Sunteți pe pagina 1din 5

Simbolismul reprezinta un curent literar ce a aparut ca

reactie impotriva curentelor care l-au precedat (parasianismul,


romantismul si naturalismul). Poezia “Nervi de primavara” de
George Bacovia se inscrie in lirica simbolista prin folosirea
simbolurilor, tehnica repetitiilor, cromatica si dramatismul eului
liric. Dramatismul este sugerat prin corespndenta ce se
stabileste intre materie si spirit.
Tema poemului pare a fi iubirea, aceasta
nemaiconstituind, totusi, o cale de salvare din acest univers
bantuit de melancolie, valsuri funebre si prezenta mortii. Erosul
va fi asociat cu regretul neimplinirii, cu tristetea, cu trecerea si
nu cu permanenta – “Mii de femei au trecut”, “Trece si ea”. Eul
poetic bacovian resimte o iritare profunda, o suferinta ce
merge pana la nevroza, venirea noului anotimp ranindu-i
simturile prin explozia de culoare, forfota orasului si
manifestarea intensa a vietii.
Titlul surprinde o cantonare a eului in nervi, in constiinta
negativa a imposibilitatii de a se opune limitelor, astfel
substituindu-se orice reactie.Din marea unitate dialectica a
fiintei si neantului, bacovia scoate staruitor fiinta ,identificand-o
neantului.
Textul este structurat in trei strofe inegale si un distih,
versurile alternand ca lungime. Aceasta structurare serveste
foarte bine deschiderii spre realitatea interioara, in care starile
de spirit nu sunt niciodata aceleasi, fiind un element al esteticii
simboliste. Incipitul poeziei realizeaza o imagine socanta, in
contrast cu titlul. Cuvantul cheie este “melancolia”, care capata
accente moderniste prin asocierea cu nevroza si iritarea
simturilor. Finalul consta intr-o adevarata nota simbolista,
bazandu-se pe sugestie si corespondenta dintre muzica
“valsului funebru” si tristetea bacoviana, un sentiment
complex, provocat de apropierea mortii. Astfel,Imaginile
vizuale sunt predominante – strada, femeile, dar lor li se
adauga sugestii tactile, prinse prin sinestezie – “vibrarea de
violete” sau imagini auditive, specifice poeziei bacoviene –
“valsul funebru”. Poezia nu are rima si niciun ritm constant,
folosind versuri libere, semilegate, cu masura inegala. De
asemenea versurile scurte alterneaza cu cele lungi, exprimand
evolutia realitatii interioare. Se remarca timpul verbal
predominant in poezie : perfectul compus, ce subliniaza ideea
ireversibilitatii pierderii erosului. Prezentul este folosit mai ales
in contextul iubirii, pentru a accentua intensitatea perceptiei
acestei experiente – “E o vibrare de violete” sau “Trece si Ea”.

Proiectat pe schema filosfica a luptei cu limitele (cu vidul,


cu neclintirea interioara, cu nepasarea stoica a
contemplatorului teatral) Bacovia ne apare ca cel care nici
macar nu bate cu piciorul in marginea existentei, acolo –adica-
unde are sentimentul ca se afla mereu, spre a dobandi vreo
aparenta a certitudinii ca exista. El este mortul absolut; este
figurantul pe scena lumii, unde fiinta e absenta. Eul bacovian
este un eu vidat de continut. Respinge, asadar, amagirile de
sine, animarile de credinta, iluminarile cuprinzatorului (al fiintei
in sine si fiintei care este el). El este cu adevarat atunci cand nu
vrea sa fie nimic si atunci cand stie ca nu poate fi “in afara
conditiilor finitudinii limitelor”: Dar iar rămâne totul o lungă
teorie.
Pozitia spatiala preferata este un “singur punct”, in care
poetul se instaleaza cu tremurele si delirurile lui neurastenice.
Daca e vroba de vreo miscare la bacovia, poet al “starii pe loc”
prin definitie, e o miscare din acest punct spre ceva si de acolo
dinspre acel ceva, care poate fi chiar departele gandit nu
spatial-fenomenologic, ci reprezentational-noumenal. Desi
agitate, miscarile bacoviene sunt statice, inchise in ele, sunt
miscari reluate, realizate cu incetinitorul. Sunt in esenta niste
alunecari ca in somn, niste glisari, gesturi anemice, abia
schitate, niste incercari potentiale de miscari. Dinamismul
energic e redus la nivel de zvacnete, de spasme, de nervi, de
replieri refulante : “Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând”
Bacovia surprinde lumina naturala si pura a primaverii cu toate
vibratiile si cu prospetimile vazute in plein-air: “O pictura
parfumata cu vibrari de violet”, ce tradeaza o corespondenta cu
violaceul siluetic al impresionistilor, “zarea de aur”, “In infinit
pamantul se simte tresaltand”, toate aceste notatii sonore si
vizuale demonstreaza acuitatea senzoriala bacoviana specifica.
Bacovia nu este doar un meteotrop, un om sensibil la
modificarile atmosferice, ci un meteorapat, un om care
reactioneaza patologic la schimbarile de vreme. Gasim dovada
acestei transformari in versurile citate: primavara este o
primavara “de visuri si pareri”, e o “noua primavara pe vechile
dureri”. Trecute prin prisma meteoropatiei, senzatiile de clar
solar, de azur curat, de “pictura parfumata cu vibrari de violet”
se relativizeaza si aluneca intr-o constiinta a repetitivitatii
monotone a lucrurilor. Starea atmosferica proaspata, vernala
este una “de orisicand”, de “eterna reflectare” sub semnul
mecanicului iar : “Vor fi acum de toate cum este orisicand,/Dar
iar ramane totul o lunga teorie”.Bacovia vede in starile
atmosferice niste limite existentiale. Potrivit lui Heidegger,
limita si sfarsitul intelese ca un proces de sfarsire si desavarsire
reprezinta “acel ceva prin care fiintarea incepe sa fie”.
Momentele instantanee de impact cu limitele “climaterice”
sunt singurele in care se lumineaza fiinta bacoviana.
In concluzie, poezia “Nervi de primavara” este inscrisa in
simbolismul european prina tmosfera, procedee, cromatica,
muzicalitate, folosirea sugesteii, a simbolului si a
corespondentelor, zugravirea starilor sufeltesti de angoasa si
spleen, vorbind despre tragismul conditiei umane, avand la
baza sugestia si estetica vagului.