Mistica și asceza în viața și opera părintelui Nil Dorobanțu

Considerații generale. Definirea tezei

Părintele Nil Dorobanțu apare, în Zeitgeist-ul de tip violent socialist, drept un nucleu de
sacru într-o lume profană și profanată de conținuturile ateiste ale unui ritm de viață pervers,
dereglat axiologic și ontologic. Înconjurat de un spațiu social distructiv din punct de vedere
ontic, și amplasat în temporalitatea autofagă a mijlocului de secol XX, părintele Nil Dorobanțu
reprezintă exemplul viu al „deshumanizării”, de umilință minimalizatoare a sinelui și de
sincronizare armonioasă între cronologia intimă, purtând încă rudimentele orizontului teluric și
lipsa de timp a Logosului „iubit și dorit veșnic”. În aceste universalii sublimează, la părintele Nil,
nevoia de Dumnezeu, de Adevăr, pe care L-a propăvăduit atât în produsul intelectual, livresc, cât
mai ales prin viața pe care a purtat-o și actele sale de profunde teofilie și antropofilie, definindu-
și astfel propria metodă mistică.
Ascetica1 și mistica2 seamănă, în spațiul vorbirii comune, cu proiectul personal, crucea pe
care fiecare o poartă, independent de prezența în societate și de activitatea civică. Asceza, deci
efortul orientat (nu suficient sieși), se practică generic în regim monahal; este, cu alte cuvinte,
apanajul anahoretului, al ermitului, al pustnicului. Asceza și mistica, implicit, sunt dotări ale
omului a-social, care își orientează existența către focarul extazului mistic, deci refuză
tridimensionalitatea cetății, în vederea adimensionalității teopolisului. „Chipul ascetic” este
iconografic. „Dispoziția ascetică” este asociată sârgului cvasi-debil, ascultării neclintite și
efortului suprauman. Mistica, sau „liturghia teofanică”3, deci cufundarea în tăcerea primordială,
apare în continuare ca un parcurs al golirii de sine pentru unificarea cu Dumnezeu4, așadar ca o
dispariție voluntară din jocul cetății. Părintele Nil, în schimb, neagă și demontează toate aceste
scenarii, demonstrând o apariție fascinatorie, de o demnitate resemantizată profund, în care se
deslușesc noi ipostaze ale misticii și ascezei, înlocuind stereotipia cu prospețimea autenticității.

I. Constanta mistică

Parcursul biografic al părintelui dezvăluie un traiect armonios și intuitiv, alimentând, cu

intermitențe firești, o conștiință a perenității. Misticismul pe care ieroschimonahul îl
reactualizează se recomandă ca o teofanie continuă, o permanentă accesare a resurselor
teandrice, a energiilor (deci lucrărilor) duhovnicești (deci pnevmatice). Acesta pare să
recupereze, întocmai ca marii mistici ai creștinismului tânăr 5, evoluția creștinului prin cele trei
trepte ale desăvârșirii ascetico-mistice.

1
Gândită ca ἄσκησις, deci exercițiu al forțelor mobilizatoare ale spiritului în trup, sau practică a trupului
împotriva lui însuși, sub diriguirea forțelor noetice intime.
2
Definită ca sinteză a principiilor dogmatice și morale, așadar ca moment personalizat, dezabstractizat și
aplicabil individului.
3
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică, Sibiu, 2010, p. 251.
4
În ritmul dictat de Meister Eckhart: „A fi gol de tot ce e creatural înseamnă a fi plin de Dumnezeu și a fi
plin de ceea ce e creatural înseamnă a fi gol de Dumnezeu”.
5
De pildă Sfântul Efrem Sirul sau Sfântul Ioan Scărarul care au adus în sfera practicului algoritmul ascetic
pe care îl teoretizau, reușind nu numai să atragă ucenici fideli, cât, mai ales, să-și permanentizeze opera livrescă în
testimonialul viu al experienței, cf. Crainic, op. cit., p.49.

1
I.1. Despătimirea lui Nicolae

Primul nivel al ascezei părintelui Nil se deslușește încă din impulsiunea primară a
acestuia către disciplină, rigurozitate și fermitate. Fiind educat în spiritul gimnasticii de tip
marțial, în cadrul Curții Militare Regale, integrată Colegiului Național „Sfântul Sava” din
București, acesta termină Liceul Militar din Craiova și este admis la Școala Militară de Ofițeri de
Infanterie, în cadrul Academiei Militare. Mărturia lui Ion Dorobanțu (vărul părintelui) despre
copilul Nicolae, indică explicit către premisele fragede ale unei existențe orientate axiologic:

Nu făcea pe evlaviosul, chiar era. Altfel, vorbea cu toată lumea şi era vesel mereu. Iar
când se slujea în biserică, nu lipsea pentru nimic în lume. Era foarte corect şi cuviincios. Nu-mi
amintesc să fi făcut vreo trăznaie, aşa cum toţi copii fac.

În acest algoritm psiho-structural, teofania de la vârsta de 14 ani pare conținută în ipoteză

și reprezintă punctul declanșator al viitorului parcurs ontic. În urma contactului cu ieromonahul
Arsenie Boca, de la Sâmbăta de Sus, acesta se „contaminează” de o nouă disciplină și un nou
duh al ascultării, flagrant diferit de cel în care fusese educat. Obediența ordinului se transformă
în ascultarea Ordinii hristice, iar tânărul Nicolae fuge de la cazarmă în urma depunerii
jurământului militar, presat de perspectiva crimei în numele pseudo-păcii. Aplică pentru
programe de studiu multiple, în setea unei cunoașteri veridice. Impulsul gnoseologic îl împinge
spre Facultățile de Teologie, Drept, Filosofie-Litere, pe care le absolvă „magna cum laude”,
înscriindu-se, în cele din urmă, la doctorat sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae, alegând
ca temă ceea ce avea să-i fie obsesia primordială a biografiei lui: „Teoria Logosului întrupat în
viața duhovnicească”6. Deprinde cursiv 12 limbi străine7, învață stenodactilografia, studiază
sociologie și etnologie; reușește, stricto sensu, să atingă performanțele unui umanist veridic,
preocupat, însă, de cunoaștere, și nu de umanitate. În centrul studiului său nu se află omul, ci
Omul. Ulterior avea să exclame, într-un condesat acces al temperamentului „de foc”, „supra-
nervos”8 de tip mistic:

Omul pe care-l cunoașteți voi, specialiștii, nu e așadar omul concret, omul real, ci nu-i
decât o schemă compusă ea însăși din schemele construite de tehnicile fiecărei științe. (...)
Observarea și experiența nu constituie decât forma inferioară și descriptivă, puerilă, a științei în
fașă, spre clasificarea fenomenelor. (...) Toata știința adunată la un loc nu ne poate informa
asupra naturii ultime a lucrurilor.9

Iată, așadar, plânsul umanistului care, deși asimilase enorm din bagajul informațional
antropogen, sesizează desincronizarea, incongruența logică și insuficiența epistemologică a

6
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Rugăciuni în prigoană, Ed. Floare de April, 2016, p. 4.
7
Printre care amintim engleza, franceza, germana, italiana, rusa, sanscrita, greaca, ebraica și latina, limbi
care permit studiul exhaustiv al culturii de tip occidental și al construcțiilor spirituale de sorginte orientală. Învață
Noul Testament în limba greacă în parcursul unui trimestru universitar.
8
Ioan Gh. Savin, Mistica și ascetica ortodoxă, București, 2013, p. 26.
9
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Omul, ființă necunoscută. Exegeză, Ed. Floare de April, 2016, p. 31.

2
simplului exercițiu al rațiunii. Calculul imanenței, efortul intelectual abstractizant, precum și
analiza matematico-filosofică se dovedesc perdante, nereușind să acopere și să satisfacă dorința
de Adevăr a tânărului Nicolae. În această etapă a vieții, însă, cel care avea să devină părintele Nil
Dorobanțu, pregătește instrumentarul mental pe care avea să îl închine „în altar”10. Culturalizarea
și proiectul de studiu indică stringența unei trainice asceze mentale: achizițiile informaționale
sunt metabolizate, apoi negate și împinse la periferia ființei. Ocuparea intelectului cu operațiile
„geometriei pedestre”11 sunt forma incipientă a exercițiului mental: umplerea psihicului pentru
vidarea ulterioară. Cultivarea, educația, supunerea la comanda superiorului militar sunt forme
implicite de asceză, ale depersonalizării prin universalizare, ale despătimirii prin executarea
ordinului. Nicolae traversează lumea într-un exercițiu noetic pentru a putea renunța ulterior, pe
deplin, la orice produs al ei12:
La capătul fiecărei științe minuțios învățate zi și noapte în ani grei de studiu am găsit
Logosul dumnezeiesc și argumentația rațională, dogmatică, teologică reală pentru existența
proniatoare istorică și fizică a Dumnezeului întrupat.
I.2 Iluminarea părintelui Nechifor
Perioada de monahie a părintelui este relativ scurtă: este tuns în monahism în 1947, apoi
hirotonit ierodiacon în 1948 și ieromonah în 1949, urmând ca în anul 1952 să primească schima
mare, fiind schivnicit de ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Din această perioadă, detaliile
sunt sărace. Știm doar că monahul Nechifor pornește cu ardoare în efortul kenotic, de eliberare a
sarcinilor imanente, urmând un program discret de înfrânare și, în definitiv, de „destrupare” 13.
Acesta alege să locuiască în clopotnița de la mănăstirea Radu-Vodă, până la terminarea facultății,
fiind numit om de serviciu la internat14, atitudine de mare demnitate și smerenie ontică.
Părintele Nechifor parcurge astfel purificarea într-o moțiune dublu negativă: renunță la
sine și renunță la lume15. Este momentul în care semințele doctrinare germinează în covârșitoare
realități spirituale, asociate incandescenței ființei în tranziția spre cunoașterea i-mediată a lui
Dumnezeu. Părintele se abandonează frecvent în contemplații pasive:
Odinioară, călugărul se arăta uite-acolo, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcaţi
de roade, îmbrăcat numai într-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele şi încinsă cu
o sfoară. Şi păşea uşor, ca o pisică, prin iarba grea de rouă cu picioarele goale. Urca cele
câteva trepte de piatră, până în foişorul de lemn şi uneori rămânea cu ochii în zare, parcă
aşteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea dacă-i vorbeai.16
Faza theoretică (Sf. Maxim Mărturisitorul), sau a photismos-ului, adică a iluminării,
reprezintă și geneza afinității spirituale pentru mănăstirea Vladimirești. Părintele Nichifor vine
aici pentru a predica mulțimilor, cucerindu-le prin atitudinea frustă, luminoasă, de mare candoare
10
Idem, Rugăciuni în prigoană, p. 31: „merg spre altarul nou și nu știu de ce plâng în taina nopții printre
străini”.
11
Arh. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om, Sibiu, 1997, p. 33.
12
În consonanță cu postulatul Magistrului Eckhart: „A fi gol de tot ce e creatural înseamnă a fi plin de
Dumnezeu și a fi plin de ceea ce e creatural înseamnă a fi gol de Dumnezeu”, cf. Nichifor Crainic, op. cit., p. 258.
13
Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și mistica, București, 1992, p. 63.
14
Ieroschim. Nil Dorobanțu, op. cit., p. 5.
15
Ibidem., p. 157.
16
Cf. Claudiu Târziu, „Sfântul desculț”: Părintele Nil Dorobanțu, Formula As, nr. 1210, 2016.

3
și uimitoare forță spirituală, după cum relatează monahul Valerian Grecu într-un dialog cu pr.
Adam Ionel:
Era desculț și încins la mijloc cu o funie. Predica mulțimilor și le împărtășea. A născut
omenirii sentimentul religios.
Din această perioadă datează lucrări de nuanțe retorice încă temperate, care urmăresc o
logică palpabilă; extazul mistic nu transpare, încă, din text, iar patetismul apare doar ca explozie
retorică, dar sublimată din logică, din algoritmi raționali proiectați în dogmatică, morală și
rugăciune. Misticismul este în faza lui adolescentină, însă forța spirituală a părintelui rămâne un
dat istoric incontestabil. Lucrări precum Etica, Tâlcuiri la canoane, Dumnezeu în natură.
Exegeză indică spre un autor care brodează intelectual, operând cu învățătura de credință în
corpul anesteziat epistemologic al învățăturii științelor pozitiviste. Textele menționate au tactul
isihasmului, bat ritmul Rugăciunii Inimii care încă pregătește spiritul17 pentru unirea cu
Dumnezeu; dincolo de raționamentele desfășurate se intuiește gestul rucodeliei intelectuale,
desfășurată sub imperativul duelului cu antihristul. Confruntarea are loc la limita inteligibilului
cu intuiția supra-raționalului hristic, fricțiunea se realizează între pragmatic și noetic:
Nu se poate nimic fără Hristos. Și noi, studiind temeiurile închipuite și cele reale ale
moralei, vom cerceta dacă nesiguranțele actuale ale profesorilor și ale legiuitorilor nu rezultă
numai din iluzia frecventă azi de a crede morala întemeiată pe rațiune, în timp ce ea derivă din
creștinism (...). Învățătura celor doisprezece apostoli este etica creștină istorică, precum Faptele
Apostolilor sunt prima istorie bisericească.18

I.3. Desăvârșirea ieroschimonahului Nil

În data de 5 august 1952, monahul Nechifor este schivnicit, primind numele de Nil. Este
momentul de turnură în care se distinge un salt ontologic și, deopotrivă, mistic. Delimitarea
exactă a momentului desăvârșirii este enunțată retrospectiv în 1959, la doi ani după caterisire:
Se împlinesc patru ani de vedenii și teofanii din 9 iulie 1955, ca o facultate nouă și
teofanică în legătură cu cerurile.19
Din acest punct, opera scrisă și de propovăduire a părintelui primește o nouă încărcătură,
iar lucrarea lui începe să se perfecționeze. În același timp, se produce o înstrăinare explicită față
de structurile ierarhice și sociale: devine nebun întru Hristos, este considerat bolnav psihic
excentric, alienat mintal, a-normal. Securitatea simte amenințarea misticismului pregnant pe care
îl emana și care se concretiza în apariții și dispariții neobișnuite (ceea ce indică jocul pe care
părintele Nil îl desfășura în coordonatele spațio-temporale și eterizarea prezenței lui față de
consistența nerafinată a ambientului) și în seducția contraintuitivă pe care o imprima maselor;
obștile monahale îl exclud, îl expulzează, vizibil deranjate de insistența lui duhovnicească și
asiduitatea liturgică; oamenii care îl ascultă, de la țărani simpli la atei și de la creștini împătimiți

17
Utilizez aici diferența pe care o face Meister Eckhart între Bild („chipul lui Dumnezeu”, spiritul rațional)
și Seele („asemănarea”, sufletul irațional, pishi). Acestea sunt unite generic în suflet (care se situează dialectic față
de fizic, physis), dar numai spiritul rațional, adică structura noetică, se îmbogățește cu „duh de viață făcător”, sau
pneumatikos anthropos, cum apare la Sf. Ap. Pavel.
18
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Etica, Ed. Floare de April, 2017, p. 23.
19
Idem, Rugăciuni în prigoană, p. 21.

4
la evrei vehemenți, se convertesc, se pocăiesc și încep o nouă viață, de această dată, în habitatul
geometriilor superioare ale harismelor liturgice.
Ascetica părintelui Nil se aprofundează, iar isihasmul și Sfânta Liturghie (pe care o
practică zilnic, în biserica de catacombă a Vlahernei, pe furiș) devin funcțiuni ale noii pulsiuni
fiziologice, prelucrate haric în teofanie. Ion Dorobanțu relatează despre părintele Nil:
Prin anii ’60, l-am găzduit pe părintele Nil. Timp de o săptămână, cât a stat cu mine, eu
nu l-am văzut să mănânce sau să doarmă. L-am și întrebat de câteva ori dacă nu-i este foame.
Spunea că nu. Odată mi-a cerut totuși puțină apă caldă cu sare, s-a clătit cu ea în gură și mi-a
zis: „Gata, am cinat!”. În fiecare seară pleca la o biserică, unde se ruga toată noaptea.20

II. Mistica și teofania continuă

Să examinăm, în cele ce urmează, câteva dintre datele teoretice și livrești despre
misticismul părintelui Nil, observând diferența dintre misticismul de factură clasică și noua trăire
pe care ieroschimonahul Dorobanțu o aduce în monahismul românesc de recent secol XX.
Demersul are în vedere demonstrarea a trei dintre fracturile pe care acesta le produce în
arhitectonica și paradigma moral-teologică a timpului său.

II.1. Situarea ontologică

Omul (post) modern habitează un spațiu în care își neagă posibilitatea prin investirea în
multiplicitatea narațiunilor care îl înconjoară și îl silesc la incertitudine și angoasă. Ființarea
umană, deja măcinată agresiv de finititudinea ostentativă a păcatului, bolii și a morții, evacuează
potențialul de ființă prin obnubilarea în ateism, hedonism, materialism și imanentism. Ea golește
transcendența și îl proclamă pe Dumnezeu mort, doar pentru a se putea sinucide în liniște. 21 În
acest climat istoric, în care existența nu mai este hristocentrică, nici măcar egocentrică, ci
explicit demonocentrică, părintele Nil sesizează demența antihristă și o demască explicit:
Mânia rea și furibundă te demască laș, fricos, vanitos, răzbunător și vicios. Predici
fericirea axiologică și totuși aduci nenorocirea materialistă. Vorbești de politică și ești lipsit de
orice politețe și virtute. Propovăduiești societatea și n-ai pic de sociabilitate, ci ură,
dezagregare, disociere. Vai ție!22
Ieroschimonahul Dorobanțu reprezintă în acest peisaj o apariție discordantă: un centru
excentric. Teofania îi dirijează teodulic (întru slujirea lui Dumnezeu) proiectul ontologic și îi
legimitează dorința permanentă a restaurării. În scrierile sale, acesta deplânge diformitatea
realității palpabile, critică vehement existențele inflate de grosolănia imediatului și, deci, opace
la energiile teandrice23. Omul materialist fuge de Hristos și fuge de sine însuși, adică nu-și mai

20
Claudiu Târziu, op. cit.
21
După Götterdämmerung, omul este axiologic handicapat. Îi rămân două opțiuni – nazismul și reversul,
comunismul. În nazism, o societate izolată structural se autoproclamă zeu și pornește un demers discriminatoriu,
practicat ca genocid; în comunism, masele doresc eliminarea ierarhiei și deificarea tuturor oamenilor. În ambele
cazuri, problema este una a identității: fără Dumnezeu, omul e singur. Este punctul în care el își face chip cioplit din
oglindă: nazismul e monoteist, deci absurd și paranoic, iar comunismul e politeist, deci debil și schizofrenic.
22
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Antihristul, Ed. Floare de April, 2017, p. 19. Bestia descrisă este sistemul
comunist, militant ateist, care sugrumă cu mefiență orice manifestare a organismului transcedental uman.
23
Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeul-om și îndumnezeirea.

5
poate concentra gândul în adâncul sufletului 24. Criza omului modern este sofismul lui Protagoras,
„omul este măsura tuturor lucrurilor”, care derivă într-un arianism demoniza(n)t, pe când
adevărul este evident și incontestabil: „Hristos, Dumnezeul-om, este măsura tuturor lucrurilor”
(Sf. Maxim Mărturisitorul). Orbirea, sclavia imanentului, robia porcină a păcatului sunt date ale
relativizării Ființei de către ființare.
Părintele Nil dorește eliberarea prin Adevăr („Adevărul vă va face liberi”, Ioan, 8:31-
32)25, stabilitatea în Unitate („Rămâneți Întru Mine și Eu întru voi”, Ioan, 15:4) 26 și împlinirea
prin deversarea completă a eului spre umplerea ulterioară de divinitate („Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăiește în mine”, Galateni, 2:20). Orizontul teluric trebuie renovat: „Pământul este
spurcat, de aceea trebuie cer nou și pământ nou”. Situarea ontologică astfel definită este una a
prelucrării forțelor volitive ale omului și redirijarea lor în centrul Treimic, deci de transformarea
ființării (mici, perisabile, anti-divine) în Ființă (îndumnezeire, desăvârșire). Voința umană se
deformează pentru a deveni deiformă:
Iată de ce noi27nu dorim decât pe Dumnezeu, nu dorim să avem altă bucurie, plăcere și
veselie, decât în Dumnezeu, în mod mistic.
Problema care străbate existența părintelui Nil este imperativul redistribuirii fiorului
specific extazului mistic. El simte cuvântarea Logosului și trepidația lui anistorică, termenii unei
mișcări pulsatorii pe care încearcă să îi transcrie în discurs: „mistica e vie, actuală și mai
necesară ca oricând”. Întregul lui efort existențial este de narare a Cuvântului atemporal, deci din
afara analogiilor și delimitărilor explicative – mistica se cristalizează în dialogul permanent și
ne-mediat cu Hristos („suntem pururea și pretutindeni în stare mistică”), iar ființa se înnobilează,
devenind un recipient hristofor:
Purtăm mereu și oriunde pe Hristos: la sân, la gură, în minte, pe buze, în respiro-
inspirație28, în inimă, în mișcare, în mâncare și în băutură, în trezvie, în somn, în vedenie, în
cuvânt, în faptă, în mers, pe calea Care-I Hristos.29
Dincolo de crezul și intenția renascimental-ontologice, mistica ieroschimonahului
Dorobanțu conține și o raportare explicită la Sfintele Taine și la ierurgii. El propune misticizarea
clerului, ca punct de plecare în metanoia universală. Reproșul lui este încărcat de regret: asistă la
suicidul umanității și la răstignirea Omului, fără să poată transfera emoția unitivă în conștientul
(sau spiritul) colectiv. Speră, însă, că prin desăvârșirea clerului, deci prin îndumnezeirea lui,

24
Abgeschiedenheit, cf. Meister Eckhart
25
Via purgatio, illuminata, unitiva, i.e. mistica
26
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Tâlcuiri la Tatăl Nostru și Psalmul 50, Ed. Floare de April, 2016, p. 19: „Aici
toate sunt relative, iar în veșnicie totul este stabil”.
27
Persoana I, plural, pe care o folosește părintele are încărcătură stilistică ambiguă. Identitatea nominală cu
o pluralitate de alterități eterogene poate fi explicată ipotetic și selectiv după cum urmează: fie este un plural al
modestiei autorului (explicația cea mai la îndemână, mai facilă și, deci, mai fragilă), fie este vorba despre creștini, în
genere, ori despre părinții îmbunătățiți, fie, o alternativă mai îndrăzneață, prin „noi” se înțelege subiectul-obiect al
omului desăvârșit care atinge în extazul mistic unirea, prin Duhul, cu Dumnezeu Tatăl (vezi: Arh. Sofronie, Vom
vedea pe Dumnezeu precum este, București, 2005, p. 130.
28
Această imagine, alături de cea a sistolei-diastolei, reprezintă în discursul dorobanțian propensiunea spre
Identitate. Mișcarea, deși bi-orientată și, deci, divalentă, conține un singur act fiziologic și o singură calitate-de-a-fi:
viața. Părintele Nil evită ritmul, preferă starea, stasisul, stabilitatea, dincolo de orice constrângere temporală.
29
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Mistica, Ed. Floare de April, 2016, p. 11.

6
lucrarea totalizantă a Sfintelor Taine, comuniunea grației sfințitoare a acestora poate fi
recuperată:
Clerul are datoria de a deveni mistic, spre eficacitatea Sfintelor Taine, ierurgiilor,
moliftelor și tuturor slujbelor celebrate în exercițiul funcțional sacerdotal practic.(...) Există o
necesitate a misticii în tot locul și în tot timpul spre consacrare.
Excentritatea existențială a părintelui Nil se conturează, așadar, ca o fugă spre Centrul
unificator al Absolutului divin și al Tainei:
Mistica este rugă și teologhisire tainică. Tăcere mistică.

II.2. Saltul epistemologic

Următorul pas în analiza misticii dorobanțiene îl reprezintă fundamentarea gnoseologică
a acesteia.30 Scrierile părintelui sunt, în genere, lucrări gnoseologice, de contestare fie a anumitor
orientări științifice (Alexis Carrel în biologie, Camille Flammarion în teozofie, Goethe în
filosofie literară) distructive și compromițătoare. Lucrarea Mistica debutează asertiv și ferm din
punct de vedere logic:
Mistica, drept știință, este bazată pe observație, experiment, introspecție, discuție 31,
analiza și sinteza operelor marilor mistici. Iar eu păcătosul (...) încerc a ridica mistica la rangul
de adevărată știință, ba încă cea mai înaltă dintre științe, centrul și baza teologiei fundamentale,
împărăteasa științei aplicată în viață „adaequatio rei et intellectus”.
După ce demontează dogmatic și prin apelul subtil la logica paralogismului (diagrama lui
Lupasco, din care reiese existența unității întru multiplicitate, prin logica polivalentă) în textele
anti-ateiste și anti-pozitiviste, ieroschimonahul își propunere reinstaurarea științei în metoda ei
supremă de interogare directă a abstractului și contemplare nemijlocită a Absolutului, prin
„analiza și interferența teofaniilor”. Preocuparea epistemologică se mută de la vechea paradigmă
scientistă și senzorială (originând în pragmatismul britanic de secol XVII-XVIII) către
empirismul realității Transcendenței, a depășirii intruzive, antropo-harice, a metafizicilor
artificiale. Unicul mijloc de persuadare și argumentare care îi revine este comparația clară între
„savantismul erorii, al neștiutorilor și ignoranților agramați” și Adevărul revelat euharistic.
Cunoașterea mistică este nu numai informațională, căci ar însemna să fie inertă, ci vectorială, în
deplasare orientată: „ascetica și mistica duc de la teorie la practică și la lucrare în Hristos”, deci
de la contemplație la slujire liturgică.
În acest tip de cunoaștere, subiectul se abandonează complet, pentru a deveni suport al
iluminării („Obiectele creaturale, precum ființele, n-au valoare fără lumina Creatorului, Care le
susține și le luminează”). Închinarea este carteziană: întâi pe axa absciselor, pe orizontalitatea
organelor senzitive, apoi pe axa ordonatelor, pe verticalitatea psiho-cardiacă, într-un seducător
melos al liturghiei minore a inimității:

30
Ioan Gh. Savin, op. cit., p. 13: „Mistica nu este deci o problemă de etică, în primul rând, ci una teoretică
sau mai bine zis epistemologică”.
31
Adică dialog divino-uman.

7
 Cu ochii noștri am văzut, cu urechile noastre nemernice am auzit Cuvântul ceresc, cu
gura am gustat cât de Bun este Dumnezeu Euharistic, cu senzațiile cutanate am simțit pe
Hristos, cu senzațiile organice L-am primit în cele 7 Sfinte Taine, cu senzațiile olfactive L-am
adulmecat, Parfum al Logosului divin.32
Senzația, percepția, memoria, imaginația, cugetul, raționamentul, emoția, voința,
sentimentul, deprinderea, atenția, temperamentul, caracterul, aptitudinea, talentul, dar mai ales
talantul, trebuie cercetate zilnic și, fiind cu inimă curată, înfrântă și smerită, putem vedea pe
Hristos mistic.33
Premisa mistico-epistemologică a părintelui Nil este renunțarea la sine și abandonarea în
grația divină totalizantă din care se revarsă în mod tainic preaplinul cognitiv și gnoseologic:
parcursul de la doxa (opinie, părere), la dianoia (rațiune, logică), și, finalmente, la Epistimi
(cunoaștere). Cadrul nu anihilează și nu anulează organele senzitive, ci le înnobilează, le
perfecționează și le iluminează până la sesizarea mișcărilor extra-fizice.

II.3. Extazul mistic ca experiență estetică

Teofania, sau extazul mistic, poate fi gândită, întocmai ca experiența estetică, în termenii
unei relații subiect-obiect. Într-o teoretizare succintă, subiectul este ființarea misticului care
contemplă, prin intermediul intervenției harice, splendoarea obiectivă (dar nu obiectivată) a
subiectului-obiect Dumnezeu și este contemplat in reverso34. În ambele situații, subiecții sunt
plasați în tăcere (diferența constă în faptul că tăcerea mistică este o locuire întru tăcere și o
plenititudine a ascultării: „Mistica este vorbirea Dumnezeirii cu omenirea, tăcerea creaturii
ascultându-L pe Hristos35) și simt, post-evenimențial, nevoia discursivizării emoției estetice36. În
plus față de acest mod de a experimenta realitatea (fie ea artistică sau naturală) aflată în
vecinătate, contemplația de tip mistic este însoțită de o situare afectivă (Befindlichkeit) în raport
cu subiectul-obiect divin. Este vorba despre melanjul extatic între eros (iubirea care apropie),
agape (iubirea care desparte și menține un interval) și o „nesfârșită sfâșiere” 37 a dragostei divine:
Și noi plângem de iubire purtând pe Hristos la sân. (...) Îl strigăm cu toată ființa, cu toată
respirația în toate zvâcniturile inimii, cu ochii înlăcrimați și seci de plâns. (...) Îl sorbim cu dor
și cu nesaț Euharistic, nu ne mai săturăm de Hristos teofanic și revelațional.38
Adorația se orientează efervescent și explodează în exclamații patetice, în ornamente
stihirarice și suprasaturate afectiv:
Te iubesc veșnic, Hristoase. Altceva nu mai știu ce să scriu și ce să grăiesc decât că Te
iubesc și în ceruri vreau să vin. (...) Te iubesc veșnic, Preasfântă Treime în Unime.39

32
Ieroschim. Nil Dorobanțu, op. cit., p. 99.
33
Ibidem., p. 14.
34
Alois Mager: „[în extaz] raporturile obișnuite ale religiei sunt răsturnate: adorația pleacă de la Dumnezeu
ca subiect-obiect spre om ca obiect”.
35
Ieroschim. Nil Dorobanțu, op. cit., p. 17.
36
David Bentley Hart, Frumusețea infinitului. Estetica adevărului creștin, Iași, 2013, p.73.
37
Arh. Sofronie, op. cit., p. 161.
38
Ieroschim. Nil Dorobanțu, op. cit., p. 87.

8
 Jertfa mistică a părintelui Nil este propria ființă. Odată teofania întreruptă, deci în
momentul în care tăcerea acusmatică este înlocuită cu transferul de Cuvânt, subiectul se
confruntă cu urgența transcrierii descriptive. Lucrul în imagini nu îl stânjenește (cum se întâmpla
cu misticii creștinismului timpuriu, care se întrebau ezitant care este sursa vedeniei), ci el
dialoghează, numindu-L și chemându-L rugător, cu Hristos. În efortul febril de redactare
discursivă a experienței teofanice, părintele Nil dezmembrează scheletul logico-verbal și se
împotmolește în necesitatea utilizării unui mecanism lingvistic scurtcircuitat de supra-sens: nu îi
rămâne decât oftatul melancoliei hristice, mustrarea aspră și îndurerată (dincolo de care tremură
threnosul unui polis decăzut și agonizând) și glasuirea în limbajul îngerilor (într-un nou „mod de
a cunoaște”, cum apare la Sfântul Dionisie Areopagitul, adică într-un nou glas40. Textele
părintelui conțin tensiunile creației secundare, care trimite uneori stângaci, alteori trepidat și
nervos, către Creatorul revelat. Insistența în idee, în patetism, în transcrierea rugăciunii este
proiecția altruismului total și a depersonalizării până la sacrificiu.

III. Apoteoza ascezei: martiriul. Concluzii

După 20 de ani de pribegie, de la momentul caterisirii din 1957, după lungi și repetate
arestări, torturi și bătăi, ieroschimonahul Nil Dorobanțu, sau „sfântul desculț”, moare în condiții
suspecte, după repetate violențe din partea „ighemonilor” (a securiștilor), cu pieptul sfâșiat,
strivit sub greutatea unor lovituri demonizate, probabil furioase pe faptul că dincolo de coastele
pe care le mărunțeau stătea un Hristos viu, împărtășit teofanic. Moartea a fost ascultarea ultimă
pe care părintele Nil Dorobanțu a făcut-o în viața pământească.
Astfel, după ce am delimitat descriptiv-analitic fiziologia inedită, nouă, pregnant proprie
a misticii părintelui Nil Dorobanțu, observând-o întâi în formula ei practică și biografică, apoi în
ipostazierea teoretică, se poate concluziona cu risc minor de eroare că ieroschimonahul Nil
Dorobanțu a fost un mistic desăvârșit, care nu numai că a trăit și teoretizat fenomenul în discuție,
cât a încercat să îl transfere consangvinilor lui întru Hristos, pe care îi iubea și îi ierta cu o
candoare paternă, la temperatura iluminării iubirii Treimice:
Ajută-mi, Doamne, că prea sunt persecutat de tot cosmosul! Ajută-mi, Iisuse Dulce, să
fac slujbe divine, să scot suflete din iadul cel mai din afund! Te-am pus ca pe o pecete pe inima
mea, m-am pitit in Sfintele tale răni, m-am pitulat langă Sfânta Ta Cruce, am luat jugul Tău cel
bun şi uşor, m-am invelit cu Sfântul Sânge Euharistic, sunt copleşit de vederea Ta, incântat de
Cuvântul Tau Ceresc Divin!

Capmare Ștefan

39
Ieroschim. Nil Dorobanțu, Rugăciuni în prigoană, p. 21, precum și în Cuvinte Cerești, epistole
versificate trimise către mănăstirile din țară, prin care propovăduiește deasa împărtășanie, despătimirea și
permanenta lucrare întru Domnul.
40
După cum indică traducerea în lb. engleză a conceptului de „glas” în cântul bizantin: „glasul al II-lea”
devine ”second mode”, de aici analogia dintre glăsuire și mod de a cunoaște, deși se poate argumenta, în maniera lui
Wittgenstein că limbajul influențează și condiționează cunoașterea, însă cunoașterea prin iluminare se dezbară de
auspiciile congenital claustrante ale limbajului.