Sunteți pe pagina 1din 61

Despre tulburarile de limbaj si corectarea lor

Stimati vizitatori, dragi parinti,


va recomand sa fiti foarte atenti la informatiile pe care le cititi pe forumuri cu privire la
specialisti din diferite domenii si sa incercati sa verificati informatiile respective inainte de a va
forma o opinie despre acestia.

Importanta exercitiilor de motricitate in terapia logopedica..


Asa cum va mentionam si in alte postari, in cazul tulburarilor de pronuntie care apar atat
de frecvent la copii, este foarte important sa lucrati zilnic sau aproape zilnic cate 15 minute cu
copilul dumneavoastra si sa corectati din cand in cand pronuntia si pe parcursul zilei, cand va
aduceti aminte. Este recomandat sa faceti exercitiile in fata oglinzii, astfel incat el sa se poata
corecta pe baza exemplului dumneavoastra. De asemenea, atunci cand ii atrageti atentia
asupra pronuntiei, este indicat sa va aflati intr-un mediu familiar copilului, cel mai recomandat
acasa, in familie, pentru ca daca o faceti atunci cand va aflati inconjurati de alte persoane,
atragerea atentiei s-ar putea sa duca la frustrarea copilului cu privire la vorbirea sa (lucru pe
care nu ni-l dorim!).
Exercitiile pe care le veti gasi mai jos fac parte din terapia generala care se aplica in
orice tulburare de pronuntie. Inafara lor, se aplica si metode si procedee de corectare
specifice, care variaza in functie de specificul tulburarii, de sunetul care este afectat etc.
Aceste exercitii pot fi aplicate si exersate indiferent de sunetul care este afectat si pe care se
lucreaza in terapie. Cu cat reusiti sa le repetati mai mult, cu atat aspectele ce tin de
motricitate generala sau fina, de respiratie, respectiv de auz fonematic vor fi mai bine
dezvoltate, favorizand corectarea.
Urmatoarele exercitii vor fi destul de numeroase. E bine sa le alternati. De asemenea,
ele pot fi facute si in contexte mai putin formale, cand se iveste ocazia. Important este insa ca
ele sa fie facute la inceputul fiecarei activitati de exersare si corectie a pronuntiei si sa faceti
cateva din fiecare categorie.
Le-am grupat in ordinea in care le efectueaza si logopedul la nivelul fiecarei sedinte
lucrate: exercitii de gimnastica a organelor care participa la realizarea pronuntiei, exercitii de
gimnastica respiratorie pentru dezvoltarea capacitatii pulmonare, a echilibrului dintre inspiratie
si expiratie si a unei bune sincronizari intre respiratie si vorbire, precum si exercitii care sa
ajute la identificarea si deosebirea sunetelor limbii (auz fonematic).

1. Gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea


pronuntiei.
- exercitii de motricitate generala: - identificarea ochilor, urechilor, gurii;
- miscari ale capului;
- miscari ale degetelor;
- strangerea pumnilor;
- miscari alternative ale mainilor catre piciorul opus;
- exercitii de lateralitate stanga-dreapta.
- exercitii pentru dezvoltarea musculaturii faringiene:
- rotirea capului;
- intoarcerea capului de la stanga la dreapta;
- inclinarea capului in fata si pe spate.
- exercitii pentru dezvoltarea mobilitatii aparatului fonoarticulator:
- exercitii de mobilitate a fetei:
- umflarea simultana a obrajilor;
- umflarea obrajilor cu dezumflarea prin lovire;
- clipirea ochilor concomitent si apoi alternativ;
- inchiderea si deschiderea ochilor, concomitent cu ridicarea si coborarea ritmica a
sprancenelor;
- rictusul;
- imitarea rasului si a surasului;
- incretirea si descretirea fruntii;
- umflarea alternativa a obrajilor;
- suptul obrajilor.
- exercitii de mobilitate a maxilarelor:
- inchiderea si deschiderea gurii;
- impingerea inainte si apoi retragerea maxilarului inferior;
- miscarea maxilarului inferior de la stanga la dreapta si invers;
- ridicarea si coborarea maxilarului;
- muscatura.
- exercitii de mobilitate a limbii:
- pisicuta bea lapte;
- limba sterge dintii;
- limba sterge buzele;
- scoaterea ritmica si rapida a limbii si retragerea ei in cavitatea bucala;
- miscari la dreapta si la stanga ale limbii, astfel incat limba sa atinga
colturile buzelor;
- miscari in sus si jos ale limbii;
- scoaterea limbii in forma de lopata;
- scoaterea limbii in forma de sageata;
- scoaterea limbii in forma de jgheab.
- exercitii pentru buze si obraji:
- acoperirea alternativa a unei buze prin cealalta;
- formarea unei palnii (limba ca un jgheab);
- strangerea buzelor si suflarea aerului cu putere, ca la pronuntia lui “b” si “p”;
- umflarea buzelor prin retinerea aerului in cavitatea bucala;
- miscari de sugere-umflare a obrajilor;
- miscari de tuguiere-intindere a buzelor (suras).
- exercitii pentru valul palatin: - imitarea cascatului;
- imitarea inghititului;
- imitarea tusei.

2. Educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir.


- exercitii pentru dezvoltarea muschilor toracelui si a capacitatii pulmonare:
- inspiratie pe gura- expiratie pe nas si invers;
- inspiratie si expiratie numai pe nas si apoi numai pe gura;
- inspiratie scurtă si expiratie lungă si invers;
- stingerea unei lumanari;
- exercitii de inspir pe nas si expir pe gura, respectiv inspir pe gura si expir pe nas;
- invartirea moristei prin suflu;
- suflarea de balonase;
- suflarea cu paiul intr-un pahar cu apa;
- stingerea lumanarilor de pe tort (creioanele sunt imaginate a fi lumanari);
- suflarea pufului unei papadii (creionul galben sau cel alb e ales sa fie papadie);
- mirosirea unei flori (un creion colorat).

3. Educarea auzului fonematic (capacitatii de a deosebi sunetele limbii).


- exercitii de imitare a sunetelor din natura:
- sarpele: s – s – s – s
- albina: z – z – z – z
- trenul: ş – ş – ş – ş
- avionul: j – j – j – j
- musca; bzzz – bzzz – bzzz
- morisca: vjjj – vjjj – vjjj
- cantecelul: la-la-la
- catelul: ham – ham – ham
- lupul: hau – hau – hauuu
- pisica : miau – miau – miau
- oaia: beee – beee
- vaietul: vai! vai! vai!
- oftatul: of! of! of!
- cucul : cu-cu! cu-cu!
- gasca: ga – ga – ga – ga
- rata: lipa-lipa
- gaina: cot – cot –cot – cotcodac!
- curcanul: glu – glu – glu
- broasca: oac – oac – oac
- rata: mac – mac – mac
- vaca: mu – mu – muuu!
- paunul: chiau – chiau!
- magarul: i – ha, i – ha
- bataia din aripi: fâl-fâl
- masina: brrrrum, brrrrum
- senzatia de frig: brrrrrrr-brrrrrrr!

Va doresc succes!

Lavinia Achim (Neacșu)


logoped
Despre terapia balbaielii...
Pentru ca fiecare tulburare de limbaj isi are si terapia proprie, m-am gandit sa adaug si
cateva cuvinte despre posibilele interventii in cazul balbaielii. Datorita faptului ca, asa cum
mentionam anterior, balbaiala poate avea la baza diverse evenimente stresante sau
emotionale extrem de intense, in terapia eficienta a balbaielii pot fi luate in considerare mai
multe modalitati de interventie, ce ar trebui combinate:
1. Terapie logopedica -> aceasta poate include:
- abordari psihologice, precum consiliere, fortificare personala, terapie cognitiv-
comportamentala etc.;
- desensibilizare si reducerea tendintei de a evita situatiile comunicationale;
- cresterea fluentei in vorbire;
- controlul respiratiei, al relaxarii si al anxietatii;
- dezvoltarea aptitudinilor sociale si comunicationale.

2. Hipnoterapie.

3. Tratament medicamentos: unii doctori de familie prescriu diverse medicamente pentru


adultii care se balbaie, ca tratament de scurta durata.

4. Psihoterapie.

5. Dispozitive de feedback auditiv: in ultimii ani au aparut pe piata, pentru persoanele


care se balbaie, cateva dispozitive care modifica modul in care oamenii isi aud propria
vorbire. Aceste dispozitive se monteaza fie intr-o ureche, fie chiar in ambele urechi, oferindu-
le oamenilor posibilitatea de a auzi propria vorbire cu o mica intarziere, cu eliminarea
sunetelor care afecteaza timbrul si cu modularea vocii.

6. Altele: din cand in cand, diverse persoane organizeaza cursuri, de obicei pentru adulti
cu balbaiala, dar tot mai des extinse si pentru copii,. Aceste cursuri au la baza, deseori,
propria lor experienta cu privire la balbaiala sau un tratament propriu. Aceste cursuri tind sa
adordeze in aceeasi maniera toti clientii.

Terapia logopedica a balbaielii:

Cand vorbim despre terapia balbaielii, trebuie neaparat sa avem in vedere faptul ca
balbaiala este deosebit de rezistenta la corectare. Interventia logopedica, pentru a fi eficienta,
se recomanda a fi insotita, cel mai adesea, de psihoterapie. La nivel logopedic, se au in
vedere restabilirea ritmului respirator si a fluentei verbale.
Principalele metode logopedice folosite sunt:
 vorbirea prelungita, cantata sau monotona;
 folosirea unei vorbiri melodice sau cantate, prin prelungirea sunetelor;
 selectarea cuvintelor, consoanelor critice si adoptarea unei corectari ca in cazul
tulburarilor de pronuntie, introducandu-se in paralel vorbirea ritmica, odata cu invatarea
asezarii limbii intr-o anumita pozitie caracteristica emitrii corecte a sunetului respectiv;
 restabilirea fluentei verbale: silabisirea, prelungirea sunetelor, continuitatea tonului
vocal, coarticularea sunetelor, intreruperea si reluarea vorbirii (procedeul STOP-GO),
procedeul asocierii pronuntiei cu scrisul, citirea sonora;
 exersarea vorbirii de la simplu la complex: intai a cuvintelor critice, apoi a propozitiilor
simple, dar critice; recitarea unui text cunoscut; povestirea; folosirea conversatiei;
 pentru limba romana un rol esential il au exercitiile de respiratie, exersarea vorbirii de
la simplu la complex, vorbirea concomitenta cu logopedul, vorbirea reflectata, vorbirea
independenta; se folosesc: introducerea ritmului in vorbire (prin metronom), introducerea
gestului adecvat (ca mijloc ce sustine declansarea vorbirii), introducerea cantatului
(alungirea sunetelor, cuvintelor la care are dificultati persoana implicata in terapie);
 unii logopezi opteaza si pentru procedeul masticatiei (persoana trebuie sa-si inchipuie
ca in loc sa vorbeasca, mesteca) si procedeul practicii negative (i se solicita persoanei care
se balbaie sa incerce sa se balbaie si mai tare, cu scopul de a dezvolta o reactie negativa
cu privire la fenomenul balbaielii; acest procedeu se recomanda a fi aplicat cu restrictie,
deoarece implica posibilitatea de a nu obtine efectul dorit);
 exercitii pentru antrenarea discernamantului auditiv: exersarea intonatiei; exercitii de
accentuare; exercitii de modulare a intensitatii; exercitii de variatie a tempoului.

Lavinia Achim (Neacșu)


logoped
lavinia.achim86@gmail.com
Balbaiala - informatii de baza
 Cat de multi oameni se balbaie?
Studiile arata ca aproximativ 1%din populatia larga se balbaie. Procentul celor care s-au
balbait, cel putin o data in viata, este de 5%.

 Ce fel de oameni se balbaie?


In cazul copiilor mai mari si al adultilor, se balbaie mai mult barbatii decat femeile. Raportul
este de 4:1. In cazul copiilor mici, raportul este aproximativ 2:1, fapt care sugereaza ca in
cazul fetelor dificultatile sunt depasite mai usor. Cei care se balbaie nu sunt cu nimic diferiti
comparativ cu ceilalti oameni, din punct de vedere intelectual, emotional etc.
Exista numeroase personalitati care se balbaie sau s-au balbait in trecut, fapt care indica
multitudinea de profesii pe care le pot avea cei care se balbaie. Dintre acestea, se numara:
- sefi de guvern sau de stat: Winston Churchill, King George VI, imparatul Claudius;
- actori: Marilyn Monroe, James Earl Jones, Rowan Atkinson, Bruce Willis, Julia Roberts,
Hugh Grant;
- cantareti: "Scatman", Gareth Gates, Carly Simon;
- prezentatori: Martyn Lewis, Nicholas Parsons;
- scriitori: Lewis Carroll, Margaret Drabble;
- oameni de stiinta: Steven Hawking, Charles Darwin;
- sportivi: Tiger Woods;
- compozitori: Andrew Lloyd Webber.
 Cand debuteaza balbaiala?
In copilarie, vorbirea mai putin fluenta poate fi luata ca etapa in dezvoltarea limbajului
copilului. Din dorinta de a emite cat mai corect cuvintele, copiii pot repeta anumite silabe ale
acestora de 1-3 ori. Pana la varsta de 4-5 ani, acest lucru poate fi considerat normal, iar
balbaiala este considerata de natura fiziologica. Dupa aceasta varsta, ea capata importanta
logopedica. La copii, balbaiala in sine incepe frecvent intre 2 si 5 ani. Exista tendinta ca acesti
copii sa depaseasca aceste dificultati in mod spontan.
Exista putine cazuri in care ea sa apara in adolescenta. In cazul adultiilor, balbaiala poate
surveni ca urmare unor probleme neurologice, a unui atac cerebral sau a unor rani la cap.
Uneori, balbaiala se datoreaza unor evenimente traumatice sau a unor perioade foarte
stresante.
 Balbaiala e ereditara?
Ereditatea nu poate fi invocata, decat in anumite cazuri in care, intr-adevar, balbaiala apare
la generatii succesive.
 Care sunt cauzele aparitiei balbaielii?
Un raspuns scurt ar fi acela ca inca ele nu sunt cunoscute cu exactitate. Unele studii sustin
ca ar exista diferente in ceea ce priveste activitatea cerebrala la persoanele care se balbaie,
comparativ cu cele care nu se balbaie.
 Factori care deseori pot reduce balbaiala:
- vorbirea intr-un mod alterat; aceasta implica si folosirea unui accent sau a unei voci diferite,
vorbirea mai lenta, vorbirea in soapta, vorbirea monotona; unele persoane sustin chiar ca in
timp ce interpreteaza un rol pe scena, nu se mai balbaie;
- vorbirea in acelasi timp cu o alta persoana sau cu alte persoane;
- citirea - in cazul unor persoane (poate pentru ca in aceasta situatie, cuvintele sunt la
indemana, ele nemaitrebuind cautate in minte);
- citirea aceluiasi pasaj de mai multe ori (este uneori denumita "efectul de adaptare");
- vorbitul cu copii mici sau cu animale;
- cantatul (se intalnesc foarte putini adulti care sa se balbaie in timp ce canta; cantatul
presupune vibrarea continua a corzilor vocale, respiratie controlata, precum si implicarea unei
parti diferite a creierului);
- vorbitul cand sunteti singuri sau cand va simtiti relaxati;
- apelul la factori care distrag atentia de la discurs, cum ar fi lovitul cu pixul pe masa in timp
ce vorbesc; acest gest ii face sa nu se gandeasca la discursul lor, fapt care pare ca ar reduce
pe moment balbaiala.
 Factori care deseori agraveaza balbaiala:
- vorbitul la telefon;
- vorbitul in fata unui grup de persoane, mai ales in situatiile in care vorbitorul nu le cunoaste;
- solicitarea de a furniza informatii specifice, precum nume, adresa, data nasterii;
- conversatia cu figuri autoritare;
- cititul - pentru anumite persoane;
- situatiile stresante (spre exemplu, interviurile);
- alcoolul - in cazul unora, reduce balbaiala, pentru ca ii relaxeaza; in alte cazuri, o
agraveaza, el influentand controlul asupra discursului;
- emotiile crescute (spre exemplu, anxietatea).

* informatiile din acest articol au fost confruntate si cu studii europene din domeniu
(Turnbull & Stewart, 2010).

Lavinia Achim (Neacșu)


logoped
lavinia.achim86@gmail.com
Despre cauzele tulburarilor de limbaj...
Aspectele care stau la baza tulburarilor de limbaj sunt importante de stiut atat pentru
parinti, cat si pentru specialisti. Importanta lor pentru parinti e data tocmai de faptul ca ele pot
fi prevenite. Pentru specialistii logopezi, ele sunt necesare pentru a putea pune un diagnostic
corect cu privire la tulburarea prezenta, precum si pentru a pregati un program terapeutic
adecvat, in vederea corectarii acesteia.
Tulburarile de limbaj pot aparea ca urmare a unor procese complexe care apar in
perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere. Acestea
constituie o serie de cauze generale, la care pot fi adaugate si altele mai specifice.
Pe perioada sarcinii, apar o serie de cauze care pot influenta in mod negativ dezvoltarea
fatului: intoxicatii si infectii ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive,
traume psihice suferite de gravida, de la neacceptarea psihica a sarcinii, pana la excesul de
stres, framantari interioare, spaime care influenteaza dezvoltarea functionala a fatului. La
nivelul nasterii, pot aparea nasteri grele, prelungite, asfixii care determina hemoragii la nivelul
scoartei cerebrale, diverse traume fizice, precum lovirea capului de oasele pelviene.
Cele mai numeroase cauze sunt cele care actioneaza dupa nastere. Acestea pot fi de
natura organica (diverse traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea
sistemului nervos central - cu cat leziunea este mai intinsa si mai profunda, cu atat tulburarile
sunt mai ample si mai complexe; lezarea timpanului - aceasta il va impiedica pe copil sa
receptioneze corect limbajul celor din jur si sa emita corect diferitele sunete; anomalii dento-
maxilo-faciale - acestea impiedica participarea sincronizata a elementelor implicate in vorbire;
intoxicatii cu substante chimice, medicamentoase, alcool - acestea pot afecta mecanismele
neurofiziologice ale limbajului; boli ale primei copilarii - meningita, encefalita, scarlatina,
rujeola, pojarul). Alte cauze sunt functionale, la nivelul carora pot fi afectate expiratia, fonatia,
articulatia, precum si auzul fonematic (care se refera la capacitatea de a diferentia sunetele
intre ele - apar deseori confuzii intre sunetele asemanatoare din punct de vedere acustic - "P"
si "B", "C" si "G", "F" si "V", "T" si "D, "S" si "Ş", "S" si "Z", "J" si "Z", "Ţ" si "CE", respectiv
"CI"). Exista si o serie de cauze psiho-neurologice, evidentiate mai ales in cazul persoanelor
care au o structura anatomo-fiziologica mai fragila. Este cazul celor cu deficiente mintale, cu
tulburari de memorie sau de atentie, sau a celor care se supraapreciaza - infatuatii.
O ultima categorie, pe care experienta ma determina sa o consider extrem de importanta
si de frecvent intalnita, este cea a cauzelor psiho-sociale. Aparent, acestea nu par foarte
importante, insa ele pot avea repercusiuni negative nu doar asupra dezvltarii limbajului
copilului dumneavoastra, cat si asupra dezvoltarii sale psihice de ansamblu. Voi aminti aici
metodele gresite de educatie, dar si slaba stimulare verbala a copilului in primii sai ani de
viata, incurajarea copilului mic in vederea folosirii unei vorbiri incorecte, care pare amuzanta
intr-o prima faza, dar care duce la obisnuinte deficitare ce vor fi rezistente la corectare. Un
aspect deosebit de important este cel al imitarii unor modele verbale incorecte, in perioada in
care se constituie si se dezvolta limbajul micutului. Un model incorect verbal poate veni chiar
si din partea parintilor sau a celor apropiati, a unui coleg de gradinita sau chiar a educatoarei
care constituie o persoana de referinta pentru prescolar. Alti factori sunt starile conflictuale,
stresante sau suprasolicitante, dar si bilingvismul (situatia in care copilul este obligat sa invete
o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare pentru a comunica in limba
materna).
Desigur, fiecare tulburare de limbaj poate avea la baza cauze specifice, deosebit de
complexe si care trebuie cunoscute si identificate cu atentie in fiecare caz in parte. Acestea
stau la baza oricarei terapii a limbajului, centrata nu doar pe dezvoltarea limbajului si pe
corectarea acestuia, cat si pe imbunatatirea competentelor lingvistice a celui vizat, tinand cont
de specificul dezvoltarii sale.

Lavinia Achim (Neacșu)


Cum influenteaza televizorul dezvoltarea vorbirii copiilor nostri
Nu de putine ori m-am intrebat cat de benefica este vizionarea televizorului pentru copiii
mici, aflati in primii ani de viata. Privind in spate spre copilaria mea, imi dau seama ca
generatia mea nu a beneficiat de asemenea mijloace interactive. Eram copiii care ieseau in
curtea blocului, zilnic la joaca, pe care mamele ii strigau sa se intoarca in casa atunci cand
soarele apunea.
Lucrurile s-au schimbat intre timp. Ceea ce nu se va schimba niciodata este faptul ca
intotdeauna parintii vor incerca sa daruiasca tot ce e mai bun propriilor copii. Din pacate,
societatea actuala ne obliga uneori si la sacrificii, ne obliga sa ne desprindem de copilul
nostru mic, pentru a ne intoarce la serviciu, pentru a castiga suficient pentru a-i oferi lui o
viata decenta. M-am intalnit cu parinti care mi-au spus ca au fost nevoiti sa apeleze la ajutorul
bonelor pentru a face fata, iar acestea au stricat mult in educatia copilului, "uitand" de el la
televizor pentru ca acolo statea cuminte. Sunt cazuri punctuale, desigur, in care situatia
aceasta, prelungita in timp, a influentat mult comportamentul ulterior al copilului.
Ceea ce este mai tulburator este faptul ca studiile arata ca mentinerea copilului in mediul
comunicarii video poate fi comparata cu intrarea intr-o stare semi-hipnotica, in care activitatea
corticala este considerabil inhibata, mai ales la nivelul emisferei stangi, care se ocupa de
organizarea, analiza si judecata datelor primite. De asemenea, se pare ca prin vizionarea la
TV cel care este vatamat este cortexul prefrontal, care integreaza gandurile, emotiile,
motivatiile. La nivelul lui se realizeaza constientizarea optiunilor, consecintelor, perspectivelor
oricarei actiuni, practic a oricarui fapt cu care ne confruntam. Unii autori sunt si mai drastici
decat atat, afirmand ca televizorul "amputeaza" imaginatia, dar si vorbirea. Fenomenul e
similar situatiei in care o functie, ne mai fiind folosita, slabeste, la fel ca un muschi nefolosit.
Dependenta de televizor este si ea un fenomen ce poate aparea in acest context. Am
intalnit la sectia de neuropsihiatrie infantila a unui spital renumit din Bucuresti un copil de nici
2 ani considerat cu note autiste, dobandite in urma vizionarii TV nesupravegheate de catre
adult.
Evident, subiectul nu trebuie dus la extrem. Vizionarea TV este utila pentru stimularea
vorbirii copilului, dar nu in orice conditii. Important este ce si cat urmareste copilul dvs. Astazi
desenele animate trebuie selectate cu mare grija. In cazul lor, ne putem lovi de traduceri
neadecvate si de foarte multe modele de agresivitate verbala si fizica. Uneori, televiziunea
promoveaza chiar reclame in care vorbeste un copil "rarait" sau unul "sasait" si care par
foarte simpatice, la prima vedere, dar care nu fac decat sa ofere un model verbal incorect
pentru copii nostri care se afla la varsta optima de dezvoltare a limbajului.
Acordati mare atentie modului in care copiii dvs isi petrec timpul!

Iata cateva informatii pe aceasta tema la emisiunea "Ce se intampla, doctore?", in cadrul
careia am participat prin scurte interventii:

Lavinia Achim (Neacșu)


logoped
lavinia.achim86@gmail.com
Dezvoltarea limbajului...

Limbajul copilului este un element foarte important al dezvoltarii lui, dar si un indicator
important, pentru dumneavoastră ca parinti, atunci cand evolutia copilului nu este una
normala, dezirabila. Prima forma de comunicare a copilului mic este zambetul, ca urmare a
zambetului si a afectiunii pe care i–o arata mama. Copilul ii raspunde prin zambet mamei,
acesta constituind si prima forma de comportament social.
Incepand cu varsta de 3 luni, veti observa la copilul dumneavoastra combinarea
formelor de comunicare nonverbala (expresii faciale, zambete, gesturi) cu cele de comunicare
verbala: copilul scoate sunete specifice, ca raspuns la stimularea cu obiecte placute sau la
aparitia unor figuri familiare in jurul sau. Copilul incepe sa gangureasca. Cu toate ca sunetele
pe care el le emite pot sa vi se para la fel de difuze ca inainte de aceasta varsta, ele exprima
de fapt o stare pe care o are copilul (poate fi o stare de confort sau de disconfort, dar poate fi
si o cerinta). Cu timpul, aceste sunete incep sa se diferentieze si sa capete anumite
semnificatii, fie prin intentie, fie prin acordarea de valoare sunetelor, semnalizand starea de
foame, de sete, lipsa de confort, de satisfactie, de bucurie. Aceste sunete incep sa se
uneasca, pe la 5-6 luni, in diferite silabe ce se repeta (ta, ma, pa). Aceasta etapa poarta
numele de “lalatiune”. Copilului ii produce placere pronuntarea acestor sunete, motiv pentru
care poate sa le repete la infinit. In urmatoarele luni, sunetele pe care le emite el sunt tot mai
asemanatoare cuvintelor pe care le aude. Daca in familie atmosfera lingvistica este una
favorabila, copilul fiind mereu antrenat in procesul de comunicare, progresele in achizitia si
intelegerea vorbirii vor fi mai rapide. Desigur, dezvoltarea limbajului copilului este in stransa
legatura si cu capacitatea lui de a imita ceea ce spune adultul. La 1 an, copilul incepe sa
rosteasca primele cuvinte (“mama”, “tata”), lucru care ii permite o mai buna relationare cu
ceilalti. In aceasta perioada, isi doreste tare mult sa se faca inteles, motiv pentru care isi
foloseste mimica, vocea, gesturile. La 15 luni, el incepe sa utilizeze cuvinte simple pentru a
substitui propozitii (de exemplu, spune “sus” pentru a exprima dorinta de a fi luat - ridicat in
brate). La 2 ani, performantele lingvistice se imbunatatesc rapid; in jurul varstei de 3 ani,
copilul emite propozitii complete si, in general, corecte din punct de vedere gramatical. Astfel,
in perioada 1-3 ani, vorbirea copilului se dezvolta intens, iar vocabularul copilului poate
ajunge chiar la 1000 cuvinte spre sfarsitul acestei perioade. Din acest moment, copilul isi
poate exprima mai bine trebuintele si dorintele, folosind cuvinte pe care invata treptat sa le
lege intre ele. Acest lucru va face mai putin dificila comunicarea cu el si va va ajuta sa
intelegeti mai bine ceea ce va solicita.
Primele sunete pe care le emite copilul (in primul an de viata) sunt vocalele, urmate de
sunetele “T”, “D”, “N”. Acestea sunt mai usor de emis pentru copil. In al doilea an de viata,
copilul reuseste sa emita si sunetele “P” si “B”, iar in al treilea an are capacitatea de a
pronunta si sunete precum “S”, “Z”, “J”, “Ş”, “L”, “R”. Acestea presupun o mai buna
coordonare la nivelul organelor implicate in vorbire (limba, buze, obraji). Nu trebuie sa fiti
deloc uimiti daca primul cuvant pe care il rosteste copilul dumneavoastra este “tata” si nu
“mama”, asa cum va asteptati. Sunetul “T” este mai usor de pronuntat pentru copilul mic!
In aceasta perioada, datorita caracteristicilor dezvoltarii copilului in general si a unei
insuficiente maturizari la nivelul organelor implicate in vorbire, in vorbirea copilului pot sa
apara anumite dificultati de pronuntie. Copilul poate omite anumite sunete, sau le poate
inlocui cu altele. El poate inversa sunetele intre ele sau uni cuvinte. Pana la 3-4 ani aceste
particularitati sunt firesti si pot fi pasagere, insa atunci cand ele persista si dupa aceasta
varsta, apare pericolul formarii unor deprinderi gresite de vorbire. In astfel de situatii, va
recomandam sa va adresati unui specialist logoped pentru a afla ma multe informatii despre
posibilitatile de corectare a limbajului.
In perioada prescolara (3-6-7 ani), limbajul dobandeste un rol tot mai important la
nivelul activitatii psihice a copilului. Vorbirea prescolarului este mai coerenta, mai logica. Din
punctul de vedere al vocabularului, invatarea limbajului cunoaste o evolutie spectaculoasa,
începand cu varsta de 2 ani, cand vocabularul copilului are aproximativ 100 de cuvinte, pana
la varsta de 6 ani, cand acesta atinge aproximativ 2500 de cuvinte, copilul fiind, la aceasta
varsta, apt pentru a se implica activ în comunicarea sociala. In cadrul activitatilor de joc in
care sunt implicati copiii, fie la gradinita, fie chiar acasa, in diverse jocuri pe care le
desfasurati cu ei, veti observa tendinta lor de a inventa cuvinte si expresii inedite, mai ales in
acele situatii pentru care nu gasesc imediat expresia potrivita.
De asemenea, in cadrul intregului proces de insusire a limbajul, familia, prezenta si
deschiderea spre comunicare din partea parintilor trebuie sa constituie un stimul permanent
pentru copil. Chiar si atunci cand copilul este mic si sunteti convinsi ca el nu intelege ceea ce
ii spuneti, comunicarea cu el trebuie sa fie permanenta, o constanta a mediului sau de viata.
Este important sa ii vorbiti cat mai mult si cat mai variat! Fiti siguri ca el nu doar va aude…

Lavinia Achim (Neacșu)


logoped
lavinia.achim86@gmail.com
Bâlbâiala sau balbismul
IUNIE 27, 2013 | VALENTIN MIREA
Balbismul este o tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii „care constă în
funcţionarea defectuoasă a reglajului verbal, în dezordini intermitente ale
pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate
urmate de dificultăţi în articularea unor cuvinte” (Stănică, C. şi Vrăşmaş, E.,
1994, p. 207). O altă denumire a balbismului mult mai des întâlnită în limbajul
comun este bâlbâiala. Literatura de specialitate prezintă patru forme clinice ale
balbismului, şi anume: forma clonică manifestată prin repetarea explozivă,
necontrolată a suntelor sau silabelor, forma tonică manifestată printr-un blocaj
subit în vorbirea fluentă din cauza apariţiei încordării musculare şi forma mixtă,
fie cu predominanţă clonică (balbismul clono-tonic), fie cu predominanţă tonică
(balbismul tono-clonic) (Verza, 2007; Stănică şi Vrăşmaş, 1994; Coord. Burlea,
G. Şi Burlea, M., Mereuţă, M., Zanfirache, A., Milici, R. C., Burlea, A., 2004) şi
balbismul neurogen în care tulburarea apare din cauza unei „deficienţe în zona
vorbirii din creier – disfuncţia semnalelor nervoase spre nervi şi musculatura
utilizată în vorbire” (Airinei, 2011).

Simptomatologia balbismului cuprinde modificări de vorbire, mişcări şi acţiuni


asociate şi modificări psihice. Debutul acestor simptome este de obicei în jurul
vârstei de trei ani, atunci când vorbirea copilului intră în etapa de frazare,
moment ce coincide totodată cu intrarea copilului într-un medu social lărgit
(intrarea la grădiniţă). În cele mai multe cazuri, bâlbâiala este temporară şi
persistă o perioadă cuprinsă între două luni şi cinci ani, însă există cazuri în
care tulburarea continuă până la maturitate (în aproximativ 1% din cazuri)
(Airinei, 2011).

Frecvenţa apariţiei balbismului este mai mare în cazul băieţilor decât în cazul
fetelor. Sexul masculin este mai afectat decât cel feminin, existând un raport de
cinci băieţi la o fată diagnosticaţi cu balbism (Todiriţa şi Lupu, 2010).

Modificările de vorbire cuprind: spasmele aparatului fono-articulator care ocupă


un loc dominant în tabloul balbismului (determinate de sunete considerate greu
de pronunţat, de cuvinte noi ce necesită un efort nervos crescut, de cuvinte la
care s-a bâlbâit în trecut sau de ritmul tahilalic ori bradilalic), aritmia manifestată
prin clonii în vorbire şi reacţii neadecvate la solicitările externe, monotonia
vorbirii dată de absenţa accentelor melodice şi semantice, a pauzelor mari,
embolofrazia sau ocolirea modalităţilor directe de exprimare dată de frica de a
pronunţa un cuvânt, inversiuni în cadrul frazei cu scopul evitării cuvintelor
dificile, parazitarea vorbirii de către anumite sunete luate ca suport în exprimare,
vorbirea concisă sau incompletă provenită din teama de a vorbi şi refuzul
categoric de a vorbi (mutismul electiv cauzat de conştientizarea bâlbâielii).
Mişcările şi acţiunile asociate balbismului se referă la sinchinezii (mişcări
involuntare ale unui grup muscular), ticuri (spasme scurte, involuntare, repetitive
ale unei grupe musculare, cel mai frecvent la nivelul feţei, gâtului sau umerilor)
şi ritualul cu rol de deblocare sau liniştire (gesturi care însoţesc vorbirea şi care
apar înaintea sau concomitent cu blocajul exprimării logopatului în scopul de
recăpătare a fluenţei şi a încrederii în capacitatea de exprimare).

Modificările psihice care întregesc tabloul balbismului sunt dezorganizarea în


activitate, starea de încordare şi nelinişte asociată cu vorbirea, nevoia de a se
simţi ocrotiţi, negativismul, izolarea socială, fatigabilitatea intelectuală crescută,
emotivitatea ridicată şi labilitatea afectivă asociate cu anxietate, tulburările de
concentrare a atenţiei, tulburări ale scrisului şi cititului manifestate prin confuzii
sau repetiţii de silabe, cuvinte, pauzare prelungită sau modificarea celor citite în
funcţie de posibilităţile logopatului de pronunţie; starea de încordare din timpul
lecturii poate avea influnţe negative asupra înţelegerii textului, dar cel mai
important element este dezadaptarea şi, uneori, chiar inadecvarea
comportamentului logopatului.

În ceea ce priveşte manifestările simptomatice ale balbismului se poate spune


că ele se reunesc într-un profil unic, distinct în cazul fiecărui logopat
diagnosticat cu această tulburare de limbaj şi comunicare. Unele manifestări pot
avea o rată de apariţie minimă sau nulă în anumite cazuri şi o frecvenţă
crescută în alte cazuri. Intensitatea simptomelor depinde de gradul de
conştientizare a disfuncţionalităţii vorbirii de către logopat şi, spre deosebire de
alte deficienţe de vorbire, se agravează odată cu înaintarea în vârstă a
persoanei bâlbâite, ducând astfel la apariţia logonevrozei. Logonevroza este „o
formă gravă a tulburărilor de ritm şi fluenţă a vorbirii, implicând manifestările
caracteristice bâlbâielii, dar de o intensitate mai mare şi cu efecte devastatoare
în planul personalităţii” (Burlea, G., Burlea, M., 2004, p. 192). Adesea,
logonevroza este însoţită de ticuri, instabilitate psihomotorie, anorexie, enurezis
nocturn, pavor nocturn, insomnie sau alte tulburări ale somnului.

Metodele de terapie aplicate pentru corectarea tulburării balbice sunt


numeroase şi se înscriu atât în sfera terapeutică a logopediei, cât şi în cea mai
largă, a psihoterapiei, utilizând metode şi mijloace proprii amândurora. În
continuare voi prezenta o selecţie de metode aplicate în prezent în terapia
bâlbâielii, metode utilizate cu succes de specialişti în cazuri particulare de
balbism.

Metoda logoterapiei implică vorbirea prelungită recomandată iniţial de A.M. Bell


(Bell, A. M., 1853 apud Tobolcea, I. 2009) care a fost reintrodusă în terapia
balbismului prin forma ei înnoită denumită DAF (delayed auditory feed-back –
întârzierea feedback-ului auditiv) şi care presupune prelungirea sunetelor şi
obişnuirea logopatului cu o rostire uşoară, vocalică, la care participă părţile moi
ale aparatului fono-articulator.

Grafoterapia este metoda dezvoltată de R. Trillat, grafolog la Centrul de Psiho-


Pedagogie „Claude Bernard“ din Paris. Cercetătorul a aplicat o metodă de
corectare grafică sistematică în mai mult de 1.800 de cazuri. Mai întâi a obsevat
scrisul copiilor bâlbâiţi şi apoi le-a cerut acestora să execute mişcări simple, ca
trasarea volutelor. Astfel a descoperit că, şi în scris, bâlbâiţii prezentau aceleaşi
ezitări ca în vorbire. Expertul s-a gândit atunci să le redea acestor copii
încrederea în ei înşişi, învăţându-i să traseze mişcări foarte simple în
momentele de destindere. Pe baza unor exerciţii de relaxare, mişcările scrisului
au fost dozate şi segmentate astfel încât copiii să nu obosească. Aceştia aveau
deplină încredere în terapeut şi nu se simţeau constrânşi. Puţin câte puţin, au
regăsit uşurinţa scrierii şi au pierdut această formă de inhibiţie. Subiecţii (băieţi
şi fete) aveau vârste cuprinse între 6 şi 18 ani. Exerciţiile date s-au axat pe mai
multe aspecte ale scrierii şi au fost dozate în funcţie de dificultăţile grafice: ritm
şi continuitate grafică; originalitatea creatoare a literei; armonia dintre diversele
părţi ale scrierii. S-au constatat ameliorări semnificative, eşecurile ajungând de
ordinul a 20% (Irimia, 2011).

Metoda exerciţiilor de respiraţie are scopul de a regla ritmul respirator,


articulator şi fonator; odată cu agravarea bâlbâielii apare un efort suplimentar ce
duce la contractarea gâtului, iar aceste exerciţii au rol de relaxare. Respiraţia
cea mai potrivită este cea diafragmală. Pe canapea, cu greutatea pe abdomen,
copilul este pus să inspire cu lărgirea cavităţii fără participarea
toracelui. Exerciţiile de respiraţie verbală au scopul de a adapta respiraţia la
fonaţie şi invers pentru o mai bună adaptare la tempoul fluent al vorbirii.

Metoda exerciţiilor pentru restabilirea fluenţei verbale care a dat rezultate în


diferite cazuri presupune utilizarea mai multor procedee (Tudor, 2011, „Metode
folosite în terapia bâlbâielii”):

 Procedeul silabisirii – este folosit în faza iniţială a terapiei şi are efect rapid
asupra opririi repetiţiilor. Nu trebuie folosit mult pentru că ritmul obţinut nu
corespunde ritmului normal al vorbirii. Se foloseşte un metronom căruia i se
imprimă un ritm, iar subiectul trebuie să vorbească silabisit după bătăile
metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capătă
încredere în sine. În bâlbâială, tahilalie şi tumultus sermonis este singurul
procedeu care trebuie folosit.
 Procedeul prelungirii sunetelor – presupune prelungirea primei vocale sau a
tuturor vocalelor pentru a învăţa să vorbească pe scheletul vocalelor
prelungite.
 Procedeul continuităţii tonului vocal – schimbarea intonaţiei sau a accentului
pe silabe. Copilul învaţă numai melodia propoziţiei cu accentul pus unde
trebuie.
 Procedeul coarticulaţiei sunetelor – presupune pronunţarea după scheletul
vocalic pentru a relaxa musculatura şi pentru a preveni spasmele. Se
realizează până când el poate vorbi normal.
 Practica negativă sau bâlbâiala voluntară – se bazează pe ideea că pentru a
destrăma un obiect trebuie să o faci deliberat. Se recomandă în formele
cuvintelor uşoare de care nu se teme pentru a dispărea frica de a greşi. Nu
poate fi folosit la vârstele mici.
 Întreruperea şi reluarea vorbirii „stop- go”- are rolul de a-l obişnui pe subiect
să-şi creeze o stare pregătitoare de câte ori simte apariţia spasmului, pentru
a-şi pregăti respiraţia şi pentru a putea articula cuvântul corect. (Neacşu,
2011)
 Procedeul masticaţiei (utilizat de Demostene) – atunci când vorbim sau
mâncăm participă aceleaşi organe sau muşchi. Dacă logopatul nu are
dificultate mâncând, nu ar trebui nici să se bâlbâie.
 Procedeul asocierii pronunţiei cu scrisul – subiectului i se cere ca atunci când
scrie să şi pronunţe, să lungească vocalele. Înlătură tendinţa de a pronunţa
vocalele cu o durată mai scurtă decât la consoane.
 Procedeul de citire sonoră – se dă un text care nu creează probleme. În citire
logopaul este scutit de formulare şi se orientează după semnele de ortografie.
Psihoterapia în cazurile de balbism cuprinde şi intervenţia familială, consilierea
părinţilor şi a altor persoane care sunt în preajma copilului bâlbâit şi care
trebuiesc responsabilizaţi pentru ca terapia aplicată asupra copilului să dea
roade. Foarte important este ca logopatul să nu resimtă în mod direct sau
indirect presiunea de a iniţia vorbirea sau de o o susţine. La fel de important
este ca interlocutorul să aibă răbdare pentru ca logopatul să îşi ducă rostirea la
bun sfârşit, să nu îl întrerupă sau să termine propoziţiile în locul acestuia,
deoarece ar accentua frustrarea şi inhibiţia logopatului. Astfel, psihoterapia este
baza tratamentului balbismului. Prin intermediul psihoterapiei se poate înlătura
teama de a vorbi care duce la autoanaliza exagerată a vorbirii logopatului şi la
sentimentul de inferioritate, de eşec personal. Tendinţa persoanelor bâlbâite
este subiectivismul ridicat la rang de simptom, îndepărtându-se astfel de
realitate. Ceea ce este imperios necesar în terapia balbismului este a-l convinge
pe logopat că poate vorbi ca orice altă persoană dacă îşi organizează vorbirea.

Psihoterapia bâlbâielii în forma primară (incipientă) presupune includerea


copilului într-o colectivitate normală (la grădiniţă), în activităţi unde sunt implicaţi
toţi copiii, construirea şi menţinerea unor relaţii armonioase între educatoare şi
copil, pentru ca el să îşi exprime părerile şi cerinţele. Educatorul trebuie să
sesizeze situaţiile care provoacă tulburări şi să îl solicite cu multă prudenţă în
comunicarile ce produc stări tensionate. Stările conflictuale, observaţiile,
întrebările adresate în mod brusc, situaţiile de comunicare în stare de oboseală
intelectuală sau fizică ar trebui evitate.

Este necesară menţinerea situaţiilor favorabile: comunicarea în formele


memorate de copil, implicarea în activităţi de modelaj, desen – în zilele în care
se bâlbâie, expunerea rezultatelor, să fie laudat, implicat în activităţi de dans şi
cântec în cor. Se poate utiliza psihodrama, interpretarea unor roluri, prin trăirea
sentimentelor personajului respectiv astfel încât să-şi învingă timiditatea.

Este util să i se atribuie sarcini de răspundere adaptate, să exerseze vorbirea


fluentă cu întreaga grupă, să facă exerciţii de gimnastică şi de respiraţie în grup.
Antrenarea vorbirii fluente ar trebui să fie realizată prin propoziţii scurte cu
modificarea accentului şi cu lungirea vocalelor.

În forma secundară a balbismului, copilul trebuie învăţat să-şi controleze singur


blocajele. Terapia se face în cabinetele logopedice. Procedeul se bazeaza pe
psihoterapie, pe restabilirea ritmului respirator şi pe restabilirea fluenţei verbale.
Psihoterapia formei secundare a balbismului are rolul de a îndepărta ideile
preconcepute, de a stabili legătura de încredere între subiect şi logoped pentru
a se putea realiza transferul afectiv. Se realizează prin exerciţii repetate şi se
accentuează succesul.

Psihoterapia de relaxare Jacobson se bazează pe faptul că o situaţie


conflictuală atrage după sine o stare de hipertensiune şi de aceea subiectul
trebuie învăţat să se relaxeze. Prin relaxarea conştientă a unor muşchi obţinem
deconectarea lor treptată (Tudor, 2011).

Psihoterapia ocupaţională şi ludoterapia se aplică mai ales preşcolarilor,


acestea distrăgând atenţia de la problemele de pronunţie şi comutând-o pe
activităţi ce valorizează alte capacităţi şi abilităţi ale logopatului, uşurând astfel
tocmai vorbirea.

La bâlbâiţii cu tendinţe agresive se recomandă descărcarea chinetică, subiecţii


sunt solicitaţi să facă diferite mişcări până când se liniştesc.

de Alexandra Mişcov
Metode folosite in terapia bâlbâielii
DE LOGOPEDVIORICA PE MARTIE 30, 2012

Balbaiala prezinta o forma primara (usoara)si una secundara.

In forma usoara ,initial terapia se poate face de catre familie si educatoare.

Masuri educative care trebuiesc luate pentru inlaturarea balbaielii(terapie indirecta):

-Inlaturarea sau micsorarea intensitatii factorilor conflictuali care intretin balbaiala;

– Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate ,influenţarea copilului prin jocuri care dezvoltă curajul,
evitând jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzică fără a se exagera evitându-se genurile de muzică
care stârnesc agresivitatea;

-Cresterea rezistentei la factori stresanti prin calirea phihofiziologica-program de viaţă, cu asigurarea orelor
de somn liniştit, evitarea stărilor de agitaţie înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate, excursii,
activităţi sportive.

-Exersarea vorbirii fluente fără a i se atrage atenţia, prin conversaţii cu propoziţii simple, conţinut accesibil,
mişcări bine conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebări bruşte exerrsarea vorbirii fluente in situatii ce
stimuleaza siguranta si dorinta de comunicare

– Atunci când copilul întâmpină dificultăţi ,părinţii trebuie „să îi ia cuvântul din gură”.

– Nu trebuie forţat să pronunţe propoziţii la care s-a tulburat pentru că este făcut atent inutil.

– Utilizarea poveştilor, a cărţilor ilustrate, îmbogăţind astfel vocabularul copilului.

In grădiniţă copilul trebuie inclus într-o colectivitate normală, în activităţi unde sunt implicaţi toţi copii.

Trebuiesc respectate urmatoarele indicatii:

-Relaţii armonioase între educatoare şi copil, pentru ca el să îşi exprime părerile şi cerinţele. Ea trebuie să
sesizeze situaţiile care provoacă tulburări. Să fie solicitaţi cu multă prudenţă în comunicările ce produc stări
tensionate, suprasolicitatoare.

-Evitarea stărilor conflictuale, a observaţiilor, a întrebărilor adresate în mod brusc, a situaţiilor de


comunicare în stare de oboseală intelectuală sau fizică.
-Menţinerea situaţiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta, implicarea în activităţi de
modelaj, desen – în zilele în care se bâlbâie, expunerea rezultatelor, să fie lăudat, implicat în activităţi de
dans şi cântec în cor.

-Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trăirea sentimentelor personajului respectiv
astfel încât să-şi învingă timiditatea.Să i se atribuie sarcini de răspundere adaptate.

-Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupă, exerciţii de gimnastică, de respiraţie în grup.

-Exersarea vorbirii fluente prin propoziţii scurte cu modificarea accentului şi cu lungirea vocalelor

Psihoterapia formei secundare a balbaielii.

Terapia se face în cabinete logopedice. Procedeul se bazează pe psihoterapie(cresterea increderii in


propriile forte), pe restabilirea ritmului respirator şi restabilirea fluenţei verbale. Are rolul de a îndepărta
ideile preconcepute, stabilirea legăturilor de încredere între subiect şi logoped pentru a se putea realiza
transferul afectiv. Se realizeaza prin exercitii şi se accentuează succesul.

Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazează pe faptul că o situaţie conflictuală atrage după sine o stare
de hipertensiune şi de acea subiectul trebuie învăţat să se relaxeze.

Relaxarea conştientă a unor muşchi- după o perioadă ei ajung să se deconecteze.

La bâlbâiţi cu tendinţe agresive se recomandă descărcarea kinetică, subiecţii sunt solicitaţi să facă diferite
mişcări până când se liniştesc.

EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator şi fonator; odată cu


agravarea bâlbâieli apare un eefort suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar aceste exerciţii au rol de
relaxare. Respiraţia cea mai potrivită este cea diafragmală. Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul
este pus să inspire cu lărgirea cavităţii fără participarea toracelui. Exerciţii de respiraţie verbală- au scopul
de a adapta respiraţia la fonaţie şi invers. Exerciţii cu marcarea timpilor respiratori şi inspiratori cu
pronunţarea vocalelor.

EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE Există mai multe procedee care au dat
rezultate în diferite cazuri:

1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza iniţială a terapiei şi are efect rapid asupra opririi repetiţiilor. Nu
trebuie folosit mult pentru că ritmul obţinut nu corespunde ritmului normal al vorbirii.

Se foloseşte un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiectul trebuie să vorbească silabisit după
bătăile metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capătă încredere în sine. În bâlbâială,
tahilalie şi tumultus sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.

2. Procedeul prelungirii sunetelor – presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a
învăţa să vorbească pe scheletul vocalelor prelungite.

3. Procedeul continuităţi tonului vocal – schimbarea intonaţiei sau a accentului pe silabe. Copilul învaţă
numai melodia propoziţiei cu accentul pus unde trebuie.

4. Procedeul coarticulaţiei sunetelor – presupune pronunţarea după scheletul vocalic pentru a relaxa
musculatura şi pentru a preveni spasmele. Se realizează până când el poate vorbi normal.

5. Practica negativă sau bâlbâiala voluntară – se bazează pe ideea că pentru a destrăma un obiect trebuie
să o faci deliberat. Se recomandă în formele cuvintelor uşoare de care nu se teme pentru a dispărea frica
de a greşi. Nu poate fi folosit la vârstele mici.
6. Întreruperea şi reluarea vorbiri „stop- go”- are rolul de a-l obişnui pe subiect să-şi creeze o stare
pregătitoare de câte ori simte apariţia spasmului pentru a-şi pregăti respiraţia şi pentru a putea articula
cuvântul corect.

7. Procedeul masticaţiei(Demostene) – Froschels explică că vorbind sau mâncând participă aceleaşi


organe sau muşchi. Dacă el nu are dificultate mâncând nu ar trebui să se bâlbâie.

8. Procedeul asocierii pronunţiei cu scrisul – subiectului i se cere ca atunci când scrie să şi pronunţe, să
lungească vocalele. Înlătură tendinţa de a pronunţa vocalele cu o durată mai scurtă decât la consoane.

9. Procedeul de citire sonoră – se dă un text care nu creează probleme. În citire sunt scutiţi de formulare şi
se orientează după semnele de ortografie.
Balbismul la adult
Informații de bază

 Ce este bâlbâiala?

Bâlbâiala este o tulburare de ritm și fluență a vorbirii, caracterizată prin perturbarea fluidității exprimării
verbale. Se manifestă prin repetări sau prelungiri involuntare, sonore sau silențioase, ale sunetelor, silabelor,
cuvintelor.

 Cât de multi oameni se bâlbâie?

Studiile arată că aproximativ 1% din populația largă se bâlbâie. Procentul celor care s-au bâlbâit, cel puțin
o dată in viață, este de 5%.

 Ce fel de oameni se bâlbâie?

În cazul copiilor mai mari și al adulților, se bâlbâie mai mult bărbații decât femeile. Raportul este de 4:1. În
cazul copiilor mici, raportul este aproximativ 2:1, fapt care sugerează că în cazul fetelor dificultățile sunt
depășite mai usor. Cei care se bâlbâie nu sunt cu nimic diferiți comparativ cu ceilalți oameni, din punct de
vedere intelectual, emotional etc.
Există numeroase personalități care se bâlbâie sau s-au bâlbâit în trecut, fapt care indică multitudinea de
profesii pe care le pot avea cei care se bâlbâie. Dintre acestea, se numară:
- șefi de guvern sau de stat: Winston Churchill, King George VI, împaratul Claudius;
- actori: Marilyn Monroe, James Earl Jones, Rowan Atkinson, Bruce Willis, Julia Roberts, Hugh Grant;
- cantareți: "Scatman", Gareth Gates, Carly Simon;
- prezentatori: Martyn Lewis, Nicholas Parsons;
- scriitori: Lewis Carroll, Margaret Drabble;
- oameni de știință: Steven Hawking, Charles Darwin;
- sportivi: Tiger Woods;
- compozitori: Andrew Lloyd Webber.

 Cand debutează bâlbâiala?

În copilărie, vorbirea mai puțin fluentă poate fi luată ca etapa în dezvoltarea limbajului copilului. Din dorința
de a emite cât mai corect cuvintele, copiii pot repeta anumite silabe ale acestora de 1-3 ori. Până la vârsta
de 4-5 ani, acest lucru poate fi considerat normal, iar bâlbâiala este considerată de natură fiziologică. După
această vârstă, ea capătă importanță logopedică. La copii, bâlbâiala în sine începe frecvent între 2 și 5 ani.
Există tendința ca acești copii sa depășească aceste dificultăți în mod spontan.
Există puține cazuri în care ea să apară în adolescență. În cazul adulțiilor, bâlbâiala poate surveni ca
urmare a unor probleme neurologice, a unui atac cerebral sau a unor răni la cap. Uneori, bâlbâiala se
datorează unor evenimente traumatice sau a unor perioade foarte stresante. Practic, bâlbâiala se poate
instala la orice vârstă și are, de cele mai multe ori, un substrat emotional.

 Balbaiala e ereditara?

Ereditatea nu poate fi invocată, decât în anumite cazuri în care, într-adevar, bâlbâiala apare la generații
succesive.
 Care sunt cauzele apariției bâlbâielii?

Un raspuns scurt ar fi acela că încă ele nu sunt cunoscute cu exactitate. Unele studii susțin că ar exista
diferențe în ceea ce priveste activitatea cerebrală la persoanele care se bâlbâie, comparativ cu cele care nu
se bâlbâie.

 Factori care deseori pot reduce bâlbâială:

- vorbirea într-un mod alterat; aceasta implică și folosirea unui accent sau a unei voci diferite, vorbirea mai
lentă, vorbirea în șoaptă, vorbirea monotonă; unele persoane susțin chiar că în timp ce interpretează un rol
pe scenă, nu se mai bâlbâie;
- vorbirea în același timp cu o altă persoană sau cu alte persoane;
- citirea - în cazul unor persoane (poate pentru că în această situație, cuvintele sunt la îndemână, ele
nemaitrebuind căutate în minte);
- citirea aceluiași pasaj de mai multe ori (este uneori denumită "efectul de adaptare");
- vorbitul cu copii mici sau cu animale;
- cântatul (se întalnesc foarte putini adulți care să se balbaie în timp ce cântă; cântatul presupune vibrarea
continuă a corzilor vocale, respirație controlată, precum și implicarea unei părți diferite a creierului);
- vorbitul când sunteți singuri sau când vă simțiți relaxați;
- apelul la factori care distrag atenția de la discurs, cum ar fi lovitul cu pixul pe masă în timp ce vorbesc;
acest gest îi face să nu se gandească la discursul lor, fapt care pare că ar reduce pe moment bâlbâiala.

 Factori care deseori agravează bâlbâiala:

- vorbitul la telefon;
- vorbitul în fața unui grup de persoane, mai ales în situațiile în care vorbitorul nu le cunoaște;
- solicitarea de a furniza informații specifice, precum nume, adresă, data nașterii;
- conversația cu figuri autoritare;
- cititul - pentru anumite persoane;
- situațiile stresante (spre exemplu, interviurile);
- alcoolul - în cazul unora, reduce bâlbâiala, pentru ca îi relaxează; în alte cazuri, o agravează, el
influențând controlul asupra discursului;
- emotiile crescute (spre exemplu, anxietatea).

* informatiile din acest articol au fost confruntate și cu studii europene din domeniu (Turnbull &
Stewart, 2010).

Terapia bâlbâielii la adult

Datorită faptului ca, asa cum menționam anterior, bâlbâiala poate avea la baza diverse evenimente
stresante sau emoționale extrem de intense, în terapia eficientă a bâlbâielii pot fi luate în considerare mai
multe modalități de intervenție, ce ar trebui combinate:

1. Terapie logopedică - aceasta poate include:

- abordări psihologice, precum consiliere, fortificare personala, terapie cognitiv-comportamentală etc.;;


- desensibilizare și reducerea tendinței de a evita situațiile comunicaționale;
-creșterea fluenței în vorbire;
- controlul respirației, al relaxarii și al anxietății;
-dezvoltarea aptitudinilor sociale și comunicaționale.

2. Tratament medicamentos : unii doctori de familie prescriu diverse medicamente pentru adulții care
se bâlbâie, ca tratament de scurtă durată.

3. Psihoterapie. Aceasta se va centra pe scăderea anxietăţii legate de momentul vorbirii, ameliorarea


ritmului vorbirii prin creşterea stimei de sine; diminuarea comportamentelor de evitare, creşterea gradului
de interacţiune socială, relaxarea generală a organismului, readucerea vorbirii către un control inconștient
și involuntar.

4. Dispozitive de feedback auditiv: în ultimii ani au aparut pe piață, pentru persoanele care se bălbăie,
cateva dispozitive care modifică modul în care oamenii își aud propria vorbire. Aceste dispozitive se
montează fie într-o ureche, fie chiar în ambele urechi, oferindu-le oamenilor posibilitatea de a auzi propria
vorbire cu o mica întarziere, cu eliminarea sunetelor care afecteaza timbrul și cu modularea vocii.

5. Altele: din când în când, diverse persoane organizează cursuri, de obicei pentru adulți cu bâlbâială,
dar tot mai des extinse și pentru copii. Aceste cursuri au la bază, deseori, propria lor experiență cu privire la
bâlbâiala sau un tratament propriu. Aceste cursuri tind să adordeze în aceeași manieră toți clienții.

Terapia logopedică bâlbâielii :

Cănd vorbim despre terapia bălbăielii, trebuie neaparat să avem în vedere faptul că bâlbâiala este
deosebit de rezistentă la corectare. Intervenția logopedică acționează asupra manifestarilor, dar nu
întotdeauna și asupra cauzei, care, asa cum menționam, este deseori de ordin emoțional. Astfel, pentru ca
terapia logopedică să fie eficientă, se recomandă a fi insotțită, cel mai adesea, de psihoterapie. La nivel
logopedic, se au în vedere restabilirea ritmului respirator și a fluenței verbale.

Principalele metode logopedice folosite sunt

 vorbirea prelungită, cântată sau monotonă;


 folosirea unei vorbiri melodice sau cântate, prin prelungirea sunetelor;
 selectarea cuvintelor, consoanelor critice și adoptarea unei corectări ca în cazul tulburărilor de
pronunție, introducându-se în paralel vorbirea ritmică, odată cu invățarea așezării limbii într-o
anumită poziție caracteristică emiterii corecte a sunetului respectiv;
 restabilirea fluenței verbale: silabisirea, prelungirea sunetelor, continuitatea tonului vocal,
coarticularea sunetelor, întreruperea și reluarea vorbirii (procedeul STOP-GO), procedeul asocierii
pronunției cu scrisul, citirea sonoră;
 exersarea vorbirii de la simplu la complex: întâi a cuvintelor critice, apoi a propozițiilor simple, dar
critice; recitarea unui text cunoscut; povestirea; folosirea conversației;
 pentru limba română un rol esential îl au exercițiile de respirație, exersarea vorbirii de la simplu la
complex, vorbirea concomitentă cu logopedul, vorbirea reflectată, vorbirea independentă; se
folosesc: introducerea ritmului in vorbire (prin metronom), introducerea gestului adecvat (ca mijloc ce
sustine declansarea vorbirii), introducerea cântatului (alungirea sunetelor, cuvintelor la care are
dificultăți persoana implicată în terapie);
 unii logopezi optează și pentru procedeul masticației (persoana trebuie să-și închipuie că în loc să
vorbească, mestecă) și procedeul practicii negative (i se solicită persoanei care se bâlbâie să încerce
să se bâlbâie și mai tare, cu scopul de a dezvolta o reacție negativă cu privire la fenomenul bâlbâielii;
acest procedeu se recomandă a fi aplicat cu restricție, deoarece implică posibilitatea de a nu obține
efectul dorit);
 exerciții pentru antrenarea discernămantului auditiv: exersarea intonației; exerciții de accentuare;
exerciții de modulare a intensității; exerciții de variație a tempoului.

Lavinia Neacșu
logope
Forme de manifestare a tulburarilor de limbaj si terapia limbajului

1.Tulburari ale limbajului oral si scris.

Clasificarea facuta de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, este o clasificare mult mai adecvata,
tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic,
simptomatologic si psihologic. Aceasta clasificare a fost realizata prin imbinarea
criteriilor de mai sus, a fost descrisa in doua din lucr 111n1316b arile anterioare (1977,
1983 ) si s-a impus in literatura de specialitate romaneasca si straina. Sintetic,
clasificarea respectiva se rezuma la urmatoarele categorii de tulburari de limbaj:

1. tulburari de pronuntie (dislalia, rinolalia, disartria);

2. tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, lohonevroza, tahilalia, bradilalia,


aftongia, tulburari pe baza de coree, tumultus sermonis);

3. tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia, pseudofonastenia,mutatia


patologica);

4. tulburari ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia, disgrafia-agrafia);

5. tulburarile polimorfe (afazia, alalia);

6. tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard


sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din
autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect, etc.);

7. tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,


bradifazia s.a.) .

O asemenea clasificare este importanta nu numai pentru activitatea de cunoastere si


terapie logopedica, dar si pentre diagnoza si prognoza tulburarilor de limbaj.
In activitatea de corectare, diagnosticul diferential curect inlesneste stabilirea
metodologiei de lucru si fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizeaza
in raport cu diagnosticul diferential, de particularitatile psihice ale persoanei, de varsta
cronologica si mintala, de conditiile de educatie, de sex. Exista si situatii cand apar
dificiltati im stabilirea diagnosticului diferential si acestea au la baza lipsa de experienta
a evaluatorului, o examinare sumara, pripita, neluarea in considerare a tuturor
manifestarilor si factorilor determinanti, ceea ce poate duce la confundarea unor
tulburari de limbaj cu altele.

La aceste situatii se adauga si factori obiectivi, concretizati in asemanarile accentuate


dintre tulburari, in manifestari relativ inconstante in raport de dispozitia subiectului la
un moment dat.
-de exemplu: manifestarile alalicului pot fi confundate cu cele ale vorbirii unor
handicapati de intelect sever, cu lipsa de vorbire a surdo-mutilor, cu vorbirea
dizartricilor, a afazicilor si a celor cu mutism psihogen.

Pentru a evita aceste confuzii, invastigatiile trebuie sa contina pe directia examenului


psihologic, si alte explorari pe care le considera necesare speciajistul in logopedie.

2.Terapii specifice de compensare si învatare a limbajului: terapia tulburarilor de


limbaj, demutizarea, audiologia educationala si tehnologica, educatia vizual-
perceptiva, orientarea spatiala si mobilitatea, corectarea defectelor neuromotorii,
psihoterapia comportamentala.

1. METODE sI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI

Metode cu caracter general

Acestea nu se adreseaza direct sunetului dar pregatesc organele fonoarticulatoare


pentru aplicarea celor specifice. Se refera la:

a. Dezvoltarea motricitatii generale si a motricitatii aparatului fonoarticulator.

La copiii care prezinta neîndemânare motorie se realizeaza prin exercitii fizice care
au scopul de a facilita realizarea miscarilor complexe ale diferitelor grupe de
muschi, ce iau parte la activitatea de respiratie si la motricitatea aparatului
fonoarticulator. În pronuntie aparatul fonoarticulator adopta pozitii fie de relaxare,
fie de încordare. Acestea pe portiuni nespecifice sunetului afecteaza pronuntia,
timbrul si înaltimea vocii. Aceste exercitii trebuie adaptate la particularitatile
logopatilor: la cei hipochinetici- miscarile motrice generale (saritul) asociate cu
pronuntia normalizeaza tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici-
exercitii de relaxare asociate cu pronuntia pentru a ameliora rigiditatea
articulatorie.

Exercitii pentru motricitatea faciala- sunt necesare la copii care prezinta pareze
faciale sau asimetrii faciale: ridicarea si coborârea sprâncenelor, umflarea
simultana si alternativa a obrajilor, imitarea râsului, închiderea ochilor

Exercitii pentru motricitatea labiala - miscarea buzelor exercita un rol important în


pronuntie: închiderea si deschiderea buzelor. Aceste exercitii sunt necesare marii
majoritati a dislalicilor, dar mai cu seama la cei cu dislalii audiogene, cu disglosii si
la cei care au anomalii ale buzelor; acestia din urma au o lipsa de sincronizare a
buzelor, a miscarii lor. Exemple de astfel de exercitii: acoperirea alternativa a unei
buze cu cealalta; strângerea si umflarea obrajilor si suflarea aerului cu putere;
formarea unei palnii; tuguierea buzelor, întinderea comisurilor buzelor si strângerea
cu putere; umflarea obrajilor si retinerea aerului; vibrarea buzelor prin imitarea
sforaitului; tinerea unui obiect pe buze; imitarea sarutului.

Exercitii pentru motricitatea linguala - limba detine cel mai activ rol, ea
contractându-se, dilatându-se si astfel luand diferite pozitii. Exemple de exercitii:
deschiderea gurii si scoaterea ritmica si rapida a limbii, apoi retragerea ei; ridicarea
limbii deasupra buzei superioare si deplasarea ei stânga/ dreapta, sus/ jos, imitarea
diferitelor fenomene ale naturii, tremuratul, mersul locomotivei, sprijinirea limbii
pe gingia superioara astfel incat sa sa se realizeze indoituri succesive, formarea
asa-zisei "cupe" cu limba, etc.

Exercitii pentru motricitatea mandibulara: ridicarea si coborârea ritmica a


maxilarelor, stânga/ dreapta cu opunerea rezistentei; imitarea rumegatului
animalelor, imitarea cascatului.

Exercitii pentru motricitatea valului palatin (pronuntie nazala) - umflarea


obrajilor si tinerea aerului sau aruncarea lui afara; ingerarea de lichide cu
înghitituri mici; masaj al valului palatin.

b. Exercitii pentru educarea respiratiei- presiunea este mai accentuata la


consoanele surde decât la cele sonore (p-b). La barbati se distinge o respiratie
costo-abdominala, in care rolul cel mai important in expir il are muschii abdominali
si costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin
contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice.

Exercitiile se desfasora in functie de varsta subiectului, astfel la copiii mici ele se


vor desfasura sub forma jocului in aer liber sau in camere bine aerisite, umflarea
baloanelor, suflarea într-un pahar cu apa improvizând o poveste, suflarea în diferite
instrumente. La copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale,
spirometrul, dar se exersa inspir-expirul si pe baza apelarii la intelegere.

Pe canapeaua logopedica în pozitia de culcat cu greutati pe abdomen si pe piept,


doi timpi se inspira apoi doi timpi expira, dupa care se ridica timpii de executare a
exercitiului; acest exercitiu se efectueaza pentru întarirea musculaturii diafragmei.

Se mai folosesc: expir-inspir pe baza unor pauze prestabilite, aburirea unei oglinzi,
prin eliminarea jetului de aer alternativ, pe nas si pe gura.

c. Exercitii pentru educarea auzului fonematic - se refera la capacitatea de


diferentiere si identificare a sunetului. Pronuntia fiind un sistem senzorial motric,
emisia si receptia se influenteaza reciproc, controlul si emiterea sunetelor
presupune perceperea corecta a sunetelor emise de altii precum si autocontrolul
auditiv. Prin feed beak sunetul articulat si efectul se integreaza într-o unitate ce
primeste semnificatia fonematica senzoriomotorie prin raportare la sistemul
fonologic. Pentru a deprinde asemenea conexiuni senzorial- motorii copilul are
nevoie de o dezvoltare a organelor ce participa la respiratie, articulatie, fonatie,
precum si de o capacitate de întelegere a sensului structurii în ansamblul sau,
precum si a fiecarui sunet în parte ca o unitate distincta în cuvânt.

În perioada însusirii vorbirii pot sa apara neconcordante în realizarea acestui feed


beak, astfel când deprinderile motrice privind forta, precizia articularii devanseaza
procesele psihomotrice ce stau la baza capacitatii de percepere, se formeaza
deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul auditiv si se pot
fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt necesare urmatoarele
exercitii: de tipul "ghicirea vocii care te-a strigat", "telefonul fara fir", exercitii de
diferentiere a sunetelor fizice (zgomote) sau identificarea sursei si directiei;
identificarea sunetelor fizice produse de diferite obiecte, instrumente muzicale
pentru dezvoltarea atentiei auditive; exercitii pentru dezvoltarea memoriei auditiv
verbale: reproducerea de serii de silabe fara sens, memorarea unor cifre; se fac
exercitii de analiza si sinteza fonematica la copii mici care nu pot desparti cuvintele
în unitati fonematice; exercitii de desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza
analizei auditive, si sa formeze un cuvânt din sunete.

Daca se fac exercitii bazate exclusiv pe articulare fara dezvoltarea capacitatii de


diferentiere si autocontrol auditiv, aceste exercitii nu au efect pentru ca logopatul
nu îsi sesizeaza propriile miscari si semnificatia sunetelor emise.

d. Exercitii de educare a personalitati- din momentul începerii activitatii logopedice


se urmaresc urmatoarele obiective: redarea încrederii în propriile posibilitati,
crearea convingerii ca tulburarea nu presupune deficienta intelectuala si ca
tulburarea poate fi depasita, înlaturarea negativismului.

Acestea se realizeaza prin "trairea succesului", prin înregistrarea vorbirii la început


si compararea ei cu cea ulterioara în vederea observarii progreselor facute pe
parcurs.

In acest sens un rol important il constituie psihoterapia, pentru care trebuie sa se


aiba in vedere etiologia si simptomatologia tulburarii, dar si varsta subiectului,
particularitatile personalitatii lui, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala.
Scopul ei principal il constituie inlaturarea starilor psihice conflictuale.

Metode si procedee cu caracter specific

Aceste metode se adreseaza strict sunetului afectat. Rezultatele cele mai eficace si
mai rapide, in corectarea tulburarilor de pronuntie, se obtin prin emiterea corecta
a sunetului afectat, si apoi introducerea sa in cuvant si propozitie. Automatizarea
pronuntiei corecte se face prin folosirea cuvintelor ce contin sunetul respectiv, in
pozitie initiala, mediana si finala.

1. Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obtinerea izolata a sunetului se face


prin doua procedee:

-Procedeul demonstratiei articulatorii.

-Derivarii sunetului din sunetele pronuntate corect

2.Etapa de consolidare - exersarea sunetului în silabe fara sens în care sunetul se


afla la început, la mijloc si la sfârsit. Se realizeaza cu ajutorul cuvintelor pornind de
la cele mai simple la cele mai complexe, cuvinte care contin sunetul respectiv; este
de preferat ca sunetul afectat sa fie prezent de mai multe ori în cuvânt; apoi sa se
exerseze în propozitii din ce în ce mai grele. În aceasta etapa nu este indicat sa
folosim sunetul cu care se confunda. Logopedul trebuie sa stie ca logopatul si-a
însusit o parte din pronuntia corecta a sunetului, si sa nu uite ca atunci când pleaca
de la cabinet are tendinta sa vorbeasca asa cum este încurajat.

3.Etapa de diferentiere -când sunetul s-a consolidat se exerseaza sunetul alaturi


de sunetele cu care se aseamana în cuvânt si silaba. Se diferentiaza de sunetul cu
care îl confunda. Se introduc cuvinte în care se afla sunete cu care se aseamana.

4.Etapa de automatizare - autocontrolul este minim si poate emite sunetul cu


usurinta. Se considera ca sunetul a fost însusit.

CORECTAREA RINOLALIEI Corectarea rinolaliei se efectueaza mai întâi prin


operatie chirurgicala (extragerea polipilor) apoi prin terapie logopedica, deoarece
tulburarea se manifesta în continuare datorita automatizarii. Exemple de exercitii
de corectare pentru toate formele de rinolalie (inchisa, deschisa, mixta):

-Exercitii pentru mobilitatea valului palatin;

-Exercitii pentru educarea auzului fonematic;

-Exercitii de respiratie pentru dirijarea curentului de aer pe nas: se folosesc oglinzi;


pentru sesizarea narinelor care se misca la "m" si "n" si nu se misca la "p" si "b";

-Exercitii de emitere a sunetelor nazale- mobilitate a valului palatin si emiterea


corecta; pentru "m"- se realizeaza închiderea ermetica a buzelor cu suflarea aerului
pe nas pronuntându-se "m" prelungit.

CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE Cele mai mari probleme apar la


despicaturile palatine ale caror modele de corectare sunt mai variate. Este necesara
o activitate preoperatorie logopedica care urmareste formarea corecta a bazei de
articulare prin strângerea narilor, realizându-se o activare naturala a sfincterului
nazofaringian, apoi realizându-se fara astupare prin exercitii de suflat prin
strângerea narilor si pronuntarea de diferite cuvinte. Un rol important îl au
exercitiile postoperatorii valabile pentru toate formele de rinolalie.

Exercitii postoperatorii- pentru mobilitatea valului palatin: masaj digital, exercitii


de respiratie prin suflarea în obiecte- dat fiind faptul ca aerul sub presiune este un
bun maseour al valului palatin; exercitii prin astuparea unei nari cu solicitarea
suflului; exercitii de deglutitie a lichidelor în cantitati mici cât mai frecvent.

Dupa ce se obtine coordonarea organelor fonoarticulatoare si a valului palatin, se


fac exercitii de emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie, esalonarea
sunetelor este în functie de exersarea închiderii, exersarea vocalelor în ordinea
usurintei d e închidere.

Se începe prin exersarea în silabe, în cuvinte, mai întâi în soapta si apoi mai tare.

Pentru înlaturarea "coup de glotte" se exerseaza în soapta si apoi tare cu apasarea


laringelui pâna se elimina acest timbru rinofonic.
CORECTAREA DIARTRI Este foarte important sa se stabileasca tipul de paralizie,
daca prezinta spasticitate, ataxie, cu tulburari de coordonare a muschilor.

Pentru fiecare forma se realizeaza alt tip de exercitiu- cei cu spasticitate efectueaza
exercitii de relaxare si de întarire a musculaturii.

Daca disartria este însotita de debilitate mentala- prognosticul nu este optimist-


corectarea trebuie sa se realizeze de timpuriu; exercitiile trebuie sa se realizeze cu
foarte multe pauze deoarece acestia obosesc usor; tulburarile motorii impun o
atitudine grijulie pentru ca nu se pot concentra asupra miscarii. Se pot realiza
urmatoarele exercitii:

-Exercitii de chinetoterapie.

-Exercitii pentru pronuntie- logopedul trebuie sa stie ca miscarile fiziologice sunt


realizate automat, iar miscarile voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi
folosite miscarile pastrate: pentru dezvoltarea musculaturi buzelor- poate sa
reactioneze când îi dai o bomboana iar daca este solicitat sa strânga buzele trebuie
gâdilat.

-Exercitii de respiratie- culcat pe canapeaua logopedica cu greutati pe torace.

-Exercitii de pronuntie- dupa modelul de la dislalie.

Atentie! Terapia este de durata si necesita perseverenta.

TERAPIA BÂLBÂIELII Terapia bâlbâielii este foarte complexa, se bazeaza pe


exercitii combinate cu psihoterapie- ansamblul mijloacelor de recapatare a
încrederii în sine.

Forma primara. În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de terapie in care
se are în vedere formarea vorbirii corecte, evitând constientizarea tulburarii.

Mijloacele de terapie se bazeaza pe abaterea atentiei de la dificultate spre continutul


si elementele estetice ale comunicarii.

Terapia este indirecta- logopedul da indicatii asupra felului cum trebuie tratat acasa si
la gradinita. Bâlbâiala poate fi înlaturata cu adoptarea unor masuri educative astfel:

a) Reducerea intensitatii factorilor conflictuali ce întretin bâlbâiala si crearea


conditiilor favorabile;

b) Calirea psihofiziologica pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanti;

c) Exersarea vorbirii fluente cu întretinerea situatiilor ce stimuleaza siguranta si dorinta


de comunicare.

Logopedul trebuie sa cunoasca modul de manifestare al bâlbâielii, comportamentul


copilului în familie si la gradinita. În familie psihoterapia urmareste:
- Eliminarea conflictelor si a starilor nervoase;

- Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influentarea copilului prin jocuri care
dezvolta curajul, evitând jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzica fara a se
exagera evitându-se genurile de muzica care stârnesc agresivitatea;

- Calirea psihofizica- program de viata, cu asigurarea orelor de somn linistit, evitarea


starilor de agitatie înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate, excursii,
activitati sportive.

- Exersarea vorbirii fluente fara a i se atrage atentia, prin conversatii cu propozitii


simple, continut accesibil, miscari bine conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebari
bruste.

- Atunci când copilul întâmpina dificultati parintii trebuie "sa îi ia cuvântul din gura".

- Nu trebuie fortat sa pronunte propozitii la care s-a tulburat pentru ca este facut atent
inutil.

- Utilizarea povestilor, a cartilor ilustrate, îmbogatind astfel vocabularul copilului.

Psihoterapia bâlbâielii in forma primara

-În gradinita copilul trebuie inclus într-o colectivitate normala, în activitati unde sunt
implicati toti copii.

-Relatii armonioase între educatoare si copil, pentru ca el sa îsi exprime parerile si


cerintele. Ea trebuie sa sesizeze situatiile care provoaca tulburari. Sa fie solicitati cu
multa prudenta în comunicarile ce produc stari tensionate, suprasolicitatoare.

-Evitarea starilor conflictuale, a observatiilor, a întrebarilor adresate în mod brusc, a


situatiilor de comunicare în stare de oboseala intelectuala sau fizica.

-Mentinerea situatiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta,


implicarea în activitati de modelaj, desen - în zilele în care se bâlbâie, expunerea
rezultatelor, sa fie laudat, implicat în activitati de dans si cântec în cor.

-Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trairea sentimentelor
personajului respectiv astfel încât sa-si învinga timiditatea.

-Sa i se atribuie sarcini de raspundere adaptate.

-Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupa, exercitii de gimnastica, de respiratie în


grup.

-Exersarea vorbirii fluente prin propozitii scurte cu modificarea accentului si cu lungirea


vocalelor.
Forma secundara Se actioneaza în formele incipiente, ce actioneaza usor în aceasta
forma; copilul trebuie învatat sa-si controleze singur blocajele. Terapia se face în
cabinete logopedice. Procedeul se bazeaza pe psihoterapie, pe restabilirea ritmului
respirator si restabilirea fluentei verbale.

Psihoterapia formei secundare a balbaielii Are rolul de a îndeparta ideile preconcepute,


stabilirea legaturilor de încredere între subiect si logoped pentru a se putea realiza
transferul afectiv. Se realizeaza prin exercitii si se accentueaza succesul.

Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazeaza pe faptul ca o situatie conflictuala


atrage dupa sine o stare de hipertensiune si de acea subiectul trebuie învatat sa se
relaxeze.

Relaxarea constienta a unor muschi- dupa o perioada ei ajung sa se deconecteze.

La bâlbâiti cu tendinte agresive se recomanda descarcarea kinetica, subiectii sunt


solicitati sa faca diferite miscari pâna când se linistesc.

EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator si


fonator; odata cu agravarea bâlbâieli apare un efort suplimentar ce duce la
contractarea gâtului iar aceste exercitii au rol de relaxare. Respiratia cea mai potrivita
este cea diafragmala. Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus sa inspire
cu largirea cavitatii fara participarea toracelui. Exercitii de respiratie verbala- au
scopul de a adapta respiratia la fonatie si invers. Exercitii cu marcarea timpilor
respiratori si inspiratori cu pronuntarea vocalelor.

EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE Exista mai multe


procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea procedeului adecvat
logopedul trebuie sa cunoasca cât mai multe pentru a le putea folosi în raport cu
personalitatea individului.

1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza initiala a terapiei si are efect rapid asupra
opririi repetitiilor. Nu trebuie folosit mult pentru ca ritmul obtinut nu corespunde
ritmului normal al vorbirii.

Se foloseste un metronom caruia i se imprima un ritm iar subiectul trebuie sa


vorbeasca silabisit dupa bataile metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele,
subiectul capata încredere în sine. În bâlbâiala, tahilalie si tumultus sermonis este
singurul procedeu care trebuie folosit.

2. Procedeul prelungirii sunetelor - presupune prelungirea primei vocale sau a


tuturor vocalelor pentru a învata sa vorbeasca pe scheletul vocalelor prelungite.

3. Procedeul continuitati tonului vocal - schimbarea intonatiei sau a accentului pe


silabe. Copilul învata numai melodia propozitiei cu accentul pus unde trebuie.

4. Procedeul coarticulatiei sunetelor - presupune pronuntarea dupa scheletul vocalic


pentru a relaxa musculatura si pentru a preveni spasmele. Se realizeaza pâna când
el poate vorbi normal.
5. Practica negativa sau bâlbâiala voluntara - se bazeaza pe ideea ca pentru a
destrama un obiect trebuie sa o faci deliberat. Se recomanda în formele cuvintelor
usoare de care nu se teme pentru a disparea frica de a gresi. Nu poate fi folosit la
vârstele mici.

6. Întreruperea si reluarea vorbiri "stop- go"- are rolul de a-l obisnui pe subiect sa-
si creeze o stare pregatitoare de câte ori simte aparitia spasmului pentru a-si
pregati respiratia si pentru a putea articula cuvântul corect.

7. Procedeul masticatiei- Demostene - Froschels explica ca vorbind sau mâncând


participa aceleasi organe sau muschi. Daca el nu are dificultate mâncând nu ar
trebui sa se bâlbâie.

8. Procedeul asocierii pronuntiei cu scrisul - Subiectului i se cere ca atunci când


scrie sa si pronunte, sa lungeasca vocalele. Înlatura tendinta de a pronunta vocalele
cu o durata mai scurta decât la consoane.

9. Procedeul de citire sonora - Se da un text care nu creeaza probleme. În citire


sunt scutiti de formulare si se orienteaza dupa semnele de ortografie.

10. Intârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI - Se foloseste un aparat care face ca
bâlbâiti sa-si auda propria vorbire cu întârziere, ameliorând astfel disfluenta.

CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE. TERAPIA VOCALĂ.

1. Terapie cauzala- are la baza interventia medicala.

2. Terapia simptomatica- se aplica în cazul disfoniei functionale; caracteristici: tonus


muscular redus, hipotonie si hipertonie, caz in care se recomanda repaus vocal chiar
complet pentru destinderea functiei laringelui si pentru încetarea senzatiei anormale;
se realizeaza prin masaj si mijloace electromagnetice.

3. Terapia logopedica are scopul de a reda subiectului reprezentarea miscarilor


necesare pentru executarea corecta a vorbirii si crearea unui nou automatism vocal.

Logopedul trebuie sa aplice exercitii de respiratie si exercitii de corectare- educare a


calitatilor sunetului prin psihoterapie.

Exercitiile de respiratie sunt foarte utile datorita importantei respiratiei pentru fonatie
dar si pentru faptul ca la cei cu disfonie respiratia este tulburata.

-Cea mai buna voce este cea care se produce cu minimum de efort. Variatia efortului
vocal potrivit cu nevoile intensitatii timbrului mentinând nivelul contractiilor coardelor
vocale la nivelul minim.

-Exercitii de respiratie- cu bratele încrucisate la nivelul umerilor împiedicându-se


contractia gâtului. Se poate exersa mai întâi respiratia muta si apoi pe vocale.
CORECTAREA INALŢIMII VOCII - Se realizeaza prin exercitii de lectura cu voce monotona
aleasa de terapeut, iar subiectul sa nu dea nici o intonatie suplimentara. Cand notele
sunt prea grave vocea trebuie adusa la o înaltime normala, si din când în când se exerseaza
cu o vocala care necesita o deplasare a laringelui, apoi se exerseaza pe cuvânt mentinând
nivelul laringelui. Exersarea se face cu barbia în piept, pentru asezarea vocii- prin dirijarea
curentului de aer spre alveolele incisivilor superiori la notele înalte, iar la cele joase dirijarea
spre alveolele incisivilor inferiori. Se pot folosi si instrumente muzicale.
CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII - Este dificila datorita faptului ca subiectul si-a
automatizat un mecanism acustico-vocal; se poate realiza si prin imitatie. S-a constatat ca multi
dintre copii vorbeau cu o intensitate scazuta deoarece urmau exemplul parintilor (vocea
normala-20-30 decibeli). Cei care vorbesc încet au impresia ca tipa, iar cei care vorbesc tare
au impresia ca vorbesc încet; ei nu sunt incomodati de acest lucru, ba chiar considera ca este
un lucru normal.Este nevoie de foarte multa perseverenta si de exersarea la aceeasi intensitate
a anumitor lecturi si nepermiterea subiectului sa intensifice sunetul.
CORECTAREA TIMBRULUI VOCII - Se realizeaza atunci când timbrul nu este adaptat corect
la actul vocal.

- Exercitiile de cântat duc la îmbunatatirea coordonari musculaturii;

- Urcatul si coborâtul gamei în surdina;

- Jocuri de roluri cu diferentierea vocala si exercitii de antrenament auditiv;

- Exercitii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;

- Exercitii de cascat, murmurat, de vorbit la metronom într-un ritm impus;

- Exercitii de asezare a vocii.

CORECTAREA VOCII EUNUCOIDALE - În plan psihic subiectii sunt timizi, închisi în sine, jenati
si datorita acestor disconforturi psihice apar acele tulburari respiratorii. Se urmareste
corectarea vocii eunucoidale prin urmatoarele exercitii:

- Exercitii pentru corectarea miscarii respiratorii în concordanta cu fonatia;

- Pentru obtinerea unei emisii sonore grave, corespunzator anatomiei vocii logopedul
exercita o presiune asupra cartilajului tiroid pentru a evita urcarea laringelui si a
hipercontractiei faringelui; se poate apasa limba cu o lingura în timp ce subiectul
pronunta; timbrul nu se corecteaza odata cu emiterea sunetelor grave.

METODE sI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR LEXICO-GRAFICE

Metode si procedee cu caracter general

Aceste metode pregatesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific


logopedice si faciliteaza efectele actiunii metodelor din categoria celor specifice.
Multe din aceste metode si procedee se pot efectua sub forma de joc în functie de
vârsta subiectului sau li se pot imprima un caracter de distractie- relaxare si
înlaturarea oboselii. Aceasta metoda cu caracter general vine în sprijinul terapiei
specifice si dobândeste o conotatie aparte, menita sa stimuleze si sa dezvolte unele
componente ale activitatii implicate în achizitia corecta a scris- cititului.

a. Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor si a mâinii

Au o importanta deosebita pentru formarea miscarilor fine ale degetelor si mâinilor,


ceea ce contribuie la o mai buna tinere in mana a instrumentului de scris, la evitarea
oboselii si la alunecarea facila pe foaia de scris, iar ca efect, cresterea vitezei actiunii
si adoptarea unei scrieri "silentioase". Exercitiile sunt îmbinate cu adoptarea pozitiei
corecte a întregului corp.

Aceste exercitii se pot desfasura în forme variate, începând cu miscari ritmice de


întindere a bratelor si scuturarea lor, astfel încât sa se transmita vibratia pe
întreaga fibra musculara pâna la cele mai complexe forme ce se utilizeaza în terapia
de relaxare. În functie de vârsta copilului, se poate introduce jocul cu scopul de a
stimula efectuarea ex. respective. Prinderea si apucarea mingiei, mentinerea, pe o
perioada de timp, atârnat de o bara ori de o frânghie, trasarea cu degetul a unor
contururi precise într-o lada cu nisip, întinderea corpului paralel cu podeaua si
sprijinirea pe mâini si vârful picioarelor, pentru executarea flotarilor sunt câteva
din exercitii care pot fi utilizate cu mare eficienta. Se mai pot utiliza exercitii din
cele de mai jos:

Închiderea si deschiderea ritmica a degetelor; Apropierea si îndepartarea


alternativa si ritmica a degetelor; Miscarea degetelor prin imitarea cântatului la
fluier sau la pian; Trasarea cu degetul, în aer, a literelor; Decuparea si colorarea
literelor; Trasarea cu degetul, pe o sticla, a literelor; Strângerea ritmica a
dinamometrului sau a unei mingii de cauciuc; Scrierea grafemelor dupa conturul
model; Desenarea diferitelor figuri geometrice ori trasarea conturilor lor; Modelajul
în lut sau plastilina.

b. Educarea si dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic priveste capacitatea de a identifica si diferentia sunetele limbii, de


a distinge între sunet si litera, între sunet si reprezentarea sa grafica. Existenta
tulburarilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determina dificultati
nu numai la nivelul emisiei, dar si la cel al discriminarii literelor si reprezentarii lor
în plan grafic. Daca fenomenul este accentuat, dificultatile se extind la nivelul
grupurilor de litere si chiar al cuvintelor. Pe masura obtinerii unor rezultate pozitive,
în dezvoltarea auzului fonematic, se îmbunatatesc, în special, cititul si scrierea dupa
dictare.

Dezvoltarea auzului fonematic, la copii prescolari si la cei cu debilitate mintala, se


poate face sub forma de joc, prin recitarea cu intonatie a unor poezioare scurte sau
prin ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede. Folosirea cuvintelor paronime ( tus-
dus, spate-spade, roate-roade, tata-data, vata-fata, var-far, vag-fag, vina-fina,
lac-rac, lege-rege, lama-rama, gogosi-cocosi, goala-coala, gara-cara) este eficace
la toate vârstele. Aceasta contribuie la diferentierea sunetelor asemanatoare, ca
pronuntie si pozitie a aparatului fonoarticulator, în emiterea lor, ca si diferentierea
grafemelor ce au structuri optice apropiate.

În acest scop se pot utiliza exercitii cu scopul de constientizare a asemanarilor si


deosebirilor dintre literele de tipar si reprezentarea lor grafica de mâna, alegerea
si diferentierea sunetelor si literelor asemanatoare acustico-optic din cuvinte,
formarea de cuvinte din litere si sunete ce pot fi confundate, sublinierea literelor
asemanatoare dintr-un text, perceperea tactil- kinestezica în relief a grafemelor
asemanatoare, în special pentru nevazatori, pronuntarea unui sunet si gasirea lui
în text, analiza fonetica a cuvântului înaintea scrierii acestuia.

c. Educarea si dezvoltarea capacitatii de orientare si structurare spatiala

In formarea deprinderilor de scris-citit functionarea corecta a activitatii de


orientare si structurare spatiala devine o conditie pentru trasarea semnelor
grafice si urmarirea succesiuni desfasurarii literelor în cuvinte, a cuvintelor în
fraze, a succesiuni rândurilor si repetarea spatiilor între ele se constituie în faze
ale procesului de achizitie lexico-grafica, peste care nu se poate trece fara riscul
de a crea unele dificultati. Se pot folosi si exercitii de fixare a schemei corporale.

Ele sunt importante pentru deficientii de intelect, la care se manifesta dificultati


majore pe aceasta linie, si care trebuie sa-si însuseasca in vocabular denumirile
sau reprezentarile respective. În cazul nevazatorilor se dovedesc a fi eficiente
activitatile de analiza a desfasurarii citit-scrisului de la stânga la dreapta si a
distinctiei dintre directia scrisului si directia cititului, în Braille.

Tulburarile de structurare spatiala, cu efecte negative în dimensionarea si plasarea


defectuoasa a grafemelor în spatiul paginii ori de percepere corecta a literelor si a
raporturilor dintre ele, pot fi înlaturate prin procedee si prin exercitii de formare a
deprinderilor de reprezentare grafica a unor forme mai simple, la început, cu ajutorul
desenului si reproducerii figurilor geometrice, folosind betisoare, constientizarea
caracteristicilor liniei drepte si ale liniilor paralele, a uniformitatii literelor si grafemelor,
din aceeasi categorie, a respectarii distantei egale dintre grafeme si cuvintele în scris,
a respectarii constante a înclinatiei scrisului sau a verticalitatii acestuia.

d. Înlaturarea atitudinii negative fata de scris- citit si educarea personalitatii

Ca orice alta tulburare de vorbire dixlexo- disgrafia, odata instalata, determina o


stare de neliniste si teama de insucces, de penibilitate si de subapreciere, ceea ce
îl face pe subiect sa traiasca momente stresante. Repetarea insuccesului scolar,
ca urmare a neputintei exprimarii corecte prin comportamentul lexico-grafic,
accentueaza starea de oboseala intelectuala si fizica. Acestea imprima
personalitatii logopatului un aspect negativist, care perturba relatiile cu cei din jur
si închiderea în sine, izolarea de anturaj.Pentru înlaturarea acestor
comportamente, cel mai eficace procedeu este cel al psihoterapiei. Un loc
important în psihoterapie îl ocupa jocul. Se urmareste sa se înlature sentimentul
de inferioritate instalat. Subiectul trebuie convins ca dislexo- disgrafia poate fi
înlaturata si ca încrederea în fortele proprii devine o componenta a succesului. Se
mai poate folosi desenul si dramatizarea, care permit patrunderea în relatiile
complexe ce definesc personalitatea. Ramâne ca principala forma a psihoterapiei,
începând cu vârsta pubertatii si a adolescentei, discutia libera sau pe o tema
data. Problemele abordate în discutie trebuie sa vizeze înlaturarea unor blocaje
afective, redarea încrederii în fortele proprii, îndepartarea fobiei si a inertiei,
crearea unor conditii stimulative si tonifiante care sa duca la instalarea confortului
psihic.

Principala preocupare a specialistului este aceea de a gasi solutia necesara pentru


încurajarea permanenta a logopatului, pentru ca acesta sa dobândeasca încredere în
fortele proprii si sa depuna un efort constient în corectarea handicapului respectiv.

METODE sI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC LOGOPEDIC

În cadrul metodelor si procedeelor cu caracter specific logopedic se insista pe acele


metode care au fost verificate în practica logopedica.

a. Obisnuirea logopatului sa-si concentreze activitatea psihica, si în primul rând


gândirea si atentia, asupra procesului de analiza si sinteza a elementelor componente
ale grafo- lexiei.Se pot face o serie de exercitii, folosind un material variat chiar si de
tipul unor probe de atentie. Odata cu trecerea la citit-scris, subiectul va fi învatat sa
efectueze descompunerea elementelor grafice si lexice din care este format cuvântul,
si apoi propozitia; totodata, va trebui sa realizeze unificarea lor pentru a le putea reda
în mod unitar si cursiv în citit si scris. Ea trebuie combinata cu formarea deprinderilor
de întelegere si respectare a regulilor gramaticale, pentru a da rezultate rapide.

Aceasta metoda se aplica mai greu la deficientii de intelect, deoarece, în general,


disgrafia si dislexia se corecteaza cu mai multa dificultate decât la logopatul cu intelect
normal.Daca avem în vedere limitele procesului de analiza si sinteza corticala la
handicapatii de intelect, si chiar la cei senzorial, mai cu seama la cei de auz, atunci
întelegem ca asemenea dificultati pot constitui conditii de baza în manifestarile dislexo-
disgrafiei si în împiedicarea achizitiilor limbajului în general.

b. Formarea la logopat a capacitatii de constientizare a erorilor tipice dislexo-


disgrafice.Aceasta metoda determina rezultate pozitive, mai cu seama la subiectii cu
intelect normal si la cei cu handicapuri senzoriale, si mai putin la cei cu debilitate
mintala sau la cei cu tulburari psihice. Odata formata o asemenea capacitate, prin
actionarea frecventa asupra greselilor tipice, subiectul învata sa-si controleze, în plan
mintal si actional, întreaga activitate necesara manifestarii comportamentului lexico-
grafic si astfel capata posibilitatea de a evita erorile pe care le comitea în mod obisnuit.
Întotdeauna atentionarea subiectului asupra greselii comise trebuie sa fie însotita si de
indicarea corecta a felului cum se citeste sau cum se scrie.

Pentru realizarea legaturii dintre perceptia acustica si forma sa optico-kinestezica, se


va realiza diferentierea fonemului de grafem si reprezentarea acestora în plan acustic
si optic, ceea ce va contribui la dezvoltarea capacitatii de constientizare a eventualelor
erori. Ca urmare, perceptia devine suport si catalizator pentru dezvoltarea proceselor
superioare de cunoastere.

c.Dezvoltarea capacitatii de sesizare a relatiei dintre fonem- grafem, litera- grafem si


fonem- litera. La dislexo-disgrafici, relatiile, fie ca sunt necunoscute, fie ca sunt uitate
adeseori, fie ca se confunda si nu se pot realiza legaturile dintre planurile acustic si
optic, dintre cele acustic si kinestezic. Pentru dezvoltarea unei asemenea capacitati, se
pot utiliza o serie de procedee. Se

citeste de catre logoped, în prima etapa, un text, si de câte ori este întâlnita litera sau
literele afectate, subiectul urmeaza sa le semnalizeze sau sa le sublinieze. Ulterior le
va reproduce în scris. În a doua etapa, logopatul citeste singur textul, sub
supravegherea logopedului, si îsi subliniaza literele sau cuvintele la care întâmpina
dificultati, ca apoi sa le transpuna corect în scris. Procedeul este eficient si când se
recurge la un demers invers, adica erorile facute, în scris, sunt subliniate într-un text
dat sau pe cel realizat de subiect.

În corectarea dislexo-disgrafiei este indicata, cu aceleasi rezultate pozitive,


folosirea procedeului de citire a unor litere, a grupurilor de litere si cuvinte, dupa
principiul de la simplu la complex, de pe scheme-planse, alcatuite dinainte; apoi
ele vor fi reproduse în scris. La imaginile mai dificil de evocat, se poate scrie
începutul denumirii sau chiar rezultatul povestirii, care sa-i sugereze subiectului
desfasurarea unui comportament verbal mai complex. Procedeul este deosebit de
eficace si în cazul logopatilor cu deficit de intelect sau de auz; iar pentru
deficientii de vedere se va utiliza imaginea în relief a diferitelor obiecte si actiuni.
Avantajul acestui procedeu consta nu numai în stimularea conduitei verbale, în
general, dar si în faptul ca se obtine o mai buna coordonare pe linia celor trei
analizatori implicati în scris-citit: acustic, optic si kinestezic.

Prin toate aceste procedee, logopatul îsi dezvolta capacitatea de a sesiza legaturile
dintre fonem-grafem, fonem-litera si litera-grafem în planul perceptiv, pe de o parte,
iar pe de alta parte, în cel al reprezentarii si al gândirii.

d. Dezvoltarea capacitatii de discriminare auditiva, vizuala si kinestezic-motrica.

Aceasta metoda se poate realiza prin folosirea unor procedee care sa se situeze si
sa faciliteze analiza si sinteza fonetica a structurii cuvintelor si propozitiilor.
Rezultatele sunt mai bune daca se folosesc, initial, cuvinte mono- si bisilabice, ca
în final sa se ajunga la cele polisilabice. Pentru a fixa mai bine imaginea vizuala a
despartirii cuvintelor în silabe, se poate folosi scrierea colorata, cu una sau mai
multe culori. Metoda lui S. Borel-Maisonny, de copiere a unor serii de cuvinte
grupate pe principiul structurii gramaticale asemanatoare se dovedeste a fi
eficienta din acest punct de vedere. Prin antrenarea activa a subiectului la
corectarea propriului scris, se realizeaza o mai buna fixare a greselilor tipice, si
astfel învata sa le elimine, dar si sa aprecieze, din punct de vedere valoric,
corectitudinea si estetica scrisului.

Cu bune rezultate, în dezvoltarea capacitatii de discriminare, se pot folosi comparatiile


pentru distingerea asemanarilor si deosebirilor dintre diferite grafeme si litere
asemanatoare, din punct de vedere auditiv, vizual si kinestezic, cu scopul contribuirii
la fixarea si întarirea legaturilor nervoase pentru consolidarea formelor corecte.

e. Dezvoltarea si perfectionarea abilitatilor de scris- citit.

Exista o serie de metode si procedee care contribuie fie la dezvoltarea deprinderilor de


citit, fie a celor de scris, fie a ambelor, în acelasi timp, dar indiferent pe care cade
accentul, rezultatele finale obtinute sunt pozitive pentru perfectionarea abilitatilor
lexico-grafice. Multe dintre aceste metode îsi dovedesc eficienta si în etapa initiala a
învatari scris-cititului, când copilul începe activitatea organizata de instruire. Cele mai
importante sunt urmatoarele:

Citirea imaginilor izolate si în suita - ea dezvolta gustul cititului si poate fi apreciata


ca etapa premergatoare procesului de instruire, ce contine elemente de organizare
a activitatii mintale.

Citit-scrisul selectiv - metoda care trezeste interesul copilului si-i stimuleaza


motivatia pentru desavârsirea actiunii, se realizeaza printr-un efort si îmbraca
forma activitatii placut- distractive; atentia logopatului este centrata pe o anumita
categorie de cuvinte, litere si grafeme, învata sa le diferentieze de altele si sa
depuna eforturi pentru a le reproduce corect.

Citirea simultana si scrisul sub control - subiectul citeste în acelasi timp cu


logopedul, scrie sub supravegherea nemijlocita a acestuia. Astfel imita modelul si
fiecare greseala este corectata pe loc. Cu timpul, subiectul învata sa se auto-
controleze si sa devina constient în raport cu propria sa activitate, ca si modelul
corect.

Citirea si scrierea în pereche - Metoda determina rezultate pozitive si datorita


mentinerii situatiei tensionale, a formarii- dezvoltarii motivatiei competitionale si a
satisfactiei pentru succesul împlinit. Procedeul poate fi extins la un grup mai mare de
subiecti, si ca urmare dispare inhibitia si încordarea caracteristica dislexo- disgraficilor.
Pentru logopati cu deficit de intelect este si mai indicata o asemenea metoda; ea are
darul si de a contribui si la înlaturarea negativismului fata de activitatea de scris-citit.

Citirea si scrierea în stafeta - metoda presupune ca fiecare subiect, dintr-un grup


anumit, sa citeasca ori sa scrie una sau mai multe propozitii; apoi, el trebuie sa indice
un coleg care sa continue actiunea. Pentru desfasurarea în conditii normale a activitatii,
toti partenerii trebuie sa fie atenti pentru a putea continua si corecta pe cel ce greseste.

Citirea si scrierea în stafeta greselilor - subiectul primeste sarcina sa scrie sau sa


citeasca pâna în momentul comiterii unei greseli pe care colegii au datoria sa o
semnaleze. Se poate alcatui un grafic, care sa puna în evidenta numarul
punctelor obtinute de subiect, notându-se cu minus fiecare greseala si cu plus
citirea sau scrierea unui text cât mai lung.

Citirea si scrierea cu caracter ortoepic - devine eficienta când fiecare silaba, care se
citeste sau se scrie cu dificultati, este repetata de doua ori- spre deosebire de celelalte,
ce se scriu si se citesc obisnuit.
Citirea si scrierea pe roluri - deosebit de important este ca prin folosirea acestui
procedeu se faciliteaza introducerea intonatiei si a ritmului de citire ca si în
învatarea regulilor logico- gramaticale în activitatea lexico-grafica.

Citirea si scrierea pe sintagme - aceasta metoda contribuie la formarea


deprinderilor lexico- grafice, prin facilitarea vitezei, legarea mai buna a
grafemelor în cuvânt, evitarea saririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea
suprapunerilor de rânduri, la scris, înlaturarea agramatismelor, dezvoltarea
capacitatii de discriminare dintre fonem-grafem, fonem-litera, litera-grafem.

Exercitii de copiere, dictare si compunere.

Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii si la obisnuirea cu forma


grafemelor si cu diferentele dintre ele; dictarea este mai dificila pentru logopat
decât copierea- este indicat ca textul sa nu contina cuvinte necunoscute, iar acelea
care sunt mai dificile sa fie explicate în prealabil.

f. Corectarea tulburarilor de vorbire se face înainte sau concomitent cu terapia dislexo-


disgrafiei.

Cu cât tulburarile de pronuntie ori de ritm si fluenta vorbirii sunt mai accentuate si mai
persistente, cu atât este mai necesar sa fie corectate înaintea începerea activitatii
terapeutice pentru înlaturarea dislexiei si disgrafiei. Se respecta principiul de la simplu
la complex, ceea ce faciliteaza obtinerea unor rezultate pozitive rapide si ca atare,
logopatul se convinge de faptul ca tulburarile limbajului sunt pasagere, astfel câstigând
încredere în fortele proprii si în eficienta activitatii logopedice.

g. Terapia dislexo- disgrafiei trebuie sa vizeze în egala masura, dezvoltarea limbajului


si stimularea activitatii psihice.

Odata cu corectarea disgrafiei si dislexiei se poate realiza si dezvoltare si


stimularea întregii activitati psihice.

În dezvoltarea limbajului, diferentele sunt deosebit de importante de la un subiect la


altul, în functie de handicap si de gravitatea acestuia. Cu toate ca achizitiile limbajului
sunt mai mari, cantitativ, fata de grupa de control, la debili mintal capacitatile de
întelegere si comunicare înregistreaza un progres mai lent.

Desi prin activitatea de antrenare verbala intensiva, handicapatii capata posibilitati mai
mari în exprimarea continutului activitatii mentale, totusi comunicarea ramâne
impregnata de aspectele emotional-afective ce se produc în detrimentul cognitiei.
Comunicarea, în special la handicapatii de intelect, îmbraca forma prezentarii globale
a informatiilor în cadrul textului laconic dobândeste valente necesare unei depline
receptari si întelegeri prin anticiparea de catre auditor a subtextului. Datorita
evenimentelor nesemnificative pentru continutul comunicarii se creeaza impresia ca
handicapatul este "bombardat" de impresii cu încarcatura emotional-afectiva. Ca atare,
comunicarea este centrata pe sens nu pe semnificatie, cum este normal. Cu toate
acestea, progresele favorizeaza activitatea psihica atât prin solicitarile si stimularile
permanente, cât si prin achizitia de cunostinte, ca urmare a explicarii conceptelor si
textului cu care opereaza.

h. Corectarea confuziilor de grafeme si de litere este o conditie de baza în terapia


tulburarilor grafo-lexice.Cele mai frecvente confuzii ale unor litere si ale fonemelor lor,
care se produc din cauza analizatorului auditiv, sunt: p-b-m, t-d-n, p-b, f-v, s-s, s-j,
z-j, c-g, r-l, iar ca urmare a dificultatilor analizatorului vizual, pot fi citate: m-n, u-n,
p-b, a-o.

Exercitiile pentru înlaturarea confuziilor dintre grafeme si litere trebuie sa se efectueze


astfel încât sa se respecte principiul de la simplu la complex. În acest caz se vor folosi
exercitii care sa urmareasca formarea capacitatii de discriminare, mai întâi, a
grafemelor si literelor separate, iar apoi in combinatii de cuvinte monosilabice,
bisilabice si trisilabice. Pozitia ocupata, în cuvinte, de grafemele si literele afectate
trebuie sa varieze, pentru a-l obisnui pe subiect cu toate situatiile posibile. Ele pot fi
marcate cu o culoare diferita de restul cuvântului, evidentiindu-se pregnant, în plan
optic, si contribuind astfel, la o memorare mai rapida.

Metoda expunerii scurte la tahistoscop a unor litere, cuvinte mono- si bisilabice, a


propozitiilor, cu si fara sens, pentru dezvoltarea capacitatii de analiza si sinteza, de
atentie si memorare, ca si pentru învatarea deosebirilor si asemanarilor dintre grafeme.
Aceeasi metoda este eficienta si pentru formarea deprinderilor de citire rapida; prin
folosirea ei repetata, se înlatura dificultatile de perceptie si se dezvolta obisnuinta de
reprezentare a întregului prin perceperea unor elemente. Sporirea vitezei de citire este
si un rezultat al dezvoltarii câmpului vizual, antrenat prin metoda expunerii
tahistoscopice sau prin discriminarea unor figuri de tipuri diferite.

Este semnificativa vârsta la care se începe activitatea de corectare. Unii specialisti


subliniaza necesitatea începerii corectarii dislexiei si disgrafiei cât mai timpuriu,
chiar din clasa I, pentru a preveni formarea si dezvoltarea unor deprinderi gresite,
negative în însusirea citit-scrisului.

Pe linia educarii scolarilor dislexici si disgrafici în a învata citit-scrisul se pot distinge


trei etape principale:

A Prima etapa-se caracterizeaza prin însusirea, de catre elevi, a primelor grafeme si


litere, stabilindu-se totodata, legatura lor cu formele respective, precum si cuprinderea
acestor elemente în cuvinte scurte mono- si bisilabice.

Caracteristic pentru aceasta etapa confuzia fara regula, întâmplatoare, în scris, a


majoritatii grafemelor: a, m, n, u, p, c, d, t, o, i, si a fonemelor corespunzatoare acestor
grafeme. Confuziile cele mai frecvente se manifesta în timpul transcrierii grafemului
sau al denumirii literei pe baza indicarii unui anumit fonem, ceea ce înseamna ca
perceperea se realizeaza mai facil decât transpunerea într-un anumit timp sau spatiu.
O alta caracteristica se refera la incapacitatea dislexicilor si disgraficilor de a desprinde
dintr-un cuvânt, în unele cazuri foarte simple, componentele lui fonematice.

B A doua etapa-începe odata cu realizarea unor progrese în directia stabilirii legaturii


dintre foneme si respectivele grafeme si litere. Cele mai frecvente confuzii sunt cele de
tipul: f-v, b-p, c-g, s-z, d-t, ale caror foneme se gasesc doua câte doua, în opozitie
principala surd- sonor. În opozitie asemanatoare se afla si m-n, s-s, l-r, te- ce. În citire
literele se confunda cel mai frecvent, din cauza asemanarilor optice, sunt: d-p-b, u-n,
a-a, m-n, t-t si invers. Tot pe principiul asemanarii acustice, optice si ca sens, au loc
confuzii si înlocuiri de cuvinte. Aceasta etapa se încheie cu formarea capacitatii elevului
de a citi si scrie corect propozitii si fraze de o complexitate mai redusa, dar cu
posibilitati limitate în ceea ce priveste compunerea si lectura unui text cu cuvinte mai
putin cunoscute.

C A treia etapa- se caracterizeaza prin eliminarea greselilor si aparitia posibilitatii de a


parcurge si de a întelege texte complexe, efectuarea unor compuneri coerente, logice
fara greseli semnificative. Subiectul reuseste sa retina sensul si semnificatia, ceea ce
face sa creasca posibilitatea de a reda cele citite. Deprinderile lexico-grafice formate
trebuie supuse unui antrenament continuu, pentru dezvoltarea lor si pentru scutirea
subiectului de un efort traumatizant.

TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU sI RETARDULUI


COMPLEX

În vederea corectarii retardului de limbaj se folosesc metode ortofonice, de


orientare simptomatica care au în vedere structurarea si restructurarea limbajului.
Metode centrate pe deficienta observata, metode de orientare psihoterapeutica
precum si implicarea parintilor- a mamei, în activitatea de învatare a limbajului.

1. De orientare logopedica:

Sub forma de joc- logopedul propune o serie de exercitii sub o forma lurdica care
sunt destinate sa dezvolte: memoria, atentia, orientarea în spatiu, coordonarea
motrica.

Copilul trebuie sa fie solicitat sa reproduca atitudini corporale (cântece cu texte:


înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea miscarilor), manipularea unei papusi prin
indicarea partilor corpului; jocuri de clasare, exercitii de memorie auditiva si vizuala
pe baza de sunete, imagini cu verbalizare.

Se porneste de la simplu la complex.

Se profita de fiecare exercitiu în functie de scop pentru a formaliza un model


lingvistic complex, îmbogatirea vocabularului, pronuntarea propozitiilor simple-
complexe, articularea corecta, îmbogatirea morfo- sintactica.

2.Prin psihoterapie:

Se are în vedere faptul ca limbajul este un mijloc de comunicare si o modalitate de


a intra în relatii. Copilul care nu vorbeste sau vorbeste defectuos ne adreseaza un
mesaj, iar pentru a-l învata trebuie sa-l ascultam.

Terapia trebuie sa-i trezeasca dorinta de a vorbi, încurajând la maxim toate


modalitatile de exprimare ale copilului.
Pentru trezirea dorintei de a vorbi este importanta stabilirea unor solide legaturi
afective cu copilul.

3.Cooperarea sau participarea mamei:

Unii autori arata ca asa cum limbajul se câstiga spontan la copilul normal, fara
efort, la copilul cu tulburare trebuie sa i se trezeasca placerea pentru comunicare.

Trebuie sa se stie ca unele forme de interactiune le dezvolta iar altele le inhiba.


Pentru ca mama sa fie un bun model trebuie sa articuleze, utilizând propozitii
scurte adaptate la nivelul copilului si experienta practica sa-l învete sa repete, dar
fara a-l forta ci doar furnizându-i acel feed- back necesar.

TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIsTI

Dat fiind faptul ca lipsa de relatii si evitarea contactului sunt simptomele cele mai
grave, terapia se îndreapta spre învatarea limbajului si întrarea în comunicare, în
relatii. Se porneste de la activitati simple exersând pe lucrurile care îi stârnesc
interesul.

Activitatea terapeutica trebuie sa se faca în conditii neschimbate, astfel încât


tendinta de imuabilitate sa fie utilizata pentru a-l învata sa pronunte si sa vorbeasca
corect. Stereotipiile trebuie folosite în directia pe care o dorim: pentru a intra într-
o relatie comunicationala.

În functie de vârsta si de capacitati se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri simple


combinate cu muzica si folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipa. Terapia
prin muzica are o importanta foarte mare deoarece cei care refuza sa vorbeasca
pot avea o voce placuta.

Intrarea în comunicare si iesirea din izolare se realizeaza mai bine daca în mediul
terapeutic sunt introdusi copii cu diferite handicapuri, de preferabil cei cu
sindromul Down. Acestia sunt afectuosi, dornici de contact si nu sunt afectati de
lipsa de afectivitate a autistilor. Autistii observa ca cei cu acest sindrom nu fac fata
jocului dar sunt optimisti. Datorita nevoii permanente de ordine autistul intra în
joc.

Cei cu forme usoare de autism pot merge în scoli normale. Tendinta de a înfiinta
centre de autisti este deficitara deoarece împiedica dezvoltarea acestuia.

TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN

În vederea terapiei se urmareste crearea unui climat relaxant, eliminarea


conflictelor si a starilor de încordare nervoasa, calirea psihogena prin jocuri care
dezvolta încrederea în sine, excursii, crearea unui climat stimulativ pentru vorbire,
povestiri;
Întarirea încrederii în fortele proprii; pentru desfasurarea activitatii în bune conditii
se are în vedere scoaterea copilului din mediul frustrant, relatii de întelegere
empatice, cooperarea cu parintii explicarea acestora care sunt cauzele si modul în
care vor trebui sa se comporte cu copilul, evitarea comparatiilor referitoare la
performantele altor copii, orientarea spre activitati de genul: constructii, jocuri la
care copilul are capacitati si pe care le executa cu succes, pentru a se stabili
încrederea în fortele proprii;

La început logopedul îl stimuleaza în activitatile nonverbale- tulburarea este total


ignorata si este stimulata întelegerea dinte logoped si copil; dupa o perioada când
copilul este mai bine dispus logopedul poate sa îi adreseze o întrebare în soapta la
ureche, iar copilul poate sa-îi raspunda fara sa îsi dea seama, activitatea se
continua ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi se asteapta o situatie
asemanatoare si copilul se poate debloca;

Logopedul trebuie sa speculeze orice pasiune în diferite domenii: muzica, animale,


logopedul se va implica într-o discutie pe tema respectiva iar copilul va fi ignorat,
logopedul vorbeste eronat stiind ca copilul îsi da seama, astfel el va simti nevoia sa
intervina pentru a-l corecta pe logoped;

Includerea copiilor în grupe de copii cu deficiente grave astfel încât sa i se trezeasca


dorinta de a-i ajuta;

Activitati de dramatizari- la început sa i se dea numai roluri mute pentru stimularea


comunicarii mimico-gestuale;

Mutismul psihogen se poate instala si la copii cu vârsta scolara mica- ei trebuie sa


fie introdusi într-un grup primitiv iar grupul sa nu fie atentionat de dificultatile
acestuia; atitudinea trebuie sa fie adecvata nu excesiv de îngaduitoare.

TERAPIA ALALIEI

1.Evaluarea terapeutica- evaluarea vocabularului, ce sunete poate emite, cât


întelege din cuvinte, se urmareste necesitatea de exprimare verbala, raporturile
emotionale.

2.Principii terapeutice generale- dozarea progresiva a exigentei în raport cu nivelul


vorbirii; atragerea în jocuri.

3.Principii terapeutice în alalia motorie:

-se urmareste întarirea sunetelor urmarite: onomatopee din repertoriu ("sa faca ca
pisica", sa se "joace de-a trenul"), sa formeze cuvinte din sunete si asocierea lor
cu imagini;

-nu trebuie fortat ci stimulat, cerinta de a solicita repetarea duce la aversiune fata
de vorbire; logopedul trebuie sa fie un model pentru el trezindu-i dorinta pentru
vorbire; cu timpul când începe sa emita sunete acest lucru se realizeaza;
-de la cuvintele pe care le pronunta se formeaza si altele noi apoi se trece la
exersarea unor propozitii scurte, simultan cu exercitii de dezvoltare a motricitatii,
a lateralitatii, de orientare spatiala, exercitii fizice cu folosirea muzicii- este foarte
important pentru ca este influentata nu numai vorbirea ci si miscarea si
afectivitatea deoarece copilul manifesta mai multa placere pentru melodie.

4.Principii terapeutice în alalia senzoriala:

-este o terapie de lunga durata; se urmareste sa distinga armonicile emise de


diferite instrumente;

-exercitii de educare a auzului dupa exercitii de educare a hipoacuzicilor cu resturi


auditive- pot fi folosite procedee pentru demutizarea surdomutilor; procedee
folosite pentru demutizare- se exploreaza perceptia vizuala cu miscari bine
conturate astfel încât el trebuie sa citeasca pe buze (labiolexie), se porneste de la
imagini pe care el trebuie sa le denumeasca iar dupa un timp imaginile i se prezinta
în ordine aleatoare;

-executarea de diferite gesturi, comenzi (mergi la masa, mergi la usa) cu miscari


bine conturate ale buzelor, la început cu ajutor gestual iar cu timpul el le suprima;
la cei cu vârsta scolara aceste exercitii trebuie sa fie însotite de exercitii de scris-
citit;

-progresele sunt lente iar în caz contrar el poate ramâne mut.

TERAPIA AFAZIEI

În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesara o evaluare riguroasa
sub toate aspectele: valoarea vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea
de pronuntie si întelegerea. Principiul de baza este ca recuperarea sa se bazeze pe
functiile pe care le are limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exercitii pentru
afazici care permit evaluarea cu precizie a QI verbal. Ion Voinescu si Natalia
Gheorghita, explica în "Inventar de evaluare", analiza functiilor de repetare, de
denumire, capacitatea de decodare, de întelegere, examinarea lexie, litere, cuvinte
scrise, propozitii pe care sa le citeasca. Prin aceasta se permite stabilirea formei
clinice de afazie stabilindu-se gravitatea ei. În functie de gravitate: daca scorul este
sub 20% atunci afazia este grava, când scorul este pastrat între 20-40% sau 40-
60% afazia este mijlocie, când scorul este pastrat între 60-80% afazia este slaba-
usoara.

Obiective: ameliorarea capacitatii lingvistice legate de limbaj facilitatea abilitatii de


comunicare trebuie sa înceapa mai repede atunci când el este capabil. Dupa un timp
mai îndelungat dificultatile sunt mai mari datorita stereotipiilor. Se realizeaza
etalonarea în functie de cultura. Colaborarea cu familia este esentiala.

=PROCEDEE=

1.Procedee în afazia senzoriala:


-tonalitatea relativ grava cu amplitudinea vocii usor superioara, cu un debit lent, cu
miscari bine conturate si cu dictie clara;

-se începe de la imagini- aratarea de imagini simple din acelasi câmp semantic;

-se introduc informatii redundante, se arata imagini aleatoriu care nu sunt din acelasi
câmp semantic;

-discutii cu propozitii simple;

2.Procedee în afazia motorie:

-întelegerea nu este afectata, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;

-sprijinul pe lexie si iesirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe care copilul le


stie dar trebuie stimulat pentru a le folosi unde trebuie;

-stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu gaseste cuvântul potrivit;

-se exerseaza vocabularul, automatismele; lista de cuvinte de la usor la greu;

-obtinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul "b" se folosesc
cuvinte si imagini care încep cu acest sunet;

-iesirea din stereotipie;

-se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunta;

-recuperarea diftongilor si pronuntiei din ruperea din alte cuvinte care se pot pronunta;

-apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;

-la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;

-datorita faptului ca ei sunt succeptibili si au stari depresive pot fi astfel stimulati pentru
trairea succesului, pentru a-i capta interesul si a-i reda încrederea în sine.

VIII.Activitatea scolara- cadru de formare si dezvoltare a abilitatilor


deprinderilor si capacitatilor în vederea integrarii socio-profesionale

1.Caracteristicile si rolul abilitatilor manuale în achizitionarea principalelor


abilitati si deprinderi necesare profesionalizarii.

2.Activitati de preprofesionalizare

3.Activitati de formare profesionala si scolile de Arte si Meserii

4.Activitati de formare a competentelor necesare specializarii în liceu

IX.Integrarea copiilor cu deficiente în scoala publica


1.Conceptul de integrare. Forme ale integrarii existente în scoala româneasca.

"Educatia integrata este o replica a sistemului de învatamânt clasic, bazat pe


institutiile traditionale, incapabile sa satisfaca, prin modul de organizare si alte
caracteristici, nevoile educationale ale tuturor copiilor cu CES (.). S-a impus ca
necesitate abandonarea practicii izolarii elevilor cu dizabilitati în institutii segregate ,
care formeaza indivizi insuficient adaptati pentru a face fata exigentelor societatii."

La baza constituirii acestei forme de educatie, care functioneaza peste tot în lumea occidentala si S.U.A.,
stau:

-respectarea "Drepturilor fundamentale ale copilului";

-principiul "educatiei pentru toti copiii" prin crearea de "scoli incluzivive;

-principiul "integrarii" si "normalizarii";

-principiul "individualizarii educatiei" si "egalizararii sanselor de acces la educatie a


tuturor copiilor" indiferent de CES, etc.;

A aparut chiar o ramura a psihopedagogiei speciale numita Psihopedagogia integrarii


si normalizarii. Ea studiaza sistemul de învatamânt bazat pe scolile incluzive, menit sa
satisfaca necesitatile educationale speciale ale tuturor copiilor. La baza constituirii
acestui model educational stau respectarea Drepturilor Fundamentale ale Omului,
principiul educatiei pentru toti, principiul integrarii si normalizarii, principiul
individualizarii educatiei si egalizarea sanselor de acces la educatie, principiul
dezinstitutionalizarii, a evitarii segregarii concomitent cu valorizarea diferentelor.

PRINCIPIUL INTEGRĂRII

Integrarea statueaza dreptul fiecarui individ la recunoasterea integritatii lui si a valorii


pe care o are. Referitor la persoanele cu dizabilitati, acestea au dreptul sa fie privite
ca oameni ce prezinta unele diferente fata de altii, si nu trebuie priviti numai prin
prisma deficientelor. Ei poseda o serie de calitati si posibilitati compensatorii ce le ofera
posibilitatea ducerii unei vieti cât mai apropiate de normalitate în interiorul comunitatii,
daca beneficiaza de servicii si facilitati speciale.

B. Nirje considera ca "integrarea înseamna sa ti se permita sa fi capabil sa fi tu însuti


printre ceilalti". Integrarea se refera la relatia care se instaureaza între individ si
societate, adica modul cum societatea îl accepta si îl valorizeaza pe individ.

Nivelurile integrarii:

1.Integrarea fizica - permite persoanei cu dizabilitati satisfacerea nevoilor de baza si


realizarea ritmurilor existentei

2.Integrarea functionala - asigurarea functionarii persoanei în mediul înconjurator, prin


folosirea tuturor facilitatilor si serviciilor pe care aceasta le ofera.
3.Integrarea sociala - se refera la ansamblul relatiilor sociale dintre persoanele cu nevoi
speciale si normali în interiorul grupurilor de apartenenta (relatii cu vecinii, colegi de
servici, alti membri ai comunitatii)

4.Integrarea personala - este legata de dezvoltarea relatiilor cu persoane


semnificative, în diverse perioade ale vietii (relatiile copilului cu parintii, rudele
prietenii, relatiile adultului cu rude, prieteni, sot/sotie, copii)

5.Integrarea în societate - se refera la asigurarea de drepturi egale si respectarea


autodeterminarii fiecarui individ

6.Integrarea organizatorica - formele si structurile organizatorice care sprijina


integrarea. Acest lucru înseamna ca serviciile publice trebuie sa raspunda nevoilor
tuturor indivizilor din societate.

În multe tari, s-a cazut de acord asupra faptului ca elevii cu C.E.S. au dreptul legal de
a învata alaturi de copiii normali, în aceeasi scoala. În acest scop s-au creat o varietate
de modele de integrare, de la integrare partiala, la cea totala.

Dupa Steve McCall (1990) modelele cele mai extinse în plan mondial sunt:

1. Modelul cooperarii scolii speciale cu scoala obisnuita

scoala speciala va stabili legaturi cu cea mai apropiata scoala obisnuita din vecinatate.
Pentru început cooperarea consta în schimbul de vizite între copiii celor doua scoli,
pentru a putea beneficia de facilitatile lor. În momentul în care legaturile sunt bine
stabilite copiii cu CES vor asista la o parte sau la toate orele de la cealalta scoala.
Profesorii de la scoala speciala îi vor ajuta pe copiii cu CES integrati, adaptând
materialele la ore, dând sfaturi profesorilor din scoala obisnuita, sau chiar predând
alaturi de acestia. scoala speciala poate oferi resurse suplimentare, cât si experienta
psihopedagogica a profesorilor pentru preîntâmpinarea dificultatilor de învatare a
tuturor elevilor. Copiii cu CES au acces la continuturi mult mai variate si bogate si la
posibilitatea unor contacte sociale mai largi cu copii normali. Acestia din urma pot
dobândi capacitati de întelegere fata de copiii cu CES. Pentru a fi eficient, acest model
necesita o colaborare si o pregatire minutioasa.

Principalul avantaj al acestui model este ca nu sunt necesare resurse si capital


suplimentar, dar are dezavantajul ca ofera o integrare restrânsa.

2. Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale pentru elevi cu CES în scoala obisnuita

Copiii cu dizabilitati sunt înscrisi în aceasta clasa speciala si profesorul specialist în CES
raspunde de educarea acestora. O sala de clasa este pusa la dispozitie pentru predare
si acordare de sprijin suplimentar copiilor cu CES. scoala obisnuita angajeaza un
profesor specialist pentru a raspunde de aceasta clasa.

3. Modelul bazat pe folosirea unei camere de instruire si resurse separate, în cadrul scolii obisnuite.

Copilul cu CES este înscris într-o clasa obisnuita de care raspunde profesorul
clasei (învatator, diriginte). În acea scoala este creat un spatiu separat unde un
profesor specialist ofera copiilor cu CES consiliere, servicii de terapii specifice,
adapteaza materialele didactice sau sunt depozitate protezele de care au nevoie
copiii în activitatea educativa. Acest model se poate completa cu profesori
asistenti psihopedagogi, care sprijina profesorul clasei în timpul cursurilor si în
rezolvarea temelor.

Ca si la primele modele nu este depasit dezavantajul ca orice copil sa învete în scoala


cea mai apropiata de domiciliul sau.

4. Modelul bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu CES care deserveste scoala
obisnuita.

Este un model care evita dezavantajul deplasarilor copiilor, deoarece elevul cu CES
este înscris la scoala cea mai apropiata de domiciliu. Profesorul clasei în care este
înscris este sprijinit de un profesor itinerant specialist în CES angajat de
catre autoritatile locale de învatamânt.

În acest caz, profesorul itinerant sprijina profesorul clasei, elevul în timpul orelor, dar
si în timpul unor activitati de terapie specifica.

5. Modelul comun, bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu


CES, care deserveste toti copiii dintr-o anumita zona. Acest model îsi propune
sprijinirea copilului si familiei deîndata ce cazul a fost depistat. Profesorul itinerant va
lucra mai întâi cu parintii sfatuindu-i cu privire la nevoile incipiente ale copilului, si pe
masura ce copilul creste îi învata pe parinti sa relationeze si sa comunice cu copilul
astfel încât acesta sa nu creasca izolat. Tot profesorul va facilita înscrierea copilului
într-o gradinita si apoi va ajuta la alegerea scolii adecvate.

Pe parcursul scolarizarii, acesta va oferi sfaturi si sprijin educatorilor si profesorilor.

Frecventa vizitelor profesorului itinerant variaza în functie de nevoile copilului de la 3-


4/saptamâna la 1/trimestru.

Acest model nu este viabil fara o buna functionare a mijloacelor de comunicatie si de


deplasare, dar se bazeaza si pe responsabilitatea si trasaturile de personalitate ale
profesorului itinerant.

În concluzie alegerea modelelor de integrare se face în functie de nevoile copilului.


Pentru a fi eficiente, modelele propuse trebuie sa ia în considerare contextul geografic,
socio-economic al sistemului national de învatamânt si necesita o proiectare
minutioasa a programului de interventie educational-compensator.

În principiu, cu handicapatii mintal sunt practicate aceleasi forme de integrare, ca si


cu alte categorii de handicapati : clase diferentiate, integrate în structura scolii
obisnuite, grupuri de câte 2-3 copii deficienti inclusi în clasele obisnuite, integrarea
individuala a acestor copii în aceleasi clase obisnuite.

2.Modalitati de favorizare a integrarii copiilor cu deficiente în scoala publice


prin: depistare precoce a deficientei, interventie timpurie, educatie
prescolara, debut scolar în scoala publica, trasee educationale compatibile cu
tipul si gradul de deficienta.

3.Limitele integrarii scolare.


LOGONEVROZA

Definirea si identificarea logonevrozei

Boscaiu, E., (1973) conchide 'daca aceste disfluente sunt mai putin evidente, dar sunt grefate pe
un fond de labilitate emotionala, balbaiala poate dobandi caracterul unei adevarate logonevroze'.

Pe plan psihic este alterata intreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroza numita 'nevroza
obsesiva', anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia tulburarii vorbirii sale il tortureaza,
devine o preocupare patologica. In cazul acesta, balbaiala este legata de stari nevropate si se numeste
'logonevroza'. Fobia vorbirii se intareste sub forma unor legaturi durabile si obsedante.
Personalitatea logonevroticului sub unele aspecte se dezorganizeaza, iar retinerea in discutii si teama
de vorbire creeaza o stare de inertie, de rigiditate. Verza, E., (1972) arata ca 'momentul constientizarii
balbaielii si trairea ca atare in planul personalitatii (a constientizarii respective) transforma balbaiala
in logonevroza'.

Dificultatile permanente de exprimare si intelegere a vorbirii duc la irascibilitate, nervozitate,


tulburari de somn, enurezis, tulburari de comportament etc. Teama de insucces, teama ca nu pot
vorbi corect determina in permanenta o stare stressanta ce conduce la o stare de oboseala
intelectuala si fizica, hipersensibilitate afectiva si refuzul de a mai vorbi. Astfel se stabileste un cerc
vicios: perturbarea insertiei persoanei in viata sociala agraveaza disfunctia mecanismelor neurologice
in asa fel incat compensarea acestei disfunctii se ingreuneaza la extrem.

Putem conchide ca logonevroza este o tulburare complexa a carei manifestare principala,


balbaiala, influenteaza intregul comportament al individului, punandu-si adanc pecetea asupra
dezvoltarii personalitatii. Din aceste motive, Verza, E., (1972) sustine ca reeducarea vorbirii
logonevroticului trebuie sa se faca concomitent cu influentarea personalitatii, conduitei si relatiilor
interpersonale ale acestuia. Astfel, Verza, E. (1996) precizeaza ca 'Balbaiala este un fenomen mai mult
de repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, iar logonevroza presupune pe langa acestea,
modificarea atitudinii fata de vorbire si de mediul inconjurator in general, prezenta spasmelor, a
grimaselor, a incordarii si a anxietatii, determinate de teama ca va gresi in timpul vorbiri

- Sheehan, J., G. (1970) considera “logonevroza ca o tulburare a reprezentarii sociale despre


sine, nu este o tulburare de vorbire ci un conflict in care eul insusi isi asuma un rol cu care vrea sa se
identifice”.

- Van Riper, C., (1971) pune la baza aspectele psihologice ce influenteaza programarea
simultana si succesiva a miscarilor musculare pentru a exprima un sunet sau sa lege un cuvant de
altul.
- Homzie si Lindsay (1984) sunt de parere ca deficientele lingvistice constituie un factor foarte
important in evolutia balbaielii si pot sa apara datorita unor incarcaturi emotionale care trebuie luate
intotdeauna in considerare.

- Helm (1978) a descris 5 caracteristici specifice balbaielii grave-logonevroza:

1. lipsa de adaptare;

2. repetari, prelungiri si blocari nu numai la inceputul silabelor;

3. tulburarea fluentei in vorbire;

4. vorbitorul este deosebit de timorat;

5. o simptomatica secundara acuta.

Date fiind divergentele intre autorii care se ocupa de aceasta tulburare, am optat pentru
anumite criterii specifice si anume:

- repetarea peste medie din punct de vedere statistic a sunetelor lungi;

- prelungirea sunetelor;

- sfortarea peste norma in ce priveste vorbirea din punct de vedere acustic si motric;

- miscari insotitoare;

- tensiune in tractul vocal.

Acestea sunt insotite de manifestari cum ar fi:

- evitarea unor sunete, cuvinte sau situatii;

- teama de a vorbi;

- teama fata de situatiile sociale;

- obsesia balbaielilor.

Balbaiala evolueaza spre stadiul cronic - logonevroza - cand balbaitul se preocupa constant de
problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatica specifica: nevroza vorbirii.

Etiologia logonevrozei

Verza, E. opineaza (1996) ca:'Etiologia este comuna pentru balbaiala si logonevroza: aparitia
uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologica a individului, de felul cum traieste, in plan psihic,
handicapul'.
Deci, in aparitia logonevrozei sunt implicati atat factorii etiologici ai balbaielii, cat si un complex
de factori ce determina evolutia, agravarea balbaielii, adica instalarea logonevrozei. Daca in etiologia
balbaielii concura un complex de factori declansatori, putem afirma ca in logonevroza acesti factori se
inscriu intr-un vast complex multifactorial de origine somato-fiziologica, psihologica, pedagogica si
sociala.

Deci, folosim termenul de logonevroza pentru balbaiala ajunsa la un stadiu cronic, cand cel in
cauza, constientizand in mod acut deficienta sa de exprimare, ajunge sa-si accentueze aceasta
tulburare pana la stadiul instalarii unei stari nevrotice (Tobolcea I.). Indreptarea atentiei in mod
continuu asupra propriei articulari dobandeste un caracter patologic, care se manifesta prin teama si
grija exagerata de exprimare. Tocmai din acest motiv consideram logonevroza ca un 'cerc vicios'

Consideratii privind evolutia balbaielii spre logonevroza

Balbaiala se manifesta de obicei intre 3 si 8 ani, cu caracteristicile initiale: mici opriri si pauze in
exprimare si caracteristica balbaielii primare este absenta din partea balbaitului a constientizarii
disfluentei verbale. Pe parcursul inaintarii in varsta, in anturajul copilului apar evaluari ale diferitelor
situatii, care determina anxietati privind modul sau de a vorbi si constientizarea de catre copil a
disfunctionalitatilor verbale. Tocmai in acest moment copilul devine logonevrotic. Aceasta situatie
poate fi reprezentata prin schema urmatoare:

In aceasta situatie, la perturbarea verbala se adauga toate aspectele de anxietate, tulburari de


comportament, de respiratie. Acestea sunt consecinte induse si nu cauza problemei.

De acum inainte, situatia logonevroticului poate fi reprezentata prin schema:


Deci, balbaiala a devenit un mecanism care se autoalimenteaza, un 'cerc vicios'.

Aceasta explica importanta dificultate de rezolvare terapeutica a balbaielii, deoarece suntem


condusi de un rationament deductiv ca:

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui -


relatia cu parintii
Referat: Natiunea si statul national din
perspectiva uniunii europene

cauza x, y balbaiala tratarea cauzei disparitia cauzei disparitia balb

In aceste conditii, logonevroticul are nevoie de:

metode care servesc oriunde

si pentru totdeauna fara balbaiala

tehnici a vorbi oricum


Disfluenta primara si balbaiala, ca autoconstiinta erorii verbale, sunt cronologic consecutive
intre ele.
Trebuie precizat ca aspectele care provoaca anxietatea apar la un anumit procent de balbaiti.
Anxietatea trebuie considerata ca o consecinta indusa patologic si putem considera ca este vorba de o
corespondenta biunivoca:

in care este imposibil sa se stabileasca un punct de inceput si de sfarsit, o cauza si un efect.

Solutia pe care o propunem este continuta in schema circulara care distruge constiinta
balbaielii din cauza erorii; ordinea ar fi urmatoarea:

Deci, eroarea fiind unica, exterioara si transformabila, putem interveni asupra erorii, deoarece
aceasta procedura va schimba, la logonevrotic, cadrul situational, dupa acest model:
Simptomatologie in logonevroza

In aparitia logonevrozei apar ca trasaturi caracteristice diferite tulburari motorii ale vorbirii
(spasme in vorbire, ticuri, mimica fetei, muschii gatului) precum si subterfugii spontane. In cadrul
subterfugiilor (evitarii) intra miscarile ajutatoare la care recurg balbaitii pentru a masca sau usura
vorbirea dificila. Nu rareori se observa o incordare psiho-motorie generala, stangacie in miscari,
neliniste prelungita sau moleseala.

De la inceputul sec. XX s-a subliniat ca trasatura specifica logonevrozei este acea stare in care
persoanele realizeaza defectul lor de vorbire, fixandu-si atentia pe propria persoana si pe propriul
defect, si cu cat atentia se fixeaza mai mult pe simptomul propriu de boala, cu atat acesta devine mai
puternic. Astfel, apare acel cerc vicios din care balbaitul nu este capabil nici intr-un fel sa iasa. Cu cat
persoana isi dispretuieste propria pronuntie defectuoasa cu atat mai dificila devine propria reglare a
vorbirii. Aceasta stare dupa mai multe incercari nereusite devine o conditie patologica reflexa si apare
din ce in ce mai des, chiar inainte de a incepe o discutie.

De la prima reactie emotionala involuntara asupra defectului logonevroticii isi formeaza treptat
propria relatie cu ei insisi, legata de trasaturile emotionale si care se oglindesc in propria lupta fara
succes cu balbaiala.

Intelegerea fenomenului fixarii poate fi determinata astfel: reflectarea defectului de vorbire


(spasmul vorbirii) in intreaga activitate psihica a logonevroticului. Acesta este rezultatul primirii si
prelucrarii informatiei despre dificultatile, obstacolele vorbirii, acestea produc neplaceri, nemultumiri
ce sunt transformate in procese psihice, stari care interactioneaza cu mediul inconjurator.

S-a constatat ca :

1) Fixatia este unul din factorii de baza ce complica structura defectului si eficacitatea
incercarilor de indepartare a lui.

2) Exista o legatura directa a fixatiei cu varsta copilului. Aceasta se explica prin prezenta
factorilor neplacuti din mediul inconjurator, complexitatea activitatilor psihice legate de formarea
personalitatii copilului, aparitia dereglarilor in sistemul nervos si endocrin, legate si de perioada de
pubertate.
3) Se remarca o legatura cu caracterul complicat al tulburarilor motorii. Spasmul tonic poate fi
privit uneori ca o incercare a logonevroticului de a lupta cu propriul sau defect. De obicei, caracterul
tulburarii motorii este legat de relatia emotionala a copilului cu defectul sau.

4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade de fixatie


asupra defectului propriu. Cu cat este mai mare fixatia, cu atat rezultatul muncii logopedului se
observa mai greu, si invers.

Constientizarea defectului de vorbire, incercarile neizbutite de indepartare sau mascare


provoaca la logonevrotic diferite reactii psihice: vulnerabilitate, teama, timiditate, sensibilitate,
sugestionabilitate etc.Incercarile de mascare a greutatilor de vorbire il fac pe balbait sa recurga la
diverse subterfugii care influenteaza motricitatea generala (miscari ale mainilor, picioarelor, corpului,
capului) precum si in motricitatea vorbirii (muscarea varfului limbii, a buzei inferioare, umezirea
buzelor) si folosirea unor sunete si cuvinte ajutatoare: si, nu, da, iata etc.

Informatiile din literatura care indica schimbarea personalitatii sunt adeseori controversate,
astfel incat nu se poate preciza gradul de specificitate. Pe temeiul celor mentionate consideram ca
prin indreptarea atentiei copiilor balbaiti asupra miscarilor verbale, acestia nu fac decat sa-si perturbe
intr-o masura si mai mare procesele de autoreglare.

La noi in tara, Verza, E., (1972,1996), Boscaiu, E. (1968,1970), Paunescu, C. (1966,1984),


preocupati de problematica acestei tulburari au studiat particularitatile comportamentale ale
logonevroticilor, modificarile pshice, determinate de insuccesul permanent in activitate, consecintele
dezorganizarii relatiilor cu cei din jur.

Presiunile, masurile educative gresite pe care le savarsesc parintii determina agravarea


dereglarilor din exprimarea copiilor. Efectele masurilor gresit adoptate de catre parinti in vederea
corectarii balbaielii, ca schimbarea ritmului respirator, indreptarea atentiei asupra pronuntarii,
scindarea fluentei verbale prin pauze incorecte, conduc de cele mai multe ori la agravarea tulburarii.
Toate observatiile ne indreptatesc sa credem ca filtrul atentiei parintilor pentru anumite disfluente se
sensibilizeaza pana la o stare de adevarata nevroza ce explica multe dintre atitudinile si masurile prea
drastice.

Starile conflictuale determina modificari in comportamentul logonevroticilor care devin anxiosi


sau agresivi, izolati fata de mediul familial. Toate starile conflictuale determinate, pe de o parte, de
neintelegerile dintre parinti si copii si, pe de alta parte, de neintelegerile dintre parinti, au un ecou
profund asupra personalitatii copiilor (Tobolcea, I., 1995);

Corelatia dintre labilitatea emotiva si balbaiala nu este pe deplin lamurita. Se discuta mult
faptul ca experienta emotionala depinde atat de existenta unor resurse constitutionale cat si de
influentele primite prin educatie. Rezulta ca toate carentele afective, generate de starile de tensiune
conflictuale si de dizarmonie din viata familiala determina in cea mai mare masura starea de labilitate
a copiilor, atat de dependenti de influentele parintilor.De aceea consideram ca oricare ar fi fragilitatea
organismului, in functie de mediul de dezvoltare, capacitatea functionala a balbaitului se poate
restabili pana la limitele normale sau dimpotriva, se poate agrava, croniciza, determinand aparitia
logonevrozei (Tobolcea, I., 2001).
De aceea se impune ca in prezentarea simptomatologiei logonevrozei, pe langa prezentarea
particularitatilor fono-articulatorii, respiratorii etc., atentia trebuie sa fie indreptata in mod accentuat
asupra particularitatilor comportamentale. Sa se insiste asupra simptomelor nevrotice ca: starile de
excitabilitate, agresivitate sau izolare, enurezii, insomnii, plans nemotivat etc. Acestea sunt cateva
caracteristici, deoarece simptomatologia logonevroticului este variata, complexa si, totusi, diferita de
la un subiect la altul. De aceea, nu se poate schita un tabel cu o stricta simptomatologie, ci se impune
cercetarea fiecarui caz in parte

Observatii terapeutice

De regula scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi normal, atat cat
poate sa evolueze in timpul terapiei. Pentru a tinde spre realizarea acestui scop este necesar:

- sa-l informam asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la scop;

- motivarea orelor obositoare ale exercitiilor care-l vor ajuta sa ajunga la un model de
vorbire normal;

- sa pretindem schimbarea pozitiilor si a sentimentelor fata de sine si lumea


inconjuratoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.

Componentele integrate sunt:

- componenta motorie - verbala;

- componenta comunicativa - interpersonala;

- componenta cognitiva - intrapersonala;

- componenta emotionala-fiziologica bazata pe experienta.

Lucrarile lui Burns, D. si Brady, P. (1980) incearca sa contureze asa-numitul 'cerc al balbaielii'
care poate fi inlocuit printr-un 'cerc al fluentei'. Munca terapeutica incepe prin analiza unei schimbari
a simptomelor,acest fapt are o mare importanta pentru pacienti deoarece se clarifica deficientele de
care sufera. Structurarea acestor probleme este importanta pentru pacienti si terapeuti pentru ca da
o noua imagine motivatiei si de aici se deduce terapia pentru diferite stadii si grade ale deficientei.
Circuitul balbaielii: balbaiala se afla intr-un cerc in care componentele comportamentale,
cognitive si emotionale sunt integrate intr-un cerc inchis

Circuitul fluentei: scopul tratamentului este de a dezvolta in cadrul acestui cerc o fluenta
imbunatatita, o atitudine pozitiva si relaxare care sa se integreze intr-un sistem incurajator

Aceasta metoda contine un paradox: pe de o parte exersam cu pacientul o tehnica de evitare a


balbaielii, iar pe de alta parte tindem sa reducem prin acest lucru sentimentele negative legate de
balbaiala si sa pretindem o atitudine acceptabila fata de fenomenul ca atare. Aceasta pare sa fie de
mare importanta pentru profilaxia revenirilor. Dupa terminarea terapiei, momentele de balbaiala
trebuie insotite de o teama minima si de un sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea
circuitului balbaielii. Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazeaza pe formarea capacitatilor de
control care sa duca la o teama foarte redusa. Corespunzator situatiilor individuale trebuie sa li se
acorde preponderenta laturii tehnice a vorbirii si problematicii emotionale. Pentru a realiza un
oarecare control si o viziune de ansamblu asupra evolutiei vom aborda in discutiile cu pacientul
etapele pe care le vom parcurge in terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. Buna structurare a
etapelor terapiei si progresul programului pot fi realizate prin fixarea ritmului si vitezei de lucru ce se
potrivesc pacientului. Este necesar ca in permanenta sa intarim increderea pacientului in posibilitatile
sale si sa-l incurajam in exersarea diferitelor exercitii dificile. 'Scopul terapiei este de a conduce
pacientul ca el sa devina maestrul vorbirii sale si nu sclav' (Murray, 1980).

Asistenta psihosociala si terapeutica a logonevroticilor

Dirnberger, W. (1973) afirma ca tratamentul balbaielii a constituit, in primul rand, o masura


organizatorica a grijii, a asistentei pentru copiii handicapati de limbaj.

Din primele decenii ale secolului nostru s-au raspandit anumite modalitati de tratament prin
munca desfasurata de Albert Gutzmann care se ocupa de persoanele surdo-mute, si mai tarziu prin
lucrarile fiului sau, medicul Hermann Gutzmann. Albert Gutzmann (1912) scria: 'In privinta vorbirii
orale este o problema de educatie nationala si de o iminenta importanta'.

Inflorirea economica a facilitat utilizarea unor mijloace financiare asigurate de stat in


desfasurarea muncii terapeutice. Dupa cum se poate conchide, din istoria tratamentului, nu numai
terapia unei tulburari ar trebui luata in considerare ci si contextul socio-economic care
influenteaza formele de tratament.

Ssikorski, J. (1891) discuta parerea unor autori ca balbaiala ar fi o boala transmisibila deci 'ar
putea sa fie contagioasa din punct de vedere psihic'. In legatura cu acest aspect, Gutzmann, A. (1912)
vorbeste despre “o anumita imitatie in vorbire”. Din aceasta cauza a aparut opinia indepartarii
balbaitilor din scoala si indreptarea lor spre institutii specializate.

In legatura cu scolile speciale exista o anumita controversa. In literatura americana de


specialitate se aminteste de asa-numitul 'mainstreaming' prin care se are in vedere acei copii cu
probleme speciale care pot fi incadrati intr-un sistem normal de educatie.

Henkenjohann, J. (1984) a intervievat balbaitii in legatura cu experientele lor terapeutice.


Rezultatele au fost sintetizate in modul urmator:

- discutie asupra balbaielii 21,0%


- exercitii privind tehnicile de vorbire 17,0%
- exercitii de relaxare pe baza unor exercitii autogene 16,5%
- exercitii de respiratie 12,0%
- hipnoza 2,0%
- exersare pe roluri 12,0%
- exersarea autostapanirii de sine 12,0%
- alte elemente 7,0%
Hohrmeier (1985) abordeaza o anumita modalitate de consiliere si de terapie si anume evolutia
profesionala a balbaitilor. El concluzioneaza (p. 29): 'masurile de reabilitare nu se reflecta decat in
sensul unei formari profesionale si a unei evolutii profesionale a individului. Aceste lucruri n-ar fi
necesare decat ca elemente suplimentare de tratare a balbaielii'. Aceasta posibilitate o considera ca o
masura de terapie in sens restrans sau ca o activitate a grupului de intrajutorare.

S-ar putea să vă placă și