ARHIMEDE

Arhimede s-a născut la Siracusa (Sicilia),

şi a fost educat în Alexandria. A fost unul dintre
cei mai cunoscuţi matematicieni şi inventatori din
Grecia Antică.
În matematica pură a anticipat multe din
descoperirile ştiinţei moderne, cum ar fi calculul
integral, prin studiile sale asupra ariilor şi a
volumelor corpurilor rotunde solide şi a ariilor
figurilor plane. A demonstrat că volumul unei
sferei reprezintă două treimi din volumul unui cilindru circumscris acelei sfere.
În mecanică, Arhimede a definit principiul pârghiei şi a inventat
scripetele compus. Cât timp a stat în Egipt a inventat pompa hidraulică pentru a
se putea ridica apa de la de la un nivel inferior la unul superior. Este cunoscut
pentru că a descoperit legea hidrostaticii, numită şi principiul lui Arhimede. Se
crede că Arhimede a descoperit acest principiu când a intrat în cada de baie şi a
văzut nivelul apei care creştea.
Arhimede şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în Sicilia, în
Siracusa. Aici şi-a dedicat întreaga viaţă cercetărilor şi experimentelor. Siracusa
era o colonie grecească a oraşului Corint şi era un oraş greu de cucerit datorită
poziţiei sale naturale deosebite. În timpul cuceririi Siciliei de către romani
câteva din invenţiile lui Arhimede au fost folosite în apărarea Siracusei. Printre
aceste invenţii se număra catapulta şi un sistem de oglinzi care reflectă razele
soarelui pentru a incendia corăbiile inamice.
După capturarea Siracusei, în timpul celui de-al Doilea Război Punic,
printr-o strategie care consta în a cuceri cartier după cartier şi prin trădarea unui
prefect al cetăţii, Arhimede a fost ucis, în 212 î.e.n., de către un soldat care l-a
găsit desenând figuri geometrice pe nisip. Arhimede era aşa de atent la calculele
sale, încât atunci când l-a văzut pe soldat i-a spus : ‘Noli turbare meos circulos”
- “Nu-mi strica cercurile.” Soldatul nu a ştiut cine este cel pe care l-a ucis.
Conducătorul romanilor, Marcellus, îndurerat de această veste s-a îngrijit de
înmormântarea lui Arhimede.
Titus Livius, povesteşte în scrierile sale despre Arhimede, astfel: “La
Syracusa se afla acel om fără seamăn, cercetător al cerului, cunoscător al
stelelor, inventator neîntrecut, constructor de maşini de război, capabil, prin
geniul sau de om de ştiinţă în slujba apărării patriei, să zădărnicească efortul a
mii de romani”.
Câteva din descoperirile sale din domeniul matematicii şi al mecanicii s-
au păstrat : “Măsurarea cercului” (aproximarea raţională a lui π ), “Sfera şi
cilindrul”, “Corpurile care plutesc” (care stă la baza Legii Hidrostaticii) şi
“Spirale”.

1
 GALILEO GALILEI
(1564-1642)

Galileo Galilei s-a născut la Pisa, pe data

de 15 februarie 1564. El este socotit, printre
fondatorii astronomiei moderne.
Deşi a dispus de mijloace materiale
modeste, tatăl său, Vincenzo Galilei şi-a dat toată
silinţa pentru a da copiilor săi o educaţie aleasă.
Galileo a studiat greaca, latina, muzica, filosofia,
medicina, toate cu rezultate foarte bune. Totuşi în
filosofie nu se putea împăca cu perfecţiunea
închisă în filosofia aristoteliană:”Magister dixit!”. El căuta ideile în experienţă
nu în cuvinte.
În urma unei lecţii de geometrie, realizează că matematica este ştiinţa
care te învaţă să gândeşti, începând studiul matematicilor pe cont propriu, încât
la vârsta de 25 de ani obţine catedra de matematici la Universitatea din Pisa. În
această calitate studiază sistemele lui Ptolemeu şi Copernic, devenind un
apărător înfocat al sistemului heliocentric al lui Copernic.
În 1592 ocupă catedra de matematici la Universitatea din Padova, unde
e foarte mult apreciat datorită lecţiilor sale, dar şi pentru descoperirile pe care le-
a făcut: termometrul, balanţa hidrostatică, legea căderii corpurilor.
În mijlocul anului 1609 află vestea că olandezii au construit instrumente
cu care se pot vedea distinct obiectele îndepărtate. Galilei nu ştia secretul
acestora dar a reuşit să construiască chiar el nişte lunete, cea mai puternică
având grosimentul de 30, cu care, dogele Veneţiei putea vedea corăbiile care nu
se vedeau cu ochiul liber, motiv pentru care i-a fost mărit salariul. Meritul său
nu constă însă în construirea lunetei, acesta fiind al olandezilor, ci în faptul că a
îndreptat-o spre cer pentru a sonda adâncimile spaţiului.
La doar 10 luni de la construirea lunetei, el scrie cartea Sidereus
Nuntius(Curierul stelelor). Prima dată a observat Luna, văzând neregularităţile
de pe suprafaţa sa, infirmând astfel teoria perfecţiunii, apoi îşi îndreaptă atenţia
spre Calea Lactee, unde observă o mare aglomerare de stele.
La 7 ianuarie 1610 Galilei descoperă 4 sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa,
Ganymede, şi Callisto, care au fost numiţi în onoarea sa galileeni. Mai observă
şi fazele planetei Venus, lucru care întăreşte ideea de sistem heliocentric.
În aprilie 1611, Galilei a observat petele solare însă a ţinut ascunsă
această descoperire din cauza protestelor iscate de descoperirile sale anterioare.

2
 Însă descoperirile sale îi supără pe teologi, astfel încât la data de 5
martie 1616 cărţile lui Galilei şi ale susţinătorilor săi, sunt interzise şi este
avertizat să renunţe la teoriile sale, însă acesta nu poate să le renege.
Astfel că în anul 1633, după apariţia unei cărţi care confrunta cele două
sisteme, ptolemeic şi copernician, Galileo este cercetat de Inchiziţie şi obligat să
renunţe la convingerile sale, însă legenda spune că ridicându-se din
îngenunchiere, el ar fi rostit:” E pur si muove. „ (Şi totuşi se mişcă). Din
clemenţa papei Urban al VIII-lea i se permit să-şi trăiască ultimii ani de viaţă în
casa din comuna natală Arcetri, unde îşi pierde o fiică apoi orbeşte.
Mai trăieşte până în anul 1642 alături de câţiva discipoli, pe care îi ajută
material, păstrându-şi seninătatea şi amabilitatea până în ultima clipă.

TORRICELLI EVANGELISTA
(1608-1647)

Torricelli s-a născut în 1608 în Faenza şi a studiat la Colegiul Sapinza

din Roma. Între anii 1641 1642 a fost secretarul lui Galileo Galilei. După
moartea lui Galileo în 1642, Toricelli i-a urmat ca profesor de filozofie şi
matematică la Academia Florentină. Toricelli a dat definiţia presiunii
atmosferice în 1643 şi a inventat barometrul. A fost autorul unui tratat asupra
mişcării, Trattato del moto(1640) şi Opera geometrica(1644).
Torricelli a murit în 1647. O unitate de măsură a presiunii, torr-ul, a fost
numită în onoarea sa.

BLAISE PASCAL
(1623-1662)

Blaise Pascal s-a născut pe 19 iunie

1623 în Clermont, într-o familie cu vechi tradiţii
intelectuale, din partea mamei înrudindu-se cu
marele scriitor Corneille.
Documente preţioase rămase de la sora sa,
Gilberte Perier cât şi de la fiica acesteia,
Marguerite ne oferă informaţii asupra copilăriei
marelui savant.
Încă de la o vârstă fragedă, Pascal a
manifestat o inteligenţă extraordinară,
surprinzându-i pe cei mari mai ales prin întrebările pe care le punea asupra
naturii lucrurilor.

3
 În 1626, când Blaise avea doar 3 ani, a murit mama sa, iar tatăl a rămas
singur cu cei trei copii şi a început să se ocupe mai îndeaproape de educaţia
acestora. Faţă de cele doua fete, Gilberte şi Jaqueline, l-a preferat pe Blaise, a
cărui inteligenţă deosebită a remarcat-o curând.
Blaise nu a intrat niciodată în vreun colegiu, ci l-a avut ca educator doar
pe tatăl sau.
În 1632, tatăl său, judecător în Clermont, având la rândul său un anumit
renume în ştiinţă, s-a mutat în Paris, pentru a-şi continua propriile studii pe de-o
parte, şi pentru a-şi educa unicul său fiu, care dovedise deja abilităţi
excepţionale, profitând de posibilităţile favorabile oferite de Paris pentru
educaţia acestuia.
Tatăl său pune în aplicare un adevărat plan de educaţie, având drept
principiu să nu îl încarce pe copil cu nimic din ceea ce nu ar putea înţelege cu
toata uşurinţa şi în toată adâncimea.
Astfel el a amânat studiul sistematic al limbii latine şi greceşti pe care îl
considera prima treaptă a educaţiei pana la vârsta de 12 ani, urmând ca studiul
matematicii să înceapă după aceasta vârstă. De la vârsta de 8 ani până la 12 ani
Blaise a primit doar noţiuni generale, în măsură să îi stimuleze interesul pentru
disciplinele ce urmau să fie ulterior aprofundate.
Acest program a stimulat curiozitatea băiatului şi, într-o zi, la 12 ani,
băiatul a întrebat ce este geometria.
Geniul sau geometric a început să se manifeste de la aceasta vârstă,
începând să studieze geometria, sacrificându-şi timpul de joacă în ciuda
restricţiilor care îi erau impuse, şi în câteva săptămâni descoperă singur multe
proprietăţi ale figurilor.
Cea mai importantă este aceea privitoare la suma unghiurilor unui
triunghi care este egală cu 180 de grade. Se pare că dovada consta simplu în
împăturirea unghiurilor peste figura astfel încât vârfurile lor să se întâlnească în
centrul cercului înscris în triunghi.
Impresionat de aceasta demonstraţie inteligentă, tatăl său i-a dat o copie
a cărţii „Elementele” de Euclid, pe care Pascal o citeşte cu interes până când o
învaţă.
Rezultatul educaţiei oferite de tatăl său a fost că Pascal poseda bine în
scris şi citit limba latină, cunoştea greaca şi se descurca şi cu limba italiană. .
La vârsta de paisprezece ani este admis la întâlnirile săptămânale ţinute
de Roberval, Mersenne, Mydorge şi de alţi matematicieni francezi.
În final, din aceste şedinţe se naşte Academia Franceză. La vârsta de
şaisprezece ani, Pascal scrie un eseu despre conice, iar la optsprezece ani
construieşte prima maşină aritmetică, un calculator rudimentar, pe care o va
îmbunătăţi peste opt ani.
Pentru realizarea planului sau, Pascal a început să lucreze cu toată
ardoarea. Dar, pe cât părea de simplu principiul, pe atât de mari erau piedicile pe
care avea să le întâmpine. Dificultatea cea mai mare era găsirea unor meseriaşi

4
în stare să îndeplinească o asemenea muncă şi care să îi urmeze exact indicaţiile.
În 1642 nu construise decât un singur model, şi acesta imperfect, astfel
pronunţându-se să renunţe la proiect.
În 1650, la mijlocul carierei lui ştiinţifice, Pascal şi-a abandonat brusc
idealurile lui în favoarea religiei. În 1653 a trebuit să administreze moşia tatălui
său. Acum a adoptat iarăşi vechile lui ocupaţii şi a făcut câteva experimente
asupra presiunii exercitate de lichide şi gaze. În aceeaşi perioadă a inventat
triunghiul aritmetic, şi împreună cu Fermat a creat calculul probabilităţilor.
Medita asupra căsătoriei când un accident l-a determinat iarăşi să se
concentreze asupra religiei. S-a mutat la Port Royal unde a trăit până în 1662.
Singura lucrare matematică pe care o mai scrie este un eseu despre
cicloidă în 1658.
Începând cu 1660, Pascal nu mai manifesta nici o atracţie faţă de ştiinţă.
Putina energie rămasă o cheltuieşte pe meditaţii religioase şi redactarea unor
note asupra religiei creştine. Această abandonare a unor preocupări care au dat
roade îmbelşugate se explică prin boala necruţătoare care îl chinuia, înainte de a-
l distruge. Într-o scrisoare către Fermat, din 10 august 1660, se plânge că nu
poate face mai mult de 3 sau 4 leghe în trăsură, nu poate merge fără baston şi nu
poate călări. Starea sa sufletească este corespunzătoare acestei stări trupeşti, iar
în anul 1663, pe data de 13 august încetează din viaţă.

ISAAC NEWTON
(1642-1727)

Newton s-a născut în anul, 1642 în ziua

de Crăciun, în satul Woolsthorpe din Lincolnshire
(Anglia). Tatăl său a murit înainte ca el să se
nască, iar trei ani mai târziu mama sa s-a
recăsătorit şi Newton a fost îngrijit de către
bunica sa din partea mamei. Şi-a început educaţia
în oraşele din împrejurimi, iar la vârsta de 10 ani a
fost trimis la gimnaziul din Grantham. Tânărul
Newton pare să fi fost un băiat retras care poseda
o deosebită îndemânare, construind diverse lucruri, dar nu acorda atenţie şcolii.
În 1656 moare tatăl său vitreg, mama sa reîntorcându-se la Woolsthorpe
şi luându-şi fiul de la şcoală, în speranţa de a-l face fermier. Însă Newton nu a
arătat nici o înclinaţie spre această ocupaţie. Din fericire, fostul învăţător al lui
Newton de la Grantham şi-a dat seama de potenţialul său şi a convins-o pe
mama sa să îl lase să îl pregătească pentru o eventuală intrare la Universitatea
din Cambridge.

5
 Astfel, în iunie 1661 a intrat la Colegiul Trinity din Cambridge. Patru
ani mai târziu şi-a luat licenţa şi şi-a propus să continue studiile pentru a obţine
doctoratul. Dar din cauza unei epidemii de ciumă, universitatea a fost închisă.
Newton s-a întors la Woolsthorpe şi în următorii doi ani a pus bazele multor
teorii în fizică, matematică şi astronomie.
De asemenea în această perioadă a avut primele idei legate de gravitaţie,
fiind inspirat de căderea unui măr. Newton a mai cercetat natura luminii, trecând
o rază de lumină printr-o prismă şi observând că aceasta se descompunea într-o
bandă colorată de lumină.
În 1668 a construit primul telescop reflectant cu o oglindă de 3,3 cm,
având o putere măritoare de 40 de ori.
În următorii ani, Newton a desfăşurat o activitate ştiinţifică uriaşă şi la
vârsta de 45 de ani, a publicat faimosul său tratat " Philosophiae Naturalis
principia Mathematica " (Principiile matematice ale filosofiei naturale) În
aceasta carte a enunţat legile mişcării şi teoria gravitaţiei.
Newton a fost ales în parlament şi apoi numit Lord Trezorier al
Regatului, având sarcina de a supraveghea schimbare sistemului monetar englez.
A fost înnobilat de către regina Anne în anul 1705.
În 1725 Newton s-a mutat de la Londra la Kensington din cauza unor
probleme de sănătate. A murit aici pe 20 Martie 1727. A fost înmormântat în
catedrala Westminster, fiind primul om de ştiinţă care a primit asemenea
onoruri.

BENJAMIN FRANKLIN
(1706-1790)

Benjamin Franklin s-a născut pe 17 ianuarie 1706,

în Boston, Massachusetts. Tatăl său Josiah Franklin, un
producător de săpun şi lumânări avea 17 copii, Benjamin
fiind al cincisprezecelea copil al familiei şi al zecelea
băiat. Mama sa, Abiah Folger, era a doua nevastă a tatălui
său. Din cauza situaţiei financiare, Benjamin nu a avut
parte de o educaţie aleasă, el a studiat câţiva ani la o
şcoală normală, după care a fost nevoit să-l ajute pe tatăl
său în afacerea acestuia, dar nu a încetat niciodată să
înveţe.
La 13 ani a plecat la fratele său James, care era tipograf. Această
meserie îl atrăgea mai mult fiindcă îi permitea să citească tot felul de cărţi care l-
au ajutat să se auto educe. El a considerat că “uşile spre înţelepciune nu se
închid niciodată”, şi, datorită acestui motto, a învăţat algebră, geometrie,
navigaţie, logică, istorie, ştiinţă, gramatica englezei şi alte 5 limbi.

6
 Franklin avea o simplă formulă pentru succes, spunând că oamenii ce
reuşesc în viaţă muncesc un pic mai mult decât ceilalţi, iar el a făcut acest lucru
din plin.
După o perioadă de timp, a renunţat la colaborarea cu fratele său şi a
început să lucreze la diferite ziare, mai întâi anonim. A reuşit să se remarce în
acest domeniu, câştigând prestigiu.
În septembrie 1729 cumpără “Pennsylvania Gazette” unde este director
şi redactor.
În 1730 s-a căsătorit cu Deborah Read, care i-a dăruit un fiu şi o fiică.
Se presupune că a avut copii şi cu altă femeie ( în afara căsniciei ).
În 1731 întemeiază Biblioteca din Philadelphia, probabil prima
bibliotecă publică din America.
El devine faimos cu publicaţia “Poor Richard’s Almanac”, care este
cunoscută în toată America şi-n Europa, devenind la fel de populară ca şi Biblia.
El reuşeşte să se remarce pe toate planurile.
Pe plan politic, Benjamin Franklin este una dintre marile personalităţi
ale vremii care au semnat Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor
Unite ale Americii. El a fost diplomat al noii naţiuni şi reprezentant al acesteia în
mai multe ţări europene ca:Anglia, Franţa, iar în 1785 devenind preşedinte
executiv al consiliului Pennsylvaniei.
Benjamin Franklin a fost neegalat ca inventator în America . De numele
lui se leagă invenţii precum: aripioare de înot, lentile bifocale, contor de parcurs,
paratrăsnetul, etc.
A contribuit la dezvoltarea teoriei electricităţii.
Se spune că Benjamin Franklin era fascinat de electricitate.
Într-o noapte furtunoasă, el şi fiul său William, s-au dus să
experimenteze fulgerul. Oamenii credeau că fulgerul este o forţă misterioasă,
dată ca pedeapsă de Dumnezeu, iar el dorea să arate că acesta este o formă de
electricitate. Pentru aceasta, el a ataşat o bucată de metal la zmeul pe care l-a
înălţat şi o cheie la capătul sforii. Fulgerul s-a descărcat prin bucata de metal,
către cheie. Când Franklin a atins cheia, s-a produs arcul electric. Din fericire,
nu s-a electrocutat şi a demonstrat că fulgerul este o sursă de energie.
Pentru a apăra clădirile şi vapoarele de descărcările electrice prin fulger,
a inventat paratrăsnetul.
Invenţiile şi descoperirile sale au fost premiate, fără a trage şi foloase
materiale după urma acestora, deoarece el a dat oamenilor dreptul de a le folosi
pentru a-şi uşura viaţa.
Pe data de 17 Aprilie 1790, Franklin moare în casa lui din Philadelphia
la vârsta de 84 de ani.
Benjamin Franklin rămâne o personalitate de referinţă în istoria
Americii şi ştiinţa universală, ca un adevărat geniu.

7
 CHARLES AUGUSTIN DE COULOMB
(1736-1806)

Charles Augustin de Coulomb, fizician

francez pioner în teoria electricităţii, născut în
Angoulême în 1736. El a lucrat ca inginer militar
pentru Franţa în Indiile de Vest dar s-a retras la
Blois, Franţa în timpul Revoluţiei Franceze pentru
a continua cercetările în magnetism, frecare şi
electricitate. În 1777 a inventat balanţa de torsiune
pentru a măsura forţa atracţiei magnetice şi
electrice. Cu această invenţie Coulomb a putut
formula principiul cunoscut ca Legea lui Coulomb,
care guvernează interacţiunea dintre sarcinile electrice. În 1779 Coulomb a
publicat tratatul “ Teoria maşinilor simple “ o analiză a frecării în mecanică.
După război Coulomb a revenit din pensie şi a ajutat noul guvern în definirea
unui sistem metric pentru greutăţi şi măsuri. Unitatea sarcinei electrice,
coulombul, a fost numită în onoarea lui.
Charles Augustin de Coulomb moare în 1806.

ANDRE - MARIE AMPERE

(1775-1836)

Andre-Marie Ampere(1775-1836) s-a născut pe 20 ianuarie 1775 în

Polémieux-au-Mont-d'Or lângă Lyon, Franţa, fiind fiul unui comerciant înstărit,
ghilotinat de armata republicană la cucerirea Lyon-ului în1793. A avut diverşi
profesori particulari, însă el s-a considerat un autodidact. A fost un copil foarte
inteligent, până la vârsta de 12 ani stăpânind toate cunoştinţele în materie de
matematică din acea vreme. Între 1796-1801, a predat la diferite şcoli din Lyon,
în aceeaşi perioadă publicându-şi prima lucrare: „Consideraţii despre teoria
matematică a jocurilor”, în care se discută despre teoria probabilităţilor. Datorită
ideilor din această lucrare, în 1802 este numit profesor de fizică şi chimie în
cadrul şcolii centrale din Bourg. După o activitate strălucita sub această poziţie,
în 1804 se mută la Paris,unde cariera sa profesională este mai mult decât
benefică, acesta fiind acceptat ca profesor de matematică la Universitatea
Politehnică în anul 1809.
El este cunoscut mai ales pentru contribuţia sa în domeniul
electrodinamicii. Amperul, unitatea de măsură a intensităţii, fiind denumită în
onoarea sa.

8
 Teoria sa electrodinamică şi părerile sale despre relaţia dintre
electricitate şi magnetism au fost publicate în lucrările: ”Culegere de observaţii
asupra electrodinamicii”(1822) şi „Teoria fenomenelor electrodinamice”(1826).
De asemenea este primul care a arătat că doi conductori paraleli traversaţi de
curenţi de acelaşi sens, se atrag, iar dacă sensul este diferit, se resping.
Munca îi este recunoscută de către însuşi Napoleon care îl numeşte
inspector-general al noii formate Universităţi franceze, ocupând această poziţie
tot restul vieţii sale, pe data de 10 iunie 1896 stingându-se din viaţă la Marsilia,
Franţa.

GEORGE SIMON OHM

(1787-1854)

Fizician german, binecunoscut pentru

descoperirea legii care-i poartă numele, care exprimă
intensitatea curentului electric dintr-un conductor în
funcţie de tensiunea electrică de la capetele conductorului
şi de rezistenţa electrică a acesteia.
S-a născut la Erlangen, Bavaria, la 16 martie
1789, fiind fiul mai mare al maistrului lăcătuş Johann
Wolfgang Ohm, mama lui numindu-se Maria Elisabeth
Beck. În 1805 a intrat la Universitatea din Erlangen pentru a studia matematica,
fizica şi filozofia, dar din lipsa mijloacelor financiare şi-a întrerupt studiile, a
părăsit universitatea şi a plecat în Elveţia, unde şi-a găsit un loc de muncă ca
profesor preparator de matematici la Nidau, apoi la Neuchatel. În 1811 s-a întors
acasă la Erlangen şi în 1813 a obţinut doctoratul, după care a fost succesiv
docent de matematică la Erlangen, în anul următor profesor de fizică şi
matematică la gimnaziul real din Bamberg, apoi professor la Jesuit Gymnasium
din Colonia (Köln) între 1817-1825.
Ohm şi-a reluat cercetările originale în fizică în anul 1825, dovedindu-se
a fi un mare experimentator. Primele experienţe le-a făcut în cabinetul de fizică
al gimnaziului din Koln; folosind aparate modeste şi imperfecte, el a verificat tot
ce se cunoştea până atunci cu privire la efectele curentului electric. În 1826 a
obţinut un an de concediu pentru a merge la Berlin, unde şi-a continuat
cercetările în electricitate, ale căror rezultate, inclusiv descoperirea legii
fundamentale care-i poartă numele au fost prezentate în lucrarea sa “ Circuitul
galvanic investigat pe cale matematică”, publicată în 1827. Tot el a introdus
noţiunea de rezistentă electrică a unui conductor liniar, a arătat că ea este
proporţională cu lungimea conductorului şi invers proporţională cu secţiunea

9
lui. Astfel el a demonstrat că intensitatea curentului electric este proporţională
cu tensiunea electrică de la capetele conductorului şi invers proporţională cu
rezistenţa electrică a acestuia.
Ohm a sperat să obţină un post în învăţământul superior ca recompense
pentru lucrările sale ştiinţifice, care însă nu au fost apreciate la adevărata lor
valoare, ceea ce nu i-a creat o stare de satisfacţie. A rămas o vreme la Berlin ca
simplu profesor la Şcoala de război (1826), până când în 1883 a fost numit în
cele din urma director al Institutului politehnic din Nürnberg. Activitatea sa
ştiinţifică a fost totuşi remarcată mai întâi de Societatea Regală din Londra care
l-a primit ca membru acordându-i cea mai înaltă distincţie, medalia Copley în
1841 şi de-abia după aceea, mult mai târziu, în Germania, astfel ca, în 1849 a
devenit profesor extraordinar de fizică la Universitatea din München şi profesor
titular în 1852 la aceeaşi Universitate. Cu toate acestea el nu s-a putut bucura de
succesul lui, deoarece după doi ani, pe data de 6 iulie 1854, a murit la München,
în etate de 65 de ani. Nu a fost căsătorit şi a trăit toata viaţa singur în condiţii
modeste.
În onoarea lui, unitatea de măsură a rezistenţei în S.I. se numeşte ohm
(Ω).

MICHAEL FARADAY
(1791-1867)

Michael Faraday s-a născut la 22

septembrie 1791, în Newington, lângă Londra, în
familia unui fierar sărac, James Faraday. La
şcoală el a învăţat doar să scrie, să citească şi să
socotească. Fiind un copil slăbuţ, n-a putut face
faţă muncilor grele din fierărie. În 1804,la vârsta
de numai 13 ani, a izbutit cu greu să fie angajat
ucenic la un librar,care în acelaşi timp era şi
legător de cărţi, astfel el a citit cărţi pe diferite
subiecte ştiinţifice şi a experimentat cu
electricitatea. Un eveniment de seamă în viaţa lui Faraday a fost audierea
lecţiilor cunoscutului chimist Sir Humphry Davy în 1812, pe care Faraday le-a
înmânat apoi în rezumat lui Davy, împreună cu o cerere de angajare. Davy îl
angajează ca asistent în laboratorul său din cadrul Institutului Regal, iar în 1813
îl ia pe Faraday cu el într-un tur al Europei. La 25 de ani Faraday a publicat
pentru prima oară rezultatele unei lucrări efectuate de el. În 1825 Faraday a fost
numit director al laboratorului Institutului Regal. În 1833 i-a urmat lui Davy în
postul de profesor de chimie în institut. Doi ani mai târziu a primit o pensie de
300 de lire pe lună, pe viaţă, iar în 1836 a trebuit să plece să-şi îngrijească

10
sănătatea în condiţiile unui repaus complet în Elveţia. Dar şi atunci nu-şi putea
opri mintea să lucreze. În jurnalul său aminteşte că tocmai în timp ce admira
peisajul cu gheţari şi zăpezi ce se topeau în zilele de sfârşit de iarnă petrecute în
Elveţia i-a venit ideea explicaţiei teoretice a inducţiei electrice.
La 25 august 1867 a murit acela care, după caracterizarea dată de
Friedrick Engels şi pe deplin confirmată în istorie, "a fost cel mai mare
cercetător în domeniul electricităţii". Marele fizician englez a făcut mari
descoperiri experimentale, fundamentale în electricitate: inducţia
electromagnetică(1831), legile electrolizei(1833), autoinducţia(1834), liniile de
forţă electrice şi dielectrice (1837-1838) schimbarea planului de polarizare a
luminii sub acţiunea unui câmp magnetic(1845), descoperirea diamagnetismului
şi paramagnetismului(1846).

NICOLAS LÉONARD SADI CARNOT

(1796-1832)

Carnot s-a născut în 1796 la Paris, fiind fiul lui Lazare Nicolas
Marguerite Carnot.
A studiat la Şcoala politehnică. În 1824 descrie concepţia sa despre
motorul perfect, aşa numitul motor Carnot, în care toată energia disponibilă este
utilizată. El descoperă că un corp mai rece nu poate ceda căldură unui corp mai
cald şi că eficienţa unui motor depinde de cantitatea de căldură pe care o
foloseşte. Aceste descoperiri au dus la dezvoltarea ciclului Carnot, care a
devenit mai târziu baza pentru a doua lege a termodinamicii.
A murit în 1832.

WILHELM EDUARD WEBER

(1804-1891)

Weber s-a născut în 1804 în Wittenberg, unde tatăl său era profesor de
teologie la universitate. El a trăit de mic într-un mediu ştiinţific, familia sa fiind
prietenă cu acusticianul Ernst Florens Chladni. În 1824 Weber a scris un tratat
despre mişcarea valurilor împreună cu fratele său mai mare Ernst Heinrich, care
era anatomist. Împreună cu fratele său mai mic, Eduard Friedrich, a studiat
mecanismul mersului în 1836.
Weber a studiat la Universitatea Halle sub îndrumarea fizicainului
Johann Schweigger, după care este numit lector în fizică în 1836. în 1831 a fost
numit profesor de fizică la Universitatea din Gottingen, dar a plecat în 1837 din

11
cauza unor probleme politice. După o retragere temporară a fost ales la catedra
de fizică de la Universitatea din Leipzig în 1843. În 1849 s-a întors la vechea
funcţie din cadrul Universităţii din Gottingen şi a devenit director al
observatorului astronomic.
Weber moare în 1891. Unitatea de măsură pentru fluxul magnetic în
sistem internaţional este denumită în onoarea sa.

JAMES PRESCOTT JOULE

(1818-1889)

Joule s-a născut la Salford, Lancashire, Anglia

pe 24 decembrie 1818. El era de profesie berar.
Primele lucrări ale lui Joule în fizică sunt legate de
invenţia aparatelor electromagnetice, care erau
exemple elocvente de transformare a forţelor fizice.
Joule era excelent experimentator. Cercetând
legile degajării de căldură din curentul electric, el a
înţeles că experienţele cu surse galvanice nu-i vor
permite să dea răspuns la întrebarea: ce contribuţie aduce căldura transferată a
reacţiilor chimice la încălzirea conductorului, şi ce contribuţie aduce însuşi
curentul. Atunci el realizează experienţa, aplicând curentul de inducţie. Astfel a
fost descoperită legea Joule – Lenz.
În rezultatul numeroaselor experienţe Joule ajunge la concluzia: căldura
se poate obţine cu ajutorul forţelor mecanice. Înlocuind rotirea manuală a
bobinei prin rotirea cu ajutorul greutăţii căzătoare. Joule a găsit în anul 1843
echivalentul mecanic al căldurii. Ulterior el a determinat această mărime prin
diferite metode. Cea mai exactă valoare a echivalentului mecanic, aflată de
Joule, este egală cu 427,3Kgcm/ccal(aproximativ 97%).
Joule a adus o mare contribuţie în teoria cinetică a gazelor, descoperind
împreună cu Thomson efectul schimbării temperaturii gazului la dilatarea lui
(Efectul Joule-Thomson). Toate acestea au contribuit la afirmarea şi
recunoaşterea legii conservării şi transformării energiei, descoperirea căreia a
fost un succes remarcabil al ştiinţei în secolul XX.
Joule a primit multe onoruri de la universităţi şi comunităţi ştiinţifice din
întreaga lume. Lucrările sale au fost publicate în 1885 şi 1887 iar în 1889 moare.

GUSTAV ROBERT KIRCHHOFF

(1824-1887)

12
 Kirchhoff s-a născut în 1824 în Königsberg, actualul Kaliningrad, Rusia
şi a studiat la Universitatea din Königsberg. A fost profesor de fizică la
universităţile din Breslau, Heidelberg, şi Berlin. Împreună cu chimistul german
Robert Wilhelm Bunsen, Kirchhoff a dezvoltat spectroscopul modern pentru
analiza chimică. În 1860 cei doi oameni de ştiinţă descoperă elementele cesiu şi
rubidiu prin intermediul analizezi spectroscopice. Kirchhoff a efectuat cercetări
importante asupra transferului de căldură prin radiaţie şi a enunţat de asemenea
două reguli, cunoscute astăzi ca legile lui Kirchhoff, cu privire la distribuţia
curentului în circuitele electrice.
Moare în 1887.

LORD KELVIN
(1824-1907)

William Thomson Kelvin (mai târziu Lord Kelvin) s-a născut pe 16

februarie 1824 in Belfast (astăzi capitala Irlandei de Nord). A fost educat de tatăl
sau, care era profesor de matematică.
in 1832 se mută cu familia la Glasgow (Scoţia),unde tatăl sau devine
profesor de matematică în cadrul aceleiaşi universităţi;
şi-a început studiile încă de la vârsta de 10 ani în cadrul Universităţii din
Glasgow. Mai târziu, în 1845 a absolvit Universitatea din Cambridge(Anglia) cu
cele mai mari medii din clasă,fiind şef de promoţie. Imediat după absolvire a
plecat la Paris, unde a câştigat o importantă experienţa practică lucrând intr-un
laborator.
În 1846 când s-a întors în Anglia, la vârsta de numai 22 de ani a fost
numit profesor de filozofie in cadrul aceleiaşi Universităţi din Glasgow, funcţie
pe care şi-o va păstra până la pensionare,în 1889.
În 1848 Kelvin a propus scara temperaturilor absolute care îi poartă şi
astăzi numele.
Pe lângă teoria temperaturii absolute pentru care a devenit faimos,
Kelvin a formulat si alte idei precum calcularea vechimii Pământului, care la
mijlocul anilor 1800 era o problema foarte dezbătută si controversată.
Între anii 1857-1858 şi 1865-1866 a fost angajat ca şi consultant
ştiinţific în aşezarea cablurilor de telegraf care traversau Atlanticul. De
asemenea, Kelvin a cercetat proprietăţile electrodinamice ale metalelor şi a
contribuit la teoria elasticităţii.
Kelvin a fost numit cavaler de care regina VISTORIA în 1866 devenind
Sir William Thomson. Apoi în 1892 este ridicat la rangul de baron de gradul I
purtând numele de Baron Kelvin of Largs. A fost preşedinte al Societăţii regale
din Londra în 1890 iar în 1902 a primit Ordinul de Merit.
A murit pe 17 decembrie 1907.

13
 ALEXANDER GRAHAM BELL
(1847-1922)

Alexander Graham Bell (1847-1922) s-a născut

pe 3 martie 1847, în Edinburgh, Scoţia şi a studiat la
universităţile din Edinburgh şi Londra. El a emigrat în
Canada în 1870 şi în Statele Unite în 1871. În statele
unite a început să educe surdo-muţi, cu ajutorul unui
sistem special, dezvoltat de tatăl său, Alexander
Melville Bell. În 1872 întemeiază o şcoală pentru
pregăti educatori pentru surzi, în Boston, aceasta
devenind ulterior parte a universităţii din Boston, unde
Bell a fost numit profesor.
Încă de la vârsta de 18 ani, Bell lucra la ideea
de a transmite vorbirea la distanţă. În 1874, lucrând la un telegraf, a dezvoltat
ideile de bază pentru crearea telefonului. Experimentele efectuate împreună cu
asistentul său Thomas Watson au dat în cele din urmă rezultate pe 10 martie
1876 când a fost transmisă prima propoziţie completă: ”Watson, vino aici; am
nevoie de tine”. Demonstraţiile ulterioare, mai ales cele de la expoziţia mondială
din Philadelphia din 1876, au făcut cunoscut telefonul întregii lumi şi a dus la
fondarea Companiei Telefonice Bell.
În 1880 Franţa îi acordă premiul Volta pentru invenţia sa, iar banii îi
foloseşte pentru înfiinţarea Laboratorului Volta în Washington. Aici, împreună
cu asociaţii săi realizează noi invenţii: fotofonul, care transmitea vorbirea prin
raze de lumină, audiometrul, care măsura intensitatea auditivă, balanţa de
inducţie, folosită pentru a localiza obiecte de metal în corpul omenesc şi primul
cilindru de ceară folosit pentru înregistrarea sunetelor.
După 1895, interesul lui Bell s-a îndreptat spre aeronautică. Studiul său
asupra zborului a început cu construirea unor zmei de dimensiuni mari, iar în
1907 a inventat un zmeu capabil să ducă o persoană. Cu un grup de asociaţi el
dezvoltă şi eleronul, folosit astăzi în aeronautică şi trenul de aterizare cu trei roţi,
care a permis pentru prima dată decolarea şi aterizarea pe o pistă.
Aplicând principiile aeronautice la propulsia marină, grupul său a
început lucrul la nişte vase care se deplasează deasupra apei la viteze foarte
mari, realizând în 1917 un astfel de vas, care atingea viteze de peste 113 km/h.
Bell moare pe data de 2 august 1922 la Baddek, Noua Scoţie, unde se
află în prezent un muzeu cu invenţiile sale.

14
 JOSEPH JOHN THOMSON
(1856-1940)

Thomson s-a născut în apropiere de Manchester, în

anul 1856. A studiat la Colegiul Owens şi la Colegiul Trinity,
Cambridge.
Mulţi ani Thomson a ocupat funcţia de profesor de
fizică la universitatea din Cambridge, de asemenea a fost
profesor de fizică la Institutul Regal din Londra între anii
1905-1918. De asemenea a fost preşedinte al Societăţii regale
din 1915 până în 1920. În anul 1908 este numit cavaler.
Numeroasele şi variatele sale contribuţii în fizică
includ cercetări asupra conductibilităţii electrice a gazelor pentru care i se
atribuie premiul Nobel în anul 1906, a sarcinii şi masei electronului. Thomson
descoperă electronul în anul 1897. Moare în 1940.

NIKOLA TESLA
(1856-1943)

Nikola Tesla s-a născut în 10 iulie 1856, în

oraşul Smiljan din provincia Lica (Serbia), tatăl său
fiind un preot ortodox. Părinţii săi doreau ca el să
devină preot, dar Tesla a dobândit un interes faţă de
ştiinţă în timpul studiilor sale de la Gimnaziul Real din
Karlovac între anii 1871 şi 1877. Apoi el a studiat
ingineria la Universitatea Tehnică din Graz, Austria
până în 1880. În 1880 a mers la Universitatea din
Praga pentru a-şi continua studiile, dar moartea tatălui său l-a determinat să
plece fără a absolvi. În 1881 pleacă la Budapesta unde lucrează ca inginer pentru
o companie de telefoane şi un an mai târziu ocupă o poziţie similară în Paris. În
1884 ajunge în Statele Unite şi lucrează pentru inventatorul american Thomas
Edison timp de un an, după care îşi organizează propriul atelier. În Statele Unite
a colaborat cu industriaşul George Westinghouse, care cumpăra şi punea în
practică invenţiile lui Tesla. Primeşte cetăţenia americană în 1889. După
moartea mamei sale în 1892, el devine foarte retras şi excentric. În 1912 este

15
propus pentru premiul Nobel în fizică împreună cu Edison, dar refuză să fie
asociat cu acesta şi nici unul dintre inventatori nu primeşte premiul.
Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în singurătate, murind pe 7 ianuarie
1943 la New York
A dus o viata fascinanta, fiind de trei ori declarat de către medici bolnav
fără scăpare, dar şi-a revenit de fiecare dată, dând dovadă de o uluitoare
vitalitate. Încă de mic, Tesla a avut ceea ce în zilele noastre se cheamă “percepţii
extrasenzoriale”. Acestea constau în apariţia unor imagini adesea însoţite de
puternice străfulgerări de lumină, care perturbau vederea obiectelor reale şi se
amestecau astfel în gândurile şi în acţiunile sale. Erau imagini de lucruri şi
diferite scene pe care nu le văzuse niciodată şi nici nu şi le imaginase vreodată.
Urmărind să controleze toate aceste apariţii stânjenitoare, Tesla şi-a
dezvoltat capacitatea de proiecţie astrală, până când cea mai mare plăcere a sa
devenise aceea de a realiza astfel de incursiuni, făcându-şi noi prieteni, văzând
locuri şi ţări necunoscute din lumi paralele. Tesla s-a preocupat în mod constant
de aceste percepţii pana la vârsta de 17 ani, când a început să se gândească în
mod serios la unele invenţii bazate pe informaţii din lumile pe care le parcurgea.
Spre marea sa bucurie, a descoperit că poate vizualiza mental ceea ce
doreşte, cu o foarte mare uşurinţă, neavând nevoie de modele, de desene, sau de
experimente.
Modul în care şi-a realizat invenţiile de-a lungul întregii sale vieţi a fost
următorul: pornind de la ideea respectivă, el o cristaliza în minte cu ajutorul
imaginaţiei sale creatoare. După aceea făcea tot felul de adaptări şi îmbunătăţiri
ale respectivului dispozitiv, îl “punea în funcţiune” tot în minte şi experimenta
astfel până când totul funcţiona fără cusur. În final, realiza practic aparatul, care,
în mod invariabil, funcţiona aşa cum prevăzuse el, iar experimentele decurgeau
aşa cum şi le planificase.
Savantul, înzestrat cu percepţii extrasenzoriale, a reuşit să inventeze
diferite motoare şi generatoare electrice, sisteme de transmitere a energiei
electrice, sisteme de iluminare artificială, dispozitive pentru controlul curenţilor
electrici de foarte înaltă frecvenţă, unele dispozitive în domeniul radiotehnicii,
diferite turbine etc.

HEINRICH HERTZ
(1857-1894)

Heinrich Hertz s-a născut la 22 februarie 1857, la Hamburg, în familia

unui avocat şi senator al Hamburgului. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii către
diverse meserii: a învăţat tâmplăria şi a lucrat şi la strung. La vârsta de 18 ani a
terminat studiile medii şi a avut impresia că este destinat meseriei de inginer.
S-a dus să studieze tehnica la München, dar după doi ani de studii a constatat că

16
îl atrage mai mult activitatea ştiinţifică din domeniul fizicii. Atunci s-a mutat la
Universitatea din Berlin, unde a început sa studieze matematica şi fizica.
Studentul deosebit de sârguincios a fost remarcat de cunoscutul profesor de
fizică Herman von Helmholtz, care l-a luat ca practicant în laboratorul său.
Ulterior i s-a încredinţat o sarcină independentă, pentru a cărei rezolvare Hertz a
primit, în anul 1879, medalia de aur a Universităţii. Stagiul la Universitatea din
Berlin a fost încheiat de Hertz cu lucrarea de doctorat intitulată: „Despre
inducţie în corpurile care se rotesc”.
În anii 1880-1883, Hertz a fost asistentul lui Helmholtz. În 1883 a
devenit docent privat la Universitatea din Kiel şi doi ani mai târziu era numit
profesor de fizică la Politehnica din Karlsruhe. Aici şi-a efectuat experienţele cu
undele electromagnetice care i-au adus faima.
Ideea de a produce unde electromagnetice şi de a le experimenta îl
preocupa pe Hertz încă din anul 1879, când Academia din Berlin a publicat un
concurs pe tema confirmării experimentale a curenţilor mobili. Era una din
ipotezele fundamentale ale teoriei lui Maxwell cu privire la câmpul
electromagnetic, după care, pe lângă lumină, trebuia să mai existe şi o alta undă,
invizibilă, electromagnetică, cu aceleaşi proprietăţi pe care le are unda
luminoasă vizibilă.
Metodele experimentale cunoscute până atunci nu au reuşit să rezolve
această chestiune şi de aceea Hertz a trebuit să elaboreze o metodă cu totul nouă
şi să-şi alcătuiască şi instalaţiile necesare. A construit un vibrator original care
genera unde electromagnetice şi un rezonator electromagnetic, cu ajutorul cărora
a demonstrat existenta undelor. În anul 1887 el a anunţat, la Academia de Ştiinţe
din Berlin, că a rezolvat cu succes tema concursului, şi a demonstrat existenta
curenţilor mobili. Pe lângă aceasta, a mai constatat că câmpul electromagnetic,
care se întinde în spaţiu de la sursă, reprezintă unde electromagnetice, aşa cum
presupusese James Clerk Maxwell.
În lucrările sale ulterioare, Hertz a cercetat temeinic reflecţia, refracţia,
interferenţa şi polarizarea undelor electromagnetice, a demonstrat că viteza
propagării acestor unde este egală cu viteza luminii şi a demonstrat pe cale
experimentală raportul formulat de Maxwell, între indicele de refracţie al
mediului şi constanta sa dielectrică. În felul acesta, Hertz a demonstrat că, de
fapt, lumina reprezintă, în esenţă, o undă electromagnetică. Şi-a publicat
rezultatele cercetărilor în anul 1889, în lucrarea Despre razele forţei electrice.
În anul 1889 Hertz a fost invitat să predea fizica la Universitatea din Bonn, unde
i-a urmat lui Rudolf Clausius.
Hertz s-a ocupat şi de mecanică; era adeptul aşa-numitului sistem
cinematic al orientării "mecanicii fără forţă", care, spre deosebire de mecanica
newtoniană, explica toate fenomenele fizice prin acţiunea reciprocă a
substanţelor grele la atingere, fără introducerea noţiunii de "forţă".Această
orientare nu s-a impus însă în fizică.

17
 Lucrările lui Hertz din domeniul undelor electromagnetice au avut o
importanţă fundamentală pentru evoluţia în continuare a ştiinţei, ceea ce a dus,
în ultima instanţă la descoperirea radioului, rusul Aleksandr Stepanovici Popov,
în prima sa radiogramă, din anul 1896, a transmis doua cuvinte: "Heinrich
Hertz".
Heinrich Hertz a murit la 1 ianuarie 1894, la Bonn, înainte de a împlini 37 de
ani.

ROBERT ANDREWS MILLIKAN

(1868-1953)

Millikan s-a născut în 1868 în Morrison, Illinois şi a

studiat la Universitatea din Columbia şi la universităţile din
Berlin şi Gottingen. El s-a alăturat Universităţii din Chicago
în 1896, iar în 1910 devine profesor de fizică aici. A părăsit
universitatea în 1921 pentru a deveni directorul Laboratorului
de fizică Norman Bridge din cadrul Institutului tehnologic din
California. În 1923 i-a fost acordat premiul Nobel în fizică
pentru faimoasele sale experimente cu picătura de ulei, cu
ajutorul cărora a măsurat sarcina electrică a unui electron şi a
arătat că o sarcină electrică poate fi doar un număr întreg de
sarcini a electronului. A mai adus contribuţii importante în cadrul studiului
razelor cosmice, pe care le-a numit raze X.
A murit în 1953.

ERNEST RUTHERFORD
(1871-1937)

Rutherford s-a născut în anul 1871 în

apropiere de Nelson, Noua Zeelandă. A studiat la
Universitatea Noii Zeelande şi la Universitatea
din Cambridge
În anul 1907 după ce a profesat la
universitatea Mc Gill din Montreal, Canada,
Rutherford acceptă un post la Universitatea din
Manchester. În 1919 succede lui J. J. Thomson la
catedra Cavendish de la Universitatea din
Cambridge. În anul 1908 lui Rutherford i se atribuie premiul Nobel pentru

18
munca sa de pionerat în fizica nucleară şi pentru teoria sa despre structura
atomului. În anul 1914 a fost numit cavaler iar în 1931 baron de Nelson şi
Cambridge.
Rutherford a fost unul dintre primii şi printre cei mai importanţi
cercetători în domeniul fizicii nucleare. La scurt timp după descoperirea
radioactivităţii în 1896 de către fizicianul francez Antoine Henri Becquerel,
Rutherford identifică cele trei componente principale ale radiaţiei şi le numeşte
raze alfa, beta şi gama.
Rutherford a fost ales membru al Societăţii Regale în 1903 şi a fost
preşedinte al acestei instituţii între anii 1925-1930.
Moare în anul 1937.

ALBERT EINSTEIN
(1879-1955)

Fizician american de origine germană,

laureat al premiului Nobel, Albert Einstein s-a
remarcat prin găsirea teoriilor generale ale
relativităţii şi prin ipoteza sa asupra particulei
naturale a luminii. El este probabil cel mai
cunoscut om de ştiinţă al secolului XX.
Einstein s-a născut în localitatea Ulm pe
14 martie 1879. El şi-a petrecut anii de tinereţe în
Munich, unde familia sa era proprietara unui mic
magazin producător de maşinării electrice. Copilul
a fost mut până la vârsta de 3 ani. Totuşi, încă din copilărie era foarte curios să
afle cât mai multe secrete ale naturii şi a manifestat abilitatea de a înţelege
concepte matematice dificile. La vârsta de 12 ani a învăţat singur geometria
euclidiană.
Einstein ura regimul dur şi spiritul lipsit de imaginaţie al şcolii din
Munich. După ce a cunoscut un faliment în afaceri, familia sa a părăsit
Germania, mutându-se la Milano, în Italia. Având în acea perioadă 15 ani,
Einstein s-a bucurat de această mutare, deoarece a putut astfel să se retragă de la
şcoală. El şi-a petrecut un an cu părinţii săi la Milano, iar apoi, când şi-a dat
seama că trebuie să-şi facă singur un drum în viaţă, el se înscrie şi promovează
liceul din localitatea Arrau, Elveţia, şi este admis apoi, la Şcoala Politehnică
Naţională elveţiană din Zurich. Lui Einstein nu i-au plăcut metodele de
instrucţie de aici. El chiulea adesea de la ore şi-şi pierdea timpul studiind fizica
pe cont propriu sau cântând la vioara sa la care ţinea foarte mult. A luat
examenele şi a promovat în 1900 după ce studiase notiţele unui coleg. Profesorii
săi nu aveau o părere prea bună despre el şi nu-i recomandau o catedră
universitară.

19
 Timp de 2 ani, Einstein a lucrat ca tutore şi ca profesor suplinitor. În
1902 a fost numit în funcţia de examinator în ministerul de brevete elveţian din
oraşul Berna. În 1903 s-a căsătorit cu Mileva Maric(1875-1948) care fusese
colega cu el la şcoala politehnică. Cei doi au avut doi băieţi, dar mai târziu au
divorţat. După o perioadă de timp, Einstein s-a recăsătorit.
În anul 1905 Einstein a primit doctoratul de la Universitatea din Zurich
pentru o dizertaţie teoretică despre dimensiunile moleculelor. El a publicat de
asemenea trei lucrări teoretice de maximă importanţă pentru dezvoltarea fizicii
secolului XX.
În prima din aceste lucrări, despre mişcarea Browniană, el a făcut
previziuni semnificative despre mişcarea particulelor care sunt distribuite
hazardat într-un fluid. Aceste previziuni au fost mai târziu confirmate printr-un
experiment.
A doua lucrare, despre efectul fotoelectric, conţinea o ipoteză
revoluţionara asupra naturii luminii. Einstein, nu numai că a propus că în
anumite circumstanţe lumina poate fi considerată a fi alcătuită din particule, dar
a şi presupus faptul că energia purtată de orice particulă luminoasă, numita
foton, este proporţională cu frecvenţa radiaţiei.
Interesul sau major fiind înţelegerea naturii radiaţiei electromagnetice,
Einstein a stimulat după aceea promovarea unei teorii care va fi fuziunea
modelelor de unde şi particule de lumina. Din nou, putini fizicieni au înţeles sau
au luat în calcul aceste idei.
A treia mare lucrare a lui Einstein din anul 1905, „Despre
electrodinamica mişcării corpurilor” conţinea ceea ce a rămas cunoscut lumii
întregi drept teoria specială a relativităţii.
Dificultatea pe care au întâmpinat-o alţi fizicieni în ceea ce priveşte
înţelegerea teoriilor lui Einstein nu se datora faptului că el era prea complex din
punct de vedere matematic sau obscur din punct de vedere tehnic; problema a
rezultat, mai degrabă, din credinţele lui Einstein despre natura teoriilor valide şi
a relaţiei dintre experiment şi teorie.
Şi totuşi Einstein a avut suporteri importanţi. Printre ei se număra
fizicianul german Max Planck. Einstein a rămas în ministerul de brevete timp de
patru ani după ce scânteia geniului său a apărut în cadrul comunităţii fizicii.
După aceşti 4 ani, s-a mutat rapid mai sus, în lumea academică germană a
discursurilor. Astfel, prima sa întâlnire academică a avut loc în anul 1909 la
Universitatea din Zurich. În 1911 s-a mutat la universitatea germană din Praga,
iar în 1912 s-a întors la Şcoala Politehnică Naţională Elveţiană din Zurich. În
final, a fost numit în 1913 în funcţia de director al Institutului de Fizica Kaiser
Wilhelm din Berlin.
În 1916 a fost publicată întreaga teorie generală a relativităţii. În această
teorie, interacţiunile dintre corpuri, care sunt atribuite forţelor gravitaţionale,
sunt explicate ca fiind influenţa corpurilor asupra geometriei spaţiu-timpului

20
(spaţiul alcătuit din 4 dimensiuni, o abstracţie matematica, având 3 dimensiuni
din spaţiul euclidian şi timpul fiind cea de-a patra dimensiune).
După 1919, Einstein a devenit recunoscut internaţional. El a primit
onoruri şi premii din partea a numeroase societăţi de ştiinţă din întreaga lume.
Printre aceste premii se număra şi Premiul Nobel pentru fizică în 1922. În orice
colţ al lumii, vizita sa devenea un eveniment naţional; fotografi şi reporteri îl
urmau peste tot.
Când Hitler a venit la putere, Einstein a decis imediat să părăsească
Germania şi să se mute în Statele Unite. Deşi adoptase cetăţenia germană în
1914, după ce a fugit în Statele Unite, Einstein adopta cetăţenia americană în
1940. El a fost primit la Institutul de Studii Avansate din Princeton.
În 1939, Einstein a colaborat cu mai mulţi fizicieni pentru a scrie o
scrisoare preşedintelui Franklin D. Roosevelt, accentuând ideea că ar fi posibilă
producerea unei bombe atomice şi presupunea că guvernul german nu ar putea
apela la aşa ceva. Deşi scrisoarea a dus la creşterea eforturilor Statelor Unite de
a construi bomba atomică, Einstein nu a jucat nici un rol în această lucrare şi nu
a ştiut nimic despre acest lucru în acel moment.
După război, Einstein a continuat să se declare suporterul dezarmării
mondiale, dar a refuzat oferta făcută de liderii statului Israel de a fi preşedintele
acestei ţări.
El a vorbit în Statele Unite în perioada anilor 1940-1950 despre nevoia
ca intelectualii naţiunii să facă orice sacrificiu necesar pentru a păstra libertatea
politică.
Einstein se stinge din viata pe 8 aprilie 1955, în Princeton (Statele
Unite).

NIELS HENRIK DAVID BOHR

(1885-1962)

Bohr s-a născut în 1885 în Copenhaga,

fiind fiul unui profesor de fiziologie. A studiat la
Universitatea din Copenhaga, unde şi-a obţinut
doctoratul în 1911. În acelaşi an aplecat la
Cambridge, pentru a studia fizica nucleară sub
îndrumarea fizicianului britanic Sir Joseph John
Thomson, dar în curând se mută la Manchester
pentru a lucra cu alt fizician britanic Ernest
Rutherford.
Între 1913 şi 1915, Bohr publică lucrările
referitoare la teoria structurii atomului, pentru care primeşte premiul Nobel în
1922.

21
 În 1916 Bohr se întoarce la universitatea di Copenhaga ca profesor de
fizică, şi în 1920 devine directorul noului format Institut pentru Fizică Teoretică
din cadrul aceleaşi universităţi.
După o perioadă petrecută în America, se întoarce în Danemarca, unde
este forţat să rămână după ocuparea ţării de către germani în 1940. În cele din
urmă reuşeşte să fugă în Suedia, riscând viaţa sa şi a familiei sale. Din Suedia,
Bohr pleacă în Anglia şi apoi în Statele Unite, unde se alătură efortului de a
realiza prima bombă nucleară, lucrând la Los Alamos, New Mexico, până la
detonarea primei bombe nucleare în 1945.
În acelaşi an Bohr se întoarce la Universitatea din Copenhaga, unde
începe imediat lucrul pentru a dezvolta utilizări paşnice ale energiei atomice.
Niels Henrik David Bohr moare în 1962.

22