Sunteți pe pagina 1din 5

Expansiunea universului ?

Acest articol este prilejuit de o întrebare pusă de o doamnă, M.I. referitor la un


fragment dintr-un articol al lui Corrado Malanga :
„Conștiința umană poate fi reprezentată prin intermediul măsurii conștientizării,
la fel cum este reprezentat Universul în mod matematic. Nu trebuie să ne mire, din
moment ce Universul nu este local și neexistând spațiul și timpul, aceasta este
reprezentarea unui obiect ale cărui părți sunt identice cu obiectul în sine, din cauza
naturii sale fractalice (holografice). Noi am fi deci însăși Universul, am reprezenta o
unitate fractalică, unde parcursul nostru de conștientizare nu ar fi altceva decât însăși
expresia expansiunii Universului Virtual.”
Întrebarea a fost următoarea :
„Dacă universul este non-local, atunci unde are loc expansiunea asta?!
Expansiune nu înseamna spațiu și timp?”
Răspunsul meu inițial a fost :
„ În interiorul infinitului nu ai cum să te raportezi la un loc anume tocmai
datorită faptului că orice reper se pierde-n infinit... Deci pentru orientare ne putem
raporta doar la repere locale apropiate dar ele sunt valabile numai și numai pentru noi
nu pentru întregul spațiu.”
Doamna a insistat totuși cu întrebarea :
„Mă depășesc total explicațiile logico-științifice, specifice emisferei stângi care,
pe deasupra îmi par limitate și limitative pentru simplul motiv ca însăși cunoașterea la
care a ajuns oricare dintre noi la un moment dat e doar o frântura din cunoașterea
totala. Revin cu întrebarea, la care nu îmi dau seama dacă mi-ați răspuns: Dacă
universul este non-local, atunci unde are loc expansiunea asta?! Expansiune nu
înseamnă spațiu și timp? Cu alte cuvinte, exista expansiunea? Sau e doar un concept
cantitativ (mai mult / mai mare) inventat de om din perspectiva limitata și limitativa
despre care vorbeam mai sus?”
Așa că i-am răspuns din nou :
„Depinde de perspectivă. Logica simplă ne spune că în infinit expansiunea nu
poate fi decât parte din infinit, adică tot infinit... Deci nu există... Adevărul e că
mintea noastră e incapabilă să lucreze cu noțiunea de infinit pe care nu și-o poate
reprezenta datorită limitelor sale... ”
Dar probabil că undeva în forul meu interior am rămas nemulțumit de
explicațiile date așa că mi-a rămas gândul agățat de această întrebare și am încercat să
aprofundez motivul pentru care nu înțelegem infinitul, dincolo de explicația simplă a
faptului că o minte limitată nu poate cuprinde ceva nelimitat...
Una din explicațiile pe care am putut-o găsi este aceea că datorită faptului că în
școlile de mase nu se studiază astronomia, noțiunile de distanțe și volume
astronomice ne sperie prin mărime și nefiind obișnuiți cu ele nici nu le putem
cuprinde cu imaginația.

1
Cătălin Dan Cârnaru Expansiunea universului

Pe de altă parte m-am gândit adesea la conceptul oficial al astrofizicii care spune
că universul s-ar afla în expansiune și consider că asta se contrazice cu noțiunea de
infinit. Pentru că expansiune presupune răcire. În realitate ideea de expansiune vine
de la efectul Doppler constatat la mișcarea astrelor pe care le putem „vedea”. Spun
vedea, între ghilimele pentru că cea mai mare parte a universului cunoscut de noi în
acest moment îl vedem cu ajutorul restului spectrului electromagnetic dincolo de
lățimea de bandă a luminii vizibile. Pe baza acestui efect oamenii de știință au tras
dubla concluzie că universul e într-o continuă expansiune concomitent cu o tot la fel
de continuă răcire. Acest efect este răspunzător de asemenea și de ideea acelui Big
Bang original. Oricum ar fi ideea de expansiune continuă ne va duce la evoluția spre
momentul în care întreg universul s-ar răci atât de puternic încât ar îngheța la propriu
și și-ar înceta existența... Ori ce fel de univers infinit ar mai fi acela atunci ?...
Pe de altă parte pentru moment nu putem observa decât o infimă porțiune din
infinitul universului dar luând în calcul ce înseamnă noțiunea de infinit, omul
niciodată nu va fi capabil să observe întreg universul. Rămânem deci cu singura
posibilitate care ni se oferă aceea că la orice moment în viitor noi o să observăm doar
o mică parte din univers, parte pe care o numim universul observabil din punctul și în
momentul în care ne aflăm.
Ne putem imagina, totuși ( atât timp cât nu putem percepe granițele universului
speculațiile pot merge în orice direcție ! ) și ideea că de fapt universul în care trăim
este unul finit cuprins într-unul mai mare care și acela la rândul lui ar putea fi finit...
Dar o multitudine de universuri finite cuprinse unele în altele duce tot la ideea
de infinit... Conceptul universului fractalic lansat de Nassim Haramein spre o
asemenea idee ne conduce. Dar chiar și așa trebuie să ținem seama și de faptul că
indiferent cum ar sta situația noi nu putem observa decât o anumită parte din univers
și datorită faptului că radiației electromagnetice ( fie ea undă radio sau lumină ) îi
trebuie un timp anume ca să ajungă la noi venind din orice direcție.
Dar până una alta pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de infinit hai să ne
întoarcem la universul observabil în acest moment, care pentru noi, e tot universul.
În calitate de observatori ai cosmosului, ne aflăm în centrul unei sfere cu
diametrul de 93 de miliarde de ani lumină. Acesta e tot universul pentru noi.
Oriunde am privi constatăm cu ajutorul efectului Doppler în spectrul radio și
luminos, faptul că întreaga materie se îndepărtează de noi. Bun deci e clar că există
expansiune... Întrebarea este exact de natura filozofică a răspunsului dat de mine
doamnei M.I. Orice expansiune în infinit înseamnă tot infinit...
Ca să înțelegem mai clar ce urmează să spun trebuie să devenim conștienți că
întreaga știință pe care o cunoaște omul până în prezent ne-a dus la ideea că în natură
există mereu un echilibru, o armonie. Această noțiune eu o definesc afirmând că
natura ( deci implicit și universul ) are oroare de dezechilibre. E simplu : e însăși
aplicarea la scară mare a noțiunii de acțiune și reacțiune. Când ai o acțiune rezultă
automat o reacțiune opusă ei. Principiul universal Yin-Yang

2
Cătălin Dan Cârnaru Expansiunea universului

În această logică înseamnă că dacă universul observabil de noi în acest moment


se extinde, undeva în imensitatea lui infinită există o altă porțiune de univers care se
contractă, altfel s-ar contrazice principiul acțiunii și reacțiunii, al echilibrului
universal și al caracterului infinit, căci așa cum am spus extinderea la infinit ar duce
la moartea prin răcire a universului.
Așa că hai să facem un exercițiu de imaginație și să ne imaginăm universul și
implicit și infinitul său ca fiind format dintr-o infinitate de sfere egale cu cât observă
omul în acest moment. Pentru simplificare să spunem o sută de miliarde de ani
lumină. Ne aflăm deci în interiorul ( mai exact la marginea ) galaxiei noastre care are
o sută de mii de ani lumină diametru și considerând că galaxia noastră e centrul
universului observabil, de jur împrejur putem vedea aproximativ 170 de miliarde de
galaxii. E o cifră fantastic de mare... dar totuși e doar o mică parte din univers.
Acum hai să ne imaginăm că această sferă în care ne aflăm este înconjurată de
alte sfere asemănătoare la fel cum un atom în masa unui obiect oarecare e înconjurat
de alți atomi... Rezultă că la fel cum numărul atomilor unui obiect e foarte mare tot la
fel și numărul sferelor „univers” observabile e foarte mare... În acest moment nu
spunem că ar fi infinit ci doar foarte, foarte mare
Din cest moment ajungem în punctul în care există două situații... Ori sfera în
care ne aflăm este centrul unei sfere mai mari care este ea însăși în expansiune, ori
sferele care ne înconjoară, și pe care nu le putem observa, ar putea fi unele în
expansiune altele contracție satisfăcând astfel principiul echilibrului universal...
Oricum ar sta situația se desprinde ideea că dacă noi ne extindem „ații se
restrâng”... Să ne imaginăm că noi suntem în centrul unui cub determinat de alte opt
sfere observabile... Dacă noi ne extindem aceste opt sfere care ne înconjoară se
restrâng, făcându-ne nouă loc să ne extindem. Și tot procesul acesta s-ar putea repeta
la infinit pentru tot universul... Dacă am fi în centrul unei sfere care se restrânge, tot
pe baza efectului Doppler, ne-am da seama că toată materia universului vine spre noi
și ne-am face probleme întrebându-ne cât și până unde ne vom apropia de alte corpuri
cerești... Dar totodată aflându-ne în centrul unei sfere ce se extinde, întregul univers
observabil, chiar dacă am putea observa dincolo de această aferă ce se extinde, ne-ar
părea tot în extindere pentru că spațiul în curs de contracție din jur s-ar contracta
urmând aceiași direcție în care ne extindem noi. Deci „privind” de aici, componentele
sale vor părea tot că se depărtează de noi. Ca urmare impresia unui univers aflat în
expansiune e falsă pentru că nu avem cum să vedem contracția aflată în afara
expansiunii noastre.
Acum imaginându-ne ce observăm noi din univers ( adică din infinit ) ca o sferă
înconjurată de alte sfere începem să cuprindem cu mintea noastră limitată dacă nu tot
universul măcar o porțiune din el și prin noțiunea de repetare continuă ( structură
fractalică ) să ne putem face o idee asupra a ce ar putea însemna infinitul.
Ideea generală este că întreaga masă a universului fiind formată din sfere care,
unele se extind iar altele se restrâng, la fel cum oscilează molecula de apă în

3
Cătălin Dan Cârnaru Expansiunea universului

interiorul unui pahar cu apă, prin compensare și echilibru, universul în integralitatea


lui, ar rămâne să aibă o „formă” constantă și abia atunci ar putea fi îndeplinită
condiția de caracter infinit al universului... De aceea am convingerea că atât ideea Big
Bang-ului cât și cea a extinderii la infinit a universului e falsă. Cel mult putem spune
doar că universul observabil din acest punt și din acest moment este în extindere, dar
dacă ținem la ideea de infinit în spațiu și timp a universului atunci în mod absolut
necesar o altă zonă din univers se restrânge pentru a compensa extinderea noastră și
undeva în timp, tot absolut necesar, acea zonă după ce se va fi comprimat la o
dimensiune minim suportată de materia respectivă va începe să se extindă moment în
care universul nostru observabil va face exact invers adică va începe un proces de
contracție... Și în acest fel se va perpetua la infinit noțiunea de spațiu și timp infinit.
Trebuie să spun aici că de mare ajutor în înțelegerea a ce am explicat până acum
a fost afirmația lui Nikola Tesla care a spus cândva că „Dacă vrei să înțelegi
universul, gândește la energie, frecvență și vibrație.”
Această afirmație a lui, ne spune că totul în univers înseamnă vibrație și
oscilație, deci inclusiv materia universală vibrează și oscilează la orice scară am
privi-o. Eu afirm uneori că materia e vie și pulsează la fel ca o inimă... Universul
nostru, al omului, observabil în acest moment, reprezintă inima universului infinit în
centrul căruia ne putem considera și pe bună dreptate ne și aflăm căci într-un univers
infinit orice punct poate fi centrul. Asta definește caracterul non local al universului.
În privința timpului am doar o singură remarcă de făcut. Timpul nu este pentru
universul în sine decât ca o înșiruire de momente ale existenței și evoluției sale dar nu
există conștient decât pentru noi, fiind o convenție și nimic mai mult, care ne permite
să ne orientăm de-a lungul zilelor, lunilor și anilor vieții noastre. Pentru un câine sau
o pisică nu există timp. Există doar acum. Timpul este doar în mintea noastră fiind
determinat de amintirile noastre, el nefiind ca noțiune fizică existențială.
Ca urmare datorită acestui fapt nici călătoriile în timp nu consider că sunt
posibile. Orice fenomen sau ființă în momentul în care încetează, adică se distruge
sau moare, trece din existență în non existență. Își încetează existența. Ori călătoria în
timp presupune să treci fie prin ( peste ) momentul nașterii tale fie prin ( peste ) cel al
morții. În ambele sensuri călătoria în timp presupune logic că vei dispărea fie prin
antenaștere fie prin moarte... Călătoria fizică în timp presupune deci forțarea
dispariției acestor două momente, adică forțarea renașterii sau recreării unei ființe sau
fenomen din nonexistență. Așa ceva e imposibil fie și pentru logica cea mai simplă.
Odată ce ai încetat să exiști nu vei putea trece de acel moment nici în trecut nici
în viitor.
Ca urmare călătoria rămâne a fi călătorie doar în plan material în cursul vieții pe
care o trăim și doar atât, determinată fiind doar de distanța la care putem ajunge
funcție de viteza cu care ne putem deplasa sau de perioada în care știința ne-ar
permite să ne încetinim funcțiile biologice, dar niciodată în timp care nu există fizic și
care neexistând fizic nici nu poate fi manipulat.

4
Cătălin Dan Cârnaru Expansiunea universului

În privința afirmației mele privind punctele de reper într-un univers infinit,


problema e foarte simplă. Nu te deplasezi într-un univers infinit ci în universul
cunoscut, observabil.
Omul are acum, o viață de un secol și capacitatea de a observa o sferă a cărei
rază e de cincizeci de miliarde de ani. O cartografiază, și stabilește cu ajutorul unor
calcule complexe ( acum le pot face calculatoarele ) un model de evoluție a
universului observabil având ca centru sistemul nostru solar... O hartă...
E valabilă local, adică numai pentru atât cât putem noi observa și numai din
perspectiva pe care o avem noi în acest punct al universului. Pe măsură ce vom putea
observa mai mult, fie că ne vom deplasa fie că mijloacele de observație la distanță
vor evolua, harta se va extinde și va căpăta straturi adiacente, strat cu strat exact ca
foile unei cepe... din acel moment universul nostru observabil va crește, dar el va
avea permanent un punct de reper central și alte câteva puncte de reper adiacente care
ne vor permite să ne deplasăm oriunde în spațiul tridimensional din jur, dar niciodată
nu vom putea, așa cum am spus să cartografiem întregul univers, tocmai datorită
caracterului lui infinit comparativ cu viața noastră și cu galaxia noastră foarte, foarte
finite... Cam așa văd eu universul. Dacă alții or avea mintea mai cuprinzătoare ca
mine, să-l vadă altfel, cinste lor !
31.01.2018 Cătălin Dan Cârnaru