Sunteți pe pagina 1din 2

“Fragmente şi fragmentări”

Sau
despre reflexia “Idelor lui Marte”, în mundane

Motto: “Două lucruri adânc uitate de toţi creştinii, aproape fără excepţie:
Întâi: Avem dreptul să cerem tot lui Dumnezeu. Al doilea: Dumnezeu nu are
nimic să ne refuze” - Leon Bloy, în “Chipuri spirituale”, de Mircea
Vulcănescu

“Leomer”-ul pe care vreau să vi-l împărtăşesc este unul simplu, mai simplu
nici că se poate: este vorba aşadar despre “a vorbi” (“leomer” în ebraică) în
limbajul oamenilor vechi cu sinele nostru (“Căci dinauntru, din inima
omenească, ies gândurile rele…” Marcu 7, 21). De când nu aţi mai stat de
vorba cu voi înşivă? De când nu aţi vorbit cu inima voastră (nu în mod
psihanalitic, rece şi distant), ca şi cu un prieten bun, cel mai bun, vechi…cel
mai credincios? Geniul dialogului cu noi înşine străbate istoria şi devine,
când conştientizăm acest fapt, ca un argument puternic (“Idele lui Marte”),
de netăgăduit, prin numeroasele sale înţelesuri, sensul şi nu scopul
existenţei, în mundan. Cu cât vorbim mai puţin cu noi înşine, cu atât suntem
mai puţin noi înşine şi, cu atât mai mult avem nevoie de dialogul cu “afar’de
sinele” nostru. „Unde eşti când nu eşti în tine însuţi?” („Immitatio Chisti” –
Thomas de Kempis). La prima vedere, logica aristotelică cu care am fost
infuzaţi în anii de şcoală, unde 1+1=2, pune degetul la tâmplă şi ne arată o
posibilă hibă sau de ce nu, alienare mintală, totuşi, ea rămâne corijentă pe
tărâmul sufletesc. „Psihe’ ” – ul jungian aplicat (refulat de pro-freudienii de
serviciu), nu se mulează de loc pe gândirea pavloviană a omului recent şi ca
atare respinge orice altă normă de cunoaştere supra-arhetipală (Frankl,
Dostoievsky, Grigorie Palamas) ce ar putea răzbate din aritmetica divină,
unde unu şi cu unu dau întotdeauna alte valori. Pe când logica şi calculul
contabilicesc („dracul şi contabilul îs acrii” – Parintele De La Rohia,
Steinhardt) predispune la târguiala clasică, tărâmul religiei, metafizicului
(Nae Ionescu şi filosofia nimicului) este acela ce este şi va fi dincolo de
calculul exact, cu virgulă chiar, al vieţii de zi cu zi. Aşadar, în aceste
lumini...v-aţi vorbit vreodată? Tu şi cu tine...sufletul tău şi ieşirea din
tine...cu tine. „A vorbi” este cu mult mai mult decât „a gândi”, pentru că este
„a avea” după „a fi”. Gândeşte ca şi cum ai sta de vorbă cu cel mai bun
prieten (ionatanian vorbind, chiar aşa este!), care nu te va părasi niciodată,
pe pământ, în iad sau rai fiind. Pe rând toţi, dar absolut toţi te vor
părăsi...prietenii, părinţii, iubitele....numai el, singurul voievod al inimii...nu!
Şi când vei simţi pe buzele minţii acest gust, sigur te vei întreba...dar, nu am
ştiut că se poate, că există, că trebuie...nu este scuză mefistofel-ică mai
acătări de perfidă ca aceasta, pentru că, singura realitate este negată cu
înverşunare şi ascunsă singurei „realităţi”, de către duşmanul Vieţii -
Dezbinatorul. El, sufletul, este mai aproape de noi înşine, decât noi...de noi
înşine...numai să conştientizăm acest lucru. Tot el, este cel mai desăvârşit
genteleman al tuturor eonilor ştiuţi şi neştiuţi: de aceea, Împăratul
împăraţilor, Hristos, stă de vorbă cu el....undeva în pridvorul fiinţei
noastre....când bate la uşă (în iconografia creştină, Hristos stă la uşa
sufletului şi bate, dar uşa nu are decât pe dinăuntru clanţă, deci nu se
deschide decât în sens unic!). „Hristoidica asemănare şi Iisusiaticul chip”
(Giovanni Papini – „Fiul lui Dumnezeu”) se prelinge de pe pragul gândirii
filosofice în mireasma sufletului însetat de Cunoaşterea lui Dumnezeu –
Vladimir Lossky, (în accepţiunea postmodernistă, „filosofie” – iubire de
frumos, Sofia - este egal cu „filozofie” – dar, lucrurile nu stau chiar
aşa...cuvântul - filosofie este unul compus din „filo” care are înţelesul de
iubitor, şi „sofia” care înseamnă înţelepciune, deci filosofia înseamnă iubitor
de înţelepciune. Se pare că „zofia”, contrar înţelepciunii, înseamna
„nebunie”, ceea ce ar schimba complet sensul cuvântului. Sursa: Dex
online). Aşadar, fragmentarea gândirii şi îmbrobodirea ei cu minciunile
acestui veac hâd, nu duce decât la ascunderea adevărului: nevoia intrinsecă
de a vorbi cu tine însu-ţi (sau cum zic eu, scandalos pentru unii: „tine însu-
mi”, sau „mine însu-ţi” – în ideea impropierii adevăratei cunoaşteri a
aproapelui, prin iubire, când, pătrunzi în sâmburele fiinţei celuilalt şi-l
cunoşti din interior, nemaiştiind exact de unde începe el şi unde te termini
tu, ca şi cunoaştere, fără identificare sau contopire panteisto-hindusă.
Părintele Stăniloaie, a lansat ideea aceasta de apofatisf-catafatism, specific
Răsăritului Drept-măritor!). Fragmentele adevăratei spiritualităţi se cer
regăsite în veacul fragmentărilor de tot soiul şi o cale, după mine este
dialogul cu sufletul fiecăruia...atât de bătut de valuri, mai abitir ca marea în
furtună.

Oricine pentru alţii,


Acelaşi pentru cei care mă ştiu,

Iulian Gavriluţă

S-ar putea să vă placă și