprofilaxie;
 pentru genunchi - evitarea traumatismelor directe.

c) medicamentos:
Medicamentele sunt folosite în coxartroză pentru a suplimenta, dubla exerciţiul fizic şi
fizioterapia. Medicamentele pot fi folosite individual sau în combinaţii şi nu afectează în mod
direct evoluţia artrozei soldului.
Sunt folosite cu scopul de a reduce simptomele, în special durerea, şi astfel permit un nivel
normal al activităţilor zilnice şi se pot administra în virtutea principiilor active atât topic cât şi
sistemic sau intraarticular.
Terapia sistemică
Cele mai utilizate sunt antalgicele, antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS – ibuprofen, acid
acetilsalicilic), analgezice opioide (codeina, dextropropoxifena, tramadol) şi medicaţia
patogenică.
În cazul AINS trebuie avute în vedere efectele adverse ale acestora pentru o terapie de lungă
durată, dar şi antecedentele personale patologice ale pacientului (precum ulcerul).
La rândul lor, antalgicele opioide trebuie administrate pe o perioadă scurtă de timp, în episoadele
de acutizare şi doar în cazul în care alte antalgice nu au avut efect.
Medicaţia patogenică reprezentată de modificatoarele de structură precum condroitinsulfatul,
diacerinul, piascledinul pot preveni distrucţia cartilajului, însă actualmente ele reprezintă doar
suplimente alimentare.
Terapia topică reprezintă administrarea de antalgice sau antiinflamatoare la nivelul
tegumentelor (capsaicină). Efectele secundare sunt mai reduse decât în cazul administrării
sistemice, dar şi rezultatele în ameliorarea durerii sunt mai slabe.
Terapia intra-articulară
Pentru articulaţia şoldului injecţiile se administrează de obicei sub control ecografic (produşi
cu acţiune retard mai ales, de tipul Diprofos; meloxicamum). Se utilizează soluţii/suspensii de acid
hialuronic sau preparate cortizonice care lubrefiază articulaţia şi uşurează funcţionarea acesteia.
O metodă modernă de tratament care însă se adresează numai primului stadiu al bolii este
terapia cu ser autolog. Pacientului i se recoltează şase flacoane de sânge dintr-o venă de la cot,
care este apoi prelucrat în laborator prin incubare la 370C pentru producerea de către globulele
albe de substanţe care combat inflamaţia şi repară ţesuturile. Apoi prin centrifugare se obţin şase
seringi a câte 3 ml de ser ce va conţine concentraţii mari din aceste substanţe cu care organismul
îşi vindeca rănile în mod natural. Serul va fi injectat în articulaţia pacientului, fără niciun adaos
de substanţe străine. Efectele terapiei se menţin pentru aproximativ doi ani.

D) chirurgical:
În formele de început, cum sunt coxartrozele cu displazii coxo-femurale subluxante, se
practică osteostomiile (secționarea chirugicală a osului) şi piedica osteoplastică.
În formele avansate, intervenţiile chirurgicale folosite sunt artrodeza (suprimare chirurgicală
a mobilității unei articulații) şi artroplastia (intervenție chirurgicală pentru redarea mișcărilor unei
articulații anchilozate).
Aceste intervenţii laborioase sunt destinate bolnavilor care nu au putut beneficia de
tratamentul medical sau fizioterapeutic şi se găsesc într-o stare de invaliditate parţială sau
completă, dublată de dureri insuportabile.

2.7 Evoluţie şi complicaţii

Depistată în stadiu incipient, coxartroza evoluează favorabil dacă pacientul îşi respectă
tratamentul.
Complicaţiile postoperatorii pot fi precoce (infecţia, tromboza venoasă profundă, hemoragia,
luxaţia protezei) sau tardive (cotiloidita, "pierderea" protezei, osificarile heterotipice).