Sunteți pe pagina 1din 27

TRADIȚII ÎN ŢARA MOŢILOR

ARGUMENT

Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, din bucurie sau durere, din năzuințele și
dorurile românului, din setea de liniște sau din dragostea pentru frumos, elementele de cultură și
tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între generații.
Tradițiile, obiceiurile, portul popular și folclorul sunt comori inestimabile, care definesc
un popor, făcându-l unic, statornic și nemuritor. Importanţa cunoaşterii valorilor identitare
capitale, la nivel individual, comunitar şi naţional, este fundamentală pentru înţelegerea şi
consacrarea locului lor în lume.
Păstrarea tradiţiilor asigură locul bine stabilit în istorie al unui popor, dar şi respectul
generaţiilor ce vor veni. Situată ca spațiu simbolic în Munţii Bihor, Ţara Moţilor (cuprinzând
Valea Arieșului Mare și Valea Arieșului Mic) nu face excepţie de la regulă, fiind vestită în ţară şi
peste hotare.
Ţara Moţilor este o regiune din centrul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, locuită de
români, caracterizată prin faptul că este singurul loc din ţară unde există aşezări permanente la
mare altitudine, care sunt locuite pe toată durata anului. Numele de "ţară" are semnificaţia de
"ţinut" sau "zonă", nu de o ţară în sensul unei organizări de tip statal, cu instituţii specifice
acestuia. Zona este cunoscută şi sub numele de Ţara de Piatră, din cauza reliefului montan.
Ţara Moţilor este locuită de o populaţie românească ce poartă numele de "moţi". Astăzi,
denumirea de "moţi" a căpătat un sens mai larg, foarte mulţi români, locuitori ai zonelor
adiacente aşa-numitei Ţări a Moţilor, declarându-se moţi. În mod tradiţional, moţi sunt
consideraţi numai locuitorii a 12 până la 14 sate (Avram Iancu, Vidra de Jos, Vidra de Mijloc,
Albac, Horea, Neagra, Scărişoara, Ponorel, Secătura, Arieşeni etc.) situate mai sus de oraşul
Câmpeni, judeţul Alba. Ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de "ţopi". În mod obişnuit, ocupaţia
moţilor este prelucrarea lemnului, din care fac vase (doniţe, ciubare), tulnice, şindrilă sau
material de construcţie.
Moții trăiesc în sate împrăștiate la altitudini de peste 1.400 m, mai înalte decât orice alte
așezări permanente din România, și au o îndelungă tradiție de expatriere economică, atât în țară
cât și peste hotare. Prelucrarea lemnului și mineritul sunt ocupațiile de bază din Țara Moților, iar
pădurile de stejar, fag și pin furnizează materialul necesar pentru faimoasele butoaie, mobilierul
și alte obiecte artizanale realizate în regiune.Se practică creșterea animalelor, în special a vacilor
și oilor. Sunt cultivați în cantități mici cartofii și orzul. Specifică acestor zone bogate în păduri
este prelucrarea lemnului, perpetuată din vechime. În muzeele etnografice se pot admira obiecte
din lemn, legate de viaţa sătenilor (linguri, fluiere, tulnice), elemente de arhitectură tradiţională
sau piese de mobilier ţărănesc (lăzi de zestre, cuiere), tot așa cum în casele localnicilor vei vedea
covoare țesute la război, ștergare superb ornamentate, vase de lut și blide atârnate de grinzi și
pereți, care confirmă rădăcinile locului.
Sărbătoarea tradiţională a moţilor este Târgul de fete de pe Muntele Găina, care se ţine în
fiecare an în jurul datei de 20 iulie, sărbătoarea Sfântului Ilie. Mii de moţi, alături de români din
judeţele învecinate (Bihor, Arad, dar şi Hunedoara), se adună pe vârful Muntelui Găina (1.486
metri), pentru a târgui obiecte şi pentru a petrece. Originea acestui târg e pierdută în negura
timpului, se presupune că această sărbătoare e ţinută cam de 200 de ani încoace, în fiecare an, în
acelaşi loc.

3
CAPITOLUL I
TRADIŢI ŞI OBICEIURI ROMÂNEŞTI

Folcloriştii numesc aceste ceremonii "rituri de trecere" denumite astfel de Arnold Van
Gennep, în Riturile de trecere scriere publicată în 1909/1998 - pentru că ele marchează trecerea
de la o stare socială sau biologică la alta. Cum asemenea situaţii tranzitorii creează întotdeauna
incertitutidine, rolul lor este de atenua pe cât posibil energiile negative, tensiunile care rezultă din
asemenea schimbări de statut.
O importantă sursă de informaţii o reprezintă cărţile lui Simion Florea Marian, un preot
greco-catolic ce a trăit la sfârşitul secolului al IX-lea - începutul secolului XX, întitulate
Naşterea la români, Nunta la români, Moartea la români.
Riturile de trecere comportă trei subsecvenţe identificate de acelaşi Arnold Van Gennep,
şi anume rituri de separaţie, ce preced naşterea, nunta şi înmormântarea, de prag, anume
evenimentul ca atare şi de integrare în noul statut sau intervalul ce urmează consumării
evenimentului, aşa cum ar fi la naştere intervalul de 40 de zile până la mergerea la biserică a
lăuzei, etc.

1.1 Tradiţiile naşterii la români

Ursitoarele
Credinţa în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost şi mai este încă
răspândită şi înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moştenită de la romani.
Sunt 3 aşa numite zâne care vin în nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a
copilului nou-născut şi-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau
văzute şi auzite cum ursesc de către moaşele, care -- în aceste zile -- privegheau nou-născuţii, pe
mamele acestora şi chiar de părinţii copilului. Din păcate, pentru că moaşele au destăinuit acest
secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.
Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiţia, ca moaşa care ajută la naşterea
copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după
ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ
şi un caier de lână. După 3 zile şi 3 nopţi dacă ursitoarele au venit, moaşa şi părinţii copilului vor
vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.În Banat, Moldova şi Ţara Românească, la 3 zile după
naşterea copilului, se întinde o masă mare cu mâncăruri alese: pâine, o găină, vin şi 3 bănuţi, aşa
numita "cină a ursitoarelor", existând credinţa că ele trebuie să fie bine ospătate şi plătite pentru a
fi mulţumite şi a ursi o soartă bună copilului. În Bucovina, moaşa -- cum se îngână ziua cu
noaptea -- pune în camera copilului o lumină, pentru a arde toată noaptea, considerându-se că
ursitoarele sunt mulţumite când găsesc această lumină şi îi ursesc copilului o soartă mai bună.

4
Botezul
Tradiţia moaşei legată de botezul copilului este inca foarte puternică la români. În tradiţia
românilor din Transilvania, Banat şi Oltenia, rolul moaşei la botez este foarte important. Ea duce
copilul la biserică şi spune "duc un păgân şi voi aduce un creştin", iar la întoarcere spune "am
dus un păgân şi am adus un creştin". Naşii, când iau copilul de la moaşă, pun un ban de argint jos
pentru a o plăti.În Oltenia, tradiţia merge mai departe, pentru că moaşa copilului merge apoi în
ziua de Sf. Vasile' la casa copilului cu un colac şi un ban de argint, cadouri pentru copil şi părinţi,
şi cu colacul pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos şi
cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.
Prima baie
În apa primei bai tradiţia spune ca trebuie să se pună:
 Busuioc - ca să fie atrăgător copilul mai ales dacă este fată
 Grâu - să fie cinstit
 Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate
 Mentă şi romaniţă - să crească uşor şi să fie sănătos
 Măciulii de mac - ca să doarmă bine
 Seminţe de cânepă - ca să crească repede
 Pene - ca să fie uşor ca pana
 Apă sfinţită - ca să fie copilul curat ca aceasta
 Lapte dulce
 Ouă - ca să fie sănătos şi plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului
urmând să-l pună în apa de baie din a 2-a zi
 Bani - ca în viaţa copilul să aibă parte de avere.
Moaşa, după ce - conform tradiţiei - scoate banii, se duce şi pune apa de la baia copilului la
rădăcina unui măr sau păr pentru a creşte copilul frumos şi sănătos ca pomul respectiv. Apoi
moaşa se aşează pe covata întoarsă şi femeile o înconjoară de 3 ori, dansând şi chiuind. După
toate acestea, moaşa trebuie să sară peste covată, cântând şi provocându-le pe nepoatele care-şi
doresc un copil astfel:
"Hai, săriţi peste covată,
S-aveţi şi voi câte-o fată
Dar săriţi mai 'năltişor,
S-aveţi şi câte-un fecior"
La sfârşit ea duce copilul şi-l dă naşilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei
care o cinsteşte cu un pahar de rachiu, simbol ce se mai întâlneşte încă odată când moaşa are
datoria de a organiza o "mică petrecere" cu nepoatele sale în cinstea nou-născutului.
Scăldătoarea nepoatei
Este făcută de către moaşă în apă caldă, în care se pun diferite plante: mărar, mentă,
gălbenele. După ce aceasta a ieşit din baie şi s-a îmbrăcat, ea este stropită de către moaşă cu apă
sfinţită. După aceea, nepoata toarnă moaşei apă să se spele cu săpun şi să se şteargă cu prosopul
pe care i l-a dat după naştere, sau îi toarnă acesteia apă sfinţită pe mâini. Acest gest semnifică
spălarea mâinilor moaşei de păcatele femeii care a născut.
Sexul copilului
Există o tradiţie legată de precizarea sexului copilului de către moaşă: aceasta pune pe un fir de
păr o verighetă de la o nepoată sau nevastă care a fost domnişoară la cununie şi care a fost slujită
la biserică. Întinde nepoata pe pat şi ţine firul nemişcat deasupra burţii femeii. La un moment dat

5
firul începe să se balanseze dintr-o parte în cealaltă dacă fătul este băiat sau circular dacă este
fată.

1.2. Obiceiuri legate de nuntă

Este bine cunoscut că omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte
importante: botezul, nunta şi înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viaţa religioasă
a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine.
Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul
strămoşesc moştenit de la Adam cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând
în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie.
Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.
În sfârşit, la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi,
de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci. Dar pentru că acest articol se
adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunţii care este un subiect
foarte important.
Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium” şi
înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite
de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea
Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe
Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu
femeie şi a dus-o lui Adam. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se ca uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”
Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un
bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc şi în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în
scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin
rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina
Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică -
(Efeseni 5 , 22-23).
La noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este
urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar
nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un
păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de
sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.
Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi.
Acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.
Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a
face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au
făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este
săvârşită înaintea nunţii.
Se poate şi aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi
se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc

6
înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe
conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie, o
promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al
trăirii vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze
Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat, dar poate duce
şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite
împreună.
Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie
creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul
sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Şi naşii trebuie să fie ortodocşi,
căsătoriţi, cu o viaţă de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.
Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al
credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Cât priveşte
săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să îşi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în
Biserică, şi nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în
naos. Pe durata nunţii, cei doi tineri sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi împăraţii. Aceasta este şi
sensul încoronării lor.
Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar,
mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile
şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de
binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din
religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, când mireasa
părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine,
aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o
datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la
împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care
se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se
împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină
de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi
agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în
vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca
şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră
tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu
semnificaţie teologică şi morală.
Întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice. Astfel, este întâlnită în părţile
Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a
treia şi le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea
tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vinş este una din practicile întâlnite la unii
din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi.
În unele localităţi este aşa de îndătinat, ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se
aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce
nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără

7
îndoială, greşite, se denaturează şi se ridiculizează un moment foarte important al slujbei.
Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, şi de a evita să se întâlnească pe drum, este una din
practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o
asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se
întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa că s-au cununat la aceeaşi
biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica
nu dezbină ci uneşte.
Timpul nunţii
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nunţii"
apare atunci când vinul este destul de bătrân şi în cantitate mare. Nici o nuntă nu poate avea loc
în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paştilor.
Unele comunităţi rurale încă mai cheamă peţitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e
folosit un peţitor, tradiţia cere ca părinţii soţului să ceară mâna fetei de la părinţii acesteia.
Peţitorul foloseşte o poezie specială, cunoscută de folclorişti sub denumirea de oraţie de nuntă, o
alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o caprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de ţuică sau vin pentru a invita pe
locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toţi iau parte la închinare, pentru că refuzul este
echivalent cu refuzul invitaţiei la nuntă. Naşii lor de botez, sau alţi apropiaţi, se alătură familiei
nupţiale la nunta bisericească şi la recepţia de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă.
Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniţei de mireasă, care
simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziţia de fată la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunţii dura trei zile şi trei nopţi. Pentru cei care nu şi-au găsit încă un
partener de viaţă, o veche tradiţie continuă şi astăzi. Bărbaţii şi femeile eligibile se întâlnesc la
"Festivalul Fecioriei pe Muntele Găina" în Transilvania, pentru a se cunoaşte şi eventual pentru
a-şi găsi potenţiali parteneri.

1.3 Cultul funerar

Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Aceştia puneau în faţa casei


unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniştii
romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în
regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă
doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în
viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor
riturilor de trecere.
Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al
sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi. Acesta
este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a
individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru
serbarea evenimentului.
La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot
pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în
imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom
întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la
pomana mortului. Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit,

8
iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-
le în acelaşi timp şi nuntă.
Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii
lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de
femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de
maslu, îi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.
Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în
sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în
întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă. Cel care din
neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este
considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale. Ziua de
21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare,
cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va
veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.
Auzind că cineva cunoscut a murit, vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul,
rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei
trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era
transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea
şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de
traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în
apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.
De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop. La
cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei
prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea
prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.
Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte(paturi, perne)
considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la
şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai
interesant exemplu de coabitare între ironie şi epitafuri vesele şi universul destul de negru al
morţii este Cimitirul Vesel din comuna maramureşeană Săpânţa.

1.4. Sărbători importante la români

Sfântul Andrei
Românii îşi sărbătoresc patronul spiritual, pe Sfântul Andrei, la 30 noiembrie.
Întâmplarea a făcut ca ziua naţională, 1 Decembrie, momentul unirii provinciilor româneşti să se
celebreze a doua zi. Iată cum, cele două componente, spiritualul şi istoria, se alătură pentru a fi
comemorate în momentul în care postul Crăciunului este în toi, natura şi individul pregătindu-se
deopotrivă pentru naşterea Mântuitorului.
Iarna este sobră, plină de privaţiuni şi primejdioasă dar sărbătorile acestui anotimp, cele
mai spectaculoase din tradiţia românilor, prefigurează parcă clipele în care totul va reveni la
viaţă.

9
Noaptea din ajunul Sf. Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreştine, care să
asigure protecţie oamenilor, animalelor şi gospodăriilor. Ţăranii români le-au pus sub oblăduirea
acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea şi puterea sa.
Ajunul Sf. Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut şi
nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obţine informaţii cu caracter de prospectare
pentru anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite
interferenţa planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenţa oamenilor
putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede ca în această noapte "umblă strigoii" să fure
"mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor".
Împotriva acestor primejdii, ţăranul român foloseşte ca principal element apotropaic (de
apărare), usturoiul. În egală măsură, casa, grajdul, coteţele, uşile şi ferestrele acestora sunt unse
cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale.
În general, acest usturoi cu rol de apărare, provine din cel menit cu un an înainte, în
acelaşi moment al anului. Сea mai importantă acţiune ce se desfăşoară în această noapte este
"păzitul usturoiului". Împreună, fete şi flăcăi, veghează şi petrec, tocmai pentru a înzestra
usturoiul cu calităţile necesare.
Forţa magică cu care el va fi investit în ajunul de Sf. Andrei îi va ajuta pe toţi să
depăşească momentele de cumpănă de peste an: va servi drept remediu terapeutic, va aduce
peţitori - purtat la brâu, va păzi sălaşurile de duhurile rele.
Deşi învăluite de muzică şi dans, fetele vor veghea cu străşnicie usturoiul, ce nu trebuie
furat pe ascuns de flăcăi. Păzit astfel, usturoiul va putea mai apoi să asigure protecţia fiinţei
umane, reuşind uneori să-i schimbe chiar soarta. Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia
livezilor şi câmpurilor, se aduc crenguţe de vişin în casă, care vor înflori până la Crăciun, sau se
seamănă boabe de grâu în diverse recipiente.
Sfântul Nicolae
Decembrie vine apoi cu sărbătoarea, atât de aşteptată de copii, a Sfântului Nicolae. Câţi
dintre noi nu au aşteptat cu înfrigurare dimineaţa de 6 decembrie pentru a se uita dacă Moşu' a
lăsat ceva în ghetele pregătite de cu seară? Acest obicei al darurilor aduse de Moş Nicolae, s-a
împământenit mai mult la oraş.
Este posibil să fie un împrumut din ţările catolice, unde Moş Crăciun este cel care pune
daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiţi. Moş Crăciun aşa cum este el cunoscut azi, cu renii şi
veşmântul roşu şi barbă albă a fost inventat la începutul secolului XX de o companie de
publicitate americană care făcea reclamă pentru celebra Coca cola. Adevăratul Moş Crăciun, cel
din tradiţia Bisericii este însă Sfântul Nicolae.
Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moş Nicolae să aducă şi câte o vărguţă (pentru cei
obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxă Sfântul
Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest fel în educaţia copiilor. Povestea lui Moş Crăciun
începe cu un bătrân numit Sfântul Nicolae, episcopul din Myra.
Se spune că el posedă puteri magice şi a murit în 340 a.H. şi a fost îngropat în Myra. Târziu, în
secolul XI, soldaţii religioşi din Italia au luat rămăşiţele sfântului cu ei înapoi în Italia. Ei au
construit o biserică în memoria lui, în Ari, un oraş port din sudul Italiei. Curând, pelerinii creştini
din toată lumea au venit să viziteze Biserica Sfântului Nicolae.
Ei au preluat legenda lui Moş Nicolae în locurile lor natale. Legenda s-a răspândit în toată
lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa în secolul al XII-lea ziua Sfântului Nicolae
a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Germania, Franţa şi Olanda celebrează ziua de

10
6 decembrie ca o sărbătoare religioasă şi oferă cadouri copiilor şi săracilor, şi ajută fetele sărace
să se mărite oferindu-le o zestre.
Când colonistele olandeze au călătorit în America, au adus cu ele un episcop care purta
un costum roşu şi mergea călare pe un cal alb. Imaginea americană a episcopului va evolua
treptat până la cea a unui bătrân spiriduş vesel. A fost descris ca un bătrân olandez vesel şi
bucălat din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving.
Anul 1823 a continuat poveştile cu Moş Nicolae cu publicarea poemului "O vizita a lui
Moş Nicolae" al lui Clement Moore. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de
Sfântul Nicolae. In unele culturi, Sfântul Nicolae călătoreşte împreună cu un însoţitor care îl
ajută. În Olanda, episcopul navighează pe un vapor sosind pe 6 decembrie.
Are la el o carte mare care îi spune cum s-au purtat copiii olandezi în timpul anului. Cei
cuminţi sunt răsplătiţi cu daruri iar cei obraznici sunt luaţi de asistentul său, Black Peter. În
Germania, Sfântul Nicolae călătoreşte tot cu un însoţitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht,
Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac în spate şi o nuia în mână.
Copiii obraznici sunt pedepsiţi cu câteva lovituri de nuia. În Italia, La Befana este zâna
bună care se îmbracă în negru şi aduce daruri copiilor la 6 ianuarie. În multe ţări latine: Spania,
Puerto Rico, Mexic şi America de Sud, copiii îi aşteaptă pe cei trei regi să le aducă daruri de
Crăciun.
Crăciunul
Colindători tineri - Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din
festivităţiile Crăciunului românesc. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători umblă pe străzile
acoperite cu zăpadă ale oraşelor şi satelor, ţinând în mână o stea făcută din carton şi hârtie, cu
scene biblice pictate pe ea.
Tradiţia din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea şi
recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn,
acoperită cu staniol şi decorată cu clopoţei şi panglici colorate. O imagine a Sfintei Familii este
lipită în centru stelei şi întreaga creaţie este ataşată de o coadă de mătură sau de un băţ puternic.
Colindatul creştin
Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală
masură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Intâmpinată cu bucurie, Naşterea
Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de
Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.
Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase
mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualitaţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se
câteodată cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului.
In ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua
vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci
şi colaci.
In Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la
fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul
Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc,
sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului
aduc linişte şi pace în case.

11
Împodobirea bradului
Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă
lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna înpodobit
astfel. Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi
înpărţite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alţii îl consideră o referire directă
la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele
comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.
Până în sec. al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia
Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar
nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.
Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Craciun, într-o
piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. In 1611, la Breslau, ducesa
Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.
După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai
mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întraga lume, fiind O brad frumos, iar
obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor. adoptată pretutindeni, fie că
este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia.
La sfârşitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără
pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaţilor germani care
participau alături de englezi la războiul de independenţă, tradiţia pomului de Craciun ajunge şi în
Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi Casa Albă.
La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au
inceput să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei
Hohenzollern, sosită în Ţările Române în 1866 unde prinţii şi prinţesele au început să
împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul
german de Crăciun O Tannenbaum devine în limba română
Paştele
Ouă tradiţionale împistrite din Bucovina
Împreună cu aspectele religioase, în România, sărbătoarea Paştilor simbolizează
renaşterea şi înnoirea vieţii de zi cu zi. Curăţarea casei, înnoirea hainelor şi o baie rituală înainte
de mersul la biserică sunt toate mărci ale noului început. Toată lumea, bogată sau săracă, se
îmbracă în hainele sale cele mai bune (multă lume poarte costumele naţionale) şi merge la slujba
de la miezul nopţii.
Lumânări sunt aprinse pentru fiecare persoană în timpul acesteia, iar oamenii pleacă cu
lumânările încă aprinse, pentru a aduce lumina în casele şi apartamentele lor. Se spune şi că
lumânările aprinse opresc fulgerul şi tunetul de la rănirea oamenilor pe drumul spre casă.
Odată ajunşi acasă, românii continuă sărbătoarea tradiţională, cu o masă care include
specialităţi ca pască, cozonac, drob (măruntaie de miel tocate, amestecate cu verdeţuri şi
condimentate), friptură de miel, brânzeturi sau pandişpan (pain d'Espagne). Măiestria
încondeierii ouălor de Paşti este o tradiţie din cele mai vechi timpuri ale românilor.
Credinţa că ouăle reprezintă sursa vieţii, a dus la legarea ouălor de anumite ritualuri de
înviere a naturii şi în cele din urmă la legarea Paştelui de acestea. Românii pictau ouăle în mod
tradiţional cu roşu şi le decorau ornamental. În timp, alte culori au început să fie folosite,
transformând vopsirea ouălor într-o formă de artă şi un talent pentru experţi. Astăzi, ouă
adevărate sau din lemn sunt pictate cu desene complexe, sau decorate cu diverse podoabe şi puse
la vânzare pe durata întregului an.

12
Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare,
începand cu ziua de marţi până vineri, pe lânga simpla vopsire, se practică fie încondeierea cu
pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel
de artă. Deşi femeile sunt cele care se ocupă de înfrumuseţarea lor, există, însa, şi excepţii când,
familii întregi cunosc şi practică acest mesteşug. În zona Bucovinei tradiţiile supravieţuiesc cu
greu schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meşteşugul împistritului şi care işi
invată cu drag şi cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.

Anul Nou
Sărbătorirea Anului Nou a fost permisă şi în timpul regimului comunist, pentru că aceasta
nu avea o conotaţie religioasă. Se crede că nici o persoană nu ar trebui să petreacă această noapte
de una singură, atât timp cât este noaptea în care noul an, reprezentat de copil, se naşte, iar
vechiul an, reprezentat de bătrânul obosit, e înlocuit.
Pe 31 decembrie, sătenii merg cu plugul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou,
dorindu-le un "prosper nou an" (La mulţi ani!). Pe 1 ianuarie, copiii aruncă seminţe de grâu peste
pragul vecinilor, urându-le prosperitate şi "semănare bună".
Obiceiuri de Anul Nou
Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna
dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru "urat", sistem
complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt
aşteptaţi să apară "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii", "Mascaţii" etc.
Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste
manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre
animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri:
"mascaţii". Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care
vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au
specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.
Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica
zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii
cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate.
Muzica şi dansul, remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate,
alcătuiesc un spectacol unic.
În diferite zone ale ţării, costumaţia şi interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în
esenţă acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de
alungare a maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe
frumoase, de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu "Pluguşorul", fiecărei
gospodării. Ca o incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să
nu-l cunoască.
Tot ajunul anului nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să
prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sărbătoare, la care
participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce
le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători.
În casa unei gazde, anunţată din vreme de "colceri" sau "chemători" se adună toţi cei
interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal -
inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este "Vergelatorul".

13
El urmează să "proorocească viitorul", să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul.
Ajutându-se de două vergele de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului,
intonând o incantaţie. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea
sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă,
piatră - căsătorie amânată etc.
După ce toate răspunsurile au fost date, cu toţii, trişti sau plini de speranţă, se adună în jurul
căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe.
Când se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii recurgând la meteorologia populară,
obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe
care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. In fiecare din ele pun
puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât
lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Aşa vor şti, pentru că în mod misterios cantităţile sunt
diferite, dacă vor avea secetă sau ploaie şi în ce lună anume.
Prima săptămână din ianuarie este marcată de doua alte importante sărbători creştineşti:
Botezul Domnului sau Boboteaza pe 6 ianuarie, şi Sfântul Ion pe 7 ianuarie. Toţi românii se duc
la biserică de Bobotează, pentru a lua apă sfinţită, atât de necesara pentru tămăduire şi purificare.
În satele şi oraşele asezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de
preot în apa îngheţată.
Cel ce va reuşi, va avea parte numai de bine. În aceste zile, atât de reci ale iernii, adunaţi
pe lângă focuri, neavând altă treabă decât de a hrăni animalele, ţăranii români îşi trag sufletul
alături de cei dragi, petrecând cu toţi Ionii şi Ioanele şi pregătindu-se pentru truda care va veni
curând, odată cu topirea zăpezii.

1.5. Cultura tradiţională românească

Cultura tradiţională a avut în timp o influenţă puternică asupra artei profesioniste a


României. Vieţile şi obiceiurile românilor de la ţară au fost mult timp subiectul favorit al
scriitorilor români. Operele multor compozitori au fost parţial inspirate din muzica populară
românească.
Compozitorul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi şi scriitorul Eugen Ionescu
sunt probabil printre cei mai cunoscuţi artişti de origine română. Capodoperele lui Enescu,
numite Rapsodiile Române, sunt şi ele bazate pe muzica populară românească. Câteva din
sculpturile lui Brâncuşi conţin elemente ale artei populare româneşti.
Multe din obiceiurile și tradițile nostre au rămas fără conținut şi, cel mai adesea, nimeni
nu-și amintește sau nu ştie ce semnificație au avut la începuturi mărțișorul, babele și măcinicii.
Marțisorul
Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecționate în timpul iernii și se purtau doar
după 1 Martie. Mărțișoarele erau, pe atunci, pietricele albe și roșii înșirate pe o ată. Alte surse
arătau că mărțișoarele constau în monede care erau atârnate de fire subțiri de lâna, negru cu alb.
Tipul de monedă (aur, argint sau bronz) indică statutul social. Ele erau purtate pentru a avea
noroc și pentru a avea o vreme bună. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe
și previn arsurile din cauza soarelui. Acestea erau purtate până când copacii începeau să
înflorească și apoi atârnate de crengile lor. La sfârșitul secolului al XIX-lea Mărțișorul era primit
de copii, fețe și băieți, fără deosebire, de la părinți în dimineață zilei de 1 martie, înainte de
răsăritul soarelui.

14
Mărțișorul de care se agăță o monedă metalică de argint și, uneori, de aur, se purta legat
la mână, uneori prins în piept sau la gât. El era scos, în raport de zonă etnografica, la o anumită
sărbătoare a primăverii (*Macinici, *Florii, Paște, *Arminden) sau la înflorirea unor arbuști și
pomi fructiferi (măceș, porumbar, trandafir, păducel, vișin, zarzăr, cireș etc) și agățat pe ramurile
înflorite. Se credea că purtătorii Mărțișorului vor fi sănătoși și frumoși că florile, plăcuți și
drăgăstoși, bogați și norocoși, feriți de boli și de deochi.Aromânii puneau Mărțișorul în ajunul
zilei de 1 martie, în seară zilei de 28 sau 29 februarie.După unele tradiții, firul Mărțișorului, funie
de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Babă Dochia în timp ce urcă cu oile la munte. Asemenea
Ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul primăverii, la nașterea
anului agrar.De la români și aromâni, obiceiul a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-
estul Europei.
Legenda babei Dochia (variantă)
Prima zi a primăverii este ziua Babei Dochia. Babă Dochia este o bătrână zeița agrară,
care moare de 1 martie și renaște de Mucenici, pe 9 martie. Dochia aduce aminte de marea zeița
Terra Mater și poate fi asociată cu Diana și Iuno de la români și cu Hera și Artemis de la greci.
O femeie bătrână, Dochia, avea o fiică vitregă pe care o ură. Într-o zi de iarnă geroasă,
Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la rău până devine albă că zăpada. Pe
măsură ce o spăla, haină devenea tot mai neagră. Înghețată de frig și cuprinsă de disperare, față
plîngea când a apărut Mărțișor, un bărbat tânăr care i-a oferit o floare magică și a sfătuit-o să se
întoarcă acasă. Când a ajuns față acasă, pânză era albă că și neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit
să își creadă ochilor. Văzând floarea roșie, prinsă în părul feței, Dochia a crezut că primăvară a
revenit și a plecat cu turmă de oi pe munte. Urcând muntele, vremea s-a făcut frumoasă, așa că
Dochia a renunțat, pe rând, la cojoacele pe care le purta. Când a ajuns în vârf, vremea s-a
transformat în vifor și atunci s-a arătat Mărțișor: "Vezi cât de rău este să stai în frig și umezeală"
a grăit el, "tu, cea care ți-ai obligat fiică să spele haine în răul înghețat." Apoi a dispărut. Bătrâna
a rămas singură pe munte, a venit gerul și oile au fost transformate în pietre. De atunci roșul și
albul simbolizează luptă între bine și rău, între iarnă și primăvară.
Mucenicii
Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de Mucenici din Sebastia, prăznuită pe data de 9 martie,
s-a suprapus peste începerea anului agricol tradițional dinaintea creștinării și a generat o
sărbătoare tradițională din România și Republica Moldova: Mucenicii sau Măcinicii. În acea zi,
se face curățenie mare în gospodării, incinerându-se gunoaiele strânse numai cu foc adus din
casă, pentru a duce căldura din casă și afară. În credința populară a Românilor, în ziua Sfinților
Mucenici se încheie zilele babelor, zile capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând
loc zilelor moșilor, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a
gerului, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă
căldura și să alunge gerul, sau jocul copiilor peste foc.
Mucenici Muntenești.În ziua Mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile
Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea sfinților, 40 de colaci numiți sfinți, mucenici sau brădoși.
În Moldova, mucenicii, numiți sfințișori, au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt
copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă.
În Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică, dar mucenicii[2] sunt mai mici și sunt
fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții
Mucenici. În Muntenia, pe lângă brădoșii obișnuiți, se face o Uitata pentru morți, un mucenic
mai mare, dar orb, pe care copii îl joacă în jurul focului și care este dedicat celor morți care pe
timpul anului au fost uitați.

15
CAPITOLUL II
PROMOVAREA OBICEIURILOR ȘI TRADIȚIILOR ÎN ZONA
TURISTICĂ ŢARA MOŢILOR

2.1. Zona turistică Țara Moţilor

Moții
“Sub noțiunea de moț intră toți locuitorii satelor începând de la marginea Clujului, dar
mai presus de la Gilău, spre sud până la Baia de Criș și Brad, precum și cei care populează
satele de la Presaca, lângă Zlatna, spre apus, Abrud, Câmpeni și pana dincolo de Vidra de Sus
și înspre Hălmagiu și Muțtii Bihariei, adică până la Beiuș.”Ion Rusu Abrudean- ”Moţii, calvarul
unui popor eroic, dar nedreptăţit”.
Despre originea moţilor s-au emis diferite ipoteze, fără însă ca vreuna dintre ele să poată
fi susţinută cu probe indubitabile. Astfel, unii autori consideră că moţii sunt urmaşii agatârşilor,
populaţie care a locuit în secolele dinainte de Hristos zona în care actualmente se află oraşele
Câmpeni şi Abrud. Alţii îi consideră urmaşi ai celţilor sau ai unor triburi germanice care s-au
perindat, probabil, prin regiune. Mai sunt ipoteze că moţii ar fi urmaşi direcţi ai dacilor şi ai
coloniilor romane, dat fiind faptul că foarte aproape de munţii locuiţi de moţi s-au aflat
exploatări miniere romane, de unde se extrăgea aur, iar locurile au fost puternic colonizate după
cucerirea Daciei de către Imperiul Roman. Majoritatea acestor ipoteze se bazează pe observaţia
că între moţi se găsesc frecvent indivizi cu ochi albaştri şi cu părul blond, roşcat sau mai deschis
la culoare.
O altă enigmă rămasă fără o explicaţie certă este originea numelui de “moţ”. Cele mai
multe descrieri privind acest nume indică faptul că românii din munte purtau părul strâns în chică
(“moţ”), lăsată să cadă de obicei pe umărul drept. Alţi autori consideră că numele vine de la
cuvântul latin “motus”, care înseamnă “răzvrătit”, “rebel”, dată fiind puternica înclinaţie spre
libertate a moţilor. Austriecii îi numeau pe moţi “tzopfiger wallachische”, adică “valahi cu moţ”.
Tradiţional, moţii s-au ocupat cu prelucrarea lemnului, găsit din abundenţă în munţii pe care îi
locuiesc, şi cu creşterea animalelor. Puţini mai sunt cei care fabrică din lemn vase (doniţe,
ciubare ), şindrilă, lemn de construcţie etc. Nici în exploatările miniere nu mai lucrează decât
foarte puţini, având în vedere închiderea acestora. Produsele din lemn moţii le valorificau la
câmpie, unde coborau pentru a le vinde sau a le schimba pe cereale sau alte lucruri necesare
traiului greu din munţi. Călătoreau de obicei în convoaie de până la zece căruţe trase de cai.
”Moţii s-au remarcat prin ferocitatea arătată în luptă, precum şi prin determinarea cu care
au cerut libertăţi sociale şi naţionale. Altfel, în timp de pace, moţii sunt liniştiţi şi iubitori de
16
viaţă, fiind o populaţie paşnică, ce îşi câştigă cu greu traiul zilnic”, spune Ioan Rusu Abrudeanu
în cartea ”Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit”.
Moţii au scris multe pagini din istoria României. Mulţi dintre ei trăiesc de mii de ani la
peste 1.400 de metri altitudine în propria lor „ţară” denumită „Ţara Moţilor”. Scriitorul Ioan
Slavici îi consideră „cea mai nobilă parte a poporului român”. Cine nu a auzit de Avram Iancu
sau de Horea, Cloşca şi Crişan? Sunt eroi naţionali despre care toţi copiii învaţă în manualele de
istorie. Pe lângă faptul că sunt moţi, mai au ceva în comun: sentimentul de răzvrătire împotriva
nedreptăţilor. Astfel au reuşit să păstreze intact spiritul românismului în Apuseni, în Ardealul
ocupat de austro-ungari. Acest sentiment s-a păstrat până astăzi şi reprezintă una dintre trăsăturile
esenţiale ale oamenilor din aceste locuri.
Țara Moţilor
Ţara Moţilor (anexa1) – sau Ţara de Piatră, aşa cum mai este aceasta cunoascută – se află
în Munţii Apuseni. Situată pe bazinul superior al râurilor Arieş şi Crişul Alb, Ţara Moţilor
cuprinde porţiuni geografice din cinci judeţe: Arad, Alba, Bihor, Timişoara şi Cluj.
Situată în Munții Apuseni, pe bazinul superior ale râurilor Arieș și Crișul Alb. O porțiune
din regiune este parte a Parcului Natural Apuseni. Țara Moților începe tradițional la Bistra,
înainte de Câmpeni, numit mai demult Topani de către moți sau Topfesdorf de către austrieci,
considerată tradițional capitala moților, iar satele de pe râul Arieș, spre Turda (Lupșa, Sălciua
etc.) sunt locuite de mocani.
„Țară” este un termen care, precum în Țara Bârsei, Țara Oașului, Țara Făgărașului, Țara
Hațegului, Țara Zarandului sau în Maramureș nu implică neapărat vreun statut politic, social, sau
administrativ. În trecut a existat însă o regiune administrativă cu numele de Arieș. „Țară” provine
din latina „terra" și se referă la o depresiune cultivabilă, mai mult sau mai puțin izolată între
Munții Carpați. „Moți” poate fi o deformare a cuvintelor „munți” (romanic) sau „moji” (slav,
care înseamnă « bărbați »; a dat și cuvântul „moși”), dar nu există probe documentare și prin
urmare, numeroase teorii au fost propuse. Moții mai sunt cunoscuți și sub numele de topani (în
germană Die Topfer însemnând « olarii »).
Din cauza culorii blonde a părului și ochilor albaștri, elemente mult mai frecvente aici
decât altundeva în rândul românilor, moții au fost considerați fie descendenți ai celților, fie ai
slavilor, ai alanilor, sau ai triburilor germanice (Goți, Gepizi...). Protocroniștii, îi socotesc
descendenți direcți ai dacilor. Niciuna din aceste presupuneri nu poate fi probată documentar sau
genetic.
Regiunea are o istorie veche a rezistenței și luptei pentru drepturi politice, economice și
sociale, iar mișcări ca răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785) și partea română a
Revoluției transilvănene de la 1848 și-au avut originile în zonă.
Despre originile Moţilor – sau Ţopilor, aşa cum erau denumiţi în trecut – există mai
multe teorii. Dintre acestea, cea larg acceptată susţine că moţii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai
coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupărei Daciei în anul 105, pentru a lucra
în minele de aur din zonă. Pentru a susţine acest lucru, în cartea sa, Moţii, calvarul unui popor
eroic dar neîndreptăţit. Studiu istoric–politic, Ion Rusu Abrudeanu susţinea că “Numirea de
Moţi vine dela chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac,
uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor. Personal am văzut în copilăria
mea, acum 50 de ani, încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obiceiu în partea
dreaptă a capului, lângă ureche.”
Denumirea de ţopi provine de la teritoriul pe care aceştia îl locuiau – dintre Mureş şi
muntele Bihariei – şi care se numea Terra Tzopus. De altfel, denumirea de Ţopi o întâlnim şi în

17
descrierea Ardealului, făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959),
care în veacul X le zicea Tzopon.
În fruntea acestor teritorii se afla un voievod roman, care îşi avea la Abrud, unde şi azi se
află o biserică veche din timpurile acelea. Abrudul este o denumire de origine pur dacică, de la
cuvântul Abruttus, care derivă, la rândul său, din cuvântul dacic abrudiom, însemnând aur. De
altfel, atât denumirea veche a Zlatnei (Ampelum), cât şi cea a Roşiei Montane (Alburnus Maior),
sunt tot cuvinte de origine dacică.

Atracții turistice în Țara Moților


Zona este binecunoscută pentru tradițiile sale folclorice, peisajele deosebite și relieful carstic
care a produs peste 800 de peșteri în zonă, ca Peștera Scărișoara, Peștera Focul Viu (ambele cu
ghețari interiori) și Peștera Urșilor. Agroturismul și ecoturismul sunt de asemenea practicate cu
succes.
Obiective turistice
• Localitatea Avram Iancu
• Arieșeni
• Vidra
• Peștera Scărișoara
• Peștera Poarta lui Ionele
• Peștera Focul Viu
• Peștera Coiba Mare
• Peștera Vîrtop
• Peștera Cetățile Ponorului
• Peștera Căput
• Dealul cu Melci
• Peștera Urșilor
• Cascada Vîrciorog
• Cascada Pătrăhăițești
• Cascada Pișoaia
• Casa Memorială Horea
• Casa Memorială Avram Iancu
• Cheile Turzii
• Cheile Vălișoarei
• Cheile Gălzii
• Cheile Ampoiței
• Cheile Ordăncușii
• Cheile Mîndruțului
• Târgul de fete de pe Muntele Găina
• Serbările Zăpezii Arieșeni

Caracteristici ale atracțiilor turistice din Apuseni


Peșteri
Peştera Scărişoara se află pe teritoriul comunei Gârda de Sus, în judeţul Alba, face parte din
sistemul carstic Gheţar – Ocoale – Dobreşti şi adăposteşte cel mai mare gheţar subteran din
România.

18
Peştera Urşilor este unul dintre principalele obiective turistice ale Munţilor Apuseni, ea aflându-
se în judeţul Bihor, în imediata apropiere a localităţii Chişcău, comuna Pietroasa, la o altitudine
de 482 m. În interiorul acesteia s-a găsit o cantitatea impresionantă de urme şi fosile ale ursului
de cavernă – Ursus spelaeus – care a dispărut acum 15.000 de ani.
Peştera “Poarta lui Ionele” este situată pe teritoriul Comunei comunei Gârda de Sus, judeţul
Alba, în Munţii Bihorului.
Peştera “Focul Viu” este una dintre peşterile aflate în Munţii Bihorului. Este dispusă pe Valea
Galbenă, în apropiere de Vârful Piatra Galbenii şi Vârful Cuculeul de Fier, la o altitudine de
1.165 metri si adăposteşte în mijloc un impresionant gheţar. Gheţarul este al treilea ca mărime,
după cel de la Scărişoara şi Borţig.
Târgurile din Ţara Moţilor
 Târgul de fete de pe Muntele Găina. Românii din Ţara Moţilor aveau obiceiul de a ţine
bâlciuri sau târguri anuale pe vârfurile munţilor, precumTârgul de fete de pe Muntele
Găina. Acesta se mi păstrează și astăzi.
 Târgul sărutului din comuna Hălmagiu, târgul de la Călineasa, de la Biharia sau
Lespezi. Din pacate, târgurile de pe munţii Bihariei şi Lespezi au fost părăsite
Locuri de vizitat:
 Dealul cu melci este o rezervaţie naturală paleontologică situată pe stânga văii
Arieşului, în satul Nemeşi, din comuna Vidra. Este considerat un unicat geologic, cu o
vechime de 65-70 milioane de ani, reprezentând o alternanţă de conglomerate cu gresii şi
marne care adăpostesc 35 specii de moluşte.
 Cascada Pişoaia este situată aproximativ vizavi de Dealul cu melci. Rezervaţia
peisagistică se află pe un prag stâncos de calcare, încadrată intr-o padure de fag şi arbori
izolaţi de răşinoase. Apa cade de la o înălţime de 18 metri. Formaţiunile calcaroase
măresc spectaculozitatea zonei. Aria protejata are o suprafaţa de 2.5 ha.
 Casa memorială Avram Iancu adăposteşte tunul, sabiile si fluierul lui Iancu. De
asemenea sunt expuse arme, drapele, fotografii, documente de familie, In expozitia de
istorie sunt pastrate certificatele şcolare ale crăişorului munţilor, dar şi documente
referitoare la pregătirea şi desfaşurarea Revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania.
Obiceiuri de Paşte
În Țara Moţilor, în noaptea de Paşte, toaca de la biserică este dusă în cimitir, unde
trebuie să fie păzită de către feciorii din sat. Dacă nu reuşesc să o păstreze în siguranţă şi este
furată, paznicii care au dat greş vor oferi, a doua zi, o masă bogată. Dacă aceia care au încercat
să fure toaca nu au reuşit, vor fi gazdele ospăţului.
Munții Apuseni
Când ne gândim la Țara Moților ne gândim, desigur, și la Munții Apuseni, casa moților.
Munții Apuseni sunt un lanț muntos din Transilvania, parte a Carpaților Occidentali. Cel mai
înalt vârf este Curcubăta Mare (cunoscut și ca Vârful Bihor) cu o altitudine de 1849 de metri.
Sunt delimitați la nord de Râul Barcău, la sud de Râul Mureș, la vest de Dealurile și Câmpia de
Vest, iar la est de Depresiunea Colinară a Transilvaniei. În Munții Apuseni se află peste 400 de
peșteri.
Relief. Munții Apuseni sunt munți tineri, de încrețire, formați în orogeneza alpino-
carpato-himalayana. Sunt compuși în general dintr-un mozaic de roci, predominant calcare, de
aceea se explică numărul foarte mare de peșteri existente în zonă.Relieful este unul carstic, bine
dezvoltat, alcătuit din peșteri (Peștera Urșilor, Peștera Meziad), chei (Cheile Turzii), defilee
(Defileul Mureșului). Altitudinile nu depășesc 2.000 m, cu maxime de 1.849 m, la Vârful Bihor,

19
1.836 m Vârful Vlădeasa, respectiv 1.826 Muntele Mare. În medie altitudinile oscilează în jurul a
1.000 de metri. Masivele muntoase pornesc radiar, din centru și intră în contact direct cu Câmpia
de Vest, prin depresiunile "golf": Zarand, Beiuș, Vad Borod, bine populate, așezările urcând până
la 1600 m. Principalele căi de traversare a Apusenilor sunt Pasul Vălișoara Vântului, Pasul
Vârtop și Pasul vanturilor. Vegetația este alcătuită din păduri de foioase și conifere (la peste
1.300 m). Fauna este foarte diversă, fiind prezente specii ca vulpea, lupul, jderul, cerbul,
căprioara, veverița sau ursul. Recent, într-un articol publicat în decembrie 2011, se arată că, în
galeriile de la Roșia Montană și în sat, față de cele 9 specii de lilieci (indicatori ecologici și
pentru biodiversitate) cunoscute anterior la Roșia Montană s-au identificat alte 3 specii noi.Sunt
acoperiți de păduri de foioase și conifere, fiind în același timp o importantă zonă turistică, pe
teritoriul lor gîsindu-se numeroare cabane, peșteri, chei, defilee și statiuni balneoclimaterice.
Populația și așezările din Țara Moților
Zona se remarcă printr-o densitate scăzută a populației, fiind, totuși, cei mai populați
munți de pe teritoriul României. Așezările sunt compuse din sate mici, numite "crânguri", risipite
(gospodării împrăștiate, despărțite prin fânețe sau pășuni), în județele Arad, Bihor, Cluj, Alba și
Hunedoara.Oamenii din partea locului se ocupă, în principal, cu prelucrarea lemnului şi cu
mineritul. Cel mai specific, care definește Ţara Moţilor, este tulnicul. Adică tradiţia producerii şi
folosirii tulnicului. În Apuseni – „cetatea de piatră” a moţilor – tradiţia tulnicelor s-a păstrat din
vechime, sunetul lor prelung amintind de armonia întâlnirilor din vremuri de datini şi sărbătoare,
dar şi de chemarea autoritară a ceasurilor de primejdie. Lucrat în lemn, sub formă uşor conică,
tulnicul e un instrument muzical asemănător buciumului, folosit şi în Carpații Orientali, însă
numai în Apuseni sub această denumire. A apărut ca necesitate, fiind folosit în diverse
împrejurări ca mijloc de comunicare între locuitorii satelor aflate la distanţă. Sunetul tulnicelor
purta mesaje de necaz sau bucurie între păstorii plecaţi cu turme la păscut, chemări la şezători,
dar şi semnale pentru atenţionarea diverselor primejdii. Ornamentaţia pirogravată surprinde
vechi simboluri cu rezonanţe magice.
Aceştia practică şi agricultura montană (de coastă şi în terase), păstoritul şi pădurăritul.
Satele din Ţara Moţilor sunt, în general, aşezări de tip risipit, Muntii Apuseni fiind
împânziţi de case la înălţimi relativ mari. În satele zonei se întâlneşte o mare bogăţie de elemente
străvechi, specifice civilizaţiei şi culturii poporului român, cum sunt, de pildă, şura poligonală,
colna şi alte acareturi gospodăreşti caracteristice Ţării Moţilor, arhitectura populară, gospodării şi
case tradiţionale, precum şi un valoros patrimoniu de piese etnografice şi de artă populară.
În ţinutul Munţilor Apuseni, în vechime (până în sec. XVIII-lea), casele erau construite,
aproape în totalitate, din trunchiuri rotunde şi groase de lemn, dispuse în cununi orizontale.
Casele aveau, de regulă, curtea închisă şi întărită şi o şură poligonală. Farmecul aparte al acestora
era dat de proportia de 1/3 între înălţimea pereţilor şi cea a acoperisului. Casele tradiţionale erau
ridicate, de cele mai multe ori, pe socluri înalte de piatră, prispa suspendată fiind mărginită de
staâpi uniţi prin arcade de lemn.
Evenimente culturale desfășurate în Țara Moților-județul Alba în 2018
Festivalul Lemnarului
Obiective: Promovarea, conservarea, cercetarea şi valorificarea Patrimoniului Cultural material
şi imaterial din Judeţul Alba. Organizarea unei expoziţii a meşterilor populari, spectacol
folcloric. Locul de desfășurare: comuna Horea (luna august)
Festivalul Naţional de Folclor „Sus, sus, sus, la moţi, la munte”
Obiective: Organizarea unui festival-concurs de interpretare a cântecului popular românesc la
Câmpeni, cu participare din diferite zone etnofolclorice ale ţării, un spectacol de muzică

20
populară, precum şi alte acţiuni de promovare a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.Locul de
desfășurare: Câmpeni (luna iulie)
Festivalul Naţional de Folclor „Inimi fierbinţi în ţara de piatră”
Obiective: Organizarea unui festival-concurs de interpretare a cântecului popular românesc la
Abrud, cu participare din diferite zone etnofolclorice ale ţării, un spectacol de muzică populară,
precum şi alte acţiuni de promovare a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.Locul de desfășurare:
Abrud (luna iulie).
Festivalul Internațional de Film Etnografic (FIFE) Zlatna (luna august) . Proiecții, concerte,
paradă, spectacol folcloric și pool party.

2.2. Târgul de fete de pe muntele Găina

Vara, în ziua de Sfântul Ilie (tradițional la 20 iulie) sau în cea mai apropiată duminică de
ziua Sfântului are loc Târgul de fete la care participă fetele de măritat sau fetele mari care vor sa
fie pețite de feciori. Pregătirea pentru această sărbătoare poate să dureze ani de zile pentru fetele
care aduc și zestrea primită de la părinți și rude împachetată în frumoase lăzi de zestre sculptate
cu diferite motive florale.Organizatorii sunt delegați din satul Vidra (numiți vidrești) și din satul
Bulzești (numiti crișeni).Serbarea începe dimineața devreme. Familiile cu fete de măritat vin cu
corturi unde se expune zestrea fetelor. În același timp, se pot cumpăra și unelte agricole aduse de
crișeni. Schimbarea de năframă se produce la alegerea miresei, după care se prânzește (ospăț) cu
cântec de lăutari. Localnicii cred că numai aici, pe Muntele Găina, o cununie aduce noroc și
fericire.
Muntele Găina este o grupă montană a Munţilor Apuseni aparţinând de lanţul muntos al
Carpaţilor Occidentali. Aici are loc celebrul Târg de fete de pe Muntele Găina.Cel mai înalt vârf
este Vârful Găina, de 1.486 m. Accesul pe Muntele Găina, atât auto cât și pe jos, este din comuna
Avram Iancu, județul Alba, situată pe drumul județean DJ 762. DJ 762 se ramifică de la km
71+200 al drumului național DN 75: limita județul Bihor, Arieșeni-Cîmpeni-Sălciua-limita județ
Cluj.
Moţii din Apuseni se pregătesc din nou să urce pe Muntele Găina pentru a participa la
sărbătoarea tradiţională „Târgul de Fete“. O fac de peste 200 de ani în cea mai apropiată
duminică de sărbătoarea Sfântului Ilie. Evenimentul are loc la sfârşitul acestei săptămâni şi are,
ca şi până acum, o dublă semnificaţie, tradiţională şi spirituală.
Prima parte a sărbătorii se desfăşoară în comuna Avram Iancu, în timp ce alte manifestări
au loc sus pe munte, la aproape 1500 de metri altitudine. Calea principală de acces este prin
judeţul Alba, pe DN75, iar din Cîmpeni se intră drumul judeţean până la Avram Iancu. De aici se
urcă pe un drum forestier de 8 km până pe munte. Drumuri de legătură sunt şi din judeţele
Hunedoara şi Arad, însă nu sunt la fel de accesibile.Peste 5.000 de participanţi sunt aşteptaţi la
manifestări
Legendele muntelui
Originile târgului de pe Găina lui sunt atestate prima dată în anul 1816, dar istoricii cred
că sunt chiar mai îndepărtate. Două legende distincte se povestesc la focurile de pe munte despre
vârful Găina.
Una din ele spune că locuitorii comunei Vidra de Sus, aflată la poalele muntelui, lucrau
pe vremuri la băile de aur din munţii Bihariei. Aici, ei tot vedeau o găină de aur ieşind din băi şi

21
mergând să îşi clocească ouăle într-un cuib din vârful muntelui. Au încercat de multe ori să o
prindă, dar găina, speriată, a fugit cu tot cu aur în adâncuri. Se spune că de atunci oamenii nu au
mai găsit aur în acea zonă şi au încetat să mai sape după el. Muntele a luat numele Găina şi a
despărţit, ca şi graniţă naturală, ţinuturile moţilor de cele ale crişenilor.
Cealaltă legendă vorbeşte despre o zână frumoasă şi foarte bogată, care avea o găină ce
făcea ouă de aur. Odată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace şi cuminţi, ca să
aibă şi ea zestre pentru măritiş. Multă vreme, oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi
cereau sfatul şi ajutorul când aveau nevoie. Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra,
travestiţi în fete, s-au furişat până la adăpostul zânei, au aflat unde ţine găina cu ouăle de aur şi
au furat-o, cu tot cu coşul plin de ouă. Însă, în fuga lor cea iute, cel care ducea coşul l-a scăpat,
iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieşului, care şi acum mai are, ici – colo, sclipiri de
aur în adânc. Speriaţi, feciorii au ascuns găina în munţii Abrudului (renumiţi şi acum pentru
bogăţia lor în aur).
Peţitul fetei, zestrea, bradul. Tradiţii de nuntă în Ţara Moților
Potrivit istoricilor, în timpurile străvechi, locuitorii de pe văile Apusenilor se adunau pe
munte pentru a face schimb de produse, dar îi luau cu ei şi pe cei tineri, pentru a se întâlni, a se
cunoaşte şi, de foarte multe ori, pentru a se căsători. După încheierea trocului, sătenii întindeau o
masă cu plăcinte, găini fripte, brânză şi „clisă” (slănină), iar apoi începea muzica şi jocul. În zori,
apăreau fetele şi nevestele, şi toată petrecerea se muta pe creasta muntelui. Dansul era
obligatoriu, ca flăcăii să vadă că fata nu şchiopăta. Părinţii puneau pe masă plăcintă, găini fripte,
palincă, iar tatăl baiatului se înfăţişa şi începeau "negocierile". Dacă părinţii cădeau la înţelegere,
fata era invitată la joc şi apoi cântărita pe o scândură în balans, la capătul căreia era pusă zestrea.
Ulterior avea loc cununia oficiată de un preot. În ziua de azi, evenimentul s-a transformat într-o
sărbătoare câmpenească, prilej de petrecere şi voie bună, cu spectacole de muzică şi dansuri
populare, obiceiuri vechi şi gastronomie tradiţională.
Obiceiurile moderne au luat locul tradiţiilor şi prea puţini îşi mai amintesc cum se
sărbătorea o nuntă odinioară. De la peţitul fetei, la pregătirea zestrei, toate se desfăşurau după un
ritual anume. Unele obiceiuri au dispărut, altele se mai păstrează încă, iar altele au fost adaptate
modernităţii. Cum se sărbătorea o nuntă în Ţara Moţilor, vă prezentăm în rândurile următoare.
Viaţa aspră de la munte şi izolarea muntenilor de cei din vale a făcut ca moţii din Apuseni
să păstreze intacte aspecte ale gândirii mistice şi superstiţioase păgâne cât şi o bună parte din
tradiţiile lor.
Sărbătorile cele mai importante în decursul vieţii unui moţ, printre care şi nunta, relevă
cel mai bine încărcătura spirituală tradiţională care dăinuie încă pe aceste meleaguri..
Pe vremuri, părinţii fetelor gata de măritiş urcau pe munte cu căruţa doldora de zestre, pe
munte venind preoţi ce cununau pe loc tineri sortiţi unul altuia. Peţitul fetei, fie că era inaugurat
sau nu pe muntele Găina, era urmat de înţelegerea părinţilor tinerilor, care stabileau detaliile
nunţii.
Odată venită ziua nunţii, tradiţia cere ca mirele să plece cu alai la casa miresei, unde
acesta trebuie să treacă diverse obstacole pentru a ajunge la aleasa sa. Astfel, mirelui i se prezintă
diverse mirese false, înainte ca părinţii să se înduplece să i-o dea pe cea adevărată.
Apoi, alaiul porneşte spre biserică, în cântecul lăutarilor şi al strigăturilor şi chiotelor
nuntaşilor, unde cuplul primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu.
Nunta continuă cu un ospăţ mare şi muzică populară.
În timpul petrecerii, naşii trebuie să fie vigilenţi să nu se fure vreun pantof de-al miresei,
căci altfel vor trebui să-l răscumpere contra cost.

22
De asemenea, spre finalul nunţii, bradul împodobit de „stegar” cu năframele tinerei
mirese, este desfăcut şi transformat în furcă de tors şi se fac glume pe socoteala acesteia. Pe
vremuri, cine reuşea să fure furca, era ţinut la mare cinste în sat.
Spre sfârşitul nunţii, datina cere ca „zvornicul” să strige darul iar nuntaşii să ofere bani
mirilor, pentru a-i sprijini în viaţa nouă pe care o încep împreună.

2.3. Produs turistic: sejur pe muntele Găina

Traseul este : Hunedoara- Alba Iulia- Vidra de sus (168 km)


Perioada: 21 – 22 iulie 2018; Nr. turiști: 20
Cazare: Pensiunea Vidra de Sus (2 Margarete): camere cu 2 paturi, restaurant, bar, păstrăvărie.
Prețul sejurului conform analizei de preț (anexa2) este de 184 lei/persoană.

Târgul de Fete de pe Muntele Găina s-a transformat în zilele noastre într-o sărbătoare
câmpenească, prilej de petrecere și voie bună, cu spectacole de muzică și dansuri populare,
obiceiuri vechi și gastronomie tradițională.

Programul sejurului

Sâmbătă, 21 iulie
Ora 14.00 Moment evocator în memoria lui Avram Iancu – Erou al Națiunii române la Muzeul
memorial „Avram Iancu”
Ora 13.00 Târgul Meșterilor Populari din Județul Alba – în centrul comunei Avram Iancu
Ora 16.00 Expoziție de fotografie etnografică – centrul comunei Avram Iancu
Ora 16.30 Activități de educație artistică și culturală pentru copii – centrul comunei Avram
Iancu
Ora 17.00 Spectacol folcloric – centrul comunei Avram Iancu
Soliși vocali și ansambuluri folcolrice din zonă și din țară
Ora 20.00 Foc de artificii și urcarea pe Muntele Găina
Pe Muntele Găina
Ora21.00 Recital susținut de renumiți cântăreți și trupe de muzică românești
Ora 21.40 Concert de muzică Folk
Ora 24.00 Dicostecă în aer liber alături de animatoare, MC și DJ, lumini și efecte speciale.

Duminică, 22 iulie
Pe Muntele Găina
Ora 10.00 Te Deum și Ceremonial de depunere de coroane în memoria lui Avram Iancu – Erou al
Națiunii Române, alături de tulnicăresele din Avram Iancu și Fanfara „Augustin Bena” a
județului Alba

Ora 10.30 Târgul Național al Meșterilor Populari


Ora 11.00 Spectacol de folclor
Soliși vocali și ansambuluri folcolrice din zonă și din țară

23
Organizatori: Consiliul Judeţean Alba prin Centrul de Cultură “Augustin Bena” Alba, Primăria
şi Consiliul Local Avram Iancu.

Produsul turistic va fi promovat prin mai multe mijloace mass-media precum: pliant, afiş
(anexele 3-4) și prezentare Power Point.

CAPITOLUL III
NORME DE SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA MUNCII ŞI P.S.I.
LA LOCUL DE MUNCĂ

3.1. Securitatea şi sănătatea în muncă

Securitatea şi sănătatea în muncă este principalul indicator al calităţii muncii, care depinde de
nivelul pregătirii profesionale a angajaţilor în materie, organizarea muncii şi timpul de muncă.
Având în vedere prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, angajatorul este obligat:
- să garanteze tuturor angajaţilor condiţii de muncă adaptate vârstei lor.
- să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii şi protejarea sănătăţii tinerilor,
femeilor, ţinând seama, în special, de riscurile specifice identificate.
- să informeze angajaţii asupra eventualelor riscuri şi asupra tuturor măsurilor luate în
ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea lor.
- să realizeze instructajul privind respectarea normelor de sănătate şi securitate în muncă.
Regulile specifice activităţilor în instituţii :
- Se va asigura poziţionarea cablurilor de alimentare cu energie electrică, în afara căilor de
acces, astfel încât să se evite riscurile de deteriorare a acestora prin aşezarea piciorului unui
scaun sau a unei mese;
- Se va evita deasemenea poziţionarea pe căile de acces a cablurilor telefonice;
- Toate tablourile electrice trebuie să fie încuiate;
- Instalaţiile electrice trebuie să fie bine izolate, iar aparatele şi maşinile alimentate cu
energie electrică trebuie să fie legate la pământ
- Schimbarea siguranţelor instalaţiilor electrice se va face numai de către personal
autorizat şi instruit în acest sens.
- În cazul apariţiei unor defecte sau a unei uzuri la cordoanele electrice se va anunţa
imediat conducătorul locului de muncă, iar utilizarea echipamentelor se va face numai după
repararea sau înlocuirea cordoanelor, de către electricianul de întreţinere;
- Înainte de conectarea unui echipament la o priză electrică trebuie controlată pentru ca
aceasta să fie în poziţia „deconectat”;
- Punerea în funcţiune a oricărui aparat se va face numai după ce a fost cunoscut sistemul
de funcţionare şi numai cu carcasa de protecţie intacta;

24
- La utilizarea cuţitelor de mână sau a lamelor pentru tăierea hârtiei, degetele trebuie ţinute
departe de tăişul acestora;
- Aşezarea în sertare a obiectelor tăioase sau ascuţite (creioane, cuţite, lame,etc.) se va face
numai în compartimente separate;
- La producerea unor tăieturi sau răniri se va folosi trusa de prim-ajutor şi/sau se va cere
intervenţie medicală;
- Înainte de folosirea unui scaun, trebuie controlată starea lui, după care se potriveşte intr-o
pozitie stabilă, evitându-se aşezarea pe marginea acestuia;
- Înainte de îndepărtarea unui scaun de birou, se va verifica dacă nu exista pericolul de a se
răsturna sau de a lovi altă persoană;
- Pentru a se lua un obiect aflat la înalţime se vor utiliza: taburete solide, podiumuri sau
scări corespunzătoare;
- Pentru evitarea riscurilor de accidentare prin împiedicare, sertarele birourilor, fişetelor
sau ale dulapurilor trebuie ţinute închise;
- La inchiderea sertarelor birourilor sau uşilor caselor de bani, se vor folosi mânerele
special confecţionate in acest scop;
- Pentru a se asigura o bună stabilitate a clasorului (dulapului), este necesar ca lucrurile
grele să fie aşezate în sertarele de jos ale acestuia;
- La terminarea programului de lucru se va verifica dacă: gazul, curentul electric, apa etc.
sunt închise (întrerupte), verificare ce va fi efectuată de către o persoană desemnată de către
conducătorul locului de muncă.
- Deplasările dintr-o încăpere în alta se vor efectua cu faţa înainte, iar deschiderea uşilor se
va face lent, astfel încât să se evite accidentarea persoanelor din încăperea alăturată, aflate în
imediata apropiere a uşilor.
La circulaţia pe scări de acces se vor respecta următoarele reguli:
- se va circula numai pe partea dreaptă;
- se va merge încet, unul după altul;
- se vor îndeparta de pe trepte toate obiectele care ar putea provoca alunecarea (creioane,
coji de fructe, etc.);
- se va sprijini de mâna curentă;

3.2. Norme generale de P.S.I.

Măsurile de prevenire care trebuie respectate în orice domeniu de activitate pentru prevenirea şi
stingerea incendiilor (P.S.I.) sunt:
- Pentru prevenirea şi combaterea incendiilor e necesar ca în birou, laborator, şantier,
atelier, în depozitele de materiale etc., în locurile stabilite prin instrucţiunile pazei contra
incendiilor să se găsească mijloace (după caz) pentru asigurarea împotriva incendiilor:
stingătoare (extinctoare), găleţi, lopeţi, ladă cu nisip, pături. Se va cunoaşte locul exact al gurilor
de incendiu şi al furtunurilor. La instalaţiile electrice se vor folosi extinctoare de tip uscat.
- în locurile de muncă, oricare ar fi ele, înainte de începerea lucrului se va verifica dacă
atmosfera nu e încărcată cu gaze inflamabile sau toxice provenite de la instalaţia de gaze defectă
sau de la vasele cu reactivi.

25
- La terminarea lucrului se va verifica dacă sunt închise ventilele instalaţiei de gaze şi
robinetele de apă, becurile de gaze, lămpile de spirt, încălzitoarele electrice, flacoanele,
borcanele cu reactivi sau substanţe volatile, dacă e stinsă lumina, dacă ventilaţia e în funcţiune.
- Lichidele inflamabile şi volatile sunt mânuite cu mare atenţie, nu se vor ţine în cantităţi
mari, nu se vor păstra în vase deschise, se va evita vărsarea lor şi nu se vor ţine şi turna în
apropierea focului. La transvazarea lor, toate focurile din încăperi trebuie stinse, nu se vor vărsa
în chiuvete, nu se încălzesc la foc direct sau în vase deschise, ci numai într-o baie de apă,
folosindu-se un refrigerent.
- In birouri, laboratoare, ateliere etc. este categoric interzis să se spele pardoselile cu
benzină, petrol lampant sau alte produse volatile şi inflamabile, să se ţină cârpe, prosoape, halate
îmbibate cu produse volatile, să se usuce obiecte sau sa se lucreze cu produse volatile pe
conductele sau radiatoarele caloriferului, să se lase neşterse produsele petroliere răspândite pe
mese sau pardoseală, să se facă curăţenie în timp ce becurile cu gaz sunt aprinse.
- Dacă, întâmplător, se varsă o cantitate oarecare de lichid inflamabil, atunci se sting
imediat toate becurile de gaz, lămpile de spirt, încălzitoarele electrice; nu se aprinde şi, nu se
stinge lumina, se închid uşile şi se deschid ferestrele, lichidul vărsat se absoarbe cu un burete şi
se toarnă într-un vas din care apoi se va turna într-o sticlă ce se poate închide ermetic, se
întrerupe aerisirea numai după îndepărtarea completă a lichidului vărsat.
- Dacă se aprinde un lichid inflamabil (de ex.: spargerea unui vas) repede, dar fără panică,
se sting becurile de gaz, lămpile de spirt, încălzitoarele electrice etc. şi se îndepărtează vasele cu
substanţe inflamabile, se acoperă flacăra cu o pătură, prosoape şi dacă nu se stinge se împrăştie
nisip, iar dacă nu se stinge nici în acest mod, se folosesc extinctoare şi, la nevoie se cheamă
pompierii.
- Dacă se aprind hainele, accidentatul nu trebuie să fugă, ci să i se stingă îmbrăcămintea
prin învelirea într-o pătură, palton etc.
- Mâinile, după ce au fost spălate cu benzină sau alte produse uşor inflamabile, trebuie să
fie spălate cu apă, săpun şi şterse cu un prosop. E interzis a se usca mâinile la foc după ce au fost
spălate cu produse petroliere.
- Aparatele care radiază multă căldură, precum şi aparatele electrice de încălzit trebuie
izolate cu plăci de azbociment şi aşezate la distanţă de substanţele inflamabile.
- Dacă se aprind conductoarele reţelei electrice, se întrerupe mai întâi curentul de la
comutator sau tablou şi se procedează la stingerea incendiului.

3.3.Disciplina muncii

Pe timpul executării raportului de muncă este necesară o anumită ordine, o anumită


disciplină, acea ordine care trebuie să existe in timpul executării raporturilor sociale de muncă,
ordine decurgând din respectarea intocmai de către angajat a obligaţiilor juridice care intră in
conţinutul raportului juridic de muncă.
A respecta disciplina muncii = a respecta toate obligaţiile rezultând din lege (în sens larg),
din regulamentul intern, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă,
asigurându-se prin aceasta ordinea necesară bunei desfăşurari a procesului de muncă.
Disciplina este o obligaţie juridică ce însumează totalitatea îndatoririlor asumate de salariaţi
la încheierea contractului de muncă, prevăzute în actele normative, în contractul colectiv, în

26
contractul individual de muncă, în regulamentul intern, precum şi măsurile luate de angajator
prin ordine scrise sau verbale, în exercitarea atribuţiilor sale de îndrumare şi control.
Disciplina muncii este în stransă corelare cu drepturile şi îndatoririle angajaţilor. Orice
încălcare a drepturilor, dar mai ales a îndatoririlor angajaţilor, poate genera acte de indisciplină.

CONCLUZII

Una dintre cele mai atractive destinaţii turistice din România este reprezentată de zona
Munţilor Apuseni, cu frumoase locuri încărcate de istorie şi tradiţie, cu peisaje care te înfioară de
emoţie. Ţara Moţilor din Munţii Apuseni este o regiune unde găsim români care trăiesc în sate
situate la peste 1.400 de metri altitudine. Ei ştiu toate secretele sutelor de peşteri din zonă.
Oamenii locului construiesc superbe case din lemn şi prepară mâncăruri care i-au fermecat pe
turiştii străini care, nu de puţine ori, au trecut prin această zonă a ţării.
În ultimii ani, unii moţi au început să se ocupe de turism, transformându-şi casele în
pensiuni, schimbându-şi astfel modul tradiţional de trai. Situaţia economică grea a zonei i-a
determinat pe mulţi să plece la muncă în alte ţări.
Implicarea organismelor guvernamentale în susţinerea agriculturii şi a serviciilor sunt
indispensabile dar adesea insuficiente în contextul accentuării caracterului concurenţial al
pieţelor şi al noilor legislaţii din economie. Ca urmare, descoperirea de noi alternative economice
se impune ca o necesitate, turismul, devenind astfel pentru spaţiul rural o nouă perspectivă
investiţională, în contextul creşterii interesului populaţiei în petrecerea timpului liber la ţară,
departe de stresul structurilor urbane.
Cadrul natural al zonei contribuie semnificativ la alcătuirea potenţialului turistic al Ţării
Moţilor prin complexitatea resurselor naturale rezultate din structura geologică, din morfologia
văilor (văi înguste cu versanţi abrupţi) şi din prezenţa învelişului forestier pe suprafeţe extinse.
De o deosebită atracţie în zonă este relieful endo şi exocarstic, în urma luptei apei cu calcarul
rezultând forme de relief deosebit de spectaculoase din categoria cheilor şi peşterilor. Enumerăm
pe scurt din atracţiile naturale ale zonei: Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Cheile Ordâncuşei,
Groapa Ruginoasă, Masivul Vâlcan, Peştera Gheţarul de la Vârtop, Peştera lui Ionele,
Molhaşurile Căpăţânii, Detunatele etc.
În Ţara Moţilor sunt numeroase şi resursele antropice: Ansamblul bisericii de lemn
„Înălţarea Domnului” şi Edicul pentru toacă, monumente de categorie A, de interes naţional,
Casa Memorială Avram Iancu, Biserica de lemn din Goieşti construită în 1712, 7 monumente din
categoria I, toate din epoca romană: Situl arheologic Alburnus Maior-Roşia Montană, Aşezarea
romană de la Alburnus Maior, zona Orlea, Exploatarea minieră romană de la Alburnus
Maior,Masivul Orlea, Vestigiile romane de la Alburnus Maior, zona Carpeni, Incinta funerară
romană din zona Tău Găuri, Galeria Cătălina Monulesti din zona protejată a centrului istoric al
localităţii Roşia Montană, Galeriile romane din Masivul Carnic; 42 monumente din categoria II

27
tot în Roşia Montană etc. la care se adaugă festivaluri precum Târgul de Fete de pe Găina,
Festivalul Lemnarului, Fânfest etc.
În fiecare an, în cea mai apropiată duminică de 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, se
organizează, din vremuri străvechi, Târgul de Fete de pe Muntele Găina. Și anul acesta, târgul
devenit o tradiție, va urca din nou la munte. Spectacole, concerte și multe altele vor avea loc în
perioada 21-22 iulie în comuna Avram Iancu și pe muntele Găina.

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudeanu, I.R., Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit. Studiu istorico-politic,
Edit.Cartea Românească, Bucureşti,1928
2. Apolzan, Lucia, Sate crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra aşezării lor sociale,
„Sociologia românească”, an V, nr.1-6, Edit. Ramuri, Craiova,1943
3. Băltărețu Andreea, Economia industriei turistice Editura Universitară, București, 2016
4. Benedek, J., Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Edit. Presa Universitara
Clujană,Cluj-Napoca, 2004
5. Benedek, J., Dezsi, Ş., Analiza socio-teritorială a turismului rural din România din
perspectivadezvoltării regionale şi locale, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca,2006
6. Boţan, C. N. , Ţara Moţilor. Studiu de geografie regională. Teză de doctorat, UBB,
Facultatea deGeografie, Cluj-Napoca, 2008
7. Bârlea Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti Editura Enciclopedică Românească
Bucureşti1974
8. Bozeşan I., Merce N. Patrimoniul turistic Editura Corvin, Deva 2006
9. Ilieş, M., Amenajare turistică, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
10. Neacşu Nicolae, Băltărețu Andreea, Neacşu Monica, Drăghilă Marcela, Resurse și destințtii
turistice în România, Editura Universitară, București, 2016
11. Minciu Rodica, Economia turismului, Ed.Uranus, Bucureşti, 2002
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aara_Mo%C8%9Bilor
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_G%C4%83ina
14. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_Apuseni
15. https://ziarulunirea.ro/lista-completa-evenimentele-organizate-in-2018
16. http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/targul-fete-muntele-gaina-istorie-legende-despre-
sarbatoarea-1500-metri-altitudine
17. https://alba24.ro/22-23-iulie-targul-de-fete-de-pe-muntele-gaina-

28
18. https://ziarulunirea.ro/muntele-gaina-sau-muntele-dragostei-din-alba-unde-are-loc-anual-
targul-de-fete-incarcat-de-legende-si-traditie

ANEXE

29