Ministerul Educatiei Tineretului si Sportului al Republicii Moldova

Universitatea Tehnica a Moldovei

Referat
Tema: Dezvoltarea Gindirii Politice in sec 19-20

A elaborat: Sincovschi Maxim gr. IMT-101

A controlat: M. Cartofeanu
 ETAPE ALE APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII

GÂNDIRII POLITICE IN SEC 19-20

Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este procesul

ce permite înţelegerea modului în care a apărut şi s-a dezvoltat politologia
ca ştiinţă.

• perioada postmodernă, când politologia se afirmă ca ştiinţă politică aparte

se prezintă sub forma unor centre ale puterii ierarhizate pe ansamblul vieţii
sociale; puterea se prezintă ca un fenomen gradual, cu intensităţi diferite;

• puterea şi lupta pentru obţinerea, păstrarea şi exercitarea ei sunt constante ale

devenirii umane, realizându-se cu surse şi mijloace diferite, în funcţie de condiţiile
concret istorice;

• îmbracă o varietate de forme, în funcţie de natura subsistemului social, de

caracterul activităţilor desfăşurate şi de specificul comunităţilor umane; astfel,
puterea poate fi: familială, economică, politică, civilă, militară, putere pe plan
naţional sau internaţional (la nivel regional, continental sau global); ea se poate
exercita asupra unui individ, asupra unui grup de indivizi sau asupra unei societăţi
în ansamblul său.

Aşa cum sistemul politic este un subsistem al vieţii sociale, tot aşa puterea

politică constituie un subsistem al puterii sociale.

„Puterea politică serveşte necesităţii de a asigura echilibrul diferitelor

colectivităţi ce alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor ce se
desfăşoară în interiorul ei. Scopul ei este aşadar de a asigura existenţa societăţii
şi posibilitatea dezvoltării ei“1.

Puterea cunoaşte un proces de determinare, ea rezultând din impor-tanţa menţinerii

echilibrului şi coeziunii interne ale oricărei societăţi.

Puterea rezultă însă şi dintr-o determinare, necesitate externă; fiecare

societate se află în legătură cu exteriorul, cu alte societăţi. Scopul puterii este,
în această situaţie, de a organiza alianţele şi apărarea, de a se afirma în raport cu
lumea exterioară şi de a afirma unitatea şi coeziunea, trăsăturile distincte şi
interesele comunităţii pe care o reprezintă.

Puterea politică prezintă anumite trăsături distincte care, bineînţeles, o

individualizează faţă de celelalte forme ale puterii:
asigură organizarea şi conducerea societăţii la nivel global – sarcinile puterii
politice sunt de a elabora decizii privind problemele fundamentale ale societăţii şi
de a le transpune în practică;

• prezintă capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii – datorită

caracterului său integrator, ea are forţa necesară de a cuprinde în sine şi de a-şi
subordona, ca resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere;

• se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii, prin Constituţie şi alte legi, la
nevoie impunerea ei putându-se realiza şi prin constrângere, în cazul în care
comunicarea şi convingerea (ca mijloace de promovare a puterii politice) nu
funcţionează.

Instituţiile şi mijloacele puterii politice

Puterea politică nu este o simplă noţiune ce face obiectul de analiză şi

dispută al comentatorilor politici. Ea este un fapt real. Permanent, oriunde
şi oricând, individul resimte efectele acţiunilor politice exercitate de cei care
deţin puterea.

Purtătorii puterii politice sunt instituţiile politice, ceea ce ne determină să

vorbim de un caracter instituţionalizat al puterii.

Instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea

politică şi normele privitoare la această realizare, precum preşedintele
statului, primul ministru, parlamentul etc. Aceste exemple constituie aşa-
numitele instituţii oficiale, stabilite prin Constituţie, alături de care se
manifestă şi instituţiile de fapt, precum: partidele politice şi grupurile de
presiune. Apariţia instituţiilor politice, perfecţionarea şi diversificarea lor
semnifică organizarea superioară a vieţii sociale.

Prin urmare, în sfera puterii politice intră

• puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza şi conduce

societatea în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în
raporturile cu alte comunităţi. De aceea, statul, cu principalele sale structuri
(legislativă, executivă şi judecătorească), reprezintă pivotul puterii politice;

• partidele şi alte organizaţii politice care, prin elaborarea unor opţiuni de

organizare şi conducere a societăţii, pot să asigure exercitarea guvernării
în stat;

• mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influenţare, au un mare rol

în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii.
Preşedintele statului. În cadrul sistemului instituţiilor constituţionale juridice şi
politice, şeful de stat ocupă un rol şi o poziţie dintre cele mai importante. În
condiţiile separaţiei puterilor, şeful statului poate fi însuşi titularul puterii
executive (cazul american), poate fi un arbitru între puterile statului, deţinând însă
şi anumite prerogative ce aparţin puterii executive (cazul francez) sau poate să
reprezinte un simbol al statului, o emanaţie a puterii legiuitoare, fiind responsabil
faţă de aceasta (cazul german sau italian). În statele care au păstrat forma de
guvernământ monarhică, şeful statului – monarhul ereditar – nu deţine
responsabilităţi politice. În aceste cazuri, guvernul este, de fapt, titularul puterii
executive, monarhul păstrând numai anumite prerogative legate de reprezentarea
statului în planul relaţiilor externe, păstrarea echilibrului între puterile statului şi
asigurarea continuităţii autorităţii statale.

Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România

trebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale
Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) se desprinde următoarea caracterizare a
preşedintelui României:

• reprezintă statul român, în relaţiile interne şi externe;

• este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale

a ţării; această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui
României, precum cele din domeniul apărării;

• veghează la respectarea Constituţiei şi la buna desfăşurare a autorităţii

publice.

Instituţia Guvernului ocupă unul din locurile cele mai importante în toate

constituţiile lumii, ştiut fiind faptul că el este, de regulă, titularul puterii
executive. Guvernul este consacrat în legile fundamentale ale statelor sub
denumiri diferite, precum cele de „cabinet“, „guvern“, „consiliu de miniştri“.
Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul că
executivul este format din una sau din două structuri. Cât priveşte şeful
guvernului şi acesta se prezintă sub denumiri diferite: „prim-ministru“,
„preşedintele consiliului de miniştri“, „cancelar“.

Guvernul este structura de referinţă în studiul raportului dintre puteri, pentru

că el conduce executivul.

Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută

legile în domeniile lor de activitate. De aceea, mai sunt denumite „de
domeniu“ sau „de resort“. Ele se subordonează guvernului.Organele
administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ-
teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele
executive superioare, dar şi (uneori) o subordonare pe orizontală faţă de organele
locale alese prin vot de către cetăţeni.
Autoritatea judecătorească. În sistemul separaţiei puterilor, puterii
judecătoreşti îi revin o serie de atribuţii esenţiale în garantarea bunei
funcţionări a tuturor mecanismelor statului, a garantării drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.

Încă din antichitate, conceptul de justiţie a fost asociat cu ideea de

dreptate, cu eliminarea oricăror abuzuri.

Regimurile totalitare – de toate nuanţele – au căutat să umbrească rolul

puterii judecătoreşti şi să o transforme într-o simplă „anexă“ a puterii
executive, să constrângă judecătorii, sub diferite pretexte (ideologice sau
din „raţiuni de stat“), să se abată de la îndatoririle lor fireşti şi să pronunţe
„dreptatea“ în spiritul anumitor interese politice. În statele democratice, rolul
justiţiei este însă covârşitor în garantarea instituţiilor statului de drept şi în
promovarea libertăţilor.

Independenţa judecătorilor – corect înţeleasă şi înfăptuită – este menită să

aibă un rol excepţional în garantarea tuturor instituţiilor statului de drept.

Aşadar statul este o componentă complexă a politicului, având rolul

decisiv în viaţa socială. Este alcătuit dintr-o serie de instituţii,
individualizate şi specifice.

Puterea politică se exercită prin diverse mijloace (politice, economice,

ideologice, juridice, militare etc.), aflate într-o strânsă interdependenţă.

Mijloacele puterii politice sunt capacităţi funcţionale ale instituţiilor cu

ajutorul cărora comunitatea asupra căreia îşi exercită
puterea esteadministrată, condusă şi controlată.

Constrângerea. Instituţiile politice se consideră îndreptăţite să apeleze la

constrângere când obedienţa nu se înfăptuieşte de bună voie. Ea este o metodă
extremă de impunere a voinţei puterii politice. Societatea în ansamblul ei sau doar
acei cetăţeni cărora nu le este atractivă supunerea sunt determinaţi să adopte
situaţii date, posibilităţile de alegere fiind drastic diminuate. În situaţii absolute se
aplică metode şi mijloace violente prin care indivizii sunt siliţi să adopte şi
suporte/sprijine un anumit comportament politic.

• În atingerea obiectivelor sale, puterea democratică se foloseşte de convingere,

metodă care urmăreşte creşterea posibilităţilor de acţiune liberă aindivizilor,
promovarea şi exercitarea posibilităţilor de alegere de către aceştia. Convingerea
urmăreşte obţinerea acordului membrilor colectivităţii în ceea ce priveşte actele,
faptele, deciziile şi hotărârile politice pe care instituţiile politice doresc să le
promoveze.

Funcţiile şi crizele puterii politice

Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:

• social-globală – conducerea politică fiind suverană – adică „depozitarul“

puterii hotărăşte în numele întregii societăţi, determină acţiunile tuturor
celorlalte puteri, nesupunându-se vreuneia dintre acestea;

• organizatorică – puterea politică prezintă capacitatea de a stabili cele mai

adecvate modele organizatorice şi de a mobiliza colectivităţile pentru a
acţiona în conformitate cu programul adoptat;

• coercitivă – realizată prin intermediul sistemului de norme pe care

instituţiile politice le au în competenţă; fiecare instituţie beneficiază de
organisme specializate cu ajutorul cărora fie indivizii sunt determinaţi să
acţioneze în conformitate cu deciziile adoptate, fie sunt reprimate
împotrivirile ori sancţionate comportamentele deviante;

• ideologică – de educare a oamenilor în spiritul ideilor şi valorilor ce decurg din

programul stabilit, încercându-se obţinerea adeziunii indivizilor faţă de deciziile
adoptate şi faţă de acţiunile întreprinse; aceasta înseamnă că puterea politică are în
vedere şi pregătirea de specialişti care să se ocupe exclusiv cu organizarea vieţii
sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea
guvernării; o dată stabilită o anumită organizare politică, puterea politică urmăreşte
păstrarea ei, problemă care aduce în prim plan legitimitatea puterii politice, faptul
că ea nu este străină de colectivitatea pe care o subordonează, ci încorporează şi
reprezintă interesele acesteia.

Violenţa politică. Atunci când constrângerea (instrumentul considerat

legitim al puterii politice) depăşeşte limitele normale (fiind utilizată pentru
păstrarea puterii devenită nelegitimă) şi se manifestă ca violenţă
generată, este clar că puterea încearcă să apere ceea ce sigur va
pierde. Violenţa se manifestă gradual, putând degenera în teroare,
aplicându-se represiunea fizică şi presiunea psihică.

Manipularea politică urmăreşte modelarea conştiinţei politice a societăţii,

în funcţie de dorinţa puterii aflate în criză. Sunt iniţiate şi promovate
anumite activităţi politice care atrag membrii comunităţii în scopul acceptării
puterii, realizării intereselor puterii. Cetăţenii se văd atraşi şi implicaţi în
forme de activitate a căror finalitate nu corespunde intereselor şi
aşteptărilor lor.

Manipularea poate fi directă, atunci când este realizată de instituţiile statului cu

atribuţii recunoscute în a convinge oamenii şi indirectă, rezultat al acţiunii unor
instituţii fără caracter politic (ştiinţifice, economice şi culturale).