Sunteți pe pagina 1din 25

Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot spunea că este „cel mai numeros

după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului(în Neoliticul Târziu, numit și Eneolitic) în
cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii
epocii bronzului, iar din cadrul neamului s-a desprins cel mai important grup etnic, acela al geto-dacilor (avându-se
în vedere nivelul civilizației spirituale și materiale dezvoltate, cât și stadiul organizării politice atins).
Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:
 Nord: Carpații Păduroși
 Sud: Munții Haemus
 Vest: Tisa
 Est: fluviul Nistru
REFERINȚE PRIVIND ISTORIA GETO-DACILOR
Istoriografia
 latină - îi denumeștedaci, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic
 greacă - îi denumește geți, cu referire la triburile situate extracarpatic
În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon, geții și dacii
vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Istoriografia latină şi cea greacă conţin informaţii foarte valoroase referitoare la modul de viaţă al geto-
dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum şi sistemul de realizare a conducerii sociale.
Datele autorilor antici se completează cu informaţii desprinse din rezultatele cercetărilor arheologice, întregind
astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca Prestatală.
Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice și construiesc
imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii statului geto-dac.
1. Herodot, în cartea a 4-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Dariusîmpotriva sciților, în
514 î.Hr. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților care „au opus o puternică
rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Geto-dacii erau „cei mai viteji dintre traci”.
2. Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, care vorbeşte despre uniunea de triburi geto-dace
a odrizilor din Dobrogea, care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o căpetenie numită Sitalces şi apoi o altă căpetenie
Seuthes. Acelaşi autor precizează un lucru foarte important: geţii şi alte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu
sciţii, având aceleaşi arme, aceleaşi obiceiuri. Rezultă că orice menţiune referitoare la sciţi este în egală măsură
valabilă şi pentru geto-daci.
3. Autorul latin PompeiusTrogus vorbeşte despre o uniune de teritorii a geţilor democratică, condusă de un
aşa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul militar desfăşurat între regele Filip al II-lea
al Macedoniei şi căpetenia scită Ateas
4. Autorii Strabonși Arian relatează expediția lui Alexandru cel Mare(Alexandru al Macedoniei) din
335 î.Hr. la Nordul Dunării, când regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate la
nordul Dunării.
5. Un alt autor latin, Curtius Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei vorbeşte despre geţii da la Nordul gurilor
Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.
6. Istoricii Diodor din Sicilia şi Polianus şi geograful Pausanias relatează pe larg conflictul dintre Dromichaites,
șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană, și Lysimah, eveniment petrecut între anii 300-292
î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites. Autorii menționează, incidental, că raportul dintre Rege și
Adunarea Poporului evoluase în favoarea regelui.
7. Istoricul Iustinius vorbeşte despre conflictul regelui get Oroles cu tribul Bastarnilor, iar textele unor
inscripții descoperite la Histria menţionează numele unor căpetenii gete din zona Dobrogei, care în sec. 3 î.Hr. îşi
exercitau autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).
8. Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes (Rege dac
din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic. Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per
Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes”.
Concluziile relatărilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:
1. Geto-dacii
 sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă
 aveau construcții civile și militare impunătoare
 dispuneau de armate puternice și bine echipate
2. Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, deoarece procesul
cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfășurat în arealul geografic
prezentat.
3. Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului în România, mai ales în cadrul celei de-
a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tène, caracterizată printr-o puternică dezvoltare
a producției și schimbului de mărfuri, a meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de
bogății, care reprezentau o tentație pentru agricultorii veniţi de pretutindeni.
În această perioadă, relaţiile sociale erau reglementate prin normede conduită fără caracter juridic, norme
ce reprezintă expresia interesului societăţii gentilice şi, ca atare, erau respectate şi aplicate de bună voie de toţi
membrii societăţii.
Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită aveau un
caracter pronunţat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de conduită sunt de sorginte
divină, că provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravieţuit sub anumite aspecte şi le regăsim şi în
societatea feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a continuității poporului român.

NORME DE CONDUITĂ (examen)


Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală, menţionăm reguli
conform cărora acum ne arată obiceiurile:
(1) fii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din proprietatea comună. Din
această regulă de conduită, prin conţinutul său, rezultă că proprietatea privată era în plin proces de constituire.
(2) furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de convieţuire socială
(3) un întreg ritual, care însoţea încheierea convenţiilor sau învoielilor dintre persoane. Acest ritual este
asemănător cu procedura înfrăţirii din Evul Mediu.
(4) Izvoarele antice menţionează jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe vetrele regale,
cum mai erau numite. Acest jurământ trebuia prestat de către toţi supuşii regelui, iar dacă regele se îmbolnăvea, se
considera că unul dintre juraţi a jurat strâmb. Pentru identificarea lui erau desemnaţi 3 ghicitori pentru a arăta cine
era acela şi dacă el nega se aduceau 6 ghicitori. Dacă dădeau aceeaşi soluţie, cel în cauză era condamnat la moarte,
în caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemănător cu instituţia juridică a probei
cu jurători, consacrată de Legea Ţării.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituţia căsătoriei. În această materie, izvoarele
antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă, poetul Menandru zice că tracii cunosc poligamia, în timp ce poetul
Horatius, în odele sale spune că tracii practicau cu stricteţe monogamia. În realitate, nu există o contradicţie, ci se
completează reciproc, pentru că primul se referă la o epocă mai veche, când geto-dacii nu erau evidenţiaţi ca un
element distinct în cadrul neamului tracic, în timp ce al II-lea se referă la o epocă mai recentă, în care
individualizarea geto-dacilor că cel mai important neam tracic fusese desăvârşit. Pe fond, trebuie să precizăm că la
finele Epocii Primitive, femeia avea o situaţie inferioară bărbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a
aplicat-o oştenilor săi înfrânţi în lupta cu bastarnii: să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se
făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere. Semnificative în acest
sens sunt relatările lui Aristotel, care se referă la un trib numit Agatârşi, aceştia având aceleaşi obiceiuri cu tracii.
Agatârşii formulau reguli de conduită în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea
că sciţii respectau drepturile în chip firesc, nu prin legi, iar Herodot precizează, aşa cum am arătat, că încă din
vremea sa, sec. 6, geţii erau cei mai drepţi dintre traci. Dovadă este atașamentul lor pentru respectarea acestor
reguli de conduită.

Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democraţiei militare la societatea organizată politic(stat)
a fost determinat în mod dialectic de o serie de transformări economice şi sociale, pe care le-a suferit societatea
geto-dacă.
Pe plan economic, sunt progresele realizate în timpul vârstei a II-a a fierului, care a dus la creşterea
productivităţii muncii, la creşterea producţiei şi schimbului de mărfuri, ceea ce a determinat intensificarea
comerţului şi a circulaţiei monetare.
Pe plan social, asistăm la o adâncă stratificare socială, care este oglindită şi arheologic în descoperirile unor
morminte cu un bogat inventar în obiectele de podoabă, care contrastau cu locuinţele sărăcăcioase ale marii
majorități a poporului. Apariţia celor 2 clase reclamă crearea statului ca un instrument destinat să asigure
supremaţia clasei dominante. Aristocrația era desemnată prin termenii tarabostes sau pileati, iar oamenii simpli,
săraci, erau denumiți comati.
Sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora distingem între societatea gentilică şi societatea statală:
1.criteriul stratificării sociale
2. criteriul teritorial (apartenența individului la comunitate se realizează în funcţie de teritoriul
locuit, nu în funcție de criteriul afinității-rudeniei de sânge).Acest lucru desemnează faptul că
vechile obști gentilice organizate pe criteriul rudeniei sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale,
constituite pe criteriul teritorial.
Stratificarea socială s-a realizat şi pe fondul deposedării de pământ a obştilor gentilice şi formarea marilor
latifundii, aparţinând aristocraţiei gentilico-tribale. În acest context apare statul ca un instrument în mâna clasei
dominante, utilizat pentru a ţine în ascultare marea masă a populaţiei.
Alături de factorii determinanţi, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, deşi nu
au determinat în sens dialectic, au favorizat, au grăbit formarea statului geto-dac.
 În primul rând este vorba de slăbirea puterilor celţilor în luptele cu romanii.
 În al doilea rând este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economică, militară,
care a dus la atingerea de către romani a limesului dunărean. Statul roman a cucerit Grecia,
Macedonia, precum și litoralul dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-şi
limesul pe linia Dunării.
Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista(care a fost ajutat in demersul său de
Marele Preot Deceneu), despre care Strabon afirma că a pus capăt războiului care îi diviza şi slăbea pe daci şi i-a
făcut pe aceştia să asculte de poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toţi vecinii,
inclusiv romanii aflaţi în primul proces de expansiune militară.
Burebista a realizat o serie de reforme în direcţia consolidării statului şi anume:
 reforma politică, constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri sau prin forța
armelor, întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii.
 reforma religioasă, realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constând în unificarea credinţelor
disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem politeist unic.
 reforma administrativă, care constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din Câmpia
Munteană în zona Munţilor Orăştie(interiorul arcului carpatic)unde a fost întemeiată capitala noului
stat, Sarmizegetusa, şi unde a fost edificat un întreg sistem de aşezări fortificate.
Informaţiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele
conţinute într-o inscripţie aflată la mormântul lui Acornion (de la Dionisos), în care se arată căBurebista ajunsese cel
mai mare stăpânitor al ţinutului de dincolo şi de dincoace de Dunăre.

ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC (examen)


ORGANELE CENTRALE ȘI LOCALE
ORGANELE CENTRALE
1. Regele
Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al aparatului de
stat.
În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter ereditar, iar pe latura ereditară se remarcă
succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui. Regalitatea tinde să devină ereditară, atât Burebista, cât
şi Decebal erau fii de regi.
2. Marele Preot
Acesta juca, în statul geto-dac, rolul de vicerege. Uneori, cele două demnități erau exercitate de aceeași
persoană(ex. Deceneu sau Comosicus, rege si Mare Preot în același timp). Este un vicerege a cărui putere religioasă
completează puterea laică aregelui.
Iordanes şi Diocrates afirmă că marii preoţi aveau o putere aproape regală. Rolul foarte important se
explică prin faptul că aristocraţia şi regii emană legi. Legile sunt de origine divină, de aceea preoţilor le revenea
interpretarea voinţei divine, astfel încât ei aveau principalele atribuţii judecătoreşti. Marele Preot este totodată şi
judecătorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul cărora s-a format şi impus sistemul de
drept geto-dac.
3. Curtea regală
Există şi o curte a regelui la nivel central, organizată după modelul statelor elenistice, având şi o anumită
ierarhie, dovadă fiind inscripţia din Dionysopolis, care vorbeşte despre primul sfetnic al lui Burebista. Acornion şi
Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista şi Vezina a lui Decebal. Era constituită din sfetnici şi executanţi ai
poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate în exercitarea atribuţiilor lor.
ORGANELE LOCALE
Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că în statul geto-dac erau unii puşi mai mari peste
treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor.
Existau două categorii de dregători locali:
 unii aveau atribuţii administrative
 alţii aveau atribuţii militare, puşi la paza cetăţilor
Rezultă că teritoriul statului geto-dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale în cadrul căruia
activitatea din agricultură era dirijată prin organele specializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii în
viaţa economică a geto-dacilor. Principala atribuţie a celor puşi mai mari peste treburile agricole era de a
supraveghea sistemul distribuirii şi redistribuirii loturilor de cultură prin tragere la sorţi, precum şi repartizarea
produselor obţinute pe loturile respective.
Existenţa unei categorii distincte de dregătorii militare arata că există un vast sistem de apărare în centrul
căruia se află sistemul munţilor Orăştie.

După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au luat
locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în reglementarea
relaţiilor sociale din societatea geto-daca.
Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
 O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca
Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei
dominante şi despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
 A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale,
circumscrise organizării de tip politic a societăţii.
 A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris sau cutumiar,
exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un sistem de legi scrise care nu au
parvenit pe cale directă, dar pe care autorii antici le menţionează. Strabon şi Iordanes afirmă că
Burebista a dat poporului său un set de legi scrise, conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista
pretindea că i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în
generaţie până în vremea sa (până în sec 6 d.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea
celor XII Table), acestea conţin norme de drept noi.În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor şi pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasă în
asigurarea respectării legilor pe care le-a promulgat.
Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi
reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conţin referiri la aceste instituţii şi totodată pe
baza urmelor pe care aceste instituţii le-au lăsat în fizionomia unor instituţii ulterioare. Cea mai de seamă
instituţie a dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este instituţia proprietăţii.
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în statul geto-dac
existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de
origine geto-daca pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul este că această
formă de proprietate, cea privată, avea ca obiectpământul, vitele şi sclavii, iar titularii săi erau membrii
aristocraţiei geto-dace, şi anume taraboștii.
A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din examinarea unor versuri
conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri: pământurile proprietăţii
comune devălmaşe se aflau în proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştii, în sensul că nu erau împărţite.
La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri. Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul
folosinţei lui în loturi, care erau atribuite membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin
tragere la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al
asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către
dregătoriiadministrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau tributul datorat statului de cătreobşte din
recoltele obţinute.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL GETO-DAC


Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii acesteia
de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său.
În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-daca trebuia să le
îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi consemnează totodată şi
practica zestrei, termen de sorginte geto-daca. Tot Horatius menţionează că cea mai importantă zestre a femeii
geto-dace nu constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.
DREPTUL PENAL
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele instituţii
vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune concretă existenţa în acest sens provine
de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.

DREPTUL PROCESUAL
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei fuseseră preluate
de către stat, în statul dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice vechiul sistem al
răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale statului
geto-dac.
În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem. Acesta se ocupa de organizarea
şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în acelaşi timp. El
executa atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot, referindu-se la sistemul
judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că duelul judiciar era utilizat
uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC


În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii geto-daci îl
jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea unor tratate de alianţă între
statul dac şi alte state.

Provinciile imperiului erau de două categorii:


 provincii senatoriale (pacificate)
 provincii imperiale (nepacificate)
Organele centrale în Dacia-provincie romană:
 Legatus Augusti Pro Praetore
 Concilium Provinciae
 Procuratorul financiar
 Procuratorul vamal
1. LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE
Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat, prin
intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta era recrutat dintre membrii
Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.
Reşedinţa legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de comandă a consulului de la Roma. El putea
comanda mai multe legiuni şi avea atribuţii supreme de conducere pe plan administrativ, militar şi judiciar.
* După prima reorganizare (Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis) a provinciei Dacia,
înfăptuită de împăratul Hadrian, această situaţie se menţine în DACIA SUPERIOARĂ cu singura deosebire că legatul
imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior -
era fost pretor la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune, spre deosebire de cel
care avea imperium proconsulare, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care îşi avea sediul în castrul de la Appulum,
unde se afla şi reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare. Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la
Colonia Ulpia Traiana.
DACIA INFERIOARĂ era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti,denumit şi
procurator presidial sau “praeses”, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adică dintre cavaleri. Se bucura de
“ius gladii”, care îi conferea depline puteri civile, militare şi judiciare (dreptul sabiei). Capitala acestei provincii,
precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.
DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului şi capitala acestei provincii fiind la Napoca. În Dacia
porolissensis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de la Porolissum-dupa anul 168,
atribuţiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al acesteia.

* După ultima reorganizare a Daciei (Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis), guvernatorul
DACIEI APULENSIS redobândeşte rangul consular de la început şi asigură conducerea şi coordonarea tuturor celor
trei Dacii, purtând titulatura de “legatus augusti pro praetore Daciarum trium”.
DACIA MALVENSIS- procurator presidial-, capitala acestei provincii şi reşedinţa guvernatorului său fiind la
Malva.

Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită şi de faptul că, începând din vremea domniei lui Alexandru
Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de Metropolis a celor trei Dacii.
2. CONCILIUM PROVINCIAE
Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium Daciarum trium),
înfiinţat de împăratul Marcus Aureliu.
Este o adunare provincială alcătuită din delegaţi ai oraşelor celor trei provincii, care se întruneau o dată pe
an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.
Membrii acestei adunări erau recrutaţi din cadrul Ordinului Ecvestru şi din cadrul Ordinului Decurionilor.
Alegeau dintre ei un preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae Augusti, adică preotul cultului
imperial în Dacia.
Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţiuni restrânse, limitate la arătarea
problemelor de interes general ale oraşelor şi provinciilor şi susţinerea intereselor locale în fața administraţiei
imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, faţă de abuzurile magistraţilor
provinciali.
În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreţinerea cultului imperial în Dacia, în scopul
întăririi unităţii provinciilor şi creşterii loialităţii şi devotamentului provincialilor faţă de administraţia romană.
3. PROCURATORUL FINANCIAR
Organizarea financiară a provinciei Dacia
Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la colonia Ulpia
Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile şi impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.
Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei şi era recrutat dintre membrii
Ordinului Ecvestru.
El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.
Această situaţie a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia Superioară şi
apoi în Dacia Apulensis.
Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei
Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.
În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare reveneau procuratorilor
presdiali ai acestor provincii.
O singură menţiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost preluată de
generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuţiile financiare au revenit unui procurator financiar
special, care nu mai avea calitatea de praeses.
În vederea stabilirii impozitelor şi a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani, recensăminte ale
bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi “duumviri quinquenales”.
Impozitele erau de două categorii:
 impozite directe, denumite“TRIBUTA”
 impozite indirecte, denumite “VECTIGALIA”
Impozitele directe erau: impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care seplătea şi pe clădiri, şi
impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai cetăţenii romani, ci şi peregrinii
(străinii, necetăţeni).
Impozitele indirecte erau numeroase erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari de
sclavi, de 1% pe vanzarea altor marfuri si cel mai important fiind impozitul de 2.5 % pe circulaţia bunurilor şi
persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor oficiivamale, amplasate atât la graniţe, cât şi în
interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).
4. PROCURATORUL VAMAL
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite,
denumite Stationes portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de incasare
a taxei vamale fost incredintata unor arendasi numiti Conductores, iar dupa 169 e.n, a fost incredintata unor
procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

În provincia Dacia existau două categorii de aşezări:


 Aşezări urbane
 colonii
 municipii
 Aşezări rurale
 aşezări rurale organizate în forma tradiţională geto-dacă a
obştilor săteşti sau teritoriale
 aşezări rurale organizate după modelul roman
Aşezările urbane erau de două categorii:colonii şi municipii.
Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind în majoritate cetăţeni romani, care se
bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu “ius italicum”,
o ficţiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era asimilat solului italic (asta înseamnă că cetăţenii romani
din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate quiritara asupra pământului, fiind scutiţi astfel de plata
impozitului funciar).
Municipiile aveau un statut inferior, fiind centre mai puţin romanizate, locuite în majoritate de latini şi
peregrini, însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem de clară între colonii şi
municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al aşezărilor urbane în imperiu şi,
evident, şi în provincia Dacia.

1. Consiliul municipal - Conducerea supremă a oraşelor

Conducerea supremă a oraşelor, colonii şi municipii, era exercitată de un Consiliu municipal, organizat după
modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea şi Senat Municipal.
Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinul decurionilor).
Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 şi 50, fiind stabilit în actul de înfiinţare a
oraşului, în funcţie de numărul cetăţenilor romani din localitatea respectivă.
Membrii Senatului Municipal erau desemnaţi pe un mandat de cinci ani, de acei magistraţi specializaţi cu
efectuarea recensământului, denumiţi “duumviri quinquenales”.
Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiţii:
- să fie cetăţeni romani ingenui (adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna oameni
liberi)
- să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani (fără perspectiva de a fi puşi sub tutela)
- să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi (pentru că decurionii răspundeau cu propria
lor avere pentru neîncasarea impozitelor şi taxelor datorate de provincialii statului român)
Atribuţiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)
Principalele atribuţiuni ale Consiliului Municipal erau:
1. Atribuirea de terenuri
2. Soluţionarea problemelor edilitare
3. Organizarea spectacolelor şi a jocurilor publice
4. Coordonarea activităţii administrative şi fiscale
5. Îndeplinirea obligaţiilor de cult
6. Alegerea magistraţilor oraşului şi a sacerdoţilor (adică a preoţilor municipali)
7. Cinstirea persoanei împăratului şi a guvernatorului/conducatorilor provinciei

Magistraţii superiori erau numiţi:


- în colonii “duumviri iure DICUNDO”
- în municipii “quatuorviri iure dicundo”
Aceştia erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni, şi aveau atribuţiuni administrativ-executive şi
judiciare (ceea ce le arătă şi numele).
Alţi magistraţi civili erau edilii(“aediles”), care aveau ca atribuţii:
 Poliţia oraşelor
 Aprovizionarea pieţelor
 Întreţinerea clădirilor şi a străzilor
Pe lângă aceştia, erau şi cvestorii (“quaestores”), care se ocupau cu administrarea finanţelor şi a bunurilor
oraşului.
Magistratii sacerdotali (sau preoţii municipali) erau aleşi de către decurioni, fiind integraţi într-un sistem
ierarhic, în fruntea căruia se afla “pontifex”, ales dintre decurioni, urmat de “flamines” (erau preoţii zeilor
principali) şi augurii (sacerdoţi de rang inferior).
1. Primul eşalon al conducerii oraşului era format de Ordinul Decurionilor, compus din membrii
Senatelor Municipale şi magistraţii municipali. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg
aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.
2. Cel de-al doilea eşalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceştia erau persoane avute, cu un
mare potenţial economic, dar care nu îndeplineau condiţiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau
aleşi pe viaţă de către decurioni, şi aveau că principala sarcină aceea de a întreţine cultul împăratului şi
cultul Romei, şi de a contribui cu donaţii substanţiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în
domeniul civil, cât şi în domeniul religios. Augustalii se constituiau într-o asociaţie la nivelul întregii
provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla şi conducătorul lor, acel “sacerdos arae
Auguşti”, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al lui “concilium provinciae”. Avea o functie de
cenzura.
3. Al treilea nivel al conducerii oraşelor îl reprezentau colegiile/colegia. Acestea sunt asociaţii cu
caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile
profesionale (de ex. Colegiul meşteşugarilor, negustorilor, etc.) erau organizate după modelul militar,
grupându-i pe membrii lor în “decurii” şi “centurii “, şi erau conduse de un “praefectus” sau “magister”,
fiind totodată puse sub protecţia unei persoane de vază a oraşului, denumită “patronus” sau “defensor”
(apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).

Pentru analizarea acestei instituţii trebuie făcută distincţia între proprietatea asupra pământului, pe de o
parte, şi proprietatea asupra celorlalte bunuri.
Proprietatea asupra pământului
Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat două forme de
proprietate:
 Proprietatea quiritară - era exercitată în Dacia de către cetăţenii romani care locuiau în
coloniile investite cu ius italicum şi al căror teritoriu era asimilat solului Romei. Nu se
plateasu impozite, insa putea fi dobandita prin uzucapiune, era sanctionata prin actiunea
revendicara. Conferea toate prerogativele dreptului de proprietate (ius putendi, ius fruendi,
ius abutendi, utilizare, fructificare, dispunerea de bun materiala si juridica)
 Proprietatea provincială - era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către cetăţenii
romani care nu locuiau în coloniile investite cu ius italicum. Purta asupra imobileleor care nu
erau susceptibile de proprietate quiritara, adica nu aveau ius italicum. Nu era susceptibila de
uzucapiune, ci doar de prescriptio longi/longissimi temporis. Implica plata de impozite. Nu
conferea deplinatatea drepturilor si prerogativelor proprietarului. Nu era sanctionata prin
actiunea de revendicare, ci printr-o actiune grevata de aceasta.
Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la duşmani treceau
în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public). În fapt, aceste terenuri erau date în
folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar: tributum solii sau stipendium.
Întrucât aceasta folosinţă exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulţii romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor şi instituţiilor juridice existente la acea
dată, considerând că provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul şi că pot fi asimilaţi
până la un punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective
un veritabil drept de proprietate, pe care romaniştii l-au denumit proprietate provincială. În acest sens, provincialii
aveau toate atributele dreptului de proprietate. Puteau transmite terenurile respective prin acte intervivos,
utilizând tradiţiunea şi, de asemenea, le puteau transmite mortis causa, prin testament. Totodată, după modelul
uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea provincială o uzucapiune specială, numită
praescriptio longi temporis. Paul şi Modestin o denumeau praescriptio longae possessionis.
Prescriptio longi temporisse deosebeşte însă de uzucapiunea din dreptul civil:
!SEMINAR! Efecte, termen si disparitia diferentierii odata cu unificarea legislativa efectuata de imparatul
Justinian./
1. În privinţa termenelor: în cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt de 1 an pentru
bunurile mobile şi de 2 ani pentru bunurile imobile. În cazul lui prescriptio longi temporis,
termenele sunt de 10 ani între prezenţi (între persoane aflate în aceeaşi localitate, iar mai apoi în
aceeaşi provincie) şi de 20 de ani între absenţi (între persoane care se afla în localităţi diferite, mai
apoi în provincii diferite).
2. În privinţa efectelor: uzucapiunea din dreptul civil este o prescripţie achizitivă, duce la
dobândirea dreptului de proprietate de către posesor la împlinirea termenului de 1 an sau, după
caz, de 2 ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescripţie achizitivă, ci extinctiva. Efectul
acestei prescripţii constă în respingerea/stingerea acţiunii în revendicare, a proprietarului de către
posesor, însă, dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie, nu mai putea revendica acel bun. La imolinirea termenului se stingea dreptul de a
valorifica in justitie dreptul asupra unui bun si a calitatii de proprietare a celui in contra caruia a
curs termenul.
3. În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescription longi temporis era
admisă joncţiunea posesiilor şi, totodată, nu se cereau condiţiile justului titlu şi a bunei
credinţe.
A fost creată, totodată, şi o praescriptio longissimi temporis, adică prescripţia celei mai lungi durate, care
avea un termen iniţial de 40 de ani, în timpul împăratului Constantin cel Mare, redus apoi mai întâi la 30 de ani, în
vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea. Prescriptio longissimi temporis se aplică atât bunurilor imperiale
(patrimonium caesaris), cât şi bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea, o prescripţie
extinctivă.
Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între fondurile italic şi cele
provinciale, astfel încât Italia devine şi ea o simplă provincie a Romei, nemaiavând statutul special anterior.Pe cale
de consecinţă, împăratul Justinian a unificat uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creând următorul sistem:
 Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi,
denumită praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau atât justul titlul (iusta
causa posessionis) şi buna-credinţă. În toate cazurile prescripţia avea un caracter achizitiv
(era un mod de dobândire a proprietăţii).
Împăratul Justinian menţine şi praescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea fizionomie:
 Dacă posesorul era de buna-credinţă şi nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente,
la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;
 Dacă posesorul nu este de bună credinţă sau a intrat în posesia bunului prin mijloace
violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu
succes acţiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longissimi
temporis îşi menţine vechea fizionomie de prescripţie extinctivă.
Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituţiune imperială, dată în anul 528 d.Hr. Figura
juridică a proprietăţii provinciale a dat naştere pe planul tehnicii de reglementare juridică unor atribute şi unor
determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietăţii divizate de tip feudal.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 şi 1855 într-o mină de aur părăsità de la Alburnus
Maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduse şi publicate de către marele romanist german Theodor
Mommsen, la Viena, într-o ediţie criptică, denumită Corpus Inscriptionum Latinarum.
Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăbliţe din lemn de brad, legate câte 3. Aceste tăbliţe sunt uşor
scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest strat de ceară s-a scris cu ajutorul
unui stilet. În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe fetele interioare ale tăbliţelor I şi III şi pe ambele fete ale
tăbliţei II.
Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile şi, ca atare, numai acestea au putut fi
citite şi descifrate.
Tripticele conţin documente incheiate la Rosia Montana si au fost traduse de marele romanist german in
Corpus Inscriptionem Latinarum, Theodor Mommsen, aceste documente fiind urmatoarele:
 4 contracte vânzare
 3 contracte de muncă
 2 contracte de împrumut
 1 contract de societate
 1 contract de depozit
 1 proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare
 lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet
 actul prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti o datorie
Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a dedus că
tripticele au fost ascunse în mina de populaţia din Roşia Montană, care s-a refugiat apoi în timpul Războaielor
Marcomanice şi nu s-ar mai fi întors, dupa ascunderea tablitelor in mina. Această explicaţie nu poate fi, însă,
susţinută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona Munţilor Apuseni a reprezentat până la sfârşitul dominaţiei
romane una dintre preocupările principale ale a administraţiei romane în Dacia şi care ne împiedică să luăm în
considerare explicaţia oferită de Mommsen.
Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi întors în
localitatea respective la încheierea Războaielor Marcomanice şi că din aceste considerente, actele comunităţii din
Roşia Montana au rămas în mină şi nu au fost recuperate, fiind descoperite în urma unor exploatări aurifere
combinate cu anumite cercetări arheologice.
CONŢINUTUL JURIDIC AL TRIPTICELOR DIN TRANSILVANIA
1. CONTRACTELE DE ÎMPRUMUT
În ceea ce priveşte contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte creditor este o femeie
peregrină (fiind numita Anduena lui Bato).
Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor dreptului roman,
întrucât:
 Peregrinii nu aveau jus commercii.
 Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater familias) erau
puse sub tutela perpetuă a agnaţilor lor, întrucât romanii considerau că femeile sunt obstaculate
din punct de vedere intelectual şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu auctoritatis
tutoris (cele sui iuris). Aceasta înseamnă că acest contract de împrumut nu a fost încheiat sub
normele dreptului roman, nici potrivit cutumelor locale.
Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenţie prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti
dobinzi la suma împrumutată.
Şi acest lucru contravine dreptului roman, deoarece în dreptul roman obligaţia debitorului de a plăti dobinzi
la suma împrumutată se realiza dintr-un act suprem, fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (stipulaţiune a
capitalului şi a dobinzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulaţiune a dobinzilor) alăturată lui mutuum
(împrumutul de consumaţiune, care este esenţialmente gratuit). Si in acest caz avem o derogare de la normele
dreptului roman.
Stipulaţiunea este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau despre usurarum.
Aceasta înseamnă că, în dreptul roman, obligaţia de a plăti dobânzi se asuma numai în formă solemnă. (Chiar dacă
elemente de mutuum erau prezente– Prezenţa martorilor – s-a folosit stipulatio sortis et usurarum, contractul fiind
valabil deoarece putea fi folosit între peregrini şi cetăţeni.).
2. CONTRACTUL DE DEPOZIT
În triptice avem şi un contract de depozit.
Este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este încheiat ad validitatem, ci este încheiat ad
probationem, adică cu scopul de a proba o obligaţie izvorâtă dintr-un alt raport juridic.
STIPULAŢIUNEA,CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI GARANȚII PERSONALE
În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru realizarea
operaţiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanţiilor personale, deşi în epoca respectivă dreptul roman
crease acte speciale prin care se realizau operaţiunile juridice respective, şi anume:
 Mutuum, pentru împrumutul de consumaţiune
 Fideiusio (fideiusiunea), ca garanţie personală
3. CONTRACTE DE MUNCĂ
Prin unul dintre contractele de locaţiune din Triptice se realizează o locaţiune de servicii (locatio operarum)
în formă contractului de muncă, prin care o persoană îşi închiriază serviciile către patronul unei mine.
În privinţa acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul respectiv conţine o
clauză potrivit căreia muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din cauze ce nu-i
sunt imputabile, mina fiind inundata.
Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părţile contractante trebuie să-şi execute obligaţia, deşi
cealaltă parte contractată nu şi-o mai poate executa fără vina sa.
În contractul de locaţiune de servicii, cel care ia iniţiative de a-şi închiria forţa de muncă se numeşte locator,
iar cel care închiriază forţa de muncă a altei persoane se cheamă conductor. Prin urmare, în cazul nostru locatorul
este muncitorul.
In contractele sinalagmatice, adica cele care genereaza sarcini pentru ambele parti, regula este urmatoare:
riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.
În dreptul roman clasic, această regulă se modifică, riscul fiind asumat de conductor/patron, care trebuie să-
l plătească pe muncitor şi pentru zilele în care acesta nu poate munci din cauze care nu-i sunt imputabile.
În Dacia, in Triptice, printr-o convenţie, părţile derogă de la această regulă, stabilind prin contract că riscul
este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (locator). Această deosebire faţă de dispoziţiile dreptului
roman, se explică prin discrepanța majoră de statut social şi economic între patronul minei şi muncitor, muncitorul
fiind obligat să accepte această clauză în contract, clauză care nu-i este favorabilă. Contractul de munca devine
astfel, un contract de adeziune, adica la ale carui clauze aderi sau nu, fara a le putea negocia.
4. CONTRACTE DE VÂNZARE
În ceea ce priveşte unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de cea proprie
contractului de vânzare din dreptul roman, deşi efectele pe care le produce sunt identice.
Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu privire la obiect şi la preţ, se
năştea contractual consensual de vânzare, care avea ca efecte urmatoarele obligaţi ale vânzătorului:
1. De a păstra şi preda lucrul
2. De a garanta pentru viții
3. De a garanta pentru evicțiune
4. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
În Tripticele din Transilvania, însă, pentru fiecare efect exista o clauza distincta:
1. O clauză de cumpărare
2. O declaratie referitoare la preţ
3. Clauze distincte cu privire la viții şi evicţiune
4. O declaraţie a garanților
Contractele de vânzare din triptice este semnat nu numai de către martori, ci şi de către părţi şi garant.
Sub acest aspect, în dreptul roman vechi, actele erau de 2 categorii:
 Acte redactate în formă obiectivă (semnate numai de martori) – tipice perioadei de început al
dreptului roman
 Sub influenta orientrului, au inceput sa fie acte redactate în formă subiectivă (semnate numai
de părţi) – tipice epocii clasice şi postclasice.
Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât şi de către părţi, înseamnă din nou
o derogare de la principiilor dreptului roman si o tranziţie de la formă obiectivă la cea subiectivă.
Într-o altă tăbliţă cerată, operaţiunea juridică a vânzării se realizează atât prin intermediul mancipaţiunii, cât
şi prin intermediul contractului consensual de vanzare. A dus la formarea a multe opinii ale comentatorilor.
Mai mult decât atât, analizând mancipaţiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu este îndeplinită
niciuna dintre condiţiile sale de formă, mancipaţiunea fiind un act de drept civil, de dobandire a proprietatii, supus
unui formalism riguros şi excesiv. Mancipatiunea este accesibila doar cetatenilor romani, in triptice atat mancipant
cat si accipiens erau peregrini, de asemenea, in dr rom mancipatiunea poarta asupra unor lucruri romane, aici
poarta asupra unui lucru neromana Este necesara prezenta lui Libripens si rostirea unor ritualuri solemne.
- Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare/redactare şi că părţile nu au vrut să spună
mancipaţiune, ci tradiţiune. Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul
“mancipaţiune”. Traditiunea este act de drept al gintilor si este nesupus regulilor de fond.
- Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi contractul
consensual în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice, fără a putea explica, însă, de ce
părţile au folosit mancipaţiunea fără să respecte una din condiţiile sale de formă.
- Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.
Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare. În explicarea acestei situaţii, trebuie să
plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii, iar contractul
consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci era un contract generator de obligaţii. Altfel spus, la
romani, prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la vânzător la cumparator, ci
contractual doar genera obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului liniştita şi utila posesiune a bunului
(vacuam posesionem tradere, linistita si deplina posesiune) sau a proprietăţii bunului, dacă vânzătorul era chiar
proprietar, iar transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietăţii de la vânzător la cumpărător, se realiza printr-
un act ulterior şi distinct de contractul de vânzare care a dat naştere acestei obligaţii.
În feudalism, contractul consensual de vânzare devine translativ de proprietate (transmite proprietatea de
la vânzător la comparator chiar în momentul realizării acordului de voinţa cu privire la obiect şi la preţ), sub
influenta bizantina.
Împrejurarea ca în Triptice aceeaşi operaţiune juridică se realizează atât prin vânzarea consensuală
generatoare de obligaţii, cât şi prin mancipaţiune, care este un mod de dobândire a proprietăţii, semnifică faptul că
suntem într-o perioadă de tranziţie de la contractul consensual generator de obligaţii din dreptul roman la
contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudală.
Din cercetarea formelor şi elementelor contractelor şi a statutului juridic al persoanelor care le-au încheiat
se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme nici dreptului civil, nici dreptului ginţilor şi nici cutumelor
locale. De aceea este greşit din start demersul ştiinţific de a încadra aceste acte într-una dintre rânduielile juridice
respective şi de a considera ca o ciudăţenie orice abatere de la prevederile unuia dintre sistemele de drept pe care
le-am invocat. Aceasta pentru simplul motiv că actele din triptice au o fizionomie specifică, de natură a le conferi o
identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.
Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică şi etnică dintre autohtonii
geto-daci şi coloniştii romani, a avut loc şi o sinteză instituţională, atât la nivelul instituţiilor politice, cât şi la nivelul
instituţiilor juridice.
Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman, care a stat la
baza Legii Ţării, adică a dreptului nostru feudal nescris.
ORGANIZAREA OBŞTII SĂTEŞTI (TERITORIALE)
Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării în condiţii optime a
principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură şi păstoritul).
Nu cunoaştem în mod direct organizarea interna a obştilor săteşti sau teritoriale în perioada cuprinsă între
retragerea aureliana şi sec. VIII, dar o putem deduce în mod indirect dintr-o serie de documente scrise ulterior
formării statelor româneşti de sine stătătoare, precum şi din examinarea sociologică a unor forme de obşti care au
supravieţuit până în epoca modernă, in soecial din zona de munte. Cert este că, în perioada pe care o avem în
vedere, obştea sătească sau teritorială avea un caracter arhaic. La nivelul obştii nu existau stratificări sociale de
natură de a asigura un statut privilegiat unora dintre membrii săi.
ORGANELE DE CONDUCERE ALE OBŞTII
 Adunarea Generală a Obstei
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 Aleşii obstei
!Adunarea Generală cuprindea pe toţi oamenii majori (18-25) ai obştii, majoratul fiind stabilit fie în raport
cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Nu se cunoaşte exact situaţia femeilor, deoarece în timpurile mai noi ele
participau numai la adunările unde trebuia să se ia hotărâri cu privire la bunurile lor. Totuşi, în fiecare adunare
dominau anumite grupuri de vârstă şi sex, după natura scopului urmărit de obşte. Între acestea se distinge „grupul
oamenilor buni şi bătrâni” care, datorită experienţei, calităţilor personale şi conduitei lor morale, exercitau cea mai
însemnată influenţă în dezbaterile şi hotărârile adunărilor.
Adunarea generală se numea tot “obşte” şi se ţinea la casa obştei, iar în zilele de sărbătoare la biserică,
fiind convocata prin viu grai. Era formata doar din barbati sau femei vizate in mod direct.
Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major ale obştii,
sens în care decidea cu privire la patrimoniul ei
- atribuirea locurilor pt culturile agricole
- stabilirea locurilor aflate în stăpânirea unei gospodării („racle”) sau a celor care urmează să
fie amenajate prin muncă personală (stăpânirile locureşti”).
- îngrădirea ţarinilor
- organizarea muncii colective-pornirea plugurilor sau a turmelor, stabilirea felului culturilor
şi a timpului fiecărei operaţii
- rezolvarea conflictelor dintre membrii obştii
- transferul de bunuri şi încheierea diverselor angajamente
- organizarea celor necesare pt întreţinerea bisericii şi a cultului religios.
!Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice, fiind semnificativ faptul
că denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din statul feudal, ceea ce atestă
continuitatea poporului român.
!Dintre aleşii obştii cei mai importanţi erau:
 Vornicul, care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia, de exemplu cand se
construia o noua casa a obstii.
 Nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii
 străjerii
 Postelnicul, care avea în grijă biserica satului
 Logofătul, ştiutor de carte care scria actele obştii
 Jitarul, - păzea recoltele.
 Judele – şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare. Această denumire vine de
la duumviri jure dicunda şi quatorviri jure dicunda
 O categorie aparte de aleşi erau preotul şi meseriaşi (fierari, potcovari, olari, tâmplari)
Judii puteau pedepsi pe cei care le nesocoteau deciziile.
Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le stabilea atribuţiile şi le
supraveghea activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi nici
nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.
Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a populaţiei daco-
romane, ceea ce nu exclude existenţa unei forme de organizare sociale mai vaste sub aspect teritorial.
Este vorba despre uniunile sau confederaţiile de obşti, denumite şi obşti de obşti. Acestea se organizau din
necesitatea utilizării mai judicioase din punct de vedere economic a unui anumit teritoriu (spre exemplu, versantul
unui munte sau valea unui rău), sau din necesităţi de natură militară (pentru o mai buna organizare împotriva
atacurilor popoarelor migratoare).
Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre forme superioare de
organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale de tip feudal) care au dat naştere mai târziu statelor
feudale de sine stătătoare. Alte confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub această formă şi după întemeiere.
Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din reprezentaţii obştilor
componente şi care avea ca principale atribuţiuni:
 rezolvarea problemelor patrimoniale comune
 soluţionarea litigiilor dintre obşti
 stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
 organizarea apărării în comun a obştilor
Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către organele proprii de
conducere ale acestora. Unle obsti au evoluat spre forme superioare de organizare politica, in timp ce altele si-au
pastrat forma originala pana in feudalism.
NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTILOR SĂTEŞTI SAU TERITORIALE
Pentru relaţiile din interiorul obştilor aflate în acest stadiu este caracteristic mai mult o lipsă de organizare
decât juridică decât un sistem juridic propriu-zis. Regulile de conduită care se formează sunt legate direct de relaţiile
de producţie. Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească îşi formează în primul rând reguli care să organizeze
munca în comun a tuturor membrilor.
În cadrul principalelor reguli de producţie se situează intervenţia conducerii obştii pentru stabilirea felului
culturii agricole, a alternării lor, a efectuării diferitelor munci, a fixării loturilor destinate pentru anumite culturi
speciale (cânepă, in), unele cu caracter permanent (viile), livezile. Intervenţia obştii avea loc şi în privinţa ţarinei
destinate agriculturii, unde erau necesare comasări.
O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura egalitatea tuturor
membrilor obştii determinată de participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind unul care se desfăşura în
comun.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul economic, care se referă
la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).
Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii îmbrăca două forme:
 Stăpânire comună devălmaşă
 Stăpânire personală sau individuală
Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci sunt forme de apropriere a
folosinţei bunurilor, si nu se confunda cu proprietatea privata sau indiviza.
Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:
- pădurile
- păşunile
- islazurile
- apele

In perioada arhaica si:


- turmele comune
- fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
- moara satului
- bogăţiile subsolului
Un corolar al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective era imposibilitatea membrilor obştii
de a înstrăina părţi din hotarul obştii în vederea asigurării unităţii şi integrităţii obştii respective.
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obştii pentru
amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă. Munca respectivă încorporată în bun cu
ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare economică nouă. Cel care a depus munca, avea drept de
posesiune asupra acelui amenajament.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost, ca şi la romani, locul de casă şi grădină, heredium, iar
semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îl reprezintă gardul. Au
urmat, însă, şi alte treceri ale unor alte terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală, anume câmpul de
cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit şi țarină sau raclă.
Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la sorţi, însă nu ca în vechiul
sistem geto-dac anual al asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Terenurile respective se mai numeau şi loturi-
matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte terenuri aflate în hotarul obştii şi
care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmaşă a membrilor obştii.
Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în stăpânirea
personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri cu vegetaţie
forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole, de cultura şi intră în stăpânirea individuală a acelor
membri ai obştii care le-au amenajat. Ele se numesc stăpâniri locurești. Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire
comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea membrilor obştii, în speţă, a Adunării Generale a
obstei, obştea continuând să exercite un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor teritoriilor aflate
în hotarul obstei. Drept de protimis, prentiune, unul din membrii obstei vroia sa instraineze stapanirea.
NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ
(agricultura si cresterea vitelor)
 Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură si a atributiunilor între membrii obștii.
 Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.
 Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură și cele care vizau
distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștii şi pentru acel fond de
rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă.
 Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea turmelor, împărțirea
produselor turmelor comune ale obștii, stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut activități ce implicau o anumită
specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștii, cum ar fi activitățile meșteșugărești. Regula era
ca cei care se ocupau de mestesugarit aveau in proprietate obiectele realizate.
Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului specializării
muncii.
NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor membrilor obștii, egalitate izvorâtă
din stăpânirea devălmașă asupra pământului, precum și din desfasurarii muncilor fundamentale în comun.
Împrejurarea că unii din membrii obștii erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă o
încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor persoane se realiza exclusiv pe baza
calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.

NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI


În perioada obștii arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și copii, iar la nivelul ei
funcționa principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor ei asupra patrimonului acesteia, din care derivă
obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soţi. Totodată, egalitatea soților în ceea ce
privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor. Familia este democrata, spre deosebire de familia romana,
aristocrata. In cazul familiei romane, pater familias exercita puterea absoluta asupra tuturor persoanelor si
bunurilor aflate sub puterea sa, in timp ce in cazul familiei romanesti vorbim despre principiul egalitatii. Acest
principiu s-a intarit sub influenta preceptelor crestine.

Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea religioasă, iar divorțul
era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină egalitate în privința motivelor de divorț pe
care le puteau invoca. Sotii aveau drepturi egale.
În ceea ce priveşte materia succesiunilor:
 descendenții aveau întreaga/egala vocație succesorală la mostenirea mosiei familiei
 era recunoscut și dreptul la moștenire/succesiune al soțului supraviețuitor

În materia obligațiilor, toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea fiind
libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul roman.
Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea, care sub influența dreptului bizantin devine consensuală
translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei în acea epocă. Pentru
bunuri de mica insemnatate se facea consensual, iar pentru bunuri de mare importanta, era necesara aprobarea
adunarii generale.
In materie penala, SOBB judeca procesele.
NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTII ȘI PROCEDURA DE JUDECARE
Solidaritatea obștii se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștii, cât și în raporturile cu obștile
învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau și legea talionului și sistemul compozițiunii voluntare.
În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile, cât și pentru
soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum și sfatul oamenilor buni și bătrâni- instanțe care trebuiau
să aplice sancțiuni membrilor obștii, mergând până la excluderea celor vinovați din obște/comunitate.
În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă a obstei arhaice apar unele probe
fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu brazda și proba cu jurătorii, ceea ce
atesta continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor juridice.