Sunteți pe pagina 1din 41

INTRODUCERE

"Dragoste mai mare ca aceasta, nimeni nu are,


ca să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi"
(Ioan 15, 13)

Uimitoarea dezvoltare a ştiinţei şi a tehnologiei biomedicale din ultimii


ani a creat posibilitatea ca medicina să intervină definitoriu în fluxurile esenţiale
ale vieţii omului.
Naşterea şi moartea, punctele dintotdeauna tainice şi, tocmai de aceea,
mai de interes pentru ştiinţă, sunt şi cele asupra cărora medicina ultimelor
decenii s-a aplecat cu acrivie pentru a le dezvălui misterul, dar –cum esenţa
acestuia este şi va rămâne în mâna lui Dumnezeu – i-a rămas în continuare
cercetătorului să intervină în ceea ce este deja creat pentru a „se juca” cu
combinaţiile posibile la procreare şi a interveni în genomul uman pentru ca,
apoi, să-i prelungească omului viaţa în mod mai mult sau mai puţin justificat şi
să-i creeze iluzia „tinereţii fără bătrâneţe”.
Având ca misiune punerea la dispoziţia omului a mijloacelor
duhovniceşti prin care acesta să-şi lucreze mântuirea, Biserica urmăreşte,
implicit, şi aplicarea normelor de morală în cadrul social în care omul vieţuieşte.
De aceea, e necesar ca noile probleme de bioetică să se afle în atenţia prioritară a
Bisericii în întregul ei: credincioşi şi cler.
Atitudinea Bisericii nu înseamnă însă că ea execută un proces de
reformulare a vechilor poziţii faţă de diferitele probleme apărute în ultimul timp,
ci că reafirmă regulile care reprezintă deja principiile morale revelate, cuprinse
în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele şi că le nuanţează acolo unde ele
nu acoperă pe deplin aspectele noi.
Pe de altă parte, implicarea atitudinală a Bisericii se realizează ţinând
cont atât de Revelaţie ca normă principală cât şi de persoana aflată în suferinţă,
pe care o înţelege şi doreşte să o (re)aşeze în relaţie iubitoare cu Dumnezeu.
Graţie impresionantelor progrese ştiinţifice şi tehnologice înregistrate în
ultimele decenii, una dintre formele de vârf ale practicii medicale contemporane,
este aceea a transplantului de ţesuturi şi de organe. Transplantul reprezintă astăzi
o oportunitate extraordinară pentru mii de persoane grav bolnave, o practică ce
transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă viaţă. De aceea, Biserica o
binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de
lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a
i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască altcineva.
Lumea postmodernă în care trăim este tributară sistemului economic
capitalist. Esenţa capitalismului este obţinerea capitalului, adică a profitului. În
acest context omul postmodern este omul profitului. A dărui, a da din ceea ce
este al tău, este strict contrar profitului deoarece în actul de dăruire nu se
aşteaptă întoarcerea darului, căci dăruirea este o revărsare a iubirii. Iubirea este o
dăruire de sine care oferă o bucuria supremă prin însuşi actul de a dărui. La nivel
de concepte şi de practică, a dărui şi a primi sunt intim legate; observăm că
rareori se dăruieşte fără a aştepta reciprocitatea. A da pentru a primi imprimă o
intenţie particulară în schimbul care, fără aceasta, ar fi o ofrandă ce nu aşteaptă
întoarcerea.
Astăzi, când ameninţările la adresa vieţii sunt de fiecare dată mai
puternice şi mai necruţătoare, precum în cazul avortului şi al eutanasiei,
comunitatea umană are nevoie de fapte concrete de solidaritate şi iubire.
Cu practica transplantului de organe, omul are la dispoziţie un mod de a
dărui ceva din sine însuşi, din sângele şi trupul său, pentru ca un alt om să poată
continua să trăiască; apare posibilitatea de a ne iubi aproapele, de a ne manifesta
iubirea faţă de el, într-un mod nou, în termeni evanghelici „...până la sfârşit”
(Ioan 13, 1).
Cu siguranţă că, în lumea aceasta căzută, mustind de suferinţă, boală şi
moarte, posibilitatea transplantului este un motiv de bucurie şi speranţă. Trebuie
să ne bucurăm pentru că medicina a găsit în transplantul de organe şi ţesuturi un
nou mod de a-şi împlini vocaţia, aceea de a sluji vieţii.
Totuşi, aşa cum se întâmplă cu multe cuceriri ale ştiinţei, şi transplantul
de ţesuturi şi de organe ridică numeroase probleme, care pretind o analiză atentă
şi de profunzime, fiind necesară conturarea limitelor între care această practică
poate fi exercitată de către medicină, dar şi a celor între care ea poate fi
acceptată din punct de vedere creştin.
Mai întâi trebuie subliniat faptul că transplantul este inseparabil de actul
uman de dăruire şi se fundamentează pe o decizie anterioară, explicită, liberă şi
conştientă din partea donatorului sau a celui care îl reprezintă în mod legitim:
aceea de a dărui, fără nicio recompensă, o parte a propriului trup pentru viaţa,
sănătatea şi binele altei persoane. Tocmai în aceasta rezidă nobleţea şi valoarea
gestului, ca autentic act de iubire. Nu este vorba doar despre a dona, pur şi
simplu, ceva din ceea ce ne aparţine, ci despre a dona ceva din noi înşine, dat
fiind că în virtutea intimei sale legături cu sufletul, trupul nu poate fi redus la un
ansamblu de ţesuturi, organe şi funcţii, el fiind parte constitutivă a unei
persoane, care prin trup se manifestă şi se exprimă.
În acest sens, actul medical al transplantului implică actul de dăruire de
sine a donatorului, act ce manifestă chemarea noastră ontologică la iubire şi
comuniune. Aceasta este singura motivaţie valabilă din punct de vedere ortodox:
transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte şi
împlinirea ei în iubirea celui care primeşte, ceea ce implică unele condiţii prin
care să fie respectate demnitatea duhovnicească şi socială a persoanei şi să fie
dovedită necesitatea actului.
Pentru creştinul care înţelege viaţa şi moartea ca acte definitorii prin
care şi datorită cărora îşi uneşte existenţa insuficientă şi nedeplină de pe pământ
cu unica şi adevărata existenţă întru Dumnezeu dincolo de mormânt,
transplantul nu poate fi justificat altfel –nici de către donator, fie că acceptă să-şi
dăruiască vreun organ în timpul vieţii fie după moarte, şi nici de către primitor –
decât ca dăruire, iar dăruirea îşi pierde plinătatea dacă nu se face din iubire.
Pe de altă parte, una dintre specificaţiile de maximă importanţă este
aceea că dorinţa de prelungire a vieţii prin acceptarea unui transplant ar trebui să
aibă drept scop nu altceva decât posibilitatea lucrării pe mai departe a mântuirii
de către cel care solicită transplantul, folosirea timpului în scop duhovnicesc,
pentru că, altfel, realizarea unui transplant nu este, în fond, decât prelungirea
suferinţei şi amânarea morţii, o amânare cu caracter temporar însă.
Doar subordonat unui astfel de scop, transplantul este motivat din punct
de vedere creştin, altfel el îşi pierde valoarea şi va fi justificat –ceea ce se
întâmplă foarte adesea cu mulţi dintre solicitanţi şi, în planul secund al
motivaţiei, chiar şi cu unii dintre cei credincioşi –numai prin scopul egoist al
dorinţei de a trăi mai mult şi mai bine, de a îndepărta arbitrar şi subiectiv
suferinţa, eliminând din calcul încercarea şi boala ca intervenţii divine
folositoare pentru mântuire.
Urmărind doar scopul pământesc şi imediat al transplantării, omul
renunţă benevol la ajutorul divin crezând cu adevărat că el ştie mai bine decât
Dumnezeu ce anume şi când i se potriveşte, cu atât mai mult cu cât tehnica –
lăsată tot prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, dar pe care omul ar trebui să o
folosească doar în acord cu principiile moralei creştine –îi permite acest lucru,
iar medicina doreşte să depăşească rapid, sigur şi eficient pragurile reuşitelor
precedente.
În problema transplantului, din perspectivă ortodoxă accentul cade pe
înţelegerea vieţii ca dar al Dumnezeului iubirii; a valorii şi a demnităţii
persoanei umane; a sufletului şi trupului, cu accentul aşezat mai ales pe cel
dintâi dar fără dispreţuirea celui de al doilea; a cinstirii trupului atât în timpul
vieţii cât şi după moarte, el urmând să participe la viaţa de dincolo de mormânt,
fiind destinat învierii şi slavei, motiv din care moartea ca despărţire a sufletului
de trup, nu justifică considerarea trupului ca obiect.
De aceea, prezentarea punctului de vedere ortodox asupra unor aspecte
intim legate de practica transplantului: viaţa, trupul şi moartea, persoana umană,
demnitatea şi destinul ei transcendent, este imperios necesară, căci de modul în
care sunt ele înţelese depinde eşafodajul concepţiei ulterioare despre transplant
ca dăruire.
Transplantul de organe şi ţesuturi semnifică, în primul rând, iubirea faţă
de aproapele în sensul ei cel mai jertfelnic şi mai autentic creştin. Iubirea este
legea fundamentală a creştinismului: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată puterea ta, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău",
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-39).
Iubirea este esenţa religiei al cărei „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 4,
8). Dragostea este semnul de recunoaştere al creştinului: "Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii"
(Ioan 13, 35), căci dragostea faţă de aproapele este un semn al împlinirii
dragostei faţă de Dumnezeu (1 Ioan 4, 20).
Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos străbat veacurile şi se cer împlinite
în viaţa fiecărui creştin: "Iubiţi-vă unul pe altul", "faceţi bine unul altuia" şi
"binecuvântaţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor care vă urăsc". Împlinirea
dragostei către Dumnezeu nu se poate cunoaşte decât numai în dragostea către
aproapele, căci "Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl
urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această
poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele
său" (I Ioan 4, 20-21). Astfel, prin iubirea arătată semenilor săi şi lui Dumnezeu,
omul poate întoarce darul primit, săvârşind şi o euharistie către Creator, cel care
în înţelepciunea Sa a creat lumea. Însuşi Iisus Hristos a îngrijit de cei bolnavi,
le-a tămăduit suferinţele, dăruindu-le sănătate şi integrându-i iarăşi în familiile
lor.
Oferirea vieţii, şi în consecinţă şi donarea de organe şi ţesuturi, pot
constitui expresii ale "dragostei celei mai mari", despre care vorbeşte Însuşi
Iisus Hristos în momentul în care predă ucenicilor ultimele Sale învăţături:
"Dragoste mai mare decât aceasta, nimeni nu are, ca să-şi pună sufletul său
pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13). Oferirea vieţii este lucrul major; oferirea
organelor este binecuvântatul lucru minor.
Pe de altă parte, cel care primeşte darul are şansa de a-şi continua cursul
vieţii, pe când cel care dăruieşte nu o mai are în spaţiul terestru. Există situaţii
critice în care transplantul de organe vine ca o soluţie salvatoare, şi ne putem
referi aici la cei care se nasc cu malformaţii sau alte boli congenitale, precum şi
la suferinzii de boli cronice-degenerative în faze terminale, persoane care altfel
nu ar avea nici o soluţie de supravieţuire. Donarea de organe nu trebuie să
producă nici vătămarea sufletului şi nici minimalizarea valorilor spirituale.
Donarea de organe trebuie să depăşească individualismul şi să lege pe oameni
printr-o relaţie de reciprocitate şi comuniune, dovedind superioritatea vieţii
spirituale faţă de supravieţuirea biologică.
Astfel, cel care dăruieşte viaţa trebuie să treacă peste egoismul propriu,
gestul făcut de el venind din conştiinţa sa de creştin adevărat, care ştie că iubirea
nu doar se afirmă, ci înainte de toate se practică. Şi care gest de iubire este mai
nobil decât acela de a dărui viaţă unei fiinţe pe care, în cele mai multe cazuri,
nici nu o cunoşti.
Transplantul de organe este mai mult decât sentimentul de milă sau
compasiune faţă de suferinţa semenului. Este mai mult decât simpla generozitate
sau altruismul. Este actul de totală dăruire ce merge până la jertfă, ca expresie a
iubirii maxime activă şi salvatoare. Dacă prin milostenie dai dintr-al tău, prin
jertfă dai din tine sau te dai pe tine. Dacă la baza mântuirii omului stă jertfa
supremă a Fiului lui Dumnezeu pentru viaţa şi mântuirea lumii şi a omului,
transplantul de organe ca act de jertfă poate fi considerat modul cel mai înalt de
imitare a lui Hristos, pe care numai martiriul îl poate întrece. Dacă această jertfă
porneşte din credinţă, purtând amprenta harului divin, atunci eticul se va afirma
în toată splendoarea lui, fiindcă iubirea jertfelnică ce îl animă şi îl angajează este
un act lipsit de orice interes egoist. Singurul lui obiectiv este salvarea vieţii şi
alinarea suferinţei umane. Neuitându-se la faţa celui pentru care se jertfeşte, cel
ce oferă organe, consolidează solidaritatea umană temeluită pe iubirea fraternă,
conform principiului paulin al suferinţei unuia alături şi pentru altul, asemenea
interdependenţei organelor din corpul omenesc, concretizată prin aceea că atunci
„când un mădular suferă, toate celelalte suferă împreună cu el” (1 Cor. 12, 26).
Omul este dator, ca atât cât trăieşte să vegheze şi să sporească în virtute,
să tindă cât mai mult a se asemăna cu Dumnezeu. Transplantul de organe oferă o
şansă în plus pentru aceasta, prin prelungirea vieţii şi măcar cu câteva ore.
Donatorul viu dă dovadă, prin gestul său, de o deosebită dragoste pentru cel aflat
în suferinţă, actul său dezinteresat fiind o punere în practică a învăţăturilor lui
Iisus Hristos, cel care a dăruit însăşi viaţa Sa pentru viaţa lumii. Comunitatea
umană are o datorie morală faţă de cel care donează, arătând aceasta prin grija
care i-o poartă şi prin încercarea de a-i alina suferinţele. Aşadar, transplantul de
ţesuturi şi organe ajută, pe de o parte la salvarea vieţii celor care nu ar mai fi
avut nici o şansă de supravieţuire în lipsa acestuia, iar pe de altă parte oferă celui
care dăruieşte, bucuria de a putea prelungi o viaţă, urmând astfel exemplul lui
Iisus Hristos.
Jertfa Mântuitorului Hristos constituie actul suprem de iubire ce să o
semnificaţie profundă dăruirii unui organ de către donator cu scopul de salva
viaţa unei alte persoane. Pentru creştini, Iisus Cel care se oferă pe sine însuşi
pentru viaţa lumii este punctul de referinţă fundamental şi inspiraţia iubirii care
determină o persoană să doneze un organ, manifestând solidaritatea umană cu
atât mai elocventă într-o societate care a devenit excesiv de utilitaristă şi mai
puţin sensibilă la dăruirea de sine jertfelnică.
Iubirea, comuniunea, solidaritatea şi respectul absolut al demnităţii
persoanei umane constituie unicul cadru legitim pentru transplantul de organe.
CAPITOLUL I
TRANSPLANTUL –ASPECTE GENERALE

Medicina ultimelor decenii a înregistrat progrese remarcabile în


cunoaşterea etiologiei unor boli, în descifrarea mecanismelor de producere a
multor suferinţe, precum şi în introducerea de noi mijloace de tratament. S-a
trecut de la patologia celulară la cea moleculară, a fost extinsă gama
investigaţiilor paraclinice, s-au dezvoltat vertiginos genetica, imunologia,
bioingineria şi alte ramuri ale medicinei.
Toate acestea au fost posibile datorită introducerii în medicină şi
biologie a progreselor tehnicii, a amplificării cercetărilor experimentale, a
efectuării de studii complexe în echipe cuprinzând specialişti în diverse ramuri
etc.
Unul dintre domeniile cu mari performanţe este, fără îndoială, cel al
transplantului de ţesuturi şi organe. Astăzi, transplantul a devenit, în mare
măsură, o metodă terapeutică de rutină, graţie căreia mii şi mii de persoane din
lumea întreagă sunt nu numai salvate din ghearele morţii, dar sunt reintegrate în
viaţa familială, iar unele dintre ele şi în activitatea socială. Progresul uimitor pe
plan mondial în domeniul transplantului de ţesuturi şi organe se leagă şi el, în
mare măsură, de descoperirile din domeniul tehnologiei şi al imunologiei, dar şi
de posibilitatea experimentării pe animale –de unde au fost deduse şi tehnicile
valide pentru om1.
Întrucât această lucrare îşi propune o evaluarea a transplantului de
ţesuturi şi de organe în lumina teologiei ortodoxe, acest lucru este imposibil în
absenţa cunoaşterii unor aspecte de ordin ştiinţific, practic şi legislativ legate de
transplant. Scopul acestui prim capitol este tocmai acela de a oferi o imagine de

1
Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de Bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti,
2001, p. 263.
ansamblu asupra a ceea ce înseamnă astăzi, la nivel mondial, transplantul de
organe şi ţesuturi.

I.1. Definirea termenilor. Tipuri şi forme de transplant

I.1.1. Definirea termenilor


Din punct de vedere biologic, fiinţa umană nu este altceva decât
„materie vie superior organizată”2. Organismul uman, ca orice organism viu,
este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii: celulele.
Celula reprezintă „unitatea de bază structurală, morfologică şi genetică a
tuturor organismelor vii, fiind cea mai simplă unitate anatomică”3. Celulele4 se
grupează alcătuind ţesuturi, iar prin asocierea diferitelor tipuri de ţesuturi se
formează organele. Fiecare organ îndeplineşte o anumită funcţie, dar niciun
organ nu poate funcţiona izolat, ci în corelaţie cu alte organe, contribuind la
îndeplinirea unei funcţii fundamentale a organismului. O asemenea grupare de
organe formează un sistem sau aparat (ex: circulator, repirator, digestiv etc.)
care, la rândul său, îndeplineşte o anumită funcţie fundamentală a organismului5.
Biologia abordează organismul uman ca pe un sistem global, celelalte
componente morfofuncţionale apărând ca subsisteme; un sistem ierarhizat6, ce
dispune de sisteme de autoreglare integrate. Deşi majoritatea funcţiilor sunt
îndeplinite de structuri specializate, acestea nu acţionează izolat, ci în strânsă
dependenţă de celelalte.

2
V. Ranga, E. Teodorescu, Anatomia şi fiziologia omului, Editura Medicală, Bucureşti, 1970, p. 36.
3
I.C. Petricu, I. Voiculescu, Anatomia şi fiziologia omului, Ediţia a V-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1978, p.
28.
4
Cf. M. Marcu-Lapadat, Anatomia omului, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, pp. 11-13: Toate
celulele care intră în alcătuirea corpului omenesc provin dintr-o celulă iniţială, celula-ou sau zigotul care, prin
segmentare, dă naştere altor celule ce dobândesc caractere deosebite, proces cunoscut sub numele de diferenţiere
celulară. Diferenţierea celulară se manifestă atât în ceea ce priveşte forma şi structura celulei, cât şi în caracterul
ei fiziologic, adică în însuşirea de a îndeplini o anumită funcţie în organism. În organismul uman există peste
200 tipuri diferite de celule.
5
I.C. Petricu, I. Voiculescu, op. cit., p. 102.
6
În sistem, ierarhia este obligatorie şi componentele nu pot fi dispus la acelaşi nivel ca într-o structură. Se
vorbeşte despre cord şi ficat ca fiind centrii vitali, dar cel mai important este, evident, sistemul nervos vegetativ
şi sistemul nervos central.
Viaţa organismului este considerată, din această perspectivă, ca fiind
rezultatul interacţiunii şi a funcţionării coordonate a diferitelor subsisteme şi a
funcţiilor acestora. Nici una dintre componentele de bază ale acestui sistem
global nu poate fi eliminată fără ca întreg sistemul să înceteze să existe ca atare.
Moartea poate să survină în urma celor mai diverse cauze, respectiv dispariţii de
funcţiuni parţiale sau de coordonare a acestor funcţiuni.7
În biologie, un concept foarte important este cel de homeostazie care
indică capacitatea organismului de a-şi menţine constantă compoziţia chimică şi
proprietăţile fizice ale mediului intern (sânge, limfă şi lichid intercelular), în
pofida variaţiilor permanente ale mediului extern8. Homeostazia este o condiţie
obligatorie a stării de sănătate.
Starea de boală este determinată de „pierderea homeostaziei, deci de
incapacitatea organismului de a-şi menţine în limite normale constantele
structurale, fiziologice şi biochimice”9. Boala poate afecta un ţesut, un organ sau
un sistem de organe şi determină schimbări structurale şi funcţionale ale
acestora. În anumite cazuri, aceste schimbări sunt ireversibile şi devin
incompatibile cu viaţa.
Necesitatea de a creşte speranţa de viaţă a pacienţilor cu boli cronice-
degenerative în faze terminale a impulsionat dezvoltarea transplanturilor de
ţesuturi şi organe ca metodă terapeutică.
Conform definiţiei de dicţionar, prin transplant se înţelege „un organ,
sau o parte dintr-un organ, ţesut etc., luat dintr-un corp şi mutat, pe cale
chirurgicală, în alt situs anatomic al aceluiaşi corp, sau grefat la un alt individ” 10.
Termenii grefă şi grefon sunt indicaţi ca fiind sinonimi celui de transplant.

7
M. Marcu-Lapadat, op. cit., p. 15.
8
Ibidem, p. 21.
9
Ibidem, p. 22.
10
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,
p. 1003.
Se pare că în medicină, termenul de transplant a fost folosit pentru
prima dată de Paracelsus11; sensul prim al termenului fiind acela de a transfera,
a muta, sens pe care îl accentuează şi definiţia anterioară.
Conform unei alte definiţii, transplantul reprezintă „tehnica medicală
prin intermediul căreia se prelevează ţesuturi sau organe dintr-un corp uman şi
se reimplantează în altul, cu scopul ca ţesutul sau organul transplantat să
realizeze în noua sa locaţie aceeaşi funcţie pe care o realiza anterior
prelevării”12. O definiţie deplin lămuritoare pare a fi următoarea: „transplantul
de ţesuturi şi/sau organe umane reprezintă acea activitate medicală complexă
care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise,
morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare,
dovedite ca fiind sănătoase”13.
De această dată, este adus în prim plan scopul terapeutic al
transplantului, adică substituirea unor organe şi/sau ţesuturi care sunt ireversibil
compromise cu structuri similare sănătoase, provenite de la un donator, capabile
să îndeplinească în organismul receptorului funcţia lor specifică, indispensabilă
susţinerii vieţii biologice a acestuia. Dacă pentru unii pacienţi transplantul
constituie unica şansă de a-şi continua viaţa, pentru alţii el reprezintă cea mai
bună alternativă de tratament (de exemplu, transplantul renal).
Prin prelevare se înţelege operaţia de recoltare de organe şi/sau ţesuturi
şi/sau celule sănătoase morfologic şi funcţional, în vederea realizării unui
transplant.
Donatorul este subiectul de la care se prelevează organe, ţesuturi şi/sau
celule pentru utilizare terapeutică.
Receptorul este subiectul care beneficiază de transplant de organe şi/sau
ţesuturi şi/sau celule.

11
Cf. N. Ursea, Transplantul renal, Editura Fundaţia Română a Rinichiului, Bucureşti, 2005, p. 9.
12
Ibidem, p. 10.
13
Legea nr. 2/1998 privind transplantul de ţesuturi şi organe, cap. I, art. 1. alin. 5, publicată în Monitorul Oficial
din 13 ianuarie 1998.
I.1.2. Forme de transplant
Terminologia modernă referitoare la transplant are o triplă origine
chirurgicală, imunologică şi genetică14. Uniformizarea ei a fost cerută de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1998, astfel încât, astăzi, criteriul cel
mai uzitat pentru clasificarea formelor de transplant este acela care are în vedere
relaţia genetică existentă între donator şi receptor, criteriu conform căruia
distingem: autotransplant, isotransplant, alotransplant şi xeterotransplant15.

I.1.2.1. Autotransplant
Autotransplantul desemnează „transplantarea unui organ şi/sau ţesut
dintr-un situs anatomic în alt situs anatomic al aceluiaşi organism” 16. Pacientul
este, astfel, concomitent şi donator şi receptor.
Una dintre cele mai dificile probleme în domeniul transplantului este
aceea ridicată de fenomenul de respingere a grefonului (ţesut/organ grefat) de
către organismul receptor. Fenomenul de rejectare este principalul factor, din
punct de vedere medical, care limitează folosirea pe scară largă a procedeelor de
transplantare, iar responsabil pentru producerea lui este sistemul imunitar al
receptorului, care joacă rolul central în procesul de deosebire a selfului de
nonself.17 În cazul autotransplantului, întrucât donatorul şi receptorul sunt una şi
aceeaşi persoană, există identitate genetică şi fenomenul rejet nu apare, şansele
14
G. Mihăescu, Iumunologie şi imunochimie, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2002, p. 309.
15
N. Ursea, op. cit., p. 27.
16
Ibidem, p. 28.
17
Cf. A. Olinescu, M. Panait, Introducere în Imunologie, Editura Infomedica, Bucureşti, 2005, pp. 86-89:
Supravegherea imună a organismului este realizată de un complex de gene, numit complexul major de
histocompatibilitate (CHM), parte a unei familii de super-gene localizate pe braţul scurt al cromozomului 6.
Produşii proteici ai CHM funcţionează ca molecule de recunoaştere ale selfului şi sunt grupaţi în trei clase de
molecule diferite. Moleculele din Clasa I, sunt denumite, respectiv, HLA-A, HLA-B şi HLA-C, aceste molecule
fiind prezente pe toate celulele nucleate ale organismului. Moleculele din Clasa II aparţin de trei sisteme
antigenice majore numite, respectiv, HLA-DR, HLA-DQ şi HLA-DP, şi se găsesc pe celulele ce prezintă şi
procesează antigenele (macrofage, celule dendritice, limfocite B şi T activate), precum şi pe endoteliile vasculare
şi pe unele tipuri de celule epiteliale, prezente în unele focare inflamatorii. Molecule din Clasa III (de tipul
citokinelor şi al unor proteine din cascada complementului) sunt interesate şi ele în procesul de rejectare a
transplantului. Incompatibilitatea HLA între grefon şi sistemul imun al primitorului, declanşează fenomenul de
rejet, care constă în distrugerea celulelor grefei prin citotoxicitate anticorpo- sau cito-dependentă. În cazul
anumitor grefe (în special cea de măduvă osoasă), se poate produce fenomenul invers, denumit boala grefă
contra gazdă (BGCG), în care limfocitele T din grefon, recunosc drept străine celulele gazdei, pe care încearcă
să le elimine.
de reuşită pentru această formă de transplant fiind excelente, dacă sunt
respectate condiţiile de asepsie.
Autotransplantul se practică, în mod obişnuit, în cazul ţesuturilor: piele,
os, vase, sânge18 sau măduvă osoasă.

I.1.2.2. Isotransplant
Isotransplantul desemnează „transplantul realizat între doi indivizi
identici din punct de vedere genetic”19 (gemenii univitelini sau monozigoţi).
Şi în acest caz, donatorul este, din punct de vedere genetic, identic cu
receptorul, motiv din care isotransplantul nu generează alterarea sistemului
imunitar al receptorului, deci nu există riscul rejetului. Se pot isogrefa toate
tipurile de ţesuturi şi organe.

I.1.2.3. Alotransplant
Alotransplantul sau transplantul alogenic este „acea formă de transplant
realizat între indivizi care aparţin aceleaşi specii, dar care prezintă variante
alelice diferite”20, deci sunt distincţi din punct de vedere genetic.
Majoritatea transplanturilor sunt transplanturi alogenice, iar principala
dificultate legată de această formă de transplant este cea deja semnalată:
fenomenul rejet.
Variantele alelice multiple codificatoare ale moleculelor complexului
major de histocompatibilitate (CMH) fac cu totul improbabilă posibilitatea ca
două organisme să fie identice pentru moleculele CMH, cu excepţia gemenilor
monozigoţi. Natura determinismului genetic al moleculelor CMH nu este
favorabilă alotransplantului de ţesuturi şi organe. Amplitudinea procesului de
respingere a grefei este parţial dependentă de gradul de incompatibilitate al

18
Unii autori apreciază că transfuzia de sânge nu poate fi definită chiar ca transplant, dat fiind că ţesutul inserat
în organismul receptor are un timp scurt de supravieţuire. A se vedea Elio Sgreccia, V. Tambone, op. cit., p. 267.
19
N. Ursea, op. cit., p. 29.
20
Ibidem, p. 30.
antigenelor CMH, dintre donator şi receptor 21. De aceea, prevenirea respingerii
transplantului de organe şi ţesuturi este posibilă printr-o împerechere cât mai
adecvată a donatorului şi receptorului, sub aspectul asemănării moleculelor
CMH, şi prin instituirea ulterioară a tratamentului imunosupresor22.
În transplantul alogenic, grefonul poate proveni de la un donator in vivo,
fapt ce limitează foarte mult numărul donatorilor potenţiali într-un caz dat, sau
de la un donator în moarte cerebrală, aspect ce ridică numeroase probleme, în
diferite planuri, începând cu cele relativ mai uşor de soluţionat, adică cele de
ordin organizatoric (recoltare, transport, atribuirea grefonului unui anumit
receptor), şi continuând cu probleme complexe de ordin moral, deontologic,
legislativ, religios etc.

I.1.2.4. Xenotransplantul
Termenul de xenotransplant semnifică „transplantul de ţesuturi şi/sau
organe între organisme aparţinând unor specii diferite”23.
Interesul clinic pentru xenotransplantare a fost determinat de lipsa acută
a ţesuturilor şi organelor umane. Succesul alotransplantului a creat un necesar
care depăşeşte disponibilul, în întreaga lume cererea de ţesuturi şi organe fiind
mult mai mare decât oferta din partea donatorilor. Această situaţie face ca anual
să moară mii de persoane aflate pe listele de aşteptare în vederea primirii unui
organ.
Studiile şi experimentele realizate au evidenţiat posibilitatea folosirii
xenotransplantului la om.

21
Ibidem, p. 94.
22
Cf. G. Mihăescu, op. cit., p. 314-315. Toţi pacienţii care au fost supuşi unui alotransplant vor urma de-a lungul
întregii vieţi o terapie imunosupresoare selectivă. Scopul imunosupresiei selective este acela al inhibării
nespecifice a reactivităţii imunitare, adică inducerea stării de toleranţă faţă de antigenele grefonului, concomitent
cu menţinerea funcţionalităţii mecanismelor de apărare a organismului faţă de infecţiile virale, bacteriene,
fungice şi faţă de paraziţi, şi cu păstrarea capacităţii organismului de a fagocita celulele îmbătrânite şi de a
proteja mecanismele de imunosupraveghere care elimină celulele maligne.
23
N. Ursea, op. cit., p. 33.
Astfel, în anul 1963, a fost realizat prim transplant de rinichi de
cimpanzeu la om, dar moartea pacientului a survenit după complicaţiile
provocate de imunosupresie24. În 1984, o inima de babuin a fost transplantată
unei fetiţe în vârstă de 15 zile –celebrul caz Baby Fae25. A urmat transplantul de
ficat de maimuţă, transplantul de celule neurale de embrion de porc la un pacient
cu boală Parkinson, transplantul de măduvă osoasă de la babuin la un pacient cu
SIDA26.
Xenotransplantul nu a depăşit încă faza experimentală, înainte de a
putea deveni o realitate clinică, fiind necesară rezolvarea unor probleme de ordin
practic. Una dintre acestea este cea a rejetului. De asemenea, este necesară
dobândirea certitudinii cu privire la corecta funcţionare a transplantului la
receptor, adică depăşirea barierelor speciei. Pe de altă parte, trebuie eliminat
riscul introducerii prin intermediul transplantului xenogenic a unor agenţi
infecţioşi, specifici speciei animale, la populaţia umană.
Pe lângă problemele de ordin ştiinţific, xenotransplantul generează o
serie de dileme etice. Asupra xenotransplantului voi reveni mai pe larg în
capitolul III al acestei lucrări.

I.1.3. Tipuri de transplant


Aşa cum am spus încă de la început, necesitatea de a creşte speranţa de
viaţă a pacienţilor cu boli cronice-degenerative în faze terminale a impulsionat
dezvoltarea transplanturilor de ţesuturi şi organe ca metodă terapeutică.
Deşi istoria modernă a transplantului este relativ scurtă, posibilitatea de
a transfera un organ de la om la om, sau de la animal la om, cu scopul de a-l

24
N. Ursea, op. cit., p. 63.
25
Acest caz, care a zguduit la vremea respectivă opinia publică, mass media şi chiar comunitatea ştiinţifică, a
fost îndelung dezbătut din punct de vedere etic. Cazul este prezentat în detaliu de către V. Astărăstoae –coord.,
Bioetica în lume, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 105-108.
26
Cf. J. Cinqualbre, Transplantul de organe, trad. Fl. Grecu şi M. Neaţă, Editura Performantica, Iasi, 2006, pp.
15-17.
elibera de o boală specifică, a suscitat de timpuriu imaginaţia şi preocuparea
oamenilor.
Mărturiile istorice atestă că egiptenii şi fenicienii sunt primii care au
încercat să realizeze transplanturi de la animal la om. Dovezi arheologice
evidenţiază încercări de realizare a implantului de os şi a celui dentar în Egipt, în
Grecia şi în cultura precolumbiană. Un document hindus, datând din anul 700
î.Hr., indică modul de reconstrucţie a unor părţi deteriorate ale corpului uman
(urechi, nări etc.), prin intermediul unor grefe autogrefe de piele27.
În epoca creştină, se apreciază că aceia care au efectuat primul
transplant de organe în istorie au fost Sfinţii Cosma şi Damian, în secolul al IV-
lea. Ei au grefat piciorul unui cadavru, aflat în a patra zi de la deces, la un
bolnav cu piciorul cangrenat. Iată însă în amănunt despre ce a fost vorba:
„Era un om în ţara Sebastiana, având o ulceraţie la piciorul drept. Şi doftorii au întrebuinţat
toate mijloacele fără să-l poată ajuta, din contră, starea bolii i se înrăutăţii din zi în zi. Auzind
de minunile măriţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, veni în casa lor, rugându-i să-
şi facă milă de el şi să-l vindece. Sfinţii au venit la el şi şi-au astupat nările, căci tare mirosea
rana, fiindcă boala începuse să-i atace şi osul. Ei au zis că nu-l pot vindeca, dar se vor ruga la
Domnul Iisus Hristos, ca să-i dea darul vindecării. După plecare, în al şaselea ceas al nopţii
sosi îngerul Rafael şi grăi către dânşii: Mergeţi la biserica sfântului martir Stareţul, acolo este
îngropat un om. Şi mergeţi la mormânt, căci sunt acum patru zile de când a murit. Luaţi
piciorul lui drept şi puneţi-l lângă omul care are ulceraţia, pentru ajutorul lui, căci Domnul
voieşte să preamărească şi pe Sfinţii fără de arginţi. Şi i-au tăiat piciorul mortului şi l-au tăiat
din genunchi şi pe al aceluia cu ulceraţia şi au aşezat piciorul mortului la omul bolnav, în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi omul s-a însănătoşit îndată. Şi Sfinţi au
aşezat piciorul amputat lângă cel mort în numele Sfintei Treimi”28.
Această vindecare dovedeşte că Biserica nu se opune transplantului de
organe cu scop terapeutic, dar mai arată şi că prelevarea organelor de la

27
M. Cedric, Enciclopedia morţii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006. p. 199-120.
28
Dr. Nicolae Igna, Cosma şi Damian, doctori fără de arginţi, Sibiu, 1945, p. 82-84.
„cadavru” se poate face doar în momentul în care există certitudinea instalării
morţii („căci sunt acum patru zile de când a murit”) 29 .
În secolul al XVI-lea sunt cunoscute operaţiile de reconstrucţie nazală
efectuate de chirurgul italian G. Tagliacozzi. În aceeaşi epocă, un chirurg
francez, Ambroise Paré (1510-1590), proiectează un braţ artificial. În secolul al
XVIII-lea englezul John Hunter reia anticele tehnici de implant dentar. În 1770,
H. Missa reuşeşte să transplanteze cu succes tendonul muşchiului extensor de la
degetul mijlociu la indice.30
Secolul al XIX–lea va marca însă etapa decisivă în istoria medicinei –în
general, şi va pune bazele dezvoltării ştiinţifice a tehnicii transplantului. Două
descoperiri ştiinţifice fundamentale au permis progresul marilor intervenţii
chirurgicale. Este vorba despre descoperirea metodei de anestezie de către
Horace Wells (1840), procedeu perfecţionat de William Green Morton (1846)31,
şi despre descoperirea metodei antiseptice de către J. Lister (1865)32.
Totuşi, abia în secolul XX transplantul se va transforma într-o realitate
ştiinţifică. Fundamentele care au făcut posibil uriaşul salt al chirurgiei în secolul
XX trebuie căutate în progresul tehnicilor chirurgicale şi într-o serie de
descoperiri în domenii paralele medicinei: fizică, chimie şi biologie.
Perioada ştiinţifică a transplantului începe cu chirurgul francez Alexis
Carrel, care în 1902 pune la punct tehnica de ligaturare a vaselor sangvine
(anastomoză vasculară), procedeu ce va permite realizarea unor operaţii
chirurgicale de fineţe. Alexis Carrel este cel care a pus bazele culturilor de

29
Dr. Mark Andronikof, “Un punct de vedere ortodox asupra transplantului de organe”, în Revista Teologică,
nr. 1, 1998, p. 110.
30
M. Cedric, op. cit., p. 123.
31
M. N. Radu, Manual de Anestezie si Terapie Intensiva, vol. I, Editura Medicală, Bucureşti, 1986. p. 19. Până
la descoperirea anesteziei, chirurgia reprezenta o experienţă cumplită, o adevărată tortură fizică, în general
folosită numai în cazuri extreme de răniri grave sau boli severe. Chirurgii operau cu o viteză periculoasă şi
excesivă, “rezolvând” pacientul cât se putea de rapid.
32
R. Ş. Palade, Manual de chirurgie generală, vol. I, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 11. Până la acea dată, în
mod frecvent pacientul, deşi depăşea o dureroasă operaţie, deceda din cauza unei infecţii postoperatorii.
Chirurgul englez Joseph Lister (1827-1912), pornind de la teoria lui Pasteur referitoare la faptul că majoritatea
bolilor sunt produse de diferiţi germeni, dezvoltă o metodă chimică prin care încercă eliminarea acestora: acidul
fenic (fenolul). Prin marea sa reuşită, J. Lister a salvat mii de vieţi şi a aşezat bazele chirurgiei antiseptice, care
va permite realizarea unor intervenţii chirurgicale din ce în ce mai complicate şi mai extinse.
celule şi ţesuturi, a realizat multiple cercetări privind structura vasculară şi
transplantarea vaselor sanguine şi a organelor33.
În aceeaşi perioadă are loc o altă descoperire cheie, autorul ei fiind
americanul de origine austriacă Karl Landsteiner, patologist si imunologist, care
a evidenţiat structura antigenică de pe suprafaţa hematiilor umane şi a stabilit
existenţa sistemului antigenic ABO, precum şi a normelor ce trebuie respectate
în practica transfuziei de sânge34. Această descoperire va permite ca transfuziile
de sânge să fie sigure şi va sta la baza teoriei imunologice.
Efectele catastrofale ale celor două războaie mondiale au impus
schimbări majore în evoluţia transplantului de organe. Oamenii de ştiinţă din
Germania, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie şi-au îndreptat atenţia spre
acest domeniu.
Primul pas important în realizarea transplantului la om este făcut de
chirurgul rus Yuri Voronoy: în 1933 a făcut un transplant renal la o pacientă în
comă uremică folosind un rinichi de la un donator viu, însă 2 zile post-operator a
survenit moartea pacientului; în 1949 Voronoy raportează alte 5 transplanturi
renale cu organe provenind de la donatori „morţi”, din păcate, nereuşite.35
Dacă chirurgia transplantului făcea paşi importanţi în direcţia depăşirii
dificultăţilor de ordin tehnic, nu acelaşi lucru se putea spune despre controlul
reactivităţii imunitare, responsabilă de declanşarea răspunsului de respingere a
grefonului, care era departe de a fi realizat. Deşi, încă din primul deceniu al

33
Ibidem, p. 28. În 1906, Carrel a realizat primul transplant de inimă la câine, legând inima de vasele regiunii
cervicale: animalul a trăit 21 h. Pentru munca sa de cercetare şi pentru aplicarea revoluţionarei tehnici de
anastomoză vasculară în transplantul de organe, Alexis Carrel a primit Premiul Nobel pentru medicină, în 1912.
34
Cf. A. Olinescu, M. Panait, op. cit., p. 37. K. Landsteiner a evidenţiat, în anul 1900, trei tipuri de sânge uman,
pentru ca în 1902 să descopere şi cel de a-l patrulea tip. Pe oricare dintre hematiile unei persoane exista nişte
lanţuri proteice care poarta numele de antigene. Simplist vorbind, hematiile unei persoane pot avea pe suprafaţa
lor numai antigene de tipul A (persoana având astfel grupa sanguină A), numai B (grupa B), dar le poate avea
simultan şi pe amândouă (grupa AB) sau poate fi lipsită de prezenţa ambelor (grupa O). Pe lângă aceste antigene
"canonice" mai există alte peste 50 de tipuri de antigene eritrocitare, deci implicit peste 50 de grupe sanguine,
dintre care cea mai mare notorietate o deţin antigenele Rh. Denumirea de Rh vine de la numele unei specii de
maimuţe (maccacus rhesus) folosite în cadrul unor experimente ţinute în anii 40 care au dus la descoperirea
acestui factor. Interesant este faptul ca aceasta descoperire a fost făcută de acelaşi Karl Landsteiner, care a
descoperit şi existenta grupelor ABO cu aproape 40 de ani inainte. În anul 1930 Karl Landsteiner a primit
Premiul Nobel pentru medicină.
35
Cf. N. Ursea, op. cit., p. 42.
secolului al XX-lea, a fost elaborată o primă teoria imunologică, încercând să
explice de ce organismul uman respinge transplantul, datorită lipsei de date
directe care să demonstreze prezenţa anticorpilor circulanţi, relaţionaţi cu
imunitatea cunoscută la aceea dată, abia în anii ’40 ea începe să fie acceptată.
Meritul de a fi descoperit şi explicat ştiinţific toleranţa imunologică îi
revine englezului Peter Medawar, care prin studiile experimentale asupra
iepurilor a demonstrat cu certitudine originea imunologică a fenomenului de
rejet36.
În anii ’60 începe dezvoltarea tratamentului imunosupresor, destinat
prevenirii rejetului.
Toate aceste realizări ştiinţifice au deschis drumul transplantului şi au
făcut posibil ca acesta să devină astăzi o practică medicală consolidată.

I.1.31. Transplantul de ţesuturi


Poartă denumirea de ţesut o „grupare de celule care prezintă aceeaşi
diferenţiere morfologică şi structurală şi aceeaşi specializare funcţională” 37.
În organismul uman deosebim patru tipuri fundamentale de ţesut:
epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.
Ţesutul epitelial formează tegumentele corpului, învelişul glandelor şi
căptuşeşte cavităţile organelor interne. Ţesutul conjunctiv, de exemplu cel osos
şi cartilaginos, serveşte drept suport are rol de susţinere şi de asigurare a
legăturilor dintre organe, formând anumite structuri intercalare, de legătură între
organe. Ţesutul muscular este componentul principal al muşchilor scheletici şi al
multor organe interne. Funcţia de mişcare este asigurată de ţesutul muscular.
Ţesutul nervos constituie masa creierului şi a măduvei spinării. Fibrele nervoase,

36
Cf. A. Olinescu, M. Panait, op. cit., p. 112. În 1944, Medawar a arătat avansat ideea că respingerea grefelor de
ţesuturi şi organe are cauze imunitare, iar curând după aceea, Billingham, Brent şi Medawar au descris
fenomenul de toleranţă imunitară. Pentru activitatea sa, Peter Medawar a primit Premiul Nobel pentru medicină,
în anul 1960.
37
Cezar Th. Niculescu –coord., Anatomia şi fiziologia omului –compendiu, Ediţia a II-a, Editura Corint,
Bucureşti, 2007, p. 56.
care pornesc de la neuroni, se întind de la creier şi măduva spinării spre toate
organele şi ţesuturile, asigurând o legătură operativă între diferite părţi ale
organismului.38
Transplanturile de ţesuturi s-au realizat cu mult timp înaintea celor de
organe. Asta pentru că, din punct de vedere tehnic, ele sunt mai uşor de realizat:
„viabilitatea unui organ depinde de alimentarea acestuia cu sânge prin
intermediul uneia sau a mai multor artere şi/sau vene, ceea ce înseamnă că
transplantarea sa necesită conectarea arterelor şi/sau venelor proprii la cele ale
receptorului, adică restabilirea fluxului sanguin”, în cazul grefei de ţesut acest
lucru nu este necesar, întrucât, „odată implantat în locul receptor,
revascularizarea ţesutului se realizează în mod spontan” 39.
În plus, viabilitatea ţesuturilor, spre deosebire de cea a organelor, nu
este condiţionată de prelevarea imediată, adică nu este important ca inima să
continue să bată până ce se realizează prelevarea, ci ea poate fi făcută în absenţa
activităţii cardiace.
Mai mult, ţesuturile pot fi prezervate un interval de timp cu mult mai
mare decât organele.
Se poate afirma că, în prezent, transplantul de ţesuturi este adus în prim
plan, celulele stem şi medicina regenerativă fiind considerate adevăratele soluţii
de viitor pentru tratarea şi vindecarea bolilor cronico-degenerative40. Treptat,
transplantul de ţesuturi şi celule vine să ocupe locul pe care transplanturile de
organe l-au ocupat în ultimii 50 ani.
În prezent, se pot transplanta cu succes multe categorii de ţesuturi:
osteotendinos, adică: os, tendon şi alte structuri osteotendinoase; cornee; piele;
valve cardiace; segmente vasculare, precum artere şi vase; diverse culturi
celulare: condrocite, keratinocite, mioblaşti etc.

38
Ibidem, p. 57-58.
39
J. Cinqualbre, op. cit., p. 31.
40
Ibidem, p. 37.
Transplantul de piele
Grefa de piele au fost primul tip de transplant tisular realizat 41, iar
cunoştinţele dobândite în cursul acestui proces au constituit fundamentele
imunologiei moderne a transplanturilor.
Transplantul de piele este folosit în mod special pentru tratarea
pacienţilor cu arsuri grave. Arsurile reprezintă o gravă problemă de sănătate
publică datorită numărului mare de cazuri, gravităţii leziunilor, prognosticului
rezervat, numărului mare şi gravităţii complicaţiilor, duratei îndelungate a
tratamentului, efectelor adesea devastatoare pe plan funcţional, estetic,
psihologic şi social, dar mai ales datorită costurilor sociale mari pe care le
generează. În acest context, în ultimele decenii, introducerea ca metodă
terapeutică a exciziei –grefare precoce pentru arsurile extensive –, împreună cu
ameliorarea procedeelor de reechilibrare volemică au modificat fundamental
evoluţia pacienţilor cu arsuri extensive.
Transplantul de piele are o mare aplicabilitate şi în chirurgia estetică.
Acest tip de transplant foloseşte fie autogrefa, fie alogrefa.
Transplantul de măduvă osoasă
Măduva osoasă este un ţesut spongios prezent în interiorul oaselor, loc
în care se produc cu preponderenţă celulele stem hematopoetice din care ulterior
se vor dezvolta elementele figurate ale sângelui (globule roşii –cu rol în
transportul oxigenului şi al nutrienţilor; globule albe –cu rol în apărarea
organismului contra infecţiilor; trombocite sau plachete –cu rol în coagulare).
Măduva osoasă normală permite regenerarea celulelor sangvine mulţumită
producerii acestor celule stem42.

41
Cf. M. Cedric, op. cit., p. 90; Transplantul de piele a fost adoptat ca metodă clinică pentru închiderea plăgilor
încă din anul 1869, iar în 1881 a fost raportat primul caz de transplant de piele la un pacient ars, în care a fost
folosită piele recoltată de la un cadavru.
42
Cezar Th. Niculescu –coord., op. cit., p. 74. Măduva osoasă produce în fiecare zi miliarde de celule, de
exemplu 200 miliarde de globule roşii şi 10 miliarde de polinucleare neutrofile, iar în caz de nevoie, producţia de
celule a măduvei osoase creşte considerabil. Pentru globulele roşii, numărul poate fi multiplicat cu 10 în caz de
pierdere prin hemoragie sau prin hemoliză.
Transplantarea măduvei osoase43 se realizează pentru tratamentul
pacienţilor cu maladii imunodeficitare, anemie aplazică severă, leucemie,
limfom sau diferite alte boli hematologice neoplazice, iar mai recent, pentru
dezordinile hematopoetice cu substrat genetic44.
Trebuie spus că, deşi cea mai mare parte a celulelor stem hematopoetice
se produc în măduva osoasă, există astfel de celule şi în sângele periferic, ele
putând fi prelevate din fluxul sanguin; astfel de celule au fost decelate şi în
sângele din cordonul ombilical. Dacă până nu demult isotransplantul reprezenta
singura formă de transplant de măduvă osoasă ce se putea realiza cu succes,
astăzi se practică pe scară largă autotransplantul cu celule stem hematopoetice
provenite fie din sângele periferic, fie din sângele cordonului ombilical, precum
şi alotransplantul de măduvă osoasă.45
Transplantul de măduvă osoasă ridică o problemă specială: celulele
transplantate fiind imunocompetente, pot să iniţieze reacţia “grefă contra
gazdă”, faţă de antigenele receptorului. Reacţia este iniţiată faţă de antigenele
tegumentare, ale ficatului şi intestinului şi este letală la 10-15% dintre receptorii
de măduvă osoasă cu molecule HLA identice şi la 40% dintre receptorii cu
molecule HLA neidentice46.
Transplantul de cornee
Transplantul de cornee se practică pe scară largă la nivel mondial şi este
considerat o intervenţie simplă, din punct de vedere chirurgical, aspect indicat şi
de faptul că se efectuează sub anestezie locală şi în regim ambulatoriu47. Pe de
altă parte corneea este un ţesut slab vascularizat, motiv din care nu este subiectul
43
Măduva este recoltată de la donator prin aspiraţie din crestele iliace anterioare şi posterioare, iar amestecul de
măduvă osoasă şi sânge este plasat în mediu de cultivare cu heparină şi administrat organismului receptor prin
infuzie intravenoasă. Celulele stem circulă în sânge, însămânţează cavitatea medulară şi încep să se dividă. În 2-
4 săptămâni, creşte populaţia celulară a măduvei şi în acelaşi timp creşte numărul celulelor sanguine periferice.
La donator, măduva se reface repede. Pentru mai multe detalii se poate vedea A. Olinescu, M. Panait, op. cit., pp
207-210.
44
J. Cinqualbre, op. cit., p. 42.
45
Ibidem, p. 43. În prezent, la nivel mondial, în băncile de ţesuturi există resurse de măduvă osoasă provenite de
la circa 10 milioane de donatori şi mai mult de 150.000 de donatori de sânge din cordonul ombilical (SCU), ceea
ce a sporit considerabil posibilitatea de a găsi un donator compatibil pentru alotransplanturi.
46
A. Olinescu, M. Panait, op. cit., p. 208.
47
E. Sgreccia, V. Tambone, op. cit., p. 269.
unei necrozări rapide, viabilitatea sa nefiind condiţionată de prelevarea de la un
donator în moarte cerebrală.
Dat fiind că donarea in vivo de ţesuturi, este precedată de
consimţământul liber şi informat al donatorului, actul său fiind unul de dăruire
de sine din iubire pentru viaţa semenului, iar viaţa sa nu trebuie pusă niciodată
în pericol prin donare, iar în cazul donatorului mort viabilitatea ţesuturilor, spre
deosebire de cea a organelor, nu este condiţionată de prelevarea în prezenţa
activităţii cardiace, adică nu este necesar un donator în moarte cerebrală, se
poate aprecia că transplantul de ţesuturi şi celule nu ridică probleme importante
din punct de vedere etic. Excepţie fac transplantul de celule stem embrionare şi
cel de ţesut fetal care, din perspectiva teologiei ortodoxe, ridică probleme
insurmontabile. Acest ultim aspect va fi analizat în capitolul III al acestei lucrări.

I.1.3.2. Transplantul de organe


Din punct de vedere anatomic, poartă denumirea de organ „o grupare de
ţesuturi care, funcţionând împreună, îndeplinesc o anumită funcţie a
organismului” şi este caracterizat printr-o „formă, structură şi localizare
specifice”48. Ca exemple se pot cita: inima, ficatul, plămânul etc.
O parte din organe sunt localizate în cavităţile corpului, de aceea sunt
numite organe interne. Fiecare organ este alcătuit din câteva tipuri de ţesuturi,
însă unul dintre ele predomină, determinând astfel funcţia principală a
respectivului organ, şi orice organ conţine în mod obligatoriu vase de sânge şi
nervi.
Principala dificultate, de ordin chirurgical, în realizarea transplantului de
organe era reprezentată de restabilirea fluxului sanguin. Odată cu punerea la
punct a tehnicii de anastomoză vasculară, transplantul de organe la animale a
cunoscut un avânt deosebit, încercându-se transplantarea aproape oricărui tip de
organ, dar a fost selecţionat în mod rapid transplantul de rinichi ca principal

48
Cezar Th. Niculescu –coord., op. cit., p. 72.
model, mai întâi la animal, apoi la om. A fost ales rinichiul datorită unei serii de
avantaje pe care acesta la prezintă: este un organ pereche ce poate fi prelevat in
vivo fără a pune în pericol viaţa donatorului, vasele sale sanguine au un calibru
optim pentru succesul ligaturării, şi, mai ales, se poate realiza o foarte bună
observaţie a funcţionării organului transplantat, indicată de producerea de urină
şi analiza caracteristicilor acesteia49.
Chiar dacă vreme de câţiva ani transplantul renal a fost unicul realizat în
practica clinică, treptat s-a realizat cu succes şi transplantarea altor organe vitale.
În prezent, s-au reuşit transplanturi multiviscerale, unele dintre ele cu rezultate
foarte promiţătoare.
Pentru o imagine de ansamblu, am să fac o prezentare succintă a
tipurilor de transplant care, în mod obişnuit, constituie opţiuni terapeutice.
Transplantul de rinichi
Primul transplant renal al om a fost realizat de rusul Voronoy, în anul
1933, însă pacientul a decedat la 2 zile post-operator50.
Au urmat numeroase alte încercări notabile, dar primul transplant renal
cu succes total a fost făcut între gemeni univitelini, anul 1954, de către Joseph E.
Murray de la Universitatea Harvard, iar în anul 1963, belgianul Guy Alexandre a
realizat primul transplant renal de la un donator în „moarte cerebrală”51.
Astăzi transplantul renal garantează o viaţă normală persoanei
transplantate. În ceea ce priveşte numărul de transplanturi efectuate pe an,
transplantul de rinichi ocupă locul 2 la nivel mondial, după transplantul de
cornee52. Acest lucru este, în principal, legat de mai marea disponibilitate a
acestui organ pereche ce poate fi prelevat şi de la un donator viu.
Transplantul de rinichi reprezintă o alternativă terapeutică la dializă
(hemodializă sau dializă peritoneală) şi constituie tratamentul electiv pentru

49
N. Ursea, op. cit., p. 40.
50
Ibidem, p. 42
51
Ibidem, p. 43.
52
Kasiske BL, Cangro CB, „The evaluation of renal transplant candidates”, în American Journal Transplant,
nr. 7, 2006, p. 95.
bolile cronico-degenerative ale rinichiului, boli traduse prin insuficienţă renală
gravă. Transplantul renal oferă cel mai bun prognostic în ceea ce priveşte durata
de supravieţuire post-transplant: 90% dintre pacienţi ating 1 an, peste 80% –3
ani, iar la 50% dintre transplantaţi rinichii sunt încă funcţionali după 10-15 ani53.
Transplantul cardiac
Un punct de referinţă în istoria transplantului mondial, şi în istoria
medicinii în general, îl reprezintă primul transplant cardiac, efectuat în 1967 de
Christian Barnard în Africa de Sud.
Christian Barnard s-a născut în 1922 în Africa de Sud. A lucrat ca şi chirurg la Spitalul
Groote Schuur din Cape Town. El a studiat chirurgia cardiacă la Universitatea Minissota din
SUA şi ulterior s-a întors în Africa de Sud unde s-a pregătit pentru efectuarea transplantului
de rinichi şi în paralel a înfiinţat o unitate de chirurgie cardiacă. La acea vreme nu erau
clarificate din punct de vedere legal condiţiile de prelevare de organe şi definiţia morţii
cerebrale. A realizat primul transplant de rinichi la Spitalul Groote Schuur, care a avut o
evoluţie favorabilă şi a fost primit ca un eveniment de importanţă majoră, fapt ce i-a dat
curaj şi încredere pentru pregătirea transplantului cardiac. În noiembrie 1967, Dr. Barnard
a fost informat că are un pacient eligibil pentru transplant cardiac: Louis Washkansky
suferea de insuficienţă cardiacă severă cu o speranţă de viaţă extrem de redusă şi era
pregătit să îşi asume riscul unei operaţii de transplant. La scurt timp, tânăra Denise Darvall
a suferit un accident de maşină, urmat de afectare cerebrală severă. Tatăl a acceptat fără
ezitare să doneze organele fiicei sale. Pe 3 decembrie 1967, echipa medicală cardiologică a
efectuat pe parcursul a 9 ore transplantul de cord lui Louis Washkansky. Acesta din păcate a
decedat la 18 zile postoperator din cauza unei pneumonii pe care a dezvoltat-o ca urmare a
tratamentului imunosupresor puternic.
Deşi deznodământul a fost nefericit întreaga lume medicală
internaţională a recunoscut această premieră drept un succes de marcă. Totuşi
cazul nu a fost scutit de multiple critici şi a generat controversate de ordin moral
şi legal. Barnard nu s-a preocupat prea mult de îndeplinirea standardului de
definire a morţii donatorului şi de aici provine primul conflict de interese între
aspectul legal şi etic al definirii morţii, pe de o parte şi zelul supra-dimensionat
al chirurgului, pe de altă parte54.
Pentru majoritatea chirurgilor transplantologi, la acea dată, precauţiile
de ordin moral coincideau cu interesele lor profesionale. Werner Forrssmann,
chirurg cardiac, deţinător al premiului Nobel pentru medicină în 1956, l-a

53
Ibidem, p. 96.
54
V. Astărăstoae –coord., op. cit., p. 111.
criticat public pe Barnard pentru „ardoarea frankensteiniană de a manipulare a
organismului uman neglijând aspectele etice în stările terminale, transformând
actul medical în experiment pe om, şi idealul medicinei într-un ideal personal”55.
Treptat, succesele în domeniul transplantului cardiac au devenit din ce
în ce mai spectaculoase, perioada de supravieţuire a persoanelor transplantate
mărindu-se progresiv.
Transplantul cardiac a devenit, în prezent, tratamentul electiv pentru
insuficienţa cardiacă refractară, adică cea care nu răspunde la nicio medicaţie,
nici la modificarea factorilor de risc şi nici, în unele cazuri, la intervenţii
chirurgicale anterioare56. Insuficienţa cardiacă este un stadiu în care inima nu
mai este capabilă să pompeze cantitatea de sânge pe care o pretind necesităţile
metabolice ale organismului. Cauzele obişnuite ale insuficienţei cardiace sunt
reprezentate de: hipertensiune arterială, valvopatii, cardiopatii congenitale, bilile
arterelor coronariene, bolile miocardului etc.
Dat fiind că un cord viabil pentru transplant se poate obţine doar de la
un donator în moarte cerebrală, problemele etice asociate transplantului cardiac
coincid cu cele legate de moartea cerebrală.
Transplantul hepatic
Ficatul realizează o multitudine de funcţii necesare menţinerii vieţii
organismului; chiar bolnav el poate continua să funcţioneze mulţumitor un timp
îndelungat. Dacă însă ficatul ajunge într-un „stadiu terminal”, deteriorarea
sănătăţii este rapidă şi se impune transplantul.
Primele transplanturi experimentale de ficat s-au realizat în anul 1955;
în anul 1963 a fost realizat primul transplant hepatic la om, din păcate,
nereuşit57.

55
Ibidem, p. 112.
56
Cf. Milano CA, Shah AS, „Transplantation of the heart”, American Heart Journal, nr. 140, 2005, pp. 717-
721.
57
Cf. Thomas Starzl, Memoriile unui chirurg de transplant, trad. Irinel Popescu, Editura Medicală, 1996, p. 33-
34. Thomas Starzl a făcut prima încercare de de transplant hepatic la om: unui copil de 3 ani i-a fost transplantat
ficatul unui alt copil decedat din cauza unei tumorii cerebrale; rezultatul: 5 ore de supravieţuire. Două luni mai
târziu, Starzl a realizat un al doilea transplant hepatic, de această dată între adulţi: receptorul a fost un bărbat în
În anul 1967 se realizează primul transplant de ficat cu supravieţuirea
receptorului. Performanţa îi aparţine lui Thomas Starzl, considerat cel mai mare
chirurg al secolului al XX-lea. Pacientul cu cea mai îndelungată supravieţuire
după un transplant de ficat trăieşte în prezent, la 39 de ani de la operaţie, iar alţi
34 de pacienţi transplantaţi de Starzl au peste 25 de ani de supravieţuire.
Totuşi, până la începutul anilor ’80 rezultatele obţinute nu erau deloc
promiţătoare, de vreme ce 2 din 3 transplantaţi decedau într-un interval de 1 an
de la operaţie. De aceea, transplantul hepatic era considerat drept o formă de
tratament experimental, justificat doar în cazul unor pacienţi pentru care nu mai
exista nicio altă speranţă. Ulterior rezultatele transplantului hepatic s-au
îmbunătăţit în mod spectaculos, în special după apariţia medicaţiei
imunosupresoare moderne; transplantul hepatic oferă astăzi o posibilitate de
vindecare mai mare de 75%, cu o calitate a vieţii mai mult decât satisfăcătoare58.
De regulă, prelevarea organului pentru transplant face de la donatori în
moarte cerebrală, însă, datorită uimitoarei capacităţi de regenerare pe care o are
acest organ, există şi posibilitatea prelevării unui fragment din acest organ de la
un donator viu spre a fi, cel mai adesea, transplantat unui copil.
Transplantul de plămân
La 11 iunie 1963, James D. Hardy, în Jackson (Mississipi), a efectuat
primul transplant de plămân din istorie59.
Receptorul a fost un bărbat în vârstă de 58 de ani, diagnosticat cu cancer pulmonar în lobul
stâng, insuficienţă respiratorie şi, în plus, insuficienţă renală. Mai mult, bărbatul era
condamnat la închisoare pe viaţă pentru crimă cu premeditare. Pacientul a fost informat
asupra faptului că o astfel de operaţie ar reprezenta o premieră mondială, şi ca atare riscul este
foarte mare, şi a acceptat provocarea, motivat poate şi de faptul că un eventual succes nu doar
i-ar fi salvat viaţa, ci i-ar fi adus şi o comutare de pedeapsă pentru „contribuţie la cauza
umanităţii”. Această practică nu reprezenta o noutate în SUA unde, în anumite state, unii
dintre condamnaţii de drept comun acceptau să servească drept material pentru experimente
ştiinţifice privind cancerul, în schimbul reducerii pedepsei cu închisoarea sau al comutării
pedepsei cu moartea. Transplantul realizat de J. Hardy a fost încununat de succes din punct de

vârstă de 48 de ani; transplantul a fost un succes, dar receptorul a murit 22 de zile mai târziu de o embolie
pulmonară...
58
K.F. Murray, , „Prognostic prediction and treatment strategy in the liver transplantation”, Hepatology, nr.
14, 2005, pp. 1407-1419.
59
J. Cinqualbre, op. cit., p. 57.
vedere tehnic, însă la 18 zile postoperator, şi cu plămânul funcţionând perfect, pacientul a
decedat din cauza agravării insuficienţei renale.60
În perioada imediat următoare, la nivel mondial au urmat mai multe
încercări de transplant pulmonar dar nici acestea nu s-au bucurat de un mai mare
succes. Din acest motiv în decada anilor ’70, practica transplantului pulmonar a
fost abandonată, pentru a fi reluată abia după apariţia medicaţiei
imunosupresoare61.
La începutul anilor ’80, H. Cooper de la Universitatea din Toronto a
iniţiat un amplu program de transplanturi uni- şi bipulmonare, cu rezultate
încurajatoare. Totuşi, în ciuda multiplelor progrese înregistrate în imunologie şi
în direcţia controlului complicaţiilor post-transplant, mortalitatea asociată
acestui tip de transplant este mult superioară celorlalte62.
În prezent transplantul de plămân reprezintă ultima opţiune terapeutică
în cazul insuficienţei respiratorii grave. Fibroza chistică reprezintă cea mai
frecventă indicaţie pentru transplant pulmonar la copii (aproape jumătate din
numărul total), apoi bolile vasculare pulmonare şi cu o mai mică frecvenţă
pneumopatiile interstiţiale şi alte boli ale parenchimului pulmonar 63.
Pentru obţinerea unui organ viabil necesar transplantului, prelevarea se
face de la donator în moarte cerebrală.
În 1981 a fost realizat cu succes primul transplant de inimă şi plămân,
organele funcţionând pentru o perioadă de cinci ani64.
Transplantul de pancreas
Realizarea primului transplant de pancreas la om se leagă de numele
chirurgului american Richard Lillehei din Minneapolis (Minnesota), în anul
1966.
Istoria pancreasului ca organ transplantat este destul de greoaie, dat fiind
că problemelor legate de fenomenul rejet, comune tuturor tipurilor de transplant,

60
Ibidem, p. 57-58.
61
S.M., Arcasoy, „Lung Transplantation”, New England Medicine, nr. 16, 1999; pp. 1081-1091.
62
Cf. Ibidem, p. 1082.
63
J. Cinqualbre, op. cit., p. 59.
64
.M., Arcasoy, art. cit., p. 1088.
li se adaugă în acest caz dificultăţi specifice. Este vorba despre faptul că acest
tip de transplant este indicat la pacienţii cu grave complicaţii generate de diabet,
pentru îmbunătăţirea situaţiei acestora relevante fiind celulele care sunt
responsabile de producerea insulinei şi care, deşi intră în alcătuirea pancreasului,
reprezintă doar aproximativ 3% din acest organ. Aceşti pacienţi nu prezintă
deficienţe în privinţa funcţiilor digestive, extrem de complexe şi variate, pe care
le îndeplineşte pancreasul, dar aceste funcţii devin, prin transplantare, originea a
numeroase complicaţii post-operator. De aceea, liniile moderne de cercetare tind
spre izolarea şi eventual cultivarea celulelor producătoare de insulină, cunoscute
sub denumirea de: insulele Langerhans, şi administrarea lor sub formă de celule
suşe65.
Au fost realizate şi transplanturi combinate de rinichi şi pancreas, la
pacienţii diabetici cu insuficienţă renală severă, iar rezultatele obţinute sunt
încurajatoare66. Organele necesare pentru aceste transplanturi sunt prelevate de
la donator în moarte cerebrală.
Transplantul de intestin
Transplantul de intestin reprezintă un succes de dată recentă, la nivel
mondial. Transplantul intestinului subţire cunoaşte în practica clinică o
dezvoltare deosebită în ultimii ani, atât în ceea ce priveşte numărul de cazuri cât
şi în ceea ce priveşte numărul centrelor unde se realizează aceste operaţii.
Pacienţii care suferă de sindrom de intestin scurt (copii sau adulţi) au
indicaţie de nutriţie parenterală totală. Nutriţia parenterală totală poate duce însă
la apariţia unor complicaţii cu risc vital cum sunt insuficienţa hepatică sau lipsa
accesului venos; aceşti pacienţi au indicaţie de transplant intestinal (TI)67.
Numărul limitat al operaţiilor de TI, comparativ cu transplantul altor
organe (ficat, rinichi, pancreas, cord), se datorează particularităţilor imunologice

65
Rainer W.G, „Transplantation of the pancreas”, American Journal Transplant, nr. 7, 2006, pp. 688-697.
66
Demartinesa N, „An evidence-Based Analysis of simultaneous plancreas-kidney and pancreas transplantation
alone”, American Journal Transplant, nr. 12, 2005, pp. 2705-2714.
67
J. Cinqualbre, op. cit., p. 71.
ale intestinului subţire (ţesut limfatic în cantitate foarte mare) precum şi florei
intestinale abundente, explicând astfel frecvenţa crescută a complicaţiilor
postoperatorii: rejet, infecţii grave, boli limfoproliferative posttransplant, boală
grefă contra gazdă68.
Introducerea unor protocoale moderne de imunosupresie a dus la
scăderea semnificativă a acestor complicaţii şi, implicit, la creşterea numărului
operaţiilor reuşite.

Pe marginea celor prezentate până aici se impun anumite precizări,


relevante pentru tema acestei lucrări. Astfel:
Dacă transplantul de ţesuturi, cu excepţia celui de ţesut fetal, nu pune
probleme relevante din punct de vedere moral, transplantul de organe, prin
particularităţile sale, pretinde îndeplinirea anumitor condiţii pentru a putea fi
valid din perspectivă morală.
Atât transplantul de ţesuturi cât şi cel de organe trebuie întotdeauna
raportat la scopul său terapeutic, realizat doar în această perspectivă, şi sub
rezerva nepericlitării vieţii donatorului viu şi a respectului pentru trupul
donatorului cadavru. Aceasta pentru că, în experienţa chirurgicală poate apărea
căutarea succesului cu orice preţ şi finalitatea experimentală, în dauna
bolnavului care poate servi ca test pentru progresul tehnicilor chirurgicale.
Pe de altă parte, transplantul de organe, mai puţin cel renal, pretinde
totdeauna un donator cadavru, ceea ce implică garanţia instalării reale a morţii
înainte de prelevarea organelor. Dacă moartea nu a intervenit în mod efectiv sau
nu a fost bine constatată, atunci prelevarea organelor este o acţiune împotriva
vieţii. Cele mai multe prelevări de organe se realizează de la donatori în moarte
cerebrală, iar conceptul de moarte cerebrală a suscitat încă de la introducerea sa,
în 1968, controverse şi dezbateri bioetice aprinse. De aceea, problemele asociate
transplantului de organe provenite de la donatori în moarte cerebrală coincid cu

68
Ibidem, p. 72.
acelea ridicate de moartea cerebrală, aspect pe care îl voi aborda detaliat în
capitolul III al acestei lucrări.
Pentru a fi un autentic act de iubire, donarea de ţesuturi şi/sau organe
trebuie să fie un act liber şi voit, de aceea este necesar consimţământul liber
exprimat al donatorului in vivo, iar în cazul celui decedat este necesară
respectarea dorinţei acestuia, dorinţă exprimată în viaţă şi despre care pot da
mărturie apropiaţii acestuia. De asemenea, şi receptorul trebuie să-şi dea
consimţământul pentru intervenţia la care urmează să fie supus. Persoana care
beneficiază de transplant trebuie să fie conştientă că prelungirea vieţii sale
pământeşti este darul iubirii lui Dumnezeu făcut posibil prin iubirea semenului
şi nu are alt scop, în planul veşniciei, decât posibilitatea de a lucra şi a dobândi
mântuirea.
Trebuie adusă în discuţie şi încrederea exacerbată în succesul din acest
domeniu al transplanturilor, care împinge astăzi optimismul spre frontiera
umanului, precum vehiculata ipoteză a transplantului de "cap/trunchi "69.
Ipotezele tehnice se extind şi mai mult spre noi obiective: de la transplantul de
porţiuni de encefal (hipofiză, hipotalamus), gonade, până la transplantul de gene
în spaţiul ingineriei genetice70. Din această perspectivă, problema etică a
transplantului, în loc să se simplifice, devine acum din ce în ce mai complexă.
Revenind la transplanturile de ţesuturi şi organe ce constituie în prezent
practici medicale consacrate, trebuie spus că dobândirea acestui statut a adus în
prim plan necesitatea reglementării legislative a acestei activităţi, atât de
importantă pentru viaţa a mii de oameni, dar şi deosebit de delicată nu doar din
punct de vedere etic, ci şi legal. .

69
Cf. E. Sgreccia, V. Tambone, op.cit., p. 274-275.
70
Ibidem, p. 276.
I.2. Dispoziţii legislative în domeniul transplantului de organe
Şi din punct de vedere legal, transplantul ridică o multitudine de
probleme, printre care: „definirea statutului de persoană umană, împreună cu
drepturile ce decurg din acest statut, definirea morţii şi stabilirea criteriilor în
baza cărora se poate declara decesul unei persoane, criteriile adoptate în selecţia
donatorilor şi primitorilor, aspectele legate de consimţământul donatorului şi al
primitorului, problema comercializării de ţesuturi şi organe, limitarea unor
tendinţe de obstinaţie terapeutică cum ar fi menţinerea unei persoane în viaţă
pentru a i se recolta organele etc.”71.

I.2.1. Legislaţie naţională şi europeană


În general, documentele internaţionale referitoare la drepturile omului,
din dorinţa de apărare a demnităţii fiinţei umane, a respectului libertăţii şi vieţii
private, prin interzicerea tratamentelor inumane şi a torturii morale şi fizice,
pornesc de la principiul că „trupul omenesc este sacru, intangibil şi trebuie
respectat atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, şi nu poate face obiectul nici
unui comerţ”72.
Pe de altă parte, pentru cultivarea solidarităţii umane şi punerea în
valoare a cercetărilor şi succeselor medicale, optica privind intangibilitatea
trupului omenesc s-a lărgit, fără a crea însă posibilităţi guvernelor de a acţiona
împotriva persoanelor în sensul încălcării drepturilor şi libertăţilor lor, ci de a
sprijini prin măsuri concrete solidaritatea umană, ca dăruire a oamenilor pentru
oameni. Impunerea transplantului ca practică medicală consolidată a necesitat
stabilirea unor principii călăuzitoare privind activitatea prelevării şi
transplantului de ţesuturi şi de organe.

71
Gh. Scripcaru, Vasile Astărăstoaie, Aurora Ciucă, Călin Scripcaru, Introducere în biodrept. De la bioetică la
biodrept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 105.
72
Gh. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoae, C. Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii si drepturile omului, Polirom,
1998, p. 142.
Comitetele organizaţiilor internaţionale investite cu sarcina respectării
drepturilor omului, alături de comitetele de bioetică au formulat câteva principii
de la care să se poată porni în elaborarea normelor legislative menite să
reglementeze modul de efectuare a transplanturilor. Cele mai însemnate principii
se referă la respectarea demnităţii şi valorii persoanei umane, interzicând orice
atingere adusă acestora, principiul gratuităţii, al caracterului voluntar al actului
de donare, principul anonimatului donatorului şi primitorului etc73.
În plan european, Consiliul Europei a dezvoltat o intensă activitate de
cooperare între statele membre, pe planul legislaţiilor sanitare. Sunt amintite în
primul rând în cadrul european, mereu pe planul enunţării principiilor generale,
Carta Socială Europeană (1961), care la articolul 11 prevede obligaţia din
partea naţiunilor de a salvgarda şi ocroti sănătatea cetăţenilor, garantând
măsurile de prevenţie, tratamentele medicale şi de reabilitare.
Principiile călăuzitoare care au însufleţit legislaţia Consiliului Europei
în materie de transfuzii de sânge (Codul de la Reykjavik din 1975), de
schimbare a testului de compatibilitate a ţesuturilor (Acordul nr. 84 din 1974),
de probleme referitoare la transplanturi, la inserările şi prelevările de ţesuturi şi
de organe de origine umană (Recomandarea 29/1978, Recomandarea 5/1979),
sunt orientate în favoarea respectării demnităţii umane, a colaborării şi a
securităţii sanitare şi spre împiedicarea comercializării.
Pentru a garanta o mai mare uniformitate legislativă între diferitele ţări
europene Recomandarea 29/78, aprobată de Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei la 11 mai 1978, conţine o serie de reguli, definiţii şi invitaţii adresate
statelor membre pentru legislaţiile lor naţionale. Se pot semnala, în mod
particular, indicaţiile privitoare la consimţământ pentru prelevarea organelor de
la persoana vie şi cele privitoare la sancţiunile precise în cazul declarării false a
morţii pentru a obţine anticipat transplantul de la cadavru.

73
Ibidem, p. 144.
Indicaţia generală şi tendinţa documentului este de a favoriza printre
statele membre posibilitatea de se prevala de "consimţământul prezumat", acolo
unde nu rezultă în mod explicit voinţa contrară a subiectului de viu, pentru
prelevarea de organe post mortem74.
Prin constatarea morţii clinice este interzisă prelevarea dacă donatorul
nu a pierdut ireversibil şi total funcţiile cerebrale, dar se precizează că aceasta nu
exclude ca unele funcţii ale anumitor organe să poată fi menţinute în viaţă în
mod artificial75.
Articolele 9 şi 14 ale Recomandării 29/78 prescriu gratuitatea donării de
organe şi de ţesuturi. Celelalte prescripţii privesc examenele prealabile, locul şi
condiţiile prelevării şi transplantului.
Recomandarea 5/79 cuprinde măsurile de garanţie şi vamale pentru
transportul rapid şi înlesnit pe plan internaţional al substanţelor destinate
transplantului. Datorită acestor dispoziţii, integrate conform celor stabilite de
Rezoluţia Parlamentului European nr. 24/79 asupra băncilor de organe, sunt
organizate "băncile" de date şi colaborările pentru transferul către acestea, aflate
în conexiune în plan internaţional pentru a repera organul de transplantare,
pentru a cunoaşte tipizarea şi pentru transportul aerian al organelor şi, în caz de
calamitate, chiar al sângelui pentru transfuzii şi al altor substanţe destinate
transplantului.
Un document european important, „Convenţia europeană asupra
drepturilor omului şi biomedicale”76 –Oviedo la 4 aprilie 1997, afirmă
preocuparea statelor europene cu privire la respectarea fiinţei umane şi a
demnităţii acesteia, şi susţine ideea că progresele medicinii trebuie utilizate în

74
Această poziţie a fost subliniată chiar de „Conferinţa miniştrilor europeni ai sănătăţii”, desfăşurată la Paris pe
16-17 noiembrie 1987. De aceea, tendinţa este de a considera cadavrul ca res communitatis; în acelaşi timp se
invită la respect faţă de convingerile religioase ale celui aflat încă în viaţă; astfel de convingeri ar comporta
contrarietatea faţă de donarea de organe post mortem.
75
Cf. Adunarea Medicală Mondială, Declaraţie asupra determinării momentului morţii, Sydney 1968, Veneţia
1983 apud. E. Sgreccia, V. Tambone, op.cit., p. 277.
76
Convention for the Protection of Human Richts and Dignity of the Human Being with regard to the
Application of Biology and Medicine: Convention of Human Rights and Biomedicine, disponibilă în site-ul
oficial al Consiliului Europei, la http://conventiones.coe.int/Treaty/en/Treaties/html/164.htm
folosul fiinţei umane. Totodată se subliniază că unele „acte ar putea pune în
pericol demnitatea umană printr-o folosire improprie a biologiei şi medicinei” şi
sunt enumerate şi dezvoltate o serie de principii dintre care, pentru tema
prezentă, relevante sunt: prelevarea de organe şi de ţesuturi de la o persoană în
viaţă în scopul transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al
primitorului, şi interzicerea unui avantaj financiar pe seama corpului uman sau a
unor părţi ale acesteia.
În România, prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi de organe umane a
fost reglementată prin Legea nr. 2/199877. Legea cuprinde cinci capitole:
Capitolul I: se precizează că transplantul se poate face numai în scop terapeutic,
şi se defineşte ceea ce se înţelege prin transplant de ţesuturi şi/sau organe
umane, prelevare, donator şi primitor.
Capitolul II: Donatorul
Donatorul viu
Prelevarea de ţesuturi şi organe în scop terapeutic se poate efectua de la
persoane majore, cu capacitate mintală deplină, numai în condiţiile în care
intervenţia nu prezintă un pericol pentru viaţa persoanei şi numai cu
consimţământul liber, prealabil, expres şi scris al acesteia. Donatorul viu nu
poate ceda organe unice sau vitale. Consimţământul va fi dat numai după ce
donatorul a fost informat de medic asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe
plan fizic, psihic, familial şi profesional, rezultate din actul prelevării.
Potenţialul donator poate reveni, în orice moment înainte de prelevare, asupra
consimţământului dat. Se interzice prelevarea de organe şi ţesuturi umane de la
potenţialii donatori minori, precum şi de la persoanele lipsite de discernământ.
Donatorul cadavru
Prelevarea de ţesuturi şi/sau organe umane se poate face şi de la persoane la care
a fost certificată medical moartea cerebrală.

77
Legea nr. 2/1998, publicată în „Monitorul Oficial al României” din 13 ianuarie 1998.
Legea prezintă în detaliu (Anexa 4) criteriile ce trebuie îndeplinite pentru a fi
declarată moartea cerebrală, criterii ce sunt de natură clinică (comă profundă,
flască, areactivă, cu absenţa reflexelor trunchiului cerebral) şi de natură
instrumentală (absenţa ventilaţiei spontane la testul de apnee şi lipsa
electrogenezei corticale în două electroencefalograme (EEG) efectuate la un
interval de 6 ore). Este obligatorie consemnarea clară a cauzei care a determinat
moartea cerebrală şi excluderea altor cauze care ar putea produce un tablou
asemănător morţii cerebrale (hipotermie, medicamente depresoare ale sistemului
nervos central, hipotensiune arterială sub 55 mm Hg).
Medicii care constată moartea cerebrală, pe de o parte, şi cei care efectuează
prelevarea sau transplantul, pe de altă parte, trebuie să facă parte din unităţi
funcţionale sau sanitare distincte.
Operaţia de prelevare se poate face numai în baza consimţământului scris a cel
puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau rudelor, sau, după caz, a
reprezentantului legal, sau fără acest consimţământ, dacă persoana decedată este
posesoare a cărţii de donator şi şi-a exprimat în scris, în timpul vieţii, dorinţa de
a dona organe sau ţesuturi.
Prelevarea de organe şi ţesuturi se efectuează numai după un control
clinic şi de laborator care să excludă orice boală infecţioasă, o posibilă
contaminare sau alte afecţiuni care reprezintă un risc pentru primitor, conform
protocoalelor stabilite pentru fiecare organ, ţesut sau celulă în parte.
Capitolul III: Primitorul
Transplantul de ţesuturi şi organe umane se efectuează numai în scop terapeutic
şi cu consimţământul scris al primitorului, dat în prezenţa medicului-şef al
secţiei în care este operat şi a doi martori.
Pentru minori sau persoane lipsite de discernământ, consimţământul va fi dat de
părinţi sau, după caz, de reprezentantul legal al acestuia.
Transplantul de ţesuturi şi organe umane se poate face fără consimţământul
primitorului dacă, datorită unor împrejurări obiective, legătura cu familia sau cu
reprezentanţii legali ai primitorului aflat în imposibilitatea de a-şi da
consimţământul, nu se poate lua în timp util, iar întârzierea ar conduce inevitabil
la moartea acestuia.
Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la
care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici
donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificaţi. Se poate renunţa la
confidenţialitatea donării în cazul în care donatorul şi receptorul sunt de acord
precum şi în cazurile în care declararea identităţii este obligatorie prin lege.
Capitolul IV: Sancţiuni
Nerespectarea prevederilor acestei legi atrage răspunderea disciplinară,
materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz. De pildă, constituie
infracţiune fapta de a dona ţesuturi şi/sau organe în scopul obţinerii unor
beneficii materiale sau de altă natură. La fel, organizarea şi efectuarea prelevării
sau a transplantului de ţesuturi şi organe umane, în scopul obţinerii vreunui
profit din vânzarea acestora, constituie infracţiune. Tot infracţiune constituie şi
determinarea cu rea-credinţă sau constrângerea unei persoane să doneze ţesuturi
sau organe.
Capitolul V: Dispoziţii tranzitorii şi finale
Această lege mai include şi 9 anexe privind declaraţia donatorului, a
părinţilor etc., precum protocolul de declarare a morţii cerebrale.
O protecţie în plus adusă în ţara noastră dreptului la viaţă şi la
integritatea persoanei de către legiuitor a fost înfiinţarea Agenţiei Naţionale a
Transplantului, în martie 2005, funcţionând ca o instituţie publică în subordinea
Ministerului Sănătăţii. Activităţile Agenţiei includ transplantul de organe,
ţesuturi şi celule umane, coordonarea activităţii de prelevare, preparare,
conservare, validare, alocare şi transport pentru transplantul de ţesuturi şi celule
umane pentru utilizarea terapeutică pe teritoriul României.
În prezent, în ţara noastră transplantul de ţesuturi şi organe este
reglementat prin Legea privind Reforma sistemului de sănătate78, care în Titlul
VI reglementează efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană. Noua Lege a transplantului este considerată de
specialişti un succes bifat de Consiliul Ştiinţific al Agenţiei Naţionale de
Transplant, organism ce reuneşte majoritatea specialiştilor din domeniu.
Diferenţa cea mai importantă faţă de precedenta lege este dată de
introducerea unui capitol detaliat privind transplantul de celule şi ţesuturi.
Prevederile actuale –identice cu normele europene din Directiva 23/2004/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului Europei–se referă la asigurarea calităţii
celulelor şi ţesuturilor utilizate pentru transplant, începând de la prelevare şi
continuând cu procesele de transport, conservare şi transplantare propriu-zisă.
O altă prevedere importantă a acestei noi legi este aceea a înfiinţării la
nivelul spitalelor care efectuează transplant, a unei comisii independente de
echipa de transplantare, care va aviza transplanturile de la donator viu79. Se
instituie astfel un important organism de control, într-o problemă ce are conotaţii
etice delicate80.
Un alt aspect important este cel al introducerii unei noi categorii de
donator: donatorul fără activitate cardiacă.
Deşi în legislaţia ţărilor Uniunii Europene această categorie de donatori
este menţionată de multă vreme, abia acum s-a introdus în legea românească, ca
potenţial donator, şi donatorul fără activitate cardiacă. Această reglementare este

78
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în „Monitorul Oficial al României”, nr.372, Partea I-
a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, vineri 28 aprilie 2006.
79
În special în cazul donatorilor vii neînrudiţi cu primitorul, au existat întotdeauna suspiciuni privind o posibilă
tranzacţie materială între cei doi. Comisiei îi va reveni rolul să verifice dacă aceste suspiciuni se confirmă, în
funcţie de care îşi va da sau nu aprobarea pentru transplant. Comisia va evalua atât donatorul cât şi primitorul,
care vor fi supuşi unui examen psihologic şi/sau psihiatric, având ca scop testarea capacităţii de exerciţiu,
precum şi stabilirea motivaţiei donării.
80
Deşi mulţi specialişti străini au propus oficializarea plăţilor între donatori şi primitori neînrudiţi (mai ales după
numeroasele dovezi că, în ciuda interdicţiei oficiale, acest sistem se practică în multe ţări), propunerea a fost în
mod repetat respinsă. Astfel, legea interzice şi pedepseşte condiţionarea materială legată de donarea unui organ
sau ţesut. Pentru mai multe detalii vezi Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoaie, Aurora Ciucă, Călin Scripcaru,
op. cit., pp. 35-38.
de un real folos pentru donarea de ţesuturi, dar şi de organe (în anumite
condiţii), crescând numărul donatorilor şi, deci, al transplanturilor. Această
categorie de donatori reprezintă, de exemplu, 30% din totalul donatorilor de
rinichi şi de ţesuturi în ţări precum Anglia, Spania şi Belgia. Însă introducerea
acestei categorii de donatori are o importanţă mai mare decât simpla creştere a
numărului de ţesuturi şi de organe donate, de vreme ce în această categorie intră,
practic, toate decesele, populaţia în ansamblu va fi confruntată cu atitudinea faţă
de actul de donare. Indiferent de vârstă, de la orice decedat se pot preleva cel
puţin anumite ţesuturi. De aceea, posibilitatea prelevării de la donatori fără
activitate cardiacă va însemna, implicit, şi o testare a nivelului de evoluţie civică
a populaţiei României, în general.
În prezent, este intens dezbătută propunerea Agenţiei Naţionale de
Transplant privind instituirea unei măsuri legislative care să permită prelevarea
de organe de la persoane în moarte cerebrală, fără a mai cere acordul
aparţinătorilor81, excepţie cazul în care potenţialul donator şi-a exprimat
dezacordul în scris, la notar, în timpul vieţii. Procedura, numită
consimţământ/acord prezumat, există în majoritatea ţărilor europene (Tabelul 1).
Propunerea este argumentată prin lipsa acută de donatori. Dacă media
europeană82 pentru donatori este de 20 la un milion de locuitori, în România este
1 la un milion de locuitori. Concret, în 2006, în România au existat 23 donatori
de organe aflaţi în moarte cerebrală (pentru care aparţinătorii şi-au dat acordul în
vederea prelevării organelor), asta în condiţiile în care aproape 2000 de români
au nevoie în fiecare an de un transplant de organe care le-ar putea prelungi viaţa.
Specialiştii în etică nu sunt de acord cu această procedură, considerând-
o degradantă, inumană şi benefică doar pentru transplantologi, omul decedat
devenind un simplu obiect83.

81
Ziarul Gândul, „Vom fi donatori de organe fără voia noastră”, 14 Februarie 2007.
82
Cf. www.romtransplant.ro, pe primul loc se află Spania cu 35 donatori la 1.000.000 locuitori.
83
Prof. Vasile Astărăstoae, preşedintele Comisiei de Bioetică din cadrul Colegiului Medicilor din România,
apreciază că: "Dincolo de declaraţia doctorilor că vor salva vieţi, acordul prezumat este un act care
Tabel 1. Tipul de consimţământ cerut pentru prelevarea de organe şi
ţesuturi de la donatorul cadavru în diferite ţări din lume
Date preluate de pe site-ul www.romtransplant.ro
Arabia Saudită Consimţământ informat
Australia Consimţământ informat
Austria Consimţământ prezumat
(Lege 1982)
Belgia Consimţământ prezumat* (1986)
Bulgaria Consimţământ prezumat* (1996)
Canada Consimţământ informat
Cehia Consimţământ prezumat (1984)
Coreea Consimţământ informat
Croaţia Consimţământ prezumat* (2000)
Cipru Consimţământ prezumat (1987)
Danemarca Consimţământ informat
Elveţia Consimţământ informat
Estonia Consimţământ prezumat
Filipine Consimţământ informat
Finlanda Consimţământ prezumat (1985)
Franţa Consimţământ prezumat (1976)
Germania Consimţământ prezumat (1982)
Grecia Consimţământ prezumat (1999)
India Consimţământ informat
Iran Consimţământ informat
Irlanda Consimţământ informat
Israel Consimţământ prezumat (1953)
Italia Consimţământ prezumat* (1999)
Japonia Consimţământ informat
Lituania Consimţământ informat
Letonia Consimţământ prezumat
Luxemburg Consimţământ prezumat (1982)
Olanda Consimţământ informat
Marea Britanie Consimţământ informat
Norvegia Consimţământ prezumat* (1973)
Noua Zeelandă Consimţământ informat
Polonia Consimţământ prezumat
Portugalia Consimţământ prezumat (1990)
România Consimţământ informat (1993)
Singapore Consimţământ prezumat (1987)
Slovacia Consimţământ prezumat (1994)
Slovenia Consimţământ prezumat (2000)
Spania Consimţământ prezumat* (1979)
Suedia Consimţământ prezumat* (1996)
SUA Consimţământ informat
Turcia Consimţământ prezumat* (1979)
Ungaria Consimţământ prezumat (1972)
* În practică se obţine consimţământul de la membrii familiei înainte de prelevarea organelor
sau familia se poate opune prelevării organelor dacă nu există siguranţa asupra dorinţei
persoanei decedate în acest sens.

Legea 95/2006 precizează, de asemenea, condiţiile în care pot fi


introduse sau scoase din ţară organe sau ţesuturi în vederea transplantului. Încă
de la început, transplantul a fost o activitate transfrontalieră, urmărind-se
dezumanizează şi transforma omul decedat din subiect în obiect. Este vorba despre goana specialiştilor de a avea
cât mai multe organe" apud. Ziarul „Gândul”, art. cit.
utilizarea organelor donate acolo unde este mai mare nevoie de ele şi unde
şansele de reuşită a grefei (raportate în special la compatibilitatea cu primitorul)
sunt mai mari. Înfiinţarea, la nivel european, a Asociaţiei "Eurotransplant" (din
care fac parte Germania, Olanda, Belgia, Austria, Luxemburg şi Slovenia) este
doar unul dintre exemplele care susţin această idee. Încă de la sfârşitul anilor
'90, România s-a integrat în sistemul european prin acorduri bilaterale de
parteneriat, încheiate de unele centre naţionale (Institutul de Urologie si
Transplant Renal Cluj-Napoca, Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant
Hepatic "Fundeni", Institutul de Boli Cardiovasculare Târgu-Mureş), cu centre
similare din Germania, Italia şi Austria. Respectivele parteneriate s-au dovedit
deosebit de benefice, contribuind semnificativ la dezvoltarea programelor de
transplant din ţara noastră. De aceea, reglementarea schimburilor internaţionale
prin lege, conform cerinţelor actuale, era imperios necesară.
Legea 95/2006 reglementează şi prelevarea de organe, ţesuturi şi celule
de la persoane decetate şi neidentificate şi nerevendicate pe toată durata
spitalizării84

84
Prevederea este preluată, de fapt, din legislaţia deja existentă şi anume Legea nr. 104/2003 şi Normele
metodologice de aplicare a acestei legi, publicate în „Monitorul Oficial al României”, nr. 340, Partea I, din
19.04.2004.

S-ar putea să vă placă și