Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Epuraremecanica PDF
Curs Epuraremecanica PDF
10.10.3.1 Grătare
Sunt amplasate la intrarea apelor uzate în staţia de epurare. Când schema staţiei de
epurare prevede pomparea apelor uzate sosite de la localitate, grătarele vor fi aşezate
amonte de staţia de pompare.
Din punct de vedere al distanţei libere dintre bare (notată cu b), grătarele se pot
clasifica în:
− grătare rare, cu b = 50 – 150 mm;
− grătare dese: curăţire manuală, cu b = 40 – 60 mm;
curăţire mecanică, cu b = 16 – 20 mm.
La staţiile de epurare aferente localităţilor sub 5000 de locuitori se prevăd numai
grătare dese curăţite manual. Pentru localităţi cu mai mult de 5000 locuitori se prevăd
ambele tipuri de grătare.
Curăţirea mecanică a grătarelor dese se prevede atunci când cantităţile de reţineri
depăşesc 0,1 – 0,2 m3/zi, respectiv când localitatea deservită de staţia de epurare are mai
mult de 15000 locuitori.
Umiditatea reţinerilor se consideră, în medie, de 80%, iar greutatea specifică de
0,75 – 0,95 tf/m3.
Dispozitivele de curăţire mecanică a reţinerilor de pe grătare pot fi automatizate
funcţie de pierderea de sarcină maximă admisă la trecerea apei printre barele grătarului
(max. 20-25 cm). Acest lucru se realizează prin intermediul unor relee de nivel.
Automatizarea poate fi realizată şi prin relee de timp.
Reţinerile sunt evacuate spre a fi îngropate, depozitate, fermentate, compostate cu
gunoaiele menajere, incinerate sau tocate ori fărâmiţate cu ajutorul unor dispozitive
speciale.
Grătarele se amplasează în construcţii închise climatizate şi ventilate
corespunzător pentru a se evita poluarea atmosferică a zonei.
10.10.3.2 Deznisipatoare
Sunt construcţii care reţin particulele minerale grosiere din apele uzate, în special
nisip, cu diametrul granulelor mai mare de 0,20 – 0,25 mm.
Indiferent de tipul deznisipatorului există o serie de prescripţii şi recomandări,
dintre care se menţionează: numărul minim de compartimente: n = 2; dacă este necesar
un singur compartiment (la staţiile de epurare mici) se va prevedea un canal de ocolire.
Mărimea hidraulică pentru reţinerea particulelor de nisip cu diametrul d ≥ 0,2-0,4
mm se va adopta w = 15-45 mm/s; viteza medie de curgere a apei în secţiunea
transversală a deznisipatorului v = 0,1 – 0,3 m/s.
Timpul mediu de trecere al apei prin deznisipator:
T = 30-65 s = L/v = Vol/Qc
În figura 5.3 se indică vederea în plan şi secţiune transversală printr-un
deznisipator.
Cantitatea de nisip ce trebuie evacuată se va considera cn = 8 – 12 m3
nisip/100000 m3 apă uzată/zi (debit zilnic maxim).
Nisipul se evacuează din rigolele longitudinale în mod continuu prin intermediul
unor air-lifturi amplasate pe o grindă rulantă cu mişcare longitudinală.
Amestecul de apă şi nisip este trimis într-o rigolă amplasată longitudinal şi
adiacent unuia dintre compartimentele de deznisipare. Rigola are prevăzută în partea
dinspre amonte o zonă cu fund drenant care permite separarea apei de nisip şi
reintroducerea acesteia printr-o conductă în deznisipator.
Decantoare orizontal-radiale
Sunt bazine cu formă circulară în plan, în care apa este admisă central prin
intermediul unei conducte care debuşează la 20-30 cm sub planul de apă şi este evacuată
printr-o rigolă perimetrală.
Curgerea apei se face orizontal şi radial, de la centru spre periferie. Din conducta
de acces, apa iese pe sub un cilindru central semiscufundat, cu muchia de jos la nivelul
părţii inferioare a peretelui exterior al decantorului sau după unele recomandări ale
literaturii de specialitate la 0,90 – 1,80 m sub planul de apă.
Cilindrul central, al cărui diametru este de 10-20% din diametrul decantorului,
sprijină pe radierul bazinului prin intermediul unor stâlpi.
La partea superioară a cilindrului central se prevede o structură de rezistenţă
capabilă să preia forţele generate de podul raclor al cărui pivot este amplasat pe structura
de rezistenţă respectivă.
Celălalt capăt al podului raclor sprijină prin intermediul a două roţi dotate cu
bandaje de poliuretan pe peretele exterior al bazinului.
Podul raclor este prevăzut cu o serie de montanţi prevăzuţi la partea inferioară cu
lame racloare care curăţă nămolul de pe radier şi îl conduc către conul central care
constituie pâlnia de colectare a nămolului.
Radierul decantorului are o pantă de 6-8% spre centru, iar radierul pâlniei de
nămol o pantă de 2:1.
Diametrul maxim al decantoarelor radiale este cuprins între 16 şi 50 m, iar
adâncimea utilă hu între 1,2 şi 4,0 m.
Viteza periferică a podului raclor variază între 10 şi 60 mm/s, realizând 1-2 rotiri
complete pe oră.
Evacuarea nămolului se poate face continuu în cazul unor cantităţi mari, sau la
intervale cuprinse între 0,5 h şi 6 h, prin conducte cu Dn 200 mm prin care viteza
nămolului să fie minim 1,5 m/s.
Figura 10.10. Secţiuni caracteristice decantor orizontal-radial
Dimensionarea decantoarelor orizontal-radiale se face utilizând următoarele
relaţii:
− Volumul decantorului: Vd = Qc x td [m3];
− Secţiunea orizontală: A0 = Qc/us [m2];
− Adâncimea utilă a spaţiului de decantare: hu = u x td [m].
us şi u conform tabelului 10.12.
Decantoare cu etaj
Sunt utilizate pentru localităţi sub 20000 locuitori sau debite Quz zi max ≤ 100 l/s,
Decantoarele cu etaj constau din construcţii cu forma în plan circulară sau pătrată,
care au rolul atât de decantare a apei cât şi de fermentare a nămolului reţinut.
Decantarea se face în jgheaburi longitudinale cu secţiunea transversală de forma
indicată în figura 10.11. Fermentarea se realizează în zona situată sub jgheaburi de formă
cilindrică şi la partea inferioară tronconică, fermentarea fiind ca tip anaerobă şi criofilă
(la temperatura mediului ambiant).
Dimensiunile recomandate pentru jgheaburi sunt:
b = 1,0 – 2.50 m şi hu = 2,0 m; b = 3,0 m şi hu = 2,30 m
Înclinarea faţă de orizontală a pereţilor jgheabului este α = 500. Pentru elementele
date şi cu notaţiile din figura 10.11a rezultă: h2 = 0,6b [m]; h1 = hu – 0,6b [m]
m⋅ N 3
Vf = [m ]
1000
unde:
N – numărul de locuitori; m – capacitatea specifică de fermentare conform
tabelului 10.14.
Epurarea biologică constituie cea de-a doua treaptă de epurare a apelor uzate; în
prezent realizarea ei a devenit necesară în toate staţiile de epurare.
Epurarea biogică se realizează prin construcţii şi instalaţii de epurare biologică
naturală (iazuri de stabilizare) precum şi prin cele de epurare biologică artificială (filtre
biologice, bazine cu nămol activ).
Înaintea epurării biologice, epurarea mecanică este obligatorie; ea are drept scop
îndepărtarea materiilor solide în suspensie decantabile, deoarece treptei a doua de epurare
îi revine, în principal, îndepărtarea materiilor dizolvate şi coloidale.
Procesul de epurare biologică este un proces complex, pentru dezvoltarea lui
intervenind numeroşi factori. Astfel, în momentul când apa uzată întâlneşte o suprafaţă
adecvată, pe o suprafaţă de separaţie dintre apa uzată şi cea de contact se dezvoltă bacterii
şi alte numeroase microorganisme. Acestea dau naştere imediat la membrane biologice
(la filtrele biologice, câmpuri de irigare) şi la flocoane biologice (la bazinele cu nămol
activ), în care se dezvoltă microorganismele unicelulare sau complexe, constituind aşa-
numita biomasă; aceasta transformă materiile solide din apa uzată, ia din materiile solide
energia sau hrana necesară membranei sau flocoanelor pentru întreţinerea şi dezvoltarea
lor, transferă înapoi în apa uzată produsele finale ale descompunerii, de exemplu nitraţii,
sulfaţii, bioxidul de carbon şi în final se transformă în materii solide separabile prin
decantare.
Biomasa trebuie să fie alimentată ritmic şi în cantităţi suficiente pentru ca
organismele să dezvolte o activitate maximă. Activitatea microorganismelor este mai
intensă când au cantităţi mai mari de materii organice. Cea mai mare parte a materiilor
minerale necesare în procesul de transformare este adusă de apele uzate; azotul şi fosforul
sunt în general în cantităţi insuficiente şi de aceea este necesar uneori a se recurge la
completarea – alimentarea – artificială a lor. Cerinţele minime de azot şi fosfor sunt
exprimate prin relaţia CBO/N/P = 150/5/1, în apa uzată şi 90/5/1 pentru nămol.
Una din problemele importante ale epurării biologice o constituie oxidarea azotului
organic sau amoniacului, care uneori poate fi atât de avansată încât efluentul staţiei de
epurare să conţină cantităţi de azotaţi peste limitele normale. Prezenţa acestora poate
stimula vegetaţia din emisari într-o asemenea măsură încât echilibrul oxigenului din
aceştia să fie deranjat, prin fenomenul de eutrofizare, care conduce la reducerea
capacităţii de autoepurare a emisarului.
Epurarea biologică depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
temperatura, oxigenul, încărcarea organică şi hidraulică, timpul de traversare a instalaţiei
şi diverse organisme.
Epurarea apelor uzate în bazinele cu nămol activat are loc în prezenţa unui
amestec de nămol activ cu apă uzată, agitat în permanenţă şi aerat. Din punctul de vedere
al eficienţei la aerare, bazinele cu nămol activ sunt mult mai flexibile în comparaţie cu
filtrele biologice de asemenea, acestea nu produc în jurul lor miros neplăcut şi nu
constituie un mediu propice pentru dezvoltarea muştelor.
Bazinele de nămol activ nu necesită diferenţe mari de nivel între intrarea şi ieşirea
apelor din ele (în comparaţie cu filtrele biologice), au nevoie însă de puteri importante
pentru furnizarea aerului necesar procesului de epurare.
Construcţiile şi instalaţiile trebuie să corespundă următoarelor funcţiuni esenţiale:
să transfere cât mai bine apelor uzate şi nămolului activ oxigenul necesar procesului de
epurare; să faciliteze circulaţia flocoanelor în apa uzată şi să creeze un contact cât mai
intim între apa uzată şi flocoane; să împiedice sedimentarea flocoanelor.
La aerarea pneumatică, oxigenul necesar procesului este rezultatul transferului ce
se realizează în bazine, ca urmare a insuflării de aer comprimat; de asemenea, o parte din
oxigen este luată din aer pe la suprafaţa apei din bazin.
Bazinele cu aerare pneumatică. Acestea sunt construcţii din beton armat monolit,
în care aerarea, respectiv aportul de oxigen se face prin intermediul aerului comprimat.
Bulele de aer realizate ca urmare a introducerii aerului la nivelul inferior al bazinului
după dimensionarea lor: bule fine, cu diametre de 1.0 – 1.5 mm, obţinute prin difuzarea
aerului comprimat prin intermediul difuzoarelor poroase.
Figura 10.13. Bazine de aerare pneumatică: a, b – cu difuzoare poroase; c –
domuri poroase.
Aceste bazine sunt caracterizate prin omogenizarea conţinutului lor şi prin aceea
că sunt încălzite. Amestecul, respectiv omogenizarea, se realizează prin: pomparea
nămolului de pe radier la partea superioară a bazinului; introducerea gazului de nămol la
radierul bazinului; intensificarea formării de gaze pe unitatea de secţiune, în care scop se
practică îngroşarea nămolului (în îngroşătoare de nămol) şi se folosesc bazine mai adânci;
amestecarea nămolului cu dispozitive de diferite tipuri; nămolul este adăugat şi evacuat în
mod continuu sau în şarje cât mai dese şi de lungă durată, pentru a se realiza o bună
inoculare şi fermentare rapidă.
Parametrii tehnologici la bazine de fermentare a nămolului
Cea mai mare parte a gazului rezultat se foloseşte pentru încălzirea nămolului din
bazinele de fermentare, cu apă caldă, abur.