Sunteți pe pagina 1din 26

„ Sorin Titel știa să surâdă, direct însă, și numai în clipe când surâsul nu

putea să însemne nimic altceva decât surâs, când nu putea fi luat în niciun caz
drept o mască. Vreau să spun că n-avea, prozatorul, nimic histrionic în el,
marile gălăgii îi erau străine. […] Îi plăcea muzica, nu zgomotul.”

Dumitru Radu Popescu


Sorin Titel
Țara îndepărtată
Argument
Odată parcurs cel dintâi roman din tetralogia lui Titel, stilul autorului nu va fi greu de recunoscut. Într-adevăr, diferențele dintre
primele două volume sunt majore, însă și recurențele își pot fi cu ușurință identificate. Țara îndepărtată, văzută de critici ca fiind o țară
a rememorării, a copilăriei pierdute (cu trimiteri la timpul pierdut al lui Marcel Proust), poartă pecetea războiului ca experiență
existențială devastatoare la nivel colectiv și individual. Publicat în 1974, romanul tratează un subiect „puternic”, având mize substanțiale,
pe firul întrebărilor existențiale și grave născute odată cu traversarea epocii marcate de război. Bizar prin stilul autorului, romanul îmbină
realismul cotidianului cu câteva inserții de elemente fantastice, oferind o imagine asupra vieții și – mai ales – a curgerii destinelor spre
moarte.
În fața romanului semnat de Sorin Titel, cititorul are prilejul să descopere sau să își (re)amintească faptul că viața începe (și
continuă) narativ, că existența însăși nu este altceva decât o amplă și complexă narațiune. Element-cheie al scriiturii lui Titel, povestea
este construită, spusă, comentată, reluată mereu. Actul zicerii devine aproape un ceremonial, nu în atmosfera mitică a Hanului Ancuței,
ci în satele amenințate de război ale Banatului. Accentul asupra narațiunii poate releva două aspecte pe care le consider fundamentale
în ceea ce privește acest roman: pe de o parte, destinele individuale, existențele umane cu traiectoriile lor (în mod inevitabil cronologice,
ca scurgere a timpului cu care li se măsoară destrămarea, într-o binecunoscută expresie a lui Blaga); pe de altă parte, istoria universală,
care ilustrează la nivel macro tragedia existențială cauzată de război. În ambele cazuri este vorba despre o istorie – fie particulară, fie
individuală; în orice caz, chiar dacă aparent nu au niciun punct comun, ele se intersectează și se întrepătrund: războiul ca experiență care
marchează istoria universală îl afectează până și pe cel din urmă țăran (sau, de ce nu, până și pe surdomuții care trăiau în lumea lor,
întrucât moartea lor survine în urma contactului cu soldatul dezertor, sinucigașul), în timp ce acest țăran (dar el poate fi și plutonier,
medic, învățător, inginer etc.), prin drama pe care o traversează dă mărturie despre consecințele războiului asupra mersului firesc al
existenței umane (exemplul lui Bantu, care își jelește fiul mort pe front). Aș caracteriza, așadar, acest roman axându-mă pe două
coordonate: cea dintâi este povestea și vizează nivelul tematic, cea de-a doua este reprezentată de acest ceremonial al povestirii, vizând
nivelul structural/arhitectural al textului. Prin poveste, înțeleg istorie, în sensul clasificării pe care deja am enunțat-o. Prin ceremonial,
consider că trebuie evidențiate acele „luări de cuvânt” și contextele în care ele au loc: poveștile sunt depănate în bucătărie, în tren, în
momentele de așteptare, dar mai ales în memorie. În cele din urmă, Țara îndepărtată este un roman al rememorării, în cadrul căruia
fiecare narațiune sondează un trecut fie luminos, fie tenebros.
Tocmai din acest motiv, am ales să notez, sub titlul generic de TEMPORALITĂȚI, trei secțiuni diferite, având ca punct de reper
războiul, experiența care schimbă totul. Prima dintre aceste categorii redă timpul dinaintea războiului, un timp al petrecerilor, al vieții
ușoare, lipsite de gravitate, un fel de liniște și de bunăstare dinainte de potop (în sensul biblic al expresiei: „...precum a fost în zilele lui
Noe [...] mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi” – Lc, 17).
Între această primă dimensiune temporală și cea care îi urmează și care ilustrează viața în timpul războiului, există un punct de cotitură,
pe care l-am identificat în imaginea copiilor morți sub bombele americanilor. Moartea marchează, la nivel de microcosmos, o mamă
care va deveni nebună, dar și o întreagă comunitate pusă față în față cu oroarea războiului. Moartea marchează, la nivel de macrocosmos,
o întreagă lume, în care tragedia doamnei Binder se multiplică la nesfârșit, în imaginea a mii de mame care își plâng copiii. Caracteristica
principală a timpului de după război este aceea că viața nu mai poate fi la fel. Acesta este timpul care prelungește haosul și frica, timpul
amintirii, dar și al nesiguranței, al efemerului devenit vizibil, sesizabil prin pecetea morții. Timpul narațiunii este acest timp, al unei
epoci postbelice, iar timpul narat aparține, în funcție de poveste, uneia dintre cele două categorii precedente.
Mizând pe același tip de distincție între diferite forme de manifestare în text, TERITORIILE sunt împărțite în două mari categorii,
mai generale și mai permisive. Teritoriile reale sunt cele numite explicit în text. Ele marchează puncte de reper pe harta regiunii
bănățene. Am considerat necesară lansarea ideii unor teritorii interioare, care vizează fie amintirile personajelor care narează, fie
planurile sau anticipările lor. Ambele fragmente extrase din text și integrate în această categorie se referă la experiența războiului.
Romanul lui Titel zugrăvește o lume în care EMOȚIILE ȘI AFECTELE sunt cu preponderență negative, justificate prin dramele
traversate la nivel individual și/sau colectiv. Durerea, ura, nebunia și frica sunt consecințe firești ale războiului. Momentul marcat de un
soi de indiferență sau nepăsare este tocmai acela al vieții lipsite de griji, al vieții care se compune din baluri, rochii și porțelanuri fine –
viața de dinainte de război. Sentimentul care survine în momentul rememorării (deci într-o perioadă postbelică) este cel de nostalgie,
specific personajului-narator Andrei, prin ochii căruia este rememorată și recuperată copilăria.
În ceea ce privește IMAGINILE, notez aici preponderența celor referitoare la moarte (fie că este vorba despre copiii gemeni ai
directorului fabricii, despre soldatul sinucigaș sau despre gemenii surdomuți) și o singură imagine a iubirii (în povestea inginerului
Cristea și a soției sale, Adela). Imaginile vizuale sunt puternice, sugestive, uneori fantastice, îndepărtându-se de realitate.
Din punctul meu de vedere, în acest roman există un PUNCT DE CRIZĂ, care capătă diverse aspecte sau fațete, și acesta este
moartea. De altfel, despre obsesia morții în romanele lui Sorin Titel, s-a scris și în critica literară a vremii. Cea mai sugestivă imagine
îi prezintă pe Diter și Tuți, morți în urma unui bombardament, „mitraliați de ăia din avion”. O altă moarte pe care am citit-o ca pe un
punct de criză este cea a inginerului Cristea, întrucât ea schimbă ceva în interioritatea de adolescent a lui Andrei, prin suferința și prin
efemeritatea pe care le dezvăluie.
SCENELE-CHEIE din roman survin în timpul narațiunilor pe care diferitele personaje le rememorează. Dintre acestea, o
însemnată parte se referă la război sau la moarte, laitmotive ale operei. Unele prezintă nebunia ca o consecință a traumelor existențiale.
Am notat, însă, și scene reprezentative pentru balurile atât de apreciate, bineînțeles, înainte de război.
O serie de GESTURI SOCIALE care vizează câteva atitudini-cheie în fața istoriei au fost consemnate, fie că se referă la alegeri
motivate ideologic, la o răzbunare în spatele căreia ghicim nu doar o miză individuală, ci una colectivă sau la dezertare/sinucidere ca
ultimă opțiune în fața războiului traumatizant și haotic. Cel mai relevant tip de gest social îmi pare a fi, însă, acela care ilustrează un
curaj inconștient din partea femeii care sfidează avioanele de război, întrucât citesc în el dorința unei întregi omeniri de a sta împotriva
ororii, de a-și asuma curajul morții. Și acest gest, însă, așa cum este firesc, izbucnește într-un acces de spaimă și de panică, dovedind
faptul că el a fost făcut într-un moment de inconștiență.
Diferitele personaje ale romanului, unele de o mare importanță în economia narațiunilor (prin recurență, prin trăsăturile lor
specifice, prin rolurile lor însemnate), sunt diferite ca statut social, ca tipologie și ca meserie. În ansamblul ei, societatea poate fi și ea
surprinsă, în momentele de destindere permise de viața obișnuită de dinainte de război. O categorie aparte o constituie EXCLUȘII, fie
că este vorba despre refugiați, despre surdomuți sau despre soldatul care își pune capăt zilelor.
STILUL ROMANULUI, așa cum am evidențiat în introducere, nu este dificil de sesizat. Consider că cel mai pregnant aspect care
trebuie subliniat în acest punct este cel al dialogului prin intermediul căruia Titel reușește să creeze o polifonie sau să alterneze diferite
planuri narative (deci diferite istorii, personaje, temporalități). Din acest motiv, lectura romanului pare mereu un joc, un fel de mânuire
a cubului rubik cu multiple fațete. Povestea de la gura sobei se intersectează cu povestea dintr-o infirmerie rece, în care copilul bolnav
suferă. Vocea Evei Nada lansează o întrebare referitoare la mâncare, soția plutonierului explică cum a reușit el să facă rost de zahăr de
cartof, mama vorbește despre cât de greu îi va fi băiatului la internat. Așa cum notează și critica literară, romanul lui Titel are o
muzicalitate aparte.
În încheierea dosarului, referințele critice consemnate vizează aspecte pe care le-am notat în legătură cu cele zece categorii
interogate. Majoritatea criticilor se referă la inovațiile pe care Titel le aduce în structura epicului. Articolele comentează, analizează și
reiau idei referitoare la tipul de scriitură, la elemente-cheie sau recurențe (copilăria, războiul, moartea, familia). Fragmentele au fost
selectate deoarece le-am considerat semnificative.







REFERINȚE CRITICE
„Sorin Titel reia în Țara îndepărtată sugestii și sintagme epice din volumul Dejun pe iarbă sau din Noaptea inocenților, unde povestirile
au accente confesive, înrudite cu registrul epic al ultimei cărți, iar fluxul memoriei, declanșat de semnele conștiinței și ale evenimentelor
transfigurate, poate fi reîntâlnit în Țara îndepărtată. […] Acum, însă, prozatorul revine la «armele» inalienabile ale epicii, adică la
soluțiile narațiunii romanești: frânturi de fapte, amintiri provocate de reîntâlnirea cu urmele indelebile ale copilăriei, pagini de jurnal sau
de fals jurnal autobiografic, situații, dialoguri paralele etc. Mai presus de acestea, Țara îndepărtată e «romanul» unui timp rechemat de
aduceri-aminte și de voci. Acestea sunt martorii, protagoniștii, interpreții și, mai adesea, comentatorii împrejurărilor re-evocate. Cântecul
copilării e unul dintre planurile unei construcții pe care am numi-o stereofonică, înțelegând prin efectul stereofonic al cărții
disponibilitățile unei proze care produce o pluralitate de planuri, de tonuri și de reliefuri umane adesea remarcabile. Andrei, copilul
reîntors spre umbrele și imaginile familiei, trăiește sub semnul vocilor îndemnate să povestească, să restituie istorii plasate în timpul
războiului și al primilor ani de după încheierea lui. […] Andrei […] e termenul de legătură care re-face, reinventează și recompune
atmosfera, timpul și raporturile dintre oameni, relieful unor destine. […]

Observăm în Țara îndepărtată o mișcare subtilă a evenimentelor; istorii paralele se continuă pentru a justifica destine și fapte, iar
relatarea animă situații, personaje și evenimente. […] O reală plăcere de a povesti (Eva Nada, moș Poldi) și sugerarea unui pitoresc în
concordanță cu universul rememorat sunt de remarcat. Scriitorul amplifică, observă, vede și, deci, re-creează, neevitând insolitul,
elementul fantastic sau dimensiunea homerică a lucrurilor (cei doi gemeni, Dorca).”

ION VLAD, Narațiunea romanescă, în Tribuna, nr. 37, 12 sept. 1974, p. 2.

*Idei asemănătoare apar în articolul semnat de M. Ungheanu și publicat în revista Luceafărul:

„În linii mari, Țara îndepărtată rescrie micul roman anterior Dejunul pe iarbă și resoarbe materia mai multor povestiri vechi. […]
Roman, în direcția tradițională a unei intrigi dezvoltate până la un punct culminant și la un deznodământ evident, nu este Țara
îndepărtată. Sunt în schimb personaje și situații, episoade și dialoguri. Scopul e de a fixa o lume, acea «țară» pierdută de care vorbeam,
un teritoriu care, deși limitat, rezumă lumea și poate rezuma deci și o epocă. Romanul se organizează în serii de cercuri concentrice […]
Gândit astfel, romanul lui Sorin Titel e o variantă a Hanului Ancuței, mai savant construită. […] Autorul Țării îndepărtate arată însă o
grijă specială interferențelor. Construcția lui are în ea ceva muzical. O voce cheamă alta și cea dea a doua o continuă pe prima, apare
apoi a treia care le completează pe celelalte două. A patra nu le continuă, ci reia fraza de unde a fost ea lăsată, întreruptă și ea de o alta
care introduce un motiv nou pe care vocile ulterioare îl vor lega strâns de cele precedente. […] Pecetea personală a scriitorului e
completată de o adevărată euforie a simțurilor: tot ce ține de tactil, de gustativ, de olfactiv e notat cu precizie și deliciu.”

M. UNGHEANU, Sorin Titel – Țara îndepărtată, în Luceafărul, nr.23, 8 iunie 1974, p. 2.

*Despre viziunea romanescă propusă de Titel, mizând pe idei asemănătoare celor citate mai sus, scrie și Nicolae Ciobanu. Nu rețin aici
decât o trimitere la cotidianul care poate fi surprins printr-o analiză a stilului romanului:

„Amestecul indicibil de banalitate domestică și de «poveste» incredibilă redimensionează totul, încadrând adesea materia romanescă –
altfel de un realism congenital – într-un halou fantastic-tulburător. Nu încape nici o îndoială că de aici provine valoarea celor mai multe
dintre episoadele importante ale romanului, rememorate de eroul narator – adolescentul Andrei – prin intermediul aparent dezordonatelor
dialoguri ce au loc între formidabila povestitoare care este Eva Nada și stăpâna sa. Atragem astfel luarea aminte asupra
„microromanelor” ai căror protagoniști sunt, succesiv, membrii familiei Binder, plutonierul de jandarmi și soția sa, primarul Bantu cu
cei doi fii ai săi surdo-muți, tânăra Dorca, cu visele ei sublim-terifiante, «soldățelul» găsit spânzurat, cu stupefiantul și grotescul
ceremonial al înmormântării și altele.”

NICOLAE CIOBANU, Modernitatea viziunii romanești, în Luceafărul, nr. 39, 28 sept. 1974, p. 3.

*Schimburile de replici dintre mamă și servitoare, ca motor al narațiunii, precum și timpul istoric (perioada războiului și cea imediat
următoare) sunt surprise și de Cornel Regma, în Viața românească (1974), și de Valeriu Cristea, în România literară (1974).
„Sorin Titel are darul de a sugera prin mici detalii, prin scurte episoade răzlețe – întregul. Un chiolhan legionar, violarea culegătoarelor
de prune de către un grup de soldați în debandadă, trecerea avioanelor de bombardament americane, șantajarea de către Bantu a familiilor
amenințate cu deportarea, prezența moldovenilor, loviți de secetă, în Banat etc. recompun pregnant atmosfera acelor ani. Prin ferestrele
bucătăriei în care femeile par total absorbite de colțunașii și poveștile lor banale se vede, am putea spune, istoria.”

VALERIU CRISTEA, Realismul sentimental și poetic, în România literară, nr. 21, 23 mai 1974, pp.10-11.

„O asemenea deschidere către variate modalități creează totuși întrebări în legătură cu elementul de constanță din creația scriitorului.
Nu doar spiritele cu totul refractare înnoirilor pot privi cu suspiciune către un autor care cu fiecare carte explorează un mod de a relata
epic deosebit de cel anterior, iar Sorin Titel tocmai în această situație se găsește. Orice nouă scriere a sa aduce și o schimbare de tehnici
narative și întrebarea este dacă toate sunt cerute implacabil de substanța mesajului. În acest sens nu e fără temei să se observe că Sorin
Titel este foarte preocupat de latura tehnică a scrisului său și poate prea dispus la adopțiuni, prea mobil. Se simte, de acum, nevoia unei
cantonări de mai lungă durată, a stabilizării într-un teren epic, altfel identitatea prozatorului riscând să se risipească prin exces de
nuanțare și veșnice rectificări. […] Este vorba cel mai adesea, în narațiunile lui Sorin Titel, despre umanitatea micilor așezări urbane
din Banat, surprinsă în împrejurările dislocatoare ale războiului sau urmărită în anii imediat ulteriori, așadar în momente când curgerea
molcomă și în toate previzibilă a vieții din vechea provincie a suportat conturbări de proporții. Scriitorul nu e totuși un descriptiv, nu se
rezumă la înfățișarea unor procese umane plasate în cadrul pe care l-am arătat, căci peste tot urmărește un efect transfigurator, o
transportare, prin sugestie, prin suflu poetic, într-un plan de proiecții esențializate.”

G. DIMISIANU, Polivalența realului, în Luceafărul, 18, nr. 45, 8 nov. 1975, p. 1,7.

„Țara îndepărtată evocă o lume strict determinată în timp și spațiu. Ne aflăm în Banat, în perioada războiului (și câțiva ani după),
perioadă în care copilăria înregistrează seismele vremii. […] satul se poate constitui, el însuși, ca erou al cărții. Oamenii lui vin, cei
bătrâni, dintr-o lume străveche, cu o anume patină de noblețe, cu rânduieli încă partiarhale. Ne aflăm în zona unor confluențe de vremuri
și de drumuri.”

C. UNGUREANU, Cadrul unui experiment, în Tribuna, 21, nr.7, 17 feb. 1977, p. 9.

„Bucătăria din Țara îndepărtată devine punctul convergent al întâmplărilor locale, povestite și comentate cu o filosofie existențială
foarte lucidă de Eva Nada. Tocmai aceasta este forța romanescă a lui Sorin Titel; elevând o întâmplare oarecare, un sentiment, o ambiție,
le fixează într-o clipă a eternității, într-un loc al spațiului imens, scoțându-le astfel din banalitatea lor aparentă.”

JAN WILLEM BOS – Opera lui Sorin Titel și obsesia morții, în Viața românească - Caiete critice, nr. 1-2, 1984, pp. 172-183.

„Acum, în perioada marilor romane, inaugurată de Țara îndepărtată, vocea naratorului se detașează și devine senină, înțeleaptă,
melancolic surâzătoare. Substanța se luminează dinăuntru și crește din sine până la adevăratele ei dimensiuni.”

LIVIUS CIOCÂRLIE, Adevărul creatorului, în Viața românească - Caiete critice, nr. 1-2, 1984, p. 29.

„Țara îndepărtată trebuie înțeleasă ca având o valoare simbolică și inițiatică. Este lumea armonioasă, existând dincolo de ruptură și
fisură, locul nedegradat, esențial, nesupus disoluției și dezagregării, ignorând căderea. Țara îndepărtată e de fapt o restituire a unui Eden
terestru, un tărâm al candorii, al conștiinței lipsite de culpabilitate, care sfârșește prin a se constitui ca un model de existență și de
moralitate. Spre contururile ei, concomitent reale și ireale, învăluite într-o aură de mit, spre lumina aceea unică, puternică, dar și fascinant
de blândă și tandră, iardiind de-o imanență stranie, căzând de sus și transfigurând totul, se orientează semnificația cea mai profundă a
operei. Spre ea indică queta lui Sorin Titel: căutarea aceea neliniștită, epuizantă, tensionată care-i traversează subiacent întreaga creație,
conferindu-i măreția și unicitatea. Atât viața, cât și opera lui Sorin Titel ne vorbesc, deci, despre un om care nu a putut și nu a vrut să
accepte absurdul, care l-a eludat chiar atunci când el s-a înfățișat sub foma cea mai brutală – a morții.”

Zina MOLCUȚ, Țara îndepărtată, în Viața românească - Caiete critice, nr. 1-2, 1984, p. 54.
*Majoritatea articolelor citate, precum și celelalte articole cuprinse în lista de referințe critice, menționează și discută indicii de spațiu
și timp („țara îndepărtată” ca o țară a copilăriei pierdute; temporalitatea marcată de experiența războiului), tehnicile narative (alternanța
planurilor, inserarea episoadelor cu subiect cotidian, banal, dialogul, eterna povestire), personajele emblematice (Andrei, mama și Eva
Nada; moș Poldi; Bantu și surdomuții etc.), realismul împletit cu elemente de fantastic.

LISTA COMPLETĂ A REFERINȚELOR CRITICE (anii 1974-1975-1976-1977)

CIOBANU, Nicolae, Modernitatea viziunii romanești, Luceafărul, nr. 39, 28 sept. 1974, p. 3.

CRISTEA, Valeriu, Realismul sentimental și poetic, România literară, nr. 21, 23 mai 1974, pp. 10-11.

REGMAN, Cornel, Unde e Sorin Titel?, Viața românească, nr. 8, august 1974, pp. 22-26.

UNGHEANU, M., Sorin Titel – Țara îndepărtată, Luceafărul, nr. 23, 8 iunie 1974, p. 2.

VLAD, Ion, Narațiunea românească, Tribuna, nr. 37, 12 sept. 1974, p.2.

CRISTEA, Valeriu, Sorin Titel – Le pays lointain, Revue Roumaine, 29, nr. 1, 1975, pp. 110-111.

DIMISIANU, G. Polivalența realului, Luceafărul, 18, nr. 45, 8 nov. 1975, p. 1,7.

SILVESTRI, Artur, Tehnică sau substanță?, Luceafărul, nr. 13, 29 martie 1975, p. 1,6.

URICARIU, Doina, Polivalența realismului, Luceafărul, 19, nr. 28, 10 iulie 1976, p. 2.
C. UNGUREANU, Cadrul unui experiment, în Tribuna, 21, nr.7, 17 feb. 1977, p. 9.

Viața românească - Caiete critice, nr. 1-2, 1984.

S-ar putea să vă placă și