Sunteți pe pagina 1din 6

PROFESORUL ÎNTRE AUTORITATE ȘI PUTERE

Oricare ar fi latura din care privim clasa de elevi, rolul profesorului este proeminent,
iar exercitarea concretã a acestui rol depinde de personalitatea lui și de situațiile educative cu
care se confruntã și pe care le are de rezolvat. Profesorul este lider numit. Prin hotãrârea
conducerii școlii el primește un numãr de clase cu care va lucra și o clasã pe care o va
îndruma ca diriginte.
Profesorul și elevii nu se aleg unii pe alții. Profesorului îi revine sarcina și
rãspunderea integrãrii sale în clasã și în colectivul de elevi pe care urmeazã sã-l închege. Într-
un colectiv format, profesorul devine unul din membrii acestuia, dar cu statut special.
Profesorul conduce și decide, organizeazã, influențeazã, consiliazã și controleazã,
apreciazã și îndrumã, este model de conduitã civicã și moralã, este profesionist. El își exercitã
atributele și calitãtile asupra grupului și asupra fiecãrui membru al acestuia în parte pentru
obținerea succesului școlar și formarea comportamentelor dezirabile, dirijeazã relațiile
interpersonale din grup în scopul asigurãrii unui climat psihosocial favorabil dezvoltãrii
personalitãții elevilor și pentru a îmbunãtãți relațiile interpersonale.
Activitatea de conducere este o modalitate de optimizare a activitãții umane,
conducerea presupune alegerea unor acțiuni, determinarea structurilor organizatorice și a
responsabilitãților agenților acțiunii, formularea sarcinilor și atribuțiilor lor, controlul
realizãrii sarcinilor și evaluarea rezultatelor.
Problema conducerii este inseparabil legatã de organizare și are ca moment hotãrâtor
decizia. Profesorul poate lua decizii cu privire la tot ceea ce se întâmplã în procesul
instructiv-educativ, își exercitã puterea asupra principalelor fenomene ce au loc în grup,
supravegheazã și îndrumã întreaga activitate a clasei. Sarcina fundamentalã a profesorului
este de a conduce învãțarea elevilor. Profesorul ia decizii pe tot parcursul activitãții sale
didactice: înaintea, în timpul și ulterior predãrii.
Înaintea predãrii profesorul își planificã activitatea fixându-și obiective, stabilind
formele de organizare a activitãții, strategiile de predare și evaluare, organizarea cadrului de
desfãșurare. În timpul predãrii, profesorul urmãrește reacțiile elevilor pentru a introduce
suplimentar informație sau a renunța la informația redundantã. Ca urmare a autoanalizei și
autoevaluãrii prestației sale, profesorul trage învãțãminte și ia decizii de autoperfecționare.
Momentele pregãtitoare presupun reflecție, iar cele ulterioare predãrii, analizã.
În timpul predãrii, contactul direct cu elevii îi activeazã profesorului întreaga
personalitate. El ia decizii ad-hoc. Adaptarea permanentã a comportamentului profesorului la
situația clasei vizeazã promovarea învãțãrii la nivelul elevilor, sporirea eficienței educative.
Profesorul organizeazã cadrul adecvat învãțãrii elevilor. El trebuie sã stãpâneascã atât
disciplina pe care o predã cât și strategiile de conducere, curriculum-ul scolar, sã aibã abilitãți
psihopedagogice și sã cunoascã personalitatea elevilor.
Conducerea învãțãrii elevilor implicã și asigurarea unui climat favorabil acestui
proces. Mediul fizic ambiant, climatul afectiv stimulator, încrederea în capacitãțile elevilor,
implicarea lor în activitatea de învãțare, dar și în luarea deciziilor privind viața clasei și
asumarea de roluri, educarea respectului pentru celãlalt și pentru reguli, utilizarea întãririlor
pozitive și recunoașterea reușitelor sunt tot atâtea modalitãți de exercitare a conducerii
eficiente.
Pãstrarea permanentã a contactului vizual între profesor si elevi, proximitatea spațialã,
accesibilitatea la mijloacele materiale utilizate sunt și acestea condiții ale unei bune
organizãri a activitãții de învãțare a elevilor.
Bine folosite de cãtre profesor, metodele de grup influențeazã nu numai
comportamentul celui asupra cãruia sunt orientate, dar și asupra celorlalți membrii ai
grupului. Asemenea metode presupun abordarea unor probleme comune grupului, vizeazã
antrenarea a cât mai multor elevi în rezolvarea lor și permit raportarea manifestãrilor de
comportament în același timp la individ și la cerințele grupului.
Conducerea învãțãrii are la bazã verificarea și evaluarea progreselor înregistrate de
aceștia, descoperirea și diagnosticarea la timp a dificultãților întâmpinate, atât pentru
aprecierea evoluției lor cât și pentru aprecierea propriei prestații a profesorului.
Profesorul conduce întregul proces instructiv-educativ desfãșurat în școalã, dar nu
învãțarea elevilor. El este responsabil și dirijeazã viața în grup.
Pentru a-și putea exercita atribuțiile de conducere, profesorul este investit cu putere și
autoritate. Înțelegând prin autoritate capacitatea profesorului de a se impune, de a-i determina
pe elevi sã i se subordoneze, precum și capacitatea de a lua toate mãsurile pe care le
considerã oportune și necesare, dar legale, consider cã autoritatea trebuie sã fie atributul
principal al profesorului.
Întrucât școala pregãtește tineri pentru o viațã socialã liberã și democraticã, relațiile
de conducere-subordonare implicã inițiativa, participarea activã a elevilor la propria formare,
iar supunerea nu este decât o pregãtire a elevilor pentru ca, în viațã, sã-și poatã armoniza
interesul cu al celorlalti. Clasa de elevi nu este împãrțitã în conducãtori și conduși, ci fiecare
membru al ei îndeplineste în același timp sau succesiv roluri de conducãtori și executanți.
Profesorul rãmâne în fruntea ierarhiei organizaționale a clasei. Supunerea elevilor fațã
de profesor este permanentã. Profesorul nu trebuie sã transforme conducerea în abuz de
putere, sã nu dea comenzi și sã nu ia decizii arbitrare, ci trebuie sã stimuleze participarea
activã și conștientã a elevilor la rezolvarea sarcinilor prin acțiuni comune.
Conducerea implicã solicitare, subordonarea trebuie sã devinã angajare.
În practica școlarã se întâlnesc diferite stiluri de conducere. Mai frecvente sunt
stilurile „autoritar” și „democratic”. În general este recunoscut ca fiind superior stilul
democratic pentru cã acesta creeazã raporturi optime între subiect si sarcinã, rezolvarea
problemelor apãrând ca rezultat al propriei activitãți a subiecților, pe când cel autoritar apare
ca un sistem de comenzi și ordine externe, care «astupã» perspectiva muncii și bareazã calea
oricãrei independențe în acțiune.
Liderul formal elev apare, fie ca urmare a alegerii lui de cãtre membrii clasei, fie prin
numirea lui de cãtre profesor. El este responsabilul clasei, iar la clasele mici mai apar:
responsabil cu curãțenia, cu disciplina, cu îngrijirea florilor etc. În clasã existã funcții care se
ocupã periodic, prin rotație, de fiecare elev: funcția de serviciu.
Liderul clasei are o serie de avantaje în activitatea de conducere. El este permanent
între colegii lui, cunoaște în amãnunt viața interioarã a clasei, relațiile dintre elevi,
sentimentele și atitudinile elevilor fațã de profesori, conduita mai puțin controlatã a elevilor
în situații cotidiene..
Liderul elev trãiește mai îndeaproape decât profesorul, pulsul clasei și cerințele pe
care el le emite pot fi acceptate cu mai multã usurințã decât cele care vin în mod direct din
partea profesorului. Dar, cu toate acestea, liderului elev îi lipsește experiența de viațã și de
conducere, precum și puterea de a se impune cu mijloace de constrângere, dacã situația o
cere. Este necesarã o bunã colaborare între profesor și responsabilul clasei.
Liderul informal, neoficial, neinstituționalizat este rezultatul rețelei de structuri
sociometrice din clasã, a preferințelor în relațiile interpersonale simpatetice dintre elevi.
Întrucât nu-și exercitã puterea în același mod ca liderul formal, între cei doi se pot naște
contradicții. Liderul informal poate deveni mai popular decât cel formal și mai influent.
Profesorul trebuie sã cunoascã aceste contradicții, dacã ele existã, sã foloseascã
influența liderilor informali în scopul realizãrii sarcinilor școlare, sã contracareze influența
negativã a unor lideri informali și sã dirijeze alegerea în funcție de conducere pe cei mai
valoroși lideri informali.
Relațiile profesor-elevi se constituie într-o rețea de interdependențe. Relațiile
informațional-cognitive și relațiile afective sunt subordonate relației de conducere-
influențare. Atât relația informațional-cognitivã cât și cea afectivã se stabilesc cu scopul de a-
i influența pe elevi: pentru însușirea de cunostințe, pentru determinarea unor stãri afective
favorabile recepționãrii mesajului emis de profesor, pentru determinarea unor modificãri de
comportament sau stabilizarea unor trãsãturi de caracter. Profesorul declanșeazã și întreține
interesul elevilor și dorința lor de a învãța și de a rãspunde printr-un comportament adecvat
cerințelor lui.
Influențarea elevului de cãtre profesor se face direct, prin atitudine, mesaj verbal,
gesticã, mimicã, stare afectivã, exemplu personal, adicã prin prezența sa activã. Aceastã
prezențã are rolul unui stimul ce determinã la elevi un rãspuns (care poate fi de acceptare
formalã, acceptare cu convingere, imitare, contagiune, rezistențã). Indirect, profesorul
influențeazã prin alți factori educaționali cum sunt colectivul de elevi, familia, consiliul
profesoral, comitetul cetãțenesc de pãrinți.
Eficiența influențãrii depinde de o serie de factori: congruența dintre repertoriul
profesorului și cel al elevilor în comunicare, realizarea feed-back-ului și tonul afectiv al
relației profesor-elev.
Prin comportamentul lui afectiv profesorul impune elevilor un anumit comportament
individual și de grup.
Trãsãturile temperamentale ale profesorului au un cuvânt de spus. Autocontrolul
permanent, echilibrul autoimpus sunt hotãrâtoare pentru un comportament adecvat.
Comportamentul emoțional al profesorului influențeazã direct comportamentul elevilor prin
contagiune și indirect, prin climatul afectiv pe care îl determinã în clasã. Acest comportament
poate fi „factor de stimulare a unor stãri afective tonice sau de diminuare a capacitãții de
muncã a elevilor și de blocare a relațiilor de comunicare între elevi și profesor.” (V.
Popeangã, 1973, p. 132).
Relațiile apropiate între profesor și elev, bazate pe încrederea elevului nu numai în
competența profesionalã a profesorului, ci și în competența sa ca sfãtuitor, pe capacitatea
empaticã a profesorului, sunt dorite de cãtre elevi.
Ei se adreseazã profesorilor pentru a obține sfaturi doar dacã sunt destul de apropiați
de ei, dacã au încredere cã vor fi înțeleși și bine sfãtuiți.
Cel mai des pentru motivarea reținerilor sunt invocate: distanța dintre profesori și
elevi, frica de profesor, indiferența profesorului și teama elevilor de a nu fi înteleși greșit de
cãtre profesor.
Elevii nu se adreseazã oricãrui profesor, ci aceluia care îi înțeleg. Elevii își doresc
relații mai apropiate cu profesorii, pentru a gãsi în aceștia sprijin moral ori de câte ori au
nevoie. Oricât de bune ar fi aceste relații, elevului îi trebuie curaj ca sã cearã sfat profesorilor
sãi.
Starea afectivã a clasei este determinatã de doi factori esențiali: activitatea grupului și
relațiile dintre educator și educați în timpul activitãții. Aceastã stare este influențatã de
deciziile profesorului, de stilul lui de conducere și de dezvoltarea unor raporturi mutuale
pozitive sau negative între elevi.
Elevii desfãșoarã o serie de activitãți comune: învațã, participã la activitãți artistice,
de petrecere a timpului liber. Activitãțile comune favorizeazã formarea unor sentimente de
grup (colegialitate, solidaritate, prietenie, simpatie) și spiritul comunitar (de dragoste, respect,
mândrie, apãrarea grupului). În clasã se formeazã și se dezvoltã colegialitatea, manifestatã
prin loialitate fațã de colegi, într-ajutorare și solidaritate, ca sentiment de atașament fațã de
colegi, de datoria fațã de grup în apãrarea intereselor acestuia. Solidaritatea elevilor se
manifestã și în respectarea normelor prescrise și a celor de grup.
Propriile norme de grup ale clasei admit adeseori minciuna, frauda școlarã, insolența
în virtutea solidaritãții de grup. „Constrângerea și teama sunt rãi sfetnici pentru elevi, care
gãsesc în minciunã un refugiu și în grupul clasei un mijloc de acoperire și apãrare. Asemenea
situații creeazã tensiuni și cazuri de conștiințã a cãror rezolvare solicitã acțiuni organizate în
mod rațional.” (V. Popeangã, 1973, p. 155)
Climatul afectiv al clasei este rodul nu numai al comportamentului profesorului, ci și
al conlucrãrii lui cu elevii și se realizeazã cu contribuția ambelor pãrti. Profesorul trebuie sã
sesizeze și sã încurajeze orice încercare, oricât de timidã, a elevilor de a se apropia de el.
Elevului îi este fricã sã nu greșeascã și mai ales sã nu fie înțeles greșit, dar el dorește din toate
puterile sã-și deschidã sufletul în fața profesorului. Tonul afectiv pe care profesorul îl
imprimã relațiilor sale cu elevii și pe care îl induce în relațiile între elevi genereazã climatul
afectiv, favorabil sau nefavorabil bunei desfãșurãri a activitãții. Profesorul poate interveni
conștient în creearea unei stãri afective pozitive la nivelul clasei ajutându-i pe elevi sã-și
dozeze rațional efortul de învãțare prin modul de predare, prin cerințe și prin îndrumarea
studiului individual. Solicitarea prea mare, neraționalã sau neînțeleasã de elevi are efecte
negative în comportamentul acestora, manifestate prin chin, minciunã, fraudã, anxietate,
pasivitate, plictisealã, sustragere de la îndatoririle școlare. Prin tonusul pe care îl imprimã
grupului, profesorul favorizeazã efortul elevilor și rezultatele lor sau dimpotrivã, le face
munca mai grea, chiar apãsãtoare.
Tonusul afectiv optim al relației profesor-elevi exclude deopotrivã autoritarismul,
înfricoșarea, amenințarea elevilor, instabilitatea comportamentalã a profesorului, precum și
atmosfera permisivã și formalismul. Școala rãmâne un cadru social de muncã, în care
seriozitatea și angajarea conștientã trebuie sã domine.
Profesorul este rãspunzãtor și de tonul afectiv dintre elevi. Supãrãrile, amãrãciunea,
refuzul, invidia îngreuneazã foarte mult cooperarea, chiar și în situații lucrative.
Cerându-le elevilor pãrerea pe aceastã temã, nu te astepți la opinii extraordinare, dar
poți obține informații utile despre relațiile concrete dintre elevii reali cãrora te adresezi și
profesorii reali cu care ei lucreazã, despre relațiile cu aceștia.
Conducerea școlii își cunoaște profesorii, cu bune și cu rele, dar sunt și aspecte care
scapã. Dacã directorii sunt noi în functie, lucrurile se precipitã, în sensul cã este nevoie de un
anumit timp pentru ca, prin asistențe la ore, sã-și formeze o pãrere adecvatã realitãții despre
fiecare profesor, iar problemele școlii se cer rezolvate rapid.
E greu de crezut cã elevul va avea totalã încredere în profesor astfel încât sã-și spunã
pãrerea. Cu tact și cu puținã diplomație profesorii pot afla ce cred elevii despre ei.
O sursã neconvenționalã ar putea fi chestionarea în scris a elevilor. Printr-o singurã
cerințã elevii sunt solicitați sã-și spunã pererea despre ce ar mai putea fi fãcut pentru ca
prestigiul școlii și pregãtirea elevilor sã fie mai bune.
A-i ruga pe copii sã vorbeascã despre profesorul ideal este în ochii lor, o acțiune
absolut inofensivã, n-are de ce sã creeze suspiciuni. Copiii spun pur și simplu ce și-ar dori.
Directorul va ști ce sã extragã din rãspunsurile elevilor, va putea gãsi eventualele puncte
slabe ale colectivului de profesori sau ale unora dintre membrii lui, urmând sã prezinte cu tact
și menajamente, observațiile sale în fața colegilor.
Sub aspectul educativ profesorul se sprijinã în acțiunea sa pe fenomene care întãresc
coeziunea clasei. Sentimentele de prietenie, colegialitate și solidaritate, bucuria și mândria
pentru performanțele clasei sau ale unor membrii ai acesteia întãresc coeziunea clasei și
tonificã starea ei afectivã. Presiunea exercitatã de cãtre profesor duc la teamã și neîncredere,
creând ceea ce se numește o „solidaritate defensivã”, o rezistențã moralã în raport cu
profesorul.
Profesorul influențeazã elevii dar este, la rândul sãu, influențat de elevi. El își
adapteazã comportamentul, ia mãsuri, impune și dispune, se consultã cu elevii sãi, ia mãsuri
independent. Motivația profesorului, satisfacțiile sau insatisfacțiile pe care le trãiește sunt
urmare a reușitei sau nereușitei sale profesionale, precum și un stimulent sau o piedicã în
continuarea acestei activitãți.
În procesul instructiv-educativ este necesarã o adaptare permanentã a profesorului.
Adaptarea permanentã a comportamentului profesorului la personalitatea elevului și la
sintalitatea grupului este necesarã nu atât pentru a-i face copilului plãcutã șederea la școalã,
cât pentru a-i trezi dorința și voința de a rãspunde printr-un comportament adecvat acțiunii
educative.
Profesorul trebuie sã învețe sã trãiascã împreunã cu copiii.
Pentru cunoașterea stãrii afective a clasei observarea manifestãrilor comportamentale
(gesturi, mimicã, atitudini) se completeazã cu acțiuni organizate (convorbiri individuale sau
în grup, discuții în orele de dirigenție). Profesorul, dar mai ales dirigintele își formeazã o
imagine despre configurația psihologicã a clasei la un moment dat și urmãrește dinamica
acesteia pe tot parcursul conlucrãrii lui cu clasa. Profesorul poate cunoaște simpatiile și
antipatiile dintre elevi, sentimentele de bucurie sau indiferență/ invidia pe care le trezesc în
clasã succesele unor elevi, ajutorarea reciprocã sau lipsa acesteia, tensiunile dintre elevi sau
dintre elevi și profesori.
Mediul social al clasei poate accelera sau încetini dezvoltarea individului, îl poate
influența pozitiv sau negativ. Ceea ce individul sãvârșeste în grup depinde de așteptãrile,
cerințele, aprobãrile și dezaprobãrile celorlalți membrii ai grupului. Realizând sarcina ce-i
revine, individul își însușește obiectivele comune, spiritul emoțional al grupului, iar reacțiile
celorlalți indivizi sunt puncte de reper pentru înțelegerea importanței sarcinii și a contribuției
personale la realizarea ei. Viața socialã este un factor educativ nu numai prin realizarea
sarcinilor comune în grup și prin angajarea individului în sarcinã, ci și prin însuși procesul
trãirii în comun.
Grupul de elevi este elementul de legãturã între interesele individului și cele sociale,
factor de control social asupra individului și mijloc de integrare al acestuia în viața socialã.
Grupul oferã puncte de orientare necesare în gândirea și acțiunea individului.
Cadrul de informare, de socializare și integrare progresivã în grupuri sociale mai largi,
de formare și consolidare a trãsãturilor de personalitate și psihosociale ale individului, grupul
social este „rãspunzãtor” și pentru realizãrile și lipsurile manifestate de membrii sãi, în
conștiintã și conduitã.
De aici rezultã necesitatea formãrii colectivului clasei de elevi ca grup social
organizat și sudat prin interese, norme și valori comune, dar și necesitatea controlului și
dirijãrii de cãtre profesor a influențelor exercitate de grup asupra membrilor sãi.
Intervențiile profesorului pentru organizarea clasei ca grup social, stabilirea
perspectivelor apropiate și depãrtate, facilitarea relațiilor interpersonale dintre elevi, întãrirea
coeziunii și eficienței grupului și creșterea nivelului lui de normativitate, dirijarea status-
rolurilor acționeazã formativ indirect asupra elevului. O perspectivã bine conturatã
mobilizeazã energia și conștiința elevilor prin fixarea unor scopuri cu mare putere de atracție
pentru fiecare elev.
Perspectiva este dependentã de gradul de dezvoltare și de organizare a grupului, iar
înfãptuirea ei, de calitatea îndrumãrii clasei de cãtre profesor. În activitatea de realizare a
perspectivei se înmulțesc și se dezvoltã relațiile interpersonale din grup, crește coeziunea și
normativitatea acestuia, se modificã nivelul de aspirații ale individului în raport cu aspirațiile
celorlalți și cu scopul comun, sporește atașamentul fațã de grup și sentimentul securitãții
personale.
Bine folosite de cãtre profesor, metodele de grup influențeazã nu numai
comportamentul celui asupra cãruia sunt orientate, dar și asupra celorlalți membrii ai
grupului. Asemenea metode presupun abordarea unor probleme comune grupului, vizeazã
antrenarea a cât mai multor elevi în rezolvarea lor și permit raportarea manifestãrilor de
comportament în același timp la individ și la cerințele grupului.
Relațiile interpersonale din grupul de elevi au un conținut moral pe care îl exprimã
criteriile care stau la baza atracțiilor și respingerilor, prin alegerea partenerului de comunicare
și prin atitudinea elevului în raporturile de conducere-subordonare. Pe mãsurã ce elevii
acționeazã în grup sub îndrumarea profesorului ajung sã-și formeze puncte de vedere proprii
de apreciere a celorlalți și de autoapreciere.
În lucrarea “Profesorul între autoritate și putere”, Emil Stan consideră că motivarea
școlarilor este o posibilă strategie de rezolvare a conflictelor școlare, acțiune care presupune
din partea profesorului următoarele demersuri: să formuleze așteptări maxime în raport cu
elevii; să ofere, prin exemplul propriu, un model pentru comportamentele diferite; să
stabilească o atmosferă pozitivă, de empatie, pentru fiecare elev în parte; să releve foarte clar
că merita să învețe și de ce; să implice elevii în mod activ în lecție; să cultive încrederea în
sine a elevilor; să utilizeze interesele și cunostințele anterioare ale elevilor; să utilizeze ideile
elevilor; să utilizeze curiozitatea naturală a elevilor; să promoveze elevii, să-i activeze prin
solicitări la care trebuie să răspundă; să utilizeze întâlnirile și discuțiile de tipul “față în față”
pentru a depista comportamentele dezagreabile; să utilizeze instruirea individuală; să utilizeze
cu grijă competiția; să reducă anxietatea elevilor.

Bibliografie:

1. BÎRZEA C., (1995), Arta și știința educației, Editura Didacticã și Pedagogicã, București.
2. CERGHIT I., (1978), A fi educator, Editura Didacticã și Pedagogicã, București.
3. CUCOȘ C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
4. POPEANGĂ V., (1973), Clasa de elevi, subiect și obiect al actului educativ, Editura Facla,
Timișoara.
5. STAN E., (1996), Profesorul între autoritate și putere, Editura Polirom, Iași.