Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
Tema și viziunea

Modernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică ideea de
negare a tradiţiei. Privit în opoziţie cu tradiţionalismul, care respectă cu stricteţe regulile impuse
de tradiţie modernismul promovează nonconformismul, dinamismul, inovaţia. În literatura
română din perioada interbelică, cele două curente literare coexistă. Modernismul, constituit în
jurul revistei „Sburătorul”, este susţinut de criticul literar Eugen Lovinescu și presupune în
literatura română efortul de sincronizare cu modelele europene. Poeții moderniștii pledează
pentru o lirică ce este caracterizată prin cultul formei, rafinamentul limbajului și al construcției
textului. Înnoirea limbajului și intelectualizarea emoției accentuează primatul ambiguității,
polisemia, obscuritatea. Astfel, poezia nu mai este meditație asupra lumii, ci meditație asupra
limbajului și a ei înseși, explicându-se astfel preferința moderniștilor pentru artele poetice.
Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice, fiind
unul dintre reprezentanții importanți ai modernismului interbelic.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este așezată în fruntea volumului de
debut, „Poemele luminii” (1919), reprezentând o artă poetică modernistă, alături de
„Testament” de Tudor Arghezi și de „Joc secund” de Ion Barbu.
Poemul aparține modernismului interbelic, prin dublarea discursului liric în plan
secundar cu unul filozofic și prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile
prozodiei clasice. În poezie apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei
etape de creație blagiene : intelectualizarea emoției, exacerbarea eului creator în raport cu
lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului.
Blaga consideră că poezia trebuie să aibă conținutul consistent al ideii.
Blaga propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul creator al
omului („omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea
absolutului”), și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime al existenței („Câteodată,
datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât
să-l prefacem într-un mister și mai mare”.). Cunoașterii paradisiace sau științifică, bazate pe
rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea luciferică sau poetică, bazată pe intuiție și pe
afectivitate și optează pentru cea din urmă. Astfel, în plan literar, cunoașterea survine prin două
tipuri de meteforă: cunoașterea luciferică își asociază metafora revelatorie, iar cunoașterea
paradisiacă își asociază metafora plasticizantă. Trăsături moderniste sunt înnoirea metaforei
și ambiguitatea produsă de multiplele semnificații ale metaforelor revelatorii: „lumina”, care
înseamnă cunoaștere, creație sau iubire.
O altă caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației
lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este
deschis de o artă poetică. „Eu nu strivesc corola…” este o artă poetică modernă, deoarece
autorul își exprimă, prin mijloace artistice concepția despre poezie (teme, modalități de creație
și de expresie) și despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea, creația și cunoașterea). De
asemenea, ete o meditație filosofică și o confesiune elgiacă pe tema cunoașterii.
 La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică: folosirea
versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului
creează un ritm amplu, cuprinzător. Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică
variabilă, al căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoașterea, evidențiată prin metafora luminii. În ceea ce privește
atitudinea față de tainele universului, poetul optează pentru cunoașterea lor nu pe cale rațională,
ci prin contemplarea nemijlocită a formelor sub care ele se înfățișează. Motivele specifice sunt
„florile” (sugerează gingășia, frumusețea), „ochii” (privirea, sufletul), „buze” (cuvântul,
sărutul), „mormintele” (moartea, veșnicia), „lumina” (care devine laitmotiv), „luna”.
Titlul poeziei este alcătuit gramatical dintr-o propoziție negativă, dezvoltată, ce
exprimă atitudinea poetului, izvorâtă din iubire, de protejarea a misterului. Pronumele eu
evidențiază rolul eului liric de centru al propriului univers poetic, fiind și o marcă a confesiunii.
Forma negativă a verbului nu strivesc sugerează atitudinea poetului de apărare a fragilității
universului prin refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea paradisiacă,
poetică. Metafora revelatorie ”corola de minuni a lumii” simbolizează perfecțiunea universului,
prin asociere cu simbolistica noțiunii de cerc.
Lirismul de tip subiectiv este concretizat prin forme verbale și pronominale de
persoana I, numărul singular, precum: eu, nu strivesc, nu ucid, iubesc, întâlnesc, sporesc,
îmbogățesc, lumina mea. Exacerbarea eului creator, prin repetarea de șase ori a pronumelui
personal eu constituie un element specific expresionist, accentuând ideea ca alegerea
cunoașterii luciferice este o opțiune personală, individuală.
Discursul liric se consruiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de
cunoaștere, care se realizează prin antiteza eu/alții, lumina mea/ lumina altora, prin alternanța
motivului luminii și al întunericului.
Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din două secvențe lirice, precum
și construcția conclusivă de la finalul poeziei.
Prima secvență lirică, alcătuită din primele cinci versuri, exprimă concentrat refuzul
cunoașterii logice, raționale.
Prima secvență, cu rol de incipit se constituie din reluarea titlului, accentuându-se ideea
poetică blagiană de contemplare și adâncire a tainei, astfel că discursul liric se realizează în
jurul motivului misterului, dar și al luminii, care simbolizează cunoașterea și iubirea pentru
tainele lumii. Verbele cu o conotație negativă, nu strivesc și nu ucid sunt urmate de două
structuri abstracte, ”corola de minuni”, respectiv ”tainele”.Astfel, poetul nu distruge armonia
universului, el păstrează ineditul și frumusețea lumii, contemplând formele concrete ale
acesteia. Cele patru elemente, flori, ochi, buze, morminte (”în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”) pot fi grupate simbolic flori- morminte, ca limite temporale ale ființei, ochi-buze
ca două modalități de cunoaștere: spirituală, contemplativă și, respectiv, afectivă, verbalizată.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relației de opoziție eu/alții,
lumina mea/ lumina altora, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradiziacă și
luciferică. Sintagma ”lumina altora” se referă la cunoașterea de tip paradiziac, adică la omul de
știință, care ”sugrumă” misterul, reducând ”vraja nepătrunsului ascuns”, în antiteză cu ”lumina
mea”, care se constituie într-o definiție metaforică a eului liric.
 Conjuncția adversativă ”dar”, reluarea pronumelui personal ”eu”, verbul la persoana
întâi singular ”sporesc” afirmă opțiunea poetului pentru cunoașterea luciferică și atitudinea față
de misterele lumii ” dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin ampla comparație
așezată între liniile de pauză, cunoașterea pe care poetul o aduce este în lume prin creația sa
este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții, le sporește. Câmpul
semantic al misterului se realizează prin cuvinte și expresii precum „tainele”, „a lumii taină”,
„întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”.
Finalul poeziei este reprezentat de ultimile două versuri, care au rol conclusiv, deși se
exprimă un raport de cauzalitate, prin conjuncția subordonatoare căci. Eul liric optează, așadar,
pentru cunoașterea luciferică bazată pe iubire, pe sentimente; repetarea enumeratiei de metafore
asigură simetria dintre secvențele I si III („căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”).
În concluzie, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică modernistă, prin
temă, motive, imaginarul poetic și elementele de prozodie.