METODE PENTRU O PSIHOTERAPIE

INTEGRATIVA
Extras: Atunci când vorbim despre practicarea psihoterapiei
integrative, conceptul de relație terapeutică interpersonală
și în contact este premisa centrală. Ancheta, armonizarea și
implicarea constituie metodele unei psihoterapii bazate pe
relație și orientată spre contact. Definirea celor opt nevoi
inerente unei relații și descrierea atitudinilor terapeutice
corespondente. Baza teoretică a psihoterapiei integrative
include conceptele de Stări ale Eului, de transfer, de Sistem
de Scenarii, de contact și de întrerupere a contactului, cât și
sensul relațiilor interpersonale.

Termenul „integrativ”, așa cum este folosit în abordarea noastră a

psihoterapiei integrative, îmbracă mai multe semnificații. În
principal, se referă la procesul de integrare a personalității, ceea ce
include ajutorul oferit clienților pentru a deveni conștienți și pentru a
asimila conținuturile stărilor lor ale Eului, fragmentate si fixate, într-
un Eu neopsihic integrat, în vederea unei dezvoltări de sine care să
reducă nevoia de recurgere la mecanismele de apărare și la
scenariul de viață și care să propună o reangajare în viață, în relații
sociale și într-o viață plină de contact. Acest proces presupune
crearea unui întreg: să faci în așa fel încât aspectele Eu-lui pierdute,
inconștiente și nerezolvate, să facă parte dintr-un Sine coeziv.
(Erskine&Trautmann, 1993)

„Integrativ” se referă în egală măsură la integrarea teoriei –

ansamblul abordărilor terapeutice afective, cognitive,
comportamentale, fiziologice și sistemice. O preocupare centrală,
atunci când vorbim despre psihoterapia integrativă, este să stabilim
dacă fiecare dintre aceste domenii – afectiv, comportamental,
cognitiv, fiziologic – este deschis sau închis contactului (intern sau
extern) și să aplicăm metode care să-l potențeze (Erskine, 1975,
1980, 1982a). Conceptele de contact intern și extern sunt folosite în
perspectiva dezvoltării umane, în care fiecare etapă a vieții prezintă
sarcini de dezvoltare cruciale, o sensibilitate unică în relațiile cu
celălalt, și ocazii pentru noi achiziții. Termenul de psihoterapie
integrativă, așa cum este folosit în acest articol, cuprinde două
semnificații.

Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale

funcționării umane: psihodinamică, centrată pe client, behavioristă,
terapie familială, terapia Gestalt, terapia corporală influențată de
Reichieni, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria
psihanalitică a Sinelui, pe lângă Analiza Tranzacțională, care
reprezintă soclul principal al teoriei și a metodei noastre.

Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării

și a comportamentului psihologic și fiecare dintre ele este pusă în
valoare, când este integrată selectiv în celelalte.
(Erskine&Moursund).

Contact și relații

Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că

nevoia de relație constituie o experiență esențială în motivația
comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este
satisfăcută această nevoie. Punem în mod deosebit accentul pe
importanța contactului atunci când folosim gama de modalități
susmenționate. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică
o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității
senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul
individului, și o mișcare spre conștientizarea deplină a
evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele
senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele fac obiectul
unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile
nu sunt satisfăcute. Daca experiența trezirii unei nevoi nu este
satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod cât mai
natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de
confort datorată unei nevoi nesatisfăcute.
Aceste „încheieri” artificiale sunt substanța reacțiilor de
supraviețuire și a alegerii scenariilor de viață, susceptibile să se
fixeze.

Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor

comportamentale devenite obișnuințe, a inhibițiilor de ordin
neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și
flexibilitatea, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu
celălalt.
Fiecare întrerupere defensivă a contactului subminează
conștientizarea. (Erskine, 1980; Erskine&Trautmann, 1993)

De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor

schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui
propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu celălalt, și o
recunoaștere autentică a propriului Sine.

Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase

și diferite școli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu
doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care
nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de
construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul
psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și
psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este
conceptul de relație. (Erskine, 1989).
Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și
Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline & Goodman, 1951)
trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client (1951),
ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație
încă de la bunul început al vieții și pe tot parcursul acesteia,
insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile
relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice
corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de
viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) și aplicarea, prin succesorii
săi, a „chestionarului empatic susținut” (Stolorow, Brandschaft &
Atwood, 1987, p. 10), teoriile relației dezvoltate de Stone Center
(Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), filozofia unei relații Eu-
Tu, a lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori,
scriitori și terapeuți, pentru a insista pe faptul că relațiile – atât în
primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt
sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui.

Literatura despre dezvoltarea umană ne cheamă să înțelegem că

sentimentul de sine și stima de sine vin din relațiile-în-contact.
Focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de
la fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui
Berne (1961) de la Stările Eului (și mai ales de la Stările Eului Copil
fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările
lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum
o influență puternică asupra perspectivei integrative, în principal
datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra
nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație.
Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce care se
prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa
tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de
contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului,
se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului
(Fraiberg, 1982).
Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra
funcționării umane, dar întotdeauna plecând de la punctul de vedere
care spune că relația client/terapeut este crucială. Conceptele de
relație-în-contact, Stări ale Eului, funcție intrapsihică, transfer și
tranzacții, nevoi relaționale și reciprocitate în afecte, proces de
dezvoltare și Scenariu de viață sunt în centrul teoriei noastre
integrative. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel
încât să stimuleze, în client, procesul care constă în dezvoltarea și
integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale (Erskine,
1982a).

Procesul numit armonizare este de o importanță primordială și

implică nu doar o focalizare pe gânduri, sentimente, comportamente
sau senzații fizice, dar și pe ceea ce Stern a numit (1985) „afectele
vitalității” (p. 156). Scopul nostru este crearea experienței unei
conexiuni neîntrerupte cu sentimentele. Pentru client, dezvoltarea
sentimentului de sine și sentimentul de a fi în relație par a fi cruciale
în procesul de integrare și de unificare, mai ales când a avut parte în
viața sa de traume specifice, care au fragmentat Eul și mai ales
când anumite aspecte ale Sinelui au fost dezrădăcinate sau negate
din cauza întreruperilor cumulative în relația-în-contact. (Erskine,
1991a, 1993, 1994).

Premisa centrală subînțeleasă practicii psihoterapiei integrative este

că integrarea se poate produce prin intermediul diverselor
modalități – afective, comportamentale, cognitive și fiziologice
(Erskine, 1975, 1980) – dar într-o manieră și mai efectivă când
există o relație terapeutică interpersonală, respectuoasă și în
contact. (Erskine, 1982a). Ancheta, armonizarea și implicarea sunt
metode orientate pe relație și care facilitează contactul. Diferite
publicații au definit și descris metodele de anchetă, de armonizare și
de implicare (Erskine&Trautmann, 1993) aplicate în tratamentul
disocierii (Erskine, 1991a, 1993), al rușinii și al aroganței ipocrite
(Erskine, 1994) și au arătat cum pot fi aplicate prin transcrierea unor
secvențe reale de terapie (Erskine, 1982b, 1991b;
Erskine&Moursound, 1988). În cele ce urmează, trecem în revistă
câteva dintre metodele care favorizează relația-în-contact.

Ancheta

Pleacă de la ipoteza că terapeutul nu cunoaște nimic din ceea ce a

trăit clientul și că trebuie să facă un efort neîncetat pentru a
înțelege sensul subiectiv al comportamentului clientului și al
procesului său intrapsihic. Procesul de anchetă presupune ca
terapeutul să fie deschis spre descoperirea perspectivei clientului, în
timp ce clientul descoperă sentimentul său de sine, prin fiecare
întrebare sau constatare, formulate de către terapeut, care au drept
efect, pentru client, creșterea gradului de conștientizare. Prin
explorarea cu respect a experienței fenomenologice a clientului,
acesta va deveni din ce în ce mai conștient de nevoile sale
relaționale, de sentimentele și comportamentele sale, în același
timp actuale și arhaice. Afectele, gândurile, fantasmele, credințele
Scenariului, mișcările sau tensiunile corporale, speranțele și
amintirile care au fost menținute în afara câmpului conștiinței, prin
lipsa de dialog sau prin refulare, sunt așadar susceptibile de a
deveni conștiente. Datorită acestei clarviziuni crescute și a non-
activării defenselor interne, nevoile și sentimentele care poate
rămăseseră fixate sau nerezolvate din cauza trăirilor anterioare, vor
putea fi integrate unui Sine mult mai în contact.

Ținem să subliniem că procesul de anchetă este la fel de important,

dacă nu mai important, decât conținutul acesteia. Întrebările
terapeutului trebuie să empatizeze cu experiența subiectivă a
clientului, pentru a fi eficiente în descoperirea și revelația
fenomenelor interne și în actualizarea întreruperilor de contact,
interne și externe.

Acest tip de anchetă necesită un interes sincer cu privire la

experiențele subiective ale clientului și la modalitatea sa de a le da
sens. Procesul operează prin întrebări despre ceea ce simte clientul
în timp ce vorbește, cum trăiește – el și ceilalți (incluzând și
psihoterapeutul), și ce înțelesuri desprinde sau ce concluzii trage din
acest lucru. Experiența noastră arată că clienții vor revela fantasme
refulate și dinamici intra-psihice non conștiente, atunci când
întrebările sunt puse cu sensibilitate. Acest lucru le permite, atât
clientului cât și terapeutului, să înțeleagă din ce în ce mai bine cine
este clientul, experiențele pe care el/ea le-a trăit și când sau cum a
întrerupt contactul.

Ancheta terapeutică în ceea ce privește fricile clientului, anticipările

sale, așteptările sale, scoate la lumină transferul din viața sa
actuală, inclusiv în relația terapeutică, în evenimente trăite în trecut,
în defense arhaice și în rupturi relaționale trecute. Transferul, în
cadrul acestei perspective integrative, poate fi văzut astfel:

1. mijloacele prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile sale
de dezvoltare care au suferit un eșec și mecanismele de apărare
care au fost create pentru a compensa.

2. rezistența la rememorare și, în mod paradoxal, o punere

inconștientă în act a evenimentelor trăite în copilărie (relația care se
repetă).

3. expresia unui conflict intrapsihic și dorința de a ajunge la

satisfacerea nevoilor relaționale și la intimitate în relații (relație care
este necesară, din punct de vedere terapeutic).
4. sau expresia căutării psihologice universale constând din
organizarea a ceea ce a fost trăit și din conferirea unui sens.

Această viziune integrativă a transferului este fundamentală pentru

a explica transferul atât asupra relației care se repetă cât și asupra
persoanei cu care se repetă (Stern, 1994); ea furnizează baza care
ne permite să recunoaștem și să respectăm faptul ca tranzacțiile pot
fi de natură non-transferențială și că se poate întâmpla ca ele să
privească doar relația de acum-și-aici, care se derulează între
terapeut și client. (Erskine, 1991c).

Ancheta poate include o explorare a conflictelor intrapsihice și

puneri în act inconștiente ale trăirilor din copilărie, poate continua
cu o serie de întrebări referitoare la trecut, la momentul în care a
avut loc experiența, la natura relațiilor importante în viața
persoanei. Prin această anchetă, explorăm credințele din spatele
Scenariului și comportamentele, fantasmele și experiențele care au
întărit acest sistem. (Erskine&Zalcman, 1979). În acord cu starea de
bine a clientului, integrăm experiențele Gestalt-terapiei, contractele
de schimbări comportamentale, psihoterapia corporală, psihoterapia
intensivă a stării Eului Părinte, sau o regresie a dezvoltării.
(Erskine&Moursund, 1988). Prin combinarea tehnicilor destinate
ameliorării conștiinței de sine și prin întrebările noastre puse cu
respect, experiențele trăite în trecut, care ar fi trebuit evacuate în
afara conștiinței, pot fi rememorate în contextul unei relații
terapeutice. Atunci când amintirile, fantasmele sau visele vin în
conștient, întrebările terapeutului pot ținti experiența
fenomenologică a clientului, sau se pot întoarce spre strategiile care
l-au făcut pe client să se descurce, cu alte cuvinte, va fi o anchetă
despre întreruperile de contact externe și interne defensive.

Când explorăm procesele defensive, folosim întreruperile de contact

externe observabile, ca fiind reprezentative pentru întreruperile
interne de contact.

Întreruperile defensive de contact, arhaice sau fixate – de pildă,

introiecțiile și credințele Scenariului – interferează cu satisfacția
nevoilor relaționale actuale și apar și în relația terapeutică.

A fi vulnerabil înseamnă a fi foarte conștient de nevoile tale

relaționale și a fi deschis, fără mecanisme de apărare, la răspunsul
altei persoane la aceste nevoi. Întrebările despre punctele
vulnerabile, atât în afara relației terapeutice cât și în interiorul ei,
vor dezvălui nevoile relaționale ale clientului și efectele satisfacerii
sau a non-satisfacerii acestor nevoi.

Dialogul terapeutic devine astfel susceptibil de a se centra în mod

ciclic pe nivelele fenomenologic, transferențial sau defensiv ale
acestei experiențe. Pentru client, procesul de anchetă nu este linear,
ci se derulează în armonie cu o conștiință internă din ce în ce mai
clară dar și cu o conștiință a sinelui-în-relație.

Scopul vizat de întrebările terapeutice constă, atât pentru client cât

și pentru terapeut, în a descoperi și a deosebi împreună funcțiile
proceselor intrapsihice și a dinamicilor defensive. Fiecare dinamică
defensivă are propriile funcții în termeni de identitate, de stabilitate,
de continuitate și de integritate, fiecare având nevoie de un interes
deosebit în psihoterapie. Teza noastră este aceea că armonizarea și
implicarea permit clientului să transfere în mod util aceste funcții
intrapsihice în sânul relației cu terapeutul. În cele ce urmează, ne
vom referi la clasificările prezentate în Figura 1.

Este esențial ca terapeutul să înțeleagă nevoia unică a fiecărui

client, de a avea o persoană stabilizantă, validantă și restauratoare,
care să se ocupe de un anumit număr de funcții ale relației pe care
clientul încearcă să o gestioneze singur. O terapie a relației
orientată-spre-contact presupune ca terapeutul să fie în armonie cu
aceste nevoi relaționale, să fie implicat, prin validarea empatică a
sentimentelor și a nevoilor, oferindu-i clientului siguranță și sprijin.

O anchetă pe tema experienței fenomenologice a clientului, îi va

ridica acestuia stima de sine, facilitându-i conștientizarea existenței
sentimentelor, fantasmelor, senzațiilor interne și procesului de
gândire, cât și existența întreruperilor contactului. O anchetă
răbdătoare, ne-umilitoare, îndreptată spre dinamicile transferențiale
ale clientului va revela, în ceea ce-l privește, semnificația
întreruperilor de contact interne și externe, modul în care persoana
își organizează experiența dar și semnificația, atât a relației care se
repetă cât și a celei necesare din punct de vedere terapeutic. Relația
necesară din punct de vedere terapeutic este, pentru client, venirea
unei alte persoane, esențială, care să fie capabilă să răspundă
nevoilor relaționale, într-o implicare reciprocă. O anchetă
respectuoasă cu privire la procesul defensiv al clientului, mijloacele
sale de a se descurca, vor scoate la iveală integritatea clientului și
stilul său unic de a rezolva rupturile din relație. Acest nivel al
anchetei va determina clientul să devină conștient că există și alte
căi pentru a trata ruptura unei relații cât și posibilități noi de
rezolvare a conflictelor interpersonale. O anchetă sensibilă pe
subiectul vulnerabilității clientului și pe combinarea unică a nevoilor
relaționale va crește sentimentele propriei valori (cf. Fig. 1). În
prezența unui terapeut care se armonizează, care se implică și care
este conștient de propriul Sine, dispus să răspundă acestor nevoi
relaționale, clientul va resimți mai puternic și mai limpede
sentimentul Sinelui și al Sinelui-în-relație. Starea de bine psihologic
se ameliorează prin contact, atât interpersonal cât și intrapsihic.

Armonizarea
Armonizarea este un proces dublu: începe prin empatie – adică prin
capacitatea de a fi sensibil la și de a se identifica cu sentimentele,
nevoile sau senzațiile celeilalte persoane – și continuă cu
comunicarea acestei sensibilități celeilalte persoane. Armonizarea,
mai mult decât o simplă înțelegere sau decât o introspecție în locul
celuilalt, este un mod de a-l simți pe celălalt, kinestezic și emoțional
– de a-i cunoaște ritmul, afectul, experiența, intrând – metaforic- în
pielea sa, mergând dincolo de empatie, pentru a obține un afect
reciproc și/sau un răspuns în rezonanță.
Armonizarea înseamnă mai mult decât simplă empatie: este un
proces de comuniune și de unitate a contactului interpersonal. O
armonizare efectivă presupune, de asemenea, ca terapeutul să
rămână conștient în același timp de granița dintre client și terapeut,
și de propriile sale procese interne. Armonizarea este facilitată de
capacitatea terapeutului de a anticipa și de a observa efectele
comportamentului său asupra clientului dar și de a se descentra de
pe propria sa existență, pentru a se concentra pe procesul clientului.

Comunicarea armonizării validează nevoile și sentimentele clientului

și pune bazele necesare unei reparări a eșecurilor relațiilor
precedente. Armonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce
spune terapeutul, ci și prin mișcările faciale sau corporale, care îi
semnalează clientului că afectul și nevoile sale sunt percepute, sunt
importante și au un impact asupra terapeutului.

Deseori, armonizarea este trăită de către client ca și cum terapeutul

s-ar deplasa, încet, printre mijloacele sale de apărare, care l-au
împiedicat să fie conștient de eșecurile relaționale și de nevoile și
sentimentele legate de acestea. Armonizarea facilitează contactul
cu părți din Stările Eului Copil, demult uitate. Cu timpul, acest lucru
duce la o diminuare a întreruperilor de contact intern și la dizolvarea
corespunzătoare a defenselor externe. Persoana poate să-și exprime
nevoile și sentimentele din ce în ce mai mult, cu confortul și
asigurarea că va primi un răspuns empatic și compătimitor.

Adesea, procesul de armonizare procură clientului un sentiment de

siguranță și de stabilitate și-l face capabil să înceapă rememorarea
și să suporte regresia în trăirile copilăriei, ceea ce poate duce la
conștientizări ale durerii traumelor străvechi, ale eșecurilor
relaționale de demult și a pierderii Sinelui. Putem clasifica procesul
de armonizare după tipul de rezonanță și de reciprocitate cerute de
o relație-în-contact. Această armonizare se poate referi la ritm, la
stadiul de dezvoltare, la natura afectului, sau la nevoia relațională.

Armonizarea ritmică este ajustarea anchetei și a implicării

terapeutice la un tempo și la o cadență care facilitează mai bine
elaborarea de către client a informației externe și a senzațiilor,
gândurilor și sentimentelor interne. După experiența noastră,
elaborarea mentală a afectului se produce adesea cu o viteză
diferită de aceea a elaborării cognitive. În prezența unui afect
intens, folosirea percepției sau a cogniției poate merge mai lent
decât atunci când afectul nu este la fel de intens. Deseori, de
exemplu, combinarea compozantelor afective ale rușinii face ca
elaborarea informației și a organizării comportamentului să se
producă la cea mai mică viteză. Rușinea este un proces complex
care implică renunțarea și retroflecția (1) furiei, a tristeții de a nu fi
acceptați așa cum suntem, frica de respingere din cauza a ceea ce
suntem, confluența (2) și complacerea în umilința care întrerupe
relația (Erskine, 1994).
Reacțiile afective, perceptive, cognitive, comportamentale și
fiziologice se produc în ritmuri diferite față de cum s-ar produce ele
de fapt, în absența rușinii.

Unii clienți devin repede conștienți de senzațiile viscerale și

kinestezice, în timp ce alții le elaborează mai încet. Întreruperile
interne de contact sau orice altă defensă psihologică complexă, cum
ar fi dezaferentarea, renunțarea, negarea sau disocierea, întrerup
ritmul natural al elaborării senzațiilor fizice, afectelor, percepțiilor și
gândurilor.

Armonizarea afectivă se referă la faptul că o persoană simte

afecțiune față de altă persoană și îi răspunde prin afecțiune
reciprocă. Acest lucru începe acordând sentimentelor persoanei
valoarea unei forme de comunicare extrem de importantă, fiind de
acord să fii stimulat din punct de vedere afectiv de altă persoană și
reacționând la afect prin rezonanță.

„Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa și are nevoie de

un afect corespondent în rezonanță” (Erskine, 1994, p. 99).
Rezonanța afectului unei persoane în altă persoană oferă un contact
afectiv, esențial în relațiile interumane. În mod simbolic,
armonizarea afectivă poate fi descrisă drept yin-ul unei persoane
care se îndreaptă spre yang-ul celeilalte persoane și care, împreună,
se vor întregi. Armonizarea afectivă este rezonanța cu afectul
celuilalt, care oferă un contact interpersonal non-verbal – o unitate
în relație.

Atunci când un client e trist, sentimentul reciproc al terapeutului, de

compasiune, și actele sale de compasiune vor completa contactul
interpersonal. În termeni de relație, furia necesită afecte reciproce,
legate de atenție, seriozitate și responsabilitate, uneori cu acte
corective. Clientul care se teme are nevoie ca terapeutul să
răspundă cu un sentiment și cu o acțiune care vehiculează siguranța
și protecția. Atunci când clientul exprima bucurie, răspunsul
terapeutului care va completa unitatea contactului va fi sentimentul
reciproc al vitalității și exprimarea plăcerii.
Armonizarea afectivă implică o comunicare non verbală din partea
terapeutului, care recunoaște, validează și normalizează afectul
clientului. Prezența afectivă a terapeutului spune că sentimentele au
o funcție importantă în relație și, astfel, îi conferă valoare clientului –
comunicând un respect pozitiv necondiționat de timpul „Tu esti OK
cu mine”.

Armonizarea la fazele de dezvoltare. Armonizarea cu nivelul de

dezvoltare psihologică a clientului și felul său de a-și organiza
experiențele sunt esențiale în cadrul unei psihoterapii centrate pe
relație, orientată-pe-contact. Scopul focalizării pe dezvoltare este de
a-i răspunde clientului pe nivelul de vârstă unde există o lipsă de
relație-în-contact, unde s-au produs fixațiile în sistemul de
reprezentare a sinelui, a celorlalți și a calității vieții. Credințele
Scenariului și defensele arhaice care sunt legate de acesta,
reprezintă tentativele persoanei tinere de a se descurca în diferite
situații ale vieții.

Pentru o bună armonizare cu nevoile de dezvoltare ale clientului,

terapeutul ascultă cu cea de-a „treia” ureche sau privește cu „un al
treilea ochi” cuvintele și comportamentele clientului, pentru a simți
ce-ar putea să comunice un copil. Bazându-se în mod frecvent pe
vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau pe vârsta la care
copilul a luat o decizie de Scenariu, sau o reacție de supraviețuire,
terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate în ceea ce privește
Stările Eului Copil așa cum s-au manifestat în mod inconștient în
tranzacțiile în desfășurare. Faptul că simte nevoile acestui copil,
provocările sale în termeni de dezvoltare, modurile sale de gândire
și de organizare, vulnerabilitățile sale și nevoile sale relaționale, îl va
ghida pe terapeut în modalitățile sale de anchetă, de interpretare și
de interacțiune cu clientul.

De exemplu, drept răspuns unei cliente care exprima frustrare

pentru că nu reușea să vorbească despre sentimentele ei,
terapeutul a făcut o remarcă despre învățarea limbajului la copil
mic,care poate fi o experiență trăită în două moduri diferite. Pe de o
parte cuvintele permit o mai bună comunicare și înțelegere, ceea ce
este recompensator și favorizează intimitatea. Pe de altă parte,
atunci când copilul experimentează că uneori cuvintele nu transmit
în mod adecvat ceea ce simte și trăiește el, acest lucru amplifică
sentimentul de separare și, uneori, de singurătate. (Stern, 1985).
Lacrimile din ochii clientei transmit că terapeutul a înțeles frustrarea
ei pe o etapă a dezvoltării și cel puțin unul din aspectele
semnificative ale dificultății pe care o are în relații și pe care a avut-
o mereu – această experiență non formulată a singurătății.

Armonizarea la nivelul dezvoltării este mult mai ușoară atunci când

clientul intră într-o stare regresivă sau când este capabil să descrie
experiențe ale Eului Copil. O experiență mai subtilă, deși uneori mai
puternică, are loc atunci când terapeutul se armonizează la nevoile
de dezvoltare ale clientului, la nivelul său de funcționare și la
experiențele copilăriei sale, în timp ce clientul nu este conștient de
acest lucru. De exemplu, cu un client care a crescut străduindu-se în
mod anxios să fie pe placul părinților săi despărțiți și care a recurs la
verificări compulsive pentru a îndepărta anxietatea, a fost de mare
însemnătate să nu i se atragă atenția asupra faptului că întârzie în
mod regulat la terapei, pentru că nu-și poate identifica nici exprima
furia față de părinții săi. Spre sfârșitul terapiei, el mărturisește cât
de important a fost pentru el că terapeutul nu i-a reproșat niciodată
întârzierile, făcând din terapie un loc de siguranță în care el se
putea elibera de compulsiile sale.

Armonizându-se pe nivelul arhaic de funcționare al unei persoane,

direct în contextul relației terapeutice, terapeutul face posibilă
integrarea felurilor fixate de a fi și de a fi în relație, într-un ansamblu
mai dinamic.

Nevoile relaționale

De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile

relaționale ale clientului, atunci când acestea apar în relația
terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice
contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile
fundamentale ale vieții – cum ar fi hrana, aerul sau temperatura
corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a îmbunătăți
calitatea vieții și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale
sunt compozantele unei dorințe omenești universale de intimitate.
Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt nevoi
relaționale pe care le descriem în acest articol reprezintă ceea ce
descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când vorbesc despre
relațiile importante din viața lor. Unele dintre acestea au fost
descrise și în literatura psihoterapeutică drept nevoi fixate care
datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau transfer
problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf,
1988) în timp ce perspectiva integrativă a lui Clark (1991) asupra
tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și de
nevoi relaționale.

Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care
urmăresc o ierarhie de dezvoltare; ele constituie compozantele
relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre. Fiecare dintre
cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca
aspirație și ca dorință, în timp ce celelalte șapte rămân în afara
conștiinței sau în planul secundar. Un răspuns satisfăcător din
partea altei persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii
presante să treacă în planul secund și să facă loc altei nevoie
relaționale care va apărea în prim plan, ca interes nou sau ca
dorință nouă.
Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient
de prezența nevoilor relaționale. Atunci când nu sunt satisfăcute,
nevoile devine mai intense și sunt trăite fenomenologic ca
așteptare, ca vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens,
stare deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea continuă a
nevoilor relaționale se poate manifesta sub forma frustrării, a
agresivității și a furiei. Atunci când întreruperile în relație se
prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de
energie sau de speranță, și apare în Credințele Scenariului sub
forma „N-am sa-mi găsesc pe nimeni niciodată” sau „La ce bun?”.
Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă
împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor care se produce
atunci când nevoile nu au parte de un răspuns satisfăcător din
partea unei alte persoane (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei

persoane sensibile și armonizate, care să poată oferi un răspuns
corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi relaționale principale pe
care le observăm sunt nevoile de:

1. Securitate:

adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile

noastre fizice și emoționale sunt protejate. Acest lucru aduce
experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre este
firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan
vulnerabil și în armonie cu o altă persoană. Acest lucru include
absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol actual sau anticipat.

Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate

existente în celălalt, în sânul unei relații, dar și un răspuns
corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune procurarea
unei securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va
fi respectată și păstrată. Acest lucru este comunicat, adesea non
verbal, astfel: „Nevoile și sentimentele tale sunt normale și pot să le
accept”. Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate
este descrisă de clienți drept „acceptare și protecție totală”, drept
comunicarea unui „respect pozitiv necondiționat” sau chiar „Pot să
fiu așa cum sunt în această relație.” Armonizarea la nevoia de
securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la importanța
acestei nevoi, și să se comporte atât pe plan emoțional cât și pe
plan comportamental, într-o manieră susceptibilă să aducă
securitate în relație.

2. Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații:

Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și

modul de funcționare a proceselor noastre intrapsihice cu privire la
afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată cealaltă persoană
validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare
intrapsihică și interpersonală importantă. Acest lucru include și
nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să fie afirmate și
acceptate ca fiind firești.

Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului

validează afectul acestuia și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor
relaționale ale clientului.

3. Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și

protectoare:

Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori

mai în vârstă, profesori și mentori. Nevoia relațională de a fi
acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de
încredere reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate
manifesta sub forma unei idealizări a celuilalt. În psihoterapie, o
asemenea idealizare reprezintă în egală măsură căutarea protecției
în fața efectului intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator,
față de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil. Pentru client, poate fi
vorba și de o căutare a protecției față de propriile sentimente sau
față de exagerarea fantasmelor.

Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând

ocazia de a exprima, de a conține, și/sau de a înțelege funcția
acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt individ și
speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct
proporțională cu nevoia de a fi protejat intrapsihic, de a se exprima
în deplină siguranță, de a fi conținut sau de a avea un insight
salvator.

Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod

necesar ceva patologic așa cum pare a fi subînțeles uneori în
termenul psihologic, atât de răspândit, „co-dependent”, sau după
interpretarea eronată a „transferului idealizant” (Kohut, 1977), ori
după jocul psihologic descris de Berne „Sunteți minunat, Doctore!”
(1964). Când ne referim la diferitele modalități ale clienților de a
exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi
vorba de jocul „Victima în căutarea Salvatorului”, riscăm să
minimalizăm sau chiar să patologizăm nevoia umană esențială de
relație, o relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate
și încredere.

În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către

terapeut, cel mai adesea non-verbal, a importanței și a nevoii de a
idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției intrapsihice.
Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât
sentimentul că psihoterapeutul se interesează de starea sa de bine
cât și folosirea de către terapeut a sentimentului integrat de sine, ca
fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).

Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană

stabilă, de încredere și protectoare este un motiv, centrat pe client,
de a ne conduce viețile și practicile noastre de psihoterapeuți, după
un cod etic și moral.

4. Confirmarea experienței personale:

Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin

dorința de a fi în prezența unei persoane cu o experiență similară,
care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva asemănător și a
cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări.
Armonizarea se produce atunci când terapeutul pune în valoare
nevoia de confirmare, revelând experiențele personale alese în mod
precaut – împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) –
punctele sale vulnerabile sau sentimente și fantasme similare.

Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca

terapeutul să însoțească clientul în fantasmele lui, să le recunoască
valoarea. Dincolo de felul în care clientul își definește propria istorie,
spunându-și adesea „nu e decât o fantasmă!”, este indispensabilă
angajarea clientului în a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele
relaționale și strategiile de protecție susceptibile de a constitui
nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare a
experienței trăite de către client se poate realiza prin faptul că
terapeutul acceptă tot ce spune acesta. Acest lucru este valabil
chiar și atunci când realul se amestecă cu fantezia, pentru că așa
cum povestirea unui vis urmărește un proces intrapsihic, în același
mod imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție
intrapsihică și interpersonală. Atunci când funcția fantasmei este
recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei, persoana se
simte confirmată în experiența ei.

Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale

personale face apel la reciprocitate, un răspuns specific, diferit de
cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv, sau
celui care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și
protector.

În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite,

împărtășirea experienței personale sau crearea unei atmosfere de
reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile
clientului.

5. Definirea de sine:
Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea
faptului că suntem unici dar și în primirea recunoașterii și acceptării
acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine reprezintă
comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea
preferințelor, centrelor de interes și ideilor, fără umilirea sau
respingerea celuilalt.

În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia

definirii de sine poate îmbrăca forme inconștiente de ostilitate, de
exemplu ca atunci când persoana își începe frazele prin „Nu…” chiar
daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute.
Deseori, oamenii intră în competiții pentru a-și menține sentimentul
propriei lor integrități. Cu cât oamenii se aseamănă mai mult, cu
atât vor forța competiția pentru a se defini.

Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din

partea terapeutului, al expresiei identității clientului, și prin faptul că
terapeutul va normaliza nevoia de definire de sine. Acest lucru îi
cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie
respectuos chiar dacă nu este de acord.

6. Nevoia de a avea impact asupra celuilalt:

Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe

celălalt în maniera dorită. Un sentiment individual de competență în
relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să susciți atenția și
interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea
sa-l intereseze pe celălalt și să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și
o schimbare de atitudine sau de comportament.

Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci

când terapeutul își permite el însuși/ ea însăși „impactul” (3)
emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune atunci
când acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când
este speriat, să-l ia în serios când este furios și să se bucure când
este entuziasmat. Armonizarea poate presupune solicitarea criticilor
clientului la adresa comportamentului terapeutului și operarea
schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă sentimentul că
are impact în relația terapeutică.

7. Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:

Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o

altă persoană. Înseamnă să avansezi spre celălalt în așa fel încât să
recunoști și să validezi importanța lui în relație.

Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui

contra-transfer indus de teorie dacă aplică în mod universal
conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau auto-
responsabilitate. Când așteaptă din partea clientului ca acesta să
preia inițiativa, se întâmplă uneori ca terapeutul să nu țină cont de
faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în realitate,
expresia nevoii relaționale ca celălalt să preia inițiativa.

Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca

terapeutul să preia inițiativa dialogului, să-și părăsească locul
pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze între
ședințe. Deschiderea terapeutului de a iniția un contact
interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea celui mai mare
aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva să se
îndrepte spre el.

8. Nevoia de a exprima iubire:

Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită,

de recunoștință, prin afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față
de cealaltă persoană. Importanța nevoii relaționale care constă în a
oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor,
față de frați și surori, profesori, sau din partea clientului față de
terapeut – este deseori neglijată în practica psihoterapiei. Când
exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-în-relație este
zdruncinată. Se întâmplă mult prea des ca psihoterapeuții să trateze
exprimarea afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare,
transfer sau violarea unei granițe ale neutralității terapeutice.

În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a

nevoilor relaționale este cumulativă, ei necesită o armonizare
coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care
echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și
sentimentul aferent.

Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de

satisfacere a nevoilor, pot fi abordate prin prezența susținută și în
contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în sânul relației
terapeutice.

Implicarea

Implicarea terapeutică care include recunoașterea, validarea și

normalizarea, cât și prezența, scade procesele defensive interne.
Recunoașterea clientului de către terapeut începe printr-o
armonizare la afectul clientului, la nevoile sale relaționale, la ritmul
său și la nivelul său de funcționare, în termeni de dezvoltare.

Prin sensibilitatea sa la nevoile relaționale sau la exprimarea

fiziologică a emoțiilor, terapeutul poate ghida clientul spre
conștientizarea și exprimarea nevoilor și sentimentelor sale, sau îl
poate aduce să admită că sentimentele și senzațiile fizice pot fi
amintiri – poate singurul mod disponibil de a-și aminti. În numeroase
cazuri de eșec în relație, nevoile relaționale ale persoanei sau
sentimentele sale nu au fost recunoscute, și poate fi necesar
clientului, în cursul psihoterapiei, să fie ajutat să capete un
vocabular și să învețe să verbalizeze aceste nevoi și sentimente.
Recunoașterea senzațiilor fizice, nevoilor relaționale și
sentimentelor, îl va ajuta pe client să-și revendice propria sa
experiență fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană
receptivă care să cunoască și să comunice subiectului existența
mișcărilor non-verbale, tensiunilor musculare, afectelor sau chiar a
fantasmelor.

Confruntările ocazionale și binevoitoare, atent alese, constituie de

asemenea o parte a recunoașterii. O confruntare înseamnă o
afirmație sau o întrebare folosită de către terapeut pentru a aduce
în conștiința clientului, decalajul dintre percepțiile și
comportamentele sale, sau dintre credințele Scenariului său și
evenimentele reale.

(Erskine, 1982b, 1991b). Atât pentru client cât și pentru terapeut,

scopul confruntării este recunoașterea existenței, apoi semnificația
comportamentelor, întreruperilor contactului, sau credințele
scenariului. Pentru client, utilitatea confruntării este legată de
descoperirea funcției psihologice a comportamentului sau a reacției
defensive, și de validarea, de către terapeut, a semnificației sale
arhaice. Confruntările nu sunt eficace decât dacă sunt făcute cu
respect, fără a umili, în așa fel încât clientul să experimenteze că
starea sa de bine a crescut.

Poate că a existat o vreme în viața clientului, când sentimentele sale

și nevoile sale relaționale au fost recunoscute dar nu au fost
validate. Validarea îi transmite clientului că afectul său, defensele,
senzațiile fizice sau schemele comportamentale sunt legate de ceva
semnificativ din experiența sa. Validarea creează o punte între
cauză și efect; ea dă valoare idiosincraziilor individuale și felurilor de
a fi în relație. Pentru client, ea scade posibilitatea de a se îndepărta
de sau de a a-și nega, interior, semnificația afectelor, a senzațiilor
fizice, a amintirilor sau a viselor. Ea susține clientul în valorizarea
experienței sale fenomenologice și în comunicarea transferențială a
relației care îi este necesară, ceea ce are ca efect creșterea stimei
de sine.

În ceea ce privește normalizarea, ea vizează să schimbe felul în care

clienții și ceilalți își clasează sau își definesc propria experiență
interioară, sau tentativele comportamentale de a ieși dintr-un
impas, plecând de la o perspectivă patologică, sau fondată pe „ceva
nu e în regulă cu mine”, pentru a trece la o perspectivă care
respectă încercările arhaice de rezolvare a conflictelor.

Poate fi esențial ca terapeutul să contra argumenteze mesajele

societății sau mesajele parentale de tipul „ești un idiot dacă îți este
frică” cu „oricui i s-ar fi făcut frică în această situație”. Toate flash-
back-urile, fantasmele bizare și coșmarurile, la fel ca și alte
momente de confuzie, panică și atitudinile defensive sunt fenomene
normale atunci când facem față unor situații anormale. Este
imperativ ca terapeutul să comunice clientului că trăirea lui este o
reacție defensivă normală – o reacție pe care mulți oameni ar avea-
o dacă ar trăi experiențe de viață similare.

Prezența este oferită prin reacțiile continue și armonizate ale

terapeutului la expresiile verbale și non-verbale ale clientului. Ea
intervine atunci când comportamentul și comunicarea
psihoterapeutului respectă și crește integritatea clientului. Prezența
include receptivitatea terapeutului la afectul clientului – adică
primirea impactului emoțiilor, acceptarea stării de emoție rămânând
în același timp pregătit să răspundă impactului emoțiilor clientului
fără să devină angoasat, deprimat sau furios. Pentru terapeut,
prezența este o expresie a contactului intern și extern. Ea comunică
faptul că terapeutul este responsabil, de încredere și că orice client
se poate baza pe el. Forța transformatoare a psihoterapiei orientată
–pe- relație este posibilă datorită prezenței depline a terapeutului.
Prezența descrie felul în care terapeutul va oferi o relație
interpersonală sigură. Mai mult decât o simplă comunicare verbală,
prezența este o comuniune între client și terapeut.

Prezența crește atunci când terapeutul se detașează de propriile

nevoi, sentimente, fantasme și speranțe și când se așează în locul și
în rolul clientului. Prezența presupune, în egală măsură, și opusul
detașării, adică știința de a fi în plin contact cu propriile reacții și cu
propriul proces intern. Viața terapeutului, nevoile sale relaționale,
sensibilitatea, teoriile, experiența sa profesională, propria sa
psihoterapie și lecturile sale, toate acestea vor forma reacții unice
față de fiecare client. Prezența implică, din partea terapeutului, ca în
același timp, să contribuie cu plinătatea experiențelor sale în relația
terapeutică, să se detașeze de sine și să se centreze pe trăirile
clientului.

De asemenea, prezența include și capacitatea terapeutului de a-și

permite să fie manipulat și modelat de client, atunci când lucru îl
ajută pe client în exprimarea sinelui. Clienții se vor juca cu noi,
psihoterapeuții eficienți, și vom deveni întru totul argila care va fi
frământată și modelată pentru a se ajusta la exprimarea lumii
intrapsihice a clientului, spre crearea unui nou sentiment de sine și a
unui sine-în-relație. (Winnicott, 1965)
Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și
normalizează experiența fenomenologică a clientului, sistemul său
de organizare și integritatea sa, este antidotul pentru toxicitatea
relativă a necunoașterii existenței, a semnificației sau a
responsabilității de a rezolva rupturile relației-în- contact. Prezența
concretă și armonizată a terapeutului va contrabalansa
necunoașterea clientului a propriei sale valori (Erskine, 1994).

Juxtapunerea
Psihoterapeutul implicat și sensibil la necesitatea relației
terapeutice, poate stimula reacția clientului la juxtapunerea dintre
contactul armonizat oferit de terapeut și amintirile emoționale ale
dizarmoniilor trecute (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea constă în
contrastul dintre ce este furnizat de terapie, cum ar fi sensibilitatea
reciprocă și armonizată în relația terapeutică, și ceea ce clientul a
avut nevoie la un moment dat, ceea ce a sperat cu disperare și nu a
avut ocazia să trăiască. Acest fapt reprezintă o provocare pentru
sistemul Scenariului clientului și pentru homeostaza sa psihologică.
(Bary&Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile
emoționale pe care clientul riscă să încerce să le evacueze din
conștient. Clientul poate reacționa la existența juxtapunerii
respingând terapeutul după o întâlnire apropiată, reproșându-i că s-
a concentrat pe propria „nevoie”, ajungând cu întârziere la o ședință
sau chiar anulând o ședință, după ce în precedenta clientul și-a
permis să depindă de reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de
sensibilitatea sa la nevoile relaționale.

Acest tip de reacție la juxtapunerea implicării armonizate a

terapeutului și a amintirilor emoționale ale clientului poate să indice
că psihoterapeutul conduce terapia mai repede decât poate clientul
să-și integreze experiența. În cazurile de abuzuri sexuale sau de
tratamente fizice rele, sau de traumatisme cumulative legate de o
dizarmonie îndelungată în termeni de afect și de nevoi relaționale,
reacțiile clientului la juxtapunere pot indica de asemenea că
intensitatea implicării terapeutice este prea mare pentru a permite
un sentiment de securitate. Reacția la juxtapunere se produce
atunci când sistemul defensiv al clientului, sau modul său de a face
față sunt relaxate, iar funcțiile de autoapărare sunt transferate
asupra relației terapeutice mai repede decât o permite procesul
homeostazic. Implicarea sensibilă a terapeutului constă în ajustarea
continuă a armonizării ritmice și afective, a sensibilității la nevoile
relaționale și a respectului pentru funcția homeostazică a integrității
clientului și a modului în care acesta face față.

Rezumat

O psihoterapie a relației, orientată pe contact, care se centrează pe

anchetă, pe armonizare și implicare, corespunde nevoii actuale a
clientului de o relație hrănitoare din punct de vedere emoțional, care
să fie restauratoare și care să ofere sprijin. Scopul vizat de acest tip
de terapie este integrarea experiențelor încărcate de afect și de
Stări ale Eului fragmentate, și o reorganizare intrapsihică a
credințelor clientului, fixate asupra sieși, asupra celorlalți și asupra
calității vieții sale.
Contactul va facilita dizolvarea defenselor și integrarea părților
neintegrate ale personalității. Prin contact, experiențele neintegrate,
inconștiente și nerezolvate devin parte integrantă a unui sine
coerent. În psihoterapia integrativă, conceptul de contact este
punctul central de la care pleacă toate intervențiile clinice.
Transferul, regresia în termeni de Stări ale Eului, activarea influenței
intrapsihice a introiecției, și prezența mecanismelor de apărare și a
sistemului de credințe ale Scenariului, sunt elemente care trebuie
înțelese ca indicatori de deficit anteriori în relație și în contact.
Contactul intrapsihic și interpersonal devine posibil atunci când
clientul experimentează că terapeutul (1) rămâne armonizat la
ritmul, afectul și nevoile sale, (2) este sensibil la funcționarea
psihologică a clientului la diferite vârste de dezvoltare, (3) respectă
fiecare întrerupere de contact și defensa auto-protectoare, (4) este
interesat să înțeleagă felul în care clientul construiește sensul.

Cele patru dimensiuni ale funcționării umane – dimensiunea

afectivă, comportamentală, cognitivă și fiziologică – sunt un ghid
important atunci când este vorba de a determina unde este
deschisă sau închisă o persoană față de contact și deci la sprijinul
terapeutului. Unul dintre scopurile majore ale psihoterapiei
integrative este să folosească relația terapeut/client – capacitatea
de a crea contacte în prezent – ca pe o cale de acces spre relații
satisfăcătoare cu cei din jur, și spre un sentiment de sine deplin și
unificat.

Unul din principiile după care se ghidează psihoterapia integrativă,

orientată-pe-contact, este respectul integrității clientului. Prin
respect, blândețe, compasiune, și menținând contactul, stabilim o
prezență personală și facem posibilă o relație interpersonală
permițând afirmarea integrității clientului.
Metodele care alină conflictul intrapsihic, facilitează vindecarea
Scenariului, rezolvă transferul și promovează integrarea unui Eu
fragmentat, sunt bazate pe credința că vindecarea se produce în
principal prin contactul interpersonal al relației terapeutice.

Doar cu integrarea devin posibile spontaneitatea și flexibilitatea în

orice moment, rezolvarea problemelor vieții și conectarea la ceilalți.