Sunteți pe pagina 1din 63

„Tîrg în Banat“

Monografie

de Wilhelm Josef Merschtorf

Traducere:
Al. Ştefi
Stema tîrgului Ciacova
(aprox. 1800)

Stema ceva mai nouă a Ciacovei


Titlul de pe coperta cărţii:

Tschakowa – Marktgemeinde im Banat – Monographie und


Heimatbuch
Ciacova – Tîrg bănăţean – Monografie şi cartea plaiului natal
Csákova – bánsagi mezöváras – Monográfia és
szulöföldjenkönyv

Tuturor colaboratorilor mulţumiri şi


recunoştinţă.

O dovadă a dragostei de „acasă“, de locul natal, este marea dorinţă de a


dona sume de bani întru realizarea acestei cărţi. Fără aceste donaţii,
tipărirea cărţii de fată nu ar fi fost posibilă. Inclusiv punerea la dispoziţie
sub formă de împrumut fără dobindă a unor sume foarte mari pe durată
lungă din partea a trei ciacoveni.

Pentru asta mulţumiri din inimă şi BOGDAPROSTE tuturor donatorilor.

Notă! Aceste cuvinte sînt traduse din originalul în limba germană. (n.t.)
Banatul – o regiune sud-est-europeană.
Banatul este azi colţul cel mai de vest al României, o suprafaţă mănoasă în triunghiul format
de graniţele României, Serbiei şi Ungariei. Şi această regiune este marcată de istoria ce a
trecut peste ea. Mai întii ungurii au cucerit-o în evul mediu. După aceea au venit turcii, care
au rămas 164 de ani pe aceste meleaguri şi care au părăsit locurile abia în 1716, fiind alungaţi
de trupele austriece. Banatul a aparţinut din nou Ungariei începînd din 1778, trecînd iar la
Austria în 1848/1849, ca după 18 ani să fie din nou unguresc, iar în 1918/1919 să fie
definitiv divizat. O parte mică a rămas între graniţele Ungariei, o treime a „primit-o“ regatul
sîrbilor, kroaţilor şi slowenilor, dar cea mai mare suprafaţă a Banatului a rămas românesc. O
ţărişoară – minge a intereselor politice şi a istoriei.
Populaţia germana din Banat a jucat pe aceste meleaguri un rol asemănător cu cel al saşilor
din Ardeal, chiar dacă o perioadă istorică mult mai scurtă. Împaratul Carol al IV-lea, fiica sa
Maria-Teresia şi nepotul său Iosif al II-lea au adus în secolul 18 colonişti din regiunea
Mosela, din Renania Palatinală, din Franconia, din Schwaben (de unde le vine şi numele
locuitorilor de limbă germană din Banat), din Alsacia şi Lorena, care s-au stabilit pe aceste
meleaguri şi au contribuit cu tot ce au adus cu ei la ceea ce s-a făcut pîna azi din Banat. Aşa
cum în Ardeal locuitorii germani ai acelei regiuni se numesc – greşit – „saşi“, astfel - şi tot
greşit - se numesc germanii bănăţeni „şvabi“. Comunismul şi dictatura au contribuit la
plecarea – din păcate – a acestor harnici, pricepuţi şi buni muncitori (în toate domeniile) în
număr tot mai mare, lăsîndu-şi satele şi oraşele, casele şi bunurile, şi luînd calea
necunoscutului, precum strămoşii au făcut-o cu secole în urmă, dar în sens invers.
Nume, localizare.
Cuvîntul Ban avea pe vremuri, la slavii din sud, înţelesul de „mare personalitate
guvernatoare“. Puterea acestui BAN era foarte mare şi se întindea pe o suprafaţă care se
numea, de la denumirea postului de conducere, Banat sau Bansag sau Banschaft. Fără
îndoială că în evul mediu existau mai multe „banate“ în teritoriul sud-est-european, de ex.
Banatul de Jaica, Banatul de Szrebernic, Banatul de Macso, Banatul de Belgrad, Banatul
Severinului etc. Însă un singur Banat a rămas sub această denumire pîna în zilele noastre,
anume Banatul nostru.
Suprafaţa care a fost pentru prima dată numită BANAT în secolul al 18-lea este cea din
marginea bazinului panonic în sud-estul Ungariei şi este mărginită împrejur de graniţe
naturale. Banatul asemănător – pe hartă – cu un patrat mare, are Dunărea ca graniţă naturală
spre sud, Mureşul spre nord, Carpaţii în răsărit şi Tisa în apus. Este aşezată între 44,28 şi
46,15 grade latitudine nordică şi 20,01 şi 22,40 grade longitudine estică. Capitala Banatului
este cetatea/oraşul Timişoara. Are coordinatele 45,45 N şi 21,15 E. Ciacova este asezată la
întretăierea diagonalelor trasate imaginar pe harta Banatului, adică în acel patrat. Are
coordinatele 45,31 N şi 21,09 E.
Să lăsăm acum Banatul în mare, deoarece despre Banat au scris destui oameni deştepţi şi deci
există material de citit pentru cei interesaţi ţi să rămînem la Ciacova, despre care nu s-a scris
prea mult. Şi spre a putea trece la ceea ce ştim despre Ciacova, facem o scurtă incursiune în
datele istorice cele mai importante ale Banatului, care oricum tangheaza şi istoria Ciacovei în
cea mai mare parte. Şi o vom face în mod cronologic.
- Cele mai vechi descoperiri arheologice arată că în Banat a existat viaţă in perioada 3.700
î.e.n pîna 2.700 î.e.n. S-au găsit unelte din piatră şi cupru. Lînga Obad s-au descoperit
obiecte ale culturii Bodrog-Chereştur-Decea-Mureş.
- S-au descoperit obiecte din fier şi bronz la Gad, ceramică la Parta, pe malul Timişului.
- în sec. 8 î.e.n. – agatîrşii în Banat.
- în sec. 4 î.e.n. – dacii în Banat.
- 101-101 e.n. Dacia este provincie romană sub numele de Dacia-Ripensia, Banatul
devenind una din cele trei provincii romane în Dacia.
- 106-271 e.n. Dacia rămîne provincie romană iar în Banat nu se schimbă nimic.
- 271 e.n. Goţii îi silesc pe romani să se retragă din Dacia.
- 271-567: hunii, gepizii, awarii - iar printre ei longobarzii şi alte popoare migratoare - trec
peste teritoriul Daciei, inclusiv al Banatului.
- 567-796: awarii. În 796 – învinşi de Carol cel Mare, cavaler francon, care, pornind din
Franconia, a ajuns primul rege al Franţei. În Banat au stăpînit bulgarii, dar nu a stăpînit
niciodată singuri, ci împreună cu voivozii localnici „daco-romani“.
- 896 (!!!): din nordul Mării Negre vin „magiarii“ pătrunzînd în teritoriul dintre Tisa şi
Dunăre. Trec mai departe şi ajung pînă în Turingia.
- 933: „magiarii“ zdrobiţi şi aproape nimiciţi în valea Unstrut lînga Merseburg din
Turingia, fiind obligaţi – cei ce au supravieţuit – să se retragă.
- 955, 10 august: mare victorie al lui Otto cel Mare asupra „magiarilor“ lînga Augsburg în
ducatul Schwaben.
- 970-997: voivodul Geisa renunţă împreună cu ai săi („magiarii“) la migraţie şi leagă de-
acum istoria poporului său de religia creştină a apusului; „magiarii“ se stabilesc în cîmpia
Panonică. În mijlocul „magiarilor“ sosesc misionari din Salzburg şi Passau.
- 997-1038: Vajk - fiul lui Geisa, este botezat creştineste cu numele de Ştefan. El va fi
regele Ştefan I. Coroana Sfîntului Ştefan şi lancea (de la regele Otto cel Mare) au devenit
simbolurile unităţii şi tăriei noului regat. Ştefan s-a căsătorit cu ducesa bavareză Gisela,
soră a împăratului Heinrich II. Împreuna cu ea au sosit în noua ţară cavaleri germani,
călugări şi ţărani, a căror experienţă la curte, în administraţie şi viaţa economică erau de
importanţă vitală pentru noul popor şi noua sa ţară.
- 1000: Ohtum (sau Achtum), voivodul care i-a urmat lui Glad, stăpîneşte în această
perioadă nordul Banatului, avîndu-şi capitala la Morisena, viitorului Cenad.
- 1030: Csanat îl invinge pe Ohtum şi preia voivodatul lui Glad/Ohtum. În Morisena,
denumit de-acum Cenad, s-a înfiinţat prima episcopie catolică.
- 1030-1046: Gerhard de Sagredo (italian) este primul episcop catolic al Banatului.
- 1091: în apropierea Ciacovei are loc o bătălie între cumani si Wladislaw I. Locul bătăliei:
la sud de confluenţa rîului Pogănici cu Timişul.
- 1175: episcopia de Cenad este împărţită în comitate, care la rîndul lor sînt divizate în
decanate. Komitatul Timiş este menţionat în scris pentru prima dată în 1175.
- 1233: Andrei II, regele Ungariei, dă unei fîşii de pămînt vecină cu Dunărea independenţa
sub conducerea unui „Banus“(„Terra Bany comitis Bana“. Aici apara deci prima oară
numele de Banat. Deja în secolul 12 pe o hartă arabă sînt marcaţi „munţii Banatului“ –
Gebel Banat.
- 1308: Carol Robert de Anjou devine rege al Ungariei, iar Timişoara capitala regatului.
- 1316-1323: Carol I Robert conduce regatul său din Timişoara.
- 1332-1337: Vaticanul iniţiază un recensămînt al populaţiei şi animalelor, pentru a putea
stabili zeciuiala. În aceste acte este pentru prima oară menţionat numele locului nostru
natal: Ciacova, sub numele de Chaac sau Chaak.
- 1389, 28 Iunie: bătălia de pe „Cîmpia Mierlei“ (Cosovo-Polie) unde sîrbii au fost învinşi
iar imperiul otoman s-a întins de-atunci încolo pîna la Dunăre. Mii de familii sîrbeşti au
fugit peste Dunăre, stabilindu-se în sudul Ungariei şi în Banat. Este perioada în care apar
primii sîrbi şi în Ciacova.
- 1392-1395: „Castelul“ de apa din Ciacova ia fiinţă. Azi este cunoscut şi peste hotarele
Banatului sub numele de „Cula“. Cetatea şi localitatea sînt proprietatea familiei Chaac
(ung. Csaky sau Csaki).
- 1395, 14 Februarie: regele Sigismund primeşte de la fraţii Nicolae şi Gheorghe de Csak
cetatea Ciacovei în schimbul unor proprietăţi regale în Transilvania. Nicolae a ajuns
voivod al Transilvaniei. Unul din fii sai, Wladislaw, l-a botezat pe Matei Corvin, viitorul
rege al Ungariei.
- 1395, 29 Septembrie: turcii împresoară cetatea Ciacovei.
- 1404-1463: localităţile Ciacova (Csak), Tolvadia (Tolvajd), Voiteni (Vejtek) şi altele 29,
sînt în proprietatea familiei Hagymas de Berekso. Asta se poate afla din istoria
Chichindei.
- 1419: bătălia de la Niş. Sîrbii fug din nou peste Dunare în sudul Ungariei.
- 1456, 21-22 Iulie: Iancu de Hunedoara, Şpan de Timişoara, apără Belgradul şi învinge
distrugător o puternică armată turcească.
- 1457, 29 August: Regele Vladislav al Ungariei întăreşte privilegiile celor 8 districte
bănăţene din sud. Românii au organizat deja din 1342 locurile lor în apărători împotriva
năvălililor turceşti şi le-au organizat în districte.
- 1459: Serbia devine parte a Imperiului Otoman.
- 1463: Boznia devine parte a Imperiului Otoman.
- 1465: Albania şi Herţegovina devin şi ele parte a Imperiului Otoman. Ali Beg, Paşa a
Semedriei (Smederevo) năvăleşte aproape regulat în Banat. În apropierea Ciacovei, într-o
luptă cruntă, turcii au fost bătuţi, zdrobiţi şi goniţi peste Dunăre.
- 1481: Paul Chinezul (din Kiniz) trece cu o oaste mare Dunărea şi îi goneşte pe sîrbii
stabiliţi deja în Ungaria. Adepţi ai despotului Brancovici au venit în Banat. Deci e posibil
ca şi de data asta să fi venit familii sîrbeşti ca refugiaţi la Ciacova, întărind astfel
minoritatea sîrbă din localitate. De atunci numesc ei această localitate Csacova. „Ova“
este o terminaţie tipic slava la numele localităţilor. Partea în care au trăit sîrbii în Ciacova
au numit-o „Tot-Csac“, adică „Csac slavon“. Sîrbii majoritari erau originari din Slavonia,
pe ungureşte „Totorszag“.
- 1514: ţăranii oropsiţi din toate zonele din sudul Ungarie se strîng sub steagul lui
Gheorghe Doja (ung. György Szekely Dozsa), pornind împotriva Cenadului pe 27 Mai,
unde l-au tras în ţeapă pe episcopul Nicolae de Csak (Csaky) din spiţa celor de Csak. Mai
tîrziu au ocupat pîna şi cetatea Şoimoşului din apropierea Lipovei. În faţa porţilor
Timişorii, trupele lui Doja au fost oprite de trupele unite ale şpanului de Timişoara Ştefan
Bathory şi a voivodului Transilvaniei Joan Szapolyai. Răsculaţii au fost nimiciţi, iar Doja
şi ceilalţi capi executaţi public în Timişoara, pe locul numit azi „Maria“.
- 1521: Sultanul Suleiman II (1520-1556) cucereşte Belgradul şi porneşte împotriva
Ungariei.
- 1526, 29 August: Lodovic II, regele Ungariei, pierde bătălia de la Mohaci (Mohacs), fiind
învins de o oaste turcească net superioară numericeşte. Astfel a luat sfîrşit perioada cea
mai înfloritoare a evului mediu în Ungaria.
- 1551, 18 Septembrie: Ciacova este predată fără luptă trupelor turceşti ale lui Socoli
Mahomed. Într-o campanie în anul 1551, aceste trupe, venind dinspre Belgrad, au cucerit
mai întîi Becei, după care a urmat Becicherecul, Cenadul, Nădlacul, Ciacova, Şondo (în
apropierea Gătaiei), însă în faţa Lipovei au făcut cale întoarsă, oprindu-se la porţile
Timişoarei.
- 1552, 26 Iulie: dupa lupte eroice, apărarea Timişoarei nu mai poate rezista şi, sub
comanda lui Ştefan Losonczy, a fost predată turcilor. Restul trupei de apărare era
compusă din 1.160 unguri, 500 spanioli, 300 boemi, 100 nemţi şi 150 soldaţi ai oraşului,
deci ai garnizoanei. În afara celor din garnizoană, ceilalţi erau mercenari, în solda
Timişoarei. În acelaşi an sînt ocupate şi Vîrşeţul, Lugojul, Caransebeşul, Făgetul, Lipova,
Şoimoşul şi Aradul.
- 1566, 19 Ianuarie: documentul otoman nr. 93 datat „anul 973, luna Cernasi-achir, ziua 28
(deci: 19 Ianuarie 1566) spune: „Sultanul Suleiman I porunceşte să fie recompensat
tăbăcarul Hassan din Ciacova, în Vilaietul Timişorean, cu o sumă de 7.500 Akce, pentru
merite deosebite faţă de oastea otomană“.
- 1683, 14 Iulie: Oastea otomană sub Paşa Kara Mustafa asediază Viena. Prin aceasta
ameninţă întreaga creştinătate. Ducelui Carol IV de Loringia i s-a încredintat comanda
supremă asupra oştirilor de cîmp. Comandantul Vienei era contele Rüdiger de
Starhenberg, iar regele Poloniei Joan III Sobiesky, era comandantul oştirii de rezervă.
- 1683, 12 Septembrie: trupele aliate de rezervă sub comanda lui Sobiesky, încălcînd un
ordin strict, (pe care de fapt nu l-a primit niciodată, solul ne-ajungînd la el), au atacat
trupele turceşti, iar apoi, împreună cu trupele lui Lothringen (Loringia) au învins trupele
otomane puternice care împresurau Viena. Astfel a fost salvată Europa de apus.
- 1686, 2 Septembrie: trupele imperiale cuceresc Buda.
- 1687, 12 August: victorie asupra armatelor turceşti la Mohaci. Asta înseamnă sfîrşitul
ocupaţiei turceşti în Ungaria.
- 1688, 6 Septembrie: Belgradul este deasemenea cucerit şi eliberat de trupele imperiale
austriece.
- 1689, 24 Septembrie: Ludovic Wilhelm I de Baden învinge armata turcească la Niş. În
acest an (1689) vin cîteva zeci de mii de familii sîrbeşti, sub conducerea Patriarhului de
Ipec (Pec), Arsenie II Cnejevici, şi se stabilesc în sudul Ungariei. Sîrbii stabiliţi în
Ungaria primesc o autonomie destul de mare. Şi cu această ocazie se stabilesc familii
sîrbeşti în Ciacova.
- 1691, 19 August: în bătălia de la Slancamen învinge Ludovic Wilhelm I de Baden (numit
„Türkenlouis“, adică „Ludovic al turcilor“) turcii decisiv.
- 1695: turcii gonesc oastea imperiala, care la acea vreme era relativ slabă, din sudul
Serbiei.
- 1697, 11 Septembrie: Prinzul Eugen de Savoia învinge armata otomană în bătălia de la
Zenta, la sud de Seghedin.
- 1698-1699: Hamin-Paşa aduce colonişti din Transilvania (din regiunea Mureşului,
Hunedoarei şi Zărandului) la Ciacova şi măreşte astfel localitatea aceasta româno-sîrba.
- 1699, 26 Ianuarie: pacea de la Karloviţ pune capăt războiului cu turcii. Împaratul Leopold
I şi sultanul Mustafa II se înteleg ca Imperiul Otoman să predea Imperiului Habsburgic
Ungaria şi Transilvania, cu excepţia Banatului Timişoarei. Această pace s-a putut realiza
doar ca urmare a victoriei strălucite a prinţului Eugen de Savoia în bătălia amintită. Fiind
anul deja foarte avansat – era Septembrie – prinţul de Savoia nu a putut profita mai mult
de pe urma victoriei sale. Problemele ridicate de transport şi aprovizionare în drum spre
Timişoara erau de nerezolvat în această perioadă.
- 1705, 5 Mai: după moartea Împăratului Leopold I ajunge fiul său, Josif I, Împărat al
Austriei.
- 1706, 7 Noiembrie: documentul cu numărul 359, în anul 1117, luna Şaban, ziua 1:
„Sultanul Achmed III ordonă strîngerea dărilor (impozitelor – n.t.) spre asigurarea
aprovizionării trupelor sale staţionate în Timişoara. Sînt lovite de acest ordin judeţele
Pancevo, Ciacova şi Becicherec. Se strînge suma de 100.000 guru.
- 1707, 21 Iunie: la Onod în Ungaria se întrunesc rebeli unguri şi transilvani. Sub
conducerea lui Francisc (Ferencz) Racozy II declară coroana Ungariei ca „vacantă“,
luîndui-o de fapt şi de drept Împăratului Austriei (1703-1711).
- 1711, 17 Aprilie: ămpăratul Josif I murind, moştenirea îi revine fratelui său mai tînăr,
Carol. Josif a fost un prieten de nădejde al Banatului, vizitîndu-l de mai multe ori.
- 1711, 29 Aprilie: pacea de la Sătmar pune capăt revoltei maghiaro-transilvane contra
Habsburgilor. Reglementează legăturile dintre cele două ţări, care vor rămîne valabile
pînă în anul 1867.
- 1712, 22 Mai: Carol VI este încoronat ca rege al Ungariei.
- 1716, Aprilie: Împăratului Carol VI i se cere ajutorul militar contra turcilor din partea
Veneţiei. Împaratul cere Imperiului Otoman să respecte tratatul de la Karloviţ. Imperiul
Otoman răspunde declarînd război Austriei.
- 1716, 5 August: are loc bătălia de la Petrovaselo. Prinţul Eugen de Savoia, denumit deja
„moartea turcilor“, îl bate crunt pe marele vizir Damad Alí Paşa. În fruntea trupelor
imperiale, prinţul ajunge la porţile Timoşoarei. Timişoara este apărată de Mustafa Paşa cu
o armată de 18.000 de soldaţi, printre care 500 de „magiari“ (curuţi) sub conducerea lui
Imre Thököly.
- 1716, 12 Octombrie: turcii atîrna steagul alb deasupra cetăţii Timişoarei, semnalizînd că
se predau. Se anunţă astfel sfîrşitul dominaţiei de 164 ani a Imperiului Otoman asupra
acestui petec de pămînt distrus, mocirlos şi în mare parte părăsit.
- 1716, 13 Octombrie: cetatea Timişoarei este predată prinţului Eugen de Savoia. Se
stabilesc condiţiile capitulării. Trupele turceşti de ocupaţie din Timişoara şi din alte
localităţi întărite, printre ele şi Ciacova, aveau voie să plece nestingherite spre Belgrad.
Retragerea acestor trupe s-a făcut pe ruta Timişoara – Jebel – Denta – Alibunar – Pancevo
– Belgrad.
- 1716, 16 Octombrie: ultimul soldat turc părăseşte Timişoara.
- 1717, 22 August: după doua luni de asediu, trupele imperiale conduse de prinţul Eugen de
Savoia au cucerit cetatea şi orasul Belgrad.
- 1718, 21 Iunie: Pacea de la Pasaroviţ (Serbia) încheie primul război cu turcii care a
început în anul 1716, sub Împaratul Carol VI.
*
Nota! Acestea au fost cîteva date din „prima parte“ a istoriei Banatului, importante, după
cum se vede, şi pentru Ciacova. Cele mai importante documetne şi, implicit, date despre
Banat sînt extrase dintr-o istorie a Banatului scrisă de Francisc Grisselini. Azi se găsesc mai
multe cărţi, dar şi pagini pe internet, unde este descrisă mult mai pe larg istoria Banatului.
Deci aici se încheie acest mic capitol, reprezentativ totuşi pentru diferitele legături politice,
naţionale şi religioase din acea epocă.
Important pentru Ciacova: începînd cu „primul val“ de colonişti din toate ţările de limba
germană din acea vreme, au sosit şi în Ciacova primii „şvabi“. Au urmat alţii cu al „doilea
val, şi bineinteles şi cu al „treilea val“. Cel care a facut pentru Banat adevărate „minuni“ din
punct de vedere administrativ şi organizatoric a fost contele Florimund Mercy. Majoritatea
drumurilor de azi auf fost „trasate“ din ordinul sau. Localităţile „şvăbeşti“ au fost înfiinţate
pe locurile stabilite de el, pămîntul fiindu-le împărţit după dreptate. Satele şi comunele
ridicate de coloniştii de limbă germană erau, cu o singură excepţie, romano-catolice.
Excepţia a fost Liebling-ul, fiind evanghelic. Au fost bineînţeles trimişi colonişti şi în
localităţile deja existente, fiind cunoscută hărnicia şi priceperea lor. Şi aceşti colonisti au
contribuit decisiv la dezvoltarea şi înflorirea Banatului, dar asta cu un preţ foarte mare pe
care l-au plătit învieţi omeneşti. (n.t.)
Cîteva date despre Ciacova care pot prezenta interes. Despre prima ieşire din matca (din
matca veche) a Timişului se scrie în anul 1740, pe data de 30 ianuarie, cînd podurile de lemn
au fost luate de gheaţă. Atunci a fost întreaga Ciacovă inundată.
Pe data de 6 Aprilie 1740 la Ciacova a fost executat tîlharul Kanak Spusoi Popprika.
Între anii 1744 şi 1768 au venit în mai multe rînduri bande de vagabonzi, de tîlhari,
braconieri, tîrfe şi altă lume „rău-famată“ în Banat. Politica de colonizare a Cancelariei
Imperiale a ajuns prin aceasta să aibe probleme. De ce? Deoarece aceste persoane erau
„deportate“ în Banat. Iar „bănăţenii“ nu vroiai ca să se verse drojdia societăţii vieneze pe
meleagurile lor. Printre cei „deportaţi“ s-au aflat şi unii care a trebuit sa-şi ia lumea în cap
împreună cu familiile lor din motive politice, şi care, fiind meseriaşi buni, au dat dovada de
dragoste, hărnicie şi pricepere în şi pentru locurile în care s-au aşezat.
Nota! Din anul 1741 pîna în anul 1756, Banatul a fost condus din punct de vedere
adimnistrativ – dar nu numai – de generalul comandant Franz Leopold Anton Ponz conte de
Engelshofen, care bineînţeles a arătat foarte mare interes părţii militare a administraţiei
Banatului. În această perioada s-au mărit fortificaţiile Ciacovei, inclusiv bineînţeles cazarma.
Cazarma s-a aflat lînga Culă. S-a mai construit încă o cazarmă, şi anume o aşa-zisă „cazarmă
a călărimii“, pentru un regiment de dragoni din Baden-Würtenberg (se pare că în 1743, în
perimetrul actualei pieţe mari – Piaţa Cetăţii).
Încerc să redau faptele care sînt importante pentru Ciacova din cartea-monografie a domnului
Merschdorf, deci rog să mi se ierte faptul că nu traduc totul, vorbă cu vorbă, aceasta fiind o
muncă care ar cere luni de zile şi acest timp nu-mi stă la dispoziţie. Dar cred că şi „puţinul“
tradus de mine este de ajuns în ce priveşte istoria Ciacovei noastre şi a „tuturor“ ciacovenilor.
(n.t.)
Primul preşedinte civil – nefăcînd parte deci din nomenclatura militară – al administraţiei din
Timişoara, pe nume Francisc de Paula Raimund conte de Villana-Perlas (1753 – 1768)
era influenţat numai de către exportatorii de vite. Numic altceva nu-l interesa. În perioada
„cîrmuirii“ sale s-au mutat grănicerii sîrbi din zona la nord de Mureş în vestul Banatului.
Acolo i-a colonizat. Nu a mai permis colonizarea unor zone importante din Banat cu
germani, şi asta pîn în anul 1763.
Despre problemele Ciacovei din prima perioadă a domniei Împărătesei Maria-Teresia au
rămas multe documente sub forma unor raporturi ale administraţiei de la Timişoara – după
Dr. Baroti. Iată cîteva din ele.
- 1742, 19 februarie: Administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că în
districtul Ciacova nu s-au stabilit nici evrei germani, dar nici evrei spanioli.
- 1742, 12 fartie: administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că în Ciacova,
unde avea dreptul să-şi exercite meseria doar brutarul Mathias Stoll, pot doi brutari să-şi
cîştige hrana zilnică.
- 1742, 28 august: administraţia Ciacovei întreabă administraţia Banatului dacă pentru
felcerul Kapanu va trebui Ciacova să plătească chiria, sau să i se construiască o casă.
- 1743, 18 aprilie: districtul Ciacova raportează administraţiei Banatului că se declară de
acord să „dea“ 80 de recruţi.
- 1743, 26 august: administraţia Banatului ordonţ administraţiei Ciacovei să supună unui
interogatoriu pe numiţii negustori (din acte) „Andreas Zeran / Andrei Taran, Nicola
SZIPESCHAN / Nicolae Sipetan si Jovicza / Iovita“ în legătură cu suspectul „Petro
Czerano“ (Petru Ţăran) şi să trimită rezultatul la Timişoara.
- 1744, 10 iulie: administraţia Banatului ordonă adnministraţiei Ciacovei să dea familiilor
germane sosite în localitate 140 măsuri de grîu „pe plată viitoare“.
- 1745, 29 iunie: unui neguţător de grîu, grec, din Lugoj, pe lîngă unul din Ciacova, li s-au
închis hambarele din cauza negoţului clandestin făcut. Numele lor era Şifco Cosmar şi
Iorghi Şafu. Martori: doi turci de la tîrgul săptămînal. Astfel cei doi greci au fost arestaţi.
- 1745, 24 octombrie: administraţia Ciacovei întreaba administraţia Banatului cum să
procedeze pe viitor, datorită faptului că mai multi neguţători turci au făcut vînzare „a la
minuta“ proferînd chiar şi ameninţări.
- 1746, 10 februarie: administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să
construiască „casa administrativă“.
- 1748, 20 mai: administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să ia măsuri şi
să-l avertizeze pe „cambiaturistul“ din Jebel să se comporte omeneşte cu nevasta sa. În
caz de repetare a plîngerilor, va fi silit de lege să „umble blînd“ cu ea.
*
- 1751, 16 februarie: administraţia Ciacovei raportează administraţiei Banatului că pe
teritoriul tîrgului Ciacova se află 41 de birturi, care pot fi reduse la 20.
- 1752, 10 martie: administraţia Banatului cere de la administraţia Ciacovei să pună la
dispoziţie pentru lucrările la fortificaiile cetăţii Ciacova 100 de bărbaţi săptămînal.
- 1752, 18 iulie: administraţia Ciacovei raportează administraţie Banatului că în loc de 100
de bărbaţi săptămînal se cer 200. Dar roagă ca pînă după recoltare să nu se ia mai mulţi,
lipsind braţele de munca.
- 1752, 3 august: administraţia Banatuli cere pe ton sever să nu se mai întîmple ca bărbaţii
necesari la fortificaţii să nu apară la muncă în număr de 100 pe săptămîna. Şi că pe viitor
să fie puşi la dispoziţie săptămînal „cu 40-50 bărbaţi mai mult de 100“.
- 1752, 20 noiembrie: administraţia Banatului atrage atenţia administraţiei Ciacovei că
zeciuiala pe tutun se ia numai pentru tutunul de pe cîmp, dar nu şi pentru cel din grădina
proprie.
- 1753, 22 ianuarie: administraţia Banatului trimite ordin administraţiei Ciacovei să bage
trei săptămîni la arest pe cei vinovaţi - din Jebel - de arderea a trei leşuri scoase din
mormintele lor, pe motiv că ar fi fost (vîrcolaci“ (vampiri).
- 1753, 7 februarie: administraţia Ciacovei anunţă administraţia Banatului că cneazul din
Stamora (română) le-a adus la cunostiinţă faptul că la Stamora s-au încartiruit vampiri.
- 1753, 13 februarie: administraţia Ciacovei arată că în localitatea Wermesch „graseiază“
„vîrcolacii“ (vampirii).
*
Se poate vedea din aceste puţine date exacte cu ce se lupta în acele vremuri o administraţie
„civilă“. Şi totuşi aşa era. Era într-adevăr foarte greu să administrezi o regiune în care
locuiau la un loc atîtea naţionalităţi, fiecare cu interesele ei proprii şi, bineînţeles, cu doleanţe
diferite. Unele în drept, altele nu, dar toate trebuiau prelucrate.
După terminarea „războiului de 7 ani“ a reînceput, de fapt a continuat, din ordinul
Împaratesei, colonizarea Banatului.
Fiecare naţionalitate avea de împlinit cîte o datorie/muncă/menire. Germanii, „magiarii“,
spaniolii, francezii, italienii, croaţii, bulgarii şi slovacii erau meniţi să întărească pătura
catolică a populaţiei. În acelaşi timp trebuia ca în acest mod să se creeze un echilibru între
religia romano-catolica şi cea greco-ortodoxă, reprezentată prin români şi sîrbi.
Bulgarii erau legumicultori, italienii şi spaniolii aveau orezăriile şi bumbacul sub
suveranitatea lor ca şi viermii de mătase, românii şi sîrbii erau crescători de animale – vite,
cai, oi unde erau vestiţi - iar germanii, „şvabii“, aveau sarcina de a fi exemplu pentru toate
celelalte naţionalităţi în cultivarea cîmpului, a viţei de vie şi construirea unor case mult mai
bune decît bordeele existente. Astfel avea fiecare naţionalitate sarcina ei de îndeplinit.
Ideea era buna, dar ducerea ei la îndeplinire ridica piedici la tot pasul. Cele mai puţine
localităţi erau etnic „curate“, avînd doar o singură naţionalitate în incintă. Majoritatea
covîrşitoare erau localităţi cu populaţie foarte amestecată. Şi această populaţie pestriţă nu era
uşor de loc să fie „ţinută în frîu“, din moment ce fiecare încercă să tragă spuză pe turta lui.
În Ciacova, de exemplu, li s-au alăturat românilor şi sîrbilor majoritari şi germanilor
minoritari grupuri de spanioli, italieni, slovaci, evrei, magiari si din nou germani. A trebuit să
treacă cîteva decenii pînă ce experimentul acesta a putut fi privit ca „reuşit pe deplin“.
Şi totul a mers relativ bine, cu excepţia perioadei cît Banatul a aparţinut Ungariei. După
disparitia Imperiului Austro-Ungar, statele ce i-au urmat, ca de exempli Serbia / Iugoslavia şi
România, nu au folosit rezultatele acestei experienţe îndelungate decît în parte.
*
Nota! Să trecem acum la perioada istorică a Banatului între anii 1778 şi 1849, inclusiv ceea
ce priveşte Ciacova, bineînţeles. (n.t.)
Sub presiunea „stărilor“ ungureşti, Maria-Teresia a fost silită să renunţe la Banat, pe care l-a
cedat Ungariei. Pămînturile au fost cumpărate în cea mai mare parte de nobili mari şi mici
maghari. Convieţuirea dintre aceştia şi ceilalţi locuitori ai Banatului nu a mai fost de atunci
niciodată ca înainte de acest act. Iar nefericita măsură a Mariei-Teresia a contribuit masiv la
politica de magiarizare dusă de unguri în acea perioadă în toate teritoriile ce le deţineau. A
început cea mai grea perioadă din istoria Banatului.
- 1778, 6 iunie: prin semnătura Comisarului Imperial, contele Christoph von Niczky, s-a
înfăptuit predarea Banatului Ungariei. Astfel a încetat să mai existe Banatul Imperial al
Timişoarei. A fost imediat împărţit precum celelalte zone ale Ungarie în „şpanate“
conduse de cîte un şpan: Torontal, Timiş şi Krasso. Districtele au fost desfiinţate, deci şi
districtul Ciacovei. Ciacova a rămas totuşi, fiind o localitate prea importantă, resedinţă
administrativă.
De pe urma celor trei vizite ale Împăratului Iosif II în Banat au rămas nenumărate
documente. În anul 1768 Împăratul a vizitat şi Ciacova, înnoptînd în clădirea „Camerală din
Piaţa Mare“ (Piaţa Cetăţii).
- 1780, 29 noiembrie: moare Împărăteasa Maria Teresia şi Iosif II, fiul ei, devine singurul
cîrmuitor al imensului Imperiu.
Nu mai amintim în amănunţime evenimentele - chiar dacă majore - din viaţa Imperiului, ca
războiul cu turcii (1788-1789), nici prădările după acest război prin bande mari de tîlhari de
naţionalităţi amestecate, majoritatea fiind români. Doar atît:
- 1789, 8 octombrie: trupele imperiale sub comanda mareşalului Gideon Ernest conte de
Laudon au cucerit Belgradul. Prin semnarea păcii de la Şiştova s-a sfîrşit definitiv şi
pentru totdeauna cu pericolul turcesc în ce priveste Banatul.
- 1790, 20 februarie; Împaratul Iosif II moare fără urmaşi de sex bărbătesc. Îi urmeaza
astfel la tron fratele său Leopold II (1747 – 1792). Cum acesta a murit deja în 1792, i-a
urmat la tron fiul: Francisc II (1768 – 1835). A renunţat la coroana imperială în anul
1806, deoarece celelalte state de limbă germană „i s-au închinat“ lui Napoleon. Francisc
II a rămas astfel pîna în 1835 doar Împărat al Austriei.
Notă! Evenimentele istorice ale Austriei din acea perioadă nu sînt de importanţă deosebită
pentru Ciacova, nici pentru Banat. Astfel că nu vor fi tratate în amănunt în aceste rînduri,
chiar dacă au fost de importanţă vitală pentru Europa. Dar asta s-o facă istoricii.
Amintim doar că, pentru a acoperi cheltuielile de război (războiul dintre Franţa şi Austria
privind supremaţia asupra Ţărilor de Jos) s-a pus dijmă şi în Ungaria. Astfel şi în Ciacova s-
au strîns 300 de galbeni. Şi celelalte localităţi ale Banatului au fost desigur lovite în acelaşi
mod. (n.t.)
Ciacova avea garnizoană militară şi deci şi datoria de a prelua prizonieri şi de a-i „ţine“
(întreţine), asta însemnînd cu hrană şi toate cele trebuitoare. Este însemnat că în 1795 în
Ciacova existau prizonieri de război. Nu se ştie din ce armată făceau parte. Mai tîrziu, în anii
1808-1809 se aflau prizonieri din armata napoleoniană în Ciacova. Este sigur că erau: 500
ofiţeri şi soldaţi francezi, italieni şi bavarezi. Datorită unei epidemii de tifus au murit în 1809
69 de prizonieri în Ciacova. Evidenţa e trecută, după obicei, în catastifele bisericii romano-
catolice, cu nume, grad, naţionalitate, vîrsta şi unitatea militară căreia i-au aparţinut. În
acelaşi an s-au înnecat doi prizonieri la scaldă în Timiş. Pe vremea aceea „Timişul Mort“ era
matca originală a Timişului, avînd apă multă şi provocînd şi inundaţii aproape regulat.
- 1809, 14 octombrie: după pacea de la Schönbrunn, prizonierii „francezi au putut pleca
acasă“. Deci chiar dacă doar pe această cale – dări şi prizonieri – a participat şi Banatul,
deci şi Ciacova, la acest război purtat la distanţe imense.
- 1929, 8 februarie: se încheie recensămîntul populaţiei în întregul Imperiu Austro-Ungar,
deci şi în Ciacova.
În secolul 19, colonizarea Banatului nu mai avansează în ritmul impus pe vremea Mariei-
Teresia şi al lui Josif II. Doar în 1828 vin „bohemi de limbă germană“ (fiind originari din
Bohemia) în regiunea de munte a Banatului, înfiinţînd localităţi deasupra de Reşiţa, cum ar fi
Gărîna, Brebu-nou, Văliug etc.
Dacă Banatul a fost cît de cît la scut în faţa războaielor care zguduiau Europa, nu a fost scutit
din păcate de epidemii de tot felul:
- 1794-1795: vărsat de vînt;
- 1782 si 1897: lăcuste în număr uriaş care au distrus întreaga recoltă;
- 1832-1833: holera, urmată de malarie, etc.
-1836: episcopia Timişoarei emite ordinul ca în toate catastifele bisericilor romano-catolice
să nu se mai înregistreze nimic în limba latină, decît în limba maghiară. Aşa de exemplu
preotul Ciacovei, Aloys Schindler, a trebuit să-şi schimbe numele în „Alajos“.
Prin „legile limbii“ din anii 1840 / 1844, limba maghiară este ridicată la limba oficiala de
stat, deci şi la unica limbă de predare în şcoli. S-a creat astfel pentru prima dată o platformă
„legală“ pentru maghiarizarea întregului Banat. În aceste acţiuni îşi au rădăcinile viitorului
şovinism maghiar.
Perioada revoluţiilor din anii 1848 (înainte şi după) au avut diferite scopuri în diferite zone
ale Imperiului. Ungurii vroiau desprinderea totală de Imperiu, deci de Austria. Românii,
sîrbii, „şvabii“ şi celelalte naţii ale Banatului sperau în sprijin îi scut din partea Imperiului
contra ungurimii. Era deci imposibil să se unească toţi aşa-zişii „revoluţionari“ în lupta
contra Imperiului. Austriecii, care la început au dat înapoi acceptînd doleanţe ale
revoluţionarilor, văzînd că acestora nu le ajunge libertatea presei, reprezentarea stărilor la
Viena etc., au pornit împotriva revoluţionarilor şi i-au învins atît pe cei din Viena cît şi pe cei
din Praga, dovedind că încă mai există forţă şi puteră în armata imperială.
Cîteva date interesante cu influenţă asupra Ungariei, deci a Banatului şi, implicit, a Ciacovei:
- 1848, 3 martie: Kossuth Lajos ţine o cuvîntare în faţa camerei de la Budapesta contra
absolutismului Austriac.
- 1848, 13 mai: sîrbii din Banat se ridică împotriva ungurilor, iar slovacii cu două zile mai
devreme;
- 1848, 15 mai: românii din Transilvania şi Banat urmează exemplul sîrbilor şi slovacilor.
Asta înseamnă că în această revoltă/rascoală sîrbii şi românii au fost de fapt de partea
imperiului Austriac.
- 1848, august: în Banat are loc o luptă aprigă între sîrbi şi unguri;
- 1848, 12 decembrie: ungurii refuză să-i recunoască pe Împăratul Franz-Josef (numit în
popor: Fenencz-Joska) coroana Ungariei. Mareşalul Alfred duce de Windischgrätz
mărşăluiesşte în fruntea trupelor imperiale contra Budapestei; Kossuth Lajos fuge;
- 1849, 14 aprilie: Guvernul maghiar din Debreţin îl proclamă pe Kossuth Lajos ca
guvernator al Ungariei;
- 1849, mai/iunie: din nord pătrund ruşii în Ungaria, din sud intră trupele kroate iar din
apus vin trupele austriece;
- 1849, iunie / iulie: lupte grele între trupele revoluţionare şi trupele invadatoare;
- 1849, 9 august: trupele austriece, învingînd în fiecare bătălie, împing trupele răsculaţilor
spre răsărit; le ajung din urmă în faţa Timişorii; le înving decisiv şi intră în oraş, care a
rămas credincios Imperiului;
- 1849, 13 august: în preajma Aradului capitulează trupele ungureşti sub comanda
generalului Artur Görgey în faţa ruşilor. Bătălia pierdută a avut loc la Şiria;
- 1849, 6 octombrie: 14 conducători ai răsculaţilor sînt executaţi în urma unui proces în
Arad, avînd loc şi alte 114 condamnări la moarte.
În aceste vremuri tulburi ale revoluţiilor s-au format două tabere: una care era credincioasă
Imperiului, formată din români, sîrbi, „şvabi“ şi guvernul oficial din Budapesta de o parte,
trupele lui Kossuth, revoluţionarii, trupele de ţară, honvezii de cealaltă parte.
În ce priveşte influenţa acestor ani de revoluţie asupra Ciacovei.
Şvabii, de exemplu, aveau doar un singur interes: să scape de unguri şi să nu mai
aparţină/depindă decît de Viena. Fiecare naţionalitate însă îşi avea interesele ei. Ţinînd cont
de această puizderie de interese, se poate înţelege poate mai uşor întregul „du-te/vino“ ce a
avut loc în Ciacova acelor ani.
Trebuie menţionat că în Ciacova au locuit foarte puţine familii maghiare, în schimb o
garnizoană de honvezi foarte puternică îşi arată la fiecare ocazie atotprezenţa. Majoritatea
clară o reprezentau bineînţeles românii, care însa nu erau organizaţi, cum erau celelalte
grupări naţionale mai mici, ca de exemplu sîrbii. Şvabii reprezentau de fapt o forţă politică şi
mai ales economică foarte importantă, forţă pe care însă nu o foloseau de loc. Poate că nici
nu o puteau folosi. Populaţia evreiasca a fost neutra, tindea însă uşor de partea maghiarilor
cumpătaţi.
Şi acum datele istorice, cum se pot ele găsi şi citi, în ordinea cronologic.
- 1848, 26 mai (Vucovici): în şcoala ortodoxă din Ciacova are loc o întrunire între sîrbi şi
români, întrunire organizată de protopopul Vasile Tăbăcaru, avocatul Constantin Panici şi
Trandafirovici. Vroiau să aleagă un reprezentant al Ciacovei care să meargă ca delegat la
marea întrunire de la Novi-Sad. Notabilităţile maghiare din Ciacova, în frunte cu
judecătorul de scaun Tamasy Molnar, au început pe loc cercetările împotriva celor 41 de
participanţi, adunarea fiind socotită ca fiind îndreptată împotriva lui Kosuth.
- 1848, 4 iunie (Vucovici): la sfîrşitul lunii mai au sosit prin poştă proclamaţii ale lui
Sigismund Pop şi notarului Ivan Voinovici la Ciacova. Au fost confiscate. Pentru că erau
de fapt de natură „nevinovată“, şi deoarece conţineau şi o proclamaţie a lui Eftimie
Murgu care arăta simpatie pentru maghiari, au fost redate destinatarilor.
- 1848, 21 iunie (Vucovici): judecătorul de scaun Tamassy Molnar raportează lui Vucovici
că la intrarea trupelor maghiare din Vîrşeţ în Ciacova nu s-au creat probleme de nici un
fel. „Şvabii“ (germanii) şi românii au scos steagurile ungureşti sau cele albe. Sîrbii au
fugit cu arme cu tot, iar luptătorii rămaşi au fost dezarmaţi. Trupele au mai rămas o lună
în cazarma din Ciacova.
- 1848, 7 iulie (Pesti Hirlap): în scaunul Ciacova a fost ales deputat Adam Varkonyi,
reprezentant al moderaţilor în problema maghiara. Nu era prieten al republicii, însă era
pentru reforme.
- 1848, 27 august (Vucovici): bărbaţii apţi din Ciacova – români, germani, unguri şi sîrbi –
au fost duşi în tabăra de la Gedöfalva, unde se pregatea raidul asupra Serbiei. Populaţia se
plînge că a fost silită deja de două ori să participe la apărarea Vîrşeţului şi o dată la
apărarea Novi-Sad-ului împotriva sîrbilor. Comisarul maghiar Miklos Joanovici a ofensat
populaţia în repetate rînduri.
- 1848, 28 august (Vucovici): abia la ameninţări masive din partea judecătorului de scaun s-
au învoit locuitorii Ciacovei să pornească pentru a treia oară împotriva sîrbilor.
- 1848, 9 octombrie (Vucovici): în Ciacova sosesc 95 de recruţi, în majoritate români, din
comitatele cărăşene, spre a întări garnizoana.
- 1848, 15 octombrie (Vucovici): Ciacova este ocupată de trupe imperiale austriece venite
din Timişoara.
- 1848, 18 octombrie (Vucovici): după ocuparea prin trupele austriece, în Ciacova întreaga
populaţie, indiferent de naţionalitate, a fost dezarmată şi armele confiscate. Românii şi
sîrbii i-au primit pe austrieci cu mare simpatie.
- 1848, 24 octombrie (Kossuth Hirlapja): Trupele austriece din Timişoara dezarmează doar
pe maghari şi pe germani. Românii şi sîrbii nu sînt dezarmaţi. De asemenea au fost luaţi
65 de recruţi honvezi din Ciacova şi duşi la Timişoara.
- 1848, 11 noiembrie (Kossuth Hirlapja): Pentru dezarmarea răsculaţilor maghiari din
Ciacova au fost puşi în mişcare 1500 de soldaţi imperiali din Timişoara. Aproximativ 100
de răsculaţi au putut să fugă, dar 600 dintre ei au fost internaţi în cazarma din Ciacova.
Trupele imperiale, conduse de sîrbi, exercită teroare în Ciacova. Astfel s-a ordonat de
către sîrbi ca fiecare bărbat care e prins că mai poseda o armă să fie executat.
Aproximativ 15 cetăţeni mai bine situaţi din Ciacova, germani şi maghiari, au fost
escortaţi la Timişoara. În Ciacova a fost numit judecător de scaun un sîrb, care la rîndul
său a numit un croitor sîrb pe postul de primar al Ciacovei. Români din Ghilad au fost
ridicaţi de sîrbi şi tîrîţi la Ciacova. Casele a căror proprietari nu aparţineau crezului sîrb-
ortodox au fost jefuite.
Astfel a continuat acest încoace şi încolo, pîna ce, prin presiunea trupelor imperiale, trupele
rebele maghiare care se numeau revoluţionare au fost definitiv învinse, restaurîndu-se liniştea
în zonă. S-a înfiinţat, ca soluţie – de fapt nu prea fericită – „Voivodatul sîrbesc şi Banatul de
Timiş“. Asta se întîmpla în anul 1849.
În Noiembrie 1883 au pornit maghiarii din Ciacova o acţiune de cheta/donaţie pentru
construirea unui monument în memoria revoluţiei ungureşti în Ciacova. Se pare că totul a
rămas fără rezultat, deoarece în Ciacova nu s-a ridicat niciodată pînă azi un asemenea
monument. În anul 1898 s-a sărbătorit festiv revoluţia din 1848-1849, dar un monument nu a
fost ridicat. Această revolutie, ca atîtea altele, a trecut pe lîngă conştiinţa ciacovenilor fără a
lăsa urme deosebite. Oricum e bine să nu se uite niciodată aceste „amănunte istorice“.
*
Prin „patentul“ imperial din data de 18 noiembrie 1849 s-a schimbat soarta Banatului.
Situaţia politică a devenit una nouă, însă alta decît cea aşteptată. Prin „înfiinţarea“
„Voivodatului sîrbesc şi Banatului de Timiş“ au fost reunite din punct de vedere politic
„Bacica“ – comitatul Baci-Borog, Banatul – comitatele Timiş, Torontal şi Caraş, şi părţi ale
Sirmienului – scaunele Ruma şi Iloc ale comitatului Sirmian. A fost numit de către generalul
comandant al trupelor imperiale din Ungaria - Iulius Iacob conte de Haynau - in functia de
reprezentant al coroanie generalul maior Ferdinand Mayerhoffer conte de Grünbühel. Sediul
era Timişoara, independentă de Ungaria şi supusă doar Vienei. Slujba nu era uşoară,
deoarece datoria sa era să „păstorească“ o turmă foarte pestriţă, populaţia fiind formată din
români, germani, sîrbi, maghiari, croaţi, bunievaţi, şócaţi, evrei, slovaci, cehi, ruşi, ruteni,
bulgari, ţigani etc. Important era să se împace – datorita intereselor vitale deosebit de diferite
– toate aceste nationalităţi, ceea ce era şi scopul, şi dorinta atît a Vienei cît şi a Timişoarei. În
funcţii importante nu au fost numiţi din principiu localnici, ci germani din Austria sau din
Boemia. Limba oficială a fost germana, dar s-a evitat construirea acestui sistem nou pe
populaţia de limbă germana din Banat.
Şcoala şi-a revenit după perioada maghiară. S-au înfiinţat în tot Banatul şcoli în diferite limbi
ale naţionalităţilor, cu condiţia să fie destui elevi pentru a forma o clasă şi a merita să fie
plătit un dascal (învăţător).
În biserici se treceau înregistrările din nou pe hîrtie în limba latină.
*
Această perioadă paşnică şi infloritoare nu a durat mult, deoarece Banatului nu-i era hărăzit
să trăiască veşnic liniştit şi în pace.
Deja prin 1860 au început să se arate primele semne de destrămare ale acestui voivodat
artificial. O „diplomă imperială“ datată 20 octombrie 1860 a pecetluit soarta Banatului.
Ţările coroanei Ungare au primit o constituţie nouă. „Voivodatul sîrbesc şi al Banatului de
Timiş“ a fost desfiinţat in 1861. Cancelaria regală maghiara, care a înlocuit pe cea Imperială,
a reintrodus în timp record toate obiceiurile şi rînduielile care au fost deja o dată „în funcţie“:
comitatele Torontal, Timiş şi Caraş au primit cîte un Şpan şi s-au hotărit noi alegeri prin care
să se aleagă deputaţii.
În 1867, sub liberalul Ferencz Deak, s-a stabilit o nouă relaţie între Imperiu şi coroana
Ungariei. Ungaria este recunoscută ca stat de sine stătător, independent, avînd ministere
comune doar pe cele ale finanţelor, de război şi al treburilor din afară (afeceri străine). Pe
data de 8 iunie 1867 are loc la Budapesta încoronarea Împăratului Franz-Iosef I ca rege al
Ungariei.
Cumpătatul şi înţeleptul Deac le-a promis minorităţilor şcoli în limba proprie şi alegerea
limbii oficiale în localităţile lor după propria voie. Însă oficialii maghiari locali nu au
respectat niciodată asta. Sîrbii, românii şi slovacii au găsit adăpost faţă de aceste vicisitudini
în bisericile lor ortodoxe, ca şi saşii din Transilvania în ale lor evangelice. Şcoala normală
catolică germană din Vîrşeţ a fost desfiinţată în 1871 şi unită cu şcoala normală din Seghed,
care bineînţeles că preda în limba maghiară. Era primul pas spre maghiarizarea totală a
populaţiei, începînd de la copiii de şcoala, cărora li se preda doar şi numai în limba maghiară,
aceasta fiind cea oficială şi SINGURA limbă în întreg regatul!
Autorităţile maghiare „s-au oferit“ să preia „şcolile populare“ (construite şi întretinute de
populaţie) în atributele statului, sub motiv că vor să „uşureze datoriile financiare“ ale
ţăranilor faţă de aceste şcoli. Şvabii din Ciacova au căzut în această capcană ingenioasă şi
astfel comunitatea a pierdut dreptul de predare în limba maternă (1908). În 1913 mai existau
doar 34 de şcoli „confesionale“ în întreg Banatul cu limba de predare germană.
Teatrul German din Timişoara, de exemplu, care exista de aproape 150 de ani, a trebuit să-şi
închidă în 1889 porţile. În acelasi an au fost editate în Banat 37 de ziare în limba germană,
printre care şi „Csakovaer Zeitung“, şi doar cîteva în limba maghiară. Dupa 20 de ani, în
1910, existau deja 42 ziare de limbă maghiară, iar de limbă germană tot 37. De exemplu, în
locul ziarului amintit „Csakovaer Zeitung“ apărea acum „Csakova es Videke“. Această
perioadă, de fapt infloritoare în ce priveşte viaţa economică a Banatului, era perioada în care
începea să crape şi să pîrîie personalitatea naţională a tuturor minorităţilor din Banat. În
această perioadă s-au îmbunătăţit drumurile existente şi s-au construit altele – multe – noi.
Noile căi ferate permiteau exportul produselor agricole şi importul maşinilor de tot felul,
fiind deja inventate maşinile cu abur, ceea ce a însemnat prima imensa uşurare a muncii.
Băncile şi poşta funcţionau bine şi ajutau la transmisia veştilor din toate colţurile lumii.
Au apărut însă şi primele cazuri de invidie. Germanii, prin hărnicia lor proverbială şi datorită
inventivităţii de care dădeau dovadă, au ajuns – în mare parte – să fie înstăriţi, ceea ce făcea
ca „vecinii“ să fie invidioşi. Asta în localităţile unde populaţia era pestriţă. În localităţile
curat germane, starea de fapt era alta.
Sfaturile pe care le-au dat nu au fost primite, zicîndu-se că îngînfarea lor îi face sa dea
sfaturi, dar că nu are nimeni nevoie de sfaturile lor. În schimb averile la care ajungeau –
comparativ cu ziua de azi ridicol de mici – erau importante şi conlucrau la crearea imaginii
bogătanului neamţ zgîrcit. Doar că bogătanul neamţ lucra mai mult decit zi-lumină şi ce
scotea cîştig, investea din nou, mărind astfel ceea ce avea. Era, ce-i drept, şi cumpatat, ceea
ce i-a adus tocmai vestea de „zgîrcit“. Românii au fost primii care au înţeles avantajele şi s-
au folosit de „sfaturile bogătanilor nemţi“, spre folosul propriu. Asta s-a putut constata în
localităţi cu populaţie amestecată şi aceasta în primul rînd prin ceea ce se vedea, adică prin
case.
Ceea ce a provocat din nou nelinişte şi invidie a fost faptul că SE PUTEA cumpăra pămînt în
localităţi vecine. Asta a creat „sînge rău“ la sîrbi şi români, însa nu s-a schimbat nimic în
starea de fapt pîna în 1944.
Datorită dorinţei germanilor de a Nu provoca pe conlocuitori, tot mai mulţi dintre copii lor au
învăţat meşteşugarie sau au mers la şcoli înalte. Şi problemele agravîndu-se totuşi, foarte
mulţi şi-au luat lumea în cap şi au plecat, emigrînd de în Statele Unite, Canada, Argentina,
Brazilia şi Australia. Bineînţeles că acolo au luatt-o de la început, de la nimic, dar le-a fost
acest gînd mai drag decît gîndul că poate ajunge să se bată cu vecinul, cu care trăieşte poartă
în poartă de zeci de ani, doar pentru că are el mai mult.
Aşa s-a întîmplat şi în Ciacova, mai ales că Ciacova era departe de a fi o localitate de limbă
germană. Din Ciacova au emigrat peste 500 de familii în Statele Unite în pragul noului secol
- 20.
Însă un lucru l-au făcut germanii bănăţeni, aşa-zişii „şvabi“: s-au organizat cît au putut de
bine împotriva şovinismului maghiar, care pătrundea peste tot, sădindu-şi sămînţa
ortăvitoare. S-au organizat în bănci proprii, în tovărăşii proprii etc.
*
Cînd Împaratul Franz-Iosef II s-a îmbolnăvit (primăvara 1814) s-au iscat speranţe ca
planurile prinţului moştenitor să fie acum puse în aplicare. Aceste planuri erau: de a forma
din Ungaria şi Austria o confederaţie multinaţională, care prevedea ca fiecare naţionalitate să
rămînă în graniţele unde deţinea majoritatea, avînd autonomie aproape absolută faţă de
coroanele imperiale şi regale. Însă toate aceste planuri, dorite de popoare, au fost spulberate
cu un singur foc de armă.
Pe data de 28 iunie 1914, la Saraievo, capitala Bozniei, au căzut pradă unui atentat prinţul
moştenitor, arhiducele Franz-Ferdinand şi soţia sa, ducesa Sofia de Hohenberg. Atentatorul a
fost un sîrb bozniac pe nume Gavrilo Princip. Sîrbii l-au urît pe prinţul moştenitor datorită
simpatiei acestuia pentru ceilalţi slavi din Imperiu: croaţi, sloveni, slovaci, cehi. Sîrbii
urmăreau crearea unui mare regat sîrbesc, din care să facă parte şi Croaţia, Boznia şi
Herţegovina.
Acest atentat a însemnat de fapt începutul primului măcel internaţional de amploare de pe
mapamond, intrat în istorie sum numele de „primul război mondial“.
În timpul războiului, pe data de 21 Noiembrie 1916, moare împaratul Franz-Iosef I şi în locul
său urcă pe tron arhiducele Karl Franz Iosef sub numele de Karl I.
1918 se termină această monstruasă macelăreală a milioane de nevinovaţi, în timp ce mai toţi
vinovaţii au stat la scut, scăpînd teferi.
Monarchia imperiala austro-ungară se destramă şi statele pîna atunci subjugate îşi capătă
independenţa şi autonomia.
Pe data de 20 martie 1919 se alege la Budapesta un guvern comunist sub conducerea lui Béla
Kun. Guvernul dă ordin să fie atacată România, sprer a anecta Transilvania. Trupele
ungureşti intra pe pamînt românesc şi, dupa lupte crîncene, pe data de 4 August, întra trupele
româneşti victorioase în Budapesta, alungînd guvernul comunist al lui Kun şi înfigînd steagul
românesc pe parlamentul Ungariei.
State noi îşi ridică capul după destrămarea monarhiei danubiene. Graniţe se modifică.
Ungaria pierde prin tratatul de la Trianon (4 iunie 1920, în apropierea Versail-ului) şapte
zecimi (!) din suprafaţa sa. Cehii şi slovacii formeaza un singur stat, Cehoslovacia. Sîrbii,
croaţii şi slovenii – Jugoslavia (Slavia de sud – 3 Octombrie 1929). Ardealul cu ţara
Crişurilor, două treimi din Banat, Bucovina şi Basarabia reintră în graniţele României mari,
astfel România fiind, de la Mihai Viteazul (1600) pentru prima dată din nou o singură ţară.
Despre această primă conflagraţie mondială s-a scris mult şi pe larg, minciuni şi adevăruri,
deci nu mă voi opri asupra ei, cu toate cî în cartea din care traduc este tratată într-un capitol
aparte.
*
Trec acum la capitolul care tratează Banatul în Regatul României.
1918 pătrund trupe sîrbeşti şi franceze (trupe coloniale din Maroc) în Banat. Tratativele de
pace înca nu stabiliseră pe unde urma să treacă graniţele viitoarelor state, deci nu se ştia ce se
va întîmpla cu Banatul, al cui va fi. Cu de la sine putere, oficialităţile sîrbeşti (în parte fără
acordul trupelor franceze de ocupaţie) au preluat puterea în Banat. Pînă în august 1919, cînd
trupele sîrbeşti – luînd cu ele aproape toate vitele populaţiei şi alte valori – s-au retras din
Banat. Asta doar la dispoziţia statelor care supravegheau ducerea la îndeplinire a celor
stabilite în tratatul de pace de la Trianon! Tot în luna august au intrat trupele româneşti în
Timişoara, urmînd şi celelalte localităţi ale Banatului.
În Ciacova au intrat pe 15 august.
Definitivarea graniţelor Banatului, deci şi ale României, au avut loc abia în 1923 prin
convenţia de la Belgrad. De la 1 ianuarie 1924 apartineau de Sîrbia/Iugoslavia: Modoş,
Pardan şi Cudritul, iar de Banatul românesc Jombolia, Ceneiul, Checea şi Jamu-Mare.
În 1910 Banatul avea o suprafaţă de 28.523 km patraţi şi o populaţie de 1.582.133 de
locuitori, dintre care
- români 592.049 (37,4 %);
- germani 387.545 (24,5 %);
- sîrbi 284.329 (18 %)
- maghiari 242.152 (15,3 %);
- croaţi 4.872 (0,3 %);
- alţii 71.186 (4,5 %).
Banatul se compunea în 1910 din trei comitate: Torontal, Timiş şi Caraş. De menţionat că
comitatul Caraş a avut capitala la Lugoj, Timişul la Timişoara şi Torontaul la Becicherecul
Mare.
Această suprafaţă a fost acum deci împărţită în trei. România a „primit“ 18.833 km patraţi cu
950.200 de locuitori, dintre care
- 520.000 români,
- 222.000 germani,
- 97.700 maghiari,
- 40.500 sîrbi şi
- 70.000 alţii.
Iugoslavia a „primit“ suprafaţa de 9.419 km patraţi iar Ungaria 271 km patraţi.
Acestui Banat subţiat i sa-au adăugat zona Aradului – la nord de Mureş, cu 6.248 km patraţi,
aşa încît Banatul românesc a avut suprafaţa întreaga de 25.081 km patraţi şi 1.399.100 de
locuitori în 1938, dintre care:
- 808.000 români,
- 279.000 germani,
- 169.200 maghiari,
- 40.200 sîrbi,
- 28.350 evrei,
- 10.000 bulgari
- 64.350 alţii (prof. Virgil Pau).
În România au stat pe tron, de la „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea familiei
scăpătate „de Hohenzollern-Singmaringen“ urmatoarele capete încoronate:
- Carol I – principe al României între 1866 (anul ruşinii) şi 1881, rege al României între
1881-1914;
- Ferdinand I, rege al României între 1914-1927 (nepot al lui Carol I);
- Carol II, rege al României între 1930-1940 (fiu al lui Ferdinand I);
- Mihai I, rege al României – împreună cu regenţa – între 1927-1930 şi 1940- 1947, 30
Decembrie (fiu al lui Carol II).
Mihai de Hohenzollern Sigmaringen a fost silit să abdice de către ruşi şi comunişti, trăind azi
în Elveţia. Oare din ce bani? Ce a muncit, ce leafa a primit, că doar a plecat din ţară fiind
foarte tînar? Ce meserie a avut? Că doar rege nu a mai fost.
Anii 1918-1921 au fost tulburi şi neliniştiţi pentru Banat. Au aparut culori politice noi,
împreună cu interese diferite, ceea ce a contribuit la această nelinişte în rîndurile polulaţiei.
În circumscripţia electorală a Ciacovei nu a candidat între 1919-1940 nici un german la
funcţia de deputat pentru Bucureşti, cu toate că germanii reprezentau o parte importantă a
populaţiei. Cel mai important deputat al Ciacovei în această perioadă a fost Nicolae
Diminescu.
În 1940 s-a desfiinţat parlamentul României şi pînă în 1946 România a fost guvernată fără
parlament.
Schimbările în ţară au început în 1938, cind a început dictatura regală a lui Carol II.
Pe 30 august 1940 partea de nord a Ardealului a trecut la Ungaria prin arbitrajul de la Viena.
Mareşalul Ion Antonescu devine şef de stat cu puteri speciale. Cu două luni mai devreme
România pierde prin pactul Hitler-Stalin Bucovina de nord şi Basarabia, care trec la Uniunea
Sovietică.
Pe 7 septembrie 1940 trece şi Cadrilaterul – partea de sud a Dobrogei – cu judeţele Cahul
Bolgrad şi Ismail la Bulgaria.
*
O dată cu ocuparea fulgerătoare a Poloniei din ordinul lui Hitler pe data de 1 septembrie
1939 începe al doilea coşmar al omenirii, cel de-al II-lea război mondial.
Hitler, un bolnav mintal de origine austriacă, ajunge prin şiretenie, instinct şi cu ajutorul
multor lingăi din jurul său (vezi Stalin, Ceauşescu etc.) cancelar al Germaniei şi are astfel
puterea absolută în stat în momentul declanşării războiului. Toate înţelegerile dintre dictatorii
şi puterile lumii din acea perioadă de tristă amintire au lovit mai ales ţări mici ca România
deosebit de tare. Încet-încet războiul se apropie de România, deci şi de Banat.
Primele trupe germane sosesc în toamna lui 1940 şi în primavara lui 1941 în România,
inclusiv în Banat. O mică unitate a ajuns pe 20 octombrie şi la Ciacova. Soldaţii au fost
încartiruiţi la familii germane, cu sau fără voia lor.
Pe 6 aprilie porneşte atacul asupra Iugoslaviei.
Din Banat a pornit, o dată cu trupe maghiare, croate, româneşti şi bineînţeles germane, o
divizie motorizată spre Belgrad. Iugoslavia a capitulat pe data de 14 aprilie 1941.
La construirea aeroportului militar Deta au participat şi oameni din Ciacova, cu braţe de
muncă şi căruţe cu cai. Erau trimişi, şi era război, deci s-au dus.
Pe 22 iunie a intrat şi România în război, de partea „Axei“ (Germania-Italia), contra Uniunii
Sovietice. Alături de trupele germane au repurtat la început şi trupele române victorii pe
frontul de răsărit. S-a recucerit astfel Bucovina de nord şi Basarabia şi s-a înfiinţat provincia
„Transnistria“ (la Tighina, pe 30 august 1941). Trupe române au cucerit şi marele port al
Mării Negre Odesa. Cu toate că în decursul luptelor şi trupe române au participat la uciderea
evreilor, odatâ ce Hilter a hotârit „soluţia finală“, Antonescu NU a predat evreii români
Germaniei. I-a aparat chiar contra trupelor germane. Acesta este deci un adevăr istoric:
Antonescua reuşit să scape România de ceea ce mai tîrziu s-a numit „holocaust“.
Războiul ajunge în ultima sa fază. După înţelegerea dintre ruşi, americani şi englezi, în urma
strategiei comune (totul semnat la Teheran pe data de 28 noiembrie 1943), cetatea lui Hitler –
Europa – a fost atacată concomitent din trei părţi: pe apă, în aer şi pe uscat.
În noaptea de 16 pe 17 iunie 1944 Timişoara a fost bombardată de avioane britanice (44
bombardiere). Ţinta a fost „Gara de Nord“ şi împrejurimile. S-au aruncat peste 50 de tone de
bombe. Pagubele au fost imense. Nici pîna azi nu se cunoaşte exact numărul morţilor şi nici
la ce sumă se ridică exact pagubele materiale.
Pe 13 iulie 1944 a fost bombardat Aradul de către americani şi, paralel, încă o dată Timişoara
ca fiind un nod prea important de cale ferată.
Vara lui ´44 a fost pentru trupele lui Hitler o catastrofă. Armata româna a ieşit din alianţa cu
armata germana şi, aliată de-acum cu armata sovietică, a pornit alături spre apus.
*
Pe 23 august 1944 a fost răsturnat regimul Antonescu şi România a ieşit, cum am menţionat
deja, din „Axă“. Două zile mai tîrziu a urmat declaraţia de război contra fostului aliat. Astfel
s-a deschis drumul trupelor lui Stalin spre Balcan.
Frontul al 2-lea ucrainean sub comanda lui R.I. Malinowski şi frontul 3 ucrainean sub
comanda lui F.I.Tolbuchin se folosesc de această şansă. Pe 19 august 1944 aceste trupe înca
se mai aflau în Basarabia iar pe 15 septembrie 1944 erau deja în Banat. Trupele române erau
subordonate conducerii militare sovietice, însoţindu- le prin toată Ungaria pîna adînc pe
teritoriul Cehoslovaciei.
Pentru întreaga populaţie a Banatului 23 August a însemna intrarea într-un viitor nesigur,
ceea ce înspăimînta pe toţi.
Primele măsuri luate în Banat au fost de a interzice ziarele de limbă germană, interzicerea
şcolilor în limba germană, confiscarea de la nemţi a radiourilor, bicicletelor, maşinilor,
maşinilor de scris, armelor de vînătoare. S-au distrus în masă cărţi în toate limbile –
indiferent de tematică – deci nu numai în limba germanÎ. Interzicerea întrunirilor pentru
populaţia de limbă germană. Personalităţi de seamă din rîndul germanilor au fost internate în
lagăre de concentrare, unde nu puţini şi-au pierdut viaţa.
Zilele şi săptămînile de după 23 August au fost pentru mulţi bănăţeni, deci implicit şi pentru
ciacoveni, de importanţă crucială. În cîmpia bănăţeană s-au dat lupte grele între trupele
germane în retragere şi trupele sovieto-româneşti în înaintare. În zona de frontieră mişunau şi
partizanii lui Tito, care la rîndul lor făceau pagube imense, neţinînd cont de cine era
păgubosul.
O dată cu retragerea trupelor germane au plecat şi multi „şvabi“, cu ce puteau lua cu ei, spre
apus. Au plecat de frica ruşilor, ceea ce mai tîrziu s-a dovedit a fi o frică întemeiată. Însă
foarte mulţi, care au ajuns deja pînă în Austria şi chiar pînă în Germania, s-au întors înapoi
„acasă“. Alţi „şvabi“ însă au fost pur şi simplu evacuaţi de autorităţile germane.
După încheierea ostilităţilor pe teritoriul României a urmat o perioadă de nesiguranţă
absolută. Nimeni nu ştia ce va fi acum. Ruşii erau în ţară, fiind lăsate trupe de
„supraveghere“ în drumul spre Berlin pe urmele trupelor germane.
Prima reacţie a noilor oficialităţi care a lovit o pătură întreagă a populaţie Banatului – dar nu
numai – a fost ordinul de deportare în Uniunea Sovietica a braţelor de munca, la „munca de
reconstrucţie“. Asta a lovit populaţia germană. Ei trebuiau acum să scoată castanele din foc
pe care le-a aruncat Hitler şi acoliţii lui. Ruşii au cerut doar „braţe de muncă“, şi atît.
Guvernul de atunci al României a zis că, dacă tot trebuie braţe de muncă, atunci de ce nu
nemţii? Că doar neamţu-i neamţ! Va să zică unul a distrus, apoi tot neamţ – un altul – să
reconstruiască. Şi astfel a început deportarea din Banat pe 14 ianuarie 1945. Peste 40.000 de
bărbaţi şi femei au fost urcaţi în vagoane de vită şi s-a pornit spre Uniunea Sovietica. Un
număr nedefinit dintre ei nici nu au ajuns macar la destinaţie, murind pe drum, mai ales de
foame. Leşurile, dupa ce au fost dezbrăcate de soldaţii ruşi la piele, au fost aruncate din
vagoane şi lăsate pradă lupilor, care aşteptau hrana alergînd de-a lungul garniturilor.
Munca neomenească – mai ales din mine - , lipsa hranei şi a unei îngrijiri elementare
medicale a mai „înghiţit“ alte mii de vieţi într-adevăr nevinovate. Nevinovate deoarece nici
unul din cei/cele deportaţi/deportate nu au fost membri ai partidului naşional-socialist. Aveau
doar vina de a fi nemţi. Şi-au lăsat viaţa pe meleaguri străine cam 6.000 de persoane din
Banat. Iar din cei care au supravieţuit, doar o parte au revenit – dupa timp îndelungat – in
patrie. Mulţi au fost încarcaţi în vagoane şi duşi – neştiind care va fi staţia de destinaţie –
direct în Germania, pe teritoriul viitorului stat R.D.G. Dintre aceştia, o parte a rămas în
Germania – trecînd în zona americană, alta parte au plecat peste ocean, încercînd să înceapă
acolo o viaţă nouă.
Multora din germanii rămaşi „acasă“ li s-a retras cetăţenia româna, au fost expropriaţi (primii
cărora li s-a luat tot ce aveau) şi au fost ani şi ani de zile urmăriţi în tot ce făceau. Astfel au
plătit ei faptul că erau germani. Şi asta a continuat pînă spre sfîrşitul anilor 50 ai secolului
trecut. Prigoana aceasta a fost legalizată prin „Statutul naţionalităţilor“ din 5 februarie 1945.
A urmat reforma agrară dată de guvernul Groza, unde expropierile nu au mai ţinut cont de
naţionalităţi. De acu-încolo a început prigonirea tuturor celor ce au avut ceva pămînt.
Culminare: deportarea „chiaburilor“ în stepa Bărăganului. Cei mai crunt loviţi au fost însă
„şvabii“ bănăţeni, saşii transilvăneni şi ungurii din toată România.
S-a început „colectivizarea agriculturii“, care a însemnat agonia vieţii la ţară, urmată de o
moarte lentă. Din „grînarul Europei“ România a ajuns o ţară care la un moment dat a fost
nevoită să primească grîne de la „marele frate din răsărit“. Iar pămînturile, prin cuceririle noii
tehnici, au fost otrăvite cu „îngrăşăminte chimice“. Într-adevar o realizare mai mult decît
epocală a comuniştilor. Acolo unde „paurii“ au fost goniţi din casa şi curtea lor, au fost aduşi
„colonişti“. Erau un alt gen de colonişti. Veneau în mare parte din „regat“. Iar cei goniţi au
trăit de multe ori în chirie în propriile lor case, o întreagă familie într-o cameră. (Nota! Am
cunoscut şi eu asemenea familii, români şi germani, care însă nu s-au lăsat pradă deznădejdii
şi au luat-o de la început. (n.t.)
Legea electorală din 1946 le-a luat dreptul la vot germanilor. Între 1945-1947 a fost interzisă
predarea în limba germană în toate şcolile statului.
Pe 30 decembrie 1947 a fost silit Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen să abdice. În aprilie
1948 primeşte România o nouă Constituţie.
Prin legea „naţionalizării“ din 11 iunie 1948 au fost naţionalizate toate intreprinderile
particulare din ţară. Manufacturile, inclusiv băncile, care erau majoritatea în mînă
particulară.
Pe data de 2 august 1948 s-au naţionalizat şi toate şcolile particulare şi bisericeşti, care erau
de o valoare deosebită.
În iarna 1948/1948 ia sfîrşit starea de necesitate, deci şi perioada cînd mulţi cetăţeni nu au
avut nici un fel de drepturi.
În anii 1948/1949 se întorc majoritatea prizonierilor de război (cei ce au supravieţuit) din
lagărele sovietice.
Pe 18 iunie 1951 începe deportarea amintită în Bărăgan. O lovitură cruntă dată, cum am spus,
celor ce AVEAU ceva. Cei loviţi de această hotărîre traiau într-un cordon de 30 pînă la 50 de
km la graniţa iugoslavă.
Între 1948 şi 1953 au fost prigoniţi şi sîrbii din zona Banatului, deoarece cei doi mari
comunişti, Stalin şi Tito, aveau divergenţe de păreri. „Prietenul“ Tito a ajuns peste noapte
„călăul“ Tito. De suferit suferea înca o dată omul mărunt.
Tot în această perioadă aveau loc nenumărate „procese“, intentate cu precădere
intelectualilor, despre care se ştia sau se credea că erau împotriva comunismului. Procesele
erau cu sentinţa dinainte stabilită şi toate se terminau cu cuvintele „vinovat“. Au intrat în
istorie sub numele de „procese staliniste“. Cenzura era în floare. Niciodată în istoria
României nu s-a cenzurat mai acribic decît în această perioadă.
Spre sfîrşitul anilor 50 se linişteşte situaţia, fărădelegile „legale“ nemai-fiind în număr atît de
mare.
Ce s-a întîmplat pe plan naţional în perioada pîna la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
este scris în cartile actuale de istorie. Dupa Dej este „adus la putere“ Ceauşescu, care va sta
în fruntea statului pînă în decembrie 1989. O dată cu sfîrşitul stalinismului – Stalin mort în
1953 – au reînceput, dar foarte încet, să intre în drepturi legile de necontestat ale oricărei
societăţi civilizate. Unele dintre ele au rămas nebăgate în seamă de comnuişti, deoarece nu le
era pe plac ca poporul să aibe prea multe libertăţi, iar ascultarea convorbirilor telefonice,
cenzurarea poştei şi „spionajul“ între cetăţeni, chiar şi în interiorul familiilor, era în floare, cu
cît avansa „atotputernicia“ lui Ceauşescu. Numai că de la o vreme „socialismul real-existent“
a intrat într-o criză mortală, din care nu şi-a mai revenit niciodată. Iar cel care a fost făcut
vinovat de toate, fără excepţie – cu toate că nici un om SINGUR nu poate face atîta rău dacă
nu are ajutoare şi slugoi – a fost Ceauşescu care, împreună cu soţia sa Elena au fost executaţi
în urma unui proces ca pe vremea lui Stalin. Deoarece a trecut imens de mult timp de la seria
nesfîrşită a proceselor „staliniste“ a putut vedea orice om de bună-credinţă şi cinstit că era
doar o comedie ca să potolească masele. Păcat. Un adevărat proces, cinstit şi în limitele legii,
ar fi fost mult mai bun pentru ţară şi popor.
Cu această execuţie s-a sfîrşit şi cu absolutismul comunist în ţară, dar nu şi cu comuniştii.
Dar asta este altă poveste. Şi încă nu s-a ajuns la sfîrşit.
***
Ciacova.
Cula – simbolul Ciacovei – rămăşiţele unei „cetăţi de apă“.
Ciacovenii au numit-o în decursul timpului în mod diferit: „turn roman“, „turn turcesc“ sau
„turnul ceasului“. Toate aceste denumiri erau false. Singura denumire corectă i-a fost dată de
românii şi sîrbii ciacoveni, care i-a ramas pîna azi: „cula“. Cula înseamna în evul mediu
„turn de apărare“ în limba română şi turn (pur şi simplu) în limba sîrbă.
Acest turn a fost centrul cetăţii situate la 32 km de Timişoara: „castrum Chaak“, lîngă
localitatea „Chaak“, localitate cu mult mai veche decît cetatea şi mai ales decit turnul „cula“.
Despre anul în care s-a înfiinţat localitatea, dar şi turmul, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii
înca nu au o părere comună, datele variind pînă în ziua de azi. Profesorul Teodor N. Trapcea
de la Universitatea din Timişoara susţine că construirea cetăţii este datată în scris ca avînd
loc în deceniul 3 al secolului 14. Franz Engelmann e de părere că cetatea a fost construită de
abia la sfîrşitul secolului 14. Dr. Samu Borovszky scrie că cetatea „CHAAK“ (CSAK,
magh.: Tschak) a fost construită între 1390 şi 1394 din ordinul lui Nicolae de Chaak, avînd
suprafaţa de aprox. 11.500 mp., apărată din toate părţile de apa Timişului, neputîndu-se intra
în ea decît peste un pod care noaptea şi în caz de primejdie se ridica. Şanţul împrejmuitor şi
podul sînt acribic descrise într-un document din anul 1821. Un localnic care cunoaşte bine
cula poate şi azi să meargă prin „şanţul“ de împrejmuire şi să constate dimensiunile pe care
cetatea le-a avut. Parcul Elisabetan – din faţa vechii primării, casele din partea de nord ale
Pieţei pînă la „Monumentul slodaţilor căzuţi“, pe urmă parcul din faţa spitalului, graniţa de
sud a terenului pe care se află moara şi gara, şi, în sfîrşit, matca Timişului.
Gheorghe Drinovan, istoric local, este de aceeaşi părere cu dr. Samu Borovszky. Pe de altă
parte Franz Engelmann citează un document din anul 1395, unde scrie că: „Nicolaus Csaak,
comes Temesiensis“ a fost despăgubit cu alte terenuri în schimbul proprietăţilor sale „Csaak“
şi „castro similiter Chaak“, care au trecut astfel în proprietatea coroanei
Cunoscutul istoric, monograf si autor al unei minunate monografii a Timisorii, Nicolae
Iliesu, este de parere ca cetatea Ciacovei a fost construita la sfirsitul secolului 14.
Oricum sigur este că în anul 1396 turcii au fost bătuţi sub zidurile acestei cetăţi.
Împrejurimile bogate i-au tot aţîţat pe turci să vină şi să prade, dorind să şi cucerească
cetatea. Credeau că, fiind pe teren neted, de cîmpie, va fi uşor de „luat“, de cucerit. De aceea
au mai încercat o dată în anul 1417. Comisul de Timiş, „Pippo Spano di Ozora“ le-a venit în
ajutor vitejilor apărători ai Ciacovei şi, uniţi, i-au gonit pe turci pînă peste Dunare.
În anul 1463 s-a facut în jurul localităţii, deci şi a cetăţii, un „mal“ destul de înalt ca să
oprească apele Timişului în caz de „viitură“ (inundaţie), dar să îngreuieze şi înaintarea unor
vrăjmaşi spre cetate.
Dacă turcii nu au reuşit să cucerească cetatea cu sabia în mînă, au reuşit s-o ia în stăpînire
FĂRĂ LUPTĂ în anul 1551. (La fel cum au luat turcii în stăpînire Europa de apus în
prezent, după ce în decursul istoriei milioane de creştini au murit ca să-i ţină la sud de
Dunăre)
Apărătorii cetăţii erau pregătiţi să reziste unui asediu îndelungat, dar sîrbii, care de multă
vreme erau învrăjbiţi cu „castelanii“ unguri, le-au trădat turcilor secretele cetăţii. Este
adevărat că în acest fel au împiedicat distrugerea cetăţii şi a localităţii.
Turcii au construit în localitate un adevărat cartier turcesc, cam pe unde se află azi Piaţa
Cetăţii, pe teritoriul părăsit la retragere de unguri.

Unde era construită moschea, nu se ştie, şi nici unde se afla cimitirul turcesc. Se ştie doar din
documentele unor specialişti în istoria turcească că de obicei moscheile se construiau în plin
centrul localităţilor turceşti, iar cimitirele în afara localităţilor, pe locurile cele mai frumoase,
dar cu privire spre moschee.
Oare se va afla vre-odată unde s-a aflat cimitirul turcesc?
Cetatea Ciacovei avea pentru turci o importantă strategică minoră, fiind la „25 zile călare“ de
Istambuil, capitala Imperiului Otoman. Din acest motiv cetatea a fost lăsată pradă paraginii.
În urma păcii de la Karloviţ din 26 ianuarie 1699, sub comanda contelui Wolf de Oettingen
cetatea Ciacovei a fost distrusă, rămînînd în picioare doar cula, adică „donjonul“ cetăţii. Cula
a fost turnul principal al acestei cetăţi. Poate că a fost folosit şi ca turn de locuit, deoarece pe
acea vreme aşa se obişnuia. Era cea mai veche formă de construcţie a unui turn de apărare a
unui nobil. Asemănări există cu „cula“ de la Vîrşeţ – actualmente în Serbia -, Gyula,
Nagyvazsony – ambele în Ungaria -, şi cu multe altele, construite în secolele 14 şi 15.
Se vad şi azi înca urme care arată că de culă a fost lipită o altă clădire – sau poate zidurile
cetăţii – construite foarte masiv, urmele zidului avînd o grosime impozantă. Se poate să fi
fost şi locuiţta familiei Csaak, deoarece fasada de sud-est era îndreptată spre localitate, fiind
despărţită de ea doar de Timiş.
Despre istoria mai nouă a culei, profesorul Josef Brandeisz, vestit arhitect din Ciacova,
poveşteste din propriile sale amintiri:
1898 cula a fost renovată de tatal său, Josef Brandeisz, arhitect şi constructor în Ciacova,
făcînd din ea un turn pentru pompieri. Din păcate a dispărut pe aceasta cale mult din original.
1936 cula a devenit definitiv turn de apă, fiind montat în etajul III un rezervor de aproximativ
60 mc care a ramas astfel pînă azi (azi = este vorba de anul 1968).
A amintit şi alte amănunte, fiind un bun cunoscător al arhitecturii şi mare iubitor al Ciacovei
şi Banatului. Printre altele povesteşte că actuala (1969!) uşă metalică a fost montată de tatăl
sau. Intrarea originală se afla la etajul I. Nu se putea pătrunde decît peste un pod cu scripeţi.
Şi celebrele şi legendarele coridoare subterane au existat cu adevarat. Au fost descoperite cu
ocazia construirii noii primării, pe la 1900, pe urma în piaţă şi aşa mai departe. Dar nu se
poate spune concret, deci nici dovedi, că ar fi avut legătura aceste coridoare (tuneluri de fapt)
cu cetatea vecină a Obadului (azi dispărută cu desăvîrşire) sau chiar şi pîna la cula de la
Vîrşeţ. Toate acestea sînt doar legende. Frumoase, nostalgice, dar oricum doar legende. Sigur
este doar că aceste coridoare erau construite pentru fugă – în caz de primejdie – şi că erau
construite din ţigle arse. Duceau din vechea cetate, mai exact de la culă, pînă în afara
zidurilor ei.
O nouă renovare şi stabilizare a culei a avut loc în 1962-1963. Importanţă mare la această
renovare au avut meterezele / crenelurile şi toate părţile de zid ce erau deteriorate. Pagube
ireparabile s-au provocat în 1936 odată cu montarea unui cazan de apă la etajul superior al
culei. Nefiind făcut bine, rezervorul lăsa apa să se scurgă încet, ceea ce a dus la igrasie în
zidurile seculare. Prin influenţa gerului s-au spart multe din pietre. Mortarul – de calitate
foarte buna de altfel – s-a făcut pe mari porţiuni praf în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Cele mai mari pagube – după cum se ştie – au fost provocate de cutremurul masiv din 1991,
iar ce nu a reuşit acesta să strice, a fost stricat de cutremurul care i-a urmat în 1992.
Cula – turnul donjon al cetăţii Ciacovei – a fost măsurat şi schiţat cu precizie de către
arhitectul ciacovan Josef Brandeisz. Desenele există şi azi, împreună cu toate datele exacte
ale culei. Celor ce au interes le dăm aceste date şi în aceste cîteva rînduri de traducere.
Baza culei este de formă pătrată cu laturile de 10,5 m lungime şi 9,8 m lăţime. Pe trei laturi
zidurile au grosimea de aprox. 2,70 m. Au fost întărite pînă la înalţimea de 8 m. Grosimea a
ajuns în acest fel să fie „terasată“, adică diferită de jos în sus.
Pe partea de nord-est trebuie să fi fost – după cum arată desene vechi – o a doua clădire.
Pentru construcţie s-au folosit peste un milion de cărămizi arse, care au fost făcute nu departe
de cula de azi. Ca mortar s-a folosit ceea ce pe acea vreme era uzual: var şi nisip de diferite
calităţi.
Cula are trei etaje – mai precis: parterul şi trei etaje superioare – şi atinge înălţimea de 23,70
m. Fundamentul, în pămîntul foarte nisipos al Timişului, ajunge la o adîncime de aprox. 5 m.
Pînza freatică poate fi azi la o adîncime ceva mai mare decît în perioada construcţiei (sec.
14). Sus turnul sfîrşeşte cu o platformă de apărare şi 16 creneluri: 4 creneluri masive – la
colţuri – şi cîte trei creneluri pe fiecare latură de zid.
Parterul are o boltă semicilindrică transversală. În peretele de sud-est, cam la înălţimea de 3
m. se află o nişă în formă de semicerc. De aici pornesc treptele turnului, zidite în peretele
gros. Nişa treptelor are aici o grosime de 1,20 m şi o înălţime de 2 m. Cu încetul se
îngusteazî pînă la lăţimea de 70 cm la etajul trei, la ieşire. În acelaşi zid de sud-est se mai
găseşte încă o încapere, cu un alt rînd de trepte, care însă duce în jos, spre o fîntînă – care nu
mai există – şi spre tunelul de evacuare – coridor subteran. Acest tunel a fost de asemenea
construit din cărămizi arse şi se presupune că se termina cam la 500 m de culă, într-un loc
bine ascuns, în afara vederii din culă şi în afara localităţii din acea vreme. La aceste două
trepte de piatră se poate ajunge peste o scară construită ulterior la parter. Aşa cum am mai
menţionat, în culă nu se putea intra decît peste un pod de lanţuri, şi asta la etajul 1. Deci
trebuie să fi fost o construcţie de lemn în partea interioară, peste care se ajungea fără greutate
dintr-o parte într-alta a culei.
Se presupune de asemenea că cele trei etaje erau folosite ca camere de locuit. De obicei
locuiau familiile stăpînilor unui castel sau al unei cetăţi – în evul mediu – la etajul 3, stăpînii
însăşi la etajul 2 şi personalul de pază – gărzile – la parter. Etajele culei erau despărţite cu
grinzi masive transversale. Ferestrele sînt înguste, dreptunghiulare sau cu o mică parte boltită
în partea de sus. Din ceea ce a fost lemn nu mai există nimic.
„Cula“, STEMA Ciacovei, a facut obiectul unei mari festivităţi „600 ani cula“ în noiembrie
1995.
Cum am mai menţionat, în perioada „maghiară“ a secolului 14 şi 15 s-au construit mai multe
turnuri de apă, asemănătoare cu „cula“ din Ciacova. O culă a fost de exemplu construită la
Gyula în 1445, în apropiere de Crişul Alb (Feher Körös). Este foarte asemănătoare cu cula
Ciacovei ca stil şi ca folosire a materialelor de construcţie. Starea ei de azi este însa mai bună
decît starea culei noastre. La ultima renovare acest turn a fost acoperit cu un acoperiş în
formă piramidală. Zidul de apărare al culei de la Gyula este încă în stare bună, pe cînd cel al
culei de la Ciacova nu mai există de loc.
*
În jurul anului 1700 s-a petrecut un fapt demn – poate – de a fi remarcat, chiar dacÎ nu a fost
demn de remarcÎ. ÎNSA ESTE UN FAPT REAL.
Acest episod este din volumul 10 „Istorici osmani“ şi anume din „Leul de la Timişoara –
amintiri ale lui Ca´fer Paşaá cel batrin – scrise de Ali, purtătorul sigiliului“. Aceste amintiri
au fost publicate deja în anul 1851 de Janos Repiczky.
Citat:
„În Timişoara trăia un ghiaur pe nume Ignat, fost tălmaci şi medic al lui Ahmed Paşá,
comandantul oştilor otomane. Din naştere era „latin“, însă a preluat credinta „austriaca“.
(n.tr.: în zona de graniţă românii se numeau „latinii“ şi cei trecuţi la credinţa „austriacă“
PAPIŞTI sau PAPISTAŞI; asta era Ignat). În Timişoara era tălmaciul fiecărui vizir nou şi
luat în slujbă, ajungînd în felul acesta om de vază şi vestit. Astfel a ajuns să aibe avere, în
primul rînd avere mare în pămînturi. Ştia să citeasc şi să scrie în patru sau cinci limbi. Se
pricepea la vindecat şi îşi închipuia că şi astrologia o are în degetul cel mic, adică o cunoştea
fără cusur. Deci aşa a ajuns el ca tălmaci, implicit şi pentru scriptele înaintate de „ghiauri“
luminăţiei sale, paşei Ca´fer (n.tr.: Giafar). De la paşa a tras multe foloase, obţinînd favoruri
mari. A fost şi cu călăreţii noştri în cercetare şi a luptat cu flinta în mînă împotriva propriilor
săi oameni, a „ghiaurilor“. De mai multe ori a adus prizonieri „ghiauri“ sau capete ale
acestora. Astfel a ajuns să aibe încrederea nemărginită a paşei. Nimeni nu a gîndit că va veni
o vreme în care îşi va părăsi nevasta şi copii, fugind.
Într-o zi, acesta (Ignat) a fugit la generalul Heißler în Transilvania, lăsîndu-şi nevasta şi copii
de izbelişte. Generalului i-a povestit din fir a par exact cum este situaţia în Timişoara.
Heißler, recunoscîndu-i isteţimea, l-a „ridicat în rang“, dîndu-i averi şi onoruri. Ignat şi-a luat
angajamentul să pună la dispoziţia lui Heißler palanca Ciacova, situată la aproximativ 30 de
km de Timişoara şi să ţină sub arme ghiauri din partea locului şi să aducă atîtea pagube paşei
de la Timişoara, încît în timp de 4-5 luni să pună el mîna pe Timişoara, iar cheile oraşului să
i le predea personal lui Heißler. Ca urmare, Heißler i-a subordonat lui Ignat căpitanii de
Lugoj şi Sebeş, pe el făcîndu-l comandant al cetăţii Ciacovei cu grad de colonel. A dat ordin
tuturor căpitanilor oraşelor ce erau într-o oarecare apropiere să se supuna toţi tuturor
poruncilor venite de la Ignat. Pe lînga căpitanii de Lugoj şi Sebeş mai ereau şi cel de
Mehadia şi încă mulţi alţii. Aceştia trebuiau să i se puna la dispoziţie cu luptători călare sau
pedeştri şi să execute ordinele date de el, Ignat.
Acest blestemat (continuă cronicarul turc) a strîns astfel în jurul său cam 100 de călăreţi şi
200 de pedestraşi. A venit însoţit de ei la Ciacova şi a început să reconstruiască cetatea din
temelii. În scurt timp a adus cetatea într-o stare de apărare perfecta, întărind-o cu nădejde, s-a
aciuit în ea cu oamenii săi şi astfel a luat-o în stăpînire.
Văzînd asemenea fapte, stăpînul nostru (Paşa de Timişoara) şi-a făcut griji mari, deoarece
blestematul acesta de ghiaur (Ignat) cunoştea perfect tot ce era în Timişoara cît şi cetatea
Timişoarei şi era un cap foarte isteţ. Cu toate împuternicirile date acestuia de Heißler, cu toţi
hoţii şi haiducii în jurul său, prezenta pentru Timişoara un pericol real, care nu trebuia
neglijat.
În acest timp ticălosul (Ignat) a început să prindă musulmani prin viile din jurul oraşului şi
alte împrejurimi (?), şi cei pe care nu-i ucidea, i-a oferit ca preţ de răscumpărare pentru
nevasta şi copii săi. Schimbul a avut loc. Dar pe zi ce trecea, făcea tot mai multă pagubă
turcilor. Cu cît facea mai multe pagube osmanlîilor, cu atît mai mult i se ducea vestea printre
„ghiauri“. Pricepîndu-se şi la „cititul în stele, şi-a făcut propriul horoscop. prin care a aflat că
în curînd va intra în cetatea Timişoarei, unde se va stabili. Interpretarea dată de el a fost
„cucerirea Timişoarei“. Împins de această nebunie, şi-a început pregătirile, trimiţînd mesaje
în toate părţile şi pornind pregătirile de război. Vroia să strînga 1.000 de „ghiauri“ cu care să
cucerească cetatea Timişoarei, conform horoscopului interpretat de el.
Cînd stăpînului nostru Paşa i-au ajuns la urechi aceste veşti, a trimis 30-40 de călăreţi
curajoşi şi pricepuţi, ca să-i aducă prinşi din Ciacovei. Aceştia au stat pitiţi cîteva zile,
pîndind momentul prielnic. Au văzut astfel şi că „blestematul de Ignat“ a ieşit din cetate cu
15-20 de oameni şi un rînd de care, mergînd spre pădure ca să aducă lemne necesare
construcţiei la „palancă“.
„Gazii“ au aşteptat pînă ce s-a depărtat Ignat bine de palancă. L-au înconjurat pe nesimţite şi,
ieşind la iveală şi tăindu-i calea de retragere, l-au atacat. Văzîndu-i pe „gazii“, Ignat a luat-o
la fugă călare în direcţia Lugojului, lăsîndu-şi atît călăreţii cît şi carele în urmă. Goana era
nebună, dar Ignat era urmărit de unii dintre „călăreţii noştri“. Peste trei ceasuri, la jumătatea
drumului spre Lugoj, i s-a prăbuşit calul iar el a fost luat prins „de ai noştri“. De cîte ori l-au
ridicat legat în şea, se lăsa să cadă la pămînt. A fost întrebat: „De ce faci asta? Suie pe cal, ca
să putem porni!“ Ignat a răspuns: „În viaţă nu mă veţi duce la Timişoara. Nu pot să-l privesc
pe Paşă în ochi. Sentinţa care m-a lovit acuma e răsplata a cît bine mi-a făcut el mie şi a
pîinii care am mîncat-o la masa sa. Aşadar ucideţi-mă!“
Aşa se ruga de turci.
Călăreţii i-au răspuns:
„Nu, nu te ucidem. Te ducem prins la stăpînul nostru, paşa, şi el va face cu tine ce va crede
de cuviinţă.“
L-au ridicat cu sila pe cal şi au pornit cu el spre Timişoara. Ignat însă s-a lăsat iar să cadă.
Văzînd că nu-i chip să-l ducă viu la Timişoara, i-au tăiat capul şi l-au legat de şea. Trupul său
de „ghiaur“, nefiind curat, l-au lăsat unde s-a prabuşit, să-l mănînce fiarele. Capul însa a fost
dus la Timişoara, unde a fost pus în vîrf de suliţă pe poartă „Cocoşilor“, ca avertisment
tuturor celor ce ar vrea să-i urmeze exemplul.
Aşa deci a dovedit Ignat că a fost un bun astrolog. El, adică capul său, a intrat în Timişoara şi
s-a stabilit definitiv aici! Trebuie că într-un punct să fi făcut el o mică greşeala. Trebuie să fi
încurcat „viaţa“ cu „moartea“ şi mai ales mare greşeala nedibuindu-i pe „gazii“ care-l
pîndeau.
Stăpinul nostru, Paşa, şi toţi nobilii ţării s-au bucurat foarte de acest fapt.
Ghiaurii din Ciacova, foarte speriaţi de cele întîmplate lui Iugnat, nu au mai îndrăznit să stea
în cetate şi au părăsit-o, lăsînd-o pustie. Mai tîrziu au pornit călăreţii binecredincioşi spre
cetatea Ciacovei, au ars ce era de ars şi au făcut totul una cu pămîntul.
Pînă aici însemnarile acestui păstrător al peceţii Pasei, pe nume Alí.

*
Ciacova, orăşel de garnizoană.
În evul mediu, apărătorii cetăţii CHAAK erau toţi în interiorul zidurilor ei. Aprovizionarea
avea loc peste amintitul pod cu lanţuri de peste apă, care trecea peste un braţ al Timişului şi
ducea spre localitatea din imediata apropiere. Nu se mai poate constata azi unde erau exact
„dormitoarele“ soldaţilor din acea vreme. Din însemnările de mai sus ale lui Alí privitoare la
„ghiaurul“ Ignat, se poate deduce că pe la 1.700 cetatea Ciacovei putea cuprinde între
zidurile ei cam 100 de călăreţi cu cai cu tot şi cam 200 de pedestraşi.
Mai tîrziu, dupa alungarea turcilor, a fost organizată din ordinul contelui Mercy o „miliţie
naţionala“ în întreg Banatul, compusă din români şi sîrbi. Datoria ei era de a păstra ordinea şi
pacea în întreg Banatul, deci şi în Ciacova. „Administraţia teritoriului cocoanei Banat“ a
efectuat o inventariere a cazărmilor. Şi Ciacova a trimis un raport la Timişoara. În acelaşi
timp s-a cerut o trupă de soldaţi călare, spre paza contra năvălirilor turceşti în zonă.
În 1.726 Ciacova a fost numit „tîrg de garnizoană“. Ponz conte de Engelshofen, comandantul
general al armatei în Banat între anii 1740 – 1757 a ordonat mărirea cetăţii Ciacova în jurul
turnului donjon (Cula). Cazarma a fost şi ea mărita. Prin 1743 s-a mai construit încă o
cazarmă la Ciacova şi anume pentru regimentul de dragoni „Baden-Würtenberg“: Cazarma
călărimii“, pe o suprafaţă de teren aflată sa sud-vest cît şi în afara localităţii. Vechea cazarmă
din preajma „Culei“ a fost de-acum doar reşedinţa ofiţerilor şi a familiilor acestora. Astfel a
ajuns Ciacova o localitate de importanţă militară foarte mare, aproape un orăşel militar.
Amănunte legate de aceste cazărmi se pot citi în studiul inginerului Krieglstein din
29.12.1793. Nu ne oprim asupra lor. La cerere, se pot da datele, fiind cuprinse în cartea
originala în limba germană.
Doar atît: terenul de manevră se afla la sud de cazărmi şi încă mulţi ani după distrugerea
cazărmilor, ţăranii înca mai „scoteau“ cu plugurile cantităţi imense de „plumbi“, adică
gloanţe din acea vreme.
După ce Împărăteasa Maria-Tereza a renunţat la colonia sa Banat (teritoriu regal al coroanei)
şi a cedat-o Ungariei, administraţia civilă şi militară s-a schimbat după modelul maghiar. În
cazărmile Ciacovei au intrat de-acum trupele ungureşti de graniţă, „honvezii“ şi escadroane
de călărie, supuse toate coroanei ungare. Comando-ului nr. II aparţineau, pe lingă Ciacova, şi
batalioanele din Szeghedin, Zombor, Arad, Jimbolia, Becicherecul Mare, Lopova, Orşova,
Panciova, Vîrşet, Lugoj (şi încă cîteva altele), cu alte cuvinte aproape toate garnizoanele
Banatului şi Bacicăi. În acest timp în Timişoara se afla staţionat regimentul „Alexandr
Cezarovici, mare duce şi mostenitorul tronului Rusiei“. Mulţi bărbaţi din Ciacova, de toate
naţionalităţile, şi-au satisfăcut serviciul militar la acest regiment din Timişoara. Multă vreme
acest regiment a purtat numele de „Contele George de Rucavina – Regiment de infanterie nr.
61“, deci numele apărătorului Timişoarei contra răsculaţilor unguri din 1848-1849.
*
în Ciacova au avut, în decursul istoriei ei, loc cîteva dueluri, ceea ce pe acea vreme se
obişnuia, fiind socotite „chestiuni de onoare“ care trebuiau reglementate cu vărsare de sînge.
1743 – duelul Menardi – Gonschell;
1886 – duelul Dr. Klein – Herz (luna iulie);
1895 – Duelul Somogyi – Navay (luna decembrie);
1898 – duelul Temmer – Bardi (luna septembrie);
1901 – duelul Dr. Kohn – Ivacovici (luna septembrie);
Acesta este ultimul duell cunoscut în Caicova.
Motivele erau diferite, ca şi rezultatele. Însă şi ele sînt parte firească a istoriei Ciacovei din
acea perioadă de vreme.
*
După cum se poate vedea, ne ocupăm de cîtva timp NUMAI de istoria Ciacovei, acesta fiind
de fapt scopul celor scrise / traduse de noi. Numai că nu se poate separa istoria Ciacovei de
cea a Banatului.
Oricum, şi mai departe vom încerca să ne mărginim la Ciacova, atîta cît ne permit
evenimentele ce vor fi puse pe hîrtie.
*
Ciacova.
Numele localităţii.
Ca la nenumărate localităţi bănăţene care au fost înfiinţate înaintea secolului 18, există
greutăţi în atestarea lor documentară primară, cît si în ce priveşte numele acestora. După cît
se ştie pînă azi, numele localităţii noastre nu a fost schimbat niciodată în decursul timpului.
Există doar două faze ale „dezvoltării / transformării“ acestui nume: faza în care numele era
compus dintr-o singură silabă pînă în sec. 15, şi anume CHAK – CSÁK – Tschak, şi pe
urmă, începînd din secolul 15, numele cu terminaţia slavă „OVA“, deci CHAK-OVA –
CSAK-OVA – TSCHAKOWA, cu peste o duzină de stiluri şi forme de scriere în mai multe
limbi. Care a fost de fapt primul nume al localităţii şi cum s-a scris în acea vreme, probabil
că nu se va putea afla niciodată.
Cunoscută este doar prima atestare scrisă, din anul 1220, cînd şpanul / comitele Bebich a
numit în testamentul său cetatea CHAK. Localitatea ca atare trebuie să fie cu mult mai veche
şi anume în perioada timpurie a evului mediu, cînd populatia daco-romană a format şi pe
acest pămînt localităţi, adică locuri unde s-au stabilit. Cetatea cu turnul ei de pază / donjon
(„cula“) sînt de dată mai recentă, şi anume ca raspuns la năvălirile popoarelor migratoare din
răsărit. În acest loc a fost o trecere importantă peste Timiş, şi deci era importantă pentru
fiecare care avea nevoie să treac dintr-o parte într-alta. Acesta este şi motivul pentru care s-a
construit cetatea în apropierea apei şi la mică distanţă de pod.
În perioada regelui ungur Bela IV, CSAK este amintită în 1243, cînd a ordonat construirea şi
întărirea cetăţilor de pe malul Timişului.
Ghilad (numele cunoscut şi sub forma de GALAD), localitate vecină cu Ciacova, îşi are
numele dupa celebrul voivod al Banatului, GLAD, care în 895 a fost învins la FENY (Foeni)
de unguri.
În vocabularul român, cel maghiar cît şi în alte limbi vorbite în această zonă, există numele
de CEACĂU (pe româneşte), CSAKO (pe ungureşte) şi CSAK (în maghiara veche):
-Ceacău: acoperamînt oval pentru cap, tare, din piele sau pîsla, pentru armată - sau politie; a
fost folosit pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial de trupele de vînători şi ţintaşi,
pe urmă numai de trupele de poliţie. E posibil deci ca Ciacova să-şi aibe numele de la acest
cuvînt şi să însemne o localitate în jurul unui post de apărare – cetate ca în cazul Ciacovei.
Aşa cum acest „ceacău“ este folosit la apărarea capului celui ce-l poartă, aşa să fie şi cetatea
spre apărarea localităţii şi a podului.
-Csak (vîrf): Albert Klein, tatăl viitorului episcop luteran din Transilvania, a scris la
începutul sec. 20 o carte pe tema numelor din Transilvania. Acolo se aminteşte de numele
vechi maghiar CSAK, care este tradus cu „vîrf“. Deci, acceptînd această traducere, se explică
cetatea Ciacovei ca un „vîrf de apărare“ împotriva oricărei intervenţii duşmane venită din est
sau sud-est. Este a doua explicaţie (al doilea înţeles) ce se poate da numelui Ciacova.
Unii istorici locali susţin că numele se trage dintr-un cuvînt dacic, cu terminaţia „AVA“ deci
„Ciacava“. Nu se pot găsi însă niciunde documente sau alte mărturii care să întărească
această teză. În 1808 Johann von Lipszky susţine că numele „Ciacova“ vine din limba
româna, dar nu aduce dovezi în sprijinul acestei afirmaţii.
În anii 1332-1335, în timpul Papei Joan XXII (Jaques Dueze 1245-1334), un registru al
„zeciuielii“ (impozite din venit datorate bisericii) datorată de toţi preoţii catolici din Banat pe
vremea respectivă regatul Ungariei, arată urmatoarele:
-1333 De Medio Temisi – item (Michael) de CHAAK solvit XVII banales;
- item Michael de CHAG (?) solvit II grossos;
-1334 item sacerdotes inter duos fluvios Tymisi
- item Michael de CHAK solvit IX banales;
-1335 Isti sunt Sacerdotes de Archidiaconatu Tymisien in medio duorum Fluviorul Temes
- Michael de CHAK solvit II grossos.
În acest „registru“ papal al zeciuielii sînt amintite 288 de parohii catolice ale diocezei de
Cenad şi printre ele şi CHAAC, resp. CHAK, şi asta de trei ori, cu numele preotului Michael.
Aceste date sînt luate din arhivele regale din Budapeste. De ce?
Papa de pe vremea aceea, Joan al XXII, un francez, (1316-1334) şi-a avut reşedinta la
Avignon. Între 1303-1310 a fost cancelar al lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei. De
aceea se găsesc aceste notări precise în arhivele regale maghiare.
Importanţa acordata cetăţii Ciacovei rezultă şi din faptul că ea se găseşte şi pe o hartă
(frescă) din Vatican.
Să nu ne imaginăm că denumirea de „localitate“ din acea perioadă istorică se aseamănă în
măsură cît de mică cu înţelesul de azi al cuvîntului. De obşte se compunea din 30-40 de case
(ceea ce se numea pe atunci CASĂ), mai toate din lemn, cu acoperişuri din trestie sau paie,
fără coş pe ele, şi la care, în loc de ferestre sau uşi, se foloseau cîrpe sau piei de animale.
Localităţi cu mai mult de 30 de case erau numite deja „mari“.
Nu se poate afla cărei naţiuni sau cărei religii aparţineau locuitorii acelei vremi, deoarece
erau migratori şi şedeau prea puţin timp într-un loc. Probabil că în acea perioadă – sec- 11 –
sec. 16 – proprietarii pămîntului erau maghiari, iar iobagii erau români şi, mai tîrziu, şi sîrbi.
Se poate – dar nu este sigur – să fi fost şi cîţiva locuitori de origine maghiară, sau să fi fost în
imediata apropiere localităţi unde locuiau unguri, care însă au dispărut fără urmă în sec. 16.
Asta se concluzionează din existenţa în registrul „zeciuielii“ a localităţii Ciacova. Şi se ştie
că această zeciuială, pe vremea aceea, nu era încasată decît de biserica catolică, nu de cea
ortodoxă română sau sîrba. Prin urmare, în Ciacova trebuie să fi existat o parohie catolică. Şi
cum nemţi încă nu trăiau în Banat, trebuie – logic – să fi fost unguri. Nu este exclus ca
populaţia română – şi mai trziu şi cea sîrbă – să-şi fi trăit viaţa religioasă într-o formă
necunoscută.
Ruperea definitivă a creştinismului în două tabere – cel de răsărit şi cel de apus – a avut loc
prin „schisma“ din 1054. De atunci există cele două religii: greco-ortodoxă şi romano-
catolică.
Cum pe vremea aceea zeciuiala se dădea sub forma unei anumite cantităţi (banales) pe cap,
de locuitor, este de presupus că în Ciacova trăiau 17 familii catolice şi tot atîtea familii
independente. Plăţile a 2-a şi a 3-a erau, probabil plăţi întîrziate sau suplimentări de plată.
După alte calcule se poate să fi trăit în Ciacova chiar 46 familii catolice.
În ultimul sfert al veac 14, Ciacova aparţinea deja familie Csáki. Familie care, de fapt, s-a
numit Peleske sau Piliske şi şi-a schimbat numele după proprietatea familiei lor. Între 1370-
1417 se stabilesc în imediata apropiere a Ciacovei, deci a localităţii pîna atunci existente, o
grupare de sîrbi destul de mare. Se înfiinţeaza localitatea TOT-CSAK (nume unguresc) sau
CSACOVA (nume sîrbesc). TOT înseamnă în limba maghiară SLOVAC, însă TOTORSAG
înseamnă SLAVONIA. Pentru că aici nu s-au stabilit slovaci, ci sîrbi din regiunea dintre
Drava şi Sava, localitatea a fost simplu numită de unguri: Tot-Csak. Sîrbii au numit-o
Ciacova, deci au dat numelui terminaţia tipica slava -OVA. De atunci acest nume are mai
multe silabe, aşa cum le are şi azi. Stilul în care a fost scris depindea de populaţia care-l
folosea. De aceea apar în documente nume diferite pînă în ziua de azi.
Se mai pot găsi şi alte denumiri ale acestei localităţi în decursul istoriei şi, ca exemplificare,
notăm unele dintre ele mai jos:
Chaak, Csokoa, Czokoan, Czukoan, Czokona, Czacova, Czackova, Czakowa, Zakovia,
Zakovar(inum), Şacovan (turceşte), Siacova (dialect bănăţean local), Opidum Csakova,
Csakovar, Csákvár.
Asta în ce priveşte numele actualului oraş Ciacova.
*
Localizare.
Ciacova se află situată la cca. 32 km sud / sud-vest de Timişoara, capitala Banatului.
Coordonatele geografice ale Ciacovei sînt:
45.31 N
21.09 W
după atlasul Haacl sau
45.30 N
21.09.15 E
după datele Academiei Române sau
45.31 N
38.47.30 E
după Ferro (Hiero).
Se află la 83 m deasupra nivelului mării.
Oraşul este asezat pe malul stîng al vechiului curs al Timişului, azi numit „Timişul Mort“.
De abia acum cam 100 de ani acest curs a fost schimbat (regulat), în aşa fel încît fostul curs
al Timişului a ajuns un fir de apă care leagă cîteva gropi ceva mai măricele. Căderea
Timişului a fost pîna atunci de cca. 60 cm pe km lungime. Pe o hartă din anul 1846 nivelul
apei Timişului la ieşirea de pe perimetrul localităţii se notează cu 257 picioare austriece,
echivalentul a cca. 81,212 m, iar 3 km mai departe cu 251 picioare austriece, adica 79,316 m,
în directă comparaţi cu apa Mării Adriatice la Triest.
*
Descriere.
Au fost alese doar cîteva descrieri ale Ciacovei dintr-o mulţime în limba română, germană,
maghiară, sîrbă şi ebraică. Aceste descrieri s-au „strîns“ în decursul a mai bine de 200 de ani.
Unele sînt redate cuvînt cu cuvînt, altele scurtate, fără a schimba însă conţinutul.
1769 – 1772: Pe două secţiuni (este vorba de hărţi – n.t.) se găsesc date privitoare la Ciacova
şi împrejurimi, localizarea, drumurile, apele, numele localităţilor, numărul familiilor
locuitoare şi hotarurile fiecarei localităţi în parte.
Date exact traduse:
-CSEBSHA 305 familii 6930 jugăre 1543 cloftori;
-MACEDONIA 219 familii 4287 jugăre 399 cloftori;
-OBADIE 111 familii 3119 jugăre 517 cloftori;
-PETERMANN 132 familii 5099 jugăre 1325 cloftori;
-CZAKOVA 473 familii 3687 jugăre 100 cloftori;
-DOLAZ 87 familii 4840 jugăre;
-GILAD 211 familii 12.764 jugăre;
-VOITEK 74 familii 3256 jugăre 1337 cloftori.
Se observă că Ciacova era o localitate cu un număr de familii relativ mic. Ghiladul, de
exemplu, era ca suprafaţă de peste 3 ori mai mare. Motivul este localizarea. Ciacova este
aşezată pe malul Timişului, deci al unui rîu important, iar Cebza şi Macedonia – pe malul
Parţei, viitorul curs principal al Timişului (după regulare)...
Urmatoarele drumuri există spre localităţile vecine:
-Spre nord, peste podul de peste Timiş, direcţia PETERMANN şi CSEBSHA, cît şi direcţia
hotarului satului PETERMANN;
-Spre vest duc drumuri din piaţa principală a Ciacovei spre moara de apă de pe Timiş cît şi
spre cazarma pe care, ocolind-o, duce mai departre spre GAAD. Tot din piaţa principală a
Ciacovei pornesc drumurile spre sud şi sud-est, spre GILAD şi VOITEK (este vorba aici de
Voiteniul vechi – n.t.). VOITEK este aşezat într-o bucla a rîului LANKA-BIRDA. S-a
renunţat ulterior la el cînd s-a ridicat, cam la 2 km est de Voiteniul vechi, Voiteniul nou.
-Spre Est şi nord-est pornesc drumurile – tot din piaţa principală a Ciacovei – spre
SCHEBEL şi OBADIE.
De remarcat sînt suprafeţele imense de fîneţe dintre localităţi, care arată că ocupaţia
principală a locuitorilor a fost creşterea animalelor. Importantă este şi o suprafaţă foarte mare
de pădure de-a lungul Timişului, dar şi între CZAKOVA, DOLAZ şi GAAD, apoi între
GILAD şi VOITEK, şi la nord de VOITEK. O pădure compactă se întindea la nord de
OBADIE.
Trebuie amintită şi o insulă pe care Timişul a format-o pe hotarul satului MACEDONIA. Un
perimetru mai vast de smîrcuri şi mocirle era doar la nord de CSEBSHA.
Pe lîngă podul de la CZAKOVA mai sînt menţionate cinci poduri peste Parţa (PARAZ).
Morile de apă sînt doar cu aproximaţie localizate. De cele mai multe ori ele trebuie să se fi
aflat acolo unde se sfîrşeau drumurile, adică la apă, fără a fi un vad prin apropiere.
În districtul Timişoarei este mentionat – la est de „marea pădure“ (cea de lînga OBADIE) –
un braţ lăturalnic al Timişului, şi anume începînd de la „CAPUT GAVOSDIA“, vărsîndu-se
lîngă un pod în Timiş sub numele de GAVOSDIA.
(Toate numele sînt copiate din documente originale – n.t.).
-1780 - În cartea sa „Geografia regatului Ungariei“ Karl Gottlieb von Windisch descrie
localitatea noastră după cum urmează:
„CSAKOVA sau CSAKOVAR, o localitate frumoasă şi placută, în care obisnuia generalul
imperial Mercy să şadă de mai multe ori. În anul 1738 această localitate a fot, împreună cu
împrejurimile, devastată de turci.“
-1783 - În Ciacova existau 452 de case, dintre care 326 case ţărăneşti şi 126 case de zilieri...
-1786 – Matthias Korabinsky scrie:
„TSCHAKOWA în Banat are o cazarmă impunătoare de cavalerie pe malul Timişului.“
-1793 – Din cauza unei certe între „Administraţia Camerală Timişana“ şi „Comitatul Timiş“
din cauza unei suprafeţe de 4 jugăre a cazărmii, aşa-numita „magazie (depozit) de fîn“, a
trebuit să intervină cele mai înalte personaje din Imperiu. Majestatea Sa, Împaratul şi Regele
Francisc II, dupa el contele von Orczy, preşedintele Camerei Ungariei, conţii de Hadik,
Stetzner, Schönstein, Weisinger şi alţii. Inginerul Klingelstein a fost pus să facă o schiţă
exactă (plan) a părţii germane din CSAKOVA.
(Acest plan există în arhivele atît regale maghiare cît şi imperiale austriece, indicînd exact
străzile şi casele Ciacovei, partea locuită de germani, inclusiv locul exact cît şi suprafeţele
amănunţite ale teritoriului militar din localitate – n.t.).
Din păcate nu s-a putut găsi niciunde un plan exact al întregii localităţi CSAKOVA al acelei
vremi.
-1794 – Din acest an, CSAKOWA a avut casele numerotate în ordine cronologică de la nr. 1
la nr. 509, deci avea per total 509 suprafeţe de casă (plaţuri – n.t.) Localitatea era pe acea
vreme împărtită din punct de vedere administrativ în trei părţi:
-o parte românească cu 117 platuri,
-o parte sîrbească cu 263 plaţuri,
-o parte germană cu 103 plaţuri.
-1796 – Într-o carte despre monumentele Ungariei este menţionată localitatea CSAKOVA cu
„turnul ei din cărămidă arsă, rest al unei cetăţi, şi casele neguţătorilor greci cu stilpi - din
Piaţa Mare“.
-1828 – La conscripţia din acest an, exactitatea datelor este cu mult mai mare decît în orice
alt document al vremii ce s-a putut descoperi. În conformitate trăiau în acea perioadă 1739
locuitori în 741 case în vîrstă între 18 şi 60 de ani în Ciacova.
-1829 - Ciacova devine al 9-lea tîrg al comitatului Timiş.
-1835 – Într-o carte apărută la Leipzig:
„Csakowa, aşezare pe malul Timişului, este un orăşel foarte frumos. Acolo s-a născut
„Dositheus Obradovic“ care a adus mare faimă naţiei sale.“
Adăugăm că Obradovici a studiat şi el la Leipzig unde i-au apărut şi cîteva cărţi.
-1839 – Într-o carte apărută la Budapeste:
„Csacova este un tîrg elegant, cu locuitori români, sîrbi, germani şi maghiari. Dintre ei sînt
1164 catolici, 30 luterani, 6 reformaţi, 2442 ortodocşi, 180 evrei. În localitate există 1
biserică ortodoxă, una catolică şi o sinagogă, ca şi mai multe clădiri administrative. Numarul
meseriaşilor este foarte mare. Aici se află şi o cazarmă militară importantă. Pămîntul este
foarte bun şi recoltele foarte bogate, cu toate că Timişul, prin inundaţiile sale aproape
regulate, provoacă pagube mari.... Din fosta cetate mai există doar un turn.“
-1848 – Augustin Boroczy scrie următoarele despre Ciacova:
„Pe o hartă veche (...) localitate este numită CZOKOAN. A fost 165 de ani sub ocupaţie
turcească şi totuşi, deja din anul 1716, este vestită pentru tîrgurile sale. 1724 redevine
parohie catolică. Sub Clary, la recensamîntul populaţiei, Timişul (districtul – n.t.) este
trecut cu un umar de 38.110 locuitori. Mai tirziu, in 1738, localitatea a cazut in miinile
unor bande romanesti de „furi“. In timpul lui Engelshofen a devenit resedinta de
garnizoana....“
-1864 – George Şandrovici, primarul Ciacovei, descrie localitatea după cum urmează, ca
fiind un „tîrg“, „reşedintă de scaun“, avînd şi administraţie locala, că numele CSAKOVA
vine de la CSAK, că aici trăiesc români, maghiari, sîrbi şi germani, cîteva familii slovace şi
evreieşti
-1891 – În descrierea monarchiei austro-ungare se poate citi că CSAKVAR în comitatul
Timiş şi MODOSCH în comitatul Torontal sînt cele mai importante localitaţi. CSAKVAR
este o localitate frumos construită... (aici adaugînd multe alte amănunte estetice, menţionate
şi în alte descrieri mai sus – n.t.)
-1893 – Ciacova este racordată la calea ferată austro-ungara prin linia ferată Jebel-Ciacova,
fapt care a contribuit substanţial la sporirea şi creşterea econimică a localităţii...
*
Nota! Să lăsăm descrierile Ciacovei, care toate – pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război
mondial – sînt pline de elogii la adresa acestei localităţi minunat de frumoase, bogate, cu
oameni harnici şi muncitori. Mai bine să trecem la datele cele mai importante menţionate
despre viaţa şi dezvoltarea Ciacovei. Unele date vor fi – poate – repetate, dar este necesar
pentru cronologia evenimentelor. (n.t.)
*
Primele urme de viaţă (scule / unelte diferite) de pe teritoriul Ciacovei datează din 3.700 pînă
2.700 î.e.n. Ca şi în restul Banatului, se găsesc şi aici urme ale altor culturi, deci popoare.
-1091 are loc în apropierea Ciacovei o bătălie grea între cumani şi Vladislav I.
-1175 este amintit pentru prima dată comitatul de Timiş. Acestui comitat i-a aparţinut şi
teriroriul viitoarei localităţi Ciacova.
-În secolul 11 se aminteşte de o „biserică catolică“ în Ciacova.
-În secolul 14 se construieşte prima „biserică catolică“. Deci au trăit catolici în Ciacova.
-1332 – 1337 – Vaticanul ordonă un recensamînt „creştin“. În aceste acte se aminteşte prima
dată de localitatea CHAAK sau CHAAC. După bătălia de pe „Cimpia Mierlei“ (Cosovo
Polje) au fugit nenumăraţi sîrbi peste Dunăre şi s-au stabilit şi în Banat. Probabil că tot atunci
au sosit şi primii sîrbi în Ciacova.
-1392 – 1395 se construieşte turnul de apă „CULA“ la Ciacova.
-14 febriarie 1959 – regele Ungariei Sigismund primeşte cetatea Ciacovei de la fraţii Csak
(Nicolae şi Gheorghe) în schimbul unor teritorii din Transilvania. Nicolae Csak va deveni
mai tîrziu voivod al Transilvaniei.
-29 septembrie 1395 – cetatea Ciacovei este împresurată şi asediată de trupe turceşti.
-1404 – 1463 – localităţile Csak, Tolvajd şi Vejtek (Ciacova, Tolvadia şi Voiteni – n.t.) şi
încă 29 de localităţi aparţineau familiei Hagymas de Beregßo (Beregsau – n.t.).
-1841 – foarte mulţi sustinători şi adepţi ai despotului Brancovici au fugit în Banat. Mulţi
fugari s-au stabilit în Ciacova. De atunci CSAK îşt are numele actual CIACOVA.
-18 septembrie 1551 – Ciacova este cucerită FARĂ LUPTĂ de turci.
-1698 – 1699 – Hamin Paşá aduce colonişti din Transilvania în Banat, deci şi în Ciacova.
-26 ianuarie 1699 – Ungaria şi Transilvania – FĂRĂ BANAT – trec la Austria.
-5 august 1716 – capitularea trupelor turceşti în faa Timişorii.
-13 octombrie 1716 – Timişoara este predată prinţului Eugen de Savoia şi trupelor sale.
Toate trupele turceşti au fost silite să părăsească Banatul în 8 etape, inclusiv cele din
Ciacova. De atunci începînd există în Banat 4 districte: Caransebeş, Marga, Pancevo şi
Ciacova. Aceste districte erau sub comanda cîte unui vice-şpan. Viceşpan al Ciacovei a fost
Stefan Racz (1718).
După această perioadă au sosit şvabii în Banat, în 3 perioade de timp. Teritoriul Ciacovei a
fost desemnat ca teritoriu pentru colonizare. Printre primii colonişti au fost şi cei ce au sosit
în Ciacova.
-1717 – începînd cu acest an au sosit anual colonişti germani în Ciacova. De atunci au existat
neîntrerupt locuitori de limbă germană în Ciacova.
-1720 – prima şcoală se înfiinţează în Ciacova, fiind a 4-a din Banat. Primul învăţător din
Ciacova: Johann Brannenburg. Katharina Müller a fost prima „Ludimagistra“.
-15 septembrie 1732 – se pune piatra de temelie a noii Biserici Catolice.
-25 mai 1935 – prima confirmare a copiilor catolici din Ciacova.
-1738 – turcii distrug casa de rugăciuni şi biserica aflată în construcţie.
-1739 – în Ciacova se naşte marele iluminist sîrb Dositei Obradovici.
-1741 – se termina construcţia Bisericii Catolice, însa fără turn (clopotniţă) şi rmîne astfel
pînă în secolul 18 cînd se construieşte şi turnul. Parohia Romano-Catolică din Ciacova
primeşte „jus asyli“, dreptul de a acorda asil.
-1768-1770 – se construieşte Biserica Ortodoxă Romana.
-1770 – prinţul moştenitor al Austriei, Josif al II-lea înnoptează în Ciacova.
-6 iunie 1778 – Banatul trece sub jurisdicţia coroanei regale a Ungariei.
-1780 – se înfiinţeaza Comunitatea Evreiască din Ciacova.
-29 noiembrie 1785 – se desfiinţeaza iobăgismul.
-1795 – înfiinţarea şi sfiinţirea primei farmacii în Ciacova: „La Sfînta Treime“.
-23 aprilie 1823 – Ciacova devine TÎRG cu toate privilegiile.
-1848-1849 – şi în Ciacova se simt efectele revoluţiei care a cuprins de fapt întreaga Europă.
-1849 – ia fiinţa „Voivodatul Serbiei şi al Banatului de Timiş“ pînă în 1861, cînd acest
voivodat este desfiinţat.
-1879 – se înfiinţează prima „Bancă de credit şi de economii“ în Ciacova.
-18 aprilie 1880 – se pune piatra de temelii a noii Biserici Catolice.
-1880 – se construieşte prima bibliotecă din Ciacova.
-1881-1882 – apara primul ziar în Ciacova: „Csakowaer Wochenblatt“, ziar săptămînal.
-15 octombrie 1881 – sfinţirea Bisericii Catolice, sub patronajul „Sfintei Treimi“. Pe terenul
vechiului cimitir catolic se construieşte casa parohiala, existentă pînă azi.
-1881 – se înfiinţeaza „Pompierii voluntari“.
-1882 – se deschide primul atelier fotografic.
-1881-1902 – apare ziarul: „Csacovaer Zeitung“.
-septembrie 1884 – se deschide şcoala de ucenici.
-noiembrie 1884 – se deschide hotelul „Neubauer“ cu „sală de concerte, discursuri şi alte
spectacole“.
-Mai 1885 – se înfiinţeaza „Asociaţia de gimnastică Ciacoveană“.
-1 octombrie 1885 – se înfiinţeaza „Şcoala Agricolă“ Ciacova.
-1886 – se înfiinţează „Asociaţia manufacturieră“.
-iunie 1886 – în hotelul „Rößl“ se deschide o şcoală de clărie.
-1887 – în hotelul „Neubauer“ se deschide festiv sala de biliard.
-1887 – se deschide „Cafeneaua Josef Neubauer“.
-1887 – se înfiintează „Asociaţia Vînătorilor“.
-1888 – se înfiinţează şi se sfinţeşte a doua farmacie din Ciacova: „La Crucea de Aur“.
-1889 – se deschide noua moară cu aburi de pe malul Timişului Vechi (Mort).
-1890 – ultimele două escadroane de cavalerie părăsesc Ciacova într-o atmosferî
sărbătorească.
-1891 – se deschide prima fabrică de sifon.
-6 august 1893 – se inaugurează prima linie de cale ferată între Jebel şi Ciacova.
-1895 – ia fiinţa „Starea Civilă“ în Ciacova.
-29 septembrie 1895 – se sfinţeşte şcoala de fete „Notre Dame“.
-1895 – se înfiinţează „Firma de tricotat maşinal“.
-27 noiembrie 1895 – se inaugurează noua linie de cale ferată între Ciacova şi Boca.
-1897 – se introduce iluminarea cu gaz în hotelul „Rößl“.
-1897 – se deschide o vopsitorie, care mai tîrziu va fi şi spălătorie şi curăţătorie.
-1898 – se înfiinţeaza „Societatea Bicicliştilor“.
-1898-1899 – se construieşte noua primărie.
-1899 – se deschide „Prăvălia de făina“.
-1899 – se înfiinţează „Asociatţa producătorilor de lapte“.
-1899 – se construieşte închisoarea lîngă noua primărie.
-1899-1900 – se construieşte Biserica Ortodoxă Română.
-1900 – se construieşte noua moară cu aburi pe malul Timişului.
-1901 – se hotărăşte introducerea curentului electric în localitate.
-1901-1902 – podul vechi de lemn de peste Timişul Vechi (Mort) este înlocuit cu un pod
masiv din piatră.
-1904 – primele motociclete în Ciacova.
-1904 – se înfiinţează fabrica de oţet.
-1904 – se înfiinţează a doua fabrică de sifon.
-iunie 1906 – se înfiinţeasa „Clubul de fotbal“.
-1909 – se înfiinţează „Clubul de tenis“.
-1909 – se deschide prima „prăvălie de produse din tutun“ (tutungerie - n.t.).
-1909 – se construieşte noul spital comunal.
-1910 – primele ţigle din „Fabrica de ţigle“.
-martie 1911 – deschiderea cinematografului (Mozi).

In fotografie: Clădirea fostului cinematograf – MOZI.


-1911 – se înfiinţeaza „Azilul de bătrîni“.
-1911 – se dă în funcţie „Uzina electrică“.
-10 septembrie 1911 – iluminarea de probă a străzilor cu curent electric.
-24 septembrie 1913 – din acest an există în Ciacova iluminatul stradal electric.
-1913 – se cumpără prima maşină de scris pentru reşedinţa de „Scaun“.
-noiembrie 1913 – primesc şi locuinţele particulare curent electric.
-1913 – înfiinţarea „Fabricii de gheaţă“.
Nota! Izbucneşte I-ul război mondial. Şi ciacovenii şi-au adus tributul la acest război, cea
mai mare măcelărire de oameni de pînă atunci din istoria oemnirii. Cei căzuţi pe cîmpul de
luptă sînt trecuţi nominal pe monumentul din faţa fostei primării - a palatului administrativ. E
bine să nu se uite niciodată de morti, mai ales de cei fără de morminte. (n.t.)
-15 august 1919 – primele trupe ale ROMÂNIEI MARI pătrund în Banat, inclusiv în
Ciacova, ca rezultat şi răspuns a invadării Banatului şi Transilvania prin trupelor ungureşti,
cu scopul de a anexa aceste teritorii Ungariei. Trupele românesti au aruncat trupele
invadatoare peste frontieră, urmărindu-le. S-au oprit doar după cucerirea Budapestei şi după
ce au înfipt drapelul României pe clădirea parlamentului din Budapesta.
-1923 – prima maşina în Ciacova. Era un „Nash“.
-1923-1924 – şcoala de fete este nationalizată (pînă atunci era concesionată de mînăstire de
maici) şi de atunci se va numi „Alexandru Mocioni“ (motiv pentru care, probabil, se numeşte
şi azi la fel – n.t.).
-8 februarie 1931 – apare primul număr al ziarului „Csacovaer lebende Zeitung“ (Ziarul viu
al Ciacovei – n.t.).
-1936 – se construieşte ştrandul şi se amenajeaza terenul „pentru timp liber“, inclusiv parcul
din preajma „Culei“.
-1936 – se construieşte actualul spital.
Nota! Izbucneşte al II-lea război mondial, care, la fel ca şi primul, aduce din nou doliu peste
populaţia Banatului, deci şi a Ciacovei. Ciacova, ca atîtea alte sate şi comune bănăţene, este
lovită în mod dublu după război, ca şi cum războiul nu ar fi adus deja destulă jale în casele
oamenilor. Un număr foarte mare de şvabi au fost duşi în URSS, la aşa-zisa „muncă de
reconstrucţie“, neavînd altă vină decît aceea de a fi nemţi. Dar nu numai pe ei i-a lovit
năpasta, ci şi pe alţii din alte naţionalităţi. La ordinul partidului (PMR pe vremea aceea), au
fost duşi aşa-zişii chiaburi în Bărăgan. Deportaţi, trebuind să-şi lasa „acasă“ tot ce-au
agonisit timp de generaţii. Însa nu toţi au fost ceea ce se numea „chiabur“ şi nu toţi adevaraţii
„chiaburi“ au fost deportaţi în Baragan. Acolo, în Bărăgan, au fost duşi în loc pustiu, în plin
cîmp, unde ei şi-au construit cocioabe, ca să poată trăi. Astfel s-au înfiintat noi localităţi pe
suprafaţa Bărăganului, care există pînă în ziua de azi. (n.t.)
-1949 – constituirea „Gospodăriei agricole colective“, pe nume „Ceapaiev“.
-1955 – înfiinţarea în Ciacova a unei orchestre semisinfonice, care a funcţionat pînă în 1961.
-1956 – se re-înfiinţeaza gimnaziul în Ciacova sub denumirea de „Liceul teoretic Ciacova“.
-1956 – se redeschide şcoala agricolă sub denumirea de „Liecul agricol Ciacova“, construit
pe locul unde a existat vechea şcoală agricolă.
-1956 – reforma administrativă: Ciacova devine reşedinţa „raionului Ciacova“.
-1959-1960 – sinagoga din Ciacova este vîndută de comunitatea evreiască statului, după care
este dărîmată şi materialele obţinute se folosesc la construcţia unei şcoli noi, la construirea
sălii festive a liceului, una din cele mai frumoase din acea vreme.
-1972-1973 – se construieşte noul internat al liceului.
-1981 – sărbătorirea a 100 de ani ai Bisericii Romano-Catolice şi 100 de ani de la înfiinţarea
pompierilor voluntari.
-1995 – sărbătorirea 600 ani de existenţă a „CULEI“.
-1995 – sărbătorirea 200 ani de existenţă a farmaciei.
-1995 – sărbătorirea190 ani de existenţă a crucii de marmoră Greco-Ortodoxe (1805 – 6 m
înălţime; alături se afla „Coloana Sf. Marii“ – rom-cat., 6 m înălţime, construită în jurul
anului 1800)
-1995 – sărbătorirea190 ani de existenţă a şcolii / liceului agricol.
Nota! Aici se termină enumerarea cronologică a celor mai importante evenimente care
privesc Ciacova în general. Există nenumărate evenimente, mai importante sau mai puţin
importante, dar care privesc grupările etnice trăitoare în localitate. Consider necesar ca
fiecare din aceste grupări, fie ei români, sîrbi, maghiari, nemţi sau alţii, să-şi scrie ei înşişi
istoria lor şi să pomenească evenimentele care au avut loc în ce îi priveşte în decursul istoriei
Ciacovei. Să nu se uite că în decursul istoriei, de-a lungul veacurilor în Ciacova au trăit
inclusiv bulgari, italieni, spanioli şi slovaci! (n.t.)
*
Bisericile din Ciacova.
Biserica Romano-Catolică.

-sec. 11 – prima pomenire a unei biserici (romano-catolică) într-un act ofocial.


-sec. 14 – casă de rugaciuni (romano-catolică).
-15 septembrie 1732 – piatra de temelie a bisericii romano-catolice, construită din piatră.
-1741 – după distrugerea casei de rugaciuni şi a bisericii aflate în construcţie de către turci,
se construieşte altă biserică romano-catolică.
-18 aprilie 1880 – piatra de temelie a noii biserici romano-catolice (cea de azi – n.t.).
-15 octombrie 1881 – sfinţirea bisericii romano-catolice, sub patronajul „Sfintei Treimi“.
-1777 – pe suprafaţa vechiului cimitir catolic se construieşte casa parohială catolică, şi azi în
picioare.
Biserica Ortodoxă Sirbă
-1768-1770 – se construieşte biserica ortodoxă sîrbă.

Biserica Ortodoxă Română.


-1899-1900 – construirea Bisericii Ortodoxe Române.
-1863 – se construieşte sinagoga comunităţii evreieşti. (Fotografii nu am putut gasi nici una,
dar cimitirul evreiesc din Ciacova a mai existat în anul 1987; în fotografie: intrarea
cimitirului în anul 1990; la dreapta – încaperile cultului).

-1961 – se dărîmă sinagoga comunităţii evreieşti.


Cu privire la Biserica Romano-Catolică sînt date destule în această traducere, deci nu le
vom repeta. Vom enumera doar preoţii care au slujit în această parohie cît şi preoţii catolici
născuţi în Ciacova în decursul timpului. Începînd cu re-înfiinţarea parohiei Ciacova din 1
august 1724, toţi preoţii catolici ai Ciacovei sînt cunoscuţi cu numele lor:
-1724-1725 – Johann Wilhelm Kruchten;
-1725-1726 – Peter Caesar Lacour (călugăr-oaroh);
-1726-1727 – Raphael Roner (călugăr-paroh franciscan din Timişoara);
-1727-1728 – Theodor Behne;
-1728-1729 – Franz Xaver Komaromi (decan);
-1729-(?) - Josef Sebastian Biberger (sau Piberger);
-1729-(?) - Josef Horacseck (sau călugărul Heinrich Horacheck-?);
-1729-(?) -Peter Vilaky;
-1729-1730 – Johann Wilhelm Göbl;
-1730-1731 – Franz Xaver Anton Lekics (călugăr-paroh franciscan);
-1731-(?) - Josef Ludwig Tausendpfund;
-1731-1732 – Jistinian Fischer;
-1732-1733 – Georg Cumani;
-1733-1737 – Peter Inglitz;
-1737-(?) – calugarul Pius;
-1737-(?) – calugarul Angelus;
-1737-(?) – Leopold Niederkirchner;
-1737-1745 – Peter Forster;
-1745-1753 – Jakob Höchtl;
-1753-1758 – Johann Josef Herdegen de Culm et Grundlag;
-1758-(?) – Jakob Anton Issl (sau Ischl – arhiereu);
-1758-1759 – Johann Anders;
-1759-1760 – Johann Hieronymus Zinlak de Lilienfels;
-1760-1763 – Lorenz Streck;
-1763-1764 – Matthäus Michael Wagreindl (sau Wograndl – decan);
-1764-1765 – Georg Ignaz Riedl (arhiereu);
-1765-1769 – Johann Georg Kopany (sau Koppani – decan);
-1769-1770 – Franz Xaver Simonovitz (decan);
-1770-1781 – Johann Georg Wohlfart (decan);
-1781-1789 – Johann Raifler (decan);
-1789-1790 – Alfons Ziegler;
-1790-1804 – Johann Nepomuk Kreutzer (profesor de teologie – arhiereu);
-1804-1807 – Michael Fischl;
-1807-1838 – Alois Schindler;
-1838-1872 – Antoc Csicos (profesor consistorial);
-1872-1890 – Josef Tinopl (sau Dinopl – decan);
-1890-1891 – Johann Hügel jun.;
-1891-1895 – Franz Varady de Csikszentharomsag (decan – economist papal);
-1895-(?) – Ludwig Rankov;
-1896-1913 – Karl Abfall;
-1913-1915 – Philipp Lang (decan);
-1916-1926 – Stefan Lengyel;
-1926-1935 – Johann Gehl (decan – scriitor);
-1935-1944 – Martin Kilzer (decan);
-1944-1972 – Josef Potenz;
-1972-2004 – Georg Cobor (arhiereu, vicar general),
-2004-pînă în prezent – Dorin Iulian Filip,
Preoţi catolici născuţi în Ciacova:
-Wenzeslaus Bundschuh - născut 7.02.1782;
-Franz Horray – născut 28.06.1886, hirotonisit: 19.06.1909 (preot de front în I război
mondial);
-Julius -Johann Heber – născut 14.03.1910, hirotonisit: 18.04.1933 (arhiereu, dr. teolog.,
prelat principal papal);
-Konrad Kernweiß – născut 9.06.1913, hirotonisit: 22.03.1936 (episcop Ordinarius de
Timişoara);
-Adalbert Mattern – născut 27.05.1920, hirotonisit 1959;
-Emil Biring – născut 17.06.1920, hirotonisit: 4.03.1945 (fratele mamei mele – n.t.);
-Josef Gerstnengst – născut 3.07.1920, hirotonisit: 4.03.1945 (organist de renume mondial);
-Johann Palfi – născut 2.12.1952, hirotonisit 12.06.1981;
-Janos Kapor – născut 1960 (?);
-Dorin Iulian Filip – născut 19..., hirotonisit...
*
Biserica Ortodoxă Română din Ciacova.
În ce priveşte Biserica Greco-Ortodoxă Română este mai dificil.
Cu toate că pe aceste teritorii este cert şi de necontestat faptul că romanii au fost primii
locuitori, şi asta de secole întregi, este greu, aproape imposibil să se culeagă date despre
comunitatea religioasă română din Ciacova. Este aproape sigur că creştinismul a venit pe
aceste locuri odată cu sosirea primilor creştini din apus, şi asta aprox. în sec. 4-5 e.n. Din
acea perioadă există obiecte religioase descoperite în această zona. Deci ar trebui analizat de
ce primele date despre rituri religioase concrete sînt din domeniul religiei Romano-Catolice.
Cum s-a ajuns ca Ciacova să fie în acea perioadă sub influenţă catolica, iar azi românii din
Ciacova să fie de religie ortodoxă? Cum de au format românii ortodocşi împreună cu sîrbii
ortodocşi o comunitate unită? Cum de s-au separat cele doua grupări, cea a românilor
ortodocşi şi cea a sîrbilor ortodocşi pe la jumătatea secolului 19 într-un mod nu prea paşnic,
devenind două grupări de sine stătătoare cu biserici proprii.?... Acestea sînt întrebări la care
înca nu s-au dat răspunsuri din partea oamenilor de ştiinţă, istoricilor, preoţilor etc.
O încercare de explicare.
În secolul 4, în localitatea Singidunum (Belgradul de azi) este atestată prima episcopie
creştină. Între secolele 6-8 creştinii din Banat (nom. Varadia!) au fost şi ei sub influenţa
acestei episcopii. Mai tîrziu, influenţa creştina a Ohridei a ajuns din Albania pîna dincolo de
Dunăre, reşedinţa creştină pentru bănăţeni devenind Timişoara (Tivisco – Tiviscum –
Tibiscum). Acolo rămîne pîna aproximativ prin anul 1232. Deci şi populaţia româna din
Ciacova trebuie să fi fost sub influenţa Bisericii Bizantine.
În 1030, după pătrunderea „magiarilor“ în voivodatul lui Glad (Ohtum – Achtun) s-a înfiinţat
în Cenad (Morisena) o episcopie Romano-Catolică, maghiarii aderînd între timp la religia
Romano-Catolică. Astfel a ajuns Banatul să fie o graniţă între religia creştina de apus
(dependentă de Roma) şi cea de răsărit (dependentă de „Bisanţ“/Constantinopol). Această
separare(scindare s-a înasprit prin „Marea Schismă“ sau „Schisma rasariteana“ din anul
1054.
Sub presiunea Romei, biserica Ortodoxă a trebuit să-şi mute sediul de la Timişoara la
Mehadia. Cîteva biserici şi mînăstiri bănăţene au rămas „în picioare“, cu toată presiunea
Romei de a-i trece pe români de la Ortodoxism la Catolicism.
După cum deja a fost amintit mai sus, după învingerea sîrbilar pe „Cîmpia Mierlei“ a avut
loc o transmutare masivă a sîrbilor spre nord, adică pe teritoriul Ungariei, deci şi al
Banatului. Preoţi ortodocşi sîrbi au preluat şi cîteva biserici părăsite, fie catolice, fie
ortodoxe, transformîndu-le în biserici şi mînăstiri „sîrbeşti“
În anul 1557 ia fiinţă Patriarhatul de la Pec (Ipek – la nord de frontiera Albano-Jugoslavă).
Sub jurisdicţia religioasă a acestui patriarhat erau toţi credincioşii ortodocşi (deci NU
NUMAI sîrbii) de sub ocupaţia turceasca. Deci şi cei din Ciacova.
La 5 ani după ocuparea Ciacovei de către turci, au luat fiinţă în Banat două episcopii: una la
Timişoara şi una la Vîrşet (Vrsac). Cu toate că între 1660-1666 au avut loc foarte multe
colecte în rîndul populaţiei spre întarirea Patriarhiei de la Pec, nu se găsesc din păcate liste
care să cuprindă şi Ciacova. Colectele erau oricum bogate, ceea ce denotă ca existau mulţi
credincioşi în zonă.
Pe la 1690 fuge Patriarhul Arsenie II Crnojevici cu cca 30.000 de familii sîrbeşti din cauza
turcilor pe teritoriul Ungariei de azi, parte a imperiului Austro-Ungar. Printr-un înscris al
Împăratului Leopold I din data de 21 august 1690 i se recunoaşte patriarhului Arsenie
„suveranitatea“ asupra tuturor creştinilor ortodocşi din Imperiu. Reşedinţa la „Karlowitz“,
deci şi asupra bănăţenilor. Această suveranitate a avut efect asupra Ciacovei abia din anul
1716, cînd teritoriul a devenit teritoriu austriac. După pacea cu turcii, Austria a cedat
episcopiile Timişoarei şi Vîrşeţului Mitrolopiei de Belgrad. Petrovici, Mitropolitul
Belgradului, şi-a asezat reşedinţa la Timişoara pe data de 22 aprilie 1721, devenind astfel
primul Mitropolit sîrb al Timişoarei. După moartea sa, Mitropolit al Timişoarei devine
Episcopul de Arad – Ioanovici. Fiind astfel şeful tuturor ortodocşilor din întreaga monarhie,
avea sediul la „Karlowitz“. 1736 este alungat de turci şi cu el fug un număr foarte mare de
credincioşi sîrbi, macedo-români şi albanezi peste Dunăre. Este ultimul „fluviu“ de refugiaţi
care se stabilesc inclusiv pe teritoriul Banatului, deci şi în Ciacova.
În această perioadă se iscă nelinişti, probleme şi conflictetot mai mari cu credincioşii români,
ei dorind să aibă propriul conducător religios. Unele familii influente româneşti din Ciacova
şi Ghilad au făcut tot ce le-a stat în putere pentru împlinirea acestei dorinţi îndreptăţite. Fără
rezultat pozitiv.
Acesta a fost rezultatul deoarece românii, în razboiul austro-turc din 1737-1739 s-au ridicat
contra habsburgilor. Rezultatul clar: refuzul de a li se aproba un episcop propriu. Monarhia
avea încredere mai mare în sîrbi. Astfel au rămas românii sub „oblăduirea“ bisericii
Ortodoxe Sîrbe pînă în anul 1865.
În Banat, deci şi în Ciacova a avut loc separarea bisericii Sîrbesti de cea Românească cu
peste 130 ani în urma. Românii se temeau pe atunci de o „sîrbizare“ a populaţiei române,
temere destul de reală, care doar pe această cale a putut fi evitată, după părerea lor.

*
Date privitoare la Biserica Ortodoxă cît şi la comunitatea religioasă ortodoxă din Ciacova:
-20.02.1750 – Preotul satului Sf.Gheorghe, Ioan Hristoforovici, născut la Ivanda, în vîrstă de
30 ani, a studiat la Ciacova la popa Anastasie, s-a căsătorit la 20 de ani, are un fecior, a fost
hirotonisit prin George Popovici pe 20.02.1750...
-23.04.1754 – Preotul din Munar, Ioan Popovici, născut în Transilvania, în vîrstă de 29 ani, a
învăţat la Ciacova cu învăţătorul (dascălul) Dobre, s-a căsătorit la 21 ani, a fost hirotonisit de
George Popovici pe data de 23.04.1754... (text netradus)
-11.06.1767 – În districtul Ciacova al Eparhiei Timişoara au fost 59 parohii greco-ortodoxe
cu 131 preoţi, dintre care 5 în Ciacova:
-Ştefan Camenschi (Kamenski)– Protopop
-Spiridon Chiriacovici (Kiriakovic)
-Constantin Jivanovici (Zivanovic)
-Pavel Peici (Peic)
-Sava Peici (Peic).
Şi aşa mai departe (n.t.)
În 1776 s-au stabilit după nisşte formule destul de complicate numărul de preoţi al unei
parohii depinzător de numărul de „case“ (familii) din parohia respectivă. Ciacova a avut 4,
dintre care 3 Protopopi:
-Luka Joanovic (Luca Ioanovici)
-Spiridon Popovic (Popovici)
-Sava Popovic (Popovici)
-Konstantin Zivanovic (Constantin Jivanovici) – preot.
10.05 1805 – este ridicată marea Cruce de marmoră din Piaţa Cetăţii din Ciacova de către
comunitatea creştină Greco-Ortodoxă română. Inscripţia în slavonă a fost tradusă – gest de
prietenie – în limbile română şi germană de d-l. Stoian Lera. Textul sună dupa cum urmează:
„S-a înălţat această cruce în timpul domniei majestăţii sale Francisc II, Împăratul Roman şi a
oblăduirii domnului Ştefan Avacumovici, episcop ortodox de Timişoara, Lipova etc..., cu
asentimentul domnului Petru Ciorei, protopop al Ciacovei şi acordul întregii populaţii şi prin
truda depusă de domnul Dimitrie Florici, comerciant de produse agricole. Ciacova la data de
10 a lunii mai 1805.“
-20.09.1831 – Petiţie a românilor din zonă, scrisă la Ciacova. Această petiţie este adresată
majestăţii sale Împaratului Francisc I la Viena şi este un document al luptei pentru
neatîrnarea bisericii ortodoxe române. Se cerea unirea bisericească a tuturor românilor
ortodocşi din Imperiu într-un „trup bisericesc“. Acest document, la care şi-au dat acordul toţi
românii din zonă, a fost pus pe hîrtie la Ciacova de două din cele mai mari personalităţi ale
timpului: Damaschin T. Bojincă şi Ştefan P. Niagoe. Petiţia este scrisă în latineşte şi sfîrşeşte
cu cuvintele:
„Signatum Csakovae, die 20 septembris 1831. Majestatis Vestrae Sacratissime infimi et in
aevum fidelis subditi zelosi partium Temessiensium Valachi.“
-20.09. / 3. 10. 1838 – Petiţie a 35 de preoţi români, unii dintre ei din Ciacova. Această
petiţie este mult mai concretă în cererile ei decît precedenta... (text netradus din original)
-2.07.1865 – Patriarhul Samuel Masirevici din Karlovitz (sîrb. Sremski Karlovici) aduce la
cunostinţa credincioţilor desprinderea bisericii ortodoxe sîrbe de biserica ortodoxă română şi
declară jurisdicţia asupra parohiilor bănăţene ca sfîrşită.
-6.07.1865 – Împaratul Francisc I permite nfiinţarea episcopiei Caransebeşului. Protopopia
Ciacovei este una din şapte care aparţin de Caransebeş... (text netradus din original)
Despărţirea bisericii ortodoxe în Ciacova a avut loc pe o durată de timp destul de lungă, cu
mulţi apărători, dar şi cu mulţi vrăjmaşi ai acestei despărţiri în ambele tabere de credincioşi,
sîrbi ŞI români. Chiar şi la 30 de ani după ridicarea jurisdicţiei sîrbeşti (1895) credincioşii se
mai tocmeau încă cu privire la despărţire, şi asta privitor la „averea bisericii“. Pînă şi
tribunale (Budapesta) au fost folosite spre ducerea la sfîrşit a despărţirii. Ziarul „Biserica şi
şcoala“ scrie că verdictul tribunalului din Budapesta permite desprinderea bisericii ortodoxe
române din Ciacova de cea sîrbă, contra împotrivirii multor credinsioşi sîrbi. În luna martie a
anului 1894 a început împărţirea „averii bisericeşti“ şi exact peste doi (2) ani a luat sfîrşit.
În ianuarie 1883 a fost ales Pavel Miulescu din Vîrşet protopop al Ciacovei. După el a urmat
un administrator al bisericii, Aurel Drăgan. Iar urmatorul protopop a fost ales NU la Ciacova,
ci la Ghilad pentru Ciacova. S-a numit Ioan Pinciu, profesor de teologie. Locţiitorul său a
fost Aurel Drăgan. Atunci acest protopop a pornit spre ţinta credincioşilor români:
construirea unei biesrici proprii. Alegerea terenului a fost dificilă. O persoan particulară a
pus la dispoziţie un teren în Piaţa Mare (Piaţa Cetăţii), dar celelalte grupuri religioase au
protestat vehement. Motiv pentru care s-a cumpărat în sfîrşit un teren pe strada Obradovici,
nu departe de „Piaţă“. În martie 1900, ziarul local „Csakovaer Zeitung“ scrie că:
„...construcţia înaintează cu repeziciune şi în curînd se va termina şi vîrful turnului. Clădirea
trebuie să se termine încă în vară“.
În iunie au fost comandate clopotele la Timişoara la „Novotny“. Cînd au fost livrate, au şi
fost ridicate în turn. Populaţia a fost foarte mulţumită cu sunetul acestor clopote. Ceasul
turnului l-a livrat şi l-a montat cunoscuta firmă din Ulm (Germania) Philipp Hörtz. Biserica
Ortodoxă Română a fost sfinţită provisoriu spre sfîrşitul anului 1900.
1903 a fost organizată o adevarată serbare folclorică. Cu banii rezultaţi de la această serbare
şi cu o sumă considerabilă provenită din colecte s-a putut înfrumuseţa biserica, de exemplu
prin pictorul bisericesc Octavian Smigelski din Sibiu.
În sfîrşit, în august 1907 biserica a fost definitiv sfinţită de vicarul Filaret Musta din
Caransebeş şi pusă sub obladuirea „Adormirii Maicii Domnului“ sau „Adormirea
Născătoarei de Dumnezeu“ (15 august). La sfinţire a fost invitat cunoscutul cor din Lugoj
sub conducerea marelui compozitor şi dirijor Ion Vidu. Festivităţile sfinţirii, la care a
participat întreaga suflare a Ciacovei, s-au desfasurat într-o atmosferă de prietenie şi respect
reciproc.
Preoţi ai Bisericii Ortodoxe Române din Ciacova în decursul timpului (date precise):
-1928-1941 – Ioan Pinciu;
-1942-1946 – Nicolae Popescu;
-1946-1952 – Ioan Triponescu;
-1952-1956 – Romulus Radu (trăieşte încă în Florida – SUA la aproape 100 de ani – n.t.);
-1956-1967 – Profir Crişciu;
-1967-1977 – Marcu Crişciu;
-1.01.1978 – pînă în prezent – Tiberiu Nicoli.
Protopopi:
-1865-1877 – Ioan Petrovici Seimanu;
1877- (?) şi 1883-1889 – Pavel Miulescu;
-1889-(?) – Aurel Drăgan (administrator);
-1892-1909 – Ioan Oinciu;
-1909-1911 – Aurel Drăgan (administrator);
-1911-1942 – Augustin Ghilezan;
-1942-1948 – Dimitrie Ţăranu (administrator, protopop de Ghilad);
1948-1950 – Moise Ghilezan;
-1050-1952 – Constantin Tismănariu;
-1952-1972 – Ioan Olariu;
1972-1989 – Florin George;
-1990-pînă în prezent – Ioan Prisăceanu.
Ruga la Ciacova are loc în fiecare an pe data de 15 august, fiind ziua hramului Bisericii
Ortodoxe Române din Ciacova, „Sîntămăria Mare“.
*
Biserica Greco-Ortodoxă Sîrbă din Ciacova.
Generalitaţi despre Biserica Ortodoxă Greaca din Ciacova au fost amintite mai sus, în cele
scrise despre Biserica Româna.
Stoian Lera şi dr. Ştefan Polverejan afirmă că o biserică greco-ortodoxă veche, de care
aminteşte şi Dositei Obradovici în amintirile sale, a fost construită prin 1700 şi a fost folosită
atît de sîrbi cît şi de români. Cu mult înainte însă trebuie să fi fost pe acel loc o casă de
rugăciune în mijlocul unui cimitir. Mai tîrziu cimitirul a fost mutat la marginea satului şi
fostul cimitir a devenit curtea bisericii. Trebuie reţinut că NU strada Obradovici, NU strada
Bistriţa de azi, ci strada Cloşca este numită ca fiind strada bisericii sîrbe, cu toate că actuala
biserică sîrbească se află pe o parcelă de teren care atunge ambele strazi. Probabil că vechea
biserică a avut orientare spre aşa-zisa stradă a bisericii sîrbeşti.
Există două variante de date în ce priveşte construcţia bisericii „sîrbeşti“:
-1764-1766 sau
-1768-1771.
Se pare că a doua variantă ar fi cea adevărată. Oricum sigur este că data sfinţirii acestei
biserici este 15 august 1771 (28 august 1771 dupa calendarul vechi). Biserica se află azi pe
strada Obradovici la nr. 27, şi se spune că este construită pe fundamentul vechii biserici.
Biserica a fost, pe vremea construcţiei ei, ce mai frumoasă biserică greco-ortodoxă din toată
zona.
Preoţi ortodocşi sîrbi în Ciacova:
-Pavel Peic – 5.01.1757-1767(?);
-Mohailo Kontantinovic – 11.01.1757-23.09.1795;
-Spiridon Popovici – 11.01.1757-1776(?);
-Atanasije Konstantinovic – 10.01.1757-(?);
-Sava Popovici – 5.07.1757-1785;
-Georgije Popovici – 18.10.1757-(?);
-Konstantin Jivanovic – 1.02.1762-1783;
-Stevan Kamenski – 28.04.1765-1767(?);
-Spiridon Kirjakov – 11.06.1767-(?);
-Sava Peic – 11.06.1767-(?);
-Luka Jovanovic – 8.11.1768-30.12.1782;
-Petar Corej (rom.: Petru Ciorei) – 1782-24.03.1815;
-Petar Popovici – 1783-30.09.1807;
-Jovan Popovici – 1795-3.12.1832;
-Georgije Popovic (Petrovici ?) – 1807-2.04.1851;
-Mateij Popovici – 26.04.1815-1.03.1835;
-Vladislav Veselinovic – 1832-1844;
-Dimitrije Petrovic – 1835-1843;
-Vasilije Tabakovic – 1843-1882;
-Georgije Teodorovic – 1844-27.06.1878;
-Petar Stojanovic – 1851-11.01.1873;
-Petar Djuric – 1879-29.04.1896;
-Milos Milosev – 1.07.1897-1919;
-Isidor Nikolic – 1.11.1919-1923;
-Nicola Vojnovic – 1923-(?);
-Georgije Terzic + Ivan Petkov – 1.01.1924-1.06.1959;
-Aleksandar S. Popovic – 1.04.1964-1.09.1972;
-Petar Pera Dinjasanin – 1.12.1973-31.12.1981;
-Ljubomir Zurka – 1.01.1981-1.01.1985;
-Ljubomir Matic – 01.01.1985-pînă în prezent;
Presedinţi ai comunităţii religioase sîrbe din Ciacova:
-N.Konstantinovic (pe la 1881);
-Nikola Gerdanovic (pe la 1883);
-Pera Milivoj (pe la 1884);
-Kolija Stefanovic (1885);
-Pavel Sandrovic (1890);
-Jovan Micsa (1892);
-Georgije Petrovic – director de bancă (1897);
Alţi presedinţi nu se cunosc cu numele.
Mulţi sîrbi din Ciacova au plecat după I război mondial în nou înfiinţatul regat slavon ori,
după al II-lea război mondial, la Timişoara.
Notă! Rog a-mi ierta eventualele greşeli de ortografie în ce priveşte scrierea numelor sîrbeşti,
dar le-am copiart din cartea originală din limba germană şi eu nu cunosc limba sîrba. Numele
sînt copiate exact din cartea germană (n.t.)
*
Şcolile în Ciacova.
-1720 – se construieşte la Timişoara prima şcoalş a Banatului.
-1728 – se construieşte în Ciacova prima şcoala, care este a patra a Banatului.
-1778 – în Ciacova funcţionează o şcoală catolică cu 127 copii.
O dată cu anul 1778 a pornit o schimbare în şcoala bănăţeană, deci şi în cea de la Ciacova.
Pînă atunci Banatul a fost provincie imperială austriacă, cu limba de predare germană. Din
acest an însă a început maghiarizarea provinciei. Punctul culminant al maghiarizării a avut
loc după validarea legilor Aponice în anul 1907. Înflorirea Banatului care şi-a luat un avînt
deosebit o dată cu colonizarea şvabilor a fost oprită brusc.
Şcoala din Ciacova a fost la început, pînă în 1870 confesională (catolică), pe urmă a devenit
comunală pînă pe data de 1 septembrie 1907, iar în 1907 a devenit „de stat“. Şcoala greco-
ortodoxă a românilor şi sîrbilor a rămas şi pe mai departe confesională.
Directori de şcoală în Ciacova în decursul timpului (cunoscuţi de autori):
-(pe la) 1725 – Johann Brannenburg;
-1731 – N. Müller
-1732-1734 – Johann Landing;
-1735-1737 – Johann Peter Fihrmann (sau Formann);
-1737-1738 – Karl Philipp Schwarz:
-(pe la) 1738 – Michael Foernich;
-1738-1743 – Ludwig Wächter (Wächtler sau Wechter);
-1735-1762 – Sebastian Ulrich;
-1761-1762 – Johann Kaspar Kuhn (Khun, Kuen, Kühn);
-1761-(?) – Michael Majer;
-1762-1768 – Johann Kaspar Kietreiber (Kuetreiber, Kitreiber, Gitreiber);
-1772-1778 – Johann Josef Schiessel (Schissel, Schissl);
-1784-1785 – Georg Saal;
-1787-1788 – Johann Mathias Cyprian;
-1787-(?) – Franz Rosenthal;
-1794-1805 – Johann Georg Elias;
-1805-1840 – Johann Tomaschek;
-1840-1844 – Mathias Daum;
-1850-1879 – Michael Wiener;
-1863-1906 – Johann Nepomuk Prunkl (a fost şi dirijorul corului bărbătesc sîrbesc,
compozitor);
-1879-1904 – Karl Scherer (cantor şi compozitor, cam de la 1890 director de şcoală);
-1904-(?) – Mathild Tittel (directoare provizorie, din 1912 directoare a şcolii de fete);
-1904-(?) – Stefan Weber;
Notă! Alte date exacte despre directorii şcolilor din Ciacova nu există în această carte. Dar
cred că datele (existente) se pot afla de la conducerea liceului „Alexandru Mocioni“ din
Ciacova. Ceea ce este notat sînt cadre didactice pe funcţie de director începînd cu anul 1935.
Îi enumeram şi noi (n.t.):
Director al şcolii române:
-1935-1948 – Vasile Rebigea
Directori ai gimnaziului/liceului:
-1923-1925 – Augustin Ghilezan;
-1925-1951 – Iancu Călţun;
-1951-1954 – Ioan Vladutu;
-1954-1957 – Rista Popovici;
-1957-1975 – Trifu Petcu;
-1975-1979 – Ionel Dunea;
-1979-1989 – Florica Kovacs (n. Roşu);
-1989-1999 – Anghel Măgăran;
-1999-pînă în prezent – Petrişor Dorin Treta;
Notă! Nu menţionam directorii şcolilor germane, maghiare, sîrbe, care oricum nu sînt TOŢI
notaţi în carte. (n.t.)
Şcoala de fete – numită „şcoala mică“ – a fost în decursul timpului reconstruită de cîteva ori.
Clădirea de azi a fost ridicată în anii 1910-1911. În timpul I-lui război mondial jumătate din
această şcoala a fost transformată în spital de campanie (militar).
Şcoala de băieţi – numită şi „şcoala mare“ – a fost ridicată între 1909-1911.
Şcoala de călugăriţe „Norte-Dame“ – liceu – a fost ridicată în anul 1895 ca mînăstire şi
şcoala.
Notă! Despre şcolile româneşti şi sîrbeşti nu există date în această carte. La data apariţiei ei,
cartea domnului profesor Petcu încă nu apăruse. (n.t.)
Şcoala agricolă din Ciacova.
Notă! Şi despre această şcoală se găsesc date exacte, importante şi interesante în cartea
domnului profesor Petcu. O monografie a şcolii agricloe / a liceului agricol Ciacova a fost
scrisă de minunatul om, profesor şi director al acestei şcoli, Nicolae Banu în anul 1978
(manuscris) iar în anul 1995, la aniversarea acestei şcoli, sub redacţia Corneliei Petrică a fost
editat un act festiv, tot despre această şcoală. (n.t.)
Şcoala primară sau şcoala mică

Şcoala veche / şcoala mare – mai tîrziu internat al liceului.


Gimnaziul / liceul teoretic.

Şcoala nouă sau şcoala generală (clasele 5-8)


(încă nu există fotografie)

Nota traducătorului:
Despre şcolile Ciacovei în decursul timpului există o carte, care are titlul:
„Monografia învăţămîntului din Ciacova, jud. Timiş“
scrisă de profesorul şi directorul de liceu Trifu Petcu şi apărută la „Editura Orizonturi
Universitare“ din Timişoara în anul 2003. Un volum l-am primit de la doamna profesoară
Florica Petcu (născută Ştefi) cu dedicaţie şi, bineînţeles, cu semnătura domniei sale.
Fotografiile şi vederile sînt vechi şi mai noi, donate şi puse la dispoziţie de diferiţi ciacoveni
– pentru care le mulţumesc – sau făcute de mine. (n.t.)
*
Morţii Ciacovei în deportări.
-6 bărbaţi şi 4 femei au rămas îngropaţi în pămînt rusesc.
-87 familii (217 persoane) din Ciacova au fost deportate în Baragan
-11 familii (27 persoane) din Obad au fost deporate în Bărăgan.
-4 persoane din Ciacova au îngrăşat pămîntul Bărăganului.
Numărul de familii şi de persoane deportate în Bărăgan din Ciacova şi localităţile
dimprejur:
În Baragan au fost deportate 138 familii, cuprinzînd 398 persoane. Au fost necesare 110
vagoane care au pornit din gara Ciacova.
87 familii cu 217 persoane din Ciacova
11 familii cu 27 persoane din Obad
40 familii cu 154 persoane din Petroman.
Mai departe a fost nevoie de;
28 vagoane pentru 25 familii cu 110 persoane din Cebza şi Macedonia
44 vagoane pentru 50 familii cu 197 persoane din Ghilad
71 vagoane pentru 78 familii cu 234 persoane din Tolvădia
49 vagoane pentru 53 familii cu 174 persoane din Voiteni.
De la această deportare în masă nu a făcut excepţie nici una din naţionalităţile trăitoare în
Banat.
Năpasta i-a lovit pe toţi cu aceeaşi putere. Procentajul este diferit, asta este adevărat, dar toţi
cei deportaţi au suferit la fel de foame şi de frig. Şi toţi care au murit şi sînt îngropaţi în
pămîntul Bărăganului nu au un mormînt unde să li se poată aprinde o lumînare.
Folosul acestei deportări? Înfiinţarea de noi localităţi în Bărăgan, acumularea de către stat a
caselor şi averilor celor plecaţi şi, dacă vrem să fim răi – ceea ce şi dorim – îngrăşarea
pămîntului cu morţii noştri.
Felul în care au fost deportaţi este aproape identic în hidoşenia lui cu modul de deportare al
nemţilor în URSS. în vagoane de animale, unde mureau primii deja în drum spre ţinta pe care
oricum nu o cunoşteau.
Citat din domnul profesor Trifu Petcu:
„După cinci ani adie în sfîrşit o boare primăvăratică, chiar dacă la noi iarna era abia la
început şi se părea că însăşi oamenii s-au schimbat. Numai că reîntoarcerea celor deportaţi nu
s-a făcut în sunet de fanfară, ci tăcut şi în linişte. Veneau, cîţi au supravieţuit, traşi de un dor
inexplicabil de casă. Mulţi bineînţeles că nu şi-au mai găsit casa cum au părăsit—o – dacă au
mai găsit-o. Ce le rămînea altceva de făcut decît să o ia de la început şi, cu mîinile lor
învaţate la muncă, să-şi construiască o nouă „casă“, un nou „acasă“. La sfîrşitul anului 1955
au avut voie să se reîntoarcă mai întîi sîrbii, ca urmare a împăcării între fraţii slavi: URSS şi
IUGOSLAVIA. Ceilalţi abia în primăvara anului 1956...“
Aici încheiem noi citatul din prof. Petcu. Credem că spune destul despre situaţia din acea
perioadă.
Notă! Plecaţi în 1951 – reveniţi în 1956... Nu a ajuns suferinţa războiului, care nici ea nu a
iertat pe nimeni? Mai trebuia şi această suferinţă, ca să se ajungă într-adevăr la nivelul
viselor aberante ale „tatucului“ Stalin. (n.t.)
Nici pîna azi guvernele României nu şi-au cerut scuze şi nici nu s-au gîndit la recompensarea
pagubelor provocate ori la redarea celor confiscate, în orice ar fi constat ele. Doar după aşa-
zisa revoluţie din 1989 s-au făcut cîţiva paşi – foarte anemici – în această direcţie, de
exemplu sub forma unui plus la pensii pentru bătrînii care mai trăiau.
*
Notă! În ce priveşte primarii şi „notarii“ primăriilor în istoria Ciacovei, nu dorim să facem o
listă, deoarece în primul rînd NU ESTE COMPLETĂ, iar în al doilea rînd această listă,
actualizată, se poate face oricînd de oricine. Trebuie doar căutat în arhivele primăriei
Ciacova şi a localităţilor aparţinătoare, care au avut primarii proprii. Menţionăm că primăria
a avut în grijă şi „pandurii“, care erau un fel de jandarmi şi aveau în grijă ordinea şi siguranţa
populaţiei. Nici judecătorii şi notarii Ciacovei nu dorim să-i enumerăm. Şi aceste date există
şi se pot vedea. (n.t.)
*
Alte date care pot prezenta interes general.
-1975 – 107 legături (posturi) telefonice – 47 oficiale + 60 particulare;
-1982 – 172 legături (posturi) telefonice – 51 oficiale + 121 particulare;
-1995 – 280 legături (posturi) telefonice – 38 oficiale + 242 particulare
*
-1852 1 aprilie – înfiinţarea primului cor la Lugoj:
-1854 – înfiinţarea în Ciacova a unui cor bărbătesc, al doilea cor din Banat (!);
-1856 – Timişoara;
-1863 – Oraviţa;
-1870 – Resiţa etc.
Deci Ciacova a avut „al doilea cor“ în întreg Banatul.
„Reuniunea româna de cîntări“ a luat fiinţă în anul 1875, prin învăţătorul Traian Brătescu.
Acest cor românesc era foarte activ şi a avut o activitate prodigioasă şi de mare efect la
public în anii care au urmat.
În toamna anului 1882 s-a organizat o „Sărbătoare a cîntecului“ cu vestitul tenor Nicolae
Popescu din Caransebeş şi în colaborare cu „Corul ţărănesc“ din Cebza.
La „Sărbătoarea cîntecului“ din anul 1884 s-a cîntat, printre altele, „Cîntecul ginţii latine“.
În aprilie 1885 a avut loc o altă serbare comună a cîntecului cu corul din Cebza dirijat de
Karl Scherer.
Balul romănesc din 1887 (în incinta hotelului „Rößl“), căruia i-a urmat un „Bal folcloric“ a
adus din încasari o suma considerabilă de bani, care s-a împărtţt, fiind donată cîte o jumătate
„Crucii roşii“ din Ciacova şi „Uniunii române“ din Timişoara.
Înecpînd din acel an au avut loc în Ciacova nenumărate „Baluri“, organizate cu diferite
ocazii, toate avînd o afluenţă mare de public şi un succes financiar deosebit. De exemplu
„Balul rugii“, care se ţinea în jurul datei de 27 august a fiecărui an, deoarece calendarul era
înca cel vechi, deci ca la concetăţenii sîrbi. La fel şi „Balul revelionului“, care se ţinea pe
data de 12 ianuarie.
Cu ocazia sfinţirii steagului „Asociaţiei române de cîntare“ din Ciacova pe data de 27 august
1889 au fost invitate vestitele coruri din Chizătau şi Izvin.
Dirijorul Ilie Munteanu înfiinţează în luna august 1891 orchestra sa „Capela“.
În noiembrie 1904 a avut loc o „Seară folclorică“, care s-a sfîrşit cu un mic scandal.
Învăţătorul Ioan Gruiescu a fost acuzat că ar fi îndemnat („aţîat“) orchestra să cînte
„Deşteaptă-te, Române“.
La serile muzicale ale Ciacovei erau invitaţi de multe ori nume sonore ale vremii. De pildă în
anul 1905 a cîntat la Ciacova baritonul Nicolae Corfescu de la Opera din Bucureşti
La sfinţirea bisericii Ortodoxe Române din Ciacova în septembrie 1905 a fost invitat vestitul
cor din Lugoj, sub conducerea celebrului şi foarte îndrăgitului compozitor Ion Vidu.... (text
netradus – n.t.)
Pe data de 15 august 1911, asociaţia muzicală română a dăruit corului sîrbesc un steag care,
într-o atmosferă festiva, a fost sfinţit, corurile reunite fiind de faţă.
După primul război mondial activitatea culturală din Ciacova a înflorit cum nimeni nu s-a
aşteptat. Corul românesc a ajuns să aibe succese care au depăşit cu mult graniţele Ciacovei,
şi asta sub conducerea dirijorului său, Vasile Rebigea.
„Societatea sîrbă corală“. Nu se ştie exact cînd a fost înfiinţată, dar se presupune că a
existat înaintea înfiinţării celei româneşti. Şi concertele acestei societăţi au fost evenimente
foarte gustate de întreg publicul ciacovan, indiferent de naţionalitate.
Sigur este că în anul 1883 a avut loc o serbare corală a acestui cor. Iar de-atunci aproape în
fiecare an. Şi la fel de sigur este că după atentatul de la Saraievo (declanşarea primului război
mondial) toate societăţile sîrbeşti au fost obligate să-şi încheie activităţile.
Corul maghiar din Ciacova are în luna septembrie 1887 prima apariţie în public, însa se
conosc foarte puţine date despre apariţii ulterioare. Se cunosc în schimb multe date despre
organizări şi reorganizări ale acestui cor. Nu este clar dacă această „slăbiciune“ a acestui cor
este dependentă (poate) de numărul redus al maghiarilor din Ciacova în această perioadă, sau
de faptul că maghiarizarea corului german a fost „încheiată“ şi deci nu s-a mai socotit
necesară nevoia unui cor „maghiar“ de sine stătător.
-1899 a fost înfiinţată „Asociaţia populară a cititorilor“, iar tot de atunci exista în Ciacova o
bibliotecă „populară“, deschisă tuturor. Biblioteca a avut, la deschidere, un număr de 265 de
cărţi la dispoziţia publicului cititor. Acest număr a crescut pîna în anul 1913 la cifra de 1350,
ceea ce însemna foarte mult. În medie citea un membru cîte 10 cărţi anual. (şi asta în 1913!
Azi oare cîţi or fi? n.t.)
O dată cu venirea comuniştilor la putere i-a sunat ceasul şi bibliotecii din Ciacova.
Nenumărate cărţi, dar în primul rînd TOATE cărţile în limba germană, au fost confiscate şi
distruse bucată cu bucată la jandarmerie.
„Formaţia de pompieri voluntari Ciacova“.
A fost înfiinţată, după cum s-a menţionat, în anul 1881. Această formaţiune se afla printre
primele înfiinţate în Banat.
Printre acţiunile pompierilor ciacoveni care au făcut vîlvă datorită lucrărilor foarte bine
executate de pompieri sînt numite focul mare de la Liebling, unde 36 de case au căzut pradă
flăcărilor, şi la incendiul teatrului din Timişoara din anul 1920.
La concursurile între formaţiuni din diferite localităţi, ciacovenii au luat nenumărate premii,
şi asta deja în anul 1926 la concursul zonal de la Deta – locul I!
Nota! Din păcate nu sînt trecuţi toţi comandanţii (cu anii respectivi) formaţiunii de pompieri
voluntari din Ciacova în aceasta carte. Poate nici nu se pot găsi. Dar aceste date – dacă ele
există - le poate afla un interesat (şi iubitor de istorie al locului natal) din actele (speră) încă
existente în Ciacova. (n.t.)
În Ciacova au mai existat şi alte societăţi, asociaţii şi cluburi, dintre care notăm cîteva:
„Societatea Crucii Roşii“, înfiinţată în 1883. Se ştie că în anul 1905 Emilia Magdici a donat
societăţii un mijloc de transpot pentru bolnavi.
„Societatea muncitorilor, bolnavilor şi invalizilor“, înfiinţată în anul 1885.
„Societatea ţărănească din sudul Ungariei“ înfiinţată în anul1885.
Cluburi sportive în Ciacova.
-„Clubul de gimnastică“ înfiinţat în anul 1885;
-„Clubul bicicliştilor“ înfiinţat în anul 1898;
-„Clubul de fotbal“ înfiinţat în anul 1906;
-„Clubul de tenis“ înfiinţat în anul 1909; terenurile sale s-au aflat pe locul unde azi se află
ştrandul;
-„Clubul elevilor“ – un club sportiv înfiinţat de elevi de toate limbile din Ciacova în iulie
1911; punct forte: atletism.
-„Clubul de ţintaşi“, înfiinţat (probabil) în anul 1886;... (text netradus)
-„Clubul vînătorilor“ înfiinţat în anul 1887; mulţimea lupilor în zonă a grăbit înfiinţarea;...
(text netradus).
*
Ziare în Ciacova.
Începînd cu anul 1881 Ciacova a avut presă proprie, inclusiv tipografie proprie, şi bineînţeles
librărie.
-„Csakovaer Wochenblatt“ („Foaie săptămînală Ciacovană“) – ziar sptămînal care era o
copie a unui ziar de limbă germană din Vîrşeţ, dar tiparit în Ciacova în tipografia fraţilor
Chudy.
-„Csakovaer Zeitung“ („Ziarul Ciacovei“) – ziar săptămînal de limbă germană, publicat de la
1 octombrie 1882 pîna la 5 ianuarie 1902.
-în anul 1899 tipografia trece de la fraţii Chudy la Peter Gradl;
-„Csakova es Videke“ („Ciacova şi împrejurimile“) – ziar săptămînal de limbă maghiară,
publicat din data de 1 ianuarie 1903 pînă la 26 decembrie 1915. Ziarul acesta a fost de fapt
„continuarea“ ziarului german mai sus amintit;
-„Csakovaer Rundschau“ („Orizont ciacovan“) – trebuia să apar începînd cu anul 1910. De
ce publicaţia nu a ajuns sub tipar, nu s-a putut afla;
-„Csakovaer Lebende Zeitung“ („Ziarul viu al Ciacovei“) – ziar editat de asociaţia femeilor
şi de asociaţia fetelor din Ciacova pe data de 8 februarie 1931. Acest ziar a apărut probabil şi
în alţi ani, dar date concrete nu există;
-„Tschakowaer Zeitung“ („Ziarul Ciacovei“ - scriere noua a numelui localităţii) – apare în
anul 1934.
Românii şi sîrbii nu au avut în Ciacova un ziar propriu. Mare popularitate au avut însa foile
„Replica“, „Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria“ şi „Luminătorul“.
Nici dupa cel de al II-lea război mondial Ciacova nu a avut presă de limbă română sau sîrbă
proprie.
În anul 1892 între 21 octombrie şi 2 noiembrie au loc percheziţii în localităţile Ghilad, Obad
şi Petroman, căutate fiind numere ale ziarului „Replica“, inclusiv la avocatul ciacovan Lazăr
Simon. În „Luminătorul“ s-a scris pe larg despre aceste percheziţii cît şi despre
interoigatoriile preotului român-ortodox din Ghilad Aureliu Drăgan şi a învăţătorului
Biruescu din Ghilad. Inclusiv casele preotului ortodox din Obad şi Ghilad au fost cercetate.
S-a intentat proces împotriva avocatului Lazăr Simon din Ciacova din cauza >facerii publice
a foii „Replica“<. Aşa a fost înteleasă libertatea „ne-maghiarilor“ din Banat în regatul
Ungariei şi de asemenea asta a fost libertatea presei din acea perioadă. Poate că şi motivul
renunţării la apariţia revistei „Csakovaer Rundschau“ din Ciacova,
Notă! Începind cu anul 2006 luna August ziua 16 (Nr.1), Ciacova ARE un ziar de limbă
româna! „Cetatea Ciacovei“! Ziarul este un ziar bilunar şi este editat de domnul Mihai Aurel
Ianoşel pe cheltuială proprie şi pus la dispoziţie publicului în mod gratuit! La mulţi ani şi
bogdaproste! (n.t.)
Tipografii.
Tipografiile au apărut în Ciacova după anul 1880. Prima tipografie cunoscută a fost cea a
editorului, tipografului şi istoricului Franz Julius Wettel. A adus maşinile şi a pus în
funcţiune tipografia în anii 1880-1881 în Ciacova. Era pe actuala stradă Balcescu la nr.22.
După citeva luni a vîndut tipografia fraţilor Chudy, tipografi de meserie. Această tipografie a
fraţilor Chudy a existat din 1881 pîna în 1899 şi acolo s-a tipărit şi ziarul „Csakovaer
Zeitung“ („Ziarul Ciacovei“).
Tipografia „Peter Gradl“ este urmaşa tipografiei fraţilor Chudy, şi anume din anul 1900 pînă
prin 1918.
Tipografia „Julius Grammer“ a urmat tipografiei „Gradl“. A funcţionat pînă în anul 1926.
Tipografia „Alecsandar Protici“ i-a urmat tipografiei „Grammer“ şi a funcţionat pînă în anul
1944. Protici s-a căsătorit cu fiica lui Grammer. În această tipografie au apărut toate
publicaţiile şi documentele necesare Ciacovei în toate cele patru limbi: română, germană,
maghiară şi srbă.
Librării.
Este dovedit că din anul 1880 exista o librărie în Ciacova.
-Librăria „Wettel“ (1880-1991)
-Librăria „Fraţii Chudy“ (1881-1899)
-Librăria „Peter Gradl“ (1900-1918)
-Librăria „Josef Deutsch“ (1899-1918)
-Librăria „Josef Gammer“ (1918-1926)
-Librăria „Alecsandar Protici“ (1919-1944)
„Librăria noastră“ – librărie de stat în Romania postbelica (1948-1989).
Ciacova NU are astăzi librărie.
*
Medicina în Ciacova în perioada 1717-1800.
Chirurgi (medici) de district:
-1737-1768 – Franz Paul Kapaun (Copaun);
-1773-1779 – Johann Michael Friedrich Schubert
-1779-1782 – Paul Johann Schneeberger;
Medici comunali şi ai districtului:
-(?)-1730 – Johann Wilhelm Rack;
-1730-1737 – Franz Withig;
-1748-1763 – Josef Kapaun (Copaun);
-1767-1775 – Johann Richard Leber;
-1768-1769 – Andreas Götzer.
Epidemii în Ciacova:
Ciuma: 1738-1739
Scorbut: 1803-1804
Tifus şi disenterie: 1809
Holera: 1831 – 1836 – 1849 – 1859 – 1866 – 1873
Pojar: 1886 – 1890 – 1897 – 1900.
Difterie: 1892 – 1893 – 1894 – 1915.
Medici în Ciacova între 1800-1918:
Medici comunali:
-1820-1827 – Felix Scheiz;
-pe la 1828 – Moritz Engel;
-1841-1847 – Adolf Rudolf Cornelius Wittmer (Vittner);
Medici dr. în Ciacova după 1944.
Directori:
-dr.med.Adalbert Awender;
-dr.med.Matthias Ströbl – 1951-1953;
-dr.med. Alexandru Ghelner – 1953-1981 (născut 1925 – decedat 1006);
-dr.med. Marta Zehan – 1981-199(?)
-dr.med-Nicolae Cebuc – (199?)-1996;
Director azilul de bătrîni pe la sfîrşitul anilor ´60 şi începutul anilor `70: dr.med. Alexandru
Babescu.
Medici-doctori:
-Ilie Arcan (chirurgie);
-Adalbert Awender;
-Alexandru Babescu;
-Beligan (?) (stomatologie);
-Ladislau Borghida (interne);
-Pius Brînzeu (chirurgie);
-Nicolae Cebuc (interne);
-Mircea Cernescu (O.R.L.);
-Liviu Cristea (oftalmologie);
-Elisabeta Doboşan (stomatologie);
-Frank (ginecologie);
-Alexandru Ghellner (pediatrie);
-Liviu Gruiescu (ginecologie);
-Andreas Gutfreund (medic laborant);
-Emil Jagodic (stomatologie);
-Hans Kreppel (radiologie);
-Kuhn (ginecologie);
-Jannis Kuzinas (radiologie);
-Laichici (pediatrie);
-Cornel Laichici (stomatologie);
-Laub;
-Linepitz (stomatologie);
-Petru Manciu;
-Ion Meclejan;
-Elena Doina Moga (medic laborant);
-Gheorghe Moga (ginecologie);
-Ana Nemoianu (oftalmologie);
-Cornel Nucă (generala);
-Sava Panin;
-Ecaterina Parotă;
-Pavel Racoveanu (oftalmologie);
-Corina Rebigea;
-Sarmeşiu (chirurgie);
-Valentin Şerbu;
-Arthur Silberger;
-Ivan Somlo (O.R.L.);
-Matthias Ströbl;
-Ioan Tărfăloagă;
-Tausch (sau Taus);
-Elena Ţurcanu (pediatrie);
-Ana Florica Zehan;
Personal sanitar:
-Csicos;
-Maria Efrim (moaşă);
-Gheorghe Gogoşan;
-Rosalia Gruiescu (moaşă);
-Elena Jivan;
-Josef Lesch;
-Serafim Moraru;
-Peter Muth (tehnician dentar);
-Andreas Schackmann (tehnician dentar);
-Brigitte Schulz (soră);
-Victorita Spăriosu-Tudoran;
-Maria Toma (moaşă);
Medicina veterinară în Ciacova.
Pîna prin secolul 18-19 animalele bolnave erau îngrijite de „lecuitori“, deci de amatori care
se pricepeau mai mult sau mai puţin la leacuri şi vindecări: ciobani, ţărani, văcari. În Ciacova
şi în împrejurimi erau unii foarte buni şi deci şi foarte vestiţi.
Într-a doua jumătate a secolului 19, a apărut medicina veterinară şi în această zonă, deci
îngrijirea animalelor bolnave a revenit unor „veterinari“, oameni care au învăţat această
meserie. Igiena cărnii era de primă importanţă.
Veterinari în Ciacova, toti medici:
-pe la 1855 – Wilhelm Karl Lammer; în perioada 1885-1912 directorul şcolii agricole
Ciacova;
-pe la 1885 – dr. Georg Eckert;
-pe la 1888 – dr. Josef Mathe;
-1903-1911 – dr. Ludwig Staar;
-1905-(?) – dr. Martin Diamant;
-1909-(?) – dr. Nikolaus Diamant;
-1911-1912 – dr.Moritz Sidon;
-1911-(?) – dr. Martin Denes;
-1912-(?) – dr. Lajos Tarjan;
-Martin Pollereczky;
Între războaie:
-dr.Martin Denes;
-dr. Franz Gruber;
-dr. Adam Mussar;
-dr. Mircea Băltăceanu;
-dr. Josef Walter;
După 1944:
-dr. Mircea Băltăceanu;
-dr. Ştefan Polverejan (directorul „Circumscripţiei sanitare veterinare“, mai tîrziu „Direcţia
sanitară veterinară“;
-dr. Ilie Suciu;
Farmacii.
Despre farmaciile din Ciacova am scris deja mai sus. Revenim spre a da mai multe
amănunte, care, poate, sînt destul de interesante pentru viaţa Ciacovei.
O dată cu construcţia cazărmii şi sosirea militarilor în Ciacova, a ajuns aici şi prima
farmacie, o „farmacie de campanie“, dar de care profita bineînţeles şi populaţia civilă.
Farmacia „La Sfînta Treime“.
Printre primele 18 farmacii de pe teritoriul actualului Banat s-a numărat şi farmacia privată
„La Sfinta Treime“ din Ciacova. Proprietarul şi locul în care a fost construită în 1795 nu ne
este cunoscut. Numele farmaciei nu a fost dat din întîmplare, ci dat farmaciei „în ton“ cu
biserica romano-catolică, care era sub patronajul „Sfintei Treimi“. A fost a 9-a farmacie
înfiinţată în Banat. Înaintea ei s-au deschis cele din Timişoara, Arad, Comloş, Becicherecul
Mare, Vîrşeţ, Lugoj şi Pancevo.
Proprietarii farmaciei „La Sfînta Treime“ în decursul timpului:
-1795-1880 – necunoscuţi; (din „conscripţie“ se cunosc doar doi, care au practicat în
Ciacova: Ignaz Ortmann şi Georgije Zina.
-1880-1889 – Ladislau de Doby;
-1889-1903 – Toldy;
-1903-1907 – Richard Tikatsch + Wilhelm de Koritics; în această perioadă de tristă amintire
farmacia poartă numele de „Gyogyszertar & Vegyeszeti Laboraturium >Szentharomsag<“;
-1907-1937 – Richard Tikatsch;
-1929-1948 – Richard Tikatsch + Octavian Albu; în aceasta perioada farmacia se numeşte
„Farmacia Richard Tikatsch >La Sfinta Treime<“;
Între 1948 şi 1990 în spaţiul farmaciei era incadrată „Libraria noastră“. 1990-1992 încăperile
au stat goale. În 1992 a avut loc o licitaţie. Familia Polverejana a cîştigat licitaţia şi de atunci
există din nou farmacia „La Sfinta Treime“, farmacistă fiind doamna Zoia Polverejan
Farmacia „La Crucea de Aur“.
Începînd din anul 1888 exista în Ciacova o a doua farmacie, în Piaţa Principala / Piaţa Mare /
Piata Cetăţii de azi. Această farmacie a fost la fel de frumos mobilată ca şi cealaltă. Şi azi
încă se văd mobilele şi este o atmosferă aproape ca acum o sută de ani, la înfiinţarea ei.
Proprietarii farmaciei „La Crucea de Aur“ în decursul timpului:
-1888-1897 – Emil Anyos;
-1897-1906 – Alexander Risztics;
-1906-1912 – Dionisie Negru;
-Octombrie 1911 împreuna cu Marcell Schwimmer;
-1912-1921 – Emanuel Schwab;
-1921-1948 – Michael Werth;
„Farmacia nr. 22“ – fosta „La Crucea de Aur“.
Începînd cu 11.06.1948, după naţionalizare, această farmacie a fost denumită „Farmacia nr.
22“.
În perioada care a urmat au fost următorii farmacişti:
-1948-(?) – Ella Haas + (?) Vasarhely;
Au urmat:
-Süß (?);
-Isaak Berger;
-1956 – Edmund Salamon;
Alfred Tahorsky;
-1956-1988 – Zoia Polverejan;
-Adalbert Csiszar;
-Rodica Jichi;
1990 farmacia este din nou privatizată. Se numeşte „Medeea“ şi farmacistă este Rodica Jichi.
Farmacia „Schmidt“.
După 1918 a funcţionat în Ciacova încă o farmacie, e drept că doar cîţiva ani. Probabil că în
timpul „crachului“ mondial al anilor `29/`30 a trebuit să-şi închidă porţile.
Farmacistul, Georg Schmidt, din fost proprietar, a devenit farmacist în farmacia lui Tikatsch.
Era cunoscut sub numele de Gyuri-bacsi.
Farmacia „Bălănescu“.
În timpul celui de-al II-lea război mondial s-a deschis înca o farmacie, şi anume farmacia
„Bălănescu“ care a funcţionat lînga banca „Banca Poporală S.A.“. După neînţelegeri avute
cu moştenitorii farmaciei „Tikatsch“, a părăsit această clădire, mutîndu-se în alta, destul de
aproape. Această farmacie a fost naţionalizată după război – 1948.
Farmacia spitalului.
Spre sfîrşitul anului 1948, spitalul Ciacovei deschide o farmacie proprie în (de-acum) fosta
farmacie „Bălănescu“ şi o numeşte „Farmacia spitalului“. Farmacist a fost Michael Werth.
După moartea sa, a preluat-o Rodica Jichi, care a condus-o pînă la desfiinţare în anul 1988.
Aici a mai lucrat şi farmacistul Ion Teodorescu.
*
Notă! Următoarele rînduri sînt scurtate de mine. Ţin doar să le amintesc, deoarece sînt parte
a istoriei Ciacovei. (n.t.)
„Odăile“ sau „Hodăile“ din jurul Ciacovei.
Numele vine de la cuvîntul maghiar „hodaly“, care înseamnă spaţiu mare. Poate însa veni şi
de la cuvîntul românesc „odaie“. Pentru că ţăranii cu suprafeţe mari şi foarte mari de teren
agricol nu-şi purtea permite să ducă zilnic atelajele şi maşinile agricole de la casa lor la locul
unde erau necesare, deci pe cîmp, şi deoarece nu le puteau lăsa nesupravegheate în plin cîmp,
au construit „curţi“ ţăraneşti afară în cîmp, care „funcţionau“ paralel cu „curţile“ ţăraneşti din
localităţi.
Un alt motiv era şi lipsa tot mai acută a braţelor de muncă în propriile familii. Motivul: moda
a „numai doi copii“ a prins rădăcini şi în zona noastra. Urmarea: muncile cîmpului nu mai
puteau fi făcute fără ajutor din afară.
Notă! Enumerarea acestor „odăi“ ar lua prea mult loc în această lucrare relativ modestă şi ca
dimensiune destul de mică. Şi oricum nu au o importanţă atit de mare. (n.t.)
Cele mai importante vrem totuşi să le notăm, şi anume doar cele din „preajma“ Ciacovei.
-„Odaia Wiener“ şi „Odaia Panic“ – în N-V;
-„Odaia Cristian“, „Odaia Diminescu“ şi „Odaia Göbl“ – N;
-„Odaia Wersching“ – puţin spre S;
-„Odaia Mladen“, „Odaia Biber“, „Odaia Juhasz“, „Odaia Rosulovici“ şi „Odaia Horsich“ –
dincolo de calea ferată Timişoara-Basiaş;
Ciacovenii români, sîrbi şi germani au avut pe la 1940 peste 70 de „odăi“ în proprietatea lor.
„Odăile“ au mai fost numite şi „tania“ de la cuvîntul maghiar „tanya“ = curte singură /
solitară / departe de alte curţi.
Notă! După amintirea „odăilor“, trebuie amintită şi cea mai tristă perioadă din viaţa ţăranilor
din zonă, perioada „colectivistă“. Bineinteles că va fi amintită şi „Statiunea de maşini şi
tractoare“, S.M.T.-ul. (n.t.)
1945 au fosr expropriaţi în primul rînd toţi ţăranii germani din zonă. Li s-a luat tot ce aveau,
inclusiv într-un număr imens de cazuri casele ce şi le-au construit sau le-au moştenit. Ca să
nu mai vorbim de fabrici, terenuri agricole, bănci, etc. Li s-a luat absolut tot. S-a considerat
de către majoritatea concetăţenilor ca fiind just aşa, deoarece erau nemţi, deci erau şi ei
vinovaţi de ce s-a petrecut în timpul războiului.
Însă începînd cu anul 1949 s-au deşteptat. Au văzut că nemţii au făcut doar începutul.
Naţionalizarea a ajuns şi la terenurile agricole ale tuturor celorlalţi, fără excepţie. Li s-a luat
tot ce aveau, terenuri, animale, atelaje etc. Toate au fost „unite“ în aşa zisele „Întovărăşiri
Agricole“, numite pe urmă „Gospodării Agricole Colective“ (GAC-uri), „Gospodării
Agricole de Producţie“ (GAP-uri), „Gospodării Agricole de Stat“ (GOSTAT-uri), „Staţiuni
de Maşini şi Tractoare“ (SMT-uri), „Staţiuni de Maşini Agricole“ (SMA-uri), „Staţiuni
Experimentale“. În acest fel, întreaga agricultură a fost adusă la nivelul şi stilul Uniunii
Sovietice. Chiar şi organizarea ei era după acelaşi model.
„Colectiva“, (cum o vom numi, ca să nu ne încurcam într-atîtea denumiri şi litere) a fost
condusă în Ciacova în decursul timpului de următorii:
-1958-1964 – Mihaly Sparing;
-1964-1966 – Ioan Gărdea;
-1966-1968 – Istvan Kenez;
-1968-1978 – Aurel Subu;
-1978-1982 – ing. Petru Drăgănescu
s.a.
Perioada aceasta a fost una cu „creşteri“, dar şi cu „scăderi“. Se cereau tot mai multe maşini
de la SMT, dar recoltele tot nu creşteau. Banii pentru maşini erau mulţi, dar nu se rentau.
Următorii au fost directori ai SMT-ului în decursul timpului:
-1953-1954 – ing. Ionel Catuna;
-1954 – Ioan Ştefan;
-1954-1956 – Ferenc Koczka;
-1956-1964 – Iuliu Pop;
-1964-1980 – ing. Stelian Udrea;
-1980-1985 – ing. Nicolae Mateş;
-1985- pina azi – ing. Petru Doboşan;

Vestită şi foarte apreciată a fost cantina SMT-ului, pentru mîncarea bună ce o servea la preţ
foarte convenabil celor înscrişi.
Notă! În Ciacova au trăit si muncit foarte mulţi meseriaşi, şi asta în toate timpurile. Aproape
că nu exista meserie care să nu fi avut reprezentant şi în Ciacova. Însa a-i enumera pe toţi ar
umple zeci de pagini, ceea ce de fapt nu este scopul acestor rînduri. Oricum, trebuie
menţionat că toţi aceşti meseriaşi, mici sau mari, şi-au adus contribuţia de netăgăduit la
înflorirea Ciacovei şi la sporirea bunăstării populaţiei sale. Este de netăgăduit: Ciacova a fost
unul din tîrgurile (sau comună, dacă doriţi) cele mai frumoase ale Banatului, din acest motiv
fiind şi de o importanţă deosebită.
Nu putem să nu amintim o meserie fară de care multe amintiri nu ar mai exista pînă azi. Este
vorba de meseria de fotograf. (n.t.)

Fotografi în Ciacova.
-1882 s-a deschis în Ciacova primul atelier fotografic. Primul fotograf nu este cunoscut cu
numele. Urmatoarele nume sînt cunoscute şi, unele, poate şi azi:
-1923 – Karl Gregor, Josef Janza;
-1938 – Karl Gregor, Josef Janza;
După 1945:
-Karl Gregor, Dorina Moldovan.

Notă! Alte date nu există în aceasta monografie. Acestor meseriaşi trebuie sa li se poarte
recunostinţă pentru ca prin munca lor au lasăt – în decursul timpului – amintiri de neşters,
care altfel de mult ar fi intrat pe fagaşul trist al uitării.
Vom încerca să înşirăm doar meseriile practicate în Ciacova (n.t.).
Meserii în Ciacova, în ordine alfabetică:
Arhitect
Asistenţi, asistente (în diferite meserii)
Aurar
Bancher
Bijutier
Birtaş („restaurator“, cum se zicea pe vremuri)
Blănar
Brutar
Cadre ale armatei
Cazanari
Ceasornicar
Cîrnăţar
Cizmar
Cofetar
Conditor
Covaci
Croitor (dame, bărbaţi)
Doctor med. umană
Doctor med. veterinara
Dogar
Educatoare
Electrician
Fotograf
Friser
Funier
împletiror (coşuri)
Învăţător
Jandarmi (cu deviaţiile respective de poliţist, miliţian)
Lăcătuşi
Lumînărar
Măcelari
Morari
Negustor
Neguţător de animale
Olar
Pălărier
Pantofar
Pielar
Pieptănar (pieptene se făceau de obicei – dar nu numai – din os)
Pietrar
Poştas
Preoţi (ai diferitelor biserici)
Profesor
Sifonar
Sitar
Şofer (profesionist)
Strungar
Tăbăcari
Tapiţer
Ţărani
Technician, techniciană (în diferite meserii)
Ţesător
Tîmplar
Tinichigiu
Tipograf
Transportor
Vopsitor
Zidari
Zincar
Zugrav
Şi înca multe altele. Pentru ambele sexe!
Notă! Multe meserii par azi ca fiind absurde. Însă în decursul timpului aceste meserii au
existat cu adevărat. (n.t.).
*
Notă! Majoritatea datelor de faţă sînt scoase şi traduse din cartea monografică a Ciacovei
„Tschakowa – Marktgemeinde im Banat“
Editată de asociaţia şvabilor ciacoveni din Germania, scrisă şi culeasă de Wilhelm Josef
Merschdorf, care a lucrat ani de zile prin arhivele de la Timişoara, Budapesta, Viena şi în
altele, adunînd documente – şi măturii de la ciacoveni de toate limbile începind cu anii `60 ai
secolului trecut.
Îmi este o cinste şi o onoare ca, la propunerea domnilor Mihai Aurel Ianoşel şi Bogdan
Seculici să traduc aceste rînduri. Cu umilele mele puteri m-am pus pe treaba şi sper ca aceste
rînduri să trezească în ciacoveni din nou încrederea în viitorul locului natal, să îi îndemne să
pună mîna, cum se făcea pe vremuri, şi dacă nu se poate altfel, atunci prin muncă voluntară –
cum se face în toată lumea civilizată – să refacă ceea este de refăcut prin muncă. Banii
necesari pentru lucrări mari şi importante, cum ar fi întreaga infrastructură a celor cinci
localităţi, aceşti bani trebuie procuraţi, dar asta nu stă în puterea cetăţenilor ci a
administraţiei. Doresc tuturor cetăţenilor, locuitorilor Ciacovei, Petromanului, Obadului,
Cebzei şi Macedoniei să ajungă cît mai curînd să fie atît de mîndri de satul/oraşul lor cum au
fost cei cu cîteva generaţii în urmă. Nici unul din cei duşi dintre noi nu a resemnat vre-odată.
Nici unul nu a stat cu mîinile în poală. Fiecare a pus mîna, în măsura posibilităţii sale, şi a
ajutat. Şi ceea ce s-a făcut, s-a făcut pentru COMUNITATE, nu pentru comunişti sau
chiaburi sau bogătani.
Multă sănătate, noroc şi fericire tuturor celor ce trăiesc pe aceste meleaguri din partea
traducătorului acestor rînduri.
Cu deosebit respect.
Al. Stefi,
fiu de învăţtori din Ciacova şi vesnic CIACOVAN.
*
Pentru că în Ciacova au trăit şi trăiesc atîtea „neamuri“ laolaltă, doresc să închei această
traducere cu cîteva versuri, scrise în limbile lor originale.

Şinstîrie
Dăzlieg baerile-nodacie
La straiţa dă cărmjini
Şî scot-un pecec dă hîrcie
Şie-m´ triemură ca frundza-n mîni.
Cînd vîntu toamna rujinie
O fluştură pîn-o căgia,
Suşiesc pră fila gălbiejîtă,
Sciarsă dă vriemi: „Văsiova“.
Şî gînd pios ´m-aduşie´n mincie
Pră „Tata Oancea“ ăl bătrîn
Şie graiu dulşie-al ăstor plaiuri
L-o supz dă la al mumii sîn.
Şî l-o lăsat ca moşcenirie
Şî altora să-l propăjiască
Ca vorba noastră bănăţană
Nişi cînd să nu să prăpăgiască.
Cuvinie-se dară şinstîrie
Să-i dăm ăluia şi-o lăsat
Prîn pana lui, şî obişieiu´
Şî rînduială dîn Banat.
Poezie în grai bănăţean dedicată marelui poet bănăţean Petru E. Oancea (Tata Oancea) din
Vasiova
de Ioan Olariu
Ciacova, 1978

Tavolbol
Kis lak all a nagy Duna menteben;
Oh mi draga e lakocska nekem!
Könnyben uszik ket szemem pillaja,

Valahanyszor emlekszem reaja.

Bar maradtam volna benne vegig!


De az embert vagyai vezerlik;
Vagyaimnak solyomszarnya tamadt,

S odahagytam öslakom s anyamat.

Sandor Petöfi
СОКО ΛЕΤИ ΒИСОКО

Gili Popularo
Talao plai o zăleho
Baro abean rromano
Akărănma te kălau
Me phenau că cijea nau

Hai dui desu dui ciumidau


Mîndro kio mui
Kio mui kai kandel sucar
Sat e lulugi andai bar

Nakumide mando drom


Kă dikălma mănro rrom
Nakumide mol-nde bar
Kă dikălma mănră phral

Talao plai o zăleho


Baro abean rromano
Akărănma te kălau
Naima kărea te morau.

Cîntat de Mihai Novacovici (58 ani)


Notat de Cornel Resmeves.
Lehrer sein
Lehrer sein heißt Künstler sein,
Heißt nach ew´ger Schönheit Normen
Eine Kinderseele formen.

Lehrer sein heißt Bergmann sein


Und aus tiefem Schachte heben
Reiches Erz empor an´s Leben.

Lehrer sein heißt Gärtner sein


Und im stillen Heiligtume
Hüten manche zarte Blume.

Lichte Wonnen erntet ein,


Wer`s versteht, LEHRER zu sein.

Nikolaus Doggendorf
1995

Notă! Doresc să se găsească un iubitor de poezie şi cunoscator al acestor limbi care să


traducă aceste versuri în fiecare dintre limbile folosite. Cuvîntul este cel mai mare bun pe
care îl are OMUL şi doar el pe lume. (n.t.)

Explicaţie.
Toate NOTELE sînt scrise de traducător, cu menţiunea finală (n.t.), ceea ce înseamna „nota
traducătorului“. Nu-mi permit să scriu cuvinte şi sa le substitui unei asemenea lucrări de o
calitate inestimabilă. Sper doar că am putut contribui cu munca mea depusa, la o întelegere
mai mare a istoriei Ciacovei, a acestui loc binecuvîntat de Dumnezeu şi atît de frumos cum
rar găseşti altul ca el pe lume.
Mă închin în faşa moşilor şi strămoşilor care au trăit pe această glie şi care au contribuit la
mărirea şi înflorirea acestui loc. Sper că şi urmaşii, şi urmaşii urmaşilor acestora să le urmeze
exemplul.
Poate se vor mai face corecturi, dar ele vor fi doar spre mărirea şi sporirea calităţii acestei
traduceri.
Meritul oricum rămîne fără nici o îndoiala al regretatului domn Wilhelm Josef Merschdorf.
Pentru munca ce a depus-o timp de atîta amar de vreme întru scrierea acestei cărţi sper ca
Dumnezeu să-i dea pacea şi odihna de veci bine-meritată.
*