CAPITOLUL 10

Separarea prin cromatografie de gaze (GC)

10.1. Scurt istoric

Cele două direcţii ale cromatografiei de gaze (GC) s-au dezvoltat aproximativ în
acelaşi timp; în anul 1951 Erika Cremer punea bazele cromatografiei gaz-solid, iar în
1952 James şi Martin publicau prima lucrare consacrată cromatografiei gaz-lichid. Un salt
imens în acest domeniu se datorează lui Golay, cel care în anul 1957 a introdus
coloanele capilare în separarea GC. Trebuie menţionat faptul că în prezent, mai mult de
90% din aplicaţiile GC se efectuează utilizând coloane capilare, pe peretele cărora sunt
depuse fazele staţionare. De asemenea, trebuie menţionate contribuţiile majore aduse de
Giddings în teoria optimizării separărilor cromatografice şi corelării cu condiţiile
experimentale de lucru.
Alte contribuţii majore la dezvoltarea acestei tehnici sunt legate de introducerea
programării de temperatură în procesele de separare GC (Stephen Dal Nogare, 1958),
realizarea fazelor staţionare de tip polisiloxanic sau dezvoltarea tehnicilor de detecţie,
universale sau specifice. O dată cu cuplarea cromatografiei de gaze cu spectrometria de
masă, demonstrată pentru prima dată de Holmes şi Morrell (1957), această tehnică
analitică cunoaşte un mare succes. Un pionier uitat, din păcate, al cromatografiei de gaze
este Clark Hamilton, cel care a realizat primele microseringi care-i poartă numele şi care
sunt foarte utilizate şi astăzi.

10.2. Tipuri de coloane în cromatografia de gaze

Procesul de separare cromatografică se desfăşoară în coloana cromatografică.

Coloanele în cromatografia de gaze pot fi clasificate în următoarele tipuri:[92]
1) Coloane umplute, în care umplutura este reprezentată de către faza staţionară
depusă pe un suport inert, iar materialul astfel rezultat este introdus mecanic într-o
coloană (metalică sau silice topită, cu diametrul de ordinul mm şi lungimea de până la 1
m).
2) Coloane capilare (WCOT – „wall coated open tubular”) având pe peretele interior
un film lichid imobilizat, cu grosime de strat între 0,1 şi 5 μm (de regulă 0,25 μm).
Coloanele capilare sunt construite din silice topită sau borosilicat, acoperite la exterior
dintr-un strat protector de polimer. Lungimea acestora este de până la 100 m, iar
diametrul interior între 0,05 – 1 mm. Eficienţa acestora este foarte mare, separările
cromatografice pe astfel de coloane atingând 5.000-10.000 talere/m lungime de coloană.
3) Coloane capilare având pe peretele interior depus un strat cu grosimea de cel mult
30 μm, alcătuit din particule ale unui suport inert (de exemplu, pământ diatomeic) pe care
este depusă faza staţionară propriu-zisă dată de un film lichid cu grosimea de maximum
1 μm (SCOT – „support-coated open tubular”). Imaginile secţiunilor acestor două tipuri de
coloane capilare sunt redate în figura următoare.

148
 WCOT SCOT

Perete

Strat
imobilizat Particule de
suport

Fig. 10.1. Secţiunea printr-o coloană de tip WCOT şi SCOT.

10.3. Faze staţionare în cromatografia gaz-solid (GSC)

Faza staţionară este solidă şi este dată de un adsorbant. De aceea GSC mai
este denumită şi cromatografie de adsorbţie. O serie de avantaje ale acestor faze
staţionare faţă de cromatografia gaz-lichid (GLC) pot fi menţionate:
- stabilitatea mare peste un interval de temperaturi mai larg;
- mai puţin sensibile la acţiunea oxigenului;
- fenomenul de degradare a fazei staţionare (aşa-numitul efect de „bleeding”) este practic
inexistent;
- selectivitatea mai bună la separarea de izomeri geometrici sau izotopici;
- selectivitatea mai bună faţă de compuşi anorganici, sau organici cu mase moleculare
mici.
Principalii adsorbanţi utilizaţi ca faze staţionare[93] în cromatografia gaz-solid sunt:
1) SiO2 (silice), tratată termic la temperaturi de 700 - 950°C.
2) Alumina (Al2O3), tratată termic.
Aceşti doi adsorbanţi pot fi utilizaţi la separarea de hidrocarburi saturate şi
nesaturate, cu mase moleculare mici, a derivaţilor halogenaţi inferiori, sau chiar a unor
derivaţi ai benzenului.
3) C grafitizat se obţine prin încălzirea negrului de fum la temperaturi ridicate
(aproximativ 3000°C), într-o atmosferă de gaz inert. Astfel, în timpul procesului termic are
loc formarea unor microcristalite de tip grafit.
Retenţia analiţilor pe C grafitizat poate fi explicată pe baza accesibilităţii acestora
la două tipuri de centre active de adsorbţie:
a) Marea majoritate a acestora sunt nepolare şi corespund unei reţele de atomi
de C de tip grafitic. Aceste centre de adsorbţie nu arată o preferinţă pentru analiţii
conţinând grupări funcţionale polare. Forţele de dispersie stau la baza separărilor între
analiţi.
b) Centrele de adsorbţie polare sunt într-o mică proporţie în matricea
adsorbantului de tip C grafitizat, dar pot da interacţii puternice cu analiţii polari.
Tratamentul preliminar al acestui adsorbant poate conduce la o reducere semnificativă a
acestora. Astfel, prin încălzirea la 1000°C, într-un curent de H2, are loc o dezactivare a
centrilor activi alcătuiţi din complecşi de suprafaţă ai oxigenului, în timp ce spălarea cu
HClO4 sau H3PO4 elimină complecşii bazici carbon-oxigen sau sulful sub formă de
sulfuri.[94]

149
 4) zeoliţi, bile polimerice poroase sau ciclodextrine sunt utilizate la separarea de
compuşi anorganici sau organici gazoşi, cu dimensiuni moleculare mici, principiul de
separare fiind acela al excluziunii sterice. De exemplu, componentele aerului (N2, O2, Ar,
CO2), dar şi unii poluanţi anorganici (CO, CH4) pot fi separate pe coloane umplute cu
zeoliţi (faza staţionare numite şi site moleculare), cu diametrul porilor de 5A. Dacă se
utilizează polimeri poroşi, O2, N2, Ar, NO sau CO, nu pot fi separate, din cauza porilor
prea mari.
Câteva exemple din cei mai importanţi adsorbanţi, de tip anorganic sau organici,
utilizaţi în GSC şi comercializaţi sunt redaţi în tabelul 10.1.[95]

Tabel 10.1. Adsorbanţi anorganici sau organici utilizaţi în GSC.

Suprafaţa specifică Diametrul porilor
Tip adsorbant Nume comercial 2
(m /g) (nm)
Spherosil XOA 400 300 – 500 8
Spherosil XOA 200 140 - 230 15

Spherosil XOB 075 75 – 125 30

Spherosil XOB 030 37 – 62 60
Silice
Spherosil XOB 015 18 - 31 125

Spherosil XOC 005 5 - 15 300

Porasil B 125 – 250 10 – 20
Porasil C 50 - 100 20 - 40
Carbopack B 100 -
Carbopack C 12 -
C grafitizat
Carbosieve 1000 1,3
Spherocarb 1200 1,5
Chromosorb 101
< 50 300 - 400
(răşini poliaromatice)
Polimeri poroşi Porapak P sau Q
(copolimeri ai stirenului > 500 7,5
cu etilvinilbenzen)

Ciclodextrinele sunt oligozaharide, conţinând unităţi de glucopiranoză,

conformaţia scaun, legate între ele în poziţiile 1,4. α-Ciclodextrina conţine 6 unităţi de
glucoză, β-ciclodextrina conţine 7 astfel de unităţi, iar γ-ciclodextrina conţine 8 unităţi.
Geometria acestor molecule este de trunchi de con, cu ambele capete deschise.
Interiorul cavităţii conţine doar grupări metilenice sau puntea glicozidică, structură ce
conferă compuşi unele proprietăţi hidrofobe şi o densitate electronică mare (datorită O),
care să participe la formarea de asociaţii moleculare cu compuşii de separat. Astfel că
separarea componenţilor unei probe are la bază stabilitatea acestor asociaţii moleculare:
cu cât moleculele unui component formează asociaţii mai stabile cu ciclodextrinele, cu
atât retenţia acestuia este mai mare. Molecule mari de compuşi care nu pot pătrunde în
cavitatea ciclodextrinei nu vor interacţiona cu ea şi astfel vor elua mai rapid din coloană
prin comparaţie cu unele molecule mici, ce pot pătrunde în interiorul cavităţii. Grupările
hidroxil libere sunt alchilate sau acilate total, astfel încât nu vor interacţiona prea puternic
cu eventuale grupări polare ale compuşilor separaţi. Fixarea acestor faze staţionare pe
pereţii unei capilare se poate face prin dizolvarea lor în polidimetilsiloxan (total apolar),

150
care aderă astfel la pereţii coloanei. Domeniul de temperatură în care pot fi folosite
ciclodextrinele ca faze staţionare este 30 - 250°C. Principala utilizare a acestor faze
staţionare este în separarea izomerilor de poziţie, geometrici sau optici (enantiomeri sau
diasteroizomeri).[96] De exemplu, β-ciclodextrina poate separa izomerul trans- de izomerul
cis- ai 2-metilciclohexanolului.

10.4. Faze staţionare în cromatografia gaz-lichid (GLC)

Fazele lichide în GC nu sunt lichide propriu-zise; ele au aspect de clei, sau gumă
(de unde şi denumirea lor în engleză de „gums”). Mobilitatea lor le aseamănă cu lichidele,
iar această proprietate este utilizată la depunerea lor pe pereţii capilarei sau pe
particulele unui suport inert. Particulele inerte pot fi pământuri diatomeice sau silicagel
silanizat (inertizat) prin una din procedurile următoare:
CH3
Si OH Si O Si CH3
O + (CH3)3SiCl - HCl O CH3
Trimetilclorsilan
Si OH Si OH

CH3
SiCH3
Si OH Si O CH
3
O + (CH3)3Si-NH-Si(CH3)3 O
- NH3
Si OH
Hexametildisilazan
Si O CH3
Si CH3
Silicagel CH3

Cele mai cunoscute faze staţionare în GLC sunt uleiurile polisiloxanice.[97] Acestea sunt
utilizate în cadrul celor două variante de GLC (WCOT, SCOT). Sinteze uleiurilor
polisiloxanice porneşte de la derivatul dietoxi- al R,R-silanului şi urmează următoarele
două procese chimice de transformare:

R R
+ 2 HOH
C2H5O Si OC2H5 HO Si OH + 2 C2H5OH
(hidroliza)
R R

R R
n HO Si OH ( Si O ) + n HOH
(policondensare) n
R R
poli(R,R-siloxan)

Funcţie de natura radicalului R se cunosc mai multe tipuri de faze staţionare din
clasa polimerilor siloxanici, având structurile generice date în tabelul 10.2. Caracteristicile
acestor faze staţionare sunt următoarele:
i) Masa moleculară medie (sau gradul de policondensare, n);
ii) Polaritatea;
iii) Stabilitatea termică;

151
 iv) Domeniul de aplicaţii (clasa de compuşi separaţi);
v) Selectivitatea separărilor.

Stabilitatea termică a fazei staţionare este importantă, pentru că la temperaturi

mai mari ale regimului de separare, faza staţionară să nu se descompună şi astfel să
inducă produşi care să interfere cu analiţii din probă. In plus, prin degradare calităţile
fazei staţionare se diminuează. Domeniul de temperatură în care pot fi utilizaţi aceşti
polimeri este de la temperatura ambiantă până la 300-350°C, exceptând polietilenglicolul
care peste 175-200°C se descompune. Stabilitatea termică depinde de natura radicalilor
R (de exemplu, trifluorpropil este cel mai stabil termic) şi de gradul de policondensare: cu
cât n este mai mare, cu atât stabilitatea termică a fazei staţionare este mai mare.
Se cunosc faze staţionare de tip polisiloxanic în care între doi atomi de Si sunt
intercalate grupări aromatice, aşa cum se poate observa din exemplul următor:

CH3 CH3 CH3

[ Si O ] [ Si Si O]y
x
CH3 CH3 CH3

Polimerul de tip silfenilen este caracterizat de un domeniu mai larg de stabilitate

termică (până la 400°C). De asemenea, s-au realizat structuri polisiloxanice conţinând
structuri tridimensionale de tip carboranic, care s-au dovedit a fi utile în separările GC.

CH3 CH3 CH3

[ Si O ] [ Si Si O]y
x
CH3 CH3 CH3

La temperaturi ridicate, peste valorile indicate anterior, fazele staţionare de tip

polisiloxanic încep să se degradeze, fenomen cunoscut sub numele de „bleeding”. De
asemenea, prezenţa oxigenului şi a vaporilor de apă în gazul purtător utilizat ca fază
mobilă în GC conduce în timp la diminuarea performanţelor coloanei.

Ca faze staţionare în cromatografia de gaze în variantele WCOT sau SCOT,

menţionate anterior, mai pot fi utilizate şi următoarele materiale:
- polietilenglicolsuccinat;
- polietilenglicoladipat (EGA);
- polietilenglicoltereftalat;
- polibutandiolsuccinat;
- acizi graşi nemodificaţi;
- derivaţi de tip polimeric halogenaţi;
- Triton X-100; X-305;
- polipropilenglicol;
- sorbitol;
- tricrezilfosfat.

152
 Tabel 10.2. Tipuri de faze staţionare cu caracter lichid utilizate în GC.
Structura chimică Denumire/caracter Aplicaţii
Squalan Hidrocarburi alifatice cu p.f.
(nepolar) jos, amide inferioare, esteri
C30H62* ai acizilor graşi, terpene,
etc,
CH3 Polidimetilsiloxan Compuşi polari; de ex.
( Si O ) (practic nepolară) alcaloizi, derivaţi volatili ai
n amino-acizilor, pesticide,
CH3 Denumirea comercială: fenoli derivatizaţi, etc
OV-1; SE-30
CH3 CH3 Poli(fenilmetildimetil)siloxan Unele medicamente,
( Si O ) ( Si O ) (slab polară) pesticide, PAHs, PCBs,
n m
CH3

Denumirea comercială:
OV-3; SE-52
CH3 Poli(fenilmetil)siloxan Pesticide, medicamente,
( Si O ) (mediu polară) steroizi, etc.
n

Denumirea comercială:
OV-17
CH3 CH3 Polimetiltrifluorpropilsiloxan Compuşi halogenaţi,
( Si O ) ( Si O ) (polar) aldehide şi cetone, unele
n m medicamente, fenoli
CH2 CH3 derivatizaţi, aminoacizi
CH2 derivatizaţi, etc.
Denumirea comercială:
CF3 OV-210
CH3 CH3 Polimetilcianopropilsiloxan Nitrili, sisteme aromatice,
( Si O ) ( Si O ) (polar) steroizi
n m
CH2 CH3
CH2 Denumirea comercială:
OV-275
CH2 CN

[ CH2 CH2 O ] Polietilenglicol Aldehide, esteri, eteri, fenoli

n (Denumirea comercială: derivatizaţi
Carbovax 20M)
[98] CH3
* Structura este următoarea: CH3 CH3
CH3
H3C
CH3 CH3 CH3

153
 10.5. Parametri şi tipuri de eluţie în GC

Alegerea fazei staţionare în cromatografia de gaze pe coloane capilare depinde

de natura analiţilor din probă. Numărul analiţilor care pot fi separaţi pe astfel de coloane
poate atinge ordinul sutelor. Pentru fazele staţionare mediu polare şi polare separarea
între analiţii din probă se face pe baza interacţiilor moleculelor cu grupările polare din
faza staţionară. Analiţii care participă la interacţii mai puternice cu faza staţionară vor
elua mai târziu din coloană decât analiţii care interacţionează mai slab.
Pentru fazele staţionare nepolare sau slab polare separarea este practic dată de
diferenţa punctelor de fierbere ale analiţilor. Aceasta poate rezulta şi din prezentarea
teoretică a procesului GC utilizând faze staţionare lichide.
Factorul de capacitate al unui analit i, notat cu k’i, este corelat cu constanta de
partiţie a analitului între cele două faze prin relaţia cunoscută:

Vs
k 'i = K i ⋅ (10.1)
Vm

, în care expresia constantei de partiţie este dată de raportul:

[i]s n i,s Vm
Ki = = ⋅ (10.2)
[i]m n i,m Vs

, în care ni,s şi ni,m reprezintă numărul de moli din analitul i din faza staţionară, având
volumul Vs, respectiv din faza mobilă având volumul notat cu Vm.
Legea gazelor ideale poate fi scrisă pentru fiecare analit i din faza mobilă astfel:

pi ⋅ Vm = n i,m ⋅ RT (10.3)

sau:

pi = [i]m ⋅ RT (10.4)

R fiind constanta gazelor, iar T - temperatura absolută din coloană.

Legea lui Henry exprimă relaţia între pi şi presiunea de vapori a analitului i în
stare pură (pi0) astfel:

p i = x i,s ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0 (10.5)

, în care γ i∞,s este coeficientul de activitate al analitului i în faza staţionară la diluţie

infinită, iar xi,s este fracţia molară a analitului i din faza staţionară şi poate fi scrisă într-o
formă aproximativă astfel:

n i,s n i ,s
x i,s = ≅ (10.6)
n i,s + n s ns

, deoarece numărul de „moli” de fază staţionară (ns) este mult mai mare decât numărul de

154
moli de analit i din faza staţionară (ni,s).
De aici rezultă relaţia între pi şi pi0:

n i,s
pi = ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0 (10.7)
ns

Concentraţia de analit i din faza mobilă devine:

pi n i,s ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0
[i] m = = (10.8)
RT n s ⋅ RT

Constanta de partiţie din 10.2 poate fi rescrisă astfel:

[i] s ⋅ n s ⋅ RT n s ⋅ RT
Ki = = (10.9)
n i,s ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0 Vs ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0

Introducând expresia Ki în relaţia 10.1 se va obţine următoarea dependenţă a factorului

de capacitate pentru analitul i:

n s ⋅ RT
k'i = (10.10)
Vm ⋅ γ i∞,s ⋅ p i0

Conform acestei relaţii trei parametrii influenţează retenţia în cromatografia de gaze

utilizând faze staţionare de tip lichid: T, pi0 şi γ i∞,s . Pentru o coloană dată ns şi Vm sunt
aproximativ constante. Natura fazei staţionare se regăseşte în coeficientul de activitate al
analitului, notat cu γ, care depinde de tipul de fază staţionară cu care analitul i
interacţionează şi de temperatură. Presiunea de vapori a analitului pur depinde de natura
acestuia şi de temperatură. Astfel că pentru o temperatură dată analiţii se vor separa în
funcţie de pi0, dacă coeficienţii de activitate ai acestora nu diferă foarte mult (în special
când faza staţionară este nepolară). In cazul fazelor staţionare polare apar interacţii
specifice analiţilor, iar coeficientul de activitate γ poate diferi foarte mult de la analit la
analit, influenţând ordinea de eluţie.
Aşadar, dependenţa de temperatură nu este cea explicită din rel 10.10 (asta ar
însemna că factorul de capacitate să crească odată cu creşterea temperaturii, ceea ce
practic nu se observă), ci implicită, prin coeficientul de activitate γ i∞,s , dar mai ales prin
dependenţa presiunii de vapori de temperatură. Ecuaţia generală care redă dependenţa
presiunii de vapori a substanţelor pure de temperatură este una empirică (dedusă din
ecuaţia Clausius-Clapeyron), de forma:[43]

1 ci
ln pi0 = a i − bi ln − (10.11)
T T

, în care parametrii empirici ai, bi şi ci sunt determinaţi experimentali. Introducând

expresia lui pi0 în relaţia generală a factorului de capacitate k’i de mai sus, va rezulta că
dependenţa acestuia de temperatură este o funcţie invers proporţională, ceea ce este în

155
acord cu rezultatele experimentale, care arată că prin creşterea temperaturii din coloană
k’ scade.
Regimul de temperatură aplicat în separarea GC poate fi la temperatură
constantă (izotermică) sau cu modificarea temperaturii pe parcursul separării
cromatografice (gradient de temperatură). Cel mai utilizat gradient pentru temperaturii
este cel linear (viteza de creştere a temperaturii este constantă în timp), aplicat o dată
sau chiar de mai multe ori pe parcursul unei separări, pentru diverse viteze de modificare
a temperaturii (ΔT/Δt). Gradientul de temperatură se aplică în special atunci când în
amestecul probei se găsesc analiţi cu diferenţe mari între punctele lor de fierbere.

10.6. Indici de retenţie în GC

In cromatografia de gaze, pentru o serie omoloagă de compuşi organici, între

factorul de capacitate (k’n) sau timpul de retenţie (tR) şi numărul atomilor de C din
moleculă (nC) există o relaţie empirică, de forma:

lg k ' n = α + β ⋅ n C (10.12)

, în care α şi β sunt parametri de regresie lineară. Această relaţie depinde de condiţiile

experimentale în care au loc separările, de dimensiunile coloanei cromatografice şi de
natura fazei staţionare. Parametrii α şi β se stabilesc experimental, pentru clase de
compuşi organici, studiaţi în acelaşi regim termic de eluţie cromatografică. Astfel că,
parametrii empirici α şi β nu au aceleaşi valori pentru, de exemplu, seria alcanilor şi seria
derivaţilor halogenaţi inferiori.
Prin urmare, utilizarea acestei relaţii în scopuri calitative este limitată de condiţiile
experimentale şi se poate aplica doar la o serie omoloagă de compuşi. In scopul utilizării
datelor de retenţie pentru identificări de compuşi organici s-au propus diferite mărimi
empirice, dintre care datorită simplităţii sale, indicele de retenţie propus de Kovats a fost
cel mai acceptat.

Indicele Kovats

Acest indice de retenţie încearcă a elimina relativitatea parametrilor de retenţie

prin introducerea unor referinţe, faţă de care să se compare timpul sau factorul de
retenţie al unei separări cromatografice pentru un analit. In acest scop, Kovats a introdus
două referinţe: alcanul cu acelaşi număr de atomic de carbon în moleculă (n) cu analitul i,
care experimental va elua înaintea analitului i (k’i > k’n), iar a doua referinţă va fi alcanul
cu (n + z) atomi de C în moleculă, care va elua după analitul i (k’i < k’n+z). Formula
propusă de Kovats pentru stabilirea indicelui de retenţie pentru un analit i (notat cu Ir,i)
este următoarea:

lg k 'i − lg k ' n
I r ,i = 100 ⋅ (z ⋅ + n) (10.13)
lg k ' n + z − lg k ' n

, în care k’i este factorul de capacitate al unui analit notat cu i; k’n si k’n+z reprezintă
factorul de capacitate corespunzător alcanului cu n atomi de C în moleculă, respectiv

156
(n+z) atomi de C în moleculă.
Conform acestei definiţii, alcanii vor avea întotdeauna indici de ordinul sutelor: de
ex. hexanul va avea Ir egal cu 600, heptanul va avea Ir = 700, s.a.m.d. De asemenea,
termenii unei serii omoloage au valori pentru Ir, pentru aceiaşi coloană cromatografică,
care diferă între ei prin 100.
Ţinând cont de relaţiile 9.11 şi 9.12, formula de calcul a indicelui Kovats poate fi
modificată în funcţie de timpii de retenţie ajustaţi ai analitului i (t’R,i), ai alcanului cu n
atomi de C (t’R,n) şi ai alcanului cu (n+z) atomi de C (t’R,n+z):

t 'R ,i
lg
t 'R ,n
I r ,i = 100 ⋅ ( z ⋅ + n) (10.14)
t 'R ,n + z
lg
t 'R ,n

Indicele de retenţie Kovats nu depinde de unii parametri experimentali, precum:

viteza fazei mobile, factorul constructiv al coloanei (raportul de volum al fazei
staţionare/faza mobilă) sau lungimea coloanei. In schimb, Ir,i depinde de natura fazei
staţionare şi de temperatura coloanei cromatografice.
Diferenţa valorilor Ir pentru anumit compuşi-test, obţinută pe două faze staţionare
diferite, poate fi utilizată ca un indicator al diferenţei de polaritate între cele două faze
staţionare.

Indicele Rohrschneider/McReynolds

Găsirea unei modalităţi de caracterizare a polarităţii unei faze staţionare este

datorată contribuţiilor lui Rohrschneider şi McReynolds. Experimental, se înregistrează o
diferenţă a indicelui de retenţie a unui analit cu grupări funcţionale polare pe o coloană
nepolară, faţă de una polară. Astfel, un analit cu o grupare polară (hidroxil de exemplu)
are o valoare a indicelui de retenţie pe o fază staţionară ca squalan (considerată ca cea
mai nepolară), cu care interacţionează doar prin intermediul părţii hidrocarbonate din
moleculă, şi altă valoare pe o faza staţionară polară, pentru care interacţiunea dipol-dipol
este mult mai mare decât forţele de dispersie London care intervin în primul caz. De
aceea, Rohrschneider şi McReynolds au propus ca măsură a polarităţii unei faze
staţionare diferenţa indicilor de retenţie (Λ) al unor analiţi-test (în număr de 5), măsurat
pentru faza staţionară polară şi squalan (cea mai nepolară, considerată ca referinţă):

f .st.polara squalan
Λ analit (i) = I r ,analit (i) − I r ,analit (i) (10.15)

5
Λ = ∑ Λi (10.16)
i =1

Se consideră că din punct de vedere practic, dacă diferenţa Λ pentru două faze
staţionare este mai mică decât 200, atunci cele faze staţionare au aceiaşi polaritate.
In tabelele 10.3 şi 10.4 sunt redate lista cu 5 analiţi-test de referinţă, precum şi
valorile indicilor Rohrschneider/McReynolds pentru câteva faze staţionare de tip

157
polisiloxanic sau polietilenglicol.

Tabel 10.3. Lista a 5 analiţi-test utilizaţi pentru estimarea polarităţii unei faze staţionare.
Constanta Tip de interacţie
Reprezentativ
Analit-test Rohrscheneider/ Legătura
Dipol-dipol π-complex pentru
McReynolds de H
Olefine,
Benzen Λ1 Nu Donor - compuşi
aromatici
Alcooli, fenoli,
1-Butanol Λ2 Da Da
acizi, amide
Aldehide,
2-Pentanonă Λ3 Da Acceptor -
cetone, esteri
Nitro-, nitrilo-
1-Nitropropan Λ4 Da Acceptor -
derivaţi
Amine,
Piridină Λ5 Da Donor - compuşi
aromatici

Tabel 10.4. Valorile indicilor Rohrschneider/McReynolds pentru cei 5 analiţi-test

folosind faze staţionare de tip polisiloxanic şi polietilenglicol (PEG 20M).
Faza staţionară Compoziţie Λ1 Λ2 Λ3 Λ4 Λ5 Λ
Squalan C30H62 0 0 0 0 0 0
Dimetil- 100% CH3- 17 57 45 67 43 229
5% C6H5- 32 72 65 98 67 334
Fenilmetil 50% C6H5- 119 158 162 243 202 884
75% C6H5- 178 204 208 305 208 1103
Cianopropilfenil 6% (CH2)3CN 50 115 107 164 103 539
dimetil 50% (CH2)3CN 227 373 336 489 398 1823
PEG 20M -(CH2-CH2-O)n- 322 536 368 572 510 2308

10.7. Componentele unui sistem GC

Un cromatograf de gaze are trei componente principale: injectorul, camera de

termostatare a coloanei cromatografice şi sistemul de detecţie (unul sau mai mulţi
detectori). Acestora li se alătură sursa de gaz purtător pentru realizarea fazei mobile a
separării prin GC. Injectorul permite plasarea probei în capătul coloanei, într-o zonă cât
mai îngustă cu putinţă. Proba în GC poate fi gazoasă sau lichidă; atunci când proba este
lichidă, componenţii probei trebuie să fie volatili şi stabili termic la temperatura
injectorului, precum şi pe intervalul de temperatură în care se face separarea
cromatografică (domeniul de temperatură obişnuit pentru separările GC este 20 - 400°C).
O reprezentare schematică a unui sistem GC este redată în Fig. 10.2.

158
 Cilindru cu Injector
gaz purtător Cromatograf de gaze

Detectori

Controlor
de debit D1 D2

Coloană

60

Absorbanta (mAU)
3
55
50 4

45 8

40
35 9

Incintă termostată
30 7 10
2 11
25 14
20 1
15 56
12
10 13
5
0

(cuptor)
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32
Timp (min)

Fig. 10.2. Reprezentarea schematică a structurii unui cromatograf de gaze + anexe.

Faza mobilă în GC trebuie să fie inertă din punct de vedere chimic, de puritate
înaltă (fără urme de apă sau oxigen), compatibilă cu tipul de detecţie aplicat şi
convenabilă din punct de vedere al costului. Faza mobilă în GC mai este cunoscută şi ca
gaz purtător, putând fi H2, N2, He sau Ar; gazul purtător poate fi produs de un generator
de gaz (H2 sau N2), sau se găseşte stocat în cilindri metalici, de unde este adus cu un
debit controlat de un reductor de presiune în sistemul cromatografic. Uneori debitul
gazului purtător este prea mic faţă de volumul detectorului (în special când se folosesc
coloane capilare), iar în acest caz se suplimentează necesarul cu un debit de aşa-numit
„make-up gas”.
Incinta termostatată (cuptorul) asigură regimul termic în coloana cromatografică.
Temperatura fiind un parametru esenţial în separarea GC trebuie să fie uniformă pentru
toată lungimea coloanei; fluctuaţii de temperatură influenţează procesul de retenţie
cromatografică şi astfel exactitatea timpilor de retenţie ai analiţilor din probă, conducând
în unele cazuri chiar la splitarea picurilor cromatografice. Instrumentele GC
comercializate asigură ajustarea rapidă şi controlul temperaturii într-un interval de 50-
450°C. Operarea în regim termic subambiental presupune utilizarea unui sistem criogenic
de răcire, bazat pe N2 sau CO2 lichid.
Sistemul de achiziţie şi prelucrare a datelor este utilizat şi pentru programarea
unor parametrii ai separării (regimul de temperatura) sau parametrii sistemului de
detecţie. Cromatograma poate fi văzută în timp real, iar gradul de prelucrare a acesteia
depinde de complexitatea softului cu care este dotat calculatorul sistemului.

10.8. Sisteme de injecţie în GC

Injectorul în GC este un subansamblu integrat sistemului cromatografic având

rolul de a realiza transferul exact şi reproductibil, selectiv sau neselectiv, al probei luate în
analiză, de la operatorul sistemului către coloana cromatografică, fără însă a induce
perturbaţii majore în raport cu parametrii procesului de separare cromatografică.
Injectorul este o interfaţă între operator şi sistemul cromatografic, care permite
introducerea manuală sau automată a probei şi transferul acesteia către coloană.

159