Sunteți pe pagina 1din 12

Octavian Goga

Opere analizate:

 “Apostolul”
 “Doina”
 “De demult”

Biografia lui Octavian Goga


1
Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu fiul preotului
ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de
origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie
1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.

Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a
vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul
natal al tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi
circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat
din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a
transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea
de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi
încheindu-le în 1904.
În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-
Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: "Ai talent, tinere amic,
cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să
neglijezi datorinţele de studinte". După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină
poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă
nu împlinise şaptesprezece ani.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în
1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, "adevărat eveniment literar", poetul a intrat
tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui
Goga "înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc", pentru că "nimeni n-a
întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor,
seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în
aceste poezii". Poeziile din acest volum sunt considerate "creaţiuni geniale" şi cei mai valoroşi
critici "înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii
româneşti".
Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate
în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa
jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.
Goga şi-a axat publicistica pe problemle "românismului". Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi
întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara
Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le
sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.
Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga,
mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul
Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese
într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.
Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al
marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la
Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a
bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de
traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală.

2
Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială.
Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de
românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei
transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista
Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din
România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a
fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat
de Caragiale, care a protestat în articolul "Situaţie penibilă" împotriva arestării. După doi ani, în
1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.
După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu
tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza
activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean
austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat
în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de
la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-
a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri
pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în
România reîntregită.
Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin
rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de
Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).
Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului "Năsturel Herescu" pentru volumul de debut,
creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a
fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a
primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.
Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de
ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a
suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta
de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea,
conform dorinţei acestuia.

Poezia “ Apostolul”

3
Poezia "Apostolul" (inclusa in volumul de debut din 1905) prezintă imaginea unuia dintre
mântuitorii "acestui neam sfarsit de jale": bătrânul preot dintr-un sat ardelenesc.

Titlul este un substantiv comun de adânci rezonanțe biblice, fiind numele dat fiecăruia dintre cei
12 discipoli ai lui Iisus. Asemenea acestora, bătrânul preot este un propăvăduitor al adevărurilor
sacre si un profet al vremurilor viitoare.
Apostolul lui Goga nu are nume (tot asa cum spatiul evocat în poezie nu este fixat); imaginea lui
crește hiperbolic, acoperind întreg Ardealul devenit biserică a suferinței.

Universul operei (idei, sentimente):


Poezia începe cu un prolog de patru versuri, în care se instituie atmosfera tainic - sacramentală a
întâlnirii dintre Apostol și norod:
" Ca o vecernie domoala Se stinge zvonul din dumbrava. Pleoapa soarele-si inchide Sus, pe-o
capita de otava". Străbătută de un fior de sfințenie (idee exprimată prin comparația plasticizantă
din primele doua versuri), natura devine un spațiu hieratic, în care va avea loc un ritual, în ceasul
tainic al înserării.
Portretul bătrânului preot se constituie prin acumulări de detalii și atitudini emblematice:
"Moșneag albit de zile negre, Așa îl pomenise satul, Pe pieptarelul lui de lana Purtand un ban
de la-mparatul. Domol, in mijloc se asaza, Si sprijinind incet toiagul, Clipind din genele
carunte, incepe-a povesti mosneagul"
Termenii care încadrează strofa a II-a ("moșneag" - "moșneagul") și epitetul ornant "genele
cărunte" fixează ipostaza reală, obișnuiăa a acestui om; la această contribuie și epitetul
individual ("moșneag albit." ) din primul vers. Tot aici, metafora "zile negre" îi încadrează
existența în destinul de "patimi" al poporului său, prefigurând ipostaza lui sacră: "Atatea patimi
plang in glasul Cuvantatorului parinte, Si-atata dor aprind in inimi De clipa razbunarii sfinte.
Batranul mag inalta fruntea, Ce sfant e graiul gurii sale: Din el va lumina norocul Acestui neam
sfarsit de jale!"
Începând cu strofa a IV-a, imaginea prezentă este proiectată în timpul biblic, iar preotul devine
"bătrânul mag" și "Drept-vestitorul apostol", fiind încadrat în categoria sacrului.
Ultimele patru versuri ale strofei de mai sus exprimă mesajul poeziei: "Graiul" "sfant" al
Apostolului "va lumina norocul. Acestui neam sfarsit de jale", izbavindu-l (așa cum a facut-o si
Iisus = Mesia). La întâlnirea cu bătrânul preot participă satenii, pe care autorul îi înfățișează într-
un tablou colectiv, ca într-o procesiune sacră: "Întreg poporul ia aminte, Asculta jalnica poveste,
Si fusul se opreste-n mana induiosatelor neveste. Mosnegii toti farama lacrimi
Cu genele tremuratoare, Aprinsi, feciorii strang praseaua Cutitului din cingatoare".
Reconstituită în cuvintele preotului, istoria devine timp tragic (inversiunea "jalnica poveste"), a
cărui evocare trezește dureri ancestrale (oximoronul "farama lacrimi", inversiunea "induiosatelor
neveste") și doruri de răzbunare. Ultimele doua strofe constituie o revenire la poezia de
atmosfera: de data aceasta, natura - rascolita si ea de "glasul strigator" al preotului - se zbuciuma
dramatic: un "geamat" se aude peste intinderi, dudul (personificat) se inconvoaie, vântul se ridica
din vai; pe aripile acestuia, cuvantul Apostolului va fi dus spre cer, intorcandu-se in Logos.

În ultima strofă, razele de lună care încununează fruntea bătrânului preot, îi sacralizează, ca un
nimb, chipul:
"Din cetatuia stralucirii Coboara razele de luna, Pe-argintul fruntii lui boltite Din aur
impletea.: cununa".
În final, ideea mesianiăa este reluată: Apostolul merită a fi ridicat la harul sfânt, pentru că el
vestește vremea "ce va sa vie" (timpul eliberarii).
4
Versificație:
Poezia "Apostolul" este alcatuită din șase strofe de câte opt versuri. Ritmul este iambic, masura versului
- de noua silabe, iar rima este încrucișată (imperfectă).

Referințe critice:

Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru
sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbi,
bogăția colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos
național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni geniale”
și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria lirici
românești”.

Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al
rațiuni; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe
cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune
politică”, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l
inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obșinuite din viața
poporului, care însă câștigă deodată - pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea
zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru
apărarea patrimoniului național.”

Poezia “ Doina”
Octavian Goga a fost denumit „poet al pătimirii noastre”, întreaga sa operă fiind închinată istoriei
vitrege şi îndurerate a neamului său de plugari ardeleni, întrucât ţinuturile Transilvaniei aparţineau
Imperiului Austro-Ungar. Între creaţiile lirice ale lui Octavian Goga se numără şi poezia Doina,
publicată în volumul de poezii Din umbra zidurilor (1913).

5
Titlul este exprimat prin substantivul articulat, „doina”, care sintetizează admiraţia şi preţuirea lui
Octavian Goga pentru creaţia populară românească, din care poetul şi-a ales pe cea mai reprezentativă
prin gama largă şi variată de sentimente pe care o ilustrează această specie literară cu totul aparte, doina.

Structură şi semnificaţii:
Poezia Doina, de Octavian Goga, este alcătuită din şapte catrene, dispuse în două secvenţe lirice,
conform ideilor poetice exprimate.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică este alcătuită din primele cinci strofe, în care poetul îşi exprimă admiraţia,
preţuirea şi implicarea sentimentală cu cea mai frumoasă creaţie populară cântată pe aceste meleaguri
din vremuri imemoriale, doina. Sentimentele caracteristice doinei sunt jalea şi dorul, pe care românul şi
le-a mărturisit dintotdeauna prin această creaţie populară, cântată în mijlocul naturii prietenoase şi
ocrotitoare. Poezia reliefează de la început jalea - ca sentiment definitoriu - „O doină plânge”, pe care
omul încearcă să şi-o aline cântând „din fluier”, în mijlocul naturii, reprezentată aici de „pacea codrilor
de brad”. Frumuseţea doinei este sugestiv numită de poet prin epitetul antepus, „meşteră cântare”,
accentuând ideea că doina mângâie sufletul omenesc şi-l emoţionează: „Şi-adormi pierdută-n
tremurarea / Oftării blânde din brădet”. Alinarea suferinţelor românului a fost dintotdeauna cântecul
popular, care a „picurat un strop în suflet” şi a transmis, de milenii, istoria zbuciumată a neamului
românesc, sugerată de metaforele „taina vremii de demult” şi „plânsul veacurilor duse”. Relaţia strânsă a
omului cu natura, lege ancestrală (străveche) a existenţei românului, este ilustrată de contopirea eului
liric cu brazii, ca simbol al naturii, şi cu doina, la fel de specifică pentru sufletul omului, prin interogaţia
retorică: „Eu stau cu inima la sfat: / în care brad, de care creangă / Plânsoarea ta s-a aninat?...”.
Ultima strofă a acestei secvenţe este alcătuită dintr-o interogaţie retorică, plină de speranţă şi îndoieli cu
privire la dăinuirea cântecului popular. Nevoia românului de a-şi exprima sentimentele prin doină este
sugerată de o adresare directă, printr-o personificare a cântecului popular - „Ia, soră pururea cu noi”,
accentuând prin vocativ intimitatea, apropierea sufletească a doinei de poporul român, în care se
autoinclude şi poetul prin pronumele „noi”.

A doua secvenţă lirică

A doua secvenţă lirică imaginează răspunsul eului liric în ceea ce priveşte speranţa că doina este puternic
înrădăcinată în spiritualitatea românească şi se va manifesta ca alinare sufletească şi la generaţiile
viitoare. Atitudinea eului poetic este optimistă, viziunea lui pentru viitorul acestui neam este faima şi
simpatia pe care doina i-o va aduce poporului român în lumea întreagă: „Şi-o lume te va asculta, / Şi-o
lume-ntreagă va începe / Să plângă cu durerea ta...”. Prin cântecul popular, românii vor fi înţeleşi de
lumea viitorului, deoarece doina este cea care exprimă, cel mai sugestiv şi relevant, sufletul său sensibil,
mentalitatea şi spiritualitatea cu totul aparte.

Poezia Doina este o doină cultă, deoarece poetul exprimă apartenenţa sa la simţirile românului
dintotdeauna, prin preţuirea şi admiraţia lui pentru doina populară. Starea sufletească este complexă,
întrucât eul liric exprimă, o gamă variată de sentimente, de la jale şi dor la îndoială şi speranţă, de la
durere şi suferinţă pentru istoria dramatică a neamului său la bucurie şi extaz pentru viitorul poporului
român.

Limbajul artistic
6
Poezia Doina este o doină cultă, cu puternice elemente de pastel, deoarece varietatea sentimentelor
exprimate de eul liric se manifestă într-un cadru natural specific, simbolizat prin elementele sale cele
mai reprezentative.

Caracterul de doină

Caracterul de doină este redat prin metafore care sugerează sentimentul definitoriu al acestei specii
literare, jalea: „o doină plânge”, „oftării blânde”, „plânsul veacurilor”, „plânsoarea ta”, „să plângă cu
durerea ta”. Relaţia ancestrală a doinei cu sufletul românului este ilustrată prin adresarea directă şi prin
personificări: „o doină plânge”, „te stingi [...] şi-adormi”, „mi-ai picurat”, „te-ascult”, „vei mai trăi”, „tu,
soră pururea cu noi”.

Elementele de pastel

Elementele de pastel prezente în Doina lui Goga sunt evidenţiate prin modalităţi artistice specifice
acestuia: imagini auditive şi imagini vizuale. Imaginile auditive apelează la personificări - „doina
plânge”, „plânsul veacurilor”, „oftării blânde din brădet” „o lume-ntreagă va începe / Să plângă cu
durerea ta” - sau la elemente specifice folclorului - „Din fluier unde limpezi cad”.

Imaginile vizuale

Imaginile vizuale compun un tablou al naturii nocturne, al liniştii, o atmosferă ocrotitoare pentru sufletul
omenesc. Cadrul nocturn este fie sugerat de metafora personificatoare „Şi-adormi pierdută-n
tremurarea / Oftării blânde din brădet”, fie exprimată direct, „acum în noapte”. Natura este benefică şi
constituie un cadru de relaxare pentru om, idee exprimată prin metafora „pacea codrilor de brad” sau
prin mărturisirea directă, „Eu stau cu inima la sfat”. Complexa comuniune natură-doină-om este ilustrată
sugestiv de interogaţia retorică „În care brad, de care creangă / Plânsoarea ta s-a aninat?...”.

Stilul

Stilistic, sunt de remarcat şi punctele de suspensie de la finalul fiecăreia din cele şapte strofe ale poeziei,
fapt ce sugerează îndemnul poetului la meditaţie, la cugetare profundă privind importanţa doinei
populare pentru spiritualitatea şi sensibilitatea specifice neamului românesc.
Prozodia

Măsura versurilor este de 8-9 silabe, ritmul este amfibrah, iar rima este variată, de la o strofă la alta,
fiind, de regulă, una singură în fiecare strofă. De exemplu, în prima strofă este o singură rimă încrucişată
- „cad / brad”, iar celelalte două versuri nu rimează „culme / afundă”.

Deoarece Octavian Goga exprimă direct sentimentele de admiraţie şi preţuire pentru creaţia populară şi
de speranţă pentru manifestarea acesteia în viitor, într-un ton elegiac profund, poezia Doina este o doină
cultă.

Referințe critice:

7
“Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot
mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”

George Călinescu, Referințe istorico-literare, Litera, București 2001, p. 304

„Rar s-ar putea gasi in cadrele literaturii noastre o vocatie mai precis exprimata chiar de la inceput, o
activitate mai consecventa si o opera mai realizata in limite trase dinainte, ca vocatia, activitatea si opera
bardului ardelean. La o varsta in care scriitorii se cauta inca, el s-a afirmat cu o siguranta nedezmintita
de nimic apoi; la o varsta in care poetii nu se vad decat pe dansii, el s-a considerat, de la primul vers, ca
o expresie a unei colectivitati etnice si si-a fixat o misiune sociala. Caracteristica si impresionanta prin
energia nesovaitoare a tonului, aceasta convingere mesianica se identifica cu intreaga miscare de
redesteptare a energiei nationale de la inceputul veacului nostru..”

Eugen Lovinescu - Istoria literaturii romane contemporane, voi. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1973,
pp. 368-369

Poezia “De demult”

Creaţia lirică De demult..., de Octavian Goga, a apărut în volumul Poezii din 1905, definind un talent
viguros, manifestat printr-un patriotism sincer şi o poezie mesianică şi vizionară, un adevărat manifest
artistic şi social, un program de luptă şi o mărturie militantă, ceea ce îl defineşte ca poet mesianic şi
vizionar.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv, mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate prin
pronumele personale şi verbele la persoana I şi a III-a: „s-aud”, „ţin”, „ne-au luat”, „scriem”, „noi”,
„eu”, „punem”. Adresarea directă se concretizează într-o epistolă scrisă împăratului, fiind marcată prin
ghilimele şi relevată prin mărcile verbelor şi pronumelor la persoana a II-a şi vocativul substantivelor
prezente în discursul liric argumentează, o dată în plus, lirismul subiectiv al poeziei: „se-nchină [...]
înălţimii-tale”, „Luminate împărate!”, „-nălţate împărate”.

8
Titlul

Titlul este semnificativ pentru vremurile „de demult”, când Transilvania se afla sub ocupaţia Imperiului
Austro-Ungar, iar poetul, prin intermediul celor „patru juzi”, se imaginează în ipostaza de mesager al
ţăranilor ardeleni năpăstuiţi, vestind profetic izbăvirea de chinuri şi suferinţe a românilor oprimaţi social
şi naţional.

Tema

Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului său, simţind deplin povara
menirii vizionare şi rostul propriei creaţii. Eul liric, sub „masca” celor „patru juzi” (jude, arh. = demnitar
cu atribuţii judecătoreşti-şi administrative), ia asupra sa durerile românilor înrobiţi, ilustrând
mesianismul scriitorului, „care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o
trâmbiţă de alarmă” ca să le schimbe soarta nemiloasă.

Structura şi compoziţia textului poetic

Compoziţional, poezia este structurată în şaptesprezece distihuri (strofe de două versuri), organizate în
patru secvenţe lirice, îmbinând lirismul obiectiv cu cel subiectiv, personajele constituind „măştile” eului
liric.

Prima secvenţă

Secvenţa întâi este alcătuită din primele două distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea cuvintelor
„noapte” şi „clopote”, sugerând în sens conotativ atmosfera de taină, conspirativă a celor „patru inşi”,
care au misiunea divină, mesianică de a fi mesagerii ţăranilor obidiţi, pe lângă împăratul Austriei, pentru
a li se face dreptate şi a fi izbăviţi de suferinţă: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă... /
Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă”.

În casa preotului Istrate, s-au adunat „patru inşi” ca să ţină „sfat de vreme lungă”, sugerând, prin
ambiguitate, pe de o parte valenţa temporală, de lungă durată, a asupririi austro-ungare, iar pe de altă
parte importanţa demersului care nu poate fi conceput superficial, ci necesită o concentrare îndelungată
pentru a spori şansele de izbândă.

Casa popii este un spaţiu sacru, sugerat metaforic de sfeşnicul în care ard „două lumânări de ceară”,
fiind totodată locul în care urma să se elaboreze un document important pentru soarta neamului
românesc: „Plin de grije, peana nouă moaie popa-n călimară”. Preotul, întâlnit în multe creaţii ale lui
Goga, este un personaj-simbol, un model spiritual de factură divină, semnificând şi aici ideea că el este
cel mai apropiat de sufletul românilor.

Secvenţa a doua

Secvenţa a doua, marcată prin ghilimele, începe cu prezentarea celor patru reprezentanţi „juzi”, veniţi
din „patru sate, de la Murăş mai la vale”, precum şi formula iniţială a memoriului adresat împăratului
Austro-Ungar: „Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale / Luminate împărate!”.

9
Cu un ton plin de tristeţe, memorandiştii demască abuzurile săvârşite de „domnii” care le-au luat
păşunile în mod ilegal şi samavolnic, fuseseră şterse hotarele care delimitau pământurile străbunilor,
stăpânii acestor locuri încă de pe vremea când Imperiul Austro-Ungar nu se întindea peste Transilvania:
„De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii...”.

În acţiunea de prăduire a românilor ardeleni fuseseră şi victime umane, „pe Ionuţ al Floarei ni l-au
prăpădit, sărmanul”, le muriseră vitele şi sufletul lor este plin de jale şi viaţa de o sărăcie cumplită.
Mesagerii ţăranilor transilvăneni cer, prin această scrisoare, să li se restituie pământurile confiscate cu
japca şi să se facă dreptate pentru victimele abuzurilor: „Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort
dreptate!”.

Totodată, ei insinuează ameninţător că, dacă aceste doleanţe nu le sunt soluţionate, ar putea trece la
rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de ilegale ca acelea prin care le fuseseră luate
pământurile, dar ei preferă domnia legii, căreia să i se supună toţi în egală măsură: „Şi,-nălţate împărate,
noi n-am vrea să facem moarte!”.

În încheierea scrisorii, notează formula finală, „Ale înălţimii-tale slugi supuse şi plecate”, semnătura,
„Scris-am eu, popa Istrate, şi menţionează data, „în ziua de Sfânt-Ilie”, o zi providenţială semnificând
puterea divină a Sfântului „cu biciul”, care pedepseşte şi asigură, totodată, câmpii mănoase, aducând
ploaia. Pentru că nu ştiau să scrie, ceilalţi patru „juzi” au pus degetul în loc de semnătură, ca să certifice
plângerea: „Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, / Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi
noi plânsoarea”.

Secvenţa a treia

Secvenţa a treia urmează după un rând de puncte de suspensie, semnificând îndemnul la meditaţie
asupra revendicărilor formulate şi-i prind zorile pe semnatarii memoriului stând „treji de gânduri grele”.
Nădejdea îi animă şi le „luminează feţele nemângâiete” atunci când popa pune pecetea pe colţul
scrisorii.

Următoarea secvenţă ilustrează ritualul emoţionant al împăturirii documentului „în năframă” de către
preotul Istrate, a cărui mână tremură nu numai de bătrâneţe, cât mai ales ca reacţie puternică pentru
momentul vital şi plin de speranţă pe care îl trăiesc. Mesajul către împărat este înmânat jitarului (pândar)
Radu Roată, semnificând păzitorul de ţarină, despre care se sugerează că învăţase nemţeşte atunci când
fusese căprar în armata austro-ungară.

Finalul

Finalul poeziei exprimă sfârşitul misiunii, mesagerul pune răvaşul în sân, sărută mâna preotului, apoi
strânge mâna juzilor, cu toţii având în ochi lacrimi de îndelungată durere şi, totodată, de speranţă pentru
redobândirea demnităţii şi a fiinţei naţionale. „în sclipirea dimineţii”, jitarul, „cu traista subsuoară şi
toiagu-n mâna dreaptă”, „pleacă-n lume cu scrisoarea la-mpăratul” fiind condus cu privirea, din pragul
porţii, de către preotul şi juzii emoţionaţi şi plini de speranţă.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic


10
Expresivitatea poeziei se defineşte prin modurile şi timpurile verbelor, care dau poeziei sensuri ideatice
şi dinamism. Predominante sunt verbele Ia prezentul gnomic (exprimă acţiunea fără a o raporta la un
anumit timp, prezent atemporal), ca semn al eternizării rolului pe care îl au în viaţa satului preotul şi
împuterniciţii satelor: „s-aud”, „ţin”, „ard”, „se-nchină”, „scriem”, „nu ştim”, „luminează”, „sărută”,
„mijesc”, „pleacă”. Timpul trecut al verbelor - „aveam”, „eram”, „a sfărâmat”, „au prăpădit”-reliefează
asuprirea socială şi naţională „de demult”, care apasă de veacuri sufletele românilor ardeleni.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi
expresive, conferind limbajului oralitate prin cuvinte populare şi regionalisme: „strungă”, „peana nouă”,
„juzi”, „miezuine”, „toiagul”, „jitar”, „pecete”, „mijesc”, „nemângâiete”, „carte”, „plânsoare”. Sintaxa
inversată reflect graiul ardelenesc şi conferă poeziei autenticitate şi sensibilitate emoţională: „şi ni-e jale
nouă foarte”; „A-ntărit scrisoarea popa; la tot colţul o pecete”.

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete - „vreme lungă”,
„peana nouă”, „slugi supuse şi plecate”, „gânduri grele”, „mâna tremurată”. Existenţa termenilor
religioşi reiterează mesianismul poetului, încrederea în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a
neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi
suferinţă: „clopotele”, „popa”, „Sfânt-Ilie”, „pe cruce”.

Oximoronul „nădejde [...] feţele nemângâiete” se manifestă la nivel ideatic, sugerând speranţa care
consolează sufletele îndurerate. Metafora „treji de gânduri grele” reiterează conştiinţa trează a românilor
în demersurile permanente de a se elibera din neagra şi greaua asuprire.

Prozodia

Versurile sunt lungi, de 16 silabe, iar rima distihurilor este împerecheată. „Măşti lirice” ale eului poetic,
preotul, „juzii” şi „jitarul” îşi asumă aceeaşi misiune spirituală cu cea a crezului artistic al lui Octavian
Goga, menirea de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său asuprit, fiind un semănător de
credinţă şi de biruinţă pentru izbăvirea neamului românesc de sub ocupaţia străină austro-ungară.

În poezia De demult..., Octavian Goga reuneşte clasicismul şi romantismul târziu, prin personajul
exponenţial („caracter”), prin misiunea mesianică a eului poetic şi prin registrul popular al discursului
liric, ceea ce înscrie această creaţie în perioada literară cunoscută ca prelungirea romantismului şi
clasicismului.

În concluzie, poezia lui Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asuprit
dintr-o imensă nelinişte chinuitoare, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale,
mesianismul manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a
neamului românesc din Ardeal, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de
amar şi suferinţă: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea
atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea
lumină de veselie a lui Coşbuc”.

11
Referințe critice:
“Și Eminescu și Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivata, de popor străvechi,
îmbătranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual, transmis fara explicarea sensului. De aceea
poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atat de
straniu si zguduitor. Dupa Eminescu si Macedonski, Goga e intaiul poet mare din epoca moderna, sortit
prin simplitatea aparenta a liricei lui sa patrunda tot mai adanc in sufletul multimii, poet national
totdeodata si pur ca si Eminescu.”

G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, editia a ll-a, revazuta si adaugita,
Editura Minerva, Bucuresti, 1986, p. 610

„Particularitatile artistului se releva in special in dinamica viziunii. Exista un stil Goga, grandios-
vizionar, rezultand din amplificarea dimensiunilor si repetitia in ritm suitor. ()
Ca autor de panouri ample, Goga inalta intai cateva coloane de sprijin. Pe treptele edificiului urca
tribunul, adresandu-se ascultatorilor; lirica lui, expozitiva, retorica, descinde din balada, fiind structural
orala.

Constantin Ciopraga - Literatura romana intre 1900 si 1918, Editura Junimea, lasi, 1970, pp. 229-230

12