Ascet la baraca de tir

poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Gellu Naum [Gellu_Naum ]

2009-09-26 | | Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian

Dimineața și seara stăteam la baraca de tir câștigam obiecte

lei albi pe care îi dăruiam cu generozitate
odată a venit o persoană care avea sprâncene pictate
o iubeam nemaipomenit așteptam să-mi vorbească
avea o plasă neagră pe picioare
o îmbrăcam mă plimbam cu ea prin oraș
ceilalți erau liniștiți ce conta o persoană
își trăgeau bezna pe cap ca pe o pătură călduroasă
câțiva făceau și glume ea îmi punea o mică mână pe umăr pe
calea Floreasca
pe acolo nu mai știu când fusese un hipodrom noaptea se mai
auzea tropotul cailor
câte un jockeu trecea plângând în hohote prin mijlocul
străzii
eu nu scoteam o vorbă ea mă ținea de umăr
ceilalți își rezemau coatele de masă se bucurau de fiecare fum
de țigare

Jaf - Emil Botta

Văd prin ochean malul și colibele.

Dar unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii
și uraganul nebun, îmbătat de victorii?

Înecatul a cuprins marea în brațe,

a înfășurat-o în uragan ca-ntr-un șal de mătase
și s-a tot dus sub zodii mai norocoase.

Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare

și aud cântând turturele.
Dar unde e noaptea și unde sunt prețioasele stele?

Spînzuratul a luat noaptea pe umeri,

a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri
și a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.

Tu care-ai fost... - A. E. Baconsky

Tu, care-ai fost odată, tu, care eşti tu, care

Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – şi dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – şi-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit şi întinat...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –
Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise...
Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău – sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veşnic pierdute giuvaere,
De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...
Sărută-mă-n absenţă şi-n somn. Sărută-mi umbra.