Sunteți pe pagina 1din 5

ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ALTERNATIVA MONTESSORI ŞI SISTEMUL

DE ÎNVĂŢĂMÂNT TRADIŢIONAL (LA NIVEL DE ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR),


ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI

Pedagogiile alternative au apărut pe la începutul secolului XX ca urmare a dezvoltării


curentului „Educaţia nouă”, curent ce propunea o nouă atitudine faţă de copil şi faţă de trebuinţele sale
şi care s-a dezvoltat pornind de la critica învăţământului tradiţional, care urmărea cu prioritate
cultivarea intelectului copilului, fără a asigura o pregătire pentru viaţă a acestuia, utilizând metode
pasive care asigurau doar un volum mare de cunoştinţe şi nu încurajau spontaneitatea şi iniţiativa.
Maria Montessori este unul dintre promotorii ideilor curentului „Educaţia nouă”, numindu-şi
„metodă” alternativa educaţională pe care a creat-o şi alături de ceilalţi adepţi ai curentului, a adus un
plus sistemul de învăţământ, dorind să schimbe modul în care este privit copilul dar şi înnoirea
metodelor de educaţie şi instruire. Maria Montessori considera că, copilul, în care se structurează
personalitatea adultului de mâine, nu imită, „ci absoarbe” şi asimilează din jur ceea ce îi este necesar.
După părerea ei, nu educatorul formează copilul, ci el singur se construieşte ca personalitate datorită
forţelor naturale cu care este dotat. În consecinţă, educaţia ar însemna crearea mediului potrivit cu
satisfacerea acestei nevoi spontane de asimilare specifice copilului. La baza realizării educaţiei stau trei
factori care se interconectează şi intercondiţionează : copilul, educatorul şi mediul. Pentru a realiza
educaţia, educatoarea trebuie să cunoască foarte bine copilul şi asfel să poată să creeze acele situaţii de
învăţare care-i sunt favorabile propriei dezvoltări.
Între alternativa Montesori şi învăţământul preşcolar tradiţional există o serie de deosebiri, dar
şi unele asemănări :
1. Dacă în învăţământul tradiţional educatoarea planifică activităţile anuale ţinând cont de
recomandările curriculum-ului, stabilind temele de studiu şi forma de organizare şi predare a
cunoştinţelor, în alternativa Montessori, educatoarea, printr-o observare extensivă şi prin inregistrarea
observaţiilor, planifică proiecte individuale prin care fiecare copil să-şi dezvolte capacitatea de a învăţa
ce-i trebuie pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Educatoarea Montessori nu stabileşte teme, nici nu
dictează ce trebuie să se studieze sau să se citească şi nici nu stabileşte limite privind profunzimea
interesului copilului.
În grădiniţa tradiţională sunt stabililite cele şase teme anuale de studiu prin curriculum,
educatoarea fiind cea care planifică ce, cât şi cum urmează să fie predate (învăţate) cunoştinţele, în
alternativa Montessori toate disciplinele sunt interconectate, nu sunt predate izolat, educatoarea
modelând o personalitate "renascentistă" cu interese largi. Copilul poate lucra cu orice material pe
care-l înţelege, în orice moment.
2. În învăţământul tradiţional, educatoarea lucrează singură cu grupa de copii (25-30), pe când
în alternativa Montessori, cu excepţia grupelor de 0-3 ani, raportul este de o educatoare Montessori şi
un supraveghetor (asistent) la 30+ copii. Grupele de copii în grădiniţa tradiţională sunt omogene şi
organizate pe două nivele de vârstă: nivelul I (3-5 ani- grupa mică şi grupa mijlocie) şi nivelul II (5-
6ani- grupa mare), deşi, uneori, în special în grădiniţele rurale pot fi organizate şi grupe eterogene. În
grădiniţa Montessori (casa dei bambini), copiii sunt grupaţi pe vârste şi abilităţi neomogene (3 - 6 ani),
fapt ce prezintă avantajul de a fi mai apropiată de mediul obişnuit din familie. Această organizare este
explicată prin faptul că, cei mai mici dintre copii pot fi interesaţi de activităţi mai complexe desfăşurate
de către copiii mai mari, aceştia din urmă sprijinind activitatea celor mici, exersând împreună cu ei.
3. Activităţile de învăţare în grădiniţa tradiţională reprezintă un ansamblu de acţiuni cu caracter
planificat, sistematic, metodic, intensiv, organizate şi conduse de cadrul didactic, în scopul atingerii
finalităţilor prevăzute în curriculum. Activităţile de învăţare se desfăşoară fie cu întreaga grupă de
copii, fie pe grupuri mici sau individual, educatoarea fiind în centru atenţiei, activitatea organizându-se
în funcţie de modul său de a vedea desfăşurarea ei. În grădiniţa Montessori, majoritatea activităţilor
sunt individuale, copiii învaţă prin descoperire, independent unii de alţii, în mod independent şi în ritm
propriu. Educatoarea nu intervine decât când este necesar şi atunci fără a fi în centrul atenţiei. Totuşi,
educatoarea Montessori face şi lecţii, prezentări pentru toţi copiii, organizează unele activităţi cu toată
grupa sau cu grupuri mici, 5-6 copii (ca în tradiţional), iar aceste activităţi pot fi pe nivel de vârstă, dar
şi de competenţă. Tehnica lecţiilor în grădiniţa Montessori presupune parcurgerea a două etape diferite:
a. Educatoarea pune copilul în contact cu materialul, iniţiindu-l în utilizarea acestuia, iar acesta învaţă
prin exerciţii repetate cum să-l utilizeze.
b. După ce copilul, prin exerciţii spontane s-a familiarizat cu materialul, educatoarea intervine pentru a
preciza mai bine ideile copilului, pentru ca acesta să-şi însuşească un limbaj corect, respectiv termenii
corespunzători ideii pe care materialul respectiv trebuie s-o fixeze în mintea copilului.
4. Copilul din grădiniţa Montessori nu-şi desfăşoară activitatea după un orar prestabilit, ci îşi
alege singur activităţile la care doreşte să participe, nu are o limită de timp pentru aceste activităţi. El
se poate mişca liber unde doreşte, poate vorbi cu cine doreşte, cu condiţia de a nu deranja activitatea
celorlalţi. Nu există bănci, catedră sau limită de timp în care copilul poate lucra cu un anumit material,
dar, spre sfârşitul perioadei de 6 ani, există zilnic perioade de trei ore de activitate neîntreruptă, şi are
loc trecerea treptată la activităţi eliberate de încărcătură senzorială. Este momentul în care copilul poate
să-şi programeze aşa numitele “întâlniri de studiu” cu educatoarea pentru a-şi elucida anumite
probleme cu care se confruntă.
În grădiniţa tradiţională activitatea se desfăşoară după un orar stabilit, cu activităţi stabilite din
timp, cu obiective bine precizate, fiecare activitate având o anumită durată. Ziua începe cu Întâlnire de
dimineaţă, continuă fie cu activităţi pe domenii experienţiale, fie cu jocuri şi activităţi alese pe centre
de activitate, care sunt completate cu activităţi de dezvoltare personală. Există şi aici multe momente
de mişcare, în unele activităţi copilul se poate deplasa prin sală unde doreşte şi poate vorbi cu cine
doreşte ( în special în cadrul activităţilor pe centre), dar sunt şi momente în care copilul stă pe scăunel
sau la măsuţă, în funcţie de tipul de activitate pe care-l desfăşoară. Necesitatea copiilor de a se deplasa
în spaţii largi este satifăcută prin amenajarea unor locuri de joacă în curtea grădiniţei, unde sunt
amplasate materiale de joacă în aer liber: scări de căţărat, leagăne, topogane, gropi cu nisip, etc.
Limitele sunt bine stabilite în grădiniţa Montessori, însă, faţă de grădiniţa tradiţională, copiii au
o mai mare libertate de a lua decizii. Voinţa copilului se poate exercita, într-un cadru limitat. Spre
deosebire de învăţământul tradiţional, unde de multe ori educatoarea este cea care propune o activitate,
în sistemul Montessori, copilul are o libertate de alegere în anumite limite prestabilite.
5. Materialele senzoriale puse la dispoziţia copiilor în grădiniţa Montessori nu sunt utilizate de
către educatoare, ci doar de către copii, după interesele şi înclinaţiile lor. Specific pentru grădiniţa
Montessori este faptul că fiecare material există într-un singur exemplar care poate fi utilizat pe rând
de către un singur copil. Dorind acelaşi material, copiii sunt nevoiţi să înveţe să-şi aştepte cu răbdare
rândul, până când colegul lor renunţă la acel material. Materialele din grupă sunt aşezate la îndemâna
copiilor, pe rafturi vizibile, fiecare obiect având locul bine stabilit, în funcţie de gradul de dificultate
sau aria de dezvoltare. Şi în grădiniţa tradiţională, mediul educaţional este deosebit de important pentru
că trebuie să permită nu numai dezvoltarea liberă a copilului, ci şi să pună în evidenţă dimensiunea
interculturală şi pe cea a incluziunii sociale. Materialele sunt puse la nivelul copiilor, aceştia având
acces la ele, de obicei fiind mai multe exemplare dintr-un tip de material, permiţând mai multor copii
să opereze cu un anumit material. Unele dintre materiale sunt utilizate de către educatoare în predarea
cunoştinţelor, dar pot fi utilizate şi de către copii, fie în etapa de predare, fie în etape de consolidare,
verificare, sau pot fi materiale ale copiilor la fel ca ale educatoarei, pe care copiii le manipulează
urmărind explicaţiile şi demonstraţiile educatoarei.
6. Într-o grupă Montessori există patru arii de dezvoltare:
a. Viaţa practică, unde se desfăşoară patru tipuri de exerciţii: de îngrijire personală; de îngrijire a
mediului; de dezvoltare a relaţiilor sociale şi de coordonare şi armonie a mişcării corporale. Activităţile
care se desfăşoară în cadrul acestei arii curriculare au scopul de a-l ajuta pe copil să devină
independent, să se adapteze mediului clasei, să-şi dezvolte coordonarea mişcărilor şi concentrarea
atenţiei;
b. Activiăţile senzoriale care au ca scop dezvoltarea fiecărui simţ în parte, iar cu ajutorul materialului,
copiii descoperă în mod spontan diferite atribute ale acestuia, cum ar fi: formă, culoare, temperatură,
greutate, etc.
c. Activităţile de limbaj- materialul pus la dispoziţia copiilor la această arie curriculară are ca scop
dezvoltarea limbajului sub toate aspectele: vorbit, scris, citit, care vizează, fireşte, dezvoltarea
limbajului cu aspectele lui esenţiale: vorbit, scris şi citit.
d. Activităţile de matematică-materialele utilizate aici respectă în primul rând, caracteristica esenţială a
vârstei, aceea de a opera în plan concret, senzorial. Aici se intuiesc noţiuni matematice simple, se
însuşesc unele cunoştinţe matematice şi se stimulează capacităţile intelectuale.
Şi în grădiniţa tradiţională se organizează anumite zone (sectoare, centre sau arii de stimulare):
-Bibliotecă, unde se desfăşoară activităţi din sfera limbajului sau sunt iniţiate activităţi de acest
gen pe grupuri mici, pentru a fi continuate mai târziu, în cadrul activităţilor comune. Aici sunt puse la
dispoziţia copiilor materiale specifice care să se constituie într-un mediu educativ şi cultural activ,
stimulativ: cărţi, caiete, reviste, jetoane, jocuri cu imagini, materiale video şi audio, instrumente de
scris, etc.
-Artă, unde copiii au la dispoziţie diverse materiale: acuarele, pensule, creioane, planşete,
plastilină, hârtie colorată şi alte materiale utilizate în activităţile artistice, plastice şi practice. Aici
copiii pot realiza lucrări individuale şi colective, îşi dezvoltă imaginaţia, creativitatea, spiritul critic şi
autocritic. Tot aici, copiii pot audia cântece, pot interpreta diferite cântece şi jocuri muzicale.
-Ştiinţe, zonă dotată cu materiale ilustrative din diferite domenii ale ştiinţei, albume, atlase,
glog pământesc, cutii cu diferite seminţe, cifre, planşe, alte materiale care facilitează explorarea
individuală sau în grup a lumii înconjurătoare.
-Construcţii, zonă în care, cu ajutorul diferitelor tipuri de jocuri de construcţii copiii învaţă să
planifice în grup pentru atingerea unui ţel comun şi realizează diferite teme.
-Joc de rol/joc de creaţie, este una dintre cele mai îndrăgite de către copii, deoarece, aici au la
îndemână Căsuţa păpuşii, bucătăria păpuşii, diferite truse şi materiale pentru jocurile de rol: de-a
mama, de-a grădiniţa, etc.
-Jocuri de manipulare- are în dotare puzzle, lego, domino, jocuri cu imagini şi diverse fişe de
muncă individuală, contribuind la dezvoltarea coordonării oculo-motorii, a capacităţii de discriminare
vizuală, la formarea deprinderii de îmbinare, triere, aşezare în ordine, clasificare, numărare, etc.
Centrele unde se desfăşoară jocurile şi activităţile didactice alese, sunt alese de către copiii şi îi
ajută să socializeze în mod progresiv şi să se iniţieze în cunoaşterea lumii fizice, a mediului social şi
cultural căruia îi aparţin, a matematicii, comunicării, a limbajului citit şi scris.
Centrele se organizează ţinând cont de resursele materiale, de spaţiu şi de nivelul de vârstă al
copiilor, iar materialele utilizate la aceste centre sunt atent alese în strânsă corelare cu tema săptămânii.
7. În grădiniţa Montessori se pune accentul pe autodisciplină care este impusă de mediul în care
îşi desfăşoară copilul activitatea. Copiii sunt lăsaţi să caute singuri soluţii, să experimenteze, să înveţe
să se descurce în diferite situaţii fără ajutorul adultului. De altfel, în grădiniţa Montessri nu există
pedepse, dar nici recompense, singura intervenţie a educatoarei este atunci când un copil îşi deranjează
colegi sau comportamentul lui afectează armonia şi ordinea din clasă. În acest caz, copilul este aşezat
într-un loc mai retras unde poate să se joace cu jocul preferat, dar, este privat de libertatea de a se
mişca liber prin sală. Educatoarea trece totuşi destul de des pe la copil pentru a-l încuraja, pentru a-i
oferi ajutor în cazul în care are nevoie, vorbindu-i calm şi blând. Se consideră că privarea libertăţii de
mişcare şi tratarea copilului ca şi cum ar fi bolnav vor fi suficiente pentru a ajuta copilul să înţeleagă că
a greşit. Recompensele şi pedepsele exterioare sunt considerate instrumente de înrobire a spiritului şi
au rolul de a-i obişnui pe copii să se supună unor reguli stabilite de adulţi. Copilul este educat astfel să
înveţe că principala recompensă trebuie să fie mulţumirea de sine şi satisfacţia că a dus la bun sfârşit o
sarcină de lucru.
În grădiniţa tradiţională, educatoarea impune disciplina prin propria ei prezenţă, intervine şi
sprijină copiii în rezolvarea conflictelor, desfăşoară activităţi prin care copiii sunt obişnuiţi treptat să
respecte anumite reguli de convieţuire în grup. Există recompense, fie verbale, fie prin diferite
simboluri (buline, inimioare, etc.), iar uneori există anumite pedepse, cum ar fi privarea de jucăria
preferată, izolarea pentru o scurtă perioadă de timp ( care nu trebuie să depăşească în minute vârsta
copilului), etc.
8. În grădiniţa Montessori evaluarea se face prin portofolii, observare de către educatoare şi
prin fişe de progres. Proba dacă sistemul functionează constă în realizările şi comportamentul copiilor,
satisfacţia, maturitatea, bucuria, dragostea de a învăţa şi nivelul ridicat al activităţii. În grădiniţa
tradiţională evaluarea se face de asemenea, prin portofoliile cu produse ale copiilor, prin fişe pentru
aprecierea progresului individual al copilului, prin completarea Caietului de observaţii asupra copiilor,
dar şi prin diferite activităţi anume planificate în acest sens ( evaluări iniţiale, semestriale, finale,
continue). Evaluarea are ca scop cunoaşterea potenţialului fiecărui copil în parte, a progresului
personal al fiecărui copil, iar rezultatele evaluărilor conduc la revizuirea şi îmbunătăţirea modului de
planificare, de stabilire a obiectivelor, a strategiilor de predare-învăţare-evaluare pentru perioada
următoare.
8. Părinţiii participă frecvent la programe Montessori care le sunt special dedicate, adeseori sunt
implicaţi în procesul de învăţare. În grădiniţa tradiţională implicarea părinţilor este mai redusă şi
voluntară, aceştia împlicându-se mai mult în activităţi extraşcolare ( activităţile desfăşurate în cadrul
săptămânii “Şcoala altfel”, excursii, vizite, spectacole de teatru, serbări), dar sunt de asemenea
solicitaţi să participe la anumite activităţi care sunt organizate în acest sens. Pentru îmbunătăţirea
colaborării, în grădiniţă se desfăşoară parteneriate grădiniţă-familie, programe educaţionale de tipul
“Educaţi aşa!”, “Şcoala părinţilor”, etc.
9.Ambele sisteme de învăţământ consideră jocul ca fiind activitatea de bază specifică pentru
copiii de grădiniţă, dar Maria Montessori a folosit cuvântul “muncă” în loc de joacă, considerând că nu
există vreo diferenţă între joc şi muncă. Ea spunea că munca unui copil înseamnă autodezvoltare, iar
cea mai semnificativă manifestare a copilului este activitatea concentrată într-o muncă exercitată
asupra unui obiect care-i solicită atenţia şi interesul.
10. Caracteristici ale metodei Montessori:
- Respectarea personalităţii copilului, care este un individ unic şi irepetabil;
- În loc să înlăturăm obstacolele ce stau în calea copilului, îl ajutăm să le depăşească;
-Copilul este ajutat să-şi dezvolte voinţa, acordându-i-se libertate asupra hotărârilor sale, este
îndrumat să gândească şi să acţioneze independent;
- Copilul învaţă cel mai bine atunci când i se dă posibilitatea să aleagă şi să descopere într-un mod
propriu, direct, nemediat, căci cadrul didactic nu mai este considerat sursa tuturor învăţăturilor;
- Copilului îi este respectat propriul ritm de învăţare, deoarece el nu doreşte doar să înveţe, în general,
ci să înveţe ceva anume, într-un anumit moment dat;
- Copilul este îndrumat spre autodisciplină, autoeducare şi aplicarea celor învăţate direct, nemediat;
-Copilul este încurajat mereu să ia decizii proprii, pe care să le respecte.
Pornind de la cele enunţate mai sus, se impune respectarea unor principii ca:
*Mediul în care îşi desfăşoară copilul activitatea să fie cât mai natural, mai apropiat celui din familie,
cu materiale stimulative care să sprijine dezvoltarea copilului, un mediu în care copilul este lăsat să
înveţe în ritmul său propriu prin descoperiri spontane, ne dirijate;
*Copilul să aibă libertatea de a căuta soluţii, dezvoltându-şi aptitudinile de învăţare şi de rezolvare
de probleme încă din primii ani de viaţă;
*Conturarea potenţialului fizic, mintal, spiritual şi emoţional al copilului se face prin observarea
atentă a modului în care el acţionează în mediul pus la dispoziţie;
*Situarea copilului şi a învăţării prin descoperire pe primul loc, lăsând curriculum şi predarea în
plan secund;
*Educatoarea are rolul unui ghid care trebuie să înţeleagă nevoia copilului de a repeta o anumită
activitate atât cât consideră el că are nevoie.
Caracteristicile învăţământului preşcolar tradiţional:
-se pune accent pe conceptul de dezvoltare globală a copilului, accentuîndu-se importanţa
domeniilor de dezvoltare a copilului;
- copilul este considerat unic şi abordarea lui trebuie să fie holistică;
- la vârstele mici este fundamentală abordarea pluridisciplinară (îngrijire, nutriţie, educaţie în
acelaşi timp);
- educatoarea, la nivelul relaţiei “didactice”, apare ca un partener de joc, matur, care cunoaşte
detaliile jocului şi regulile care trebuie respectate;
- activităţile care se desfăşoară sunt considerate adevărate ocazii de învăţare situaţională;
- părintele este considerat partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie-grădiniţă-
comunitate este hotărâtoare.
Activităţile care se desfăşoară în grădiniţa tradiţională au o notă de firesc şi naturaleţe, care nu
dau copiilor emoţii negative, din contră, ei sunt primiţi într-un mediu interesant de exploatat, în care au
o mulţime de materiale pregătite, au posibilitatea să discute despre lucruri dragi lor şi familiare, pot
socializa, se pot juca, pot povesti şi rezolva ceea ce educatoarea a pregătit pentru ei.
Atât alternativa Montessori cât şi învăţământul preşcolar tradiţional pun accent pe respectul faţă
de copil, pe posibilităţile şi nevoile acestuia, considerând copilul ca fiind unic, iar interesele superioare
ale copilului trebuie să fie principalul obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii.
Important este ca, indiferent de sistemul de învăţământ abordat într-o grădiniţă, copilul să fie
iubit şi respectat, să fie sprijinit necondiţionat în dezvoltarea propriei personalităţi, să fie încurajat să-şi
dezvolte încrederea în sine, să se descopere şi să se cunoască, astfel încât să poată păşi cu încredere în
viaţă, iar ceea ce va face ulterior să vină din convingerea că este ceea ce doreşte cu adevărat să facă.

BIBLIOGRAFIE:
Albulescu, Ion.(2014). Pedagogii alternative. Editura All. Bucureşti;
Albulescu, Ion. Alternative pedagogice. Curs;
Tătaru, Lolica şi colaboratorii. Editura Diamant. Caietul educatoarei;
Tomşa, G.(2005). Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, editura C.N.I.Coresi” S.A. Bucureşti;
Pedagogie preşcolară (1975). Manual pentru liceele pedagogice de educatoare. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
Curriculum pentru învăţământul preşcolar (2009). Editura Didactica Publishing House.Bucureşti;
http/www.anvr,ro/reviste/zno/2006-2/evenimenteoameniidei-metodamontessori.php;
http/www.casamontessori.ro/educatia-montessori;
http://www.montessori.org.ro/documents/CeEsteEducatiaMontessori.pdf