1

CUPRINS

I.Argument………………………………………………………………

II.Tipuri de soluri……………………………………………..

III.Principalele caracteristici morfogenetice ale profilului de sol

III.1.Culoarea solului………………………………………..
III.2.Structura solului………………………………………..

IV.Formarea si alcatuirea partii minerale a solului……………..

V.Formarea si alcatuirea partii organice a solului……………....

VI.Proprietatile fizice ale solului………………………………

VI.1.Determinarea umiditatii solului…………………………
VI.2.Determinarea texturii……………………………………
VI.3.Determinarea densitatii solului………………………….
VI.4.Determinarea porozitatii solului…………………………

VII.Bibliografie…………………………………………………

VIII.Anexe:Fise de lucru………………………………………

2
 I.ARGUMENT

Termenul de calitate derivă din latinescul „qualitas” sau „qualis”,

careîneamnă „ de ce tip, fel”. Pentru aprecierea terenurilor în scopuri
utilitariste,calitatea solului a intrat în atenţia omului chiar din timpurile cele mai
străvechi,dovadă este faptul că aşezările umane străvechi întotdeauna au
aparţinut deterenuri cu atribute utilitariste bune. Interesul pentru calitatea
solului a sporitconsiderabil în ultimele 2-3 decenii, lucru favorizat de dezvoltarea
conceptuluidespre funcţiile solului, dar şi din punct de vedere al siguranţei
alimentare, câtşi din cel al asigurării sănătăţii omului, esteticii mediului, condiţiilor de
vieţuireşi biodiversităţii.Efectele negative ale agriculturii extensive au devenit şi mai
pronunţateîn anii ’20- ’30 ai secolului trecut. Aceasta a pus bazele unei noi
abordări asolurilor în general şi a calităţii solurilor, în special. Motivul întârzierii
apariţieicon cep tu lu i, în op in ia mai mu lt or au to ri, a f ost cred inţa la rg
ră spând ită în rezilienţa aproape nelimitată şi capacitatea de autoepurare a
solului.În contextul unei alte abordări a solului noţiunea şi termenul de calitateobligă
la evaluarea şi exprimarea adecvată a dinamicii sale, care ar trebui
săexprime desfăşurarea echlibrată a legăturilor dintre componente. Prin
aceastăprismă de idei, termenul calitatea solului nu poate fi omologat cu
termenii decalitate a altor elemente de mediu, în special a aerului sau apei, care
sunt dejaîncetiniţi în literatura despre mediu. În conformitate cu abordarea
ecosistemică(geosistemică) a solului, calitatea solului spre deosebire de calitatea
aerului şi aapei nu rezidă doar din cuantificări ale concentraţiilor de poluanţi.Calitatea
solului integrează o serie de însuşiri native (naturale) care potdetermina anumite
restricţii în privinţa folosirii, precum şi o serie de însuşiridobândite în urma
unor intervenţii antropice, care pot modifica pozitiv sau negativ însuşirile
naturale.Evaluarea calităţii solului implică măsurarea unor proprietăţi sau însuşiriale
solului care servesc ca indicatori sensibili la modificarea funcţiilor soluluirezultate din
utilizarea şi managementul resurselor de sol.Calitatea solului nu poate fi
măsurată direct deoarece ea este dată de oserie de proprietăţi ale solului
rezultate în urma unor procese fizice, chimice,b io lo gice şi mine ra lo gice
ca re se de sf ăşoară în med iu l edaf ic. Din a cea stă cauză evaluarea
calităţii solului se face indirect prin folosirea unor indicatori calitativi şi
cantitativi care măsoară proprietăţile semnificative pentru proceselecare au loc în
sol.Indicatorii de calitate a solului pot fi divizaţi în două grupe
principale:indicatori descriptivi şi analitici. Indicatorii analitici sunt preferaţi de
specialiştipentru că sunt cantitativi, în timp ce indicatorii descriptivi sunt la
îndemânafermierilor sau a unor persoane mai puţin avizate. Indicii de evaluare a
calităţii solului pot facilita luarea unor decizii manageriale care favorizează
practicileunei agriculturi durabile.După cum este cu noscu t det erm in ările
un or în su şiri f izice cum a r f i densitatea aparentă, porozitatea, rezistenţa
la penetrare pot servi în anumitesituaţii ca indicatori de calitate a solului
demonstrându-şi utilitatea înaprecierile privind comportarea sau tasarea solului,
după cum măsurătorile destabilitate a agregatelor pot conduce la stabilirea unor
indici de suceptibilitate astructurii solului la degradare. În funcţie de situaţie şi
alte măsurători privindînsuşirile fizice şi hidrofizice pot servi la obţinerea unor
indicatori de calitate asolului, cum ar fi capacitatea de reţinere a apei care este

3
corelată cu reţinerea şitransportul apei, cu erodabiltatea hidrică, cu lucrabilitatea şi
traficabilitatea etc.

4
 II.TIPURI DE SOLURI

Solul are foarte multe difiniţii, fiecare semnificînd ceva anume. Una din ele este
următoarea: SOLUL este materialul fragil şi afînat care acoperă într-un strat
subţire toată suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de
majoritatea faunei şi florei. De aici deducem faptul că solul depinde mult de forma
de relief deasupra cărei se află.
Caracteristicile solului variază de la o zonă la alta în funcţie de numeroşi
factori, cum ar fi clima şi altitudinea. În fiecare zonă climatică predomină un tip de
sol. În zonele calde se înzîlnesc solurile roşii (culoare roşie) şi laterite (de culoare
balbenă), sărace în humus şi săruri minerale. În stepe şi deşerturi solurile sunt
cenuşii sau brune. În zonele temperate, predomină cernoziomurile de culoare
neagră şi cu fertilitate ridicată, solurile brune şi podzolurile legate de porţiunile
forestiere. Există circa 720 de variaţii de sol, fiecare din ele avînd ceva
caracteristic.
Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de pădure) se
întîlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adîmcimea de
150-200 cm. S-au format sub pădure în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul
superficial ocric trece evident într-suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat.
Spre adîmc acest suborizont trece în brun-roşcat cu structură columnară sau
prismatică şi dură.
Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă –cenuşii închise de pădure) s-au
format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat. Le este
caracteristic un orizont A molic humnificat, cu structură grăunţoasă mare, cu
caracter eluvial slab pronunţat.
Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete- carpinete, pe roci
argiloase grele. Formarea profilului este influienţată de componenţa rocii materne.
Are totodată particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe de alunecare, abundenţă de
argilă fină).
Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat (la
adîncimea de 80-100 cm conţinutul de humus depăşeşte 1%) structurat şi afînat
(molic). Regimul de umiditate – periodic percolativ şi nepercolativ. Reacţia solului
este neutră sau slab alcalină. Cernoziomurile se formează sub păduri
preponderant quarcete şi cu înveliş ierbos. Profilul cernoziomului are caracter
molic relativ humnificat. Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri –
argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic şi vertic.
Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu înveliş de
ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Orizontul de la
suprafaţă este de tip molic, fără caractere de eluviere şi doar slab pudrat cu SiO2.
Orizontul B în partea inferioară are caracter iluvial cu conţinut mai ridicat de argilă
fină, structură poliedrică, tasat.

5
Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de
silvostepă, dar se întîlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş ierbos. Profilul are un
caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. Ca regulă,
prezenţa carbonaţilor (efervescenţa) începe ceva mai jos de limita inferioară a
orizontului B.
Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţii
de stepă, uneori cu pîlcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat,
structurat şi afînat. Orizontul B este de tranziţie, fiind mai slab humificat, cu
structură grăunţoasă mare şi bogat în diferite forme de carbonaţi. Subtipul se
divizează în două: moderat humifereşi slab humifere. Primele se formează sub
stepele mezofite şi xerofite cu pîlcuri de stejar pufos, iar ultimele se formează sub
steeple xerofite cu comunităţi de negară şi păiuş.
Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar
parţial cu pîlcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu
strustură mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi chiar de la suprafaţă.
Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă, pe roci argiloase cu
conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur.
Orizontul B, fiind şi el în genere molic are caractere vertice - nuanţe verzui,
structură bulgăroasă mare, feţe strălucitoare. După nivelul şi conţinutul
carbonaţilor cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter
la nivel de gen).
Redzinele se formează pe calcare şi marne, atît sub influienţa asociaţiilor
ierboase de stepă, cît şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în
stratul alterat de la suprataţa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este
tipul fără orizontul de tranziţie B. Orizontul superficial are caracter molic-humificat,
structurat, uneori scheletic, suportat de rocă. Redzinele se divizează în două
subtipuri: levigate şi tipice.
Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie
ierboasă, pe roci argiloase grele (conţinut mare de argilă fină). Procesele
pedogenetice sunt condiţionate de proprietăţile specifice ale acestor roci, care în
stare umedă gonflează, iar în stare uscată crapă. Solificarea se produce doar în
stratul de la suprafaţă. Astfel, solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie
închisă, uneori cu nuanţe verzui, avînd o structură bulgăroasă mare, cu feţe de
alunecare. Vertisolurile se divizează în subtipuri: molic si ocric.
Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, pe
terenurile unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală. Pentru
profilul acetor soluri este caracteristi orizontul A molic, bine humificat şi structurat.
Orizontul B are caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau nivelul ridicat al
apelor freatice. Se divizează în două subtipuri- levigate şi tipice.
Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se
află în profil, ajungînd pînă la suprafaţă. Solurile sunt mlaştinoase, procesele
pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice şi turbice.

6
Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, cînd rămăşiţele
plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se conservează în sol sub formă de
turbă. Solurile turboase pot fi de două feluri: tipice şi gleice.
Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe rocile argiloase care conţin
săruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de
prezenţa cationilor de Na care parţial înlocuiesc în complexul absorbtiv Ca.
Prezenţa Na conduce la formarea humatului de Na, care, spre deosebire de
humatul de Ca, este mai solubil şi mai cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau
columnară. Profilul soloneţului constă din orizontul A cu caracter solodizat-cenuşiu
deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului este relativ mică (50-60 cm).
Solonceacurile se formează sub influienţa apelor fretice mineralizate. Evaporarea
apei conduce la acumularea în profil şi la suprafaţa solului a sărurilor solubile.
După nivelul apelor freatice se divizează în două – molice şi hidrice.
Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul parcelelor
neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul acestor soluri constă din
straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai puţin
transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte
profunde, humificate şi bine structurate. În funcţie de caracterul materialului iniţial
solurile deluviale pot fi molice sau ocrice.
Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe
depunerile aluviale recente. Ele se divizează în subtipuri-tipice, hidrice, vertice,
şi turbice.solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, şi gleizate.
Solurile de pădure se formează în condiţii de silvostepă şi sub păduri de foioase
însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul că stratul de sol are o
grosime mică şi conţine o cantitate mică de humus. Solurile de pădure se
divizează în două tipuri : cenuşii de pădure şi brune de pădure.
Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu arţar, sau
amestec de tei şi frasin. Se evidenţiază două subtipuri principale: cenuşii tipice şi
cenuşii-închise de pădure. Profilul lor este bine evidenţiat în orizonturi genetice.
Grosimea solului variază de la 40 pînă la 90 cm, carbonaţii apar, ca regulă, la
adîmcimi de 120-150 cm, au o structură glomerulară-nuciformă. Conţin substanţe
în cantităţi insuficiente, dar reacţionează pozitiv la introducerea îngrăşămintelor
naturale şi la cele chimice de azot.
Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fagsau de stejar. Au un
profil slab diferenţiat în orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschisă uneori
roşcată, structura glomelurală, cu o compoziţie mecanică uşoară. Regimul hidric
este suficient. Solurile nu conţin carbonaţi şi sunt favorabile pentru plantaţiile de
pomicole şi soiurile de tutun aromat.

7
 III.PRINCIPALELE CARACTERISTICI MORFOGENETICE
ALE PROFILULUI DE SOL

III.3.CULOAREA SOLULUI

Reprezintă criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, de

recunoaştere şi denumire a unor soluri (sol bălan, cernoziom, sol cenuşiu, sol brun
roşcat etc.).
Culoarea este determinată de însăşi compoziţia solului. Componentele solului
prezintă culori diferite pe care le imprimă şi acestuia, în măsură mai mare sau mai
mică, în funcţie de proporţia lor. De exemplu, humusul imprimă solului culori închise
(de la brun până la negru); silicea, carbonatul de calciu şi sărurile uşor solubile dau
culori albicioase; oxizii şi hidroxizii de fier, culori de la gălbui până la roşcat; compuşii
feroşi, culori verzui-albăstrui-vineţii etc. Prin combinarea culorilor date de
componentele respective rezultă numeroase alte culori, caracteristice diferitelor
orizonturi şi soluri.
Culoarea unui orizont poate fi uniformă sau neuniformă. Aşa de exemplu, prin
pătrunderea humusului din orizontul superior spre orizonturile subiacente, acestea
capătă un aspect pătat.
Unele orizonturi ale solurilor hidromorfe supuse alternativ proceselor de
oxidare şi reducere au un aspect marmorat, determinat de petele gălbui-ruginii sau
cenuşii-vineţii aflate în proporţii aproximativ egale faţă de culoarea generală a
fondului.
Prezenţa concreţiunilor ferimanganice sau a celor de carbonat de calciu în
cantitate mare dau orizonturilor în care apar un aspect pestriţ.
Culoarea solului este influenţată de gradul de umiditate în momentul
examinării, fiind mai închisă la solul umed şi mai deschisă la solul uscat. Din acest
motiv este recomandat să se aprecieze culoarea solului atât în stare umedă, cât şi în
stare uscată.
Pentru evitarea subiectivismului şi exprimarea în termeni universal valabili, cu
semnificaţii precise, culoarea solului se determină cu ajutorul sistemului Munsell
(Munsell Soil Color Charts).
Sistemul Munsell stabileşte întreaga gamă de culori posibile, în funcţie de trei
variabile: nuanţă, valoare şi cromă (fig. 8.1).
a) Nuanţa exprimă culoarea dominantă, care cuprinde cinci culori de bază şi
cinci intermediare, notaţia acestora făcându-se cu iniţialele denumirilor din limba
engleză a culorilor: R (red = roşu), Y (yellow = galben), G (green = verde), B (blue =
albastru), P (purple = violet) şi YR (galben - roşu), GY (verde - galben), BG (albastru
- verde), PB (violet - albastru), RP (roşu - violet).
Fiecare din cele zece simboluri de nuanţe sunt gradate de la 1 la 10, cifrele
respective fiind aşezate înaintea iniţialelor corespunzătoare culorii de bază (ex. 5YR,
10 YR etc.). Aceste simboluri sunt scrise în colţul din dreapta sus al fiecărei din cele
şapte planşe cuprinse în sistemul Munsell (10 R; 2,5YR; 5YR; 7,5YR; 10YR; 2,5Y şi
5Y).

8
 b) Valoarea compartimentează planşa de jos în sus în zece trepte, notate cu
cifre de la 1 la 10 şi arată gradul de strălucire a culorii respective.
c) Croma compartimentează planşa de la stânga la dreapta, se notează cu
cifre de la 1 la 8 şi indică în cadrul fiecărei valori intensitatea culorii.
Valorile şi cromele, care compartimentează planşa se notează sub formă de
fracţie (3/2, 3/5 etc.), numărătorul arătând valoarea, iar numitorul croma. Fracţia
adăugată simbolului nuanţei (10YR, 5Y etc.) constituie notarea completă a culorii
respective (ex.10YR 3/2-ceea ce înseamnă brun cenuşiu închis).
Cu cât valorile şi cromele sunt mai mari, cu atât culorile sunt mai deschise şi
mai puţin intense şi cu cât sunt mai mici cu atât culorile sunt mai închise şi mai
intense.
Pentru determinarea culorii, agregatele de sol se ţin sub planşă, deplasându-
se de la un orificiu la altul, până când culoarea solului corespunde cu cea etalon. În
situaţia în care între acestea nu există o concordanţă perfectă, se pot alege valori şi
crome intermediare (ex. 10YR 3,5/2,5).
Etapele principale utilizate în identificarea culorii cu ajutorul sistemului
Munsell sunt:
• alegerea planşei cu nuanţa cea mai apropiată;
• identificarea culorii celei mai apropiate din planşă prin plimbarea probei de
sol în dreptul tuturor eşantioanelor de pe planşa respectivă;
• notarea culorii solului prin expresia Nuanţă X Valoare / Cromă;
Pe lângă faptul că sistemul Munsell înlătură subiectivismul şi permite
exprimarea culorii în termeni universal valabili, dă posibilitatea definirii unor soluri şi
orizonturi.
Astfel, pentru ca un orizont A să fie A molic (să aibă culoare închisă) trebuie
să prezinte valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă şi < 5,5 în stare uscată.
Orizontul A molic al cernoziomurilor are crome < 2, iar al solurilor bălane > 2
(prezintă culoare mai puţin închisă). La solul brun argiloiluvial tipic, orizontul Bt
trebuie să aibă culori în nuanţa 10YR cu valori şi crome > 3,5, iar la solul brun
roşcat, nuanţa de 7,5YR (culori spre roşu) cu valori şi crome > 3,5 etc.

9
 III.2.STRUCTURA SOLULUI

Definiţie şi tipuri de structură

Particulele componente ale solului se găsesc, în cea mai mare parte, legate
între ele, formând agregate de forme şi mărimi diferite, în funcţie de condiţiile de
mediu şi de procesul de solificare.
Proprietatea solului de ase prezenta sub formă de agregate poartă
denumirea de structură. Alături de starea structurală, uneori solul poate să prezinte
şi o stare nestructurală, în care particulele sunt nelegate între ele, fiind dispuse într-o
aşezare compactă sau masivă.
Pe profilul de sol structura variază de la un orizont la altul. Cu cât creşte
adâncimea, solul prezintă agregate structurale mai mari, devenind chiar nestructurat.
Unele forme de structură sunt specifice anumitor orzonturi.
Structura se determină direct în teren, odată cu cercetarea şi descrierea
profilului de sol, apreciindu-se tipul, mărimea şi gradul de dezvoltare al agregatelor
structurale.
După forma pe care o prezintă agregatele din masa solului, se disting
următoarele tipuri de structură: glomerulară, grăunţoasă, poliedrică angulară,
poliedrică subangulară, prismatică, colunoid-prismatică, columnară şi lamelară.
Structura glomerulară se caracterizează prin particule de sol legate sub formă
de glomeruli (agregate aproximativ sferoidale) uşor friabile, poroase, cu suprafeţe
curbe şi aşezare afânată. Este cel mai bun tip de structură şi este specific orizontului
Am, întâlnindu-se mai ales la cernoziomuri, rendzine şi lăcoveşti, care au un conţinut
ridicat de humus.
Structura grăunţoasă (granulară) este formată din agregate ceva mai mari
decât cele glomerulare, neporoase sau slab poroase, cu muchii şi colţuri relativ
rotunjite. Se întâlneşte în partea superioară a profilului de sol, în orizontul de
acumulare a humusului (mai ales în Am) şi este de calitate inferioară structurii
glomerulare.
Structura poliedrică angulară se caracterizează prin agregate cu lungimi
aproximativ egale în direcţia celor trei axe de dezvoltare, cu feţe plane şi muchii
ascuţite, cu aşezare îndesată, motiv pentru care determină o permeabilitate şi o
aerisire slabă a orizonturilor în care se găseşte (E/B, Bt).
Structura poliedrică subangulară este asemănătoare celei precedente, cu
deosebirea că agregatele structurale prezintă feţe şi muchii mai neregulate, uşor
rotunjite. Se întâlneşte mai ales în cazul orizontului Bv, dar şi în orizontul de tranziţie
AB.
Structura prismatică se caracterizează prin agregate alungite vertical, cu
aspect de prismă, cu feţe plane şi muchii ascuţite. Prin rupere se pot desface în
agregate poliedrice mai mici. Este caracteristică orizontului Bt.
Structura columnoid-prismatică este asemănătoare cu cea prismatică, dar cu
feţe curbe şi muchii rotunjite
Structura columnară este asemănătoare cu cea prismatică, dar agregatele
sunt mult alungite având partea superioară rotunjită. Este caracteristică orizontului
Btna.

10
 Structura lamelară (şistoasă) este alcătuită din agregate sub formă de lamele
orientate orizontal. Este caracteristică orizonturilor eluviale (El, Ea) sau orizonturilor
de tranziţie (B/C) formate pe roci şistoase (ex. marne).
După mărimea elementelor, la fiecare tip de structură se deosebesc
agregate foarte mici,
După gradul de dezvoltare, structura solului poate fi:
• slab dezvoltată, elementele structurale observându-se greu, cea mai mare
parte a solului fiind nestructurată;
• moderat dezvoltată, elementele structurale observându-se uşor, prin
sfărâmare rezultând multe agregate;
• bine dezvoltată, prin sfărâmare întreaga masă de sol desfăcându-se în
agregate rezistente la acţiunea de dispersare.
Formarea structurii solului
Rol deosebit de important în formarea structurii solului îl substanţele
coloidale. Acestea îmbracă particulele mai mari din sol (de nisip şi de praf) şi umplu,
într-o oarecare măsură, spaţiile dintre ele, iar prin coagulare le cimentează, le leagă,
rezultând agregate structurale.
Dintre coloizi, rolul cel mai important în structurarea solului îl au humusul şi
argila, în special humusul a cărui capacitate de agregare este de circa 12 ori mai
mare decât a argilei.
Humusul şi argila se influenţează reciproc în structurarea solului. În lipsa
argilei, humusul duce la formarea de agregate mărunte, cu rezistenţă mecanică
mică, dar cu stabilitate hidrică ridicată. Argila singură favorizează formarea de
agregate structurale mari, cu rezistenţă mecanică ridicată, dar cu stabilitate hidrică
scăzută.
O structurare bună a solurilor în orizontul superior are loc atât în prezenţa
humusului, cât şi a argilei, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• humusul trebuie să fie alcătuit, în special, din acizi huminici, iar argila din
minerale de tipul montmorillonit - beidellit;
• atât humusul, cât şi argila trebuie să aibă adsorbiţi, îndeosebi, cationi de
calciu şi magneziu;
• conţinutul de humus trebuie să fie cât mai mare, iar cel de argilă potrivit (20 -
30 %).

Asemenea condiţii se realizează, de exemplu, în orizontul A al solurilor din

zona de stepă, unde se formează o structură glomerulară dintre cele mai bune.
Cu cât humusul şi argila se află în situaţii diferite faţă de cele prezentate, cu
atât structurarea solurilor este mai slabă. Astfel, în cazul solurilor acide, datorită
predominanţei acizilor fulvici, structura grăunţoasă este slab formată şi puţin stabilă.
În cazul solurilor bogate în săruri de sodiu, chiar dacă în stare uscată solul prezintă
agregate structurale, prin umezire acesta se mocirleşte.
Oxizii de fier şi de aluminiu au un rol important în formarea agregatelor
structurale prin faptul că îndeplinesc rolul de liant al agregatelor, cărora le imprimă o
stabilitate mai mare.
Carbonatul de calciu are, de asemenea, rol de cimentare a agregatelor
structurale.
Activitatea biologică are o importanţă deosebită în formarea structurii solul De
exemplu, prin pătrunderea rădăcimilor plantelor în sol are loc fragmentarea şi

11
mărunţirea acestuia, mai ales în cazul vegetaţiei ierboase, care dezvoltă în partea
superioară a solului o reţea foarte deasă de rădăcini.
Microorganismele secretă sau participă la formarea unor substanţe care au
rol de a lega între ele particulele de sol. Fauna şi microfauna din sol participă la
mărunţirea şi structurarea agregatelor de sol, structurare cunoscută sub numele de
coprogenă.
Unele fenomene meteorologice, ca de exemplu, alternanţa dintre perioadele
umede şi uscate (un sol umed prin uscare crapă), cât mai ales alternanţa îngheţului
şi dezgheţului, favorizează fragmentarea şi structurarea solului.
Omul participă la structurarea solului prin lucrările pe care le efectuează
(lucrări agricole, exploatări miniere, modelarea unor versanţi etc.)
Degradarea şi refacerea structurii solului
Degradarea structurii din partea superioară a profilului de sol se datoreşte
unor factori de natură mecanică, fizică şi biologică.
Dintre factorii mecanici care acţionează în degradarea structurii solului se pot
menţiona: tasarea solului prin circulaţia tractoarelor, maşinilor agricole şi animalelor,
păşunatul neraţional, efectuarea arăturii la aceeaşi adâncime etc. Cea mai mare
influenţă asupra degradării structurii solului pe cale mecanică o are efectuarea
necorespunzătoare a lucrărilor solului (de exemplu, efectuarea arăturii când solul
este prea umed sau prea uscat).
Degradarea fizico-chimică se datoreşte apei care poate duce la înlocuirea
cationilor de calciu din complexul coloidal cu cationi de hidrogen. Stabilitatea
agregatelor structurale se micşorează şi prin sărăturarea solului, care duce la
înlocuirea ionilor de calciu din complex cu ioni de hidrogen.
Degradarea biologică se produce ca urmare a descompunerii humusului,
principalul ciment de legătură a particulelor în agregate structurale.
Pentru prevenirea şi refacerea structurii, trebuie luate măsuri care să ducă la
îdepărtarea cauzelor ce provoacă degradarea agregatelor, cum ar fi: să se evite
bătătorirea solului, păşunatul neraţional, lucrarea solului prea umed sau prea uscat,
să se aplice amendamente pe solurile prea acide sau prea alcaline, să se
administreze îngrăşăminte organice şi minerale etc.

12
IV.FORMA SI ALCATUIREA PARTII MINERALE A SOLULUI

Solul s-a format şi se formează pe seama rocilor de la suprafaţa scoarţei

terestre. Rocile sunt alcătuite din minerale, iar acestea din elementele existente în
scoarţa terestră.
Mineralele sunt substanţe omogene din punct de vedere fizico – chimic, în
general solide, formate în scoarţa Pământului prin combinarea chimică a
elementelor. Mineralele native,formate dintr-un singur element chimic, sunt în număr
mai redus (ex. aurul, argintul, platina, diamantul etc.).
După compoziţia chimică, mineralele au fost împărţite în următoarele clase:
sulfuri, săruri haloide, oxizi şi hidroxizi şi săruri oxigenate.
Clasa oxizilor şi hidroxizilor
Mineralele din această clasă participă la alcătuirea litosferei cu circa 17% din
greutatea acesteia.
Oxizii şi hidroxizii reprezintă combinaţiile simple ale diferitelor metale şi
metaloide cu oxigenul şi gruparea oxidril (OH). Din această clasă fac parte şi
prezintă importanţă pedogenetică:
- dioxidul de siliciu(SiO2), care poate fi cristalizat – cuarţul şi necristalizat
(stare amorfă) – opalul şi calcedonia; cuarţul este cel mai răspândit mineral în
scoarţa terestră, incolor sau divers colorat, nu clivează, prezintă spărtură concoidală
sau neregulată, luciu sticlos, în roci apare sub formă de mase grăunţoase, duritatea
7 (zgârie sticla), greutatea specifică 2,6 – 2,7; din categoria dioxidului de siliciu
necristalizat se poate menţiona şi silicea secundară, amorfă, care se formează în
soluri sub influenţa proceselor de podzolire, prezentându-se sub formă de pudră
albicioasă.
- oxizii şi hidroxizii de fiercuprind: magnetitul (Fe3O4), hematitul (Fe2O3) şi
.
limonitul (Fe2O3 nH2O); magnetitul reprezintă principala sursă de obţinere a fierului,
este de culoare neagră, are luciu semimetalic, prezintă puternice proprietăţi
magnetice, duritatea 5,5-6,0, greutatea specifică 5, cristalizează în sistemul cubic;
hematitul şi limonitul reprezintă alte surse de obţinere a fierului, care se găsesc şi în
sol, căruia îi imprimă culoarea roşcată sau gălbuie; uneori, oxizii şi hidroxizii de fier
împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan contribuie la formarea de concreţiuni
ferimanganice în sol;
- oxizii şi hidroxizii de manganau ca mineral mai important piroluzita
(MnO2); este cel mai important oxid de mangan, are culoarea neagră, luciu
semimetalic, clivaj perfect, duritatea 5-6, greutatea specifică 5, cristalizează în
sistemul tetragonal; se găsesc în cantităţi mai reduse în soluri, cărora le imprimă
culori închise, negricioase.
- oxizii şi hidroxizii de aluminiusunt reprezentaţi prin hidrargilit [Al(OH)3],
diasporul (Al2O3·H2O) şi corindonul (Al2O3); hidrargilitul participă la formarea
bauxitei, materia primă de bază pentru obţinerea aluminiului, este monoclinic şi are
culoarea albă.

13
 Clasa sărurilor oxigenate
Cuprinde două treimi din totalul mineralelor ce se întâlnesc în scoarţa
terestră. Din punct de vedere chimic, în această clasă sunt cuprinse sărurile naturale
ale diferiţilor acizi oxigenaţi.
Nitraţii sunt săruri ale acidului azotic (HNO3). Din cadrul lor prezintă
importanţă salpetru de sodiu sau de Chile (NaNO3) şi salpetru de potasiu sau de
India (KNO3), care se folosesc ca îngrăşăminte naturale în agricultură. Aceste
minerale se formează, în general, în regiunile calde şi uscate, prin descompunerea
biochimică a unor substanţe cu conţinut mare de azot (escremante de păsări şi
animale).
Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic (H2CO3) şi au o răspândire
considerabilă în scoarţa terestră. Dintre carbonaţi, amintim: carbonatul de calciu
(CaCO3), prezent în natură sub formă de calcit şi aragonit; magnezitul (MgCO 3);
dolomitul CaMg(CO3)2; sideritul (FeCO3), rodocrozitul (MnCO3) şi soda (Na2CO3) etc.
Calcitul este foarte răspândit în natură (al doilea ca frecvenţă după cuarţ),
întâlnindu-se frecvent sub forme concreţionare (stalactite, stalagmite etc), incolor
sau divers colorat (alb lăptos, galben, roşcat, cenuşiu), luciu sticlos, duritatea 3,
greutatea specifică 2,6 – 2,8; face efervescenţă puternică cu acidul clorhidric, la
rece.
Carbonatul de calciu şi în special calcitul este un component important al
solurilor în cadrul cărora se găseşte dispersat sau sub formă de neoformaţii
(eflorescenţe, concreţiuni). În agricultură se foloseşte ca amendament pentru
corectarea reacţiei acide a solurilor.
Sulfaţii constituie săruri ale acidului sulfuric (H2SO4). Cea mai mare
răspândire o au sulfaţii de calciu, reprezentaţi prin anhidrit (CaSO 4) şi gips
(CaSO4·2H2O). Se întrebuinţează în agricultură ca materiale ameliorative pentru
corectarea reacţiei alcaline a solurilor halomorfe.
Gipsuleste colorat în alb, gălbui, roz sau cenuşiu, are luciu sticlos sau sidefos,
duritatea 2, greutatea specifică 2,3; agregate lamelare, fibroase, compacte, se zgârie
cu unghia; intră în alcătuirea rocilor sedimentare şi uneori se întâlneşte şi în soluri.
Fosfaţii reprezintă săruri ale acidului fosforic (H3PO4). Deşi grupează un
număr mare de minerale, cantitatea lor, raportată la greutatea litosferei, este redusă.
Dintre aceste minerale, mai răspândite sunt apatitul [Ca 5(PO4)3(F, Cl, OH)], care
intră, de obicei în alcătuirea fosforitelor; vivianitul [Fe 3(PO4)2·8H2O], răspândit în
unele roci, dar şi în solurile formate în condiţii de exces de umiditate.
Fosfaţii, prin alterare, eliberează fosforul, constituind sursa primară a fosforului din
sedimente. Apatitul şi fosforitele se întrebuinţează la prepararea îngrăşămintelor
minerale cu fosfor.
Silicaţii cuprind cel mai mare număr de minerale, cu o participare dominantă
în scoarţa terestră (aproximativ 90%). Silicaţii au o mare importanţă în formarea
solului, deoarece produşii rezultaţi din alterarea lor (săruri, oxizi şi hidroxizi, minerale
argiloase, etc.) formează principalii componenţi ai solului.

14
 Silicaţii sunt săruri ale acidului silicic (H4SiO4), fiind compuşi complecşi cu
4+
structură cristalină, care au la bază reţele ionice. În jurul fiecărui ion de Si se
2+
găsesc 4 ioni de O , care sunt dispuşi, astfel încât unind centrele ionilor respectivi,
rezultă un tetraedru, motiv pentru care această grupare a fost denumită tetraedru de
siliciu.
Ionii din spaţiul central al grupărilor pot fi înlocuiţi cu alţi ioni de acelaşi volum sau cu
volum apropiat. Aşa, de exemplu, ionii de siliciu din gruparea tetraedrică pot fi
înlocuiţi cu ioni de aluminiu, formându-se aluminosilicaţi.

15
 V.FORMAREA SI ALCATUIREA PARTII ORGANICE A
SOLULUI

Prezenţa materiei organice în sol, îndeosebi sub formă de humus, constituie

caracteristica fundamentală prin care solul se deosebeşte de roca din care s-a
format.
SURSELE DE MATERIE ORGANICĂ
Materia organică a solului provine din plantele, microorganismele şi animalele
lipsite de viaţă, aflate în diferite stadii de descompunere.
Vegetaţia constituie principala sursă de materie organică din sol.
Vegetaţie naturală din ţara noastră, reprezentată, în general, prin vegetaţia
ierboasă şi vegetaţia de pădure, influenţează atât cantitatea de resturi organice, cât
şi locul de cantonare al acestora.
• Astfel, resturile organice provenite de la vegetaţia ierboasă, care ajung până
la 10-20 t/ha, provin în cea mai mare parte din rădăcinile plantelor, din care cauză
sunt cantonate în interiorul solului, mai ales în primii 40-50 cm.
• Sub păduri predomină acumularea de resturi organice la suprafaţa solului,
reprezentate prin frunze, crengi, fragmente de scoarţă, seminţe etc., care alcătuiesc
o pătură continuă sub numele de litieră (în medie 3-4 t/ha). Aceasta are o grosime
mai mare sub pădurile de foioase (3-6 cm) şi mai mică sub pădurile de conifere (1-3
cm).
Vegetaţia cultivată lasă în sol cantităţi variabile de resturi organice, în funcţie
de felul culturii. De exemplu, o cultură de trifoi sau de lucernă lasă în sol, în fiecare
an, o cantitate de rădăcini mult mai mare faţă de plantele cultivate anual.
Microflora solului, reprezentată prin numărul mare de microorganisme (bacterii,
ciuperci etc.) constituie o altă sursă importantă de materie organică.
Fauna şi microfauna din sol contribuie, de asemenea, la sporirea fondului de
materie organică, dar într-o măsură mult mai mică faţă de celelalte surse.
Totalitatea resturilor organice, indiferent de provenienţa lor, constituie
materialul de formare a humusului, adică sursa de substanţe nutritive pentru plante.
Sub acest aspect interesează atât cantitatea, cât şi calitatea resturilor organice. În
acest sens, vegetaţia ierboasă, în comparaţie cu cea lemnoasă, pe lângă faptul că
lasă în sol cantităţi mult mai mari de resturi organice, acestea sunt mult mai bogate
în proteine şi substanţe minerale, fapt ce favorizează procesul de formare a
humusului.
MICROORGANISMELE ŞI ROLUL LOR ÎN TRANSFORMAREA RESTURILOR
ORGANICE DIN SOL
Caracteristic pentru materia organică a solului este faptul că se găseşte într-o
continuă transformare, îndeosebi sub influenţa microorganismelor care populează
solul, mai importante fiind bacteriile, ciupercile şi actinomicetele.
Bacteriile sunt cele mai răspândite microorganisme din sol. După modul de
nutriţie, bacteriile se clasifică în două mari grupe:
• bacterii autrotrofe, care acţionează asupra compuşilor minerali, fiind, din
acest punct de vedere, primele microorganisme care se instalează pe suprafaţa
rocilor (de exemplu, diatomeele sau radiolarii extrag silicea din silicaţi);
• bacterii heterotrofe, care acţionează asupra compuşilor organici.
16
 După mediul de viaţă, de asemenea, bacteriile se clasifică în două mari grupe:
• bacterii aerobe, care îşi desfăşoară activitatea în solurile bine aerate;
• bacterii anaerobe, adică acţionează în solurile neaerate sau slab aerate.
În general, bacteriile au o intesă activitate în condiţii de reacţie neutră, slab
acidă ori slab alcalină şi constituie principala grupă de microorganisme care
provoacă transformarea resturilor organice provenite de la vegetaţia ierboasă.
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe, adică se hrănesc numai cu
substanţe organice. Sunt aerobe şi, spre deosebire de bacterii, se dezvoltă în
condiţii de reacţie acidă, acţionând mai mult în transformarea resturilor de vegetaţie
lemnoasă.
Actinomicetele sunt tot microorganisme heterotrofe, care fac legătura între
bacterii şi ciuperci şi se dezvoltă în condiţii de reacţie acidă până la alcalină. Spre
deosebire de bacterii şi ciuperci au o capacitate mare de descompunere a
substanţelor organice rezistente, aşa cum sunt ligninele.
DESCOMPUNEREA RESTURILOR ORGANICE ŞI FORMAREA HUMUSULUI
Descompunerea resturilor organice se produce cu intensităţi diferite în funcţie
de compoziţia lor chimică şi de condiţiile de mediu.
Astfel, resturile organice provenite de la vegetaţia ierboasă, mai bogate în
proteine şi elemente bazice sunt descompuse mult mai rapid în comparaţie cu
resturile organice provenite de la vegetaţia lemnoasă, mai bogate în lignine şi mai
sărace în elemente bazice.
Legat de condiţiile de mediu, procesul de descompunere se desfăşoară mai
rapid în mediul aerob, cu temperatură ridicată, cu reacţie neutră, textură nisipoasă şi
mai lent în mediul anaerob, temperatură scăzută, cu reacţie acidă sau alcalină.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai simpli,
mai întâi tot de natură organică şi apoi în compuşi minerali, aşa cum sunt sărurile de
N, P, K, Ca, Mg, cu importanţă deosebită în nutriţia plantelor.
Ca urmare a proceselor de descompunere şi sinteză a resturilor organice se
formează humusul, component specific al solului, care îl deosebeşte de rocă.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată, de culoare neagră
sau brună, cu caracter coloidal, care rămâne după ce resturile de plante şi animale
încorporate în sol au fost transformate sau descompuse (Lupaşcu Gh., 1998)
Componenţii principali ai humusului sunt acizii humici.
Alcătuirea şi proprietăţile acizilor humici
a) Alcătuirea acizilor humici
În alcătuirea acizilor humici se pot separa două categorii de acizi şi anume: acizi
huminici şi acizi fulviciAcizii huminici au culoare închisă şi se formează în urma
humificării resturilor organice provenite de la vegetaţia ierboasă, mai bogate în
substanţe proteice şi elemente bazice, sub influenţa dominantă a bacteriilor, în
condiţiile unui climat cald şi puţin umed, în prezenţa calciului în sol şi, deci, a unei
reacţii neutre, slab acide ori slab alcaline.
Acizii fulvici au culoare deschisă şi se formează în procesul humificării resturilor
organice provenite de la vegetaţia lemnoasă, cu un conţinut redus de substanţe
proteice şi elemente bazice, sub influenţa dominantă a ciupercilor, în condiţiile unui
climat rece şi umed, în absenţa calciului în sol, adică a unui mediu acid.
De obicei în alcătuirea humusului intră ambele grupe de acizi, dar în proporţii diferite.
Astfel, în zona de stepă şi silvostepă domină acizii huminici, pe când în zona de
pădure, pondere mai mare au acizii fulvici.

17
 Din punct de vedere calitativ, acizii huminici imprimă solului cele mai
favorabile însuşiri fizice şi chimice, fapt ce duce la concluzia că, cu cât raportul dintre
acizii huminici şi acizii fulvici este în favoarea acizilor huminici, cu atât solurile sunt
mai fertile.
Acizii humici au o compoziţie elementară foarte complexă, în alcătuirea lor
întâlnindu-se toate elementele care intră în alcătuirea plantelor, pondere mare având
C, H, O şi N.
Pentru caracterizarea humusului, un rol foarte important în raportul dintre
carbon şi azot (C/N). Valorile acestui raport sunt ridicate (60-90) pentru materia
organică proaspătă, dar pe măsură ce are loc procesul de humificare, valorile
acestui raport scad, tinzând spre anumite valori caracteristice condiţiilor
biopedoclimatice. Astfel, în condiţiile în care în sol se formează predominant acizi
huminici (în zona de stepă) raportul C/N are valori scăzute, sub 15. În condiţiile în
care în sol se formează predominant acizi fulvici (în zona de pădure) raportul C/N
are valori mai ridicate, uneori peste 26.
Raportul C/N constituie un criteriu foarte important în aprecierea aprovizionării
solului cu azot. Valorile scăzute ale raportului indică un conţinut ridicat de azot (de
exemplu, la cernoziomuri raportul C/N =10), în timp ce valorile ridicate ale acestui
raport arată un conţinut scăzut de azot (de exemplu, la podzoluri raportul C/N =20).
b) Proprietăţile acizilor humici
Acizii humici, ca orice acizi, au în molecula lor cationi de hidrogen; de
asemenea, ca orice acizi, se pot neutraliza.
Datorită prezenţei în sol a cationilor de Ca, Mg, K, Na etc., acizii humici
fixează aceşti cationi în locul celor de hidrogen, adică se neutralizează sau se
saturează cu baze. Deoarece acizii humici au molecule mari, iar cationii de hidrogen,
care pot fi înlocuiţi cu cei de Ca, Mg, K, Na etc., se găsesc la periferia
macromoleculelor, cationii respectivi apar ca adsorbiţi şi pot fi schimbaţi de către alţi
cationi din soluţia solului.
Proprietatea acizilor humici de avea cationi adsorbiţi şi de ai schimba cu alţi
cationi din soluţia solului poartă denumirea de capacitate de adsorbţie şi schimb
cationic.
Această proprietate, întâlnită şi la mineralele argiloase, împreună cu care acizii
humici formează complexul coloidal sau argilo-humic, constituie una din cele mai
importante însuşiri ale solului.
Prin adsorbţie, cationii de Ca, Mg, K, Na etc., sunt feriţi într-o oarecare măsură de a
fi spălaţi în adâncime, iar prin trecere în soluţie, ca urmare afenomenelor de schimb,
pot fi folosiţi de către plante.
Ca urmare a reacţiei dintre acizii humici şi partea minerală a solului rezultă diferite
combinaţii denumite organominerale. Astfel, în toate solurile seproduce reacţia dintre
acizii humici şi mineralele argiloase, mai ales în orizontulsuperior, rezultînd
complexul argilohumic sau coloidal sau adsorbtiv, care constituie partea cea mai
importantă a solului.
. TIPURILE DE HUMUS
Humificarea este un proces deosebit de complex, foarte mult influenţat de
condiţiile de mediu, care duc la formarea mai multor tipuri de humus. În solurile din
ţara noastră se întâlnesc urmatoarele tipuri de humus: mullul, moderul, humusul brut
(morul) şi turba.
Mullul este reprezentat prin materie organică complet humificată, intim
amestecată cu partea minerală a solului. Se formează în condiţii favorabile activitaţii

18
microbiologice, care determină transformarea completă a resturilor organice şi este
de două feluri: mull calcic şi mull forestier .
Mullul calcic este cel mai bun humus posibil, ce se formează în prezenţa
calciului din sol, pe seama resturilor organice provenite de la vegetaţia ierboasă, sub
acţiunea predominantă a bacteriilor; este alcatuit, în special, din acizi huminici si are
culoare închisă, pe care o imprimă şi solului.
Mullul forestier, inferior celui calcic, se formează în solurile lipsite sau sărace
în calciu, din resturile organice provenite de la vegetaţiei forestieră, sub acţiunea, în
deosebi, a ciupercilor, fiind alcătuit, mai ales, din acizi fulvici. Din acest motiv are o
culoare mai deschisă.
Moderul este reprezentat prin materie organică mai slab humificată şi parţial
legată de partea minerală a solului. Se formează în condiţii de climă mai umedă şi
mai răcoroasă, de microfloră mai săracă şi mai puţin activă. Are o culoare brună şi
duce la formarea unui orizont bioacumulativ mai subţire decât în cazul solurilor cu
humus de tipul mull. În funcţie de condiţiile de mediu acest tip de humus poate fi:
- moder forestier (sub păduri);
- moder de pajişte (sub pajisti montane acide);
- moder calcic (specific solurilor formate pe calcare);
- moder hidromorf (specific solurilor cu exces de umiditate).
Humusul brut (morul) este un tip de humus format predominant din resturi
organice slab humificate, practic nelegate de partea minerală a solului, cu un procent
ridicat de acizi fulvici. Este caracteristic solurilor din zona montană, formate pe roci
acide, cu climă rece şi umedă, condiţii în care procesul de humificare este foarte
lent.
Turba se formează prin acumularea resturilor organice într-un mediu saturat
cu apă în cea mai mare parte a anului.
Se deosebesc două feluri de turbă :
- eutrofă (calcică), neutră ori slab alcalină, bogată în substanţe minerale;
- oligotrofă, acidă şi saracă în substanţe minerale.
. IMPORTANŢA HUMUSULUI ÎN SOL
Humusul constituie componentul de bază, esenţial al solului. Roca supusă
proceselor de dezagregare şi alterare nu se transformă în sol până nu are loc
procesul de formare şi acumulare a humusului.
Humusul asigură fertilitatea solului. Cu cât solul este mai bogat în humus şi
acesta este mai de calitate, cu atât creşte fertilitatea sa.
Datorită proprietăţii de adsorbţie a cationilor, humusul, într-o oarecare
masură, poate reţine şi feri de levigare o serie de cationi (Ca, Mg, K, Na) pe care îi
poate elibera în soluţia solului, de unde pot fi folosiţi de către plante.
Humusul împreună cu argila contribuie la formarea unei structuri grăunţoase,
stabile, care determină un regim aerohidric favorabil dezvoltării plantelor.
De asemenea, humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale unor
soluri. De exemplu, măreşte permeabilitatea pentru apă si aer a solurilor argiloase,
măreşte coeziunea paticulelor de nisip în cadrul solurilor nisipoase etc.
Solurile bogate în humus sunt favorabile pentru activitatea şi înmulţirea
microorganismelor.
În funcţie de conţinutul de humus, în general, solurile se împart în:
- slab humifere (mai puţin de 2 % humus);
- moderat humifere (între 2 ş 4 % humus);
- intens humifere (mai mult de 4 % humus).

19
 VI.POPRIETATILE FIZICE ALE SOLULUI

4.1.DETERMINAREA UMIDITATII SOLULUI

Umiditatea sau conţinutul în apă al solului, este cantitatea de apă care se află legată
în mod fizic de pământ, în momentul când se face recoltarea şi care se evaporă la
0
105 C. Umiditatea solului depinde de climă, natura şi înclinaţia solului şi de
vegetaţie. Alături de temperatură, umiditatea solului influenţează, în mare măsură
activitatea biologică şi deci posibilitatea de autopurificare.
Umiditatea solului se poate determina „in situ”, în sol recoltat şi prin observaţii
directe, în funcţie de apa existentă.
Umiditatea solului, determinată prin observaţii directe, se poate clasifica astfel:
Gradul 1 – sol uscat, ce nu răceşte mâinile. Nisipul curge, argila este uscată, în
grăunţe mari. Ţinându-se la soare, aproape că nu se decolorează prin uscare.
Gradul 2 – sol cu aspect proaspăt, răceşte uşor mâinile şi se decolorează foarte
puţin prin uscare.
Gradul 3 – sol umed, produce o răcire vizibilă a mâinilor, prin uscare se
decolorează. Nisipul aderă puţin, argilele şi argilo-nisipurile se leagă, dar se crapă
uşor.
Gradul 4 – sol umed ce încă nu luceşte, dar la soare se decolorează puternic. La
pipăit este rece şi umed, punându-se o hârtie pe el se udă. Pe mâinile prăfuite
formează pete întunecate.
Gradul 5 – sol umed, străluceşte datorită acoperirii lui cu o peliculă de apă. Se
caracterizează prin fluiditate, nu se leagă, ci mai mult se întinde.
Pentru determinarea umidităţii „ in situ” se utilizează:
- metode radioactive de măsurare care folosesc sonde cu neutroni ce se înfig
direct în sol;
- metode conductometrice ale căror electrozi sunt introduşi în sol, conductivitatea
electrică fiind influenţată de umiditate.

20
 VII.2.DETERMINAREA TEXTURII

Se poate realiza atât în laborator cât si în teren, prin metode specifice. În laborator,
dupa ce au fost separate prin cernere si sedimentare cele trei categorii de particule si
dupa ce a fost înlaturat humusul si carbonatul de calciu, se calculeaza participarea
procentualasi se stabileste textura, cu ajutorul diagramei triunghiulare.
În teren, determinarea se realizeaza pentru fiecare orizont de sol în parte, prin
metode specifice atât pentru starea uscata cât si pentru cea umeda :
 - observatia, inclusiv cu ajutorul lupei-se urmareste prezenta grauntilor de nisip.
 - friabilitatea în stare uscata-in cazul texturilor grosiere proba de sol se sfarma
usor la presarea între degete iar materialul rezultat prin sfarâmare având
dimensiuni mici, fiind presarat cu graunti de nisip.
În cazul texturilor mijlocii proba de sol se sfarma relativ usor la presarea între degete,
iar materialul rezultat prin sfarâmare este prafos.
În cazul texturilor fine proba de sol se sfarma greu la presarea între degete, rezultând
bucati mari de pamânt.
 - senzatia la frecare în stare umeda-texturile grosiere dau o senzatie aspra la
frecarea materialului între degete, cele mijlocii fainoasa, iar cele fine unsuros-
alunecoasa.
 - aderenta-urmareste lipiciozitatea materialului, atât la contactul cu uneltele de
sapat, dar si cât de murdare ramân degetele.
 - modelarea în stare umeda-se observa urmatoarele caracteristici:
- materialul curge; nu se pot modela sfere - textura nisipoasa
- se pot modela sfere care se sfarma la o presare usoara, dar nu se pot modela suluri
subtiri sau panglici - textura nisipo-lutoasa
- se pot modela suluri subtiri care crapa usor la curbare si se rup daca sunt tinute de
un capat - textura luto-nisipoasa
- se pot modela suluri subtiri care nu se rup daca sunt tinute de un capat, dar crapa la
curbare; se pot modela panglici nerezistente la îndoire - textura lutoasa
- se pot modela suluri subtiri care se curbeazaîn inel fara a crapa; modelat în panglica
materialul crapa la curbare - textura luto-argiloasa
- se pot modela filamente lungi sau panglici subtiri care nu crapa la curbare - textura
argiloasa
Interpretarea caracteristicilor texturale
O inportanta deosebita prezinta textura în orizontul superior, cel care se gaseste în
contact direct cu cea mai mare parte a radacinilor plantelor. În acest sens, în functie
de textura, solurile prezinta anumite însusiri fizico-chimice:
Solurile nisipoase
Au proprietati asemanatoare nisipului, fiind foarte permeabile pentru apasi aer, dar
retinând o cantitate redusa de apa. Pierd usor apa prin infiltratie si evaporare ( nu pot
forma rezerve de apa ), nu sunt coezive si aderente si nu au plasticitate, fiind usor
spulberate de vânt. Se încalzesc repede si pe adâncimi însemnate, sunt sarace în

21
substante nutritive si au o capacitate redusa de retinere a acestora. În concluzie,au o
fertilitate redusa, dar prezinta avantajul ca se lucreaza usor.
Proprietatile acestor soluri se îmbunatatesc odata cu cresterea continutului în
humus.
Solurile nisipo-lutoase
Prezinta proprietati asemanatoare celor nisipoase dar, datorita continutului ceva
mai ridicat de particule fine, asigura conditii mai bune pentru dezvoltarea plantelor,
mai ales daca sunt bogate în humus.
Solurile luto-nisipoase
Desi contin relativ mult nisip, cresterea procentului de praf si argila
determinaîmbunatatirea proprietatilor fizico-chimice.
Solurile lutoase
Aceste soluri contin nisip, praf si argilaîn cantitati aproximativ egale. Datorita acestui
fapt, ele sunt moderat permeabile pentru apasi aer si au o capacitate buna de retinere
a apei si a substantelor nutritive. De asemenea, detin un regim aerohidric
corespunzator, prezinta coeziune, aderentasi plasticitate moderate si sunt usor de
lucrat.
Solurile lutoase asigura cele mai bune conditii pentru dezvoltarea plantelor.
Solurile luto-argiloase
Prezintaîn general, proprietati fizico-chimice asemanatoare solurilor argiloase.
Solurile argiloase
Au proprietati asemanatoare argilei, detinând o permeabilitate redusa pentru apasi
aer si o capacitate ridicata de retinere a apei, motiv pentru care pot forma rezerve de
apaînsemnate.În stare prea umeda devin plastice si aderente, lucrându-se greu. În
stare uscata crapasi prezinta o coeziune ridicata, lucrându-se de asemenea, greu.
Se încalzesc greu, mai ales atunci când contin multa apa. Sunt bogate în
substante nutritive si prezinta o capacitate ridicata de retinere a acestora. Proprietatile
lor se îmbunatatesc odata cu cresterea continutului de humus.
Aceste soluri prezinta o fertilitate potentiala ridicata, diminuataînsa de regimul
aerohidric defavorabil, care le face si foarte pretentioase în raport cu lucrarile
agricole.
Textura solurilor este determinataîn mare masura de roca de solificare si prin
urmare, ea ne ofera informatii relativ precise referitoare la natura rocilor de formare.
În acelasi timp ea depinde si de însusi procesul de solificare, datorita caruia proportia
initiala dintre diferitele categorii de particule se poate modifica. În acest sens, exista
situatii în care modificarile nu schimba clasa texturala ( solurile din stepa ) sau
dimpotriva, datorita intensitatii proceselor de argilizare si de migrare a argilei, textura
se diferentiaza pe profilul de sol( argiluvisoluri ).

22
 Tabelul nr1.CRITERIUL ASPECTULUI VIZUAL IN APRECIEREA CLASEI
TEXTURALE DE SOL

Clasa textural de sol

Nisip Nisip Lut Lut Lut argilos Argila
lutos nisipos
Graunte de Predomina Aspect Fin si Foarte fin si Foarte fin s
nisip grauntii de eterogen,cu omogen,cu omogen,cu omogen,grau
Aspectul nelegati,lipsesc nisip mai multi lupa se lupa se de nisip lipse
probei practice mult sau graunti de observa clar oserva putini si se observ
de sol particulele fine mai putin nisip printer graunti de graunti mici numai
privita legati,se aglomerari nisip printer de nisip aglomerari d
cu observa si de particule aglomerari de printer particule fine
ochiul cantitati fine particule fine aglomerari de foarte fine
liber sau mici de predominante particule fine
lupa material si foarte fine
fin predominante

23
 Tabelul nr2.CRITERIUL FERTILITATII SI AL ASPECTULUI SUPRAFETE
AGREGATELOR DE SOL IN STARE USCATA IN APRECIEREA CLASEI
TEXTURALE DE SOL

Clasa textural de sol

Nisip Nisip Lut nisipos Lut Lut argilos Argila
lutos
Friabili Nu se Agregate Agregate Agregate Agregate Agregate
tatea formeaza foarte mediu greu,darcom rezistente,n tari,care nu
si aggregate friabile si friabile plet umai partial pot fi
aspect ,nisipul cu (prin friabile(lasa friabile(lasa sfaramate
ul “curge” suprafete apasare senzatia de senzatia de sau
supraf aspre,la puternica, durere la durere la maruntite
etei frecare dar fara apasare),sup apasare),su intre
agrega usoara se senzatie rafataneted prafata degete,supr
telor in desprind de fainoasa,car foarte afata neted
stare graunti de durere),su e nu se fainoasa,ca alunecoasa,
uscata nisip de pe prafata lustruieste re prin care prin
suprafata fainoasa prin frecare frecare cu frecare cu
agregatului aspra ce cu unghia unghia se unghia
nu se lustruieste formeaza”og
lustruieste formand linzi”continui
prin mici”oglinzi”
frecare cu intrerupte
unghia

Tabel nr.3.CRITERIUL SENZATIEI LA FRECARE IN SATRE UMEDA A PROBEI

DE SOL IN APRECIEREA CLASEI TEXTURALE DE SOL

Clasa textural de sol

Senzatia Nisip Nisip lutos Lut nisipos Lut Lut Argila
de la argilos

24
 frecare Foarte Aspra,degetele Fainos- Fainos- Unsuros- Unsuroas
in stare aspra,degetele se murdaresc aspra,degetele alunecoasa fainoasa alunecoas
umeda a nu se putin se murdaresc
probei murdaresc cu
de sol material
pamantos fin

Tabel nr.4.CRITERIUL ADERENTEI IN APRECIEREA CLASEI TEXTURALE

Clasa textural de sol

Aderenta Nisip Nisip lutos Lut nisipos Lut Lut argilos Argila
nula Foarte Slab-la Moderata-la Foarte Foarte mare
slaba moderata accentuata mare

Tabel nr.5.CRITERIUL PLASTICITATII IN APRECIEREA CLASEI TEXTURALE

DE SOL

Clasa textural de sol

Nisip Nisip lutos Lut nisipos Lut Lut argilos Argil

25
 Nu se pot Se pot modela Se pot Se pot Se pot Se po
modela sfere cu modela suluri modela modela mode
sfere suprafata subtiri,care suluri subtiri usor suluri usor su
zgrunturoasa,ca crapa usor si care se rup care se pot lungi c
Plasticitatea re se sfarama la se rup daca daca sunt curba in pot f
incercarea de se tin de un tinute de un inel fara a curbate
modelare in capat,nu se capat,dar crapa.sau inel,sa
suluri pot modela crapa daca panglici pangli
panglici se curbeaza subtiri care subtiri c
in inel,se pot se rup la pot f
modela clatinare curbate
panglici cerc far
nerezistente crapa

CLASELE TEXTURALE

SIMBOL DENUMIRE ARGILA PRAF NISIP

% % %

n nisip <5 <32 >63

u nisip lutos 6-12 <32 56-94
s lut nisipos <20 >33 <67
l lut 21-32 <79 <79
t lut argilos 33-45 <67 <79
a argila >45 <54 <54

26
 VI.3.DETERMINAREA DENSITATII SOLULUI

Densitatea solului reprezinta masa unitatii de volum din faza solida si poate fi
utilizata la determinarea prin calcul o porozitatii totale a solului .
Procedeul de determinare a densitatii prin metoda picnometrului urmareste
determinarea volumului pe care il ocupa prticolele solide dintro cantitate de sol
cunoscuta . Cunoscand volumul total al picnometrului (Vlichid cu care se umple
picnometrul ) si volumul aceluiasi picnometru dup ace in aceasta s-a introdus o
proba de sol se poate calcula prin diferite volume de lichid dizlocuind deci volumul
probei de sol. Lichidul cel mai des utilizat pentru determinarea densitatii este apa
distilata iar in scopuri special se poate folosi si un alt lichid si anume benzene ,
petrol, toluene sau silen .
Mod de lucru
Picnometrul cu capacitatea de 50 cm3 se va umple cu lichidul in care se va face
determinarea (apa) . Se catareste plin cu apa distilata si se va inregistra masa lui
esprimata in grame . Se catareste 10g sol uscat la 105˚C maruntit si trece trecut prin
sita de 1mm . Proba de sol se introduce in picnometru gol si uscat cu ajutorul unei
palnii uscate . Cu ajutorul unei pipette se adauga treptat apa distilata asfel incat
aceasta sa formeze un strat de aproximativ 1cm deasupra solului. Se agita usor
picnometrul cu sol pentru eliminarea partial a aerului. Evacuarea totala a aerului se
face prin fierbere pe o baie de apa 5-10 minute sau sau cu ajutorul vidului . In timpul
evacuarii aerului din suspensia de sol se supravegheaza ca suspensia sa nu iasa
din picnometru odata cu aerul .
La indepartarea aerului prin fierbere picnometrul acesta se lasa sa se raceasca
intr-un exicator si apoi se umple cu lichidul folosit. Se acopera cu dopul rodat al
picnometrului iar excesul de lichid eliminate prin capilarul dopului se strege cu o
hartie de filtru apoi se catareste picnometrul. Cantarirea se efectueaza cu o precizie
de 0,01g la balanta tehnica.
Calcul
Valoarea densitatii solului se determina cu urmatoarea relatie:

ρ= •d(g/cm3)
G-reprezinta masa probei de sol uscat in grame
G1-masa picnometrului prlin cu apa exprimata in grame
G2-masa picnometrului cu sol si apa exprimata in grame
d-densitatea apei in momentul determinarii in g/cm3
Densitatea apei distillate poate fi considerate cu 1g/com 3 . Pentru precizie se
poate folosi densitatea si volumul specific al apei distillate la diferite teperaturi care
se iau din tabele.

27
 Tabel1.DENSITATEA SI VOLUMUL SPECIFIC AL APEI LA DIFERITE
TEMPERATURI

Temperatura Densitatea Volumul specific

(0˚C) (g/cm3) (cm3/g)
12 0.99913 1.00087
16 0.99897 1.00103
17 0.99880 1.00120
18 0.99862 1.00138
19 0.99843 1.00157
20 0.99823 1.00177
21 0.99802 1.00198
22 0.99780 1.00221
23 0.99756 1.00244
24 0.99732 1.00268
25 0.99707 1.00294
26 0.99681 1.00320
27 0,99654 1.00347
28 0.99626 1.00375
29 0.99597 1.00405
30 0.99567 1.00435

Tabel3.DENSITATEA SOLULUI
Componenta solului Densitatea
(g/cm3)
Cuart 2,50-2,80
Fildspati 2,54-2,74
Mica 2,70-3,10
Argile 2,52-2,78
Calcite 2,71
Limonit,hematite 3,40-5,20
Materie organic humificata 1,25-1,80
Materie vegetala proaspata 0,85-0,93

28
 VI.4.DETERMINAREA POROZITATII SOLULUI

Prin porozitatea solului se intelege volumul spatiilor umplute cu aer,apa sau

acupate de organismele vii exprimat in procente din volumul total al solului.
Solul este si el un corp poros,pentru ca oricare ar fi marimea si asezarea
particolelor si agregatelor din sol,intre ele raman spatii libere-pori ce pot fi ocupati de
apa sau aer.
Ca definitie generala,termenul de porozitate se refera la volumul porilor insa nu
da indicatii asupra dimensiunilor lor.
Porozitatea totala a solului se exprima in procente din volumul si se calculeaza
dupa relatia:

PT=(1- )•100

PT-porozitatea totala(%)
ρa-densitatea aparenta a solului(g/cm3)
ρ-densitatea(g/cm3)

De obicei porozitatea totala a solurilor este intre 30-60%.Solurile cu textura

grosiera sunt mai putin poroase decat cele cu textura fina.
Porozitatea de aeratie a solului reprezinta porii ocupati de aer atunci cand solul
se afla din punct de vedere al umiditatii la capacitatea de apa in camp si se
calculeaza cu ajutorul relatiei:

PA=PT-CC
PA-porozitatea de aeratie
PT-porozitatea totala
CC-capacitatea de apa in camp

Pentru interpretarea rezultatelor privind porozitatea totala si de aeratie se

folosesc indicatiile din tabelul urmator:

29
 INTERPRETAREA REZULTATELOR PRIVIND POROZITATEA

Caracterizarea valorilor Porozitatea totala Porozitatea de aeratie

(%) (%)
Foarte mici Sub 45 Sub 5

Mici 45-50 5-12

Mijlocii 50-55 12-20

Mari 55-60 20-30

Foarte mari Peste 60 Peste 30

Interpretarea porozitatii
Porozitatea influenteaza in mod direct fertilitatea solului si deci relatiile dintre sol si
organismele vii.
Porozitatea influenteaza in mod benefic fertilitatea solului,in urmatoarele conditii:
 Existent unei porozitati necapilare(macroporozitatea)sufficient pentru a evita
excesul de apa
 Existent unei porozitati capilare(microporozitatea) sufficient pentru a fi retinut
cantitatea de apa necesara plantelor
 Absenta variatiilor bruste de porozitate,atat intre orizonturile de sol cat si intre
cele doua tipuri de pori
 Existent unor variatii in timp ale porozitatii,determinate de regimul
umiditatii,cat mai reduse
 Cand permite solului sa joace rol de feltru (epurator) in sensul ca este
sufficient de ridicat o lasa apele poluate sa se infiltreze in orizonturile
decantoare (cele bogate in argila si materie organica)
In general o porozitate buna este considerata a fi aceea care permite circulatia
continua a aerului si apei in sol. Oastfel de porozitate apare in orizonturile de sol cu
structura grauntoasa,afanate,bogate in materie organic,cu textura lutoasa si
caracterizate printr-o intense activitate biologica.
In cadrul acestor orizonturi porozitatea este stabile,fiind slab influentata de variatiile
regimului umiditatii,atingand valori de 50-60%.
Porozitatea este defavorabila in orizonturile argiloase sau nestructurate,cu
structura prismatica mare,cu continutul ridicat de argila,in care spatiile poroase
diminueaza foarte mult odata cu cresterea umiditatii.In aceste orizonturi apa
stagneaza,solul neaerisindu-se.
Importanta porozitatii
Porozitatea determina in primul rand,relatiile si schimbarile de
substante ale pedosferei cu atmosfera ,hidrosfera si bosfera.In acest
sens ea influenteaza:

30
 Dinamica schimbului de gaze intre sol si atmosfera
 Functionalitatea cantitativa si calitativa a raurilor si panzelor
freatice determina incarcarea panzei freatice,regimul de scurgere
al raurilor,influenteaza si compozitia chimica a acestira:
 Declansarea eroziunii superficial
 Defavorizarea plantelor.

31
 VII.BIBLIOGRAFIE

1.A.CANARACHE-INDRUMATOR PENTRU STUDIUL SOLULUI PE TEREN

SI IN LABORATOR, Editura Agro-silvica,Bucuresti.

2.P.POSEA-ANALIZA FACTORILOR DE MEDIU,Editura Conphys-Ramnicu

Valcea,2004.

3.V.DAVIDESCU-TESTE AGROCHIMICE DE TEREN SI

LABORATOR,Editura CERES-Bucuresti,1983

4.S.MANESCU-CHIMIA SANITARA A MEDIULUI ,Editura

Medicala,Bucuresti,1992

5.CANARACHE A.,”FIZICA SOLURILOR AGRICOLE”,ED

CERES.BUCURESTI,1990.

32
 VIII.ANEXE.FISE DE LUCRU

DETERMINAREA UMIDITATII SOLULUI

Principiul metodei
Proba de sol se usuca la temperature de 105˚C pana la greutatea
constanta sia pori se cantareste.Diferenta de greutate obtinuta inainte si dupa
uscare reprezinta umiditatea care se exprima procentual.
Materialele necesare sunt:
 Etuva termoreglabila
 Balanta analitica
 Fiola de cantarire
 Exicator
 Proba de sol
 Spatula
Mod de lucru
Pentru determinarea umiditatii solului se realizeaza in vase care au
inchidere ermetica pentru a nu se evapora apa in timpul transportului si se
pastreaza la rece cel mult 24 ore.
o Se cantaresc 10g sol intr-o fiola de cantarire si prealabil tarata si
cantarita si se introduce in etuva unde se mentine 2 ore la 105˚C si
apoi se raceste in exicator.
o Se introduce din nou in etuva si se lasa 4 ore la temeratura de 105˚C
iar dupa punerea in exicator timp de 1-2 ore si se cantareste.
o Dupa diferenta dintre ultimele doua cantariri la a patra zecimala se
considera ca proba a ajuns la greutatea constanta.
o In cazul cand diferenta intre ultimele doua cantariri este mai mare
atunci fiola care contine proba de sol se introduce din nou in etuva si
se mai tin inca 4 ore la temperetura de 105˚C.
o Serepeta operatiunea de cantarire si nuantarea la etuva pana se obtine
greutatea constanta.

U%= • 100

B-greutatea fiolei+solul umed exprimat in g

C-greutatea fiolei+solul uscat exprimat in g
A-greutatea fiolei

33
 UMIDITATE UMIDITATE MEDIA
PROBA DE SOL PROBA 1 PROBA 2 UMIDITATII

ATDJUDENI 1,89 1,85 2,81

BURUENESTI 1,85 1,82 2,76

TAMASENI 1,5 1,10 2,05

34