Sigmund Freud

Sigmund Freud a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii

psihologice de psihanaliză.
Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei
așkenazi din Freiberg, Moravia. Și-a luat numele de "Sigmund" abia la vârsta de
21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii ai familiei, dar mai
avea și alți frați (vitregi) din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că
familia sa nu era o familie înstărită și trăiau într-un apartament mic și
aglomerat, părinții săi au făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele
mai bune condiții, uneori și cu prețul defavorizării celorlalți copii ai familiei.
Freud a fost un copil precoce din punct de vedere intelectual și deosebit de
silitor. Șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii avea nu
numai cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană și ebraică, ci învățase
și franceza și engleza. Viața de familie se organiza în funcție de programul său
de studiu. El își lua masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii
sale Anna a fost mutat din apartament pentru a nu-l deranja.
Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea
an de studii a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea
lui Ernst Wilhelm von Brücke, fiind în special preocupat de
funcțiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult absorbit de
această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia
în 1881, cu o întârziere de trei ani. Dorind să câștige experiență practică, după
doi ani începe să lucreze ca medic în spital, în secțiile
de psihiatrie și dermatologie. În 1885 obține un post de docent
în neuropatologie la Universitatea din Viena și - având o bursă din partea
statului austriac - petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale
sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot.
Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui,
Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru
psihopatologie.
În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe
tulburări cerebrale și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și
concepțiile lui Charcot, socotite neortodoxe de către corpul medical vienez,
Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor. Aceasta explică și faptul că,
mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă reticență.
Fugind de persecuția nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra,
unde a petrecut ultimul an al vieții sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr.
20 în zona Hampstead din Londra, care a aparținut familiei până la moartea
din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud, a fost ulterior
transformată în muzeu. În muzeu se păstrează și mobila lui Freud, printre care
se numără și celebra sa canapea.
Din cauza fumatului excesiv, în ultimii ani din viață s-a luptat cu o formă
de cancer . A suferit numeroase operații dar, deoarece nu a renunțat la acest
viciu (fuma chiar și 20 de trabucuri pe zi), boala s-a agravat și a murit
prin eutanasiere, asistată de un medic care i-a administrat o doză mărită
de morfină.
În 1902, Freud este numit profesor la Universitatea din Viena. În jurul său s-a
format un cerc de discipoli, ca Alfred Adler, Eugen Bleuler, Carl Gustav Jung și
Ernest Jones, care i-au preluat și i-au dezvoltat mai departe teoriile. În 1910 a
fost creată Societatea Internațională de Psihanaliză, cu extindere în special în
America. Pe baza reprezentărilor sale, Freud a încercat să explice și unele
fenomene sociale și culturale, ca religia, mitologia, arta și literatura[18] După
ocuparea Austriei de naziști Freud se refugiază cu întreaga familie la Londra,
unde moare în urma unui cancer în 1939.
Contribuția esențială a lui Sigmund Freud constă în punerea în evidență a
existenței și acțiunii inconștientului în viața psihică și în explicarea pe această
bază a personalității umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria
psihanalitică), precum și o metodologie terapeutică aferentă, care - în forma
inițială sau modificată - urmărește ameliorarea funcționării psihice, uneori cu
aplicații în patologiile mentale.
În ultimele decenii teoriile și lucrările lui Freud au fost analizate critic de
numeroși cercetători și istorici ai științelor, care au relevat frecvente
îndepărtări de la rigoarea și etica științifică. Unii autori nu au ezitat să-l acuze
pe Freud de fraudă, demonstrând că acesta a alterat în mod repetat și
sistematic datele clinice pentru a-și justifica teoriile, a prezentat tratamente
eșuate drept reușite sau chiar că, în anumite articole, ar fi inventat cu totul
cazuri și pacienți cu scopul de a-și promova metodele. Conform acestor critici,
școala psihanalitică a avut mai curând caracteristicile unei mișcări politice sau
religioase decât ale unui curent științific, Freud transformându-se în profetul
său. Cele mai severe evaluări contemporane nu se feresc să califice freudismul
drept pură ”șarlatanie”.Astăzi, psihanaliza este o teorie și o metodă practicată
și în combinație cu alte metode, dar cu eficacitate terapeutică de multe ori
pusă la îndoială și numai parțial recunoscută.
"Micul Hans este ilustrarea terapiei unui caz de "angoasă isterică" a unui
băieţel de 5 ani, "excepţional de atractiv şi de inteligent", terapie care a avut
un rezultat foarte bun, de vreme ce, după 14 ani de la terminarea ei, "tânărul
Hans" s-a prezentat la Freud mărturisindu-i că nu-şi mai aminteşte nimic
despre analiză sau tulburările sale din copilărie.
"Omul cu lupi" reflectă aceeaşi viaţă de două ori: în oglinda superficială a
pacientului, pe de o parte, şi în oglinda cu ape tulburător de adânci a
psihanalizei, mânuită chiar de Freud, pe de altă parte. Este uimitor să constaţi,
prin acest dublu joc de oglinzi, cum evenimente din cea mai timpurie copilărie,
de obicei neglijată, se dovedesc a fi de o importanţă decisivă pentru întregul
destin al omului.
Ambele cazuri de nevroză la copil sunt fundamentate teoretic de concepţia
freudiană conform căreia originea oricărei tulburări psihice a unui adult se află
în evenimentele traumatice din copilărie, care au perturbat evolutia dezvoltării
sale ulterioare.