Ioan Alexandru(1941-2000), cel mai de seamă poet crestin român
postbelic, este,in viziunea mea,un inovator al limbajului artistic in poezie.Acesta reuseste să revalorifice cuvintele ,dându-le sensuri noi,in ideea că acestea au puterea de a schimba concepţia unui om . Titlul poeziei „Lumină lină” este o metaforă ce sugerează idealul lui Ioan Alexandru de a surprinde perfecţiunea prin intermediul creaţiei .Substantivul nearticulat „lumină” este determinat de epitetul „lină”, accentuând profunzimea stărilor eului liric. Tema poeziei este reprezentată de condiţia omului de geniu, care tinde către imaginea absolutului.Este prezentă, de asemenea, in poezie tema trecerii ireversibile a timpului, asa cum reiese din secvenţele: „I-atâta noapte şi uitare/Şi lumile-au pierit în zare”, „Au mai rămas din vechea lor /Luminile luminilor”. Din punct de vedere al versificaţiei, opera este alcătuită din 5 strofe.Primele 4 strofe au fie câte 4 versuri, fie câte 6 versuri, in timp ce ultima are 12 versuri.Rima poeziei este imperecheată, ritmul este iambic, iar măsura variază intre 8-11 silabe. Repetiţia sintagmei „lumină lină” accentuează preocuparea eului liric pentru domeniul ştiinţei,necunoscutului, care în viziunea lui capătă o latură blândă, dezmierdatoare. Câmpul semantic al naturii: „codrii”, „răsărit”, „crini”, „pământ” evidenţiază inaccesibilitatea absolutului, şi natura paradoxală a acesteia. Structura „Lumină lină Logos sfânt” sugerează cunostinţele din vaste domenii ale eului liric.Logosul, termen folosit in filozofia materialistă antică, denumeste ordinea cosmică, raţiunea umană şi destinul, o ipostază a divinitaţii. In concluzie, poezia „Lumină lină”, scrisă de Ioan Alexandru, este o operă literară complexă, care sugerează bucuria iubirii in imperiul luminii celei fără de hotar si surprinde intr-un cadru inedit efemeritatea omului.