Anatomia sistemului imun.

Organe limfoide primare

Organele limfoide sunt ţesuturi organizate, la nivelul cărora, limfocitele interacţionează cu celule
non-limfoide. Acestea sunt importante fie în maturarea limfocitelor, fie în iniţierea şi dezvoltarea
răspunsurilor imune specifice. Organele limfoide sunt reprezentate de organele limfoide primare
sau centrale, unde se realizează generarea limfocitelor şi organele limfoide secundare sau
periferice, unde sunt iniţiate şi se dezvoltă răspunsurile imune.
Măduva osoasă şi timusul sunt organele limfoide primare. Ambele tipuri de limfocite îşi au
originea în măduva osoasă, dar numai limfocitele B se maturează la acest nivel. Precursorii
limfocitelor T migrează sub influenţa unor factori chemotactici în timus unde are loc maturarea lor
(T cell – thymus-derived cell).

Timusul, ontogenia limfocitelor T şi selecţia repertoriului limfocitelor T. Timusul, situat retro-

sternal, este organul limfoid primar absolut necesar diferenţierii precursorilor hematopoietici în
limfocite T, aspect demonstrat la pacienţii cu sindrom DiGeorge.
Sindromul DiGeorge, descris în anul 1954 şi denumit de către unii autori anomalia DiGeorge –
DGA (DiGeorge anomaly) este definit ca o monosomie 22 (absenţa unui CRS 22), ce conduce la
defecte ale celulelor responsabile de formarea glandelor paratiroide, a arterelor din arcul aortic, a
cordului şi a timusului. Reprezintă o anomalie complexă în care, printre altele, apare o
imunodeficienţă proporţională cu nivelul de hipoplazie a timusului. Aplazia timică este practic
incompatibilă cu viaţa dar, în majoritatea situaţiilor, este prezentă doar o hipoplazie a timusului, iar
numărul de limfocite T exportate din timus variază cu gradul de afectare a organului.
Deşi la mamifere funcţionează toată viaţa, producţia de limfocite T se diminuează semnificativ după
pubertate.
Diferenţierea limfocitelor T este un proces complex, care se desfăşoară în stadii succesive de
dezvoltare şi care depinde esenţial de micromediul timic şi de semnalele pe care precursorii T le
primesc de la o relativ largă varietate de celule, fie că sunt celule epiteliale timice, fie că sunt celule
non-epiteliale, reprezentate de macrofage şi celule dendritice.

1
Structura timusului. Timusul este un organ bilobat, fiecare din cei doi lobi fiind, la rândul său,
organizat într-o serie de lobuli. Stroma timică este formată din fibroblaste mezenchimale şi celule
epiteliale dendritice (prezintă prelungiri citoplasmatice), ce alcătuiesc o reţea tri-dimensională.
Printre aceste celule se găsesc limfocitele T în dezvoltare (timocite). Fiecare lobul este constituit
dintr-o regiune corticală şi una medulară, separate prin joncţiunea cortico-medulară, populată cu
macrofage „santinelă” şi celule dendritice.
În regiunea externă a cortexului se găsesc „celulele doică”, celule de origine epitelială, care au
capacitatea de a prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite, împreună cu care
formează complexe multicelulare. În regiunea medulară se găsesc în schimb „corpusculii Hassal”
formaţi, cel mai probabil, din aglomerarea celulelor epiteliale degenerate.
Celulele stem limfoide ajung în timus, în sinusul subcapsular, iar de aici îşi vor începe drumul care
va străbate mai întâi corticala, apoi joncţiunea cortico-medulară şi medulara. De-a lungul acestui
traseu, timocitele parcurg etape succesive de proliferare şi de diferenţiere, precum şi procese
denumite „de selecţie”. Secvenţial, se exprimă pe membrana timocitelor o serie de molecule ce vor
contura în final fenotipul celular T.
La începutul formării lor în cortexul extern, timocitele sunt denumite dublu negative (DN),
deoarece nu exprimă nici una dintre moleculele co-receptor, CD4 sau CD8 şi prezintă o intensă
activitate de proliferare. Apoi, celulele se opresc din proliferare, exprimă CD3 şi încep să îşi
rearanjeze genele TCR. Mai puţin de 5% dintre timocite ajung la rearanjări productive ale genelor
TCR γ şi δ, astfel încât ele vor exprima TCR de tip 1. Restul vor opta pentru un TCR β.
Odată cu exprimarea TCR 2 (β), timocitele încep să exprime ambii co-receptori, CD4 şi CD8,
motiv pentru care în această etapă de dezvoltare se numesc dublu pozitive (DP). Timocitele DP
proliferează şi traversează cortexul timusului, ajungând la nivelul joncţiunii cortico-medulare.
În acest stadiu de diferenţiere, celulele T vor începe să sufere procese denumite de „selecţie”, rolul
acestora fiind acela de a înlătura atât limfocitele care prezintă un TCR nefuncţional, în sensul că nu
sunt capabile să recunoască moleculele MHC self, cât şi limfocitele care recunosc complexele
MHC/peptid self. Primul proces este selecţia pozitivă, care presupune uciderea prin apoptoză a
timocitelor al căror TCR fie nu interacţionează cu moleculele MHC self, fie prezintă o aviditate
prea mare pentru MHC. Doar acele timocite DP care recunosc şi leagă cu o forţă moderată
moleculele MHC I sau II vor fi „selectate pozitiv”, adică supravieţuiesc. Procesul de selecţie
pozitivă asigură „restricţia MHC”, adică, capacitatea TCR de a recunoaşte şi interacţiona doar cu
molecule MHC self. Cel de-al doilea proces este selecţia negativă şi constă în uciderea prin
apoptoză a tuturor timocitelor care, prin TCR, interacţionează cu peptide self, asociate moleculelor
MHC I sau II. Prin acest proces sunt deletate clonele de timocite care recunosc structuri self, ceea
ce asigură protecţia structurilor organismului împotriva unui atac autoimun, cu alte cuvinte, este
asigurată toleranţa centrală la self.
Selecţia pozitivă reprezintă totodata şi un moment crucial de evoluţie a timocitelor, în sensul că
acestea se vor diferenţia în celule simplu pozitive (SP), adică vor exprima mai departe fie molecula
CD4, fie CD8. Timocitele SP sunt reţinute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce
induce o nouă proliferare. Totodată, celulele ajung la deplina maturitate şi vor fi exportate în
periferie ca limfocite T mature, MHC-restrictate şi self-tolerante. Ele sunt limfocite naive şi se
află în stadiul Go al ciclului celular. Din timus vor pleca valuri succesive de limfocite T, într-un ritm
care este mult mai alert la vârste tinere, procesul menţinându-se însă şi la vârsta adultă, când, la
nivelul timusului pot fi identificate în continuare timocite aflate în toate stadiile de dezvoltare.
Dezvoltarea ulterioarã, în periferie, a limfocitelor T depinde de interacţiunea cu antigenele.

Maduva osoasă, ontogenia limfocitelor B şi selecţia repertoriului limfocitelor B. Primele

experimente legate de producţia de anticorpi la păsări, au arătat că sinteza acestora este dependentă
de prezenţa unui organ limfo-epitelial, numit bursa lui Fabricius. Indepărtarea chirurgicală a
acestui organ previne sinteza anticorpilor şi, în consecinţă, celulele care se maturează şi se
diferenţiază în celule secretoare de anticorpi au fost numite celule derivate din bursă (B-derived)

2
sau limfocite B. La mamifere, diferenţierea celulelor B are loc iniţial în ficatul fetal, după care
măduva osoasă preia această funcţie pentru tot restul vieţii.
Limfocitele B iau naştere din celula stem hematopoietică şi fiecare etapă din ontogenia acestor
celule se desfăşoară sub influenţa semnalelor pe care precursorii le primesc din micromediul
medular şi în special de la celula stromală. Lineajul B cuprinde mai multe stadii de dezvoltare,
caracterizate de producerea unor fenomene care au ca efecte majore rearanjările genice pentru
lanţurile grele şi uşoare şi sinteza acestora, asamblarea şi expresia receptorului pentru antigen
(BCR) pe membrana celulară. Prima clasă de imunoglobuline care apare pe membrana limfocitului
B în ontogenie este IgM, iar stadiul se numeşte B imatur, etapă în care limfocitele B sunt supuse
procesului de selecţie negativă. Interacţiunile dintre limfocitele B imature şi antigenele self,
fenomen ce are loc tot în măduva osoasă, sunt urmate de inactivarea sau deleţia limfocitelor
potenţial auto-reactive, mecanism major de menţinere a toleranţei la self (absenţa răspunsului
imun specific). Limfocitele B, care nu recunosc antigene self şi “scapă” procesului de selecţie
negativă, vor trece în următorul stadiu de diferenţiere caracterizat de co-expresia IgD alături de
IgM, stadiu numit B matur. IgM şi IgD de pe membrana unei celule B au aceeaşi specificitate
antigenică, adică recunosc şi interacţionează cu acelaşi antigen.
Odată ce şi-au completat maturarea, ambele tipuri celulare, limfocitele T şi limfocitele B pătrund în
circulaţia sanguină, de unde vor migra în organele limfoide secundare.

Organe limfoide secundare

Patogenii pot pătrunde în organism pe multe căi şi pot induce infecţii în multe situsuri diferite. Cei
mai mulţi agenţi infecţioşi pătrund în organism prin piele sau pe la nivelul epiteliului tractului
intestinal, al celui uro-genital sau al celui respirator.
Pentru o recunoaştere optimă a antigenului şi pentru declanşarea unui răspuns imun eficient,
majoritatea celulelor (limfocite, fagocite şi celule accesorii) se găseşte localizată şi organizată în
ţesuturi şi organe bine definite anatomic, la nivelul cărora se produce şi transportul şi concentrarea
antigenelor, ceea ce facilitează contactul dintre ele şi limfocitele specifice. Acestea sunt organele
limfoide secundare sau periferice, reprezentate de ganglionii limfatici, splina, ţesutul limfoid
asociat mucoaselor (MALT), sistemul imun cutanat. De asemenea, în ţesutul conjunctiv şi în
toate organele, cu excepţia sistemului nervos central, există agregate de limfocite, mai puţin bine
delimitate şi caracterizate.

Ganglionii limfatici sunt structuri limfoide bine organizate, amplasate pe traseul vaselor limfatice
din intregul organism, care colectează fluidul extracelular din ţesuturi şi îl returnează în sânge.
Acest lichid se numeşte limfă, iar vasele prin care circulă se numesc vase limfatice. Vasele
limfatice aferente, care drenează fluidele tisulare, transportă, de asemenea, şi antigene, majoritatea
legate de celule accesorii, în ganglionii regionali. In acest fel, sistemul limfatic reprezintă un
mecanism eficient de colectare a antigenelor, iar ganglionii limfatici, situaţi pe traseul vaselor
limfatice, “scanează” limfa pentru identificarea antigenelor. Ganglionul este înconjurat de o capsulă

3
fibroasă şi este organizat într-o arie corticală, spre exterior, şi o arie medulară. La rândul său,
cortexul este divizat în două regiuni: cortexul superficial şi cortexul profund sau paracortex.
Cortexul superficial, numit zona B-dependentă, conţine majoritatea limfocitelor B, organizate în
foliculi limfatici, dar şi alte tipuri celulare, dintre care amintim celulele foliculare dendritice
(FDC). In cursul dezvoltării răspunsului imun, unii foliculi prezintă o zonă centrală în care au loc
proliferări intense ale limfocitelor B, numită centru germinal. Aceşti foliculi se numesc secundari,
în timp ce foliculii fără centru germinal, sunt numiţi primari. Foliculii primari conţin în special
limfocite B mature naive (limfocite B mature, dar care nu au venit niciodată în contact cu antigenul
pentru care exprimă receptor), nestimulate antigenic. Centrii germinali se formează în urma
stimulării antigenice a limfocitelor B.
Aria paracorticală (zona T-dependentă), este populată de limfocite T, în special LyT CD4+ şi de
celule dendritice ce funcţionează ca APC-uri. Limfocitele T naive pătrund în ganglion fie prin
limfaticele aferente, ce se deschid în sinusul subcapsular, fie pe la nivelul unor venule tapetate cu
celule endoteliale cuboidale, numite venule cu endoteliu înalt (HEV-high endothelial venules).
In medulară, se găsesc plasmocite, macrofage şi celule dendritice, organizate sub formă de
cordoane localizate printre sinusoidele limfatice şi vasculare. Deşi limfocitele se găsesc în apropiata
vecinătate a altor tipuri celulare, ele nu formează joncţiuni intercelulare cu acestea, menţinându-şi
capacitatea de a migra şi recircula între limfă, sânge şi tesuturi, fenomen numit trafic limfocitar.
Splina este un organ de aproximativ 150 de grame, situat în hipocondrul stâng, specializat în
colectarea antigenelor din circulaţia sanguină (nu are circulaţie limfatică). Artera splenică
pătrunde în organ la nivelul hilului şi se divide în ramuri din ce în ce mai mici. La nivelul
arteriolelor, ţesutul limfoid se dispune ca nişte “manşoane” în jurul acestor vase, structuri numite
teci limfoide periarteriolare (PALS-periarteriolar lymphoid sheaths), care conţin limfocite T şi B,
dispuse în arii oarecum separate. In apropierea arteriolei se dispun limfocitele T, majoritatea fiind
LyT CD4+(2/3), iar în jurul ariei T sunt dispuse limfocitele B, organizate, ca şi în ganglioni, în
foliculi limfatici primari sau secundari, cu centru germinal. Celulele foliculare dendritice (FDC) şi
macrofagele sunt şi ele prezente.

Tecile limfoide periarteriolare sunt înconjurate de o zonă, numită marginală, populată în special de
macrofage, capabile să funcţioneze ca APC-uri. Tesutul limfatic splenic formează pulpa albă, ce se
găseşte răspândită în pulpa roşie. Aceasta din urmă formează majoritatea ţesutului splenic, conţine
numeroase tipuri celulare (eritrocite, trombocite, macrofage, granulocite, limfocite, plasmocite) şi
reprezintă, pe de o parte, un rezervor important de eritrocite, trombocite şi granulocite şi, pe de altă
parte, sediul de distrugere a eritrocitelor şi a trombocitelor senescente.
Tesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) este situat la nivelul mucoaselor tracturilor respirator
(BALT–bronchial-associated lymphoid tissue), gastro-intestinal (GALT–gut-associated lymphoid
tissues) şi uro-genital, fiind format din agregate de limfocite şi celule accesorii. GALT include
amigdalele (inelul lui Waldayer), apendicele şi plăcile Peyer de la nivelul intestinului subţire.
4
Sistemul imun cutanat cuprinde limfocitele şi celulele accesorii de la nivelul dermului şi al
epidermului. Printre keratinocite, celulele epiteliale ce formează epidermul, există un tip de celule
dendritice, numite celule Langerhans, capabile să preia antigene şi să le transporte în ganglionii
limfatici regionali, prezentându-le LyT CD4+. Epidermul conţine şi limfocite T, dintre care multe
exprimă TCRγδ. In derm există multe macrofage, LyT CD4+ şi LyT CD8+, multe dintre ele fiind
celule activate sau de memorie.
Deşi diferite în aparenţă, organele şi ţesuturile limfoide secundare prezintă în comun aceeaşi
arhitectură de bază de organizare şi funcţionează în scopul captării şi colectării antigenelor de la
nivelul focarelor de infecţie şi prezentării lor limfocitelor ce circulă continuu la acest nivel, ceea ce
are drept rezultat iniţierea şi dezvolatrea de răspunsuri imune specifice.
Traficul limfocitar
După maturarea în organele limfoide primare, limfocitele T şi B migreaza în periferie ca limfocite
naive (limfocite mature care nu s-au întâlnit cu antigenele pentru care exprimă receptori specifici).
Cele mai multe dintre limfocitele B naive şi limfocitele B efector (plasmocitele) rămân, de obicei,
cantonate în organele limfoide secundare sau în măduva hematopoietică, plasmocitele acţionând la
distanţă prin anticorpii pe care îi secretă.
In schimb, limfocitele T, atât cele naive, cât şi limfocitele T efector şi T-urile de memorie circulă
continuu şi intens. Recircularea limfocitelor, fenomen numit trafic limfocitar, are drept scop
facilitarea întâlnirii dintre limfocite şi antigenele specifice.

Activarea limfocitelor T. Efectori T

Interacţiunea antigenelor cu receptorii antigen-specifici de pe membranele limfocitelor T şi B
iniţiază o cascadă de evenimente care vor duce la proliferare celulară, expansiune clonală şi
diferenţierea celulelor în efectori şi limfocite de memorie. Consecinţele activării limfocitelor T sau
B sunt complet diferite din punct de vedere al funcţiei efectorilor. In cazul limfocitelor B, efectorii
sunt reprezentaţi de plasmocite, celule responsabile de secreţia anticorpilor. Efectorii T CD4+ sunt
surse majore de citokine, molecule solubile cu efecte variate asupra diverselor tipuri celulare, în
timp ce majoritatea efectorilor T CD8+ sunt citotoxice, funcţia lor fiind aceea de a ucide celule.

Activarea Ly T este iniţiată de interacţiunea dintre complexul TCR/CD3 de pe membrana acestuia

şi peptidul provenit din procesarea Ag, prezentat în asociere cu o moleculă MHC self exprimată pe
membrana celulei partener (APC pentru un LyT CD4+ şi celula ţintă pentru un Ly T CD8+).
Această interacţiune şi semnalele de activare ce iau naştere implică şi alte molecule exprimate pe
membranele celor două celule, numite molecule accesorii. Unele dintre ele facilitează un contact
mai bun între limfocite şi celulele partener, amplificând afinitatea de legare, altele intervin în
semnalizare (CD3), iar altele funcţionează ca şi co-receptori, intervenind atât în recunoaşterea
moleculelor MHC, cât şi în transducerea semnalului de activare (CD4, respectiv CD8).
Interacţiunea dintre TCR/CD3 şi complexul Ag/MHC reprezintă semnalul principal de activare,
dar el nu este suficient pentru activarea completă a limfocitului T naiv. Este necesar un semnal co-
stimulator şi un al treilea semnal, reprezentat de IL-2, secretat de limfoctul T şi utilizat într-o
manieră autocrină. Absenţa semnalului co-stimulator induce anergie (absenţa RI).
5
La aproximativ 48 de ore de la activare, Ly T întră în ciclul celular şi începe să prolifereze, fenomen
numit expansiune clonală, şi va genera o clonă numeroasă de celule, care se vor diferenţia în celule
efector şi celule cu memorie. In felul acesta se asigură un număr suficient de mare de limfocite
specifice antigenului care a declanşat RI. Celulele efector îşi exercită funcţiile. Dacă limfocitul
activat este LyT CD4+, efectorii generaţi se numesc helper, funcţia lor majoră fiind de a secreta
citokine. Dacă limfocitul T activat este LyT CD8+, efectorii se numesc citotoxici şi au ca funcţie
majoră uciderea Ag-specifică a ţintelor celulare. O parte dintre celulele T expansionate clonal în
urma stimulării antigenice se diferenţiază în limfocite T de memorie, care supravieţuiesc un timp
îndelungat şi, la contacte ulterioare cu acelaşi antigen, vor iniţia răspunsuri imune secundare.

Proprietăţi ale limfocitelor T efector

Limfocitele T CD4+ efector se numesc limfocite T helper (Ly Th) iar funcţia lor majoră este de a
secreta citokine. Acestea sunt molecule solubile, grupate în familii, secretate de diverse tipuri
celulare, de obicei local, în cantităţi reduse, care acţioneaza fie local, în manieră autocrină sau
paracrină, fie la distanţă, în maniera endocrină. Acţionează asupra unor diverse tipuri celulare prin
intermediul receptorilor pentru citokine şi, prin efectele pe care le produc, citokinele reglează
răspunsurile imune celulare, umorale şi reacţiile inflamatorii.

Limfocitele T CD8+ efector se numesc Ly T citotoxice (CTL), iar funcţia lor majoră este uciderea
celulelor infectate de microorganisme (virusuri şi unele bacterii). Mecanismul de ucidere utilizat de
CTL este inducerea apoptozei la nivelul celulei ţintă, eveniment ce se poate realiza prin:
- secreţia de perforine şi granzime; mecanismul este asemănător celui utilizat de celulele NK, cu
diferenţa că uciderea pe care o realizează T-ul citotoxic este specific ţintei.
- o serie de sisteme moleculare membranare, dintre care cel mai cunoscut este sistemul Fas/FasL.
Interacţiunea dintre molecula FasL, exprimată pe membrana CTL şi ligandul specific (Fas) de pe
ţintă, declanşează o cascadă de evenimente intracelulare, care au drept consecinţă activarea, în
nucleul ţintei, a unei endonucleaze, responsabilă de fragmentarea acizilor nucleici. Distrugerea
materialului genetic, este urmată de fragmentarea nucleului şi apoi a întregii celule ţintă, cu
formarea de corpi apoptotici, ce vor fi indepărtati prin fagocitoză.
Activarea limfocitelor B. Efectori B. După exportarea lor din măduva hematogenă, Ly B mature şi
naive populează organele şi ţesuturile limfoide secundare, unde pot avea şansa să întâlnească

6
antigenul pentru care exprimă receptori specifici. In absenţa activării Ag-specifice, viaţa Ly B naive
în periferie este scurtă, ele murind prin apoptoză după câteva săptămâni.
Activarea Ag-specifică a unui Ly B naiv de către Ag proteice (majoritatea antigenelor) necesită trei
semnale de activare. Primul este generat în urma interacţiunii dintre receptorii pentru antigen
(BCR) şi Ag. Limfocitul B internalizează antigenul, îl procesează şi peptidele generate în endozomi
sunt asociate cu molecule MHC II şi prezentate limfocitelor T helper activate. Ca urmare, Ly B
primeşte de la Ly T celelalte două semnale necesare şi începe să prolifereze (expansiune clonală).
Din populaţia ce rezultă, cea mai mare parte se diferenţiază în plasmocite, celule ce secretă
anticorpi, iar o minoritate se diferenţiază în limfocite B de memorie, responsabile de răspunsurile
imune ulterioare faţă de acelaşi antigen. Acest tip de antigene, care induc activarea limfocitului B
numai în prezenţa semnalelor furnizate de limfocitul T, se numesc antigene T-dependente.
Există, însă, şi antigene care prezintă capacitatea de a activa singure limfocitele B. Se numesc
antigene T-independente şi au fost împărţite în două tipuri.
Antigenele T-independente de tipul 1 (Ag TI-1) induc direct proliferarea limfocitelor B. In
concentraţii mari, ele determină activarea şi proliferarea majorităţii limfocitelor B, indiferent de
specificitatea receptorului lor pentru antigen, fenomen ce se numeşte activare policlonală. Datorită
acestei caracteristici, Ag TI-1 mai sunt numite şi mitogeni ai limfocitelor B. La concentraţii mici,
aceste antigene induc numai activarea limfocitelor B specifice. Acest tip de antigene nu induce
memorie imunologică, fenomen care necesită semnale de la limfocitele T helper. Exemplu de Ag
TI-1 este lipopolizaharidul bacterian (LPS), constituent al multor pereţi bacterieni.

Antigenele T-independente de tipul 2 (Ag TI-2) prezintă epitopi multipli, identici şi repetitivi şi au
capacitatea de a lega încrucişat mai multe molecule BCR de pe membrana limfocitului B,
activându-l. Ag TI-2 sunt polizaharidele din structura pereţilor bacterieni (polizaharidul
pneumococic), flagelina (Salmonella). RI la acest tip de Ag constă în special în secreţia de IgM şi
nu este urmat de instalarea memoriei imunologice.