Sunteți pe pagina 1din 6

Cuprins

Capitolul 1: Obiectivele și principiile PAC……………....……………………...1


1.1. Principiile PAC…………………………………………….…………..……....1
1.2. Obiectivele PAC………………………………………………….……………2
Capitolul 2: Reformele politicii agricole comune.................................................2
2.1. Reforma McSharry.............................................................................................2
2.2. Reforma Fishler..................................................................................................3
2.3. Viitoarea reformă post 2013………………………………………...…………4
Concluzii…………………………………………………………………...………4
Bibliografie…………………………………………………………….…………..5
INTRODUCERE
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii
Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea
consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile
comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile
comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale –
măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.
PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agriculturii
europene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse agricole),
de procesul de extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT (runda
Uruguay) şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind liberalizarea comerţului
mondial cu produse agricole.
Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subvenţiilor,
eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, PAC evoluând de la o politică care se
concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe
parametri calitativi, ecologici, de siguranţa alimentelor şi utilizarea eficientă şi durabilă a
resurselor.

CAPITOLUL 1
OBIECTIVELE ȘI PRINCIPIILE PAC

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită
pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea
semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice
şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.
De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu
produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică
principiul liberei concurenţe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi
aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a
bucurat de susţinere pe toate planurile.

1.1. Principiile PAC


Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită pentru
prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul
demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice şi
monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comune sunt următoarele:
 Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile
comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale
CEE;
 Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii. Acele
ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii,
vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;

1
 Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile
ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste
exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor
preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind.
subvenţii directe la export);
 Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară printr-un
sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi
restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse
agricole;
 Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui
organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă(FEOGA).

1.2. Obiectivele PAC


Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate în Tratatul
de la Roma (art. 139) sunt:
 Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă.
 Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoare de
activitate.
 Stabilizarea pieţelor produselor agricole.
 Garantarea securităţii aprovizionării.

CAPITOLUL 2
REFORMELE POLITICII AGRICOLE COMUNE

2.1. Reforma McSharry


Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a
cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esenţiale erau în număr de cinci:
 Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;
 Reducerea ofertei la nivelul cererii;
 Concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;
 Încurajarea restrângerii terenurilor agricole;
 Protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor
Elementul cheie al acestei reforme este reducerea preţurilor la produsele agricole de bază şi
scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce
contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele,
oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovină. Astfel, preţurile minime garantate la cereale s-au
redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, şi în felul acesta s-au
apropiat de cel existent pe piaţa mondială.
O altă măsură a reformei a fost reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine cu 15%
în decursul aceloraşi 3 ani. Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două
moduri: agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal

2
peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de
compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.
Reforma urmăreşte schimbarea şi a altor componente ale mecanismului de susţinere a PAC sau
completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de cultură
ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor,
finanţării programelor de împăduriri şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul agricol. De
asemenea, vizează cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste
55 de ani.
În linii mari, reforma declanşată în 1992 a fost un succes deoarece:
 ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în
1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);
 la majoritatea produselor stocurile au scăzut;
 agricultorii şi-au adaptat mai bine producţia nevoilor consumatorilor;
 piaţa comunitară a devenit mai deschisă.

2.2. Reforma Fishler


Analizele detaliate ale reformei Fischler din 2003 (numită inițial neutru Mid Term Review)
scot în evidență următorii factori:
 extinderea spre est a UE;
 negocierile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC);
 nemulțumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;
 îngrijorările legate de mediu şi de siguranța alimentelor.
Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC.
Reforma Fischler a produs câteva mutații radicale:
a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producția obținută;
b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul piețelor către o politică
orientată spre calitate, libertatea pieței şi dezvoltare rurală.
Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi
acceptată, unele elemente conservatoare au rămas:
a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la acelaşi nivel, iar schimbările în
distribuția beneficilor PAC între țări şi între categorii de ferme au fost foarte mici;
b) reforma nu a avut efect asupra protecției vamale a UE, Europa își protejează încă
agricultura față de exterior.
c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoțit de o finanțare
corespunzătoare a Pilonului II;
d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunțarea la
limitarea plăților către fermele mari şi cererea germană pentru implementarea plăților decuplate
după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ține cont de plățile istorice, ci fiecare
regiune stabilește un nivel adaptat realităților locale).
Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost din
totdeauna susținut de economişti, cu argumente centrate pe eficiență şi reducerea distorsiunilor –
este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului Comisiei Prodi exista
aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa 30%, aprobarea reformei a
făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi astfel considerată nu ca un
instrument al reducerii importanței PAC, ci ca o modalitate de salvare a acesteia.

3
2.3. Viitoarea reformă post 2013
La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar şi
împotriva preconizatei modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa 10.000
de agricultori, dintre care unii la volanul a aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat scăderea
cu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii cursului cerealelor cu 24%. Agricultorii sunt
nemulţumiţi şi faţă de redistribuirea ajutoarelor europene în favoarea în special a crescătorilor de
animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole Comune europene, ceea ce ar
expune agricultura legilor pieţei.
În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru export ar urma să dispară
până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal.
La sfârşitul lunii martie, preşedinţia spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni două
texte privind aspectele cele mai importante ale reformei Politicii Agricole Comune după 2013,
respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei de aprovizionare cu
alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a sectorului agricol,
în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuzat să susţină proiectele.
În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George Lyon (Grupul Alianţei Liberalilor
şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:
 Securitatea alimentară şi comerţul echitabil;
 Agricultura în toată Europa;
 Biodiversitatea şi protecţia mediului;
 Durabilitate;
 Creştere ecologică
Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai multă hrană, utilizând
mai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să demonstreze că au
răspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o cauză".
Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE în
iunie şi votat în iulie.

CONCLUZII
Pe acest fond de subdezvoltare a sectorului agricol în unele țări, Politica Agricolă
Comună nu poate suplini lipsa unei viziuni naționale cu privire la rolul agriculturii în
modernizarea economică. De altfel, principalele preocupări ale administraților locale ar trebui să
fie implementarea regulamentelor europene cu scopul absorbției fondurilor comunitare destinate
agriculturii, şi mai puțin de a elabora unele programe de transformare a sectorului agroalimentar
şi a spațiului rural. Avem nevoie de o viziune proprie asupra agriculturii, care să plece de la
realitatea celor două sectoare – subzistență / agro-industrie - și care să se integreze în PAC. De
asemenea, fiecare țară trebuie să fie un participant activ în dezbaterile privind reforma PAC și să
caute aliați pentru propuneri care servesc cel mai bine structura agricolă.
Viitoarea Politică Agricolă Comună va avea de-a face cu o serie de provocări în materie
de finanțare, în timp ce va trebui să se ridice la așteptările fermierilor europeni. Mai multe
instrumentele sunt deja la dispoziția agricultorilor, cum ar fi fondurile de împrumut, dar
problema principala este că ele nu sunt suficient implementate. În plus, agricultura europeană se
confruntă cu presiuni din ce în ce mai mari din partea competitorilor din state țerțe care au
dezvoltat instrumente puternice de gestionare a pieței sau scheme de asigurare.

4
BIBLIOGRAFIE