Sunteți pe pagina 1din 3

Deasupra Mediteranei...

Mi-e foarte greu să mă bat cu Tiriac în această parte a povestirii, în timp ce el vorbeşte despre Opatija şi
Mulligan, eu sunt încă la "Cupa Gallea" şi la micile răfuieli cu Boaghe. Dar pentru că mă despart doar
vreo 200 de zile de seara de ajun în care Ion se antrena pentru Helsinki, am să vă rog să mă iertaţi pentru
graba cu care am să trec peste aceste două sute de zile. De fapt, performanţa mea nr. l în aceste două sute
de zile n-a fost obţinută pe terenul de tenis. Intr-o zi de mai, caricaturistul Neagu Rădulescu mi-a făcut un
desen în "Sportul". Asta s-a întâmplat înaintea unui meci cu Ungaria (tineret). Eu am socotit că apariţia
caricaturii e un mare succes al meu. In fond, fără puţină reclamă e greu să răzbeşti... Din păcate,
caricatura nu m-a ajutat prea mult în joc, şi astfel am pierdut partida cu cel mai slab jucător maghiar, unul
Gadi. Ţin minte că în ziua aceea Gogu Viziru s-a supărat rău de tot pe mine şi mi-a spus că un meci nu se
câştigă cu caricaturi, ci cu mingi mai lungi. Am înghiţit în sec, şi mi-a prins bine.
A doua zi l-am bătut pe cel mai bun om al ungurilor, Varga (Năstase-Varga: 6-4,4-6,6-2 ).
În rest, aproape nimic. Ba nu! Am ajuns în semifinală la Zinnowitz dacă asta e o performanţă la 18 ani şi
am continuat să joc meciuri de antrenament, pentru "CupaGallea". De fapt, ne antrenam ca să ne aflăm în
treabă. Ne aştepta un joc cu Monaco. Iar băieţii de la Monte Carlo erau plezirişti sută la sută. în aceste
condiţii, am mai făcut un antrenament, cu Landau: 6-0,6-l. Din păcate însă, după acest meci m-am
îmbolnăvit şi am lipsit la întâlnirea cu Grecia, revenind pe teren abia la Republicanele de juniori din 1964,
unde mă aştepta din nou... Kerekes (In finala campionatului de juniori 1964, Năstase-Kerekes: 6-2,6-l,6-3).
Şi acum, pentru că l-am ajuns din urmă pe Tiriac cu amintirile, să presupunem că ne-am fi aflat împreună
în sala de antrenament Steaua, în noaptea de ajun. Spun să presupunem, pentru că eu nu aveam încă
fanatismul în antrenament al lui Ion şi nici nu mă aştepta turneul de la Helsinki. Eu aveam să joc peste
câteva zile în "clasica" noastră "Cupă de iarnă", pentru al scoate pe Mărmureanu sau pe Bosch câştigător.
Şi totuşi minunea s-a întâmplat. O minune ca toate minunile, adică pe neaşteptate.
... Stau în vestiar, chiar pe locul unde citisem "Sportul", cu... Newcombe şi nu-mi vine să cred... L-am
bătut pe Mărmureanu, jucătorul nr. 2 al anului 1964 (Năstase-Mărmureanu: 3-6,4-6,6-0,6-4,8-6). Încerc să aflu din
privirea lui Mărmureanu cam ce valoare ar putea avea victoria mea, dar Petre e fudul şi nu-mi dă nici o
atenţie... Peste câteva zile joc finala cu Bosch, "călăul juniorilor", în timp ce mă îndrept spre linia de fund,
repet ca un automat câteva cuvinte: "Am să-l atac tot timpul! Am să-l atac tot timpul! Am să-l atac tot
timpul!"
Bosch începe serios, ca întotdeauna. Ba parcă şi mai serios. Poate că se gândeşte la Mărmureanu.
Atac mereu. Am jurat să atac mereu. Mă găsesc pe linia de fund numai când servesc. Şi reuşesc să câştig
în cinci seturi (Năstase-Bosch: 6-8,6-2,5-7,6-0,6-4). La început nu-mi vine să cred, dar văd că Bosch îmi strânge
mâna, foarte grav, aşa că nu mai încape nici o îndoială."
După ce am primit "Cupa de iarnă", nea Costică Chivaru m-a îmbrăţişat si mi-a dat, zâmbind, o
bomboană de ciocolată, ca pe timpuri:
Bravo, Ilie! Ai jucat foarte bine.
Mi-a mers atacul. Am jucat numai eu. Şi totuşi a fost tare greu. Cinci seturi!
Asta nu contează. Principalul e că le-ai dat la amândoi câte un 6-0. Ăsta e scorul tău, Ilie... 6-0!
Sau 0-6!
Ai să râzi. Chiar aşa e!...
... Peste o oră am intrat pe teren pentru dublu. Eu eram cu Popovici, iar în faţa noastră jucau Dron şi
Kerekes. Mă simţeam foarte bine. Mă gândeam tot timpul la vorbele lui nea Costică Chivaru.
Am început jocul zburând. Zburam spre fileu. Zburam spre culoarele laterale. Plonjam. Mă rostogoleam.
Făceam tumbe. Aruncam racheta ca să prind un stop imposibil, încercam crosuri imposibile. Serveam "a
doua" mai tare decât prima. Eram într-un moment când nu mă puteam stăpâni...
Deodată, la scorul de 3-4, în timp ce schimbam terenul, l-am văzut pe Gogu Viziru că se duce spre arbitru
şi-i spune că echipa Popovici-Năstase abandonează... Ştiu că am scăpat racheta din mână. Eram uimit, îmi
dădeam seama că nu puteam pierde, chiar dacă adversarii ne conduceau cu 4-3. M-am uitat lung la Gogu
Viziru. S-a uitat furios spre mine. Am avut impresia că e gata gata să-mi dea cu racheta în cap. S-a
stăpânit însă. Am reuşit să-l întreb, cu o oarecare teamă: "De ce nu mai jucăm?" Mi-a răspuns rece:
"Pentru că nu mi-ai respectat indicaţiile tactice".
Am reintrat în vestiar. Am aruncat racheta întrun colţ. În ziua primului meu succes adevărat "Cupa de
iarnă 1965", cu cei mari eram tratat din nou ca un băiat de mingi, pentru vina de a fi avut cu puţin în
urmă o bucurie prea mare.
Am rămas multă vreme în vestiar, îmi dădeam seama că un antrenor are, în fond, dreptul de ai cere
elevului său să joace într-un anumit fel, ca să câştige meciul. Dar nu despre asta era vorba...
În ziua victoriei asupra lui Bosch, eu mi-am zis că trebuie să încerc ceva cu care să-mi surprind
adversarii. Ştiam că nu eram un jucător de regularitate. Nu aveam cum să-i bat pe cei mari cu un farhand
puternic sau cu un serviciu în forţă. Mi-am zis atunci că principala mea armă va fi ideea de a juca pe dos,
dacă era cu putinţă acest stil de joc. Câştigând la Bosch numai pe atac ceea ce era, de asemenea, o
surpriză , mi-am zis că va fi şi mai bine dacă voi ataca împotriva legilor tenisului şi mă voi apăra tot
împotriva acestor legi. Era, dacă vreţi, un plan de copil, dar era un plan. Şi am vrut să încerc să pun în
aplicare acest plan chiar în partida de dublu cu Dron şi Kerekes tocmai pentru că răspunderea nu era atât
de mare.
Gogu Viziru avea, desigur, dreptul să oprească jocul, sancţionând-umă pentru nerespectarea indicaţiilor
tactice. Acesta e şi motivul pentru care m-am supus fără să scot un cuvânt, în fond, eram doar un biet
câştigător al unei "Cupe de iarnă". Dar mi-am zis, în acelaşi timp, că la prima ocazie voi încerca să-mi
pun din nou în aplicare planul, indiferent de risc. În orice caz, seara aceea de ianuarie nu a fost prea
plăcută pentru mine. La urma urmei, părerea unui fost campion contează în ochii lumii.
Şi mie îmi lipseau tocmai ochii îngăduitori ai lumii, care să aprobe încercările mele copilăreşti sau
nebuneşti, sau cum vreţi să le spuneţi.
Peste câteva zile însă, a venit şi bomba cea mare. Când mă aşteptam mai puţin, am fost anunţat că voi
pleca în Egipt. Ilie Năstase în Egipt!! Aşa am început să număr zilele până la întoarcerea lui Ion Tiriac din
Finlanda...
Şi am plecat în Egipt. Cu emoţii destule. Era primul meu zbor peste mare. Dar Tiriac a fost bun cu
mine... în general, debutanţii sunt întotdeauna "la mijloc" în asemenea situaţii, îmi aduc aminte, cu ani în
urmă, un tânăr fotbalist, care şedea în avion lângă geam, în dreptul aripii, alături de antrenorul său, a fost
rugat de acesta sa arunce un ghemotoc de hârtie prin hublou. Şi s-a chinuit vreo cinci minute ca să
deschidă gemuleţul rotund. Vă daţi seama ce a urmat după ce debutantul "s-a prins" că toţi ceilalţi râdeau.
Deasupra Mediteranei, Tiriac m-a întrebat aşa, întro doară:
- Şi ce ai de gând să faci în Egipt, Ilie?
- Să încerc şi eu o lipitură. Poate reuşesc să câştig un meci la un om cu nume.
- Prea puţin, Ilie. Egiptul ăsta e doar o trambulină.
- Pe care ai reuşit să o foloseşti, acum trei ani, cu Fraser.
N-a fost destul. In tenis, o înfrângere îţi şterge din palmares zece victorii, iar după aceea nu sunt destule
nici zece victorii ca să uite o singură înfrângere. Aşa e jocul ăsta al nostru.
Bine, dar când poţi spune, în sfârşit, că ai realizat ceva? În fond, ai fost şi la Wimbledon...
În tenis nu e totul să participi, ca la Olimpiadă, în tenis eşti cineva abia după ce ai izbutit să faci ocolul
pământului într-un singur an.
Adică?
Aici, în Egipt, e începutul. Apoi, dacă te invită cineva, faci o săritură spre Palermo sau spre Messina, în
Sicilia. (Pentru că tenisul merge cu soarele). După Messina, urci un pic spre Reggio Calabria. Asta se
întâmplă cam prin aprilie. Cei care nu rămân în Italia, pleacă pe Coasta de Azur, la Nissa, la Monte Carlo.
Depinde de rezultate.Totul depinde de rezultate.
Cei ce rămân în Italia, după ce termină Reggio Calabria, urcă spre Neapole... Eu n-am fost încă în
Italia, dar ştiu cu ochii închişi drumul tenisului... După Neapole vine o altă săptămână, la Roma, pentru
"Foro Italico"...Cine are timp trece şi pe la Florenţa. Repet însă: numai dacă eşti invitat... Urmează, în
general, o pauză pentru "Cupa Davis", şi "ocolul" continuă. După "Cupa Davis", jucătorii mari stau şi
aleg între Bruxelles, Hamburg şi Bornemouth. Apoi vine Roland Garros. Marele Roland Garros. Şi iarăşi
se adună "trenul" tenisului, care, între noi fie vorba, nu e tren, ci avion, cu aeroporturi traversate în goană,
pentru că această cursă a tenisului e nebunie curată, în care abia ai timp să-i arunci boyului valiza şi
paşaportul, la intrarea în hotel: afară te şi aşteaptă maşina care să te ducă pe court, unde arbitrul e nervos
şi se uită mereu la ceas... Şi astfel începe marea traversare.
Ce fel de traversare?
Canalul Mânecii, spre Wimbledon, cu un mic prolog, care se numeşte Queen's Club, adică Clubul
reginei.
Şi apoi?
Apoi vine iar "Cupa Davis", pentru cei care "rămân în viată".
Bine, dar rămân cel mult 20. Ceilalţi ce fac?
Se răspândesc din nou în toată lumea, în pauza pe care le-o dăruieşte "Cupa Davis". Unii pleacă la
Lugano. Alţii ajung la Travemunde. Mai e şi Stockholmul. Laver şi Emerson îşi aduc aminte că la ei
acasă, în acest final de iulie, soarele nu mai frige atât de puternic, pentru că a început iarna, şi fac o escală
de vreo trei patru turnee, la Sydney sau la Perth. Dar asta durează foarte puţin, pentru că "circul" se
urneşte din nou, pentru a doua traversare.
Care altă traversare?
Atlanticul. Spre Forest Hills. Acolo se adună din nou toată "lumea bună". Bineînţeles, numai cu
invitaţii... Şi aşa se termină anul. Dar abia terminat, ocolul se reia...în ultimul timp, startul nu se mai dă
doar în Egipt, pentru că tenisul nu mai vrea să depindă de soare. Noul ocol începe şi în sălile americane,
se continuă în Caraibe şi apoi ia drumul Europei... Palermo... Messina... Catania... Neapole... Firenze...
Alpii... Lugano... Parisul... Londra... Bineînţeles, întotdeauna numai cu invitaţii. Iar acolo unde lista e
deschisă, vin calificările. La Paris, de pildă, sosesc 300 de jucători, dar ajung pe teren doar 128. Ceilalţi
urcă în tribune. La Londra idem...
Şi cum vin aceste invitaţii?
Foarte simplu. Ca la cocktailurile închise. "Având în vedere că mister Ilie Năstase a obţinut o serie de
rezultate care îl recomandă, propunem ca domnia sa..."
Domnia sa?
Da, Ilie. Când cineva are nevoie de tine, devii peste noapte domnia ta...
... Nici n-am ştiut când am aterizat la Cairo. Şi chiar a doua zi aveam să aflu cât e de greu să devii domnia
sa. Martin Mulligan mi-a permis să fac doar patru ghemuri (M. Mulligan-Năstase: 6-2,6-2). Era în mare formă. Şi
totuşi, împotriva aceluiaşi Martin Mulligan, Tiriac a avut a treia zi 4-0 în setul decisiv. Din păcate, până la
urmă a pierdut meciul. Cu două zile în urmă, învinsese un australian pur sânge: Ken Fletcher (Ţiriac-K.
Fletcher: 6-4,7-5). Eu n-am făcut aproape nimic. Spun aproape nimic, pentru că am avut totuşi timp să văd că
mingea zboară foarte repede şi că nu mai pot s-o lovesc în cădere, ca pe "Progresul". Ceea ce nu era chiar
nimic...
După Alexandria, am luat avionul spre casă. Ceilalţi plecau spre Nissa şi Monte Carlo, ca să continue
"ocolul pământului în 365 de zile"... în dreptul nostru era scris, deocamdată, forfait...
Întorşi acasă, am intrat imediat în joc. Ţin minte că Dron a fost primul meu adversar. Şi meciul cu Dron a
fost pentru mine un fel de joacă. Acum eu eram Martin Mulligan, iar Dron era Ilie Năstase. Ce mult a
contat pentru mine acel turneu în care am făcut patru ghemuri la Mulligan!...
Peste câteva zile au venit la Bucureşti tenismanii sovietici. Seniorii şi "tineretul". Ţin minte că Tiriac a
terminat cu Lihaciov în vreo 50 de minute (Ţiriac-Lihaciov: 6-l,6-0,6-l) şi a întrerupt două seturi la zero, cu
Metreveli, din cauza întunericului... (Ţiriac-Metreveli: 6-l,9-7,l-3 întrerupt şi necontinuat). Eu am jucat la "tineret", cu
Egorov... A fost un meci foarte lung... Credincios planului sancţionat cândva de Gogu Viziru, am făcut tot
ce-mi propusesem, căutând să joc "pe dos", ca să provoc surpriza. Am pierdut meciul după vreo trei ore
de luptă (Egorov-Năstase:5-7,6-4,12-l0,l-6,6-3). Cronicarii mi-au reproşat artificiile în jos,
lăudând-ul în schimb pe Kerekes pentru faptul că juca foarte simplu. A doua zi, Kerekes a făcut patru
ghemuri mari şi late la Egorov. Eu, cel neserios, făcusem 30. În aprilie am urcat iar în avion şi am plecat
la Soci. Cu o seară înainte, Tiriac lua şi el avionul, pentru Neapole. Începea, cu alte cuvinte, sa se rotească
în jurul pământului. Drumurile noastre se despărţeau. Dar nu pentru multă vreme...