si cerul strapuns de sagetile intrebarilor noastre Creatorul ne-a dat intr-un vas de alabastru apa vie a izvoarelor albastre si vasul de alabastru l-a numit inima si apa vie a numit-o dragoste, dar trebuia sa avem grija, caci numai curata, apa vie nu ne sfarseste niciodata...
Totusi vasul nostru s-a spart
si dragostea s-a risipit prin praf si noroi iar noi am ramas goi... Atunci am carpit vas de alabastru cine cu ce a gasit si l-am umplut, fiecare cu ce a avut... Si asa, ceea ce numim noi dragoste e doar betie si iluzie, ratacire si durere, nebunie si moarte...
De aceea a venit Cineva
de acolo de unde izvoraste apa vie curata, a venit sa ia inima noastra crapata si sa ne dea alta in schimb, noua si intreaga, a venit sa adune strop cu strop ceea ce am pierdut prin praf si noroi si s-o curateasca, dar pentru ca prea a cautat peste tot, si prea ne-a iubit, tocmai de aceea...a si murit!
Atunci ni s-au deschis ochii
si-am inteles ca asa e dragostea, care din doi face una, care te renaste, care nu te minte doar cu o inflacarare, care culege flori din stanca si arome din spini, care vede dincolo de ce se poate spera... Doamne, cand Te mai cobori uneori sa imparti daruri oamenilor, da-le si lor partea: iubirea - mai tare ca moartea...