Doctrine Fundamentale

TSDF 302 - DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE
Doctrine  
fundamentale adventiste
de ziua a șaptea
suport de curs
Laurențiu Moț
Adrian Petre 
INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

TSDF 302 - DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE
Structură
Modulul 1 - Introducere
Modulul 2 - A doua venire
Modulul 3 - Judecata pre-adventă
Modulul 4 - Sabatul
Modulul 5 - Nemurirea condiționată
Numărul paginilor este indicat pe fiecare modul, nu pe totalul modulelor.
INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

TSDF302: DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE MODULUL 1 - INTRODUCERE
Introducere
Obiective și metodologie
Modulul de față prezintă chestiunile introductive necesare pentru înțelegerea doctrinelor
fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fiecare dintre subcapitolele
prezentate, se constituie ca o cărămidă care să asigure un fundament solid și necesar pentru
înțelegerea ulterioară a acestor doctrine. Structura acestei introduceri este următoarea:
1. Influența presupozițiilor: modul în care interpretăm Scriptura ar trebui să fie influențată
de cosmoviziunea Scripturii.
2. Modul de formare a Scripturii (procesul revelație-inspirație) arată că Dumnezeu
intervine și acționează în istoria umană.
3. Organizarea într-un sistem a doctrinelor rezultate în urma studiului trebuie să țină cont
de metanarațiunea (=cosmoviziunea) biblică.
4. Geneza 1-3 prezintă, ca într-o coajă de nucă, elementele esențiale ale cosmoviziunii
biblice. Această cosmoviziune se regăsește și în Apocalipsa și este una a unui conflict
cosmic.
5. Cartea Apocalipsei poate fi structurată în funcție de scenele introductive legate de
Sanctuarul ceresc. Aceste scene prezintă o progresie a acestuia, având în centru
judecata.
6. Privită din punct de vedere istoricist, Apocalipsa se concentrează pe descrierea
conflictului, care implică, în timpul sfârșitului, rămășița.
7. Biserica Adventistă s-a identificat cu rămășița apocaliptică. În ciuda diverselor
interpretări, această identificare rămâne validă.
8. De asemenea, Biserica Adventistă și-a afirmat de timpuriu legătura cu mișcarea
millerită.
9. Experiența așteptării revenirii lui Isus Hristos în 1844 a marcat începutul vestirii
întreitei solii îngerești.
10. Această solie conține doctrinele fundamentale adventiste, „vechile pietre de hotar”: (1)
doctrina despre a doua venire; (2) doctrina despre Sanctuar/judecată; (3) doctrina
despre Sabat și (4) doctrina despre nemurirea condiționată.
11. Aceste doctrine, împreună cu doctrina cu privire la darul profetic manifestat prin Ellen
White, vor fi studiate în cursurile următoare.
Studiu recomandat
Următoarele texte sunt recomandate pentru o înțelegere mai profundă a subiectelor
menționate:
• Fernando Canale, „Revelation and Inspiration” în Understanding Scripture - An Adventist
Approach (George W. Reid, ed.; Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 2006), 47-74.
PAGINA 1 DIN 12
• Norman Gulley, Systematic Theology – Prolegomena (Berrien Springs: Andrews University

Press, 2003).
• Richard M. Davidson, „Back to the Beginning: Genesis 1–3 and the Theological Center of
Scripture” (lucrare prezentată la cel de-al șaselea Simpozion Bibico-Teologic America de Sud,
Lima, Petru, pe 24 iulie 2004).
• Jon Paulien, „The Role of the Hebrew Cultus, Sanctuary, and Temple in the Plot and Structure
of the Book of Revelation” AUSS 33/2 (toamna 1995): 245-264.
• Ángel Manuel Rodríguez, „Concluding Essay: God’s End-Time Remnant and the Christian
Church” în Toward a Theology of The Remnant (Ángel Manuel Rodríguez, ed.; Silver Springs,
MD: Biblical Research Institute, 2009).
• Mervyn C Maxwell, Măreția unei dezamăgiri (București: Viață și Sănătate, 1997).
• Zoltán Szalos-Farkas, The Rise and Development of Seventh-day Adventist Spirituality

(Cernica: Editura Institutului Teologic Adventist, 2005), paginile 94-144.
Influența presupozițiilor
Fiecare persoană, atunci când dorește să studieze un anumit domeniu (obiect), este
influențată de un domeniu subconștient, care îl condiționează în înțelegerea obiectului.
Când obiectul este Scriptura, este necesar ca acel domeniu (cultură, știință, educație etc.) să
fie înlocuit de cosmoviziunea biblică, pentru a avea o înțelegere reală a acesteia.
Diagrama 1. Influența presupozițiilor
Revelație, inspirație, iluminare1

Atunci când cineva citește o carte, presupune în mod automat că cineva a scris-o. Nu are
nevoie să cunoască neapărat autorul pentru a înțelege cartea, însă această cunoaștere poate
aduce profunzime înțelegeri. Aceeași dinamică se aplică și în cazul Scripturii; în cazul ei
însă, cunoașterea autorului/autorilor devine o presupoziție fundamentală pentru
interpretarea Scripturii. Autorii Scripturii recunosc că Dumnezeu este autorul ei (2 Tim.
3:15-17; 2 Pet. 1:19-21).
1Adaptat după Fernando Canale, „Revelation and Inspiration” în Understanding Scripture - An Adventist Approach
(George W. Reid, ed.; Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 2006), 47-74.
PAGINA 2 DIN 12
Atunci când se face referire la doctrina revelație-inspirație, termenii „revelație” și

„inspirație” se folosesc în mod tehnic,2 luându-se în considerare atât rolul divin în procesul
revelație-inspirație (care implică o analiză teologică), cât și rolul uman (care implică o
analiză istorico-literară). Revelația se referă la acea parte a procesului prin care conținutul
Scripturii a apărut în mintea profeților și a apostolilor. Inspirația se referă la acea parte a
procesului prin care conținutul din mintea profetului sau a apostolului a fost comunicat în
formă scrisă sau orală. În felul acesta, revelația este un proces cognitiv, în timp ce inspirația
este unul lingvistic. Iluminarea este procesul prin care cititorul este călăuzit de Duhul Sfânt
în a înțelege semnificația Scripturii (Ioan 14:26; 1 Cor 2:10-14).
Presupoziția fundamentală este aceea că Dumnezeu acționează în fluxul istoriei umane,
adică El își adaptează gândurile Sale infinite, ideile și acțiunile Sale nivelului nostru de
creaturi, modelului nostru imperfect de gândire și vorbire. Nu profetul ci Dumnezeu este cel
care traduce ideile Sale în modelul nostru cognitiv și lingvistic.
Diagrama 2. Formarea Scripturii
Cele două texte de bază care vorbesc despre procesul revelație-inspirație sunt 2 Tim. 3:16, 17 și 2 Pet.
1:20, 21. Primul pasaj, 2 Tim. 3:16, 17 16) afirmă
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să

dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună.
Din acest pasaj reies următoarele:

1. Scriptura este insuflată de Dumnezeu (divinitus inspirata);
2. Folosirea de către Pavel a cuvântului graphē („scriptură, scriere”) aici dar și în 1 Timotei 5:18
este semnificativă. În 1 Timotei 5:18 el folosește graphē cu referire la două citate: unul din
Deuteronom 25:4 și altul din Luca 10:7; în felul acesta, Pavel face referire atât la Vechiul
Testament cât și la cuvintele Domnului Hristos ca fiind autoritative;
2Scriitorii biblici nu au folosit termenul de „inspirație” iar în ceea ce privește folosirea celor două concepte în mod tehnic,
nici scriitorii biblici nici Ellen G. White nu i-au folosit în modul acesta. Însă, pentru o înțelegere clară a acestui proces
cere clarificarea și folosirea lor, chiar și în sensul acesta îngust. Pornind de la textul clasic, 2 Tim. 3:16, insuflarea
cuprinde cele două categorii tehnice amintite: revelația și inspirația.
PAGINA 3 DIN 12
3. Activitatea divină are ca rezultat Scriptura: Theopneustos - Theos („Dumnezeu”) + pneō („a
sufla”, „vânt”, „aer în mișcare”);
4. Este folosită o metaforă: Dumnezeu este implicat în formarea Scripturii, însă nu se spune în ce
fel;
5. Pavel nu folosește cuvinte ca: „a scrie”, „a vorbi”, „a dicta”.
Cel de-al doilea text (2 Pet. 1:20, 21) adaugă:
Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură.
Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu,
mânaţi de Duhul Sfânt.
Acest pasaj subliniază următoarele idei:

1. Este vorba despre originea Scripturii;
2. Oamenii au scris, însă nu ei sunt autorii Scripturii, ci scriitorii ei;
3. Faptul că Scripturile nu au venit prin voia, dorința, intenția omului (thēlema) ci sub
conducerea (pherō – tradus în versiunea Cornilescu cu „a mâna”) lui Dumnezeu arată că
profeții nu au vorbit din capul lor și, de asemenea, că Dumnezeu s-a folosit de mijloace umane;
4. Profeția nu ține de propria interpretare a profetului;
5. În procesul scrierii, ei sunt asistați de Duhul Sfânt, pentru alegerea exprimării potrivite
mesajului.
Nevoia de organizare în sistem

Pentru că avem de-a face cu o parte a doctrinei sistematice, este necesar să se țină cont de
ceea ce Norman Gulley afirma cu privire la o teologie sistematică fundamentată pe
Scriptură:3
O teologie sistematică penetrează materialul biblic și ajunge la istoria de bază a Scripturii
prin care toate celelalte istorii sunt înțelese mai bine. Aceasta este metanarațiunea. Ea
înzestrează fiecare doctrină cu capacitatea de a fi înțeleasă în cadrul acestei cosmoviziuni
biblice și corectează astfel orice interpretare care nu se potrivește cosmoviziunii biblice. În
felul acesta ea permite cosmoviziunii biblice să fie mai clar înțeleasă și să funcționeze ca un
ghid hermeneutic al unei interpretări consistente a tuturor doctrinelor biblice. Ea furnizează
un cadru în care diferitele doctrine biblice pot fi studiate în ansamblul intra-relaționării și
coerenței interne.
Centrul sistemului teologic trebuie să fie același ca și centrul fundamental al Scripturii

pentru ca sistemul să fie fidel acesteia. Se ridică două întrebări importante: „Care este
cosmoviziunea care stă la baza Bibliei?” și „Care este punctul central al sistemului teologic?”
3 Norman Gulley, Systematic Theology – Prolegomena (Berrien Springs: Andrews University Press, 2003), 140.
PAGINA 4 DIN 12
Studiu de caz: Geneza 1-3, centrul heptaedric al Scripturii

Vă propun un exercițiu. Citiți întrebările următoare, căutați un răspuns pentru ele în
Scriptură, apoi citiți mai departe:
1. Care sunt temele principale care reies din Geneza 1-3? Enumerați cel puțin 3.
2. De ce există două istorii ale creației (Geneza 1 și 2)?
3. În Geneza 3:1-7 ce anume este prezentat în prim plan: șarpele sau argumentația sa?
4. Ce alte pasaje biblice vă vin în minte atunci când întâlniți grupate următoarele: aur, pietre
prețioase, arbori, heruvimi, prezența divină, prezența umană?
Întrebările de mai sus scot în evidență anumite detalii de fundal, informații care construiesc
o cosmoviziune care stă la baza dezvoltării ulterioare a istoriei biblice. Cu privire la acest
fapt, Ludwig Köhler afirma:4
Creația lumii de către Dumnezeu în Vechiul Testament nu este o realitate independentă;

creația este intenționată a fi introducerea istoriei. Istoria creației în Vechiul Testament nu
oferă întrebării „Cum a luat această lume ființă?” răspunsul „Dumnezeu a creat-o” ci
răspunde întrebării „De unde își derivă sensul istoria poporului lui Dumnezeu?”, afirmând
„Dumnezeu a oferit sens istoriei poporului Său prin creație”. Cu alte cuvinte, creația în Vechiul
Testament nu aparține sferei științei naturale, ci istoriei omului.
Istoria umanității este încadrată de un conflict purtat uneori direct, alteori subliminal între
Satana și forțele sale și Hristos și forțele Sale. Omul este prezentat ca fiind pe câmpul de
luptă. Richard Davidson structura astfel centrul cosmoviziunii biblice:5
Geneza 1-3 Conținut
Creația divină planul pentru omenire: casa, dieta, relații sociale, ziua de odihnă.
Caracterul lui Geneza 1: Elohim (transcendență)

Dumnezeu Geneza 2: YHWH (imanență)
Conflictul moral atacul șarpelui asupra caracterului lui Dumnezeu
Sămânța (Mesia) termenul ebraic: hu®} - el (masculin, singular)
Sacrificiu Hristos calcă voluntar pe capul șarpelui veninos (Satana) pentru a-l
distruge
Victoria finală zdrobirea capului (la cruce) va fi urmată de distrugerea finală (Rom
16:20)
Sanctuar paralele între Eden și sanctuarul din pustie / templul lui Solomon
Tabelul 1. Centrul heptaedric în Geneza 1-3
4 Ludwig Köhler, Old Testament Theology (Cambridge: James Clarke Co., 2002), 87. (sublinierea mea)
5 Richard M. Davidson, „Back to the Beginning: Genesis 1–3 and the Theological Center of Scripture” (lucrare prezentată
la cel de-al șaselea Simpozion Bibico-Teologic America de Sud, Lima, Petru, pe 24 iulie 2004), 4-8. Online: http://
www.andrews.edu/~davidson/Publications/Theology%20of%20the%20Old%20Testament/
The%20Theological%20Center.pdf.
PAGINA 5 DIN 12
Deoarece „Biblia descoperă adevărata filosofie a istoriei”,6 centrul heptaedric menționat mai
sus poate fi urmărit în restul Scripturii și regăsit în ultima carte a acesteia, Apocalipsa. R.
Davidson rezumă astfel această regăsire:7
Geneza 1-3 Apocalipsa

4:11 - „Tu ai făcut toate”; 10:6 - „Cel ... care a făcut cerul”; 14:7 - „Celui
Creația divină ce a făcut; 21:5 - „Eu fac ... noi”
Caracterul lui „Numele Meu” (2:3, 13; 3:8, 12); „Numele Tău” (11:18); „Numele [lui
Dumnezeu Dumnezeu] (13:6) și al Mielului (14:1)
Conflictul moral Apocalipsa 7 - ordonarea celor 144.000;

Apocalipsa 12-14;
Sămânța (Mesia) „copil de parte bărbătească” (12:5; 13);
Sacrificiu „sângele Său” (1:5; 5:9); „sângele Mielului (7:14; 12:11);
Victoria finală capitolele 19-22;
scene introductive Sanctuar: 1:9-20; 4:1-5:14; 8:2-6; 11:19; 15:5-8;

Sanctuar 19:1-10; 21:1-8. Noul Ierusalim (21:9 - 22:5). Epilog (22:6-21).
Tabelul 2. Centrul heptaedric în Apocalipsa
Conform acestor comparații, se

pare că istoria de bază a
Scripturii (mentanarațiunea
biblică) este una a conflictului
între bine și rău, între Hristos și
Satana. Centrul acestui sistem
este persoana lui Isus Hristos, cel
care se sacrifică pentru a obține
victoria. Acest sacrificiu este
prezentat ca parte a unui amplu
proces de judecată, asociat cu
Sanctuarul. În cadrul
Apocalipsei, se pare că
Sanctuarul (și judecata asociată
acestuia) are un loc central, așa
cum rezultă din modul în care
este structurată cartea.8
Diagrama 3. Structurarea Apocalipsei
6 Ellen G. White, Education (Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Association, 1903; ediție electronică pentru
iPad, „EGW Writings”), 173.
7 Davidson, „Back to the Beginning”, 9-10.
8Jon Paulien, „The Role of the Hebrew Cultus, Sanctuary, and Temple in the Plot and Structure of the Book of
Revelation” AUSS 33/2 (toamna 1995): 248.
PAGINA 6 DIN 12
Privită din punctul de vedere al metodei de interpretare istoricistă, partea a 4-a din
diagrama de mai sus descrie în special timpul sfârșitului, cu accentul pus pe războiul dintre
forțele răului și rămășița credincioasă lui Dumnezeu.
Fluxul istoric prezentat este următorul:9
Diagrama 4. Fluxul istoriei în Apocalipsa
Identitatea rămășiței
Partea finală a schemei anterioare indică prezența rămășiței credincioase a lui Dumnezeu,
ca organizație istorică, în ultima parte a istoriei. În mod tradițional, Biserica Adventistă de
Ziua a Șaptea s-a identificat cu această rămășiță, auto-numindu-se biserica-rămășiță.10
În prezent, există o criză de identitate a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.11 Încă din
anul 1957, odată cu publicarea cărții Questions on Doctrine, modul de prezentare a
identității eclesiastice este confuz. Pe de o parte, se afirmă că
Adventiștii de Ziua a Șaptea cred că Dumnezeu are o rămășiță prețioasă, o multitudine de
credincioși sinceri, zeloși, în orice biserică... 12
9Larry L. Lichtenwalter, „ Theological/Ethical Issues in Revelation 12-14”, seminar prezentat în cadrul simpozionului
„Probleme curente în Escatologia Adventistă”, desfășurat la Cernica, pe 26 martie 2010. Prezentarea video poate fi
urmărită aici: http://www.youtube.com/watch?v=_hKqUoA6uoA.
10Probabil cea mai clară exprimare a identificării Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea cu rămășița din Apocalipsa este
oferită ca un răspuns apologetic de însăși Ellen G. White în articolul „The Remnant Church Not Babylon” apărut în
Review and Herald în 1893, un articol în patru părți apărute în numere consecutive (22, 29 august, 05, 12 septembrie).
Finalul articolului este concludent: „Fiecare să fie atent să nu rostească nimic împotriva singurului popor care împlinește
descrierea dată poporului rămășiță, care păzește poruncile lui Dumnezeu și are credința lui Isus și care înalță standardul
neprihănirii în aceste ultime zile. Dumnezeu are un popor distinct, o biserică pe pământ (...) Fie ca toți să se unească cu
acești aleși agenți, să să fie găsiți la final printre cei care au răbdarea sfinților, păzesc poruncile lui Dumnezeu și au
credința lui Isus.”
11Vezi cartea Toward a Theology of The Remnant (Ángel Manuel Rodríguez, ed.; Silver Springs, MD: Biblical Research
Institute, 2009) pentru mai multe detalii (în special capitolul „The Remnant in Contemporary Adventist Theology”, scris de
Frank Hasel).
12Seventh-day Adventists Answer QUESTIONS on DOCTRINE (Prepared by a Representative Group of Seventh-day

Adventist Leaders, Bible Teachers, and Editors; Washington, DC: Review and Herald, 1957), 192.
PAGINA 7 DIN 12
Conform acestui citat, rămășița este prezentă în toate bisericile, inclusiv (sic) în biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea. Însă
Noi credem că în toate veacurile Dumnezeu a avut aleșii Săi, deosebiți prin supunerea
sinceră față de El... Aceștia constituie ceea ce se poate descrie ca biserica invizibilă. 13
Aceste două selecții indică faptul că rămășița pare a fi identică cu biserica invizibilă,
răspândită pretutindeni în creștinism. Lucrul acesta este în contrast cu modul în care pasajul
din Ioan 10:14-16 este înțeles:
Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă
cunoaște pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.
Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor
asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.
Prin aceste cuvinte, Domnul Hristos stabilește câteva grupuri bine definite și localizate: „oile
din staul” și „oile din afara staulului”. Oile în sine reprezintă credincioșii lui Dumnezeu de
pretudindeni. Însă staulul, cu oile din el, reprezintă rămășița. Este locul în care orice altă
oaie trebuie să vină, indiferent de unde este. În conformitate cu aceasta, în prezent,
declarația de identitate este mult mai clară:
Biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Totuşi, în
zilele sfârşitului – într-o perioadă de apostazie foarte răspândită – o rămăşiţă a fost chemată să
păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea
ceasului judecăţii, proclamă mântuirea prin Hristos şi vesteşte apropierea revenirii Sale. 14
Deja în acest pasaj, se face o distincție între biserica universală, care cuprinde o rămășiță
vizibilă și credincioși invizibili, la care trebuie să ajungă mesajul proclamat de rămășiță. O
schemă a acestei înțelegeri arată astfel:15
Biserica lui Hristos
Rămășița din timpul sfârșitului Biserica invizibilă

1. Entitate vizibilă. 1. Entitate invizibilă.
2. Semne distinctive: 2. Lipsa unor semne distinctive:

i. păzește poruncile lui Dumnezeu; i. în Babilon;
ii. are credința / mărturia lui Isus; ii. Celelalte oi.
iii. are răbdarea sfinților.
3. Misiune specifică pentru Babilon: 3. Chemată să iasă afară din Babilon
Diagrama 5. Structura Bisericii lui Hristos

13 Questions on Doctrine, 195.
14Manualul Bisericii (editat de Conferința Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea; București: Viață și Sănătate,
2011), 210-11.
15Ángel Manuel Rodríguez, „Concluding Essay: God’s End-Time Remnant and the Christian Church” în Toward a
Theology of The Remnant (Ángel Manuel Rodríguez, ed.; Silver Springs, MD: Biblical Research Institute, 2009), 224.
PAGINA 8 DIN 12
Cele trei solii îngerești

Parcurge acest exercițiu, înainte de a citi mai departe: scrie care sunt ideile care îți vin în
minte atunci când vei citi pasajul biblic de mai jos (Apocalipsa 12:6-12). Nu te gândi la
interpretări; descrie doar impactul direct al ideilor prezente:
6 Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca
s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și
oricărui norod. 7 El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit
ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele
apelor!” 8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea
mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” 9 Apoi a urmat un alt înger, al
treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe
frunte sau pe mână, 10 va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în
paharul mâniei Lui; și va fi chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea
Mielului. 11 Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au
odihnă cei ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei! 12 Aici este
răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”
Acest pasaj biblic (poate contrar așteptărilor cuiva), a devenit centrul teologiei adventiste, înglobând
ceea ce astăzi constituie specificul teologic adventist. Pentru o înțelegere a acestui proces, este
necesară o scurtă incursiune în istoria mișcării millerite/adventiste.
Rădăcinile mișcării adventiste se regăsesc în mișcarea millerită. William Miller (1782-1849), un
fermier baptist din Low Hampton, New York, începe un studiu intens al Bibliei începând cu 1818.
În urma acestui studiu, descoperă că în Daniel 8:14 există o profeție care arată spre un
punct specific al sfârșitului, după o perioadă de 2300 ani literali, conform principiului de
interpretare istoricist, în care 1 zi = 1 an. Întrebarea pe care Miller a adresat-o și căreia i-a
dat un răspuns care a transformat efectiv lumea religioasă din prima jumătate a secolului al
XIX-lea a fost: „Care este Sanctuarul care trebuie curățit?”
Într-o scrisoare către Joshua V. Himes, unul dintre liderii mișcării millerite, acesta explică
raționamentul conform căruia pământul este sanctuarul care trebuie să fie curățit, lucru care
se va face la a doua venire a lui Isus Hristos:16
Întrebarea se ridică acum: Care dintre aceste sanctuare este intenționat de Daniel (...)?
Răspund: nu primul, Hristos, pentru că El nu este impur. Nu al doilea, cerul, pentru că nu
este necurat. Nu al treilea, în Iuda, pentru că Iuda este tăiat (...) Nu al patrulea, templul,
pentru acesta este distrus și ceea ce nu este, nu poate fi numărat (...). Nici Sfânta Sfintelor din
templul de la Ierusalim pentru că și aceasta a fost distrusă cu templul (...)
Deci mai sunt doar două lucruri, care pot fi numite sanctuar, care pot cere curățire; acestea
sunt PĂMÂNTUL și BISERICA. (...)
Următoarea întrebare care se ridică este: Cum va fi curățit pământul? Răspund: prin foc
[este citat 2 Pet. 3:7]. Când vor arde pământul și cei nelegiuiți în foc? Răspund: când
Domnul nostru va veni [este citat Tit 2:13 și mai mulți psalmi, printre care și Ps. 97:3]
După ce a identificat fiecare folosire a termenului „Sanctuar” din Scriptură, Miller

analizează fiecare posibilitate, eliminându-le rând pe rând, până rămân două: pământul și
William Miller, „Letter to Joshua V. Himes, on the Cleansing of the Sanctuary” (Boston: 1842) 7-9. Online: http://
16
www.adventaudio.org/ebooks/files/pdf/Miller%20-%20Letter%20to%20Joshua%20V.%20Himes,
%20on%20the%20Cleansing%20of%20the%20Sanctuary.pdf (sublinierea mea).
PAGINA 9 DIN 12
biserica. Ajungând la concluzia că pământul va fi curățit prin foc și asociind această curățire
cu venirea lui Isus Hristos a doua oară, Miller inițiază o mișcare de redeșteptare care are
până astăzi un ecou, prin mișcarea adventistă de ziua a șaptea.17
Afirmarea conexiunii millerite18

După Marea Dezamăgire de la 1844,19 credincioșii adventiști au reafirmat cu tărie legătura
directă cu mișcarea millerită. James White, Joseph Bates, Hiram Edson și Ellen White s-au
considerat adevărații urmași ai lui Miller. După 37 de ani, Uriah Smith putea să afirme
următoarele, pe bună dreptate:20
Pretindem, și voi arăta acest lucru, că noi suntem singurii care aderăm la principiile originale
de interpretare pe baza cărora întreaga mișcare Adventă a fost bazată și că noi suntem
singurii care urmăm acea mișcare până la rezultatele și concluziile ei logice.
Prima solie îngerească și-a găsit împlinirea istorică inițială în predicarea mesajului millerit
în întreaga lume („profeția primei solii îngerești și-a avut cea mai directă împlinire”21 , așa
cum afirma Ellen G. White).
A doua solie îngerească și-a avut împlinirea istorică inițială în vara lui
1844, prin exodul credincioșilor adventiști din bisericile protestante
organizate (descrise ca Babilon de milleriți). Ellen White a avut aceeași
experiență cu Biserica Metodistă (Mărturii 1:35-44, cap. „Părăsirea
Bisericii Metodiste”).
Cu toate acestea, descriind experiența mișcării adventiste, Ellen White
face precizarea că
solia celui de-al doilea înger nu și-a atins împlinirea totală, în anul 1844.
Bisericile au experimentat atunci o cădere morală (...) dar căderea nu a fost
completă (...) o împlinire perfectă a Apocalipsei 14:8 este încă în viitor.22
În perioada post-1844, s-a întărit convingerea că, înainte de revenirea William Miller
Domnului, toate adevărurile biblice vor fi restaurate. În special porunca
cu privire la Sabat urma să fie refăcută. Astfel, în 1846, unul dintre promotorii sabatarieni,
17 Pentru o prezentare a fundamentului hermeneutic al spiritualității apocaliptice (millerită și adventistă, deopotrivă), vezi
capitolul „The Hermeneutical Grounds of Apocalyptic Spirituality” din Zoltán Szalos-Farkas, The Rise and Development
of Seventh-day Adventist Spirituality (Cernica: Editura Institutului Teologic Adventist, 2005), paginile 94-144.
18 Acest subcapitol este adaptat (pentru prima și a doua solie îngerească) după Hans K. LaRondelle, „Prophetic Basis of
Adventism” (publicat în Adventist Review, 1 iunie - 20 iulie 1989; online: https://adventistbiblicalresearch.org/sites/default/
files/pdf/Prophetic%20Basis%20Adventism_0.pdf) f. p.
19Pentru o descriere a acestui eveniment și a implicațiilor sale, vezi Mervyn C Maxwell, Măreția unei dezamăgiri
(București: Viață și Sănătate, 1997).
20Uriah Smith, The Sanctuary and the Twenty-three Hundred Days of Daniel 8:14 (Battle Creek, MI: Steam Press of the
Seventh-day Adventist Publishing Association, 1877), 102 (sublinierea mea).
21 Ellen G. White, Tragedia veacurilor (ediția electronică), 368.
22 Ibid., 389.
PAGINA 10 DIN 12
Joseph Bates, afirma că Sabatul este semnul lui Dumnezeu.23 Familia White acceptă Sabatul
ca parte a poruncilor divine și încep să-l promoveze. În ianuarie, 1847, Bates publică un mic
tratat despre Sabat, „The Seventh day Sabbath, a Perpetual Sign”, în care pune în legătură
(bazându-se pe Apoc. 11:19) Sabatul cu Sanctuarul și cele trei solii îngerești. Bates afirmă că
este necesară o reformă urgentă; Sabatul va fi adevărul ce va testa autenticitatea restaurării
evangheliei și legii. În luna aprilie, 1847, Ellen White are o viziune supranaturală: Sabatul
apare înconjurat de un halo.24 La scurt timp, în mai 1847, James White publică „A Word to
the Little Flock” unde afirmă că, odată cu apariția celor care păzesc Sabatul „este clar că
trăim în timpul celui de-al treilea înger”.25 Astfel, a treia solie îngerească: începe să fie
vestită odată cu acceptarea și proclamarea mesajului despre Sabat (se accentuează Apoc.
14:12 - „...poruncile lui Dumnezeu”).
Se poate afirma că această înțelegere a izvorât dintr-o anumită experiență rezultată în urma
studiului biblic detaliat (vezi diagrama 626 ). Această experiență, interpretată și înțeleasă
corect, a dat naștere doctrinei adventiste specifice, regăsite în cele trei solii îngerești: (1) a
doua venire, (2) judecata pre-adventă, (3) Sabatul, (4) nemurirea condiționată a sufletului.
Alături de acestea, poate fi adăugat și (5) darul profetic manifestat prin viața și lucrarea lui
Ellen White.
Diagrama 6. Relația dintre experiență și doctrină
Doctrinele menționate anterior formează ceea ce Ellen White numește „vechile hotare”.
Scriind despre frica unora de a nu muta „vechile hotare” (în contextul Conferinței de la
Minneapolis) ea afirma că
Trecerea timpului în 1844 a fost o marcată de evenimente mărețe, deschizând ochilor noștri
uimiți curățirea sanctuarului desfășurată în cer și având o legătură directă cu poporul lui
Dumnezeu de pe pământ; de asemenea prima, a doua și cea de-a treia solie îngerească,
desfășurând bannerul pe care este scris „Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Una
dintre pietrele hotar din cadrul acestui mesaj este templul lui Dumnezeu, văzut în cer de
poporul care iubește adevărul și chivotul care conține legea lui Dumnezeu. Lumina Sabatului
poruncii a patra strălucește cu raze orbitoare pe calea călcătorilor legii lui Dumnezeu. Non-
nemurirea celor nelegiuiți este o piatră de hotar veche. Nimic altceva nu-mi mai vine în minte
23Informațiile cu privire la importanța Sabatului sunt preluate de la Merlin D. Burt, Development of Seventh-day Adventist
Theology (Andrews University; Seventh-day Adventist Theological Seminary; CHIS674; curs nepublicat), schița de curs
(outline) 8.
24 Această viziune este descrisă în Early Writings, paginile 32-33.
25James White, A Word to the Little Flock, 11. Disponibil online la: http://www.adventaudio.org/ebooks/files/pdf/
James%20White%20-%20A%20Word%20to%20the%20Little%20Flock.pdf.
26Preluată de la Zoltan Szalos-Farkas, A Search for God - Understanding Apocalyptic Spirituality (București: Editura
Universitară, 2010), 60, 61, 90.
PAGINA 11 DIN 12
ca făcând parte din vechile pietre de hotar. Toată această gălăgie cu privire la schimbarea
vechilor pietre de hotar este imaginară. 27
Tot Ellen White, afirma despre cele trei solii îngerești următoarele:
Mi-au fost arătate trei trepte: prima, a doua și a treia - mesajele primului, celui de-al doilea și
celui de-al treilea înger. Îngerul a spus: „Vai de cel ce va mișca o cărămidă sau altceva la aceste
mesaje. Adevărata înțelegere a acestor mesaje este de o importanță vitală. Destinul sufletelor
atârnă de maniera în care acestea sunt primite.”28
Mesajul evangheliei pentru acest timp este constă în mesajul celui de-al treilea înger, care
cuprinde mesajele primului și celui de-al doilea înger, și care trebuie proclamat peste tot,
deoarece este adevărul prezent.29
Acest adevăr prezent va fi studiat în cursurile următoare.
27 Ellen G. White, Manuscript 13, 1889 (publicat în Counsels to Writers and Editors în 1946) (ediție electronică).
28 Ellen White, Spiritual Gifts 1:168 (Scrieri timpuri)
29 Ellen White, Manuscript Releases, 1:57 (Letter 20, 1900, p. 5, 6).

PAGINA 12 DIN 12
TSDF302: DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE MODULUL 2 - A DOUA VENIRE
A doua venire
Modulul de față prezintă prima dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de
Ziua a Șaptea: a doua venire. Parcurgerea acestui modul are ca scop familiarizarea
studentului cu împlinirea sfârșitului pe care Dumnezeu l-a avut întotdeauna în atenție:
refacerea Edenului și reașezarea omenirii în locul pe care aceasta l-a pierdut în Geneza 3.
Ideile care alcătuiesc structura acestei curs sunt următoarele:
1. Prima dintre doctrinele fundamentale adventiste este cea cu privire la a doua venire a
lui Isus Hristos.
2. În cartea Apocalipsei, venirea Domnului Hristos este cea care permite inaugurarea
împărăției lui Dumnezeu, realizarea sfârșitului pe care Dumnezeu l-a avut întotdeauna
în atenție: refacerea Edenului și reașezarea omenirii în locul pe care aceasta l-a pierdut
în Geneza 3. Istoria biblică poate fi urmărită prin această perspectivă a dorinței divine.
3. Istoria lui Noe descoperă o paradigmă a sfârșitului ce nu se realizează.
4. Istoria lui Avraam prezintă aceeași paradigmă care culminează cu Exodul poporului
evreu.
5. Istoria lui Moise amplifică înțelegerea planului divin, prin introducerea condiționalității.
6. Istoria profeților arată atât spre eșec, cât și spre restaurare.
7. În perioada intertestamentară, restaurarea este posibilă doar printr-o intervenție
radicală a lui Dumnezeu, care să separe veacul de acum de cel viitor.
8. În Noul Testament, veacul viitor a pătruns în cel prezent prin persoana lui Isus Hristos.
9. Cele două veacuri reprezintă motivul pentru care Biblia vorbește atât despre o aparentă
iminență cât și despre o aparentă întârziere.
10. Iminența este aparentă în Mat. 10:23, 16:28 și 24:34; Domnul Hristos accentuează nu
atât de mult timpul cât lucrul/misiunea în timpul până la venirea Sa.
11. Caracteristicile care descriu venirea sunt de ajutor pentru înțelegerea acestui eveniment.
12. În ciuda pasiunii pentru „când?” fiecare așteptător va acționa prin credință, împlinind
misiunea divină.
Studiu recomandat
Următoarele texte sunt recomandate pentru o înțelegere mai profundă a subiectelor
menționate:
• Jon Paulien, What the Bible says about the End-Time (Hagerstown: Review and Herald, 1994),
cap. 3-8.
• Richard M. Davidson, ”‘This Generation Shall Not Pass’ (Matt. 24:34): Failed of Fulfilled
Prophecy?” în The Cosmic Battle for Planet Earth - Essays in honor of Norman R. Gulley
PAGINA 1 DIN 19
(Ronald du Preez și Jiří Moskala, ed.; Berrien Springs, MI : Old Testament Department,
Seventh-day Adventist Theological Seminary, Andrews University, 2003), 307-328.
• Ekkehardt Mueller, „Jesus and His Second Coming in the Apocalypse” în Journal of the
Adventist Theological Society, 11/1-2 (2000): 205-215.
• Richard P. Lehmann, „The Second Coming of Jesus” în Handbook of Seventh-Day Adventist
Theology (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 2000), 893-926.
• Norman Gulley, Christ is coming! (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association,
1998), cap. 5-7; 38-45.
Introducere
Prin însuși numele lor,1 adventiștii de ziua a șaptea mărturisesc că așteaptă a doua venire a
lui Isus Hristos, pe pământ. Însă, între a spune că „Isus va reveni” și „Isus este gata să vină”
este o diferență importantă.2 Accentul pus în cea de-a doua expresie, care accentuează
urgența, este unul exclusiv adventist. Iminența revenirii Domnului Hristos este prezentă ca o
notă dominantă a Noului Testament, așa cum se poate vedea și din textele de mai jos:
a. „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13:11);
b. „peste [noi] care au venit și sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11);
c. „încă puțină, foarte puțină vreme” și „Cel ce vine, va veni și nu va zăbovi” (Evr.
10:37);
d. „sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape” (1 Pet. 4:7);
e. „venirea Domnului este aproape” (Iac. 5:8);
f. „Judecătorul este chiar la ușă” (Iac. 5:9);
g. „vremea este aproape” (Apoc. 1:3);
h. „Iată, Eu vin curând” (Apoc. 22:7).
Aceste versete ridică însă o problemă: „Dacă acum aproape 2000 de ani, Domnul Hristos a
spus că vine repede, de ce a întârziat atât? Nu cumva revenirea literală a lui Isus Hristos este
o zadarnică?”3
„Venirea” Domnului Isus în Apocalipsa -14

Vă provoc la un exercițiu: căutați în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, toate referințele cu
privire la „venire” în legătură cu Isus Hristos. Enumerați-le pe fiecare pe o coală de hârtie în
1 Termenul adventist vine de la cuvântul latin adventus „sosire” de la advenire, format din ad- ‘la’ + venire „veni”.
2 Laurențiu Moț, Curs de doctrine fundamentale A.Z.Ș (curs nepublicat), 2.
3 Herbert E. Douglass povestește despre un pastor înaintat în vârstă, care și-a depus cererea pentru pensionare. În
cuvântul de rămas bun, el spunea: „Iată aici o scrisoare pe care nu credeam că o voi scrie vreodată. Atunci când mi-am
început slujirea, cu mai bine de 50 de ani în urmă, eram sigur că Domnul va veni până acum”. Ochii tuturor s-au umezit.
Tăcerea lor a spus totul. Pentru detalii, vezi cartea lui Douglass, The End - Unique Voice of Adventists About the Return
of Jesus (Mountain View: Pacific Press Publishing Association, 1979), 13-14.
4Adaptat după Ekkehardt Mueller, „Jesus and His Second Coming in the Apocalypse” în Journal of the Adventist
Theological Society, 11/1-2 (2000): 205-215.
PAGINA 2 DIN 19
ordinea în care apar, și răspundeți la următoarele întrebări: (1) Cine vorbește despre venire?
(2) În care parte din Apocalipsa apar aceste referințe?5
La o simplă enumerare a acestor referințe, se poate observa că ele formează o anumită
structură. Sunt doi termeni folosiți în Apocalipsa pentru „venire”: (a) erchomai și (b) hēkō.
Mueller alcătuiește o structură a cărții în funcție de primul termen, astfel:6
Diagrama 1. „Venirea” lui Hristos în Apocalipsa
Această diagramă arată faptul că, atât în prima parte a cărții, partea „scrisorilor” Domnul Hristos își
anunță venire, cât și în a doua parte, cea profetico-apocaliptică. Ceea ce rezultă este un chiasm care
are în centru avertizarea: „Eu vin ca un hoț” din 16:15.
Termenul erchomai:
- apare de 36 de ori în Apocalipsa, în 32 versete: Apoc. 1:4, 7–8; 2:5, 16; 3:10–11; 4:8; 5:7; 6:1, 3,
5, 7, 17; 7:13–14; 8:3; 9:12; 11:14, 18; 14:7, 15; 16:15; 17:1, 10; 18:10; 19:7; 21:9; 22:7, 12, 17, 20;
- de 13 ori apare în legătură cu Isus;
- în Apoc. 5:7 descrie venirea Mielului înaintea Tatălui pentru a lua sulul sigilat;
- în toate celelalte referințe, se referă la a doua venire (12 ori).
Termenul hēkō:
- apare de 6 x în Apocalipsa, în 5 versete: Apoc. 2:25; 3:3, 9; 15:4; 18:8.
- de 3 ori apare în legătură cu Isus: 2:25; 3:3 (2x).
5 Pentru o schiță a cărții Apocalipsa, vezi „Introducere”, diagrama 3 (pagina 7).
6 Mueller, 206.
PAGINA 3 DIN 19
Dacă într-o carte cu 22 de capitole de repetă de 16 ori că Isus va veni, atunci acest lucru este
important. Fiind o carte care vorbește despre sfârșit, se observă că în cadrul sfârșitului, „venirea” a
doua oară a lui Isus Hristos este atât o veste bună („a venit nunta Mielului”, 19:7) cât și o veste rea („a
venit ziua mâniei Lui”, 6:17). Vestea bună este pentru rămășița, care, prin gura lui Ioan spune:
„Amin! Vino, Doamne Isuse” (22:10), în timp ce vrăjmașii acesteia strigă cu groază: „Cine poate sta
în picioare?” (6:17b).
Diagrama 2. „Venirea” lui Hristos la cele 7 biserici
„Venirea” Domnului Isus în Apocalipsa - 2 7

În prima parte a cărții Apocalipsa, venirea lui Isus este anunțată în dreptul fiecărei biserici.
Fie că este vorba despre aspectul pozitiv al „venirii”, fie că este vorba despre cel negativ
(judecată), în dreptul fiecăreia este anunțată venirea Domnului.
În cazul bisericilor din Efes, Pergam și Sardes, venirea are conotații negative, devenind un
act de judecată escatologică. Pentru bisericile din Tiatira și Filadelfia, fiecare referință cu
privire la venire este o veste bună. În dreptul bisericii din Smirna nu apar termenii erchomai
sau hēkō și, deși referința nu este una directă la „venirea” lui Hristos, elementele menționate
(„moarte” și „cununa vieții”) fac referire la aceasta, indirect.8
Pentru ultima dintre cele șapte biserici, Laodiceea, referirea la a doua venire nu se face
direct. Textul corespondent celorlalte unde se face referire la „venire” este Apoc. 3:20.9
La ce anume se referă Apoc. 3:20? Există două variante:
(a) deschiderea inimii individului în fața lui Isus Hristos;
(b) referire la cea de-a doua venire.
Primul sens este cel devoțional, folosit adesea ca apel la predarea inimii lui Hristos. Referirea
la cea de-a doua venire apare aici indirect. Sunt câteva argumente în privința aceasta:
7Adaptat după Mueller „Jesus and His Second Coming in the Apocalypse” în Journal of the Adventist Theological
Society, 11/1-2 (2000): 208-211.
8 Conform cărții Apocalipsa, această primă moarte este diferită de moartea a doua (gr. ho thanatos ho deuteros) sau
distrugerea finală, care are loc după cea de-a doua venire a lui Hristos (descrisă în Apoc. 19) și după cei 1000 de ani
(Apoc. 20). Prima moarte este urmată de întâia înviere, pentru cei credincioși. Cine are parte de aceasta, nu este
vătămat de a doua moarte (Apoc. 20:6), acesta primind „cununa vieții” (gr. stephanon tēs zōēs; termenul stephanos face
referire la cununa de biruință, victorie).
9Fiecare scrisoare are patru părți: (1) introducerea lui Isus; (2) evaluarea bisericii; (3) sfatul dat bisericii și (4)
promisiunea pentru învingător. Întrucât referințele la „venire” apar în partea (3) a fiecărei scrisori, înainte de (4),
promisiunea pentru fiecare învingător, și pentru ultima scrisoare lucrul acesta este valabil.
PAGINA 4 DIN 19
i. apare și la celelalte 6 mesaje;

ii. „a cina” (deipneō, 3:20) vs. „cină” (deipnon, 19:9 - „ospățul nunții Mielului”; vezi
și 19:17 - „ospățul cel mare”): „[verbul] înseamnă ‘a servi masa’, fără nici o
referire la timpul din zi sau tipul hranei (deși substantivul deipnon se poate referi la
principala masă a zilei, de obicei servită seara, ‘cină’”;10
iii. contextul apropiat indică timpul sfârșitului (3:21);
iv. contextul larg (Apoc. 16:15) indică timpul sfârșitului;
v. „a sta la ușă” / „a bate”: expresii escatologice (Mat. 24:33 / Mc. 13:29 - - „ ... Fiul
Omului este aproape este chiar la uși”; Lk. 12:36 - „ ... când va veni și va bate la
ușă”).
În a doua parte a cărții Apocalipsa, partea profetico-apocaliptică, venirea lui Hristos apare
între a șasea și a șaptea pecete (6:12-8:1), în descrierea secerișului lumii (14:14-20); între a
șasea și a șaptea plagă (16:12-21) și în descrierea nunții Mielului și călărețul pe calul alb
(19:1-21). În contextul sfârșitului, venirea lui Hristos este cea care permite inaugurarea
împărăției lui Dumnezeu. Aceasta pregătește contextul pentru refacerea Edenului și pentru
reașezarea omenirii în locul pe care aceasta l-a pierdut în Geneza 3. Lucrul acesta va fi
descris în următoarele subcapitole.
Ce spune Scriptura despre sfârșit: Noe și potopul11

Modul în care este descris potopul arată un anumit model, o paradigmă a restaurării pe care
Dumnezeu o urmărește prin intervenția Sa. În primul rând, este descris un
1. declin în Gen. 6:5, 11, 12. Dumnezeu vede, simte, face un plan. Acest plan rezultă într-o
2. proclamare atât a distrugerii (Gen. 6:7, 13, 17) cât și a salvării (Gen. 6:8, 18-21). Ceea ce
este proclamat devine o realitate ca
3. judecată care cuprinde distrugerea (Gen. 7:17-23a) și salvarea (Gen. 7:23b). Potopul este
reversul Creației (Gen. 7:7-20). În urma potopului nu mai rămâne decât o rămășiță: „n-a
mai rămas decât Noe” (Gen. 7:23); ceea ce a
4. rezultat este descris în limbajul unui pământ / cer nou: „vânt” (Gen. 8:1 cf. 1:2);
„uscat” (Gen. 8:13 cf. 1:9,10), „ziua / noaptea” (Gen. 8:22 cf. 1:14,15); „legământ” (9:1-3
cf. 1:26-31). Noe este descris ca un al doilea Adam: cade și el la testul cu un fruct (Gen.
9:20-27). Dumnezeu dă o poruncă: „răspândiți-vă” (Gen. 9:7), care nu este respectată
(Gen. 11). Restaurarea urmărită de Dumnezeu după potop nu devine o realitate. Este
introdusă astfel o nouă istorie, cea a lui Avraam.
Ce spune Scriptura despre sfârșit: Avraam și sfârșitul

Și în cadrul istoriei lui Avraam sunt descrise, după modelul de mai sus, cele patru elemente:
1. declin, așa cum apare în Gen. 11:4-6, sub forma decăderii morale, a sfidării. Dumnezeu
vede, simte, face un plan. Acesta este urmat de
10 David E. Aune, Revelation 1-5 (Word Biblical Commentary; vol. 52A; ediție electronică), 261.
11Subcapitolul acesta și cele care urmează sunt adaptate după Jon Paulien, What the Bible says about the End-Time
(Hagerstown: Review and Herald, 1994), capitolele 3-8.
PAGINA 5 DIN 19
2. proclamare, care implică încurcarea limbilor (Gen. 11:7). Proclamarea se împlinește ca

3. judecată în primul rând negativă: încurcarea limbilor și împrăștiere (Gen. 11:9). Unde este
partea pozitivă a judecății? Atât în cazul lui Adam și a Evei, lui Cain, potopului, a existat o
parte pozitivă a judecății. Geneza 10 descrie genealogiile fiecărei națiuni, Geneza 11,
construirea turnului Babel, iar Geneza 12 este promisă binecuvântarea prin Avraam.
Partea pozitivă a judecății: Avraam, care primește 3 binecuvântări, care urmăresc
refacerea a ceea ce s-a pierdut prin cădere. Dacă descendenții lui Avraam vor fi
credincioși, țara Canaanului va deveni o grădină a Edenului restaurată. Această triplă
binecuvântare a lui Avraam structurează întregul Pentateuh astfel:
Diagrama 3. Structura tripartită a Pentateuhului
4. rezultatul:
i. promisiunea triplă: restaurarea productivității țării, reproducerea și relația-legământ
cu Dumnezeu;
ii. prin Exodul din Egipt, promisiunile sunt îndeplinite;
iii. Exodul este descris în limbajul Creației: Exod 14:21, 22: „mare”, „vânt”, „uscat”;
iv. cartea Geneza descrie crearea unei lumi, iar cartea Exod descrie crearea unui
popor;
v. Israel este noul Adam: i se promite stăpânire (Deut. 11:22-25 cf. Gen. 1:26-28); este
testat prin mâncare (Ex. 16; Deut. 8:1-3) și șerpi (Num. 21:4-9), așa cum au fost
Adam și Eva;
vi. Limbajul escatologiei biblice nu este limitat la lumea fizică ci se extinde la un popor.
Diagrama 4. Tripla binecuvântare a lui Avraam
PAGINA 6 DIN 19
Ce spune Scriptura despre sfârșit: Moise și sfârșitul

Modelul care apare în istoria poporului evreu, descrisă în cartea Deuteronomului este
diferită de cea descrisă în cazul lui Noe. Sfârșitul nu este un eveniment, ci un proces.
Restaurarea urmează să se facă progresiv. Acest sfârșit intenționat de Dumnezeu vine în
urma unei alegeri: „Dacă vei asculta...” (Deut. 28:1). Sfârșitul implică întreaga națiune. Nu
este descris în Deuteronom conceptul de rămășiță. Fie Edenul este restaurat, fie poporul
întreg merge în exil și este distrus.
Diagrama 5. Sfârșitul în cartea Deuteronomului
Ce spune Scriptura despre sfârșit: profeții și sfârșitul

Dacă în Deuteronom exilul este urmat de distrugere, pe măsură ce istoria poporului Israel se
desfășoară, devine tot mai clar că planul divin de transformare a Canaanului într-un Eden
nu va fi realizat. Odată cu profețiile de judecată prezentate în cărțile profeților, tema exilului
și a reîntoarcerii devine prezentă, indiferent de profet. Sfârșitul are loc în spațiul istoric și
geografic (spre deosebire de Potop) și ca urmare a intervenției surprinzătoare și radicale a lui
Dumnezeu (spre deosebire de progresia deuteronomică), descrisă în contextul exilului și
întoarcerii din Babilon. Intervenția lui Dumnezeu duce la crearea cadrului pentru ca Edenul
să fie restaurat, așa cum este intenționat în Deuteronom.
Diagrama 6. Intervenția radicală a lui Dumnezeu în cărțile profeților
PAGINA 7 DIN 19
Un pasaj cheie care descrie această transformare este Ezechiel 36:22-38. Transformarea este
una triplă: atât societatea umană (v. 24, 28, 33-26), natura umană (v. 25-27) cât și lumea
naturală (v. 30, 35) sunt transformate.
Ce spune Scriptura despre sfârșit: perioada intertestamentară

În perioada intertestamentară apar mai multe cărți scrise sub pseudonime ca Ezra, Enoh,
Moise. În cadrul acestora „judecata finală a Israelului și a lumii este uneori exprimată în
termenii sosirii Împărăției lui Dumnezeu (a se vedea 1 Enoh 25:3; Înălțarea lui Moise 10;
Jubilee 1:28–29)”.12 Sosirea Împărăției lui Dumnezeu este descrisă ca o intervenție radicală
a lui Dumnezeu. În 4 Ezra 7:50 se afirmă că „Cel Prea Înalt a făcut nu un veac ci două”; cel
de-al doilea reprezintă noua creație a lui Dumnezeu, devenită necesară datorită răului care
trebuie eradicat. Noul veac, „care nu este încă” va începe și „ceea ce este mânjit va pieri” (4
Ezra 7:31). Schematic lucrul acesta poate fi reprezentat astfel:
Diagrama 7. Sfârșitul în perioada intertestamentară
Sfârșitul în Noul Testament

În Noul Testament este prezentă dihotomia: veacul de acum / veacul viitor (Mc. 10:29-31;
Lc. 20:34, 35). Însuși Domnul Hristos vorbește despre sfârșitul veacului în Mat. 28:19, 20.
Apostolul Pavel adoptă concepția intertestamentară. Odată cu convertirea sa, este
confruntat cu o dilemă: „Dacă Mesia a venit, de ce nu s-a încheiat veacul de acum?
Înseamnă că veacul viitor deja a început, chiar dacă veacul de acum este încă prezent.”
Cu alte cuvinte, venirea lui Isus Mesia a inaugurat veacul cel nou, însă în mijlocul veacului
cel vechi. Peste sine și peste generația contemporană lui, apostolul Pavel afirma că „care au
venit sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Cu toate acestea, Pavel este conștient că numai
„arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8) este cea care va pune capăt vechiului pentru a face loc
noului. Până atunci, fiecare credincios trebuie să trăiască între „deja” și „nu încă”.
Alte pasaje din Noul Testament care vorbesc despre cele două veacuri:
i. Pavel: 2 Cor. 4:4; Gal. 1:4; Ef. 2:7; Evr. 9:26-28.
ii. Petru: 1 Pet. 1:20; 1 Pet. 1:5.
iii. Ioan: Ioan 5:25; Ioan 12:21; Apoc. 12:11.
12T.M. Derico, „Parousia”, în The Lexham Bible Dictionary ( ed. John D. Barry și Lazarus Wentz; Bellingham, WA: Logos
Bible Software, 2012).
PAGINA 8 DIN 19
Diagrama 8. Sfârșitul în Noul Testament
Între iminență și întârziere

Impresia generală pe care scriitorii Bibliei o lasă este aceea a iminenței revenirii Domnului
Hristos. Textele de mai jos sunt exemple în privința aceasta:
1. Rom. 13:11 - „acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am
crezut”
2. 1 Cor. 10:11 - „peste care au venit sfârșiturile veacurilor”
3. Evr. 10:37 - „Încă puțină, foarte puțină vreme” și „Cel ce vine va veni și nu va
zăbovi.”
4. 1 Pet. 4:7 - „Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape”
5. Iac. 5:8,9 - „venirea Domnului este aproape (…) iată că Judecătorul este chiar la
ușă.”
6. Apoc. 22:7 - „Iată, Eu vin curând!”
Cu toate acestea, cuvântul scris de către aceștia destinatarilor a fost primit „... nu ca pe
cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care
lucrează și în voi care credeți” (1 Tes. 2:13). Domnul Isus Hristos afirmă că „Eu spun ce am
văzut la Tatăl Meu” (In. 8:38); cuvintele Sale nu sunt de la el ci de la Dumnezeu Tatăl.
Același lucru îl afirmă și ucenicii (Fapte 4:20; 1 In. 1:1). El este acela care știe „ceasul” (Mat.
24:36) și păstrează „vremurile și soroacele ... sub stăpânirea Sa” (Fapte 1:7).
Rezultă de aici că impresia pe care scriitorii Bibliei o lasă nu este a lor ci a Autorului Bibiliei,
Dumnezeu. El dorește ca oamenii să trăiască cu simțământul iminenței. Cu toate acestea, se
ridică o întrebare, acum, după aproape 2000 de ani de la promisiunea revenirii: „De ce nu a
venit încă Hristos?” Nu arată iminența promovată de apostoli că întoarcerea lui Isus trebuia
să aibă loc în generația lor?
A spus Isus că va reveni în secolul I? Matei 10:23

Primul text care pare să lase lucrul acesta de înțeles este Matei 10:23: „Când vă vor prigoni
într-o cetate, să fugiți într-alta. Adevărat vă spun că nu veți isprăvi de străbătut cetățile lui
Israel până va veni Fiul omului.”
PAGINA 9 DIN 19
Sunt câteva interpretări care sunt oferite pentru „venirea” Domnului:13

1. venirea lui Isus, propriu-zisă, la sfârșitul lumii;
2. venirea lui Isus în judecată (distrugerea Ierusalimului);
3. venirea prin Duhul Sfânt la Cincizecime.
Alte două interpretări, diferite de cele menționate:14
i. împlinirea de către Isus a tuturor promisiunilor făcute ucenicilor Săi (cf. In. 13-17),
în timpul perioadei de 40 de zile de după înviere.
ii. o referire la Dan. 7:13-14, unde Isus primește domnia universală, care a început dar
nu a fost consumată (imagine preluată și în Apoc. 5).
Contextul apropiat versetului din Mat. 10:23 amintește de persecuție (Mat. 10:16-22). Însă
această persecuție nu s-a împlinit în momentul în care ucenicii se întorc din misiune (Lc.
9:6.10). Mai mult, expresia „mărturie neamurilor” (Mat. 10:18) face referire la o misiune
extinsă, dincolo de „cetățile lui Israel”. „Cetățile lui Israel” din v. 5-15 („oile pierdute ale
casei lui Israel”) se extind cu ceea ce este menționat în v. 16-23 („dregători”, „împărați”,
„neamuri”), făcând referire la poporul Israel.15
Paralela dintre v. 22 și v. 23 indică următoarele elemente comune:
i. aceeași problemă - ură/prigoană;
ii. nevoia de refugiu - răbdare/altă cetate;
iii. intervenția supranaturală - mântuire/venire (cf. Mc. 13:13, aceeași expresie în
context escatologic).
Pornind de la înțelegerea limitată a ucenicilor, cu privire la misiunea restrânsă doar la
poporul Israel, Domnul Hristos le prezintă planul divin misionar, care se extinde și la
neamuri (prezentate și în cap. 10, dar mai ales, în Mat. 28:19). Perseverența până la sfârșitul
persecuțiilor menționate este așezată în paralel cu misiunea de a străbate „cetățile lui Israel”.
Slava Domnului este întrezărită înainte de moartea Sa (Mat. 16:27-28) și este asociată cu
sfârșitul veacului (Mat. 25:31), făcând referire la venirea escatologică a Fiului omului (cf.
Mat. 24:27, 39). Sfârșitul veacului devine singur (Mat. 28:20) odată cu primirea autorității de
către Domnul Hristos (Mat. 28:18) și garantează prezența lui Hristos alături de ucenici, în
împlinirea misiunii acestora. Această misiune este una de durată.
În concluzie, accentul este pus nu asupra timpului, ci asupra acțiunii, misiunii. Domnul Isus
nu a indus un fals sentiment că El va veni în generația lor. El vorbește astfel încât ei să
gândească și să acționeze în conformitate cu faptul că Isus va reveni când lucrarea lor va fi
încheiată.
13Rezumate după Donald A. Hagner, Matthew 1-13 (Word Biblical Commentary; vol. 33A; Bruce M. Metzger, David A.
Hubbard și Glenn W. Barker; Nelson Reference & Electronic; 1993), 279. Hagner consideră varianta a doua ca fiind cea
mai plauzibilă.
14Robert James Utley, The First Christian Primer: Matthew (Study Guide Commentary Series; vol. 9; Marshall, TX: Bible
Lessons International, 2000), 91.
15„Așa cum este aplicat în timpul lui Hristos, termenul Israel nu pare a fi folosit în sensul politic sau geografic, ci cu
referire la poporul Israel (vezi Mat. 8:10; Lc. 2:34; In. 3:10; Fapte 2:22).” (Francis D. Nichol, ed., Seventh-day Adventist
Bible Commentary [Washington, D. C.: Review and Herald Publishing Association, 1978], Matt. 10:23.)
PAGINA 10 DIN 19

Cel de-al doilea text care pare să lase de înțeles că Isus va reveni în primul secol este Matei
16:28: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea
pe Fiul omului venind în Împărăția Sa.”. Pentru înțelegerea acestui text trebuie să se țină
cont de cele afirmate anterior, dar și de contextul acestui verset. Contextul prezintă vestirea
morții Domnului (Mat. 16:21) și impactul acesteia asupra ucenicilor (Mat. 16:22).
Implicațiile uceniciei merg până la moartea urmașilor / ucenicilor (Mat. 16:24-25).
Versetele 27 și 28 sunt așezate în paralel, prezentând însă două veniri diferite: în v. 27 se
afirmă că „Fiul omului are să vină în slava Tatălui”, descriindu-se nu un moment temporal,
ci modalitatea revenirii; în v. 28, se afirmă că unii dintre ucenici vor „vedea pe Fiului omului
venind în Împărăția Sa”; din nou nu se face referire la un moment în timp ci la o modalitate
de apariție: „[în timp ce] vine în Împărăția Sa”.16 Această modalitate de apariție este
exemplificată în capitolul următor (Mat. 17), care-L descriu pe Isus „schimbat la față” ,
strălucind „ca soarele” și ca „lumina” (v. 2).
Pasaje paralele din Mc. 9:1 și Lc. 9:27 nu amintesc de venirea Fiului Omului, ci doar de
Împărăția lui Dumnezeu. Isus nu este Împărat aici (In. 18:36-37). El trebuie să plece și apoi
să se întoarcă (In. 14:1-3). Apostolul Petru face referire la această scenă în 2 Pet. 1:16-18; ce
a văzut acolo a fost o scurtă descoperire a slavei și puterii Domnului Hristos, în momentul
transfigurării.
Este clar că vederea Fiului omului, „venind în Împărăția Sa” se referă la momentul
schimbării la față. Expresia „nu vor gusta moartea” este folosită pentru a-i încuraja pe
ucenici, care se temeau că moartea va anula realitatea Împărăției (cf. reacția lui Petru din v.
22). Descoperirea în miniatură a slavei Împărăției Sale, îndemnul de a vorbi despre aceasta
doar după înviere (Mat. 17:9) arată că Isus este Împăratul, Mesia, Cel a cărui „putere și
venire” sunt vestite de Petru (2 Pet. 1:16).

Cel de-al treilea text care pare a lăsa de înțeles că sfârșitul va fi în timpul generației
contemporane Lui este Matei 24:34: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până
se vor întâmpla toate aceste lucruri”.
Acest text este unul important pentru teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Richard
M. Davidson rezumă motivele:18
Având o înțelegere istoricistă a acestei profeții, adventiștii de ziua a șaptea în mod tradițional
au interpretat semnele menționate în Matei 24:29 - întunecarea soarelui și a lunii și căderea
stelele în special - ca împlinindu-se istoric în Ziua Întunecată din 19 mai 1780 și în Leonide,
marea ploaie de meteori din 13 noiembrie 1833, aproximativ la sfârșitul celor 1260 de zile (ani
literali) ai „necazului cel mare” (Dan. 7:25; Mat. 24:21) care s-au încheiat în 1798. Dacă este
16În limba greacă, verbul tradus cu „venind” este la participiu prezent (erchomenon), descriind modul în care Fiul omului
este văzut.
17Acest subcapitol reprezintă o adaptare parțială după Richard M. Davidson, ”‘This Generation Shall Not Pass’ (Matt.
24:34): Failed of Fulfilled Prophecy?” în The Cosmic Battle for Planet Earth - Essays in honor of Norman R. Gulley
(Ronald du Preez și Jiří Moskala, ed.; Berrien Springs, MI : Old Testament Department, Seventh-day Adventist
Theological Seminary, Andrews University, 2003), 307-328.
18 Davidson, 309-10.
PAGINA 11 DIN 19
acceptată ca fiind corectă, ce se întâmplă atunci cu predicția lui Isus că „nu va trece neamul
acesta [care a văzut semnele] până se vor întâmpla toate aceste lucruri”?
Primii interpreți adventiști au folosit acest pasaj ca o promisiune că Hristos va veni în mod
sigur în timpul vieții celor care au fost martori la evenimentele cosmice asociate cu Marea
Trezire Adventă de la sfârșitul secolului 18 și începutul secolului 19. Trecerea timpului și
moartea martorilor a adus descurajare multora din mișcarea adventistă.
Frământarea exprimată mai sus este justificată; o înțelegere clară a acestui pasaj este
necesară înțelegerii discursului rostit pe Muntele Măslinilor.
Contextul escatologic al pasajului lasă impresia că „toate acestea” (inclusiv revenirea Sa)
trebuie să aibă loc în „neamul acesta”. Cheia pentru înțelegerea acestui verset să în
identificarea și înțelegerea a doi termeni:
(a) „neamul acesta” (heœ genea hauteœ) și
(b) „toate aceste lucruri” (panta tauta).
În Matei 24:1-3, sunt identificate câteva elemente care sunt apoi repetate în întregul discurs.
Aceste elemente construiesc structura discursului:
La ieșirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate
clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeți voi toate aceste lucruri [tauta]? Adevărat vă
spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” El a șezut jos pe Muntele
Măslinilor. Și ucenicii Lui au venit la El la o parte și I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla
aceste lucruri [tauta]? Și care va fi semnul venirii [parousia] Tale și al sfârșitului [synteleia]
veacului acestuia?”
Prima întrebare a ucenicilor este cu privire la „aceste lucruri”, adică clădirile Templului, iar
cea de-a doua cu privire la „venire” și „sfârșit”. În răspunsul pe care îl dă, Isus are în vedere
aceste două întrebări, chiar dacă în mintea ucenicilor lucrurile sunt amestecate.19 Structura
răspunsului este următoarea:
1. Versetele 4-20: evenimentele premergătoare distrugerii Ierusalimului și distrugerea
lui. În aceste versete apare din nou termenul „sfârșit”, care este (în gr.) telos. Acest
termen nu este folosit în alte locuri în Matei pentru a face referire la „sfârșitul
veacului”; pentru această expresie, este folosit întotdeauna synteleia (Mat. 13:39,
40, 49; 28:20). Sunt enumerate 9 semne: 20
i. falși mesia (v. 5) care vor încerca să ia locul Celui adevărat („în numele Meu”);
ii. zvonuri de războaie (v. 6), care pot fi, sau nu, adevărate;
iii. ostilitate internațională (v. 7a) ,împreună cu conflicte limitate;
iv. foamete, cutremure și boli (v. 7b), evenimente care apar și în descrierea celor
șapte sigilii / trâmbițe din Apocalipsa;
v. persecuția și martirajul ucenicilor proliferează (v. 9); cf. Mat. 10:22, cu referire
la ostilitatea din exterior;
19Donald Hagner, afirmă: „Faptul că cele două părți ale întrebării sunt adresate într-o singură respirație indică faptul că
ucenicii nu pot disocia distrugerea templului de sfârșitul veacului” (Matthew 14-28 [Word Biblical Commentary, vol. 33B],
688).
20Pentru o descriere amplă a acestora, vezi Craig Blomberg, Matthew (The New American Commentary; vol. 22; ediția
electronică; Nashville: Broadman & Holman Publishers, 1992), 353-57.
PAGINA 12 DIN 19
vi. apostazie, trădare și ură (v. 10), ca ostilitate internă;

vii. prooroci mincinoși (v. 11); ei nu pretind că sunt mesia, însă lucrarea lor este
una înșelătoare;
viii. declinul vieții spirituale (v. 12), probabil chiar și printre credincioși, făcându-
se referire, probabil, nu la lipsa emoțiilor cât la lipsa faptelor de dragoste;21
ix. predicarea extinsă a Evangheliei (v. 14), în fiecare zonă reprezentativă de pe
glob.
Toate aceste semne s-au împlinit în primul secol, înainte de anul 70 e.n.22 Versetele
15-20 descriu efectiv momentele premergătoare distrugerii Ierusalimului. Expresia
„când veți vedea urâciunea pustiirii” este clarificată în Lc. 21:20: „când veți vedea
Ierusalimul înconjurat de oști”.
2. Versetele 21-31: evenimente premergătoare revenirii și a doua venire. „Atunci” din
v. 21a se referă la „un necaz mare” din v. 21b, menționat în v. 22 prin expresia
„zilele acelea”. 23 În Lc. 21:24, un pasaj paralel celui din Mat. 24, se face trecerea de
la distrugerea literală a Ierusalimului („Vor cădea sub ascuțișul sabiei, vor fi luați
robi printre toate neamurile”) la persecutarea poporului lui Dumnezeu, reprezentat
prin Ierusalim („Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini
vremurile Neamurilor”). Lc. 21:24b, unde se afirmă că Ierusalimul „va fi călcat în
picioare de neamuri” (estai patoumeneœ) este o aluzie la Dan. 8:10 (LXX), „[oștirea,
stele] le-a călcat în picioare” (apo autoœn katepateœtheœ).24 Expresia „până se vor
împlini vremurile neamurilor [kairoi ethnoœn]” face aluzie la Dan. 7:25, „și sfinții vor
fi dați în mâinile lui timp de o vreme [kairou], două vremuri [kairoœn] și o jumătate
de vreme [kairou]”. Mai mult, Apoc. 11:2 vorbește despre „[neamuri], care vor
călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni” (42 luni = 31/2 vremuri,
așa cum apare și Apoc. 12:14). În concluzie, în Mat. 24 „un necaz mare” (v. 21) =
„zilele acelea” (v. 22) = 1260 de zile/ani de stăpânire a „neamurilor”, reprezentate
în Dan. 8 de cornul cel mic. Sfârșitul acestei perioade de necaz este marcată de
câteva semne: „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor
cădea din cer” (v. 29), urmate de revenirea Domnului Hristos (v. 30) și strângerea
aleșilor Săi (v. 31). Din punct de vedere istoricist, persecutarea poporului lui
21
Așa cum biserica din Efes a slăbit în lupta creștină, uitând de faptele bune (Apoc. 2:5).
22 Bloomberg, 357. Atât Rom. 10:18 cât și Col. 1:6 indică faptul că în lumea cunoscută și reprezentativă de atunci,
Evanghelia fusese vestită. Davidson menționează în nota 13 (p. 313-4) că Ellen G. White confirmă acest lucru în
Hristos, Lumina lumii, atunci când afirmă că „„Toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”, spunea Hristos, „dar sfârşitul
[naţiunii iudeilor ca stat] tot nu va fi atunci” (p. 628; Hristos, Lumina lumii, ediția electronică; disponibilă online la https://
egwwritings.org). Tot White afirmă: „În profeţia despre distrugerea Ierusalimului, Hristos a spus: „Din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a
Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”.
Profeţia aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleşitoare din zilele acelea îşi găseşte corespondentul în
această generaţie. La fel stau lucrurile şi cu profeţia privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea
Ierusalimului, Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase „oricărei fiinţe de sub
cer” (Coloseni 1, 23). Tot astfel şi acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia veşnică se va predica „oricărui
neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14, 6.14)” (p. 633, sublinierea mea).
23 Expresia „zilele acelea” (hai heœmerai ekeinai) prezintă în limba greacă o ordine diferită față de v. 19: ekeinais tais
heœmerais (lit. „acele zile”). Această mică inversare a cuvintelor poate semnifica referirea la două perioade diferite. Pentru
mai multe detalii, vezi Davidson, 316.
24 Verbul grecesc tradus cu „a călca în picioare” este pateoœ - „a călca în picioare”.

PAGINA 13 DIN 19
Dumnezeu s-a realizat începând din primele secole ale creștinismului, dar a
culminat în perioada dominației papale, între 538 e.n. - 1798 e.n.25 Către sfârșitul
acestei perioade, în S.U.A. au fost recunoscute ca semne ale sfârșitului Marea Zi
Întunecată din 19 mai 1780 și Leonidele, marea ploaie de meteori din 13
noiembrie 1833. Conjugate cu închiderea papei de către Napoleon, în 1798, marea
redeșteptare religioasă de la începutul anilor 1800, aceste semne au indicat că
sfârșitul vine.26
3. Versetele 32-35: parabola smochinului. După cum frăgezirea și înfrunzirea mlădiței
de smochin anunță apropierea verii, la fel „toate aceste lucruri” anunță că „ este
aproape, este chiar la uși”. Ce anume este iminent? Traducerea Cornilescu afirmă
că „Fiul omului este aproape”. Textul grecesc spune: houtoœs kai hymeis, hotan ideœte
panta tauta, ginoœskete hoti eggys estin epi thyrais (lit. „așa și voi, când o să vedeți
aceste lucruri, să știți că este 27 aproape, chiar la uși”). Expresia panta tauta („toate
aceste lucruri”) apare din nou aici, după ultima apariție în v. 8. Mai sus s-a
argumentat că această expresie se referă la distrugerea Templului și, implicit, a
Ierusalimului. Cu alte cuvinte, în v. 33, Isus se întoarce la discuția despre „aceste
lucruri” despre care au întrebat ucenicii. Toate elementele enumerate de El vor
indica iminența sfârșitului pentru Ierusalim. Ajungem la v. 34: „Adevărat vă spun
că nu va trece neamul [lit. „generația”] acesta până se vor întâmpla toate aceste
lucruri [panta tauta]”. Înțelesul cel mai clar este acesta: generația din timpul
Domnului Hristos va fi martoră la semnele care preced distrugerea Ierusalimului și
la distrugerea acestuia de către armatele romane. Lucrul acesta s-a întâmplat
aproximativ 40 de ani mai târziu, în anul 70 e.n. Cu privire la venirea Sa, este o
discuție este diferită: despre ea nu se știe (v. 36, 39, 44), va fi pe neașteptate și prin
surprindere (v. 30).
În restul Evangheliei după Matei, „neamul acesta” (gr. heœ genea hauteœ - „generația aceasta”)
face referire la generația contemporană lui Isus (cf. Mat. 11:16; 12:41-42, 45; 23:36).28
Există și o relație tipologică între distrugerea Ierusalimului și venirea Domnului.29 Se poate
afirma că distrugerea Ierusalimului este un tip al sfârșitului lumii, între cele două existând
paralele directe: „necaz” (v. 9/21), falși mesia (v. 5/24), profeți falși (v. 11/24) și ideea de
sfârșit (telos / v. 6, 13, 14 și synteleia /v. 3). În felul acesta, promisiunea (ca tip) că atunci
când Evanghelia va fi propăvăduită în toată lumea, sfârșitul (Ierusalimului) va veni, poate fi
25Pentru mai multe detalii despre această perioadă și persecuția asociată ei, vezi William G. Johnsson, „The Saints’
End-Time Victory Over the Forces of Evil” și C. Mervyn Maxwell, „The Mark of the Beast” în Symposion on Revelation -
Book II (Frank B. Holbrook, ed.; Daniel & Revelation Committtee Series; vol. 7).
26Aceste semne s-au repetat și vor culmina odată cu ce-a de-a doua venire a Domnului Hristos. Pentru detalii, vezi Ellen
G. White, Tragedia veacurilor, paginile 636-9. Vezi și articolul lui Hans K. LaRondelle, „Viewpoint: The application of
cosmic signs in the Adventist tradition” în Ministry (septembrie 1998; online la https://www.ministrymagazine.org/archive/
1998/09/viewpoint).
27În limba greacă, verbul este la persoana a III-a, singular. Subiectul verbului poate să fie Hristos (ca în versetul 30) sau
sfârșitul (telos) Ierusalimului. „Sfârșitul” apare ca subiect al verbului atât în v. 6 cât și în v. 14.
28 Hagner afirmă că încercarea de a explica expresia heœ genea hauteœ - „generația aceasta” ca făcând referire la generația
în viață la venirea Domnului sau cu referire generală la poporul lui Dumnezeu sau omenire, „este contrar înțelesului
natural al expresiei si face cuvintele irelevante atât pentru ascultătorii lui Isus cât și pentru cititorii lui Matei” (Hagner,
715).
29 Davidson, 325.
PAGINA 14 DIN 19
aplicată (ca antitip) proclamării universale a Evangheliei înainte de sfârșitul lumii (cf. Apoc.
14:6). Până atunci, sfatul lui Hristos este „Vegheați, dar, pentru că nu știți în ce zi va veni
Domnul vostru” (Mat. 24:42).
Pasiunea pentru „când?”

Este dificilă păstrarea echilibrului între a trăi veghind și a nu stabili date ale revenirii. Chiar
și în istoria Bisericii Adventiste Ziua a Șaptea se poate observa o pasiune pentru „Când?” în
ciuda avertizărilor menționate în versetele anterioare:30
1. 1845: Joseph Bates consideră „Ziua Ispășirii” ca „anul ispășirii”;
2. 1851: Joseph Bates - „șapte ori” (stropirea sângelui în Ziua Ispășirii) = 7 ani;
3. 1884: 40 de ani în pustie ai Israelului spiritual;
4. 1888: propunerea legii duminicale naționale (de către Blair);
5. 1918: bătălie între turci și britanici la Meghido; venirea este aproape;
6. 1928: săptămâna de rugăciune la Emmanuel Missionary College: 40 ani de la 1888;
7. 1930: textul din Matei 24:34; generația semnelor din 1833 încă în viață (în valea
Hunza);
8. Al doilea război mondial: Japonia, împărații din Răsărit (Ap. 16:12);
9. Era nucleară: după 1945;
10.1964: 120 de ani de la 1844; legenda autostopistului care anunță revenirea și apoi
dispare;
11.Primul om pe lună: Dumnezeu nu va permite;
12.Anul jubiliar: 1987, 1991, 1994, 1996-8;
13.2000: anul în care mulți au așteptat sfârșitul.
„Viitorul a fost deja trăit în trecut - în Isus Hristos”.31 Cu alte cuvinte, evenimentele din
viitor au fost deja experimentate de Domnul Hristos: (a) coborârea Duhului Sfânt, (b)
misiunea plină de putere, (c) închiderea timpului de probă pentru poporul Său, (d) un timp
de strâmtorare care s-a încheiat cu (e) Golgota. După momentul morții, a urmat (f) învierea.
„Mai este doar o chestiune de timp până când toți urmașii Săi vor experimenta propria lor
înviere sau transformare”.32 Prin moartea Sa, destinul întregii lumi se îndreaptă spre
restaurarea dorită de Dumnezeu.
În acest context,
cercetătorii adventiști de ziua a șaptea care au studiat Daniel și Apocalipsa au descoperit că,
deși „zilele din urmă” au început cu adevărat în vremea Noului Testament, „vremea
sfârșitului” desemnează o perioadă mult mai recentă. Odată cu împlinirea marilor profeții din
Daniel și Apocalipsa, am intrat în vremea sfârșitului. Deși nu putem ști cu certitudine că noi
suntem ultima generație, știm că evenimentele pot lua o întorsătură bruscă. Acest fapt
30Pentru mai multe detalii, vezi adaptat după Jon Paulien, What the Bible says about the End-Time (Hagerstown:
Review and Herald, 1994), paginile 20-24.
31 Norman Gulley, Christ Is Coming! (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 1998), 540.
32 Ibid., 539.
PAGINA 15 DIN 19
trebuie să ne determine să fim mai atenți la cel mai important lucru dintre toate (...)
pregătirea pentru a-L întâmpina pe Isus atunci când Acesta va reveni”.33
În legătură cu data revenirii, Ellen G. White face următorul comentariu:

Mulţi adventişti au socotit că, dacă nu-şi pot fixa credinţa pe un timp precis al venirii
Domnului, atunci nu vor fi zeloşi şi stăruitori în lucrarea de pregătire. Însă, când nădejdile lor
au fost însufleţite mereu şi mereu numai pentru a fi nimicite, credinţa lor a primit o aşa
lovitură, încât au ajuns în imposibilitatea de a mai fi impresionaţi de marile adevăruri ale
profeţiei.34
Continuând, ea face o observație care rămâne valabilă astăzi: stabilirea datelor, după
împlinirea celor deja indicate în Scriptură este o lucrare diabolică:
Cu cât se stabileşte mai des un timp pentru a doua venire şi cu cât acesta este mai mult
predicat, cu atât mai bine se slujesc planurile lui Satana. După ce a trecut timpul, el a
provocat batjocura şi dispreţul asupra apărătorilor lui şi, în felul acesta, a aruncat ocara
asupra marii mişcări advente din anii 1843 şi 1844. Aceia care stăruie în această rătăcire vor
stabili până la urmă o dată prea îndepărtată în viitor pentru venirea lui Hristos. În felul
acesta, vor fi determinaţi să se bazeze pe o siguranţă falsă şi mulţi nu se vor trezi la realitate
decât atunci când va fi prea târziu.35
Dorința divină nu este aceea de a condiționa pregătirea în funcție de iminența revenirii,

deoarece aceasta poate avea consecințe negative. Parabola celor doi robi (Mat. 24:45-51)
indică faptul că pregătirea este o atitudine de slujire consecventă, care se bazează pe
dragostea față de Stăpân („robul credincios și înțelept”36 , Mat. 24:45). Celălalt rob („rău”, v.
48) este și el credincios, numai în prezența Stăpânului. Odată cu plecarea Acestuia, în inima
lui se strecoară gândul că „Stăpânul meu zăbovește să vină” (v. 48). Ca rezultat al acestui
raționament, își pierde simțământul responsabilității prezente. Deși Stăpânul cunoaște data
revenirii (Mat. 24:36), pentru robul rău acesta „întârzie”. Întârzierea izvorăște dintr-o
„reacție pur umană față de așteptările omenești”.37 Omul nu cunoaște data revenirii, însă
poate face speculații, așa cum s-a menționat, și de aici vine simțământul că Domnul întârzie
să revină; „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii...” (2 Pet. 3:9a).
Data revenirii este cunoscută de către Dumnezeu. Însă El, Cel care cunoaște sfârșitul de la
început, n-a stabilit-o în mod arbitrar: „...ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca
niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Pet. 3:9b). Norman Gulley exprimă lucrul
acesta poate cel mai concis: „preștiința lui Dumnezeu a luat în considerare toate grăbirile și
întârzierile umane și pur și simplu a introdus datele în calculatorul Său (ca să folosesc o
ilustrație antropomorfică) pentru a obține o dată potrivită”.38 Doar în acest context pot fi
înțelese pasaje cum este cel de mai jos, scris de Ellen G. White:
33 Jon Paulien, „Când semnele se învechesc” în Curierul Adventist (noiembrie 2008): 12-13.
34 Ellen G. White, Tragedia veacurilor, 456 (ediția electronică; online: https://egwwritings.org).
35 Ibid.
36Termenul grecesc tradus cu „înțelept” este phronimos, termen care apare atât în parabola casei zidite pe stâncă (Mat.
7:21-27; tradus prin „cu judecată”) cât și în parabola celor zece fecioare (Mat. 25:2; tradus prin „înțelepte”).
37 Sakae Kubo, God meets Man (Nashville, TN: Southern Publishing Association, 1978), 100.
38 Gulley, 542.
PAGINA 16 DIN 19
La fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atâta vreme, iar
poporul Său să rămână atâţia ani în această lume a păcatului şi durerii. Dar necredinţa i-a
despărţit de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe care El le-o dăduse, alţii au
fost chemaţi să vestească solia. Din milă faţă de lume, Hristos Îşi amână venirea, pentru ca
păcătoşii să aibă ocazia să audă avertizarea şi să găsească în El un scut înainte de a se revărsa
mânia lui Dumnezeu. 39
Conform acestui pasaj, pare că venirea Domnului este amânată. Poate fi numită amânare
din punctul de vedere al dorinței lui Dumnezeu ca toată istoria să se încheie mai repede.
Însă istoria este condusă de El în ritmul nostru. Astfel, nu se poate vorbi de o amânare reală.
Faptul că El ia în considerare alegerea noastră nu înseamnă că noi, prin ceea ce facem,
grăbim în mod real revenirea, modificând planul divin. Textul din 2 Pet. 3:12 este deseori
folosit pentru a susține că o generație de oameni poate să-L aducă pe Hristos mai repede pe
pământ: „...așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu”. Însă nu se ia în considerare
faptul că termenul tradus cu „grăbind”, speudoœ, are câteva sensuri posibile: (a) a face ceva
repede, a te grăbi spre ceva, (b) a cauza să se întâmple un lucru repede și (c) a fi gata să faci
un lucru, cu implicația că ești dispus să depui efort în acea direcție.40 Cel de-al doilea sens nu
poate fi aplicat revenirii Domnului Hristos; altfel aceasta ar deveni „cel mai mare act de
mântuire prin fapte”.41 „Venirea la pocăință” se poate realiza doar în urma auzirii
Evangheliei; predicarea acesteia va conduce în final la polarizarea lumii în două mari
tabere: (a) pentru Dumnezeu și (b) împotriva lui Dumnezeu. Odată ce nu se mai poate face
nimic pentru (b), Dumnezeu va pune capăt istoriei prezente. În felul acesta, „timpul nu mai
înseamnă întârziere, ci anticipare”,42 anticiparea revenirii.
Caracteristicile revenirii
Faptul că Noul Testament vorbește despre „zilele din urmă” începute din vremea scriitorilor
Bibliei43 a generat ideea că revenirea lui Isus nu va fi literală, ci prin prezența Duhului Sfânt
în biserica creștină.44 A susține însă acest lucru, însemnă a înlătura dovezile biblice care
afirmă cel puțin cinci caracteristici ale acesteia:
1. vizibilă universal: Apoc. 1:7; Mat. 24:27;
2. audibilă universal: 1 Cor. 15:52; 1 Tes. 4:16; Mat. 24:31;
3. personală: Ioan 14:3; Fapte 1:11; 2 Cor. 7:6;
4. premilenială: Apoc. 20:4-6; 1 Cor. 6:2;
5. post-tribulaționistă: Apoc. 7; 13; 14.
39 White, 458.
40Johannes P. Louw și Eugene Albert Nida, Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on Semantic Domains
(vol. 2; ediția electronică a ediției a doua; New York: United Bible Societies, 1996), 225.
41 Gulley, 542.
Richard P. Lehmann, „The Second Coming of Jesus” în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology (Hagerstown,
42
MD: Review and Herald Publishing Association, 2000), 902.
43 Vezi texte precum Evr. 1:2; 9:26; 1 Cor. 10:11; Iac. 5:3; 1 Pet. 1:20.
44 Lehmann, 902.
PAGINA 17 DIN 19
Pregătirea pentru revenire

Revenirea este necesară pentru ca anticiparea să fie transformată în întâlnirea cu Isus.
Venirea Sa va fi momentul în care restaurarea Edenului va începe. Până atunci, fiecare
așteptător „credincios și înțelept” va:45
1. aștepta și veghea:
i. păstrând siguranța mântuirii și relația cu Dumnezeu;
ii. păstrând credința în revenirea apropiată în ciuda tuturor întrebărilor care nu au
primit un răspuns complet;
iii. lăsând ca viața să aibă un scop clar, definit de a doua venire.
2. va lua Cuvântul lui Dumnezeu în serios:
i. îl va studia;
ii. nu-l va îmbogăți sau va nu omite ceea ce nu-i place;
iii. va trăi în acord cu acest Cuvânt.
3. va fi caracterizat de fapte, bune izvorâte din credința sa în Isus și din recunoștința pentru
mântuire. Acestea includ un comportament și o atitudine creștină față de membrii
comunității de credință și față de semeni.
45Adaptat după Ekkehardt Mueller, „Jesus and His Second Coming in the Apocalypse” în Journal of the Adventist
Theological Society, 11/1-2 (2000): 205-215.
PAGINA 18 DIN 19
Excursus: Ordinea evenimentelor finale conform cărții Apocalipsa46
1. Va fi o proclamare globală a evangheliei (14:6,7; 7:1-4; 18:1) care va rezulta într-o

adunare a rămășiței lui Dumnezeu, cei 144.000 (Apoc. 12:17; 14:1-5).
2. Va fi o proclamare globală a unei evangheliei contrafăcute (Apoc. 9:14-16;
16:13,14), marea înșelăciune a trinității nesfinte (Apoc. 13). Deși cele două
proclamații merg împreună, predicarea adevăratei evanghelii creează contextul
în care înșelăciunea se va desfășura, potrivit cu Mat. 24 și 2 Tes. 2.
3. Va fi o dezvoltare a unei unități politice și seculare care va crea pentru prima dată
în istorie „națiunile unite” (Apoc. 16:12; 17:1,15; 17:12-13).47
4. Lumea este adusă la un moment decizional final (Apoc. 14:8-12; 18:4; 16:13-16;
13:13-17; 2 Tes. 2:10-12), experiența Muntele Carmel din timpul sfârșitului.
Procesul decizional a început de mai mult timp (2 Cor. 10:3-5), însă ajunge la
punctul culminant în Apoc. 16 și 17.
5. Confederațiile seculare și religioase din lume se unesc pe baza interesului comun
(Apoc. 16:13-14; 17:1-3). Rezultatul este o unitate globală a instituțiilor publice,
mult mai dramatică decât unitatea politică globală.
6. Rămășița este selectată pentru distrugere (12:17; 13:15-17) pentru că ea nu se
conformează cerințelor pentru o unitate globală a autorităților religioase și
seculare.
7. Va fi o încheiere globală a timpului de probă (10:7; 15:5-8; 22:11). Oamenii nu
vor mai putea schimba partea de care se află, nici nu-și vor mai dori acest lucru. 48
8. Rămășița va fi atacată, prin boicotul economic și un decret de condamnare la
moarte (17:14; 13:15-17; 12:17). Ca rezultat, totul va părea pierdut (pentru un
timp), pentru poporul credincios al lui Dumnezeu.
9. Dumnezeu va interveni în favoarea sfinților săi, ceea ce va avea ca rezultat
disensiunea între puterile care oprimă poporul Său (16:12; 17:17). Unitatea
politică ajunge să urască Babilonul mai mult decât pe rămășiță, având ca rezultat
izbăvirea miraculoasă a sfinților.
10. Puterile seculare se întorc împotriva celor responsabili de marea înșelătorie.
Babilonul este distrus, chiar de către puterile de care depindea (12:17; 13:15-17).
Națiunile regretă acest lucru (Apoc. 18:1-24). Dumnezeu rămâne în controlul
acestui proces (Apoc. 17:17).
11. Mielul termină lucrarea distrugerii răului la cea de-a doua Sa venire (Apoc.
17:14; 19:11-21).
12. Mielul își adună sfinții pentru a fi cu el veșnic (Ioan 14:1-3 indică cerul ca fiind
acest loc; locația nu este explicită în Apocalipsa).
46 Adaptat după Jon Paulien, What the Bible says about the End-time, 148.
47Primele trei puncte se vor desfășura concomitent, ordinea oferită aici nefiind cea mai sigură. Observatorii media pot
evidenția mișcările politice înainte de cele religioase, însă mișcările decisive sunt cele religioase, conform scenariului din
Apocalipsa.
48 Timpul exact al încheierii timpului de probă în relație cu punctele șase și opt nu este explicit Apocalipsa.
PAGINA 19 DIN 19
TSDF302: DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE MODULUL 3 - JUDECATA PRE-ADVENTĂ
Judecata pre-adventă
Modulul de față prezintă a doua dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea: judecata pre-adventă în cadrul Sanctuarului ceresc. Parcurgerea acestui modul are ca
scop familiarizarea studentului/ei cu semnificația judecății care are loc înainte de cea de-a doua
venire a lui Isus Hristos. Ideile care alcătuiesc structura acestei curs sunt următoarele:
1. A doua dintre doctrinele fundamentale adventiste este cea cu privire la Sanctuarul ceresc și
la judecata de cercetare.
2. Întotdeauna când urmează să fie executată o sentință, are loc o judecată de cercetare.
3. Sunt cercetate faptele celor care mărturisesc a fi parte a poporului lui Dumnezeu, care au
primit iertarea.
4. Domnul Hristos prezintă o separare între iertare și ștergerea datoriei create.
5. Ștergerea datoriei are loc în urma unei cercetări. Aceasta poate fi numită judecată de
cercetare, așa cum apare în Ezechiel capitolul 9.
6. Există o singură judecată, universală, care se desfășoară în mai multe etape.
7. Una dintre aceste etape este judecata de cercetare care este identică cu ceea ce este numit
„curățirea Sanctuarului” (conform paralelelor dintre cap. 7 și 8 din Daniel).
8. Această curățire este făcută necesară de atacurile și distrugerea provocată de anumite
autorități politico-religioase, care uzurpă închinarea la Dumnezeu.
9. Conform datelor din Daniel 8 și 9, judecata de cercetare a început în anul 1844 d. Chr.
10. Această interpretare istoricistă se bazează pe aplicarea principiului 1 zi = 1 an, în înțelegerea
profetică.
11. Curățirea Sanctuarului reprezintă curățirea reputației divine.
12. Aceasta este asociată cu reabilitarea poporului Său pe pământ, prin confirmarea și
reafirmarea siguranței mântuirii acestora.
Studiu recomandat
Următoarele texte sunt recomandate pentru o înțelegere mai profundă a subiectelor menționate:
• Richard M. Davidson, „What the Sanctuary means to me”, Adventist Review (19 februarie 1987):
12-14.
• Jiri Moskala, „Toward a Biblical Theology of God’s Judgment: A Celebration of the Cross in Seven
Phases of Divine Universal Judgment (An Overview of a Theocentric- Christocentric Approach)”
JATS 15/1 (primăvara 2004): 138-165.
• William H. Shea, „Unity of Daniel” în Symposium on Daniel (Frank B. Holbrook, ed.; DARCOM; vol.
2; Washington, DC: Biblical Research Institute, 1986).
• Roy Gane. Chemarea altarului (Arad: Majesty Press, 2003), capitolele 38-40.
PAGINA 1 DIN 13
Introducere
Într-una dintre parabolele sale, regăsită în Matei 18:24-35, Isus Hristos prezintă un adevăr care,
la prima vedere, pare paradoxal. Vă rog să citiți această parabolă, fiind atenți la ideile de mai jos:1
1. Iertarea datoriei nu șterge datoria.
2. Iertarea poate fi retrasă.
3. Când se întâmplă acest lucru, datoria trecută devină actuală.
4. Există o separare între datorie și înregistrarea datoriei.
5. În interpretarea parabolei, datorie = păcat.
6. Păcatul poate fi iertat, înregistrarea acestuia rămâne în evidențele stăpânului.
7. Regăsim aici conceptul de audit: se verifică dacă plățile au fost făcute și sunt
confirmate deciziile luate.
Aceeași imagine este prezentată și în Ezechiel 18:24:
Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, dacă se ia
după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va
fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire și la păcat; de aceea va muri în ele.
Doctrina Sanctuarului care se referă, în primul rând la ceea ce este numit „judecata de cercetare”
sau „judecata pre-adventă”, „judecata de dinaintea revenirii Domnului Hristos”. Această
judecată nu invalidează mântuirea cuiva. Din contră, ea o confirmă și îi conferă siguranță celui
mântuit.
O carte despre judecata - audit2

Vă provoc la un exercițiu: citiți următoarele versete din cartea profetului Ezechiel: Ez. 9:3; 10:4;
10:19; 10:22 și 11:23. Ce anume observați, în legătură cu mișcarea „slavei Domnului”?
Evenimentele la care Ezechiel este martor se desfășoară în anul 592, î. Chr. În Ez. 9:3 și 10:4
slava Domnului se ridică de pe heruvim și se îndreaptă spre prag. Câteva versete mai târziu, o
întâlnim la intrarea porții Casei (Ez. 10:19). Citind v. 22, descoperim cum se deplasează iar în
11:23, din mijlocul cetății, unde a ajuns, slava Domnului se deplasează pe muntele de la răsărit.
Care este rostul acestei mișcări? Pentru a descoperi răspunsul la această întrebare, va trebui să ne
întoarcem la primele capitole ale cărții Ezechiel. Începând cu capitolul 3 până la capitolul 8,
descoperim că există un fel de proces intentat de Dumnezeu poporului Său. Dumnezeu
descoperă cum poporul Său Îi este necredincios: „Și El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi
tu marile urâciuni pe care le săvârșește aici casa lui Israel ca să Mă depărteze de Sfântul Meu
Locaș? Dar vei mai vedea și alte urâciuni și mai mari!”” (Ez. 8:6). Există, în restul Scripturii,
pasaje asemănătoare: Is. 1:27; 3:13; 5:16; 26:8,9; Osea 4:1; Mica 6:2; Ioel 3:12-16 și Mal. 3:5.
Dumnezeu vine și își cercetează poporul înainte de aplicarea judecății. Această etapă a judecății
de cercetare înaintea îndepărtării slavei Domnului este descrisă în capitolul 9. Poporul Său este
1Adaptate după Arnold V. Wallenkampf, „Challengers to the Doctrine of the Sanctuary” în Doctrine of Sanctuary - A
Historical Survey (Frank B. Holbrook, ed.; DARCOM; vol. 5; Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1989), 216.
2 Adaptat după Richard M. Davidson, „What the Sanctuary means to me”, Adventist Review (19 februarie 1987): 12-14.
PAGINA 2 DIN 13
marcat cu un semn.3 Poporul lui Dumnezeu este judecat. În urma judecății, rezultă două clase:
(a) cei care se închină lui Dumnezeu și (b) cei care se închină idolilor. Cu alte cuvinte, înainte de
a fi executa sentința, Dumnezeu cercetează/investighează. Dumnezeu nu este răzbunător (Ez.
18:32).
Mulți ani mai târziu, în „ziua a zecea” (Ez. 40:1), care este „Ziua ispășirilor”, 22 octombrie 572 î.
Chr., Dumnezeu îi descoperă lui Ezechiel planurile pentru un nou Templu și o nouă configurare
țării. Chiar în Ziua Ispășirii / Purificării, Dumnezeu aduce vestea restaurării.
Mesajul lui Ezechiel poate fi structurat în trei mari părți:
1. Restaurarea Sanctuarului (Ez. 40-48).
2. Purificarea poporului (Ez. 36:25-27).
3. Reabilitarea Numelui lui Dumnezeu (Ez. 36:22, 23; 39:27, 28).
Aceste trei mari părți reprezintă și mesajul adventist cu privire la Sanctuar:
1. Dumnezeu este implicat în curățirea Sanctuarului;
2. Dumnezeu este implicat în curățirea poporului Său;
3. Dumnezeu este implicat în reabilitarea caracterului Său.
Judecata în întreaga Scriptură 4

Biblia prezintă faptul că există o singură judecată universală, în mai multe etape / faze. Judecata
este (a) o veste bună (Ps. 58:11; Gen. 18:25) și (b) o veste rea (Gen. 6:3; In. 3:36). Conținutul
acestei judecăți este sintetizat în Ps. 37:39-40: „Scăparea celor neprihăniți vine de la Domnul;
El este ocrotitorul lor la vremea necazului. Domnul îi ajută și-i izbăvește; îi izbăvește de cei
răi și-i scapă, pentru că se încred în El.” În alte cuvinte, judecata este modalitatea prin care
Dumnezeu intervine pentru salvarea poporului Său. Lucrul acestea poate fi văzut clar într-o carte
care vorbește despre judecată, Judecători, dar și în cartea celui a cărui nume înseamnă „Dumnezeu
este Judecătorul meu” și anume cartea lui Daniel.
În cadrul judecății, crucea are un rol central (Ioan 12:31; Apoc. 13:8; Ef. 1:4). Într-un anume
sens, întreaga istorie biblică poate fi împărțită ca în diagrama de mai jos:
Diagrama 1. Rolul central al crucii
Această judecată universală a lui Dumnezeu se desfășoară în mai multe etape. În cele ce
urmează, vom analiza câteva dintre ele.
3 Literal taw, ultima literă a alfabetului ebraic.
4Adaptat după adaptat după Jiri Moskala, „Toward a Biblical Theology of God’s Judgment: A Celebration of the Cross in
Seven Phases of Divine Universal Judgment (An Overview of a Theocentric- Christocentric Approach)” JATS 15/1
(primăvara 2004): 138-165.
PAGINA 3 DIN 13
1. Judecata anterioară crucii, reprezintă orice intervenție divină pentru (a) a salva sau (b) a
condamna. Câteva exemple din istoria biblică sunt:
i. Adam și Eva (Gen. 3);
ii. Cain (Gen. 4);
iii. potopul (Gen. 4-9);
iv. turnul Babel (Gen. 11);
v. Sodoma (Gen. 19);
vi. zeii Egiptului (Ex. 7-12).
În privința acestei judecăți, nu poate fi trasat un model anume. Intervențiile divine sunt
demonstrații pedagogice care arată ura față de păcat dar și sfințenia divină. Au caracter
răscumpărător / punitiv și pot fi tipologice (Mat. 24:37-39).
2. Judecata de la cruce, care are un caracter substitutiv (In. 1:29; Rom. 1:18; 2 Cor. 5:21) și
universal (In. 12:31-32; Apoc. 12:7-12). Hristos experimentează mânia lui Dumnezeu
(„părăsirea” - vezi Rom. 1:18-32) cu privire la păcat. Prin Hristos, mântuirea este asigurată odată
pentru totdeauna (Evr. 9:26-28).
3. Judecata din timpul vieții este decisivă (In. 5:24; In. 3:16-18). Are un caracter pozitiv:
oamenii sunt iertați, și sunt ceea ce vor deveni („în Hristos” - Rom. 3:22; 6:11). Punctul de
cotitură îl reprezintă întrebarea „Ce voi face cu Isus?” (Mat. 27:22). Nimic nu ne poate despărți
de Hristos (Rom. 8:35-39), cu excepția alegerii personale a păcatului (Amos 5:14).
4. Judecata pre-adventă. Punctul de plecare în discuția despre această fază a judecății este
cartea profetului Daniel, capitolul 7. Acest capitol poate fi structurat, astfel, în funcție de trei
termeni cheie:
a. persecuție: v. 7-8, 21, 23-25.
b. judecată: v. 9-12 (18), 22a, 26.
c. Împărăția lui Dumnezeu: v. 13-14, 22b, 27.
Privind această structurare, se ridică următoarea întrebare: Care este scopul judecății? Acesta
poate fi dedus din modul în care sunt prezentate dimensiunile orizontale și verticale din acest
capitol (diagrama 25):
Diagrama 2. Cele două verdicte ale judecății din Daniel 7.
5William H. Shea, „Unity of Daniel” în Symposium on Daniel (Frank B. Holbrook, ed.; DARCOM; vol. 2; Washington, DC:
Biblical Research Institute, 1986), 178.
PAGINA 4 DIN 13
Cele două verdicte ale judecății din Daniel 7 sunt date în favoarea poporului sfânt, care este
persecutat. În primul rând persecutorul este distrus (fiara) și se face loc instaurării Împărăției lui
Dumnezeu.
Comparând capitolele 7 și 8 din Daniel se poate observa faptul că scena judecății cerești este
paralelă cu ceea ce este numit „curățirea sanctuarului” (diagrama 36):
Diagrama 3. Paralele Daniel 7-8
Pasajul biblic care încadrează curățirea Sanctuarului este cel din Daniel 8:9-14. O traducere
literală a acestuia7
9 Și dintr-unul din ele a ieșit din micime un corn și a crescut nespus spre sud și spre
răsărit și spre frumusețe 10 Și a crescut spre oștirea cerului și a făcut să cadă la
pământ o parte din oștire și o parte dintre stele și le-a călcat în picioare. 11 Și spre
căpetenia oștirii s-a înălțat pe sine și de la el i-a luat tamid8 și fundamentul
sanctuarului său a fost aruncat jos. 12 Și o oaste va fi pusă împotriva tamid în revoltă și
va arunca adevărul la pământ și va face și va izbuti. 13 Și am auzit un sfânt vorbind și
un alt sfânt spunându-i celui ce vorbea: „Până când este viziunea (cu privire la) tamid
și darea nelegiuirii devastatoare și sfântul și o oștire care să fie călcată în picioare?” 14
Și el mi-a zis: „Până seri-dimineți două mii trei sute apoi sfântul va fi restaurat!”
Din punct de vedere al dimensiunilor orizontale și verticale, acest pasaj cuprinde două scene, care
pot fi reprezentate grafic în felul următor:
6William H. Shea, „Unity of Daniel” în Symposium on Daniel (Frank B. Holbrook, ed.; DARCOM; vol. 2; Washington, DC:
Biblical Research Institute, 1986), 209.
7Traducere după Martin Pröbstle, Truth and Terror: A text-oriented analysis of Daniel 8:9-14 (Andrews University; teză de
doctorat, 2006), 95-96.
8 Tamid înseamnă „necurmat” în limba ebraică.

PAGINA 5 DIN 13
Diagrama 4. Scena 1 (Daniel 8:10)
Diagrama 5. Scena 2 (Daniel 8:11-12)
În ambele scene, este prezentată puterea cornului cel mic9 care se înalță și caută să distrugă nu
doar „oștirea cerurilor” ci și „locul Sanctuarului”. Ca rezultat, adevărul lui Dumnezeu ajunge să
fie aruncat la pământ. Aceste acțiuni fac necesară o restaurare a Sanctuarului ceresc, care
urmează să aibă loc după o anumită perioadă de timp, indicată ca 2300 de zile / ani.
Curățirea Sanctuarului reprezintă etapa judecății universale, numită judecata de cercetare / pre-
adventă. Ce reprezintă această curățire, va fi prezentat în câteva momente. Mai întâi, trebuie să
fie determinat momentul de începere al acestei judecăți.
În interpretarea adventistă, este acceptat principiul de interpretare conform căruia o zi în profeție
este egală cu un an calendaristic.10 Pentru o identificare a momentului istoric de începere a
9 Interpretată tradițional ca reprezentând sistemul romano-catolic de închinare.
10 De exemplu, în Torah (Pentateuh) se foloseşte şi în mod explicit această corespondenţă, aplicată de către Dumnezeu
într‑un context de judecată: 1 zi de eşec spiritual = 1 an de disciplină (40 ani pentru 40 zile, Nu 14:34). Dumnezeu
întrebuinţează în mod explicit principiul zi‑an în instrucţiunile date lui Ezechiel în viziune (Ez 4:4‑6). Din nou, contextul
indică judecată şi pedeapsă în limitele rezonabile ale suportării umane: 1 zi apocaliptică = 1 an istoric: 390 zile (ale
şederii lui Ezechiel pe o coastă), înseamnă 390 ani (ai apostaziei lui Israel); 40 zile (de şedere pe cealaltă coastă)
înseamnă 40 ani (ai apostaziei lui Iuda). Conform datelor biblice, Daniel este contemporan cu Ezechiel (Ez 14:14.20,
28:3; Ez 1:2, 29:18‑19, Dan 1:1).
PAGINA 6 DIN 13
judecății de cercetare, în cadrul studiului capitolelor 8 și 9 din Daniel, pot fi parcurși următorii 10
pași.11 Pentru o dezvoltare a lor, vezi anexa 1 a acestui curs.
Pasul 1: Identificarea „cornului cel mic” (Daniel 8).
Pasul 2: Cele 2.300 nu pot fi zile literale.
Pasul 3: Daniel 9 explică Daniel 8.
Pasul 4: Începutul celor „70 de săptămâni”.
Pasul 5: „Săptămâni” de ani.
Pasul 6: Sfârşitul celor 490 de ani.
Pasul 7: Evenimentele finale ale celor 2300 de zile.
Pasul 8: 2300 de ani.
Pasul 9: Cei 490 de ani se suprapun peste prima parte a celor 2300 de ani.
Pasul 10: Sfârşitul celor 2300 de ani.
Această succesiune de pași este bazată pe două mari premise: (a) principiul zi-an și (b) punctul de
plecare identic pentru profeția de 70 de săptămâni din Dan. 9:24-27 și profeția celor 2300 de
seri-dimineți din Dan. 8:14.
Cele două puncte importante pentru profeția celor 490 de ani sunt momentul decretului de
rezidire a Ierusalimului și venirea Unsului (Mesia). Punctul de plecare a acestei profeții (terminus a
quo) este reprezentat de „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Dan. 9:25).
„Ieșirea cuvântului” pentru restaurare duce la oferirea unei autonomii politice care le oferă
libertatea de a se guverna conform legilor lor teocratice și de a rezidi Ierusalimul. Sunt mai multe
date propuse pentru punctul de plecare al celor șaptezeci de săptămâni.
i. Decretul lui Cirus cel Mare (c. 538 î. Chr.): Ezra 1:2-4.
ii. Decretul lui Darius I (520 î. Chr.): Ezra 6:3-12.
iii. Decretul lui Artaxerxe I (457 î. Chr.): Ezra 7:11-26.
iv. Decretul lui Artaxerxe I (445/4 î. Chr.): Neem. 2:5-10.
Care dintre acestea este cel reprezentat în profeție? Cel mai complet este cel de-al treilea,
deoarece acesta oferă autonomie reală micului popor iudeu (Ezra 7:11-26).
Momentul apariției lui Isus Hristos (terminus ad quem), ca Mesia, înaugurează săptămâna
„mesianică”. Când a fost acesta? În Luca 3:1-3, 21: anul al XV-lea al domniei lui Tiberius Cezar.
Tiberius a început să domnească în anul 14, e.n. Sistemul iudaic de numărare: nu se ia în
considerare „anul urcării pe tron” (vezi Dan. 1:1 și Ier. 25:1) și se numără: august - sept./oct. 14
(primul an), oct. 14 - oct. 15 (al doilea an) ... oct. 26 - oct. 27 (al paisprezecelea an) și oct. 27 - oct.
28 (al cincisprezecelea an). În Luca 4:21; Ioan 1:31 ni se spune că, prin botez, Isus este anunțat ca
Mesia.
Conform cărții Apocalipsa, întâi este ceasul judecății apoi ceasul revenirii:
Apoc. 14:7 El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit
ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și
izvoarele apelor!”
Apoc. 14:15 Și un alt înger a ieșit din Templu și striga cu glas tare Celui ce ședea pe nor:
„Pune secera Ta și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, și secerișul pământului
este copt.”
11 După o idee a lui Roy Gane, prezentată în cadrul cursului The Sanctuary Doctrine (Cernica, 2010).
PAGINA 7 DIN 13
Conform cărții Daniel, întâi este războiul împotriva sfinților, apoi judecata:
Dan. 7:21-22 Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a
biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt,
și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția.
Dan. 7:25-26 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui
Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în
mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme. Apoi va veni
judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.
Diagrama 6. Cele 2300 de zile-ani în desfășurarea profetică
Reflectând ceea ce se întâmpla la sanctuarul israelit din pustie, când, în cursul anului era oferită
iertarea și curățirea rituală poporului lui Dumnezeu, iar în Ziua Ispășirii curățirea morală de
păcat, Scriptura ne prezintă faptul că, după 1844, are loc curățirea Sanctuarului și ca rezultat,
judecarea / confirmarea curățirii morale a poporului. În cuvintele parabolei introductive, are loc
ștergerea datoriei.
Ce reprezintă această cercetare / curățire, va fi analizat în subcapitolul următor.
Dacă Dumnezeu iartă, de ce mai este nevoie de o judecată de cercetare?

Problematica păcatului trebuie privită în contextul Marii Lupte. Acuzația pe care diavolul i-o
aduce lui Dumnezeu, la început, este: „Tu nu ești drept când ierți omenirea și pe mine nu!”
Dreptatea cere moartea păcătosului, pe când iertarea viața lui. Atunci când Dumnezeu iartă, El
devine „vinovat”, nedrept pentru că a iertat. Așa cum, în sanctuarul din pustie, exista o separare
între păcat (hattat) și vina rezultantă (awon) iar aceasta din urmă putea fi „purtată” și de către
PAGINA 8 DIN 13
altcineva (animal, preot, sanctuar), la fel în cazul iertării păcatului oricărui om, vina este preluată
de către Dumnezeu.
Pe lângă aceasta, există și o altă vină, rezultantă a procesului iertării. Atunci când iartă,
Dumnezeu își asumă riscul de a fi nedrept, așa cum este ilustrat în 2 Samuel 14. Atunci când
femeia aduce înaintea lui David cazul ei (ipotetic, dar judecat după normele în vigoare), acesta nu
știe cum să îl rezolve. Femeia, care înțelege problema, își asumă vina. Reputația regelui
contează. Tronul lui David, care rămâne curat reprezintă autoritatea și reputația acestuia. În
mod similar, tronul lui Dumnezeu (și Sanctuarul care adăpostește acest tron) trebuie să fie curat
de vina adiacentă iertării aplicate. Răul curățit de la Sanctuar în Ziua Ispășirii (Lev 16:16)
reprezintă curățirea reputației divine.
Ca Judecător, Dumnezeu este ca și David: responsabil moral pentru judecățile Sale, inclusiv
iertarea persoanelor vinovate. Plătind răscumpărarea (Mat 20:28), Dumnezeu este drept când
îi îndreptățește pe cei care au credință în Hristos (Rom 3:26). În felul acesta Dumnezeu menține
echilibrul între dreptate și milă, cele două fețe ale dragostei (Ps 85:10).
Curățirea sanctuarului reprezintă curățirea reputației divine. Însă atunci când are loc curățirea
sanctuarului în pustie, evreii sunt judecați (Lev 23:29-30), o judecată care apare și în Daniel 7
(atât pentru cei loiali cât și pentru cei neloiali).
Dovada că există o legătură textuală directă între Daniel 7-8 și Levitic 16 o reprezintă pasajul din
Iov 4:17, care pune în paralelism sinonimic cei doi termeni folosiți pentru „curățire” atât în
Levitic (taher) cât și în Daniel (tadaq). „A fi curățit/curat” în Levitic 16 și „va fi curățit” din Daniel
8:14 se referă la reabilitarea/curățirea legală. În felul acesta, întrebarea care rămâne este Cine
are credință în Isus? și nu Cine a păcătuit? (Rom 3:23).
Dumnezeu este reabilitat când îi îndreptățește pe cei care au credință. (Rom 3:26). Prin
credință, fiecare persoană se supune lui Dumnezeu acceptând că El are dreptate în această Mare
Luptă. Supunerea aceasta reprezintă tot ceea ce Dumnezeu cere de la om (și include acceptarea
faptului că el/ea este păcătos/oasă și primirea substituției prin Jertfă) și, în felul acesta credința
persoanei i se socotește ca neprihănire (Rom 4:5). Ea devine loială lui Dumnezeu. Dar Satana
continuă să o acuze (Ap 12:10) spunând că cel/cea îndreptățit/ă nu are credință în mod real.
Deoarece doar Dumnezeu poate citi gândurile (Ps 139:23; Lc 7:39-40) judecata trebuie să ia în
considerare faptele (Ecl 12:14), adică manifestările exterioare ale atitudinii inimii; faptele arată
dacă există adevărata credință sau nu (Iac 2:26; Gal 5:6). În final, pentru cei care au credință,
judecata nu face decât să reafirme siguranța deja deținută de către cel credincios.12
În concluzie: curățirea Sanctuarului reprezintă curățirea caracterului lui Dumnezeu de orice
acuzație adusă împotriva Sa. Totodată, pe pământ, judecata reprezintă o veste bună pentru cel
care are credință că Dumnezeu are dreptate: iertarea este dusă până la capăt, până la refacerea
relației lui Dumnezeu cu cel/cea care a păcătuit. Pentru cel care nu are credință, aceasta este cu
adevărat o veste rea.
Implicații ale trăirii în „Ziua Ispășirii”

Există câteva implicații ale faptului că, din punct de vedere profetic, trăim în „marea Zi a
Ispășirii”. Aceste implicații rezultă din modul în care este descrisă această zi în Vechiul
Testament, capitolele 16 și 23 din cartea Levitic. În primul rând, această zi avea în centru
12În mod real, iertarea lui Dumnezeu nu este numai „iertare de păcat ci și smulgere din păcat” (Ellen G. White, Cugetări
de pe Muntele Fericirilor, 114).
PAGINA 9 DIN 13
adunarea la Sanctuar (Lev. 23:27a). Aceasta era asociată cu smerirea sufletelor (Lev. 23:27b),
aducerea de jertfe (Lev. 23:27c); avea loc o lucrare de curățire a vieții (Lev. 16:30) - lucrare de
curățire și această zi era caracterizată ca o „zi de odihnă” (Lev. 16:31).
După 1844, poporul lui Dumnezeu este chemat să se adune în jurul Sanctuarului ceresc, acolo
unde Jertfa (Hristos) poate să devină o realitate subiectivă prin care păcătosul care își recunoaște
neputința poate căpăta mântuirea. Viața lui este curățată de păcat și este trăită simplu, din toate
punctele de vedere. De asemenea, cel mântuit va găsi plăcere să se închine în acel timp, pus
deoparte de Creator special pentru aceasta: adevărata zi de odihnă, despre care vom vorbi cursul
următor. 
PAGINA 10 DIN 13
Anexa 1: Daniel 8-9: 1844 în zece pași13

Dan. 8:1 „În anul al treilea al domniei împăratului Belșațar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de
cea pe care o avusesem mai înainte. 2 Când am avut vedenia aceasta mi s-a părut că eram la capitala
Susa, în ținutul Elam; și în timpul vedeniei mele mă aflam lângă râul Ulai.
3 Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că într-un râu stătea un berbec (Medo-Persia,
539-331 î. Chr.) și avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât
celălalt, și cel mai înalt a crescut cel din urmă. 4 Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre
apus, spre miazănoapte și spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă și nimeni nu putea să
scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, și a
ajuns puternic.
5 Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un țap (Greco-Macedonia,
331-168 î. Chr.) de la apus și a cutreierat toată fața pământului, fără să se atingă de el; țapul
acesta însă avea un corn mare (Alexandru Macedon, 336-323, î. Chr.) între ochi.
6 A venit până la berbecul care avea coarne și pe care-l văzusem stând în râu și s-a repezit asupra lui cu
toată puterea lui.
7 L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbec și i-a frânt
amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ și l-a călcat în
picioare, și nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui.
8 Țapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul
cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi
(generalii lui Alexandru Macedon) ale cerurilor.
9 Dintr-unul din ele a crescut un corn mic(Pasul 1: Identificarea cornului cel
mic: Roma), care s-a mărit nespus de mult (expansiunea orizontală

a Romei imperiale păgâne, 168 î. Chr. - 476 d. Chr.) spre miazăzi, spre răsărit și
spre țara cea minunată.
10 S-aînălțat până la (expansiunea verticală / religioasă a Romei
papale) oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în
picioare.
11 S-a înălțat până la căpetenia oștirii (Hristos), i-a smuls jertfa (nu apare
în ebraică) necurmată și i-a surpat locul Locașului său celui Sfânt. 12 Oastea a fost pedepsită (ebraică: dată)
din pricina păcatului săvârșit (nu apare în ebraică) împotriva jertfei (nu apare în ebraică) necurmate; cornul a
aruncat adevărul la pământ și a izbutit în ce a început.
13 Am auzit pe un sfânt vorbind; și un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: „În câtă vreme se va împlini
vedenia despre desființarea jertfei (nu apare în ebraică) necurmate și despre urâciunea pustiirii? Până când
va fi călcat în picioare Sfântul Locaș și oștirea?” 14 Și el mi-a zis: „Până
vor trece (Pasul
10: Sfârșitul celor 2300 de ani este în 1844) două mii trei sute de
13 După o idee a lui Roy Gane.

PAGINA 11 DIN 14
seri și dimineți; (Pasul 8: Cele 2.300 de zile trebuie să fie ani)

apoi Sfântul Locaș va fi curățat (lit. „îndreptățit/
restaurat”)!” 15 Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta și căutam s-o pricep, iată că
înaintea mea stătea cineva care avea înfățișarea unui om. 16 Și am auzit un glas de om în mijlocul râului
Ulai, care a strigat și a zis: „Gabriele, tâlcuiește-i vedenia aceasta.” 17 El a venit atunci lângă locul unde
eram; și la apropierea lui, m-am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare
aminte, fiul omului, căci vedenia privește vremea sfârșitului!” 18 Pe când îmi vorbea el, am căzut cu fața
la pământ leșinat. El m-a atins și m-a așezat iarăși în picioare în locul în care mă aflam. 19 Apoi mi-a zis:
„Iată, îți arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta privește vremea
sfârșitului. 20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împărații
mezilor și perșilor. 21 Țapul însă este împărăția Greciei, și cornul
cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. 22 Cele patru coarne care au crescut
în locul acestui corn frânt sunt patru împărății care se vor ridica din neamul acesta, dar care
nu vor avea atâta putere. 23 La sfârșitul stăpânirii lor, când păcătoșii vor fi umplut
măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără rușine și viclean. 24 El va fi

tare, dar nu prin puterea lui însuși; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în
tot ce va începe, va nimici pe cei puternici și chiar pe poporul sfinților. 25 Din pricina propășirii lui și
izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulți oameni care trăiau liniștiți și se va ridica
împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei
mâini omenești. 26 Iar vedenia cu serile și diminețile, de care a fost
vorba, este adevărată. Tu, pecetluiește vedenia aceasta, căci este cu
privire la niște vremuri îndepărtate.” (Pasul 2: Cele 2.300 de zile
nu pot fi zile literale) 
27 Eu, Daniel, am stat leșinat și bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile
împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, și nimeni nu știa.”
Dan. 9:1 „În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahașveroș, din
neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăția haldeilor, 2 în anul dintâi al domniei
lui, eu, Daniel, am văzut din cărți că trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru
dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul
către prorocul Ieremia. 3 Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune
și cereri, postind în sac și cenușă. 4 M-am rugat Domnului Dumnezeului meu și I-am
făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul și dai
îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale!
(versetele 5-19: continuarea rugăciunii lui Daniel pentru poporul său)
PAGINA 12 DIN 14
20 Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu, Israel,
și îmi aduceam cererile înaintea Domnului Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului
meu; 21 pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l
văzusem mai înainte într-o vedenie și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. 22 El m-a învățat,
a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ți luminez mintea. 23 Când ai început tu
să te rogi, a ieșit cuvântul, și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești preaiubit și scump. Ia aminte, dar, la cuvântul
acesta și înțelege
vedenia! (Pasul 3: Daniel 9 explică Daniel 8: vedenia
este cea din Dan. 8:14) 24 Șaptezeci de săptămâni au fost
hotărâte14 (Pasul 9: Cei 490 de ani ai celor 70 de săptămâni se
suprapun peste prima parte a celor 2300 de ani) asupra poporului tău și
asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea
nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și prorociei și până la
ungerea Sfântului sfinților. 25 Să știi, dar, și să înțelegi că de
la darea poruncii
pentru zidirea din nou a Ierusalimului (Pasul 4: începutul celor
70 de săptămâni: decretul lui Artaxerxe I, 457 î. Chr.) până la
Unsul, la Cârmuitorul (Isus, „Unsul”, botezat în 27 e.n.), vor trece
șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de
săptămâni (Pasul 5: avem „săptămâni” de ani: 69 x 7 = 483 ani),
piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. 26
După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi
stârpit (crucificarea lui Isus), și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va
nimici cetatea și Sfântul Locaș (distrugerea Ierusalimului de către
romani în 70 e.n.), și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la
sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile. 27 El va face un legământ trainic cu
mulți timp de o săptămână (Pasul 6: sfârșitul celor 490 de ani,
săptămâna a 70-a: 27-34 d. Chr.), dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa
și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește (Pasul 7:
după 490 de ani, următorul eveniment este supremația cornului
14 O traducere literală a pasajului din Daniel 9:24-27 ar fi următoarea: „Săptămâni șaptezeci au fost determinate/tăiate/
hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale cele sfinte până la sfârșitul păcatului (pešaʿ) și încetarea păcatelor
(ḥaṭṭāʾôṯ) și până la ispășirea/acoperirea păcatului (ʿāwōn) și până la aducerea neprihănirii veșnice și până la sigilarea
viziunii și profeției și până la ungerea sfântului sfinților. Și să cunoști și să înțelegi că dela ieșirea cuvântului pentru
aducerea înapoi / restaurarea și construirea Ierusalimului până la Mesia (Unsul) Cârmuitor/Prinț săptămâni șapte și
săptămâni șaizeci și două. Se va întoarce și va fi construit, piețe și gropi și în vremuri de strâmtorare. Și după
săptămâni șaizeci și două Mesia va fi stârpit/tăiat cu nimic lui (fără ajutor) și poporul cârmuitorului/prințului care va veni
va distruge orașul și sfântul. Și sfârșitul lui în/ca un potop și până la sfârșit război; distrugeri sunt hotărâte. Și el va fi tare
și legământ va face cu mulți o săptămână; și la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare și pe
aripa urâciunii va veni cel care pustiește până când distrugerea (completă) hotărâtă va cădea asupra celui care
pustiește” (sublinierea mea).
PAGINA 13 DIN 14
cel mic în cadrul profeției de 2300 de ani), până va cădea asupra celui pustiit
prăpădul hotărât.”
PAGINA 14 DIN 14
TSDF302: DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE MODULUL 4 - SABATUL
Sabatul
Modulul de față prezintă a treia dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea: Sabatul. Parcurgerea acestui modul are ca scop crearea unui context în care semnificația
Sabatului biblic să fie clar înțeleasă. Ideile care alcătuiesc structura acestei curs sunt următoarele:
1. A treia dintre doctrinele fundamentale adventiste este cea cu privire la Sabat.
2. Importanța acestei doctrine pentru practica creștină este subliniată prin exemplul istoric al
mișcării sabatariene din Transilvania.
3. Cartea Apocalipsei prezintă o luptă pentru închinare: pe de o parte este închinarea față de
Dumnezeu și pe de cealaltă parte închinarea la Satana (reprezentat de diverse puteri/
autorități).
4. Semnul distinctiv al închinării în această luptă este Sabatul (adevărat, sâmbăta, sau fals, o
altă zi de închinare).
5. Evangheliile prezintă modul în care Isus Hristos a păstrat Sabatul precum și conflictul
generat de păzirea acestuia.
6. Faptele apostolilor indică, de asemenea, păzirea Sabatului de către apostoli.
7. Nu există nici un text care să indice schimbarea Sabatului de la sâmbătă la duminică.
8. Pasajul din Coloseni 2:16-17 vorbește despre zilele de odihnă (numite „sabate”) ceremoniale,
a căror semnificație a încetat odată cu venirea Domnului Hristos.
Studiu recomandat
• Jon Paulien, „Revisiting the Sabbath in the Book of Revelation” Journal of the Adventist Theological
Society, 9/1-2 (1998): 179-186.
• Kenneth A. Strand, „The Sabbath” în Handbook of Seventh-day Adventist Theology (Hagerstown:
Review and Herald, 2000).
• Ranko Stefanovic, Revelation of Jesus Christ (Berrien Springs: Andrews University Press, 2002),
paginile 414-429.
Introducere
În jurul anilor 1500, în Szent Erzsébeth1 , o localitate din actualul județ Mureș, trăiește un nobil
secui unitarian înstărit, numit András Eössi. Istoria ne spune că într-un timp foarte scurt, datorită
unei boli, își pierde atât soția cât și cei trei copiii pe care îi are. Își îndreaptă atenția spre Biblie,
bolnav fiind, și descoperă că sâmbăta este ziua de odihnă în care Dumnezeu dorește ca omul să I
se închine; în consecință, chiar înainte de 1585, András Eössi se hotărăște să respecte această zi.
1 În prezent se numește Eliseni.

PAGINA 1 DIN 11
Într-o zi, în localitatea sa, vine un tânăr învățător, numit Simon Péchi, care îi atrage atenția lui
Eössi.2 Stă de vorbă cu el; Péchi acceptă adevărul cu privire la Sabat, se împrietenesc și Eössi îi
propune să-l adopte. Péchi este trimis la studii; călătorește în Turcia, Italia, Spania, Portugalia și
Franța, ajungând să învețe 12 limbi. Când se întoarce acasă, chiar cu câteva ore înainte ca tatăl
său adoptiv să moară, este o persoană erudită, ajungând cancelar al Transilvaniei. Organizează și
susține mișcarea sabatarienilor (în special prin scrierile sale): se estimează că, după moartea sa,
după moartea sa, erau peste 20.000 de păzitori ai Sabatului în Transilvania.
Sabatarienii din Transilvania aveau câteva trăsături care-i făceau deosebiți:3
1. puneau un mare accent pe Vechiul Testament;
2. afirmau că datoria lor era să „rețină ceea ce poate fi păzit și să abandoneze cu regret ceea
ce nu poate fi păzit”;
3. păzeau Sabatul, sărbătorile, prescripțiile alimentare;
4. Îl așteptau pe Mesia, care urma să vină pe pământ ca să domnească 1000 de ani;
5. credeau în cele două învieri (pre-/post-mileniu).
După 1711, Transilvania intră sub influența catolică (habsburgică). Între 1717-1722, are loc o
persecuție catolică: cele 72 de sate ale lui Péchi devin catolice (cu forța). Din 1867, evreii primesc
drepturi cetățenești; iar sabatarienii, atât de mult persecutați, se retrag din biserici și se convertesc
la iudaism, păstrând elementele din creștinism. Se înființează Comunitatea israelită a prozeliților din
Bözöd-Ujfalu4 (1868). În anii 1900, numărul este foarte scăzut. După cel de-al doilea război
mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, satul Bezidu-Nou este inundat, formându-se
un lac de acumulare; odată cu acesta, urmele mișcării sabatariene sunt aproape șterse.5 O nouă
mișcare de promovare a păzirii sâmbetei a zi de odihnă apare: mișcarea adventistă de ziua a
șaptea. De ce este atât de importantă ziua de închinare încât oamenii sunt dispuși să sufere
pentru ea?6 Cursul acesta își propune să exploreze importanța prezentă a zilei a șaptea, numită și
Sabat (sâmbătă).
Este Sabatul sigiliul lui Dumnezeu?

Cercetarea semnificației Sabatului va porni din cartea Apocalipsa.7 În această carte, ni se vorbește
despre un semn al fiarei, identificat ca fiind numele fiarei sau numărul numelui ei (Apoc.
13:16-18). Termenul folosit este charagma - semn, marcaj, brand.
Sunt doi termeni care apar în Apocalipsa și se pot traduce cu semn:8
2Pentru mai multe detalii, vezi cartea lui Corneliu-Ghiocel Fitzai, Mișcarea adventistă de ziua a șaptea din România
(Șelimbăr: Clever Books Publishing, 2008), paginile 87-91.
3 Fitzai, 90.
4 În prezent Bezidu-Nou.
5Deși, în 1899, Samuel Kohn, rabinul șef din Budapesta, devine interesat de mișcarea sabatariană unitariană și scrie o
biografie (disponibilă în maghiară și germană) a lui Simon Péchi.
6 Atât sabatarienii sunt persecutați cât și adventiștii (în special în timpul regimului comunist).
7Adaptat după Ranko Stefanovic, Revelation of Jesus Christ (Berrien Springs: Andrews University Press, 2002),
414-418.
8Johannes P. Louw and Eugene Albert Nida, Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on Semantic
Domains (vol. 1; ediția electronică a ediției a 2-a tipărită; New York: United Bible Societies, 1996), 443.
PAGINA 2 DIN 11
1. χάραγμα, τος n: semn important, fie gravat, imprimat sau înfierat - semn, brand. οὐκ ἔλαβον
τὸ χάραγμα ἐπὶ τὸ μέτωπον ‘nu primiseră semnul (fiarei)
pe frunte’ Ap. 20:4. O traducere literală strictă a
‘semnului fiarei‘ poate implica ‘o imagine a fiarei’ sau ‘un
semn făcut de fiară’. O indicație mai satisfăcătoare a
relației dintre ‘semn’ și ‘fiară’ ar fi ‘un semn care arată
relația cuiva cu fiara’ sau ‘un semn de loialitate față de
fiară’ sau ‘un semn al partidei fiarei’.
2. σφραγίς, ῖδος f: întipărirea unui sigiliu sau inel cu sigiliu,
indicând, în primul rând, proprietatea - ‘semn, sigiliu’.
οἵτινες οὐκ ἔχουσι τὴν σφραγῖδα τοῦ θεοῦ ἐπὶ τῶν
μετώπων ‘care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunte’
Ap. 9:4. Această propoziție poate fi tradusă și cu ‘cei care Inel cu sigiliu, c. 600-400 î.e.n
nu au pecetea pe fruntea lor care arată că aparțin lui (Brooklyn Museum
Collections: Egyptian, Classical, and
Dumnezeu’. Ancient Middle Eastern Art)
Aceste două cuvinte sunt sinonime, adică au un câmp semantic
comun. Sigilarea are câteva trăsături comune: ea exprimă
proprietatea, identitatea și protecția (2 Tim. 2:19; Ef. 1:13-14; 4:30; 2 Cor. 1:21-22). În Apocalipsa,
sigilarea se face pe mână sau pe frunte (Ap. 7; - frunte; Ap. 13 - frunte sau mâna dreaptă; Ap. 14
- frunte / frunte sau mâna dreaptă).
Fundalul vechi-testamentar pentru Ap. 14 este Deut. 6:4-6, 8, iar pentru Ap. 7 este Ez. 9:4. În
Ap. 7:14 este anunțat „necazul cel mare”, un timp de criză deosebite, care este mai apoi dezvoltat
în Ap. 12:17-14:5. În acest conflict, problematica închinării devine extrem de importantă.
Întreaga luptă dusă de puterile răului este pentru câștigarea închinării ființelor omenești. Sfinții
lui Dumnezeu sunt prezentați ca păzind poruncile lui Dumnezeu (Ap. 12:17; 14:12). Poruncile
primei table, care privesc în mod deosebit închinarea față de Dumnezeu sunt atacate: Ap. 13:4
(porunca I); Ap. 13:6 (porunca a III-a); Ap. 13:14 (porunca a II-a). Dacă toate aceste porunci
privitoare la dragostea față de Dumnezeu sunt sub asediu, se ridică o întrebare legitimă: „Unde
este a patra?”
În Ap. 14:6-12 închinarea la Dumnezeu este așezată față în față cu închinarea la fiară. În acest
context, Ap. 14:7 pare a fi o aluzie la Exod 20:11. Întreg capitolul 20 din cartea Exodului ne
prezintă cele zece porunci ca fiind un document sigilat cu porunca a IV-a (vezi Ex. 31:12-17). În
cadrul acestora, Dumnezeu este prezentat atât în calitatea lui de Creator (Ex. 20:11) cât și cea de
Salvator (Deut. 5:15).
Argumentul din Ap. 14:6-12 este construit într-un anumit fel:
Ap. 14:6 Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie
veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții,
oricărei limbi și oricărui norod.
Ap. 14:7 El zicea cu glas tare: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul
judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”
Ap. 14:8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, și a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea
mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”
Ap. 14:9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, și a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva
fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână,
PAGINA 3 DIN 11
Ap. 14:10 va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; și va fi
chinuit în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului.
Ap. 14:11 Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei
ce se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei!
Ap. 14:12 Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și
credința lui Isus.”
Închinarea la Dumnezeu (v. 7a) este așezată față în față cu închinarea la fiară (v. 9a) (ambele
indicate prin sublinierea simplă). Semnul fiarei (v. 7b) este așezat în contrast cu semnul lui
Dumnezeu (v. 9b) (ambele indicate prin sublinierea dublă). Judecata lui Dumnezeu este gata să
cadă peste peste locuitorii pământului (indicată prin textul înclinat).
Se poate observa o progresie de felul următor: (1) închinarea la Dumnezeu este urmată de (2)
închinarea la fiară, apoi de (3) prezentarea semnului fiarei care este așezat în contrast cu (4)
semnul lui Dumnezeu. Care este semnul lui Dumnezeu? În Apocalipsa semnul lui Dumnezeu este
păzirea poruncilor, în special porunca cu privire la Sabat, așa cum indică aluzia la Ex. 20:11 a
versetului 7.
Cum poate însă cineva știi dacă Ap. 14:7 o aluzie la Ex. 20:11 sau la Ps. 146:6, spre exemplu
Apocalipsa este plină de limbajul, ideile, persoanele, locurile din Vechiul Testament (VT). Ea
niciodată nu citează VT, ci doar face aluzie la el.
Cum pot știi că un text este o aluzie sau nu (pentru a nu impune un sens din afara textului
asupra textului)?
Următoarea strategie ar putea fi de folos:9
1. ENUMERĂ: fă o listă cu toate posibilele aluzii ale unui pasaj (din comentarii, marginile
edițiilor critice ale Bibliei etc.).
2. COMPARĂ: pune textul Apocalipsei în paralel cu posibilele aluzii: identifică paralelele verbale
(cuvintele comune), tematice (ideile comune) sau structurale (cuvinte și teme paralele în
structuri mari)
3. OBSERVĂ: paralele pot indica o aluzie (referire intențională a autorului la un context
specific menționat într-un corp alt text literar) sau un ecou (o posibilă referire neintenționată
bazată pe cunoștințele generale ale autorului a literaturii anterioare și/sau a influenței asupra
mediului său).
4. APLICĂ: dacă este vorba de o aluzie, atunci textul VT are un impact asupra textului
Apocalipsei; dacă este doar un ecou, nu trebuie transpus contextul VT asupra textului din
Apocalipsa.
9Adaptat după Jon Paulien, „Revisiting the Sabbath in the Book of Revelation” Journal of the Adventist Theological
Society, 9/1-2 (1998): 179-186.
PAGINA 4 DIN 11
Ap. 14:7 Ex. 20:11 Ps. 146:6
paralele Celui ce a făcut cerul și a făcut Domnul cerurile, El a făcut cerurile și

verbale pământul, marea și izvoarele pământul și marea, și tot ce pământul, marea și tot ce
apelor! este în ele, este în ea
paralele trei motivații pentru trei motivații pentru trei motivații pentru
tematice închinare: închinare: închinare:
(a) salvare (Ap. 14:6); (a) salvare (Ex. 20:2-3); (a) salvare (Ps. 146:3, 5);
(b) judecată (Ap. 14:7); (b) judecată (Ex. 20:5); (b) creație (Ps. 146: 5, 6);
(c) creație (Ap. 14:7). (c) creație (Ex. 20:11). (c) judecată (Ps. 146:7).
(în aceeași ordine)
paralele cele zece porunci formează cele zece porunci nu sunt paralele
structurale structura pe care Ap. 12-14
este așezată;
închinarea este în atenție, în
special cu privire primele
patru porunci;
porunca a IV-a - sigiliu
(concept important în
Apocalipsa).
Tabelul 1. Este Ap. 14:7 o aluzie la Ex. 20:11 sau la Ps. 146:6?
Aplicarea acestei strategii duce la concluzia că este vorba despre o aluzie la Exod 20:11, adică la
porunca cu privire la Sabat. În felul acesta, și cea de-a patra poruncă este atacată de fiară,
completând lista primelor patru porunci care privesc închinarea la Dumnezeu.
Semn „la mâini” și „între ochi” 10

În Vechiul Testament, se vorbește despre mai multe categorii de porunci care pot fi numite
„porunci-semn”. Acestea includ:
1. porunci generale (Deut 6:4; 10:12; 11:1,13, 22) care trebuie puse ca un semn pe mână și
pe frunte (Deut. 6:23; 11:18-21), exprimând loialitatea față de Dumnezeu:
2. porunci specifice:
1. circumcizia (Gen. 17:1);
2. Paștele/sărbătoarea azimilor și legea întâiului născut (Ex. 13:9, 16)
3. Sabatul (Ex. 31:13,17; mai târziu și în Ez. 20:12,20).
Examinarea pasajelor din Geneza și Exod ne arată că „porunca - semn” are câteva caracteristici:
1. comemorează: amintește de o experiență cu Dumnezeu și îi reamintesc celui care o
păzește despre acel eveniment;
2. identifică: arată care este relația dintre Dumnezeu și cel care o păzește;
Adaptat după Anthony MacPherson, „The Mark of the Beast as a «sign commandment» and the «anti-Sabbath» in the
10
worship crisis of Revelation 12-14”, Andrews University Seminary Studies, 43/2 (2005): 267-283.
PAGINA 5 DIN 11
3. practică: porunca ține de o anumită practică (ritual), care face ca porunca să fie un semn
vizibil.
În Apocalipsa descoperim că semnul fiarei este prezentat ca o „poruncă-semn”. Descrierea
acesteia prezintă elemente care sunt în contrast cu semnul lui Dumnezeu pentru poporul Său,
concretizat în porunca cu privire la Sabat.
Semnul fiarei (Apoc. 13:16-17) Semnul lui Dumnezeu (Ex. 20:8-11)
se adresează tuturor categoriilor sociale se adresează tuturor categoriilor sociale
privește domeniul economic privește domeniul economic
identifică un stăpân (fiara) identifică un Stăpân (Creatorul)
îi este atașat un număr (6) îi este atașat un număr (7)
Tabelul 2. Paralelă între semnul fiarei și semnul lui Dumnezeu
Sabatul în Pentateuh11
În primele cinci cărți ale Bibliei, numite Pentateuh, Sabatul ocupă un loc proeminent. Astfel, în
Geneza 2:1-3 întâlnim un aranjament chiastic:
A. În ziua a șaptea, Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse;
B. și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
C. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o,
B’. pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui
A’. pe care o zidise și o făcuse.
Binecuvântarea (wayᵉḇāreḵ) are semnificație de când este dată în continuare. Sfințirea (wayᵉqaddēš)
înseamnă a pune deoparte pentru împlinirea unui scop divin (idee repetată ulterior: Ex. 16:23;
31:14-16; 35:2).
În Exod 5:5 întâlnim din nou o aluzie la odihna religioasă: „Faraon a zis: ‘Iată că poporul acesta
s-a înmulțit acum în țară, și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?’ ”. Termenul pentru
„să-și înceteze” este wᵉhišbattem, contextul indicând că este vorba de o odihnă religioasă.
În Exod 16, versetul 23 afirmă: „Și Moise le-a zis: ‘Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de
odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați
până a doua zi dimineața tot ce va rămâne!’ ”. Traducerea „Mâine este ziua de odihnă, Sabatul
închinat Domnului” ar putea fi redat literal astfel: „Odihna de Sabat, Sabatul sfânt Domnului
este mâine” (šabbāṯôn šabbaṯ-qōḏeš layhwh māḥār). În acest capitol apare pentru prima oară
substantivul (de 4x: v. 23, 25, 26, 29); impresia generală este că Sabatul era cunoscut evreilor.
În Exod 20:8-11 limbajul face aluzie la creație, rezumând Gen. 2:2-3. Cele zece porunci
formează un set aparte de legi: „Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe
munte, din mijlocul focului, din nori și din negură deasă, și le-a spus la toată adunarea voastră,
fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră și mi le-a dat.” (Deut 5:22).
Adaptat după Kenneth A. Strand, „The Sabbath” în Handbook of Seventh-day Adventist Theology (Hagerstown:
11
Review and Herald, 2000).

PAGINA 6 DIN 11
Porunca cu privire la Sabat conține cele trei elemente ale unui sigiliu/semn: (a) numele, (b)
funcția, (c) domeniul (de aceea este folosit ca semn; vezi Ex. 31:13-17; Ez. 20:12, 20). Expresia
„zāḵôr ʾeṯ-yôm haššabbāṯ lᵉqaddᵉšô” („amintește-ți de ziua Sabatului ca s-o sfințești”) din Ex. 20:8
arată că evreii cunoșteau Sabatul.
Sabatul în Noul Testament

Înainte de citi enumerarea de mai jos, gândiți-vă la următoarea întrebare: „De câte ori apare
Sabatul în legătură cu Isus Hristos” în Evanghelii?” Alcătuiți o listă cu toate aceste referințe.
Probabil că lista va arăta astfel:
1. Un Sabat în lanul de grâu (Mat. 12:1-8; Mc. 2:23-28).
2. Un Sabat în sinagogă - vindecarea omului cu mâna uscată (Mat. 12:9-15; Mc. 3:1-6).
3. Fuga în Sabat (Mat. 24:20).
4. Sabatul dinainte de înviere (Mat. 28:1; Mc. 16:1).
5. Un Sabat în sinagogă - omul cu duhul necurat (Mc. 1:21-28).
6. Același Sabat, vindecarea soacrei lui Petru (Mc. 1:29-31).
7. Primul Sabat în Nazaret (Luca 4:16-30).
8. Al doilea Sabat în Nazaret (Mc. 6:1-6).
9. Ziua dinaintea pregătirii - Sabat (Mc. 15:42; Lc. 23:54.56; In. 19:31 - o zi mare).
10. Un Sabat în sinagogă - femeia gârbovă (Lc. 13:10-17).
11. Un Sabat la masă - vindecarea unui bolnav de dropică (Lc. 14:1-6).
12. Bolnavul de la Betsaida (In. 5-7; tăierea împrejur în Sabat).
13. Vindecarea unui orb (In. 9; discuția cu fariseii).
Se poate observa, urmărind această listă, că Domnul Hristos nu numai că a păzit Sabatul, ci și că
Sabatul a fost „mărul discordiei” între El și farisei, determinându-i pe cei din urmă să comploteze
să-I ia viața. Sabatul a avut un rol important în evenimentele finale din viața Domnului Hristos.
În cartea Faptele Apostolilor regăsim Sabatul ca fiind o zi în care ucenicii se întâlnesc pentru
închinare, care cuprindea rugăciune, studiul Scripturilor și explicarea acestora. Mai jos sunt
redate toate pasajele care amintesc Sabatul:
1. Fapte 1:12 Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă
Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.
2. Fapte 13:14 Din Perga și-au urmat drumul înainte și au ajuns la Antiohia din Pisidia. În
ziua Sabatului, au intrat în sinagogă și au șezut jos.
3. Fapte 13:27 Căci locuitorii din Ierusalim și mai marii lor n-au cunoscut pe Isus; și, prin
faptul că L-au osândit, au împlinit cuvintele Prorocilor, care se citesc în fiecare Sabat.
4. Fapte 13:42 Când au ieșit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească și în Sabatul viitor
despre aceleași lucruri.
5. Fapte 13:44 În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui
Dumnezeu.
6. Fapte 15:21 Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni care-l propovăduiesc,
fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat.”
PAGINA 7 DIN 11
7. Fapte 16:13 În ziua Sabatului am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam
că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă.
8. Fapte 17:2 Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din
Scripturi,
9. Fapte 18:4 Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat și îndupleca pe iudei și pe greci.
Aceste versete sunt foarte clare. Cu toate acestea, în creștinismul contemporan s-a strecurat ideea
că ziua de odihnă, Sabatul, a fost schimbat de la sâmbătă la duminică. Deși nu există nici un text
biblic care să afirme acest lucru, se argumentează că există pasaje biblice care afirmă că Domnul
Hristos a desființat cele zece porunci (Legea), eliberându-ne de cerințele păzirii ei (și implicit a
Sabatului). Unul dintre textele aduse ca argument este cel din Coloseni 2:16-17. Acesta va fi
analizat mai jos.
Sabatul în Coloseni 2:16-17

Pasajul din Coloseni 2:16-17 afirmă:
Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi
de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, are sunt umbra
lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.
Pentru o înțelegere biblică a acestui pasaj, precum și a altor pasaje dificile, este recomandată
aplicarea următoarei metode de studiu, în șapte pași:
1. Care este textul?
2. Ce spune textul?
3. Ce înseamnă textul?
4. Care este contextul?
5. Ce însemna textul când a fost scris?
6. Ce înseamnă textul teologic?
7. Ce înseamnă textul astăzi?
Pasul 1. Care este textul?
16 Μὴ οὖν τις ὑμᾶς κρινέτω ἐν βρώσει καὶ ἐν πόσει
Mē oun tis hymas krinetō en brōsei kai en posei
nu astfel nimeni pe voi să judece cu privire la mâncare și la băutură
ἢ ἐν μέρει ἑορτῆς ἢ νεομηνίας ἢ σαββάτων·17 ἅ ἐστιν σκιὰ
ē en merei heortēs ē neomēnias ē sabbatōn; ha estin skia
sau cu privire la sărbătoare sau lună nouă sau sabate care sunt umbră
τῶν μελλόντων, τὸ δὲ σῶμα τοῦ Χριστοῦ.
tōn mellontōn, to de sōma tou Christou
celor viitoare art. dar trupul este al lui Christos.
Textul sună literal astfel: „Astfel nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare și la băutură sau cu
privire la sărbătoare sau lună nouă sau sabate, care sunt umbră celor viitoare, dar trupul este al
lui Christos.” O primă observație este aceea că termenul care interesează studiul prezent este la
plural („sabate”).
PAGINA 8 DIN 11
Pasul 2. Ce spune textul?

Alte versiuni de traducere păstrează „o zi de Sabat”, mai puțin GBV2001 și Anania, care redau
pluralul.
Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de
sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra
lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. (Cornilescu)
Aşadar, nimeni să nu vă condamne cu privire la ce mâncaţi şi ce beţi sau cu privire la o

sărbătoare, sau la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt o umbră a lucrurilor
viitoare; trupul însă este al lui Cristos. (NTR)
Deci nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare
sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul
este al lui Hristos. (GBV2001)
Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură sau cu privire la vreo sărbătoare
sau lună nouă sau sâmbete; ele sunt o umbră a celor viitoare, dar trupul e al lui Hristos.
(Anania)
Pasul 3. Ce înseamnă textul?

În ceea ce privește termenul tradus cu „Sabat”, un studiu al textului grecesc ne indică
următoarele:12
1. Rădăcina +σάββατον apare de 70 de ori în NT13 :
1. προσάββατον „ziua dinaintea Sabatului” : (1) Mc 15:42 γενομένης, ἐπεὶ ἦν
παρασκευὴ ὅ ἐστιν προσάββατον,
2. σαββατισμός, „odihnă de Sabat”: (1) Evr. 4:9 ἀπολείπεται σαββατισμὸς τῷ λαῷ τοῦ
3. σάββατον „Sabat, săptămână” (68) Mat. 12:1–2, 5, 8, 10–12; 24:20; 28:1; Mc. 1:21;
2:23–24, 27–28; 3:2, 4; 6:2; 16:1–2, 9; Lc. 4:16, 31; 6:1–2, 5–7, 9; 13:10, 14–16; 14:1,
3, 5; 18:12; 23:54, 56–24:1; In. 5:9–10, 16, 18; 7:22–23; 9:14, 16; 19:31; 20:1, 19;
Fapte 1:12; 13:14, 27, 42, 44; 15:21; 16:13; 17:2; 18:4; 20:7; 1 Cor. 16:2; Col. 2:16.
2. Pluralul τὰ σάββατα poate avea trei sensuri:
1. mai multe Sabate, de ex. ἐν τοῖς σαββάτοις καὶ ἐν ταῖς νουμηνίαις, Ez. 46:3 LXX
comp. cu Is. 1:13 LXX; 2 Cr. 31:3;
2. un Sabat (în ciuda pluralului.), de ex., τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδόμῃ σάββατα κυρίῳ θεῷ
σου, Ex. 20:10 LXX; un alt nume pentru Sabat este ἡ ἡμέρα τῶν σαββάτων, Ex.
20:8 LXX; 35:3: Deut. 5:12;
3. întreaga săptămână, ca în uzanța evreiească (și sing. τὸ σάββατον), de ex. în titlul
psalmilor din LXX: τῆς μιᾶς σαββάτων ψ 23:1; δευτέρᾳ σαββάτου ψ 47:1; τετράδι
σαββάτων ψ 93:1.
12 Adaptat după Eduard Lohse, „σάββατον, σαββατισμός, παρασκευή” în Theological Dictionary of the New Testament
( vol. 7; ed. Gerhard Kittel et al.;, electronic ed.; Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1964-), 7.
13 Distribuția termenului este astfel: Matei (11), Marcu (13), Luca (20), Ioan (13), Fapte (10), 1 Corinteni (1), Coloseni (1)
și Evrei (1).
PAGINA 9 DIN 11
3. Asocierea dintre Sabat și sărbători apare adesea în VT în contextul ritualic:

1. 1 Cronici 23:31 - și să aducă neîncetat înaintea Domnului toate arderile de tot
Domnului, în zilele de Sabat, de lună nouă și de sărbători, după numărul și
obiceiurile rânduite.
2. 2 Cronici 2:4 - Iată, eu înalț o Casă Numelui Domnului Dumnezeului meu, ca să
I-o închin Lui, să ard înaintea Lui tămâie mirositoare, să aduc necurmat în ea pâinile
pentru punerea înainte și să aduc arderile de tot de dimineață și de seară în zilele de
Sabat, de lună nouă și de sărbătoare ale Domnului Dumnezeului nostru, după o lege
veșnică pentru Israel.
3. 2 Cronici 8:13 - Aducea ce era poruncit de Moise pentru fiecare zi, pentru zilele de
Sabat, pentru zilele de lună nouă și pentru sărbători, de trei ori pe an, la sărbătoarea
Azimelor, la sărbătoarea Săptămânilor și la sărbătoarea Corturilor.
4. Ezechiel 45:17 - Domnitorul va fi dator să dea arderile de tot, darurile de mâncare
și jertfele de băutură la sărbători, la lunile noi, la Sabate, la toate adunările de
sărbătoare ale casei lui Israel. El va îngriji de jertfa ispășitoare, de darul de mâncare,
de arderea de tot și de jertfa de mulțumire, ca să se facă ispășire pentru casa lui
Israel.”
4. Termenii „Sabat”, „sărbătoare”, „lună nouă” apar în contextul cultic evreiesc.
5. „Sabatul” face referire la zilele de odihnă diferite de Sabatul săptămânal (vezi Lev. 23).
Pasul 4. Care este contextul?
1. Ținta: Col. 2:1-3.
2. Problema: Col. 2:4.8.11.16.18.20-23.
3. Soluția: Col. 2:6.9-10.11-15.18-20; 3:1-3.
Pasul 5. Ce însemna textul când a fost scris?14
1. Colose: oraș situat în provincia romană Asia Mică;
2. Era renumit pentru obținerea culorii roșii pentru lână (colossinus);
3. Se estimează că exista o mare comunitate evreiască în valea Lycus, unde era Colose situat;
4. Dovezile numismatice indică închinarea la zeița Artemis, Zeus și alții, precum și la Isis și
Sarapis, zei egipteni;
5. Biserica creștină este fondată de Epafras (Col 1:7);
6. Pavel nu a fost la Colose (Col. 2:1).
7. Față în față cu o mixtură de învățături grecești (păgâne) și evreiești:15
1. aveau probleme cu natura lui Hristos;
2. practicau ascetismul;
3. aveau cultul închinării la îngeri/spirite;
4. aveau probleme cu ceremoniile evreiești.
14Punctele 1-6 sunt adaptate după Clinton E. Arnold, “Colossae” în The Anchor Bible Dictionary (David Noel Freedman,
ed.; New York: Doubleday, 1992), 1:1089.
Adaptat după adaptat după D. A. Carson and Douglas J. Moo, An Introduction to the New Testament (Grand Rapids,
15
MI: Zondervan, 2005), 523-25.

PAGINA 10 DIN 11
Pasul 6. Ce înseamnă textul teologic?

Se poate afirma că
Aveau probleme în „teologie (presupunea o ființă supremă manifestată în mai mulți îngeri în
sferele inferioare ale universului, în soteriologie (căutau salvarea prin medierea între domeniile
vizibile și invizibile), liturgică (insistând asupra tradițiilor inițierii, festivalurilor, plecăciunilor) și
etică (implicând disprețul față de corp, plăcerile cărnii și față de moarte)”.16
Deja, după parcurgerea primilor cinci pași, se poate concluziona faptul că „Sabatele” la care
Pavel se referă sunt sabate ceremoniale, zile de odihnă din cadrul sărbătorilor, care trebuiau
respectate ca și Sabatul săptămânal. Credincioșii din Colose aveau anumite probleme cu
ceremoniile evreiești, insistându-se asupra păzirii diverselor zile de odihnă ceremoniale ca un
mijloc de mântuire.
Pasul 7. Ce înseamnă textul astăzi?
În primul rând expresia „o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la zile de
Sabat”, care include și termenul „Sabat” face referire la zilele de odihnă diferite de Sabatul
săptămânal. În al doilea rând, textul acesta afirmă că aspectele ritualice din Pentateuh (chiar și
cele care țin de diversele zile de odihnă) arătau către Hristos și acestea au fost împlinite în viața,
moartea și învierea Sa. Pe baza acestor două concluzii, se poate afirma că textul din Coloseni
2:16-17 nu vorbește despre Sabatul săptămânal; astfel, acesta rămâne ca zi de odihnă pentru
poporul lui Dumnezeu (Evr. 4:9).
Semnificația ascunsă a Sabatului

„Dumnezeu este subiectul principal al zilei a șaptea. La fel ca manuscrisele de la Marea Moartă,
păstrate timp de milenii în vase de lut antice, conținutul vasului cere mai mult atenție decât vasul
care conține”.17 Sabatul amintește de (1) faptul că Hristos ne-a creat (Ex. 20:11; Evr. 1:1-3), de
(2) faptul că Hristos ne-a eliberat (Deut. 5:15; Col. 1:13) și de (3) faptul că Hristos ne sfințește
(Ez. 20:12; Ef. 1:4). Toate aceste acte divine vorbesc despre un Dumnezeu care dorește să
relaționeze cu noi, care dorește să se întâlnească cu noi. Acesta este motivul pentru care ne-a
oferit o zi, în care relația cu Dumnezeu să fie refăcută. Respectată, această zi ne va păstra
credința proaspătă și relația cu El vie.
16Markus Barth, Helmut Blanke și Astrid B. Beck, Colossians: A New Translation with Introduction and Commentary
(London: Yale University Press, 2008), 25.
17 Sigve K. Tonstad, The Lost Meaning of the Seventh-Day (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 2009), 2.
PAGINA 11 DIN 11
TSDF302: DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE MODULUL 5 - NEMURIREA CONDIȚIONATĂ
Nemurirea
condiționată
Modulul de față prezintă a patra dintre doctrinele fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua
a Șaptea: nemurirea condiționată. Parcurgerea acestui modul are ca scop clarificarea stării
omului în moarte. Ideile care alcătuiesc structura acestei curs sunt următoarele:
1. A patra dintre doctrinele fundamentale adventiste este cea cu privire la nemurirea
condiționată.
2. În lumea protestantă, scrierile a doi teologi (Edward Fudge și Oscar Cullmann) au prezentat
cel mai clar concepția biblică cu privire la condiționalitatea nemuririi și distrugerea
permanentă a păcătoșilor. Scrierile acestora au stârnit valuri de opoziție, indicând un
atașament emoțional față de doctrina tradițională a iadului veșnic.
3. Concepția biblică cu privire la moartea este una foarte directă: moartea este doar un somn,
în așteptarea învierii.
4. În moarte, toate aspectele care descriu viața și activitatea umană (aspecte fizice, psihologice,
emoționale, sociale) încetează complet.
5. Termenii care descriu sufletul fac referire nu la o entitate conștientă în afara individului, ci la
individ în sine.
6. Citite în contextul Scripturii, anumite pasaje problematice, precum Apocalipsa 14:11, care
par a prezenta sufletul ca fiind chinuit într-un iad veșnic, devin clare.
7. Doar Dumnezeu este singurul care are nemurirea. Omul o poate primi, în mod condiționat,
de la El.
Studiu recomandat
• S. Quezada Case, „Care este semnificația expresiei ‘fumul chinului lor se suie în sus în vecii
vecilor’?” (paginile 491-494 în Interpretarea Scripturii , ed. Gerhard Pfandl; București: Viață și
Sănătate, 2012).
• Ekkehart Mueller, Immortality? (Online: https://adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/
Immortality.pdf).
• Oscar Cullmann, Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead? Online: http://www.religion-
online.org/showbook.asp?title=1115.
Introducere
PAGINA 1 DIN 8
În 1976, revista Christianity Today a publicat un articol al unui teolog relativ necunoscut: Edward
Fudge, intitulat „Putting Hell in its Place”. Acest articol indica faptul că Biblia descrie foarte
frecvent sfârșitul prin cuvinte precum „a muri”, „a pieri”, „a distruge”, mai degrabă decât sub
forma unui chin veșnic, așa cum pare a descrie cuvântul ghenna. Un teolog și editor australian, fost
adventist, pe nume Robert Brinsmead, citește acest articol și îl contactează pe Fudge. Dorința sa?
Un studiu, realizat de un non-adventist, cu specializare în limbi biblice și teologie, cu privire la
subiectul iadului. Proiectul urma să cuprindă un studiu comprehensiv al destinului final al celor
nelegiuiți, atât din Biblie cât și din scrierile iudaice și din scrierilor principalilor teologi de-a lungul
istoriei. Deși Fudge era convins de doctrina iadului veșnic1 cercetarea pe care a realizat-o i-a
schimbat concepțiile. Concluziile sale? (1) Nemurirea este condiționată și (2) Cei nelegiuiți vor
pieri pentru totdeauna. Așa s-a născut cartea The Fire that Consumes2, publicată, în prima ediție, în
1982, cu o prefață scrisă de F. F. Bruce. Această carte a făcut valuri în lumea teologică, devenind
una dintre cărțile teologice de bază în ceea ce privește doctrina nemuririi condiționate. În 2012 a
fost realizat și un film care prezintă, romanțat, valul de împotrivire ridicat împotriva lui Fudge din
cauza atașării emoționale de o doctrină îndrăgită, dar nebiblică: iadul veșnic.
Aceeași istorie, repetată în linii mari, se desfășoară pe continentul european. Unul dintre cei mai
renumiți teologi luterani, Oscar Cullmann, publică, în 1956, cartea Immortality of the Soul or
Resurrection of the Dead?,3 în care atacă frontal doctrina nebiblică a nemuririi sufletului. Culmann
însuși afirmă că aceasta este una dintre cărțile sale care au provocat atât un mare entuziasm cât și
o violentă ostilitate. Un cititor afirma că poporul „pe moarte datorită lipsei Pâinii Vieții, a primit
pietre, în loc de pâine, dacă nu chiar șerpi”.4 De ce se întâmplă lucrul acesta? Deoarece
Cullmann prezintă adevărul biblic conform căruia sufletul uman nu este nemuritor ci supus
morții și că, fără înviere, nu poate exista o conștiință de sine a acestuia. De asemenea, el afirmă că
ideea nemuririi sufletului își are originea în filosofia grecească și nicidecum în Scriptură.
Subiectul acesta are o importanță covârșitoare pentru om. De ce? Pentru că moartea este o
realitate omniprezentă și fiecare om trebuie să aibă un răspuns adecvat în fața acesteia. Mai mult
decât atât, deoarece Biblia prezintă viața aceasta ca fiind singurul timp în care sunt luate decizii
pentru eternitate, așezând responsabilitatea alegerii destinului final pe umerii omului.
Truisme despre moarte

Scriptura prezintă câteva adevăruri esențiale cu privire la subiectul morții, așa cum sunt
enumerate mai jos:
1. Moartea a intrat în lume ca o consecinţă a păcatului (Gen. 2:16, 17; 3:19; Rom. 5:12).
2. Moartea este catalogată drept un duşman, „duşmanul cel din urmă” (1 Cor. 15:26).
3. Toţi oamenii mor (1 Cor. 15:22). „Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea,
care să poată să-şi scape sufletul din locuința morţilor?”, se întreabă retoric David în Psalmul
89, versetul 48.
1A se vedea interviul oferit de Fudge de aici: http://rachelheldevans.com/blog/ask-a-conditionalist-response. Accesat la

11 ianuarie 2015.
2 Eugene, OR: Wipf and Stock, 2011.
3Disponibilă online (http://www.religion-online.org/showbook.asp?title=1115) în limba engleză. Tradusă în română de

Monica Medeleanu și apărută la Editura Herald (www.edituraherald.ro), în 2007.
4Cullmann, „Preface” la Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead?. Online la http://www.religion-online.org/
showchapter.asp?title=1115&C=1213. F. p.
PAGINA 2 DIN 8
4. Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată (Evr. 9:27).

5. Toţi oamenii vor învia (Ioan 5:28-29; 1 Cor. 15:22).
Aceste idei sunt esențiale pentru studiul cu privire moarte. Alături de acestea, descoperim faptul
că în Biblie, de multe ori, moartea este numită „somn”. În Vechiul Testament, (1) împărații sunt
descriși ca „dormind cu părinții lor” (1 Împ. 2:10; 11:43; 14:20, 31; 15:8; 21:1; 26:23; etc.); (2)
Iov se referă la moarte ca la un somn (Iov 7:21; 14:10-12); (3) David (Ps. 13:3), Ieremia (Ier.
51:39, 57), Daniel (Dan. 12:2) descriu moartea ca un somn.
Această perspectivă este prezentă și în Noul Testament. Astfel, Însuși Domnul Hristos afirmă că
(1) fiica decedată a lui Iair „doarme” (Mat. 9:24; Mar. 5:39); (2) Lazăr „doarme” (Ioan
11:11-14); iar (3) pentru Petru și Pavel, moartea este un somn, până la înviere (2 Pet. 3:4; 1 Cor.
15:51-52; 1 Tes. 4:13-17). (4) Mulţi sfinţi „care adormiseră” s-au ridicat din mormintele lor după
învierea lui Hristos şi s-au arătat multora (Mat. 27:52-53). (5) Cartea Faptele Apostolilor descrie
moartea diaconului Ştefan ca o adormire (Fapte 7:60).
Ce nu fac morții în timp ce dorm

În cadrul descris mai sus, Biblia afirmă că, în starea de somn, cei decedați NU mai sunt activi,
din nici un punct de vedere:
1. „Nu ştiu nimic” (Ecl. 9:5) – raţiunea este inactivă, deci nu gândesc;
2. „dragostea lor, ura lor, pizma lor ... au pierit” (Ecl. 9:6) – emoţiile sunt inactive, deci nu simt:
nu le este teamă, nu se bucură, nu sunt frustraţi, nu mai au nădejde (Iov 17:15-16)
3. „în locuinţa morţilor ... nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici
înţelepciune” (Ecl. 9:10) – nu au nici activitate fizică, nici intelectuală; deci, nu lucrează,
nu merg, nu mănâncă, nu se distrează
4. „Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Ps. 146:4) – ziua
morţii este ziua în care planurile rămân la stadiul la care sunt; voința a pierit;
5. „Nu morţii laudă pe Domnul” (Ps. 115:17) – nu se închină; orice practicare a religiei
încetează. La fel în Ps. 6:5: „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va
lăuda în locuința morţilor?”(vezi și Is. 38:18).
Se poate observa faptul că toate aspectele care descriu viața și activitatea umană (aspecte fizice,
psihologice, emoționale, sociale) încetează complet. Nu există nici un suflet care să exercite
vreunul dintre aceste aspecte, deoarece Biblia prezintă sufletul ca fiind ființa umană. Un studiu al
pasajelor care descriu apariția primei ființe este necesar pentru înțelegerea acestui lucru.
Cum a apărut și cum dispare ființa umană?

Versetul de pornire este cel din Geneza 2:7. Acesta va fi redat în transliterare, sub forma unui
interlinear:
wayyˆîsΩer yhwh }§loœhˆîm }et◊-haœ}aœd≈aœm {aœp≈aœr min-haœ}∞d≈aœmaœ
A făcut Domnul Dumnezeu pe Adam / om - țărână din pământ
wayyippahΩ b§}appaœyw nisûmat◊ hΩayyˆîm way§hˆî haœ}aœd≈aœm l§nep≈esû hΩayyaœh
și a suflat în nările lui suflare de viață și a devenit omul/Adam suflet/ființă viu / vie
Versiunea Cornilescu redă acest verset astfel: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna
pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Modalitatea în
PAGINA 3 DIN 8
care este descrisă apariția ființei umane indică faptul că aceasta este sufletul viu. Ea nu este un
trup de țărână în care este așezată o entitate conștientă, numită suflet.
Pasajul care descrie dispariția ființei umane este asemănător, în descriere, cu cel din Geneza 2:7 și
este prezentat în Eclesiastul 12:7:
w§yaœsûoœb≈ he{aœp≈aœr {al-haœ}aœresΩ k§sûehaœyaœ w§haœru®ahΩ
și se întoarce țărâna în pământ cum a fost și duhul / suflarea
taœsûu®b≈ }el-haœ}§loœhˆîm }∞sûer n§t◊aœnaœh
se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.
În cele două pasaje biblice, apar 3 termeni cheie: (1) nisûmat5 (suflare); (2) nep≈esû6 (suflet) și (3)
ru®ah7 (duh, suflare). Un studiu intertextual al Vechiului Testament arată că termenii nisûmat și
ru®ah sunt sinonimi,8 iar „duhul care se întoarce” este astfel „suflarea” pe care Dumnezeu a dat-o.
Termeni importanți în Vechiul și Noul Testament

Termenul nep≈esû este tradus, în Vechiul Testament, cu următoarele sensuri:
1. viaţă, sinonim cu „suflare de viaţă” care se desparte de corp la moarte (Gen. 12:13 „Sufletul
meu să trăiască datorită ţie” = „Eu să trăiesc” [contextul este cel al morţii lui Avram]; Gen.
35:18 lit. „pe când să iasă sufletul ei [Rahela]”; 1 Împ. 17:22 „Domnul a ascultat glasul lui
Ilie, şi sufletul [nep≈esû] copilului s-a întors în el, şi a înviat”);
2. individ, persoană (Gen. 12:5 „Slugile” lui Avram sunt numite nep≈esû; Gen. 14:21; 46:18;
Ex. 1:5; Ps. 16:10 – numai trupul, materia putrezeşte)
3. minte (în expresii ca: „suflet însetat” [Ps. 42:2; 107:9]; „suflet înfometat/frânt/epuizat” [Ier.
31:25]; „a urî în sufletul său” [Lev. 26:11]; „suflet întristat” [Iov 30:25]; „suflet care
iubeşte” [Cânt. Cânt. 1:7], sau centrul proceselor mentale)
4. centrul emoţiilor (Gen. 34:3 „s-a alipit cu toată inima [nep≈esû] de Dina,” aici nep≈esû
înseamnă pasiune).
În Noul Testament, termenul corespondent lui nep≈esû este psycheœ. Acesta, de asemenea, este
tradus cu sensurile lui nep≈esû:
1. viaţă, sinonim cu „suflare de viaţă”: Mat. 2:20 (lit. „căutau să ia sufletul Pruncului”); Mat.
6:25 (lit. „Nu vă îngrijoraţi de sufletul vostru, gândindu-vă ce veţi mânca …”); Mat. 16:26 -
„Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?”, adică dacă ar muri;
Mat. 20:28 (lit. Isus „îşi dă sufletul ca răscumpărare pentru mulţi” - la fel în Ioan 10:15, 17);
5 A se citi „nișmat”.
6 A se citit „nefeș”.
7 A se citit „ruah”.
8 Spre exemplu, pasajele următoare:

Iov 27:3 că atâta vreme cât voi avea suflet (nisûmat) și suflarea (ru®ah) lui Dumnezeu va fi în nările mele,
Iov 32:8 Dar, de fapt, în om, duhul (ru®ah), suflarea (nisûmat) Celui Atotputernic, dă priceperea.
Iov 33:4 Duhul (ru®ah) lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea (nisûmat) Celui Atotputernic îmi dă viață.
Iov 34:14 Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Și-ar lua înapoi duhul (ru®ah) și suflarea (nisûmat),
Is. 42:5 Așa vorbește Domnul Dumnezeu care a făcut cerurile și le-a întins, care a întins pământul și cele de pe el, care a
dat suflare (nesûma) celor ce-l locuiesc, și suflet (ru®ah), celor ce merg pe el.
Is. 57:16 Nu vreau să cert în veci, nici să țin o mânie necurmată, când înaintea Mea cad în leșin duhurile (ru®ah) și
sufletele (nesûamot) pe care le-am făcut.
PAGINA 4 DIN 8
Luca 12:20 - „ţi se va cere sufletul înapoi”; Fapte 15:26 - „Şi-au pus în joc viaţa [lit. „sufletul”]
pentru Isus”; Fapte 20:10 - „sufletul lui [Eutih] este în el”; Evr. 10:39 - credinţă „pentru
mântuirea sufletului”;
2. individ, persoană: Luca 12:19; Fapte 2:41; 7:14; 27:37; Rom. 2:9; 1 Pet. 3:20;
3. minte: în expresii ca „suflet odihnit” (Mat. 11:29); „suflet care găseşte plăcere
în ...” (Mat. 12:18); „A face voia lui Dumnezeu din suflet, nu de ochii oamenilor” (Ef.
6:6); „suflet curăţit prin ascultare de adevăr, prin Duhul” (1 Pet. 1:22);
4. Centrul emoţiilor: Mat. 22:37 - Dumnezeu trebuie iubit „cu tot sufletul”; Mat. 26:38 -
sufletul lui Isus este cuprins de o „întristare de moarte”; Ioan 10:24 - „suflete în
încordare”; Ioan 12:27 - „suflet tulburat”; Fapte 14:22 - „suflete întărite”.
Un alt termen important al studiului despre moarte este cel tradus cu „locuința morților” și
înțeles, în teologia populară, ca iad. În Vechiul Testament este folosit sû§}oœl iar în Noul
Testament, hadeœs. Acești termeni fac referire la:
1. Un loc unde merg şi buni şi răi („Plângând mă voi pogorî la fiul meu în locuinţa
morţilor.” (Gen. 37:35). Patriarhul Iacov spune că acolo se află fiul lui, Iosif, şi că acolo
va merge şi el (la fel în Gen. 42:38). Deci este un loc unde merg şi cei buni
(considerându-l pe Iacov un om neprihănit). Şi Ezechia, un împărat bun, a mers tot
acolo (Is. 38:10). Fapte 2:27.29.34 David se află în Hades, „nu s-a suit în cer”;
2. Mormânt: „se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor” (Num. 16:30). Aici se poate
traduce cu mormânt, locul unde se află morţii, lumea de sub pământ; la fel ca în 1 Împ.
2:6, 9; Iov 17:16; Is. 14:15;
3. Un loc din care, în aparenţă, nu te mai întorci (Iov 7:9 „Cum se risipeşte norul şi
trece, aşa nu se va mai ridica ce lce se pogoară în Locuința morţilor!”);
4. Un loc de unde te poţi întoarce, dar numai prin intervenţie divină:1 Samuel
2:6 „Domnul omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.”. La
fel în Os. 13:14;
5. Un loc care va fi desfiinţat: Apoc. 20:14 „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost
aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”
Pasaje problematice
Câteva versete par a indica faptul că sufletul ar fi conștient după moarte:
1. Mat. 10:28 - „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci
temeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă [lit. „să distrugă”] şi sufletul şi trupul în
gheenă.”; foarte interesant că oamenii pot ucide numai trupul; de suflet nu se pot atinge,
dar asta nu înseamnă că este indestructibil. Dumnezeu este Cel care îl poate distruge.
Trupul poate fi omorât oriunde, în timp ce sufletul, numai în gheenă.
PAGINA 5 DIN 8
2. Apoc. 6:9 - Sufletele martirilor strigă la Dumnezeu pentru răzbunare. În aparenţă ei

gândesc, simt, vorbesc, activităţi conştiente, psiho-somatice. Dar nu ar trebui neglijat
răspunsul pe care îl primesc: „li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme” (6:11). Deci,
ei dorm, iar ceea ce li se cere este să continue să doarmă. Din perspectiva restului
Scripturii în care moartea este definită drept „somn”, ceea ce sugerează limbajul
simbolic al Apocalipsei este că martirii vor mai rămâne în starea lor de odihnă, adică de
moarte ceva vreme.
3. Apoc. 20:4 - Sufletele martirilor tuturor timpurilor sunt văzute aici ca fiind înviate. Abia
atunci este momentul în care ei încep din nou să aibă activităţi conştiente. Textul spune
că este vremea ca ei să înceapă un proces de judecată al tuturor celor care le-au făcut
rău.
Unul dintre pasaje greșit înțelese este cel din Apocalipsa 14:11:
Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce
se închină fiarei și icoanei ei și oricine primește semnul numelui ei!
Imaginea pe care o prezintă Apoc. 14:11 are în fundal imaginea unui oraș cucerit, care arde,
privit de la distanță (Ios. 8:20; Jud. 20:40; Ap. 18:9–10, 18). Mai specific, poate fi o aluzie aici la
Is. 34:10 unde se afirmă despre Edom că „fumul lui se va înălța în veci”.9 Cu alte cuvinte, avem
de-a face cu o distrugere ale cărei consecințe sunt veșnice.
Termenul tradus prin „odihnă” este anapausin, este regăsit și în Apoc. 4:8, tradus cu „fără
încetare”. În ambele pasaje, apare în expresia „zi și noapte n-au anapausin”10. Expresia, „zi și
noapte”, face referire la 24 de ore (Gen. 8:22; Lev. 8:35; 1 Sam. 25:16; 28:20; 1 Împ. 8:59; 1 Cr.
9:33; 2 Cr. 6:20; 42:3; 55:10; Is. 28:19; Pl. 2:18; Fapte 9:24); prin extensie, „fără întrerupere”. Așa
cum, în Apoc. 4:8, îngerii se închină fără încetare lui Dumnezeu, tot fără încetare și cei răi n-au
odihnă, deoarece închinarea lor este adresată fiarei. Aceasta durează atâta timp cât durează
închinarea. Odată ce distrugerea obiectului închinării și a subiecților care se închină are loc,
rămâne doar amintirea acestora.
Expresia „în vecii vecilor” traduce expresia grecească aiōnas aiōnōn, care are la bază termenul aiōn,
„veac”. Acest termen, alături de cel evreiesc, {o®laœm, sunt traduși, în general, cu „pentru
totdeauna”, „veșnic” (Ex. 19:9; 2 Sam. 7:29; Lc. 1:33, 35; In. 6:51).11 Sensul lor depinde, în
general, de natura subiectului căruia i se aplică: dacă Dumnezeu este nemuritor, sau cei
neprihăniți care primesc nemurirea, atunci sensul este „veșnic, fără sfârșit” (Gen. 21:33; Mat.
25:46). Dacă subiectul este cineva sau ceva care nu are nemurirea, se referă la o perioadă limitată
de timp (Deut. 15:17;1 Sam. 1:22; Iona 2:6; Filim. 15, 16; Iuda 7; Evr. 5:6).
9 David E. Aune, Revelation 6-16 (Word Biblical Commentary; Dallas: Word, Incorporated, 1998), 836.
10Lucrul acesta este evident în limba greacă. O transliterare a celor două pasaje este oferită mai jos, pentru comparare:
Apoc. 4:8 kai ta tessara zō̧a, hen kath’ hen autōn echōn ana pterygas hex, kyklothen kai esōthen gemousin ophthalmōn,
kai anapausin ouk echousin hēmeras kai nyktos legontes;
hagios hagios hagios kyrios ho theos ho pantokratōr,
ho ēn kai ho ōn kai ho erchomenos.
Apoc. 14:11 kai ho kapnos tou basanismou autōn eis aiōnas aiōnōn anabainei, kai ouk echousin anapausin hēmeras
kai nyktos hoi proskynountes to thērion kai tēn eikona autou kai ei tis lambanei to charagma tou onomatos autou.
11Adaptat după S. Quezada Case, „Care este semnificația expresiei ‘fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor’?” în
Interpretarea Scripturii (Gerhard Pfandl, ed.; București: Viață și Sănătate, 2012), 492.
PAGINA 6 DIN 8
Sufletul nemuritor și Scriptura12

Sunt două pasaje biblice care vorbesc despre nemurire asociată unei ființe:
1. 1 Tim. 1:17 A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului [aphthartoœ], nevăzutului și singurului
Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin.
2. 1 Tim. 6:16 singurul care are nemurirea [athanasian], care locuiește într-o lumină de care
nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea
și puterea veșnică! Amin.
Termenul aphthartoœs are, conform dicționarului Louw-Nida, sensul de „care nu este supus
descompunerii/putrezirii și morții”,13 iar athanasia descrie „starea de a nu fi supus morții (care nu va
muri niciodată)”.14 Citind pasajul din 1 Cor. 15:51-54 cu aceste definiții în minte, devine evident faptul că
nemurirea, pe care omul o poate avea, este dependentă de Dumnezeu15 :
Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-
o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia
nesupuși putrezirii [aphthartoi], și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta,
supus putrezirii [to thneœton], să se îmbrace în neputrezire [athanasian], și trupul acesta
muritor [phtharton] să se îmbrace în nemurire [aphtharsian]. Când trupul acesta, supus
putrezirii [to phtharton], se va îmbrăca în neputrezire [aphtharsian], și trupul acesta
muritor [to thneœton] se va îmbrăca în nemurire [athanasian], atunci se va împlini
cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință.”
Referindu-ne strict la termenul „suflet”, Scriptura ne prezintă câteva fapte:

1. Oamenii nu au un suflet ci sunt un suflet (1 Cor. 15:45; Gen. 2:7);
2. Animalele sunt suflete (Gen. 1:20; 9:10; Ap. 16:3);
3. Sufletul poate plânge (Ier. 13:17);
4. Sufletul poate fi luat captiv (Ier. 52:28-30);
5. Sufletul poate fi botezat (Fapte 2:41);
6. Sufletul poate muri (Ez. 18:4; Iac. 5:20; Ap. 20:4; Ps. 89:48; Lev. 19:8; 21:1, 11).
Susținerea nemuririi naturale a sufletului a fost propusă întâi de către Satana, în Gen. 3:4 (în
contrast cu Gen. 2:17); a fost numită „caracteristica păgânismului”, ce a condus la cultul
strămoșilor, sacrificii umane, construirea piramidelor etc. În filosofia grecească, Plato a numit
trupul „închisoarea sufletului”, iar moartea era privită ca o eliberare a sufletului. Aristotel a
împărtășit idei similare. Aceste idei au fost acceptate parțial și în creștinism; astfel, se poate afirma
că, în timpul secolului al III-lea, doctrina platonică a nemuririi sufletului deja intrase în biserică.
Reprezentanții creștini care au susținut-o au fost: Atenagora, Tertulian, Clement din Alexandria,
12Adaptat după Ekkehart Mueller, Immortality? (Online: https://adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/

Immortality.pdf).
13Johannes P. Louw și Eugene Albert Nida, Greek-English Lexicon of the New Testament: Based on Semantic Domains
(New York: United Bible Societies, 1996), 267 (LN 23.128). Toate pasajele biblice în care apare sunt: Rom 1:23; 1 Cor
9:25; 15:52; 1 Tim 1:17; 1 Pet 1:4, 23; 3:4.
14 Ibid., LN 23.126. Singurele pasaje biblice în care apare sunt 1 Cor 15:53–54; 1 Tim 6:16.
15Acest adevăr important este susținut de numeroase pasaje biblice, dintre care, cele mai cunoscute apar în Rom. 6:23;
In. 3:36; 5:24; 1 In. 5:11–12.
PAGINA 7 DIN 8
Origen și Augustin. În 1513, doctrina nemuririi naturale a sufletului a fost promulgată de Biserica
Romano-Catolică. Majoritatea bisericilor protestante au acceptat-o.
Acceptarea nemuririi naturale a sufletului a condus la o serie de învățături nebiblice, care au fost
acceptate de creștinism:
1. purgatoriu;
2. indulgențe;
3. rugăciuni, pomeni, slujbe pentru morți;
4. iadul veșnic;
5. venerarea Mariei și a sfinților;
6. reîncarnarea;
7. spiritismul.
În contrast cu acceptarea acesteia, descoperim că, în opoziție față de nemurirea naturală a
sufletului, stau, în primul rând, Dumnezeu: Ecl. 9:5, 6, 10; apoi poporul Israel (Dan. 12:13),
Isus Hristos (In. 6:40; Isus nu a experimentat moartea ca o eliberare din trup ci a privit-o ca pe
un dușman). În biserica creștină, părinții timpurii, ca Iustin Martirul, Tațian, Clement din Roma,
Ignațiu de Antiohia și Policarp au respins această doctrină. Luther a fost ambivalent. Un număr
de teologi protestanți bine-cunoscuți ca Emil Brunner, Karl Barth și Oscar Cullmann au afirmat
că această doctrină nu este biblică.
Ideea nemuririi naturale atacă în primul rând învățăturile biblice cu privire la cea de-a doua
venire a lui Hristos, adevărul despre înviere și despre judecata finală. Mai mult, caracterul lui
Dumnezeu este afectat: El apare ca un mincinos, care nu poate fi crezut; apare ca nemilos
(chinurile iadului fiind vizibile din rai) și ca un tiran: pedepsește veșnic oamenii deși au păcătuit
un timp limitat.
În concluzie, se poate afirma că, în timp ce declarația lui Dumnezeu: „Veți muri negreșit” este
asociată cu singura poartă spre viața veșnică, Isus Hristos, declarația Satanei, „hotărât că nu veți
muri” indică faptul că moartea este poarta spre viața veșnică. Fiecare persoană este responsabilă
să aleagă una din două: viața veșnică, propusă de Dumnezeu, sau moartea veșnică, propusă de
Satana.
PAGINA 8 DIN 8

Doctrine Fundamentale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Doctrine Fundamentale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TSDF 302 - DOCTRINE FUNDAMENTALE ADVENTISTE

INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

Modulul 2 - A doua venire

Modulul 3 - Judecata pre-adventă

Modulul 5 - Nemurirea condiționată

Numărul paginilor este indicat pe fiecare modul, nu pe totalul modulelor.

INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

• Norman Gulley, Systematic Theology – Prolegomena (Berrien Springs: Andrews University

• Zoltán Szalos-Farkas, The Rise and Development of Seventh-day Adventist Spirituality

Diagrama 1. Influența presupozițiilor

Revelație, inspirație, iluminare1

Atunci când se face referire la doctrina revelație-inspirație, termenii „revelație” și

Diagrama 2. Formarea Scripturii

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să

Din acest pasaj reies următoarele:

Acest pasaj subliniază următoarele idei:

Nevoia de organizare în sistem

Centrul sistemului teologic trebuie să fie același ca și centrul fundamental al Scripturii

Studiu de caz: Geneza 1-3, centrul heptaedric al Scripturii

Creația lumii de către Dumnezeu în Vechiul Testament nu este o realitate independentă;

Geneza 1-3 Conținut

Caracterul lui Geneza 1: Elohim (transcendență)

Conflictul moral atacul șarpelui asupra caracterului lui Dumnezeu

Sămânța (Mesia) termenul ebraic: hu®} - el (masculin, singular)

Tabelul 1. Centrul heptaedric în Geneza 1-3

Geneza 1-3 Apocalipsa

Conflictul moral Apocalipsa 7 - ordonarea celor 144.000;

Sămânța (Mesia) „copil de parte bărbătească” (12:5; 13);

Sacrificiu „sângele Său” (1:5; 5:9); „sângele Mielului (7:14; 12:11);

Victoria finală capitolele 19-22;

scene introductive Sanctuar: 1:9-20; 4:1-5:14; 8:2-6; 11:19; 15:5-8;

Tabelul 2. Centrul heptaedric în Apocalipsa

Conform acestor comparații, se

Diagrama 3. Structurarea Apocalipsei

7 Davidson, „Back to the Beginning”, 9-10.

Diagrama 4. Fluxul istoriei în Apocalipsa

12Seventh-day Adventists Answer QUESTIONS on DOCTRINE (Prepared by a Representative Group of Seventh-day

Biserica lui Hristos

Rămășița din timpul sfârșitului Biserica invizibilă

2. Semne distinctive: 2. Lipsa unor semne distinctive:

3. Misiune specifică pentru Babilon: 3. Chemată să iasă afară din Babilon

Diagrama 5. Structura Bisericii lui Hristos

Cele trei solii îngerești

După ce a identificat fiecare folosire a termenului „Sanctuar” din Scriptură, Miller

Afirmarea conexiunii millerite18

21 Ellen G. White, Tragedia veacurilor (ediția electronică), 368.

Diagrama 6. Relația dintre experiență și doctrină

24 Această viziune este descrisă în Early Writings, paginile 32-33.

Acest adevăr prezent va fi studiat în cursurile următoare.

28 Ellen White, Spiritual Gifts 1:168 (Scrieri timpuri)

29 Ellen White, Manuscript Releases, 1:57 (Letter 20, 1900, p. 5, 6).

„Venirea” Domnului Isus în Apocalipsa -14

2 Laurențiu Moț, Curs de doctrine fundamentale A.Z.Ș (curs nepublicat), 2.

Diagrama 1. „Venirea” lui Hristos în Apocalipsa

5 Pentru o schiță a cărții Apocalipsa, vezi „Introducere”, diagrama 3 (pagina 7).

Diagrama 2. „Venirea” lui Hristos la cele 7 biserici

„Venirea” Domnului Isus în Apocalipsa - 2 7

i. apare și la celelalte 6 mesaje;

Ce spune Scriptura despre sfârșit: Noe și potopul11

Ce spune Scriptura despre sfârșit: Avraam și sfârșitul

2. proclamare, care implică încurcarea limbilor (Gen. 11:7). Proclamarea se împlinește ca

Diagrama 3. Structura tripartită a Pentateuhului

Diagrama 4. Tripla binecuvântare a lui Avraam

Ce spune Scriptura despre sfârșit: Moise și sfârșitul