ECOSISTEME

TERESTRE
 Introducere
Prezenta substratului solid si disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul fluid format de aer,
caracterizat de un regim specific al temperaturii si umiditatii, sunt elemente care diferentiaza categoria
ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în aceasta categorie s-au delimitat plecând de la asociatia de specii
vegetale, întrucât aceasta este aparenta si contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenta
speciilor lemnoase este un indicator important de diferentiere, care împarte categoria în paduri, tufarisuri si pajisti.
Formarea unor asociatii de arbori (alcatuite din plante lemnoase cu tulpina unica) este conditionata de
disponibilitatea unor resurse, dar si de anumite conditii. Primul factor care conditioneaza raspândirea padurii este
temperatura, iar apoi resursele de umiditate. Astfel, padurile se pot forma începând cu zonele unde se înregistreaza
cel putin 60 de zile pe an cu temperaturi medii zilnice mai mari de 10°C. Între aceste limite, repartizarea padurilor
depinde de bilantul hidric din sol, respectiv de repartizarea cantitatii anuale a precipitatiilor.
1. Definitie
Atunci cand ne referim la ecosisteme tereste, le definim ca si componente ale vietii terestre,
formate din substrat solid, un regim specific de temperatura si umiditate, si cel mai important,
posibilitatea organismelor autotrofe de a vietui in acest mediu.
2. Caracteristici
Biotopul reprezintă un mediu de viață cu caracteristici ecologice relativ omogene pe care se
dezvoltă o biocenoză (care reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii și descrie
totalitatea organismelor vii, vegetale și animale care interacționează între ele și care conviețuiesc într-un
anumit mediu sau sector din biosferă, formând cu el un tot unitar și care se află într-un echilibru dinamic
dependent de acel mediu. Ea se caracterizează printr-o anumită structură și funcționare dată de modelul
circulației materiei, energiei și informației.). În structura biotopului sunt incluse substanțele anorganice,
factorii geografici, mecanici, fizici, fizico-chimici și relațiile dintre acești factori. Structura biotopului
determină configurația ecosistemului.
Factorii abiotici, după modul cum acționează, se pot grupa în 2 categorii : de existență, care sunt
absolut necesari supraviețuirii(lumina, aerul, apa etc.) si de influență, care intervin uneori, fără a fi
necesari existenței viețuitoarelor( inundațiile, poleiul, o furtună etc.). Factori geografici joacă un rol
important în caracterizarea biotopului unui ecosistem. Influența lor asupra organismelor dintr-un
ecosistem este indirectă, prin imprimarea unor trăsături particulare ale altor factor ecologici (lumină,
temperatură, umiditate etc.). Poziția geografică pe glob (latitudinea și longitudinea) a unui ecosistem va
indica integrarea acestuia într-o anumită zonă climatică, deci cu anumite caracteristici ale factorilor
ecologici. Altitudinea reprezintă un factor ecologic important în distribuția organismelor în diverse
ecosisteme din aceeași zonă climatică. Cu creșterea altitudinii scade atât temperatura, cât și presiunea
atmosferică, iar vântul, luminozitatea și umiditatea se intensifică. În consecință, biocenozele se etajează
având o structură diferită la diverse înălțimi. Factori mecanici cei mai cunoscuți, cu rol important în
ecosistem, sunt cei reprezentați de mișcarea aerului (vântul) și apei (curenții), iar cu rol mai puțin
important, cutremurele de pământ și erupțiile vulcanice. Factori fizici necesita o atentie speciala :
temperatura influențează structura, activitatea fiziologică, comportamentul, distribuția și dinamica
organismelor. Temperatura atmosferică condiționează în mare măsură existența organismelor terestre,
acționând asupra repartiției lor pe suprafața globului. Lumina influențeaza prin trei aspecte: durată,
intensitate și lungime de undă. În natură, lumina solară este compusă din radiații ultraviolete. Variațiile
ritmice ale intensității luminii, determină o anumită ritmicitate metabolică, fiziologică și
comportamentală a lumii vii. Lipsa luminii în condițiile vieții subterane (peșteri, galerii) conduce la
depigmentarea și atrofierea ochilor la numeroase populații de animale. Focul, ca factor ecologic
influențează structura, dinamica și succesiunea biocenozelor afectate. Deși focul este considerat ca un
factor distructiv, unele observații au arătat că în unele situații el capătă caracter de regim cu efecte
ecologice complexe. Factori chimici, ca azotul elementar, se află în atmosferă în proporție de 78,44%
(peste 3/4 din volum). Sub aceasă stare, azotul nu exercită în mod obișnuit nici o acțiune asupra
majorității organismelor. Pătrunderea sa în componentele biocenozei se realizează numai după ce a fost
fixat de anumite microorganisme, precum și prin metabolizarea unor compuși organici de către plante și
animale. Pentru lumea vie, oxigenul are rol esențial în respirație. În funcție de capacitatea organismelor
de a folosi în respirație oxigen molecular liber sau inclus în substanțe organice, ființele vii se grupează în
aerobe (majoritatea plantelor și animalelor pluricelulare și o parte din cele monocelulare) și anaerobe
(unele microorganisme). Creșterea concentrației de dioxid de carbon din aer până la 1-3% față de
valoarea normală, determină mărirea apreciabilă a frecvenței respirației, iar la animalele hibernante
accelerează instalarea stării de hibernare. Pentru populația umană, dioxidul de carbon este unul din
componenții primordiali ai mediului extern și intern, fiind evacuat pe cale respiratorie în proporție de
4,7% (22-23 l/oră). O particularitate ecologică a organismelor ce populează apele salmastre (au salinitate
variabilă cauzată de existența unui aport consistent de ape dulci în mări fără maree puternică încăt apa
dulce rămâne mult timp deasupra apei sărate) constă în faptul că în marea lor majoritate acestea sunt
stenohaline. Viața organismelor terestre este de neconceput în lipsa solului. Aceasta constituie sursa de
substanțe minerale și de apă necesar plantelor, biotopul animalelor din sol, substratul și fondulspeciilor
terestre
3. Exemple
Geografia, ca disciplina scolara, ne prezinta tipurile de ecosisteme terestre si le clasifica plecând de
la asociatia de specii vegetale, întrucât aceasta este aparenta si contribuie la edificarea peisajelor . Astfel, sunt
prezentate padurea, desertul, stepa, savana si campia. Fiecare dintre acestea este caracterizata in functie
de factorii amintiti.
Legile generale de organizare si functionare a padurii sunt: existenta etajelor complex alcatuite, în
care se asociaza plante si animale care se dezvolta sub influenta a numerosi factori – climatici, edafici,
geomorfologici; rolul preponderent, sub aspect fizionomic si functional, al arborilor în viata padurii;
existenta ansamblului integrat, unitar al plantelor, animalelor si conditiilor de viata ale padurii, în cadrul
caruia au loc permanent interferente, influente reciproce. Etajele de vegetatie, care formeaza adevarate
subsisteme de viata interconditionate functional (straturi ecologice), sunt reprezentate de: arboret (etajul
arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanta si energie, întrucât asigura
intrarile energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul si patura erbacee. La acestea se adauga
litiera si solul, în care predomina componentele anorganice. Totodata, existenta unor conditii ecologice
particulare determina formarea a numeroase microcenoze (consortii). Hotarâtor în viata ecosistemului de
padure este ecranul continuu si compact al frunzisului,constituit de coronamentele arborilor, care
reprezinta o suprafata activa de reglare a unor factori de biotop – calitatea si intensitatea luminii,
cuantumul caldurii si precipitatiilor, viteza si intensitatea vântului etc. În planul opus, la nivelul solului,
întrepatrunderea si etajarea accentuata a sistemelor de înradacinare a vegetatiei influenteaza
disponibilitatea substantelor minerale si a apei. La nivelul României, în categoria padurilor se deosebesc
mai multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt padurile de molid, fag si stejar.
Deşerturile au reputaţia de a susţine foarte puţine forme de viaţă deşi, la o comparaţie mai atentă
cu un mediu mai umed, formele de viaţă din deşert sunt de cele mai multe ori variate şi rămân în general
ascunse pentru a-şi păstra umiditatea. Aproximativ o treime din suprafaţa Terrei este acoperită de
deşerturi. In regiunile de deşert sunt în general diferenţe mari de temperatură de la zi la noapte. Cauza
lipsei de vegetaţie dintr-un deşert (pustiu) poate fi lipsa apei sau în regiunile arctice lipsa căldurii necesare
vieţii.
Stepa este un ecosistem natural care a fost înlocuit în cea mai mare parte prin ecosisteme
amenajate (în special agricole). Totusi, apare ca formatiune secundara în zonele defrisate, unde disparitia
vegetatiei arborescente a dus la accentuarea deficitului hidric. În România, ocupa câmpiile si podisurile
joase (Baragan, Podisul Dobrogei, sudul Moldovei), unde temperatura medie anuala depaseste 10°C, iar
cantitatea de precipitatii este mai mica de 500 mm/an, cu un accentuat deficit spre sfârsitul verii. Structura
trofica cuprinde pe primul nivel numeroase specii de insecte (cosasi, greieri, calugarita), pasari si
mamifere, din care multe carnivore (dropie, prepelita, hârciog, popândau, soareci de
câmp). Consumatorii secundari sunt reprezentati de insecte, pasari insectivore (graur) sau rapitoare (soim,
erete, soricar), al treilea nivel fiind dominat de specii parazite.
În savană cad mai puţine precipitaţii decât în stepa europeană. Clima în savană este mai caldă, iar
anual sunt înregistrate secete. Solurile sunt mai puţin fertile, iar luminozitatea este maximă. Sunt 2
anotimpuri principale: sezonul secetos şi sezonul umed. Flora savanei este una adaptată condiţiilor
climaterice neprielnice din savană. Astfel în savană se întâlnesc aşa arbori, precum baobabul, care oferă
faunei fitofage a savanei hrana necesară. Însă vegetaţia dominantă este cea ierboasă. Astfel, pentru a
supravieţui, arborii şi arbuştii depozitează în trunchi apă pentru a supravieţui sezonului secetos, iar
plantele ierboase îşi usucă partea superioară a corpului (situată deasupra solului), transportând substanţele
hrănitoare şi apa la rădăcini, şi astfel reduc evaporarea apei.
Câmpia este un tip de relief caracterizat prin altitudini joase (până în 300m), interfluvii netede
(câmpuri), văi slab adâncite. Câmpiile au origini diferite: câmpii de acumulare (piemontane, lacustre,
deltaice, glaciare etc.); câmpii de eroziune (rezultate prin erodarea completă a unor munţi sau dealuri;
poartă numele de peneplenă sau pediplenă).