A.

Manastirea Sfantul Ioan Teologul – Suroti

Manastirea Sfantul Ioan Teologul este o manastire ortodoxa cu obste de maici aflata in
localitatea Suroti, la o distanta de numai 25 de kilometri de Tesalonic, in Grecia.
Dupa anul 1912, regiunea se numea "Surukli", dupa cuvantul de origine turca "suru",
care inseamna "turma de vite", si era detinuta de cinci turci instariti. Acestia vor vinde locul
unor evrei din Tesalonic. Primii greci care s-au asezatin Suroti a fost o familie de vlahi, veniti
din localitatea Vlasti, prefectura de Kozani, anume familia lui Christos Lolas. Fiind crescatori
de vite, acestia si-au vandut turmele si au cumparat locul de la evrei.
Regiunea Suroti a fost data imigrantilor, de catre statul grec, mai intai in anul 1914, iar
mai apoi, in anul 1932. In anul 1922, odata cu schimbul de populatie, aproape cincizeci de
familii din Asia Mica s-au oprit in acest loc.
Manastirea Suroti este inchinata Sfantului Ioan Teologul si Sfantului Arsenie
Capadocianul, ale carui Sfinte Moaste se afla asezate, cu mare evlavie, in biserica mare.
Manastirea este ocrotita si de Cuviosul Paisie Aghioritul, care este inmormantat in curtea
manastirii.
Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiti parinti care au vietuit
la Sfantul Munte Athos. El s-a nascut in localitatea Farasa, langa Capadocia, in Asia Mica,
fiind botezat de Sfantul Arsenie Capadocianul. In anul 1924, familia sa este mutata in Grecia,
stabilindu-se in Konita.
In anul 1966, parintele Paisie s-a imbolnavit si a fost internat, vreme de mai multe
luni, in Spitalul Papanicolau, din Tesalonic. Pe toata durata bolii l-au slujit vietuitoarele din
Manastirea Sfantul Ioan Teologul, din Suroti, care in acea vreme inca nu erau calugarite.

1
Simtind o mare recunostinta fata de aceste surori, parintele s-a legat mult de aceasta
manastire, pe care a iubit-o si pe care nu a parasit-o nici dupa adormirea sa.
In data de 22 octombrie / 4 noiembrie 1993, parintele Paisie a iesit pentru ultima oara
din Sfantul Munte Athos, pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sarbatorii Sfantului
Arsenie Capadocianul, praznuit in ziua de 10 noiembrie, la Manastirea Sfantul Ioan Teologul,
din Suroti.
In data de 4 februarie 1994, parintele Paisie a fost internat in Spitalul Theaghenio, din
Tesalonic, unde a fost operat de cancer. Mai apoi, in data de 12 iulie 1994, aproape de miezul
noptii, parintele Paisie Aghioritul a trecut la cele vesnice, fiind inmormantat in apropiere de
biserica manastirii, potrivit dorintei sale, langa un frumos foisor din lemn.

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:
Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
***

2
 B. VIATA SI MINUNILE SFANTULUI ARSENIE CAPADOCIANUL

"Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa
Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a
Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei. Apoi cu
inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de liniste si a
venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a invatat si a intarit
in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie indepartata. Care popor,
pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din patria sa. A adormit in
Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10." (Din hotararea Patriarhala si Sinodala a
Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul).
Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata
dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin
minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute spre
slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin nerecunostinta
mea. (Parintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat de catre Sfantul Arsenie Capadocianul).
Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului.
Farasiotii (locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru
mai multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si
altele 120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de
obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui). Cand
s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura, aceasta
s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din cealalta parte
ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune - precum crezuse - trupul zdrobit al
Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie. Cand a
ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins mana sa-l
miste,dar Parintele i-a spus: 'Nu ma atinge! N-am nimic!". Parintele a ramas nemiscat nu
pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp ce cadea in
prapastie,l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a simtit in sine, in
momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in bratele maicii sale.
Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime,
mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a
intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic.Taranul a mers
dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.

3
 Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar
Sfantul, ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la
Hagi efendi (Sfantul Arsenie era numic hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in
Tara Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i
citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui
Arsenie:
- Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce
altora, bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata?
- Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine,
va merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma.
Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut
observatie: "Altadata,cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei
la sanatoasa".
Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soti, ce avea sotia
stearpa, a adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citeasca, ca sa dobandeasca copii.
Parintele Arsenie, dupa ce i-a citit pe ea, a spus preotului: "Preoteasa ta va naste o fata: sa o
numesti Eva". Precum s-a si facut.
Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca
oarba pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei
au batut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In
ceasul acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a
luat pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti
farasioti in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-
o de ce asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus:
- Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia
pamant de la pragul usii lui si ungeti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile
cand ne imbolnavim.
Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise,
dupa aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece
ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si,
vazand ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o
ce vrea. I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina
ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie,
dar parintele a certat-o si i-a spus:

4
 - Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie.
Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul
lor.
Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa careia i-a citit si i-a curatat lepra.
Si, dupa cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingasa ca fata unui copil.
Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai
statatori ai neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie.
Parintele i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si
ametitoare, ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus:
- Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei
au spus Parintelui:
- Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu
te va durea capul.Parintele le-a spus atunci cu asprime:
-Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va
miscati deloc din locul in care stati.
I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut
sa plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau
legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i
dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece.
Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au
cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers:
- Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta
credinta. Noi lucram cu satana.
Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta
Liturghie credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul ioan Gura-de-
Aur era un izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in
cascada de sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp
ce oamenii mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea
inapi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a
mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.
Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din nou dupa o bucata de
vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de "flux si reflux" era firesc. Insa robul lui
Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara
sa astepte.

5
 O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aduca un talisman de
la Hagi efendi, deoarece era stearpa, iar barbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui
Prodromul i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si lasandu-si
treaba a venit in sat. Deoarece era tarziu cand a ajuns n-a indraznit sa mearga el insusi la
Parintele, ci a spus oarecarui epitrop sa mearga el. Epitropul a mers si a luat un talisman,
adica rugaciunea pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hartie. Fiindca stia ca chercheza
era bogata - barbatul ei era mare crescator de animale - a fost biruit de lacomie, luand
rugaciunea Parintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o insemnare de a lui, unde
scrise sa se trimita piei, branza, carne etc, chipurile cerute de Hagi efendi. Le-a dat dupa aceea
lui Prodromu si acela, fara sa stie nimic, a doua zi a mers si le-a dat cherchezei cu ale carui
terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis
epitropului cele ce-i scrisese, crezand ca acela le va duce Parintelui Arsenie. Anul urmator
chercheza a dobandit un copil si a trimis in continuare multe lucruri epitropului, fara ca
Parintele sa stie ceva. Dupa doi ani a aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a facut observatii.
Epitropul insa, in loc sa ceara iertare, din pacate nu recunostea. Atunci Parintele Arsenie i-a
spus:
- E mai bine sa platesti in aceasta viata, decat sa te osandesti. De aceea, din clipa
aceasta, sa se umple trupul tau de bube si sa te manance atata timp cat si mancat si tu branza si
carnea cherchezei.
Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a
putut suporta mancarimea, si mergand la Parintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a iertat, i-a
citit si s-a vindecat.
Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete
de care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma
fratele lui, impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata
ce Parintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era
legat in lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in
lanturi. In clipa aceea Parintele a spus:
- Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi:
- Inapoi, satano!
Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a
facut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.
Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna.
Parintele Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una

6
modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a
vazut-o din nou i-a spus cu asprime:
- Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei
naste, dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.
Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat
broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a
iertat-o i-a spus:
- Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi
baiat, il vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina.
Precum s-a si facut. (Acest copil numit Arsenie este chiar Cuviosul Paisie Aghioritul).
Stela Koglanidu povesteste ca au adus in casa ei parinteasca un turc mut in varsta de
30 de ani, si tatal ei l-a luat si l-a dus la Parintele Arsenie, ca sa-i citeasca si sa se faca bine. In
timp ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa vorbeasca.
Apoi l-a adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui l-au luat si au
plecat.
Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la
Parintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei.
Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la
Parintele Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe
bani. Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca
miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce
a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea
privire a Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se
afla, inarmat cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce
i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau
afara, au inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa
ca au intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul
chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe
Parintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea lagatura nevazuta. Parintele,
fara sa-si intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat.
Turcii au marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau:
- Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!
Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de
paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce

7
ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in
capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani,
deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a
spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce
s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in
vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat
mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a
spus: "Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi".
Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul
groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.
Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in
afara de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar
Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile
aruncate, imi spunea primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie
insa nu s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va
veni singur tarandu-si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i
citeasca si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in
jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai
putea fura, caci parintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum
era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din
imprejurimi. Plecand in 1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin
Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.
Prodromul Eznepidis a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie
bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia
ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci
a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a
facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turci, n-a mai apucat sa-
i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins
candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: "Fugi, voinicule, cu
binecuvandarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru".
Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara
ca sa li se pricinuiasca nici o rana.
Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla
adeseori ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia

8
turca, fapt pentru care crestini din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand
adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau
petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele
Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt
s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca
oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie
boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi
capricios si dificil.
Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi multi turci
sa intre in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in
calatorie. Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa
care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au
imprastiat si ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I
s-au terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-
au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce
are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-
a venit sa spuna turcilor: "tot ce am, este la Hagi efendi".
Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a
vazut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l
dezlege degraba. Le-a spus inca si "ticalosi de turci". Capitanul lor s-a maniat si si-a tras
hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc:
-Coboara-ti mana uscata tot acum!
Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant.
Cand ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar
capitanul lor il ruga pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut
semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa
nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa.
Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te,
purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni, tuturor
dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne daruiasca noua
mare mila. (Troparul - glas III)
De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor,
pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut partas

9
tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare de
greseli. (Condacul - glas IV, podobie: "Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce")
Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta;
Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie. (La
marimuri)

C. Viata Parintelui Paisie Aghioritul

Nasterea in Farasa Capadociei
Fericitul monah Paisie Aghioritul, cu numele de mirean1 Arsenie Eznepidis, s-a nascut
pe 25 iulie 1924, in comuna Farasa din Capadocia2 (Asia Mica).
Farasa era, inaintea Schimbului de populatie3, o comuna bine gospodarita, cuprinzand
sase sate, ce se aflau la aproape doua sute de kilometri sud de Cezareea. Locuitorii Farasei
erau renumiti pentru vitejia lor, datorita careia comuna lor a ramas necucerita de catre teti
(turci razvratiti), devenind o insula de pamant grecesc liber la marginile Capadociei.
Desi erau prigoniti de catre turci, farasiotii, ca niste adevarati "macabei"4, au reusit sa-si
pastreze curata ortodoxia, constiinta nationala si limba.
In comuna Farasa - o adevarata oaza ortodoxa din Asia Mica - existau cincizeci de
biserici si multe agheasme (izvoare iesite prin minune), cunoscute in toata Capadocia pentru
minunile savarsite prin ele.
Farasiotii erau evlaviosi, iubeau Biserica si aveau duh de nevointa (in zilele de post,
cei mai multi dintre farasioti mancau o data in zi), continuand astfel traditia ascetica inceputa
de marii Parinti capadocieni.
Ultimul mare ascet capadocian a fost preotul comunei Farasa, Sfantul Cuvios Arsenie
Capadocianul, Mare Facator de minuni (1841-1924). Datorita minunilor uimitoare pe care le
savarsea, alergau la el crestini, dar si musulmani, din toata Capadocia.
Familia Cuviosului Paisie Aghioritul
Traind in acest mediu binecuvantat, stramosii Cuviosului Parinte Paisie Aghioritul se
distingeau prin deosebita lor evlavie.
Tatal Parintelui Paisie Aghioritul se numea Prodromu Eznepidis si a fost primar al
Farasei timp de cateva decenii, deoarece avea darul bunei ocarmuiri; era credincios si
evlavios; avea o deosebita evlavie la Sfantul Cuvios Arsenie Capadocianul si il asculta in
toate. Prodromu era un bun mestesugar (se pricepea la toate); era mai ales un barbat curajos,

10
un foarte bun patriot, un luptator viteaz, un foarte bun tragator si un neinfricat granicer; a
salvat de multe ori satul de teti. Era drept, iubitor de oameni si milostiv.
Mama Cuviosului Paisie Aghioritul se numea Evloghia (mai tarziu, in Konița, o
strigau Evlampia) si era ruda cu Sfantul Cuvios Arsenie Capadocianul. Era inteleapta, harnica,
foarte evlavioasa si fusese crescuta sub povatuirea Sfantului Arsenie Capadocianul.
Aceste suflete binecuvantate - Prodromu si Evloghia - au dobandit zece copii. Primii
doi, Ecaterina si Sotiria, au murit de mici. Atunci cand Sfantul Arsenie Capadocianul l-a
botezat pe cel de-al treilea copil, a spus sa-l numeasca Zoe (adica viata) si de atunci toti copiii
au ramas in viata. Numele lor, in ordinea descrescatoare a varstei, sunt: Zoe, Maria, Rafail,
Amalia, Haralambie, Arsenie (Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul), Hristina si Luca. Doi
dintre ei - Rafail si Hristina - inca mai traiau in 2004.
Botezul si exilarea
Asadar, in Farasa din Capadocia cea nascatoare de Sfinti, pe 25 iulie 1924, in ziua
pomenirii Sfintei si Dreptei Ana (mama Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea
Fecioara Maria), s-a nascut Arsenie Eznepidis - cel care avea sa devina Marele Sfant ortodox
contemporan: Cuviosul Paisie Aghioritul.
In Farasa, la 7 august 1924, cu putina vreme inainte de plecarea lor in Grecia, odata cu
Schimbul de populatie3, Parintele Paisie Aghioritul a fost botezat de Sfantul Arsenie
Capadocianul, care i-a daruit numele sau si a profetit ca pruncul va deveni calugar.
In anul in care s-a nascut Cuviosul Paisie Aghioritul a avut loc Schimbul de
populatie3 si a fost dezradacinat elenismul din Asia Mica. Atunci si familia Cuviosului Paisie,
impreuna cu ceilalti farasioti si cu Sfantul Arsenie Capadocianul, a luat drumul amarei
pribegii. In corabia care ii ducea in Grecia, in mijlocul imbulzelii, cineva a calcat din
neatentie pe pruncul Arsenie. Parintii lui au crezut ca a murit, dar Dumnezeu l-a tinut in viata
pe alesul Sau, deoarece acesta urma sa devina povatuitor al multor suflete catre Imparatia
Cerurilor.
Atunci era necunoscut printre multimile de refugiati, pruncul Arsenie, care, dupa ani
de zile, urma sa devina cunoscut in toata lumea si sa povatuiasca multimi de oameni pe calea
credintei. Chiar din primele zile a cunoscut durerea si chinurile oamenilor. Mai tarziu el insusi
urma sa devina liman de mangaiere pentru miile de suflete chinuite.
Pe 14 septembrie 1924, de sarbatoarea Sfintei Cruci, dupa multe primejdii, refugiatii
au ajuns cu vaporul in portul Pireu, si de acolo s-au stabilit la inceput in Kerkira. Acolo, dupa
40 de zile - conform propriei proorocii ("Eu voi trai patruzeci de zile in Grecia si voi muri
intr-o insula") - a adormit in chip sfant si a fost inmormantat Sfantul Cuvios Arsenie

11
Capadocianul, lasand urmas vrednic al mostenirii sale duhovnicesti pe micul Arsenie, devenit
Parintele Paisie Aghioritul dupa aceea. Dupa putin timp, familia Cuviosului Paisie Aghioritul
a plecat din Kerkira si s-a stabilit in Konița din Epir, unde Parintele Paisie Aghioritul si-a
petrecut anii copilariei.
Copilaria in Konița

Cuviosul Paisie Aghioritul (pe atunci, Arsenie Eznepidis),

la varsta de 5 ani, alaturi de parintii sai
Micul Arsenie, inca de la varsta copilariei, si-a aratat marea sa iubire fata de Domnul
Iisus Hristos si fata de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, aratandu-si chemarea speciala
pentru viata monahala.
Binecuvantatul Arsenie a invatat de la parintii sai evlavia fata de Dumnezeu. In loc de
basme si povesti, acestia ii spuneau istorioare despre viata si minunile Sfantului Cuvios
Arsenie Capadocianul. Dragostea si admiratia micutului Arsenie fata de acest Mare Sfant
Facator de minuni au nascut in el dorinta de a deveni monah, pentru a se asemana cu Sfantul
Arsenie Capadocianul.
Persoana care l-a influentat cel mai mult pe Cuviosul Paisie Aghioritul, dupa Sfantul
Arsenie Capadocianul, a fost mama sa, care l-a invatat de mic smerita cugetare (il sfatuia sa
nu doreasca sa-si invinga colegii la jocuri, ca sa nu se mandreasca), infranarea (il sfatuia sa nu
manance inainte de ora mesei, iar calcarea acestei reguli o considera mama sa ca fiind
desfranare), simplitatea, harnicia, spiritul gospodaresc, comportarea deosebita fata de altii.
Micutul Arsenie a invatat de la parintii sai sa fie evlavios (atat de mare era evlavia
parintilor sai, incat, atunci cand mergeau la munca campului, nu luau cu ei decat anafura), sa

12
posteasca, sa se roage (toata familia se ruga de doua ori pe zi in fata iconostasului, iar mama
sa continua sa se roage spunand mereu Rugaciunea lui Iisus in timp ce facea treburile casei),
sa mearga la biserica. Copilul Arsenie era cel mai iubit dintre toti copiii familiei: tatal sau il
iubea deoarece avea inclinatie catre mestesuguri si era indemanatic, iar mama sa pentru ca era
evlavios.
Nevointe ascetice
Inca din copilarie, Cuviosul Paisie Aghioritul visa sa devina monah, asa cum profetise
Sfantul Arsenie Capadocianul atunci cand l-a botezat. Atunci cand era intrebat ce va deveni
cand va fi mare, micul Arsenie raspundea hotarat: "Calugar". Si-a trait perioada copilariei in
rugaciuni, posturi si dorinta pentru viata ascetica.
Din clasa a doua primara, micul Arsenie citea din Vietile Sfintilor, din Biblie si din
Sinaxare, si se straduia sa puna in practica tot ceea ce citea. Nu se juca cu ceilalti copii, ci se
retragea sa se roage: pleca dimineata de acasa cu putina apa, se catara pe o stanca pe muntele
de langa sat si se ruga ca stalpnicii; cand pe la amiaza il apuca lesinul din pricina foamei,
pleca acasa si manca putin.
Micul Arsenie incerca sa se obisnuiasca cu greutatile vietii monahale. Prefera
mancarurile mai putin gustoase. Nu punea sare in mancare ca sa nu bea multa apa. Isi spala
singur hainele, nelasandu-le pe mama sau surorile lui sa i le spele.
Copilul Arsenie postea aspru si, pentru a nu manca mult, isi strangea cureaua tare.
Odata a postit atat de mult, incat a cazut la pat istovit. Intrucat organismul sau fusese lipsit de
alimentele de baza, mainile sale erau subtiri ca cele ale copiilor mici din Africa; gatul ii
devenise subtire ca o coada de cireasa, incat copiii ii spuneau adesea micului Arsenie: "O sa-ti
cada capul".
Odata, cand lucra cu fratii sai la camp, micul Arsenie a ramas in urma fratilor sai, si-a
scos incaltamintea si a alergat descult pe un camp cu trifoi proaspat cosit. Era ca si cum ar fi
alergat pe niste cuie subtiri; tulpinile trifoiului ii gaureau talpile si ii intrau in carne. Desi
talpile ii sangerau, rabda cu bucurie durerea, deoarece isi dorea sa se asemene Mucenicilor si
sa devina partas la patimile lor. O astfel de cugetare muceniceasca si dragoste de Dumnezeu ii
inflacara sufletul sau de copil.
Atat de multa evlavie si ravna avea pentru cele sfinte, incat nu manca mancarea pe
care mama sa o fierbea in oalele in care facea mancare cu carne, desi aceasta era foarte curata
si spala bine oalele cu lesie.
La biserica, micul Arsenie mergea dimineata devreme, inainte de a suna clopotul si de
multe ori astepta preotul sa deschida biserica.

13
 Cand era tanar, pentru a nu fi ispitit din partea fetelor, Cuviosul Paisie Aghioritul se
uita tot timpul in jos, atunci cand mergea pe drum; astfel, nu vedea cine trecea pe langa el.
Uneori treceau chiar si cunoscuti, rude si se suparau pentru ca nu ii saluta. Odata, o vara de-a
tanarului Arsenie s-a plans mamei sale ca nu o saluta, la care tanarul Arsenie i-a raspuns
mamei sale: "Mama, alta treaba nu am decat sa casc gura la fete pe drum?"
Copilul Arsenie simtea o mare dragoste catre Dumnezeu, iar rugaciunea lui era o
manifestare a acesteia. La marile sarbatori priveghea, aprindea candela si se ruga in picioare
toata noaptea. In fiecare noapte se scula ca sa citeasca Psaltirea. Intr-una din zilele saptamanii,
urca pe munte si petrecea in post, rugaciune, studiu duhovnicesc si metanii. Dorea sa traiasca
ca pustnicii. Purta la el intotdeauna o Cruce de mana. Avea o asa de mare credinta, incat urca
pe munte cu Crucea si nu se temea de nimic.
Vazandu-l pe micul Arsenie ca face nevointe prea mari, fratele sau mai mare, Rafail,
incerca sa-l impiedice, pana la varsta de cincisprezece ani, cand i-a inteles chemarea catre
viata monahala. Parintii tanarului Arsenie, fiind evlaviosi, intelegeau scopul nevointelor si nu
se nelinisteau, ba chiar se bucurau si il laudau pe micul Arsenie.
Insa Arsenie nu se nevoia numai cu entuziasm tineresc, ci si cu prudenta de om batran;
se cerceta pe sine in fiecare zi - cum a vorbit, ce a facut, daca a ranit pe cineva cu purtarea sa.
Copil binecuvantat
De mic copil, rugaciunea Cuviosului Paisie Aghioritul era ascultata. Odata parintii sai
erau la munca campului si a inceput sa ploua; micul Arsenie s-a gandit la acestia ca vor fi
udati si de aceea a luat pe cei doi frati ai sai mai mici, au ingenuncheat in fata iconostasului, s-
au rugat si imediat ploaia a incetat.
Dupa marturiile colegilor sai, atunci cand era la scoala primara, era foarte atent,
cuminte, cu o deosebita sensibilitate in comportament si evlavie pentru lectiile de religie. Era
un elev bun, ager la minte si marinimos. Avea ochii vioi si expresivi si atat de luminosi incat
il numeau "Gumbisia", care, in limba farasiota, inseamna "licurici".
Maretia sufleteasca a micului Arsenie a fost descoperita si de copiii cu care se juca,
deoarece, in neinsemnatele lor confruntari copilaresti, Arsenie era singurul care prefera sa fie
nedreptatit decat sa nedreptateasca.
Dupa terminarea scolii primare, micul Arsenie nu a vrut sa-si continue studiile pentru
ca dorea sa devina tamplar, fiindca iubea mestesugul Domnului Iisus Hristos. Inca de cand era
doar ucenic de tamplar, se distingea prin sprinteneala, bunavointa si mai ales omenie.
Mesterul sau spunea mai tarziu: "Unul a fost Arsenie!" Cand mergea cu mesterul sau sa

14
lucreze la consateni, nu manca la acestia, ci mergea acasa sa manance si apoi se intorcea iarasi
la lucru; facea aceasta pentru a nu-si strica postul.
Dupa ce a invatat bine mestesugul tamplariei, copil fiind, si-a deschis atelierul sau de
tamplarie; astfel isi agonisea cele necesare traiului, isi ajuta familia si putea da si milostenie.
Micul Arsenie era un mestesugar "cu mana de aur". Oamenii din Konița erau multumiti de
felul cum lucra, il preferau pe el si spuneau: "Ce copil are matusa Evlampia! Mester bun,
constiincios si iute. Este un om drept si sincer."
Locuitorii din Konița isi dadeau seama ca este un copil binecuvantat, inzestrat de
Dumnezeu cu un har deosebit si era respectat atat de compatriotii sai, cat si de musulmani. O
turcoaica din sat il lua pe micul Arsenie la ea acasa pe data de intai a fiecarei luni, ca sa-i
mearga bine toata luna. Arsenie mergea la scoala cu copiii ei, iar unii dintre ei s-au botezat
crestini. Respectul pe care turcoaica il avea pentru el si l-a exprimat si atunci cand l-a vazut
monah, spunandu-i: "Sunt gata sa ma jertfesc pentru tine." Si, plina de emotie, lua praf de pe
incaltamintea Cuviosului Paisie Aghioritul si isi ungea cu credinta mana paralizata.
I Se arata Domnul Iisus Hristos
Fratele cel mai mare al Cuviosului Paisie Aghioritul cauta pe orice cale sa-l determine
pe micul Arsenie sa renunte la aspra lui nevointa (post, priveghere, cititul Vietilor Sfintilor) si,
pentru ca nu a reusit, a apelat la un prieten de-al lui, Kostas, care a inceput sa-i spuna mult-
nevoitorului Arsenie despre teoria lui Darwin. Atunci Parintele Paisie, copil fiind, a inceput sa
se clatine in credinta si s-a rugat Domnului Iisus Hristos ca sa i Se arate, daca intr-adevar El
este Dumnezeu. S-a rugat foarte mult, a facut nenumarate metanii, timp de ore intregi,
asteptand sa i se arate macar o umbra, un glas. Dar nimic, nici un semn. In cele din urma,
fiind istovit, a incetat.
Atunci si-a amintit ceva ce ii spusese Kostas: "Sunt de acord, Hristos a fost un om
important, drept, virtuos, pe Care L-au urat din pizma pentru virtutile Lui si L-au osandit cei
din neamul Lui." Atunci nevinovatul Arsenie si-a spus: "De vreme ce este asa, si om sa fi fost,
merita sa-L iubesc, sa-L ascult si sa ma jertfesc pentru El. Nu doresc nici Rai, nici altceva.
Pentru sfintenia si bunatatea Lui se merita orice jertfa." De aceea nu i Se aratase Dumnezeu,
intrucat asteptase sa vada cum infrunta micul Arsenie aceasta situatie.
Dar vazand gandul lui cel bun si marimea sa de suflet, Insusi Iisus Hristos i S-a aratat
intr-o lumina negraita, de la mijloc in sus, l-a privit cu multa dragoste si i-a spus: "Eu sunt
Invierea si Viata; cel ce crede in Mine, chiar de va muri, viu va fi." Aceste cuvinte erau scrise
si in Evanghelia pe care o tinea Domnul Iisus deschisa in mana Lui stanga.

15
 Acest fapt dumnezeiesc i-a alungat lui Arsenie, tanarul de cincisprezece ani, toate
gandurile de indoiala care ii tulburau sufletul sau de copil. Astfel, prin harul dumnezeiesc, L-a
cunoscuit pe Hristos ca fiind Dumnezeu adevarat si Mantuitor al lumii. S-a incredintat nu de
la om sau din carti, ci de la Insusi Domnul Iisus Hristoas, Care i S-a aratat, ca Hristos este
Dumnezeu si Om.
Grija tanarului Arsenie pentru altii
Prin exemplul vietii sale si prin sfaturile pe care le dadea, copilul Arsenie ajuta
duhovniceste si pe alti tineri. De obicei, se imprietenea cu copiii mici, ii aduna la Bisericuta
Sfintei Varvara, unde citeau Vietile Sfintilor si ii indemna sa faca metanii si sa posteasca.
Tanarul Arsenie isi dorea foarte mult ca oamenii sa-L cunoasca pe Dumnezeu. A adus
la Hristos un cioban batran care traia singur in munti si care mersese la biserica doar de doua-
trei ori in toata viata lui. De asemenea a ajutat un tanar sa devina preot. Pe un cleric, originar
din Konița, l-a ajutat sa-si descopere chemarea pentru viata monahala.
Micul Arsenie era deosebit de milostiv si, asemeni Domnului Iisus Hristos, ii ajuta pe
oameni, indiferent de credinta pe care o aveau. Astfel, mergea noaptea si o ajuta pe mama
bolnava a unui musulman din Konița; vazand daruirea si jertfirea de sine a tanarului Arsenie,
musulmanul s-a facut crestin.
Putinii bani pe care ii castiga Arsenie ca ucenic de tamplar, ii dadea milostenie copiilor
saraci de la orfelinat. Aducea si la el acasa copii saraci ca sa le dea sa manance.
Singura straduinta a tanarului Arsenie era sa-L marturiseasca pe Dumnezeu. Avea
intotdeauna in buzunar o carte religioasa, din care citea adeseori. Auditoriul sau era format
numai din copii, carora le facea toate treburile (le pazea animalele, le cara apa), numai ca ei
sa-l asculte cand le citea din Sfanta Scriptura. Vorbea cu atata inflacarare despre Jertfa de pe
Cruce a Mantuitorului Iisus Hristos si era atat de convingator, incat atragea atentia si celor
mai zburdalnici copii. Se vedea foarte limpede pe chipul sau tineresc satisfactia si veselia pe
care le avea pentru ca putea sa invete cuvantul Domnului pe niste fiinte atat de curate. A
propovaduit astfel patru-cinci ani, pana cand a mers in armata.
Milostenia si jertfirea de sine era caracteristica intregii familii binecuvantate de
Dumnezeu a Cuviosului Paisie Aghioritul. Aceasta s-a dovedit mai ales in anii ocupatiei
germane, cand multi saraci veneau la mama tanarului Arsenie pentru a schimba obiecte de
mare pret pe doua maini de faina. Mama lui le dadea si faina, si paine, fara se le ia nici un
ban si nici podoabele lor. Fratele sau mai mare, Rafail, le dadea porumb fara sa ia bani sau il
schimba pe untdelemn pe care il daruia la biserica. Cuviosul Paisie Aghioritul se mahnea mai

16
tarziu pentru ca, datorita varstei sale, nu putuse sa-i ajute mai mult pe oamenii saraci in anii
grei de foamete din timpul ocupatiei germane.
Primejdii si incercari
In timpul razboiului civil, Cuviosul Paisie Aghioritul a fost luat ostatic si inchis; in
temnita a suferit din cauza paduchilor si a inghesuielii. La ancheta, a dat dovada de sinceritate
si curaj, fapt pentru care a fost eliberat.
Timp de cateva luni, casa lui parinteasca a fost ocupata de opt razvratiti, iar tanarul
Arsenie s-a ascuns doua luni intr-o casa turceasca. Altadata, in timpul iernii, cand era multa
zapada, a stat ascuns prin padure.
Odata, razvratitii l-au luat ostatic si l-au dus pana in Macedonia. In timpul luptei din
Konița a ajutat ca voluntar la ingrijirea ranitilor si la ingroparea mortilor.
Intrucat familia sa avea nevoie de ajutorul sau (deoarece fratii lui erau in razboi),
tanarul Arsenie si-a amanat plecarea la manastire, ramanand acasa sa o ajute pe mama sa in
aceasta perioada grea. Cu toate acestea, ravna lui pentru viata monahala nu i s-a racit, chiar se
nevoia mai mult decat inainte, deoarece vedea ca starea generala a tarii sale era foarte grea.
Tanarul Arsenie si-a dat seama ca urma sa fie chemat curand la razboi, de aceea s-a
rugat Maicii Domnului astfel: "Maica Domnului, primesc sa fiu chinuit, sa ma primejduiesc,
numai sa nu omor vreun om, ca sa ma invrednicesc sa devin monah." I-a promis Maicii
Domnului ca, daca-l va pazi in timpul razboiului, va sluji trei ani la Manastirea ei - Stomiu -
pe care nemtii o arsesera, si va ajuta sa fie zidita din nou.
In armata - transmisionist curajos si marinimos
Maica Domnului i-a ascultat rugaciunea si, atunci cand a fost chemat sa-si apere
patria, in anul 1945, tanarul Arsenie, cu toate ca nu avea nicio cunostinta care sa-l ajute si
avea doar clasele primare, a fost repartizat la transmisiuni5 (evident, Maica Domnului si
Sfintii au mijlocit pentru el). Fiind transmisionist, nu trebuia sa lupte cu arma in mana si, cu
darul lui Dumnezeu, nu a omorat niciun om, desi era vreme de razboi.
Si-a indeplinit serviciul militar timp de aproape cinci ani, pana in 1950. In tot acest
timp cat si-a slujit patria, tanarul Arsenie a stralucit prin dragostea sa nobila si imensa, care
ajungea pana la jertfa, si prin vitejia fara margini. Facea si treburile celorlalti soldati, ii
inlocuia cu bunavointa atunci cand acestia plecau in permisie si cand trebuiau sa patruleze in
locuri primejdioase.
Cauta intotdeauna sa fie acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i salva pe cei
care luptau alaturi de el; isi dorea sa moara el in locul prietenilor sai, dar Dumnezeu l-a aparat
si pe el, si pe prietenii sai. Desi la inceput era dispretuit si ironizat de unii soldati, care ii

17
exploatau bunatatea, smeritul si bunul Arsenie a ajuns apoi comoara si binecuvantarea
unitatii, fiind admirat si respectat de toti colegii sai, datorita dragostei sale nobile, marinimiei,
curajului si caracterului sau integru. Comandantul il pretuia, avea incredere in el si il trimitea
in misiunile cele mai grele, deoarece era cel mai capabil.
Razboiul a fost deosebit de greu. Uneori, tanarul Arsenie si colegii sai ramaneau fara
provizii mai multe zile la rand, fiind nevoiti sa manance doar zapada si castane salbatice. Dar
foamea era inamicul cel mai mic - frigul era cel mai mare dusman; dormeau in corturi si,
uneori, dimineata se trezeau ingropati in zapada si erau nevoiti sa-i numere pe soldatii care
murisera peste noapte inghetati de frig. Si tanarul Arsenie a suferit degeraturi, incat i se
desprindea carnea de pe picioare si a fost trimis la spital; Dumnezeu insa l-a aparat si nu i-au
amputat picioarele.
Desi se afla in numeroase suferinte si primejdii, Arsenie facea si nevointa
duhovniceasca - postea si se ruga mult, chiar si in mijlocul gloantelor, manca doar jumatate
din portia de mancare. Colegii sai de lupta si-au dat seama ca doreste sa se faca monah, chiar
inainte ca el sa le spuna acest lucru, datorita vietii duhovnicesti si evlaviei pe care nu le lepada
nici in valtoarea cea cumplita a primejdiilor. De fapt, specialitatea de transmisionist pe care a
avut-o in razboi preinchipuia slujirea lui de mai tarziu, ca monah, de a transmite mesaje lui
Dumnezeu - adica de a se ruga pentru toti oamenii.
Pregatirea pentru inrolarea in tagma monahala
Dupa ce si-a terminat serviciul militar, in 1950, tanarul Arsenie a stat putin in Konița
si apoi a vizitat pentru prima data Sfantul Munte Athos, cautand un staret caruia sa i se
supuna, staret pe care nu l-a gasit cu ocazia acestei prime vizite in Sfantul Munte, desi a
vizitat mai mute chilii si schituri.
Primind o scrisoare de la tatal sau, in care acesta ii cerea ajutorul, Arsenie se intoarse
in lume, unde lucra din nou ca tamplar in zona Koniței. Din banii pe care i-a castigat astfel, i-a
facut zestre surorii sale mai mici, l-a sprijinit financiar pe tatal sau si a miluit in ascuns pe
multi saraci. Ajuta familiile care isi pierdusera in razboi rudele, facandu-le usi si ferestre fara
sa le ia bani.
Arsenie a rămas pentru puţin în Koniţa şi apoi a vizitat Sfântul Munte, îmbrăcat în
haine militare. A vizitat multe colibe, schituri şi chilii, deoarece înclina spre vieţuirea isihastă.
Alerga oriunde auzea că există stareţi virtuoşi, precum albina la florile înmiresmate. Arsenie
însă, în urma multor căutări ostenitoare, nu a găsit ceea ce dorea. Stareţul spunea mai
târziu: „La început, până să-mi crească aripi duhovniceşti, nu m-a ajutat nimeni, ci toţi
mă îmbrânceau.Călugări sfinţi am întâlnit mai târziu”. Deşi nu a găsit să găsească ceea ce

18
căuta, suferinţa pe care a răbdat-o i-a fost de folos şi l-a învăţat multe. Şi fiindcă se primejduia
să-şi piardă, precum spunea, şi puţina minte pe care o avea, a luat hotărârea de a se întoarce în
lume. Aceasta o făcea şi din motive familiale, deoarece primise şi o scrisoare de la tatăl său
care-i cerea ajutorul.
Întors în lume, Arsenie a început să lucreze din nou ca tâmplar în Koniţa şi în satele
dimprejur, sprijinindu-şi astfel familia. În satele unde lucra, era cu multă luare aminte. Vorbea
puţin, iar atunci când lucra, psalmodia încet. Când nu i se dădea mâncare de post, petrecea
ziua cu mâncare uscată. Rudelor sale le spunea că va deveni monah, dar din sensibilitate
pretexta că nu este încă pregătit, ca nu cumva să-şi dea seama că ei sunt pricina rămânerii lui
în lume şi astfel să se mâhnească.
După ce şi-a îndeplinit toate îndatoririle faţă de familia sa, pe cât a fost omeneşte cu
putinţă, a hotărât să părăsească din nou lumea. „Când am plecat să mă fac călugăr, nimeni nu
avea să-mi reproşeze ceva”, spunea Stareţul.
Intrarea în monahism
Astfel, în martie 1953, după o rugăciune fierbinte, după ce îşi împarte săracilor toţi
banii, Arsenie se îndreaptă din nou spre Sfântul Munte, hotărât să intre mai întâi în viaţa de
chinovie. Ajunge astfel vieţuitor în Mănăstirea Esfigmenu. Stareţul spunea: „Era mănăstirea
cu rânduiala cea mai grea. În prima săptămână a Postului toţi părinţii stăteau aproape toată
ziua în biserică. Se dădea numai o farfurie de fiertură pe zi”.
Tânărul începător înainta cu bucurie în ostenelile vieţii de obşte. La început l-au
rânduit ajutor la trapeză şi la brutărie. Mai târziu l-au rânduit la tâmplărie, deoarece cunoştea
meşteşugurile de tâmplar. Era priceput la orice lucru şi lucra foarte repede. Din mărinimie
Arsenie a cerut binecuvântare ca să ajute şi la arhondaric, atunci când în mănăstire veneau
mulţi închinători. Avea de asemenea în grijă şi două paraclise dinafara mănăstirii. În fiecare zi
aprindea candelele, se îngrijea să fie mereu curăţenie şi să se săvârşească în ele, din când în
când, Sfânta Liturghie.
Nevoinţele călugăriei
După ce şi-a pus ca temelie a vieţii monahale smerita cugetare şi ascultarea, Arsenie a
început să facă nevoinţă mai presus de puterea sa. Ziua se ostenea trupeşte, iar noaptea
rămânea treaz, rugându-se şi slăvind pe Dumnezeu. Simţea multă oboseală, dar era
neînduplecat în asceză. Mereu adăuga noi nevoinţe, dar făcea aceasta întotdeauna cu
binecuvântarea şi supravegherea egumenului. Toate le făcea cu bună dispoziţie.
„Lucram din greu la strung toată ziua, iar seara mergeam la arhondaric şi ajutam până
la 10-11 noaptea. Nu-mi rămânea timp nici pentru cele duhovniceşti. De aceea, atunci când

19
mergeam la chilie, nu mă culcam, ci doar mă întindeam, punând picioarele pe ceva mai înalt
pentru a se odihni puţin şi pentru a coborî sângele care se aduna în ele după multe ore de stat
în picioare. Apoi stăteam în picioare într-un lighean cu apă rece ca să nu mă ia somnul şi mă
rugam cu Doamne Iisuse. Dormeam o jumătate de oră sau o oră şi apoi mergeam la biserică
pentru a citi Miezonoptica”.
În biserică nu se aşeza deloc în strană, ci stătea în picioare, iarna nu aprindea soba.
Chilia în care stătea avea atât de multă umezeală încât muchegaiul de pe pereţi era ca
bumbacul.
Diavolul, văzând că nu-l poate opri pe Arsenie de la nevoinţe, nu se mulţumea să-i
aducă numai războiul gândurilor, ci îi apărea şi în chip simţit. Îl vedea şi vorbea cu el. Fratele
Arsenie nu se tulbura, nici nu se înspăimânta de arătarea diavolului, ci îi spunea: „Să mai vii,
fiindcă îmi faci bine. Mă ajuţi să-mi aduc aminte de Dumnezeu atunci când Îl uit şi să mă rog
Lui”.
Pe 27 martie 1954, Arsenie a fost tuns rasofor, primind numele de Averchie.
Egumenul îi propusese să primească schima mare, dar el (din smerenie) nu a voit.
După aspre nevoinţe şi ascultări muceniceşti, îndurând multă umilinţă şi nedreptăţire
de la unii părinţi din mănăstire, sub a căror ascultare se afla, puterile au început să îi scadă.
„Când mi s-au golit de tot bateriile, povestea Stareţul, am trăit următorul lucru: într-o noapte,
în timp ce mă rugam în picioare, am simţit ceva coborând de sus şi cuprinzându-mă cu
totul. Simţeam veselie, iar ochii îmi deveniseră ca două izvoare, din care curgeau în continuu
lacrimi. Vedeam şi trăiam în chip simţit harul. Faptul acesta mi-a dăruit atâta putere
duhovnicească, încât m-a întărit şi susţinut timp de aproape zece ani, până când, la Sinai, am
trăit şi altfel de stări, mai înalte”.
Plecarea la linişte
După astfel de experienţe, părintele Averchie a luat binecuvântare să plece din
mănăstire pentru a merge în pustie. A lăsat în mănăstire osteneli şi slujire, sânge şi sudori şi a
ieşit, având nădejde că Dumnezeu şi Maica Domnului îl vor povăţui în „pământ pustiu”[3].
Ajunge însă la Mănăstirea Filotheu, unde face iarăşi ascultări de obşte.
După un an de nevoinţe ascunse de ochii celorlalţi, a fost tuns monah în schima mică.
A primit numele de Paisie, iar naş de călugărie i-a fost bătrânul Sava. Stareţul îl cinstea şi
preţuia pe acest bătrân, deoarece, după mărturisirea sa, era „virtuos, cult şi evlavios”.
În scurta lui şedere la Filotheu nu a încetat să se gândească la pustie, ci dimpotrivă
simţea mai puternic dorinţa pentru isihie. Atunci când părintele Paisie auzea că trăiau părinţi
virtuoşi, care duc o viaţă ascetică şi au ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, se străduia să-i

20
întâlnească pentru a se folosi duhovniceşte. A păstrat cuvintele şi pilda lor în cugetarea sa ca
pe o comoară de mult preţ, pentru ca mai târziu să le publice în cartea sa „Părinţi aghioriţi”.
A făcut mai multe încercări de a pleca la pustie, dar toate au eşuat. Drumul către isihie
rămânea închis şi plin de piedici, căci planul lui Dumnezeu era altul. Părintele Paisie ne-a
povestit mai târziu întâmplarea care l-a făcut să meargă la Mănăstirea Stomiu, şi nu la
Katunakia (după cum ar fi vrut): „Mă rugam în chilie când, dintr-odată, am simţit că nu mă
mai pot mişca deloc. Îmi era cu neputinţă să mă ridic. O putere nevăzută mă ţinea nemişcat.
Am înţeles că ceva se întâmplă. Am rămas aşa ţintuit aproape 2 ore şi jumătate. Puteam să mă
rog, să cuget, dar nu puteam să mă mişc deloc. În timp ce mă aflam în această stare am văzut
ca la televizor într-o parte Katunakia, iar în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa.
Atunci eu mi-am întors cu dorire ochii spre Katunkia, dar un glas – era al Maicii Domnului –
mi-a spus limpede:
Nu vei merge la Katunakia, ci vei merge la Mănăstirea Stomiu.
Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume? i-am spus eu”.
Atunci am auzit din nou acelaşi glas, spunându-mi cu asprime:
Vei merge să te întâlneşti cu persoana cutare, care te va ajuta mult.
La Mănăstirea Stomiu
Astfel Stareţul, în luna august din 1958, a ajuns la ajuns la mica şi liniştita Mănăstire
Stomiu. Oamenii din preajmă s-au bucurat mult de venirea lui şi mulţi dintre ei îl vizitau
adesea. Stareţul a început rezidirea mănăstirii arse, fără să aibă banii şi materialele necesare.
Însă cu ajutorul Maicii Domnului şi cu bunăvoinţa unor creştini evlavioşi, a reuşit încet, încet
să rezidească mănăstirea. „Când turnam placa, povestea Stareţul, au venit să ajute 70 de
persoane. La un moment dat, meseriaşii mi-au spus:Mai trebuie 20 de saci de ciment. Ce
puteam să fac? Mă aflam într-o situaţie dificilă. Să lăsăm placa pe jumătate nu se putea, să
aducem alt ciment era foarte greu, deoarece trebuiau să meargă 4 ore şi jumătate cu catârii,
dar aceia erau la ţarini. Atunci am alergat în biserică. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat
şi am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute. Apoi am mers la muncitori şi le-am spus să
continue lucrul, punând cantitatea normală de ciment. Când au terminat, le-au rămas 5 saci de
ciment!”
Cu toate că mănăstirea se afla într-un loc retras şi liniştit, Stareţul se retrăgea uneori
într-o peşteră. Mergea acolo noaptea şi priveghea, rostind Rugăciunea lui Iisus şi făcând
nenumărate metanii. Când nu avea închinători se închidea câteva ore în chilie. Studia, se ruga
şi făcea lucrare duhovnicească în sine însuşi. În acest timp lăsa uşa chiliei puţin deschisă ca să
vadă poarta mănăstirii, pentru a observa dacă vine cineva.

21
 Stareţul se îngrijea atât de lucrările de construcţie, cât şi de cei care aveau nevoie de
ajutor. Aceştia erau foarte mulţi, săraci şi nefericiţi. Stareţul le dădea bani, alimente şi
medicamente, se îngrijea de copiii săraci şi orfani, dădea terenurile mănăstirii familiilor
sărace.
Stareţul avea şi activitate misionară, luptând împotriva unor eretici evanghelişti care
apăruseră în Koniţa, propovăduind musulmanilor şi pe unii din ei aducându-i la adevărata
credinţă.
Părintele iubea în mod deosebit şi animalele sălbatice. În pădurea din jurul mănăstirii,
trăiesc mulţi urşi. Odată Stareţul a întâlnit un urs pe o cărare îngustă în timp ce urca la
mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă Stareţul. Acesta,
la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul, povestea Stareţul lumii,
şi-a întins laba, m-a prind de mână şi m-a tras puţin ca să trec eu primul”.Atunci Stareţul i-a
zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, pe jos, deoarece aştept lume. Altfel te voi prinde de-o
ureche şi te voi lega la iesle”.
Chiar dacă faima virtuţii sale se răspândise dincolo de Koniţa şi mulţi oameni veneau
să-i ceară sfatul, totuşi Părintele a părăsit mănăstirea Stomiu. În ajunul hramului a mers în
biserică pentru a face slujba, iar când a terminat, a văzut afară mai mulţi vizitatori care
aprinseseră focuri în curte şi jucau. Atunci şi-a luat rasa şi a plecat noaptea mâhnit spre
Sfântul Munte, la Mănăstirea Filotheu. La rugăminţile insistente ale locuitorilor din Koniţa,
părintele Paisie este trimis din nou la Stomiu, pe data de 7 august 1961.
Deşi înnoise mănăstirea, îi alungase pe eretici şi îi ajutase pe mulţi, gândurile îi
spuneau că nu face nimic şi adesea se mustra pe sine: „Eu sunt călugăr, ce caut aici în lume”?

22
 Pustnic pe Muntele Sinai
Pe 30 septembrie 1962, atunci când a văzut că şi-a terminat misiunea în pustia lumii şi
şi-a împlinit făgăduinţa făcută Maicii Domnului, a părăsit definitiv Mănăstirea Stomiu şi a
pornit către Muntele Sinai, după cum Maica Domnului l-a încredinţat.
Când Părintele Paisie a ajuns la Sinai era mare secetă. În condiţii obişnuite în această
provincie plouă foarte rar, dar în acel an era simţită în mod deosebit lipsa de apă. În acea
noapte stareţul făcu rugăciune şi a plouat mult.
Părintele Paisie a cerut binecuvântare pentru a locui singur în pustie. Şi a ales sihăstria
sfinţilor Galaction şi Epistimi, care era formată dintr-o bisericuţă, în continuarea căreia se afla
o chilie foarte mică. Această sihăstrie este aşezată la înălţime, exact în faţa sfântului vârf, la o
distanţă de mai puţin de o oră de la mănăstire. La 200 de metri mai sus se află peştera
Sfântului Galaction, iar puţin mai în spate este schitul unde a vieţuit Sfânta Epistimi împreună
cu alte pustnice. Foarte aproape, „ca la o aruncătură de piatră” de locul lui pustnicesc se afla
un izvoraş. În 24 de ore aduna 2-3 litri de apă. „Mâncarea mea, spunea Stareţul, era ceai cu
posmag pe care-l făceam singur. Făceam turte şi le uscam la soare. Uneori fierbeam şi orez
pisat într-o cutie de conservă, care era şi ibric şi cratiţă şi farfurie şi pahar. Aveam şi un rând
de haine de corp groase, pentru că noaptea se făcea foarte frig. Nu aveam nici felinar, nici
lanternă, ci numai o brichetă ca să văd puţin prin întuneric. O dată am pus în pământ un răsad
de roşii, dar după aceea m-a mustrat conştiinţa şi le-am smuls. Mi se părea nepotrivit ca
sărmanii beduini să nu aibă roşii, iar eu care eram călugăr, să am, fie şi numai un fir. Ziua
rosteam Rugăciunea şi făceam lucru de mână.Rugăciune şi lucru. Acesta era tipicul
meu. Noaptea făceam câteva ore metanii fără să le număr. Nu citeam pravilă, ci o înlocuiam
cu Doamne Iisuse”.
La mănăstire, Stareţul cobora în fiecare Duminică sau o dată la 15 zile şi se
împărtăşea. Avea o chiliuţă mică în turn care era foarte izolată, acolo unde altădată erau
închişi cei care erau exilaţi în Sinai. Participa la ascultările de obşte ale mănăstirii, la lucrările
de tâmplărie şi la curăţarea măslinilor. Făcea din lemn icoane sculptate pe care le dădea la
mănăstire spre vânzare. Erau foarte căutate de închinători. Banii pe care îi luam pe ele îi
dădeam la taximetriştii care veneau din Cairo, spunându-le să-mi cumpere haine, şepci,
biscuiţi, alimente, etc. După ce îmi umpleam traista cu binecuvântări întrebam unde se află
corturile beduinilor, după care mergeau acolo, îi strigam pe copiii cei mici şi împărţeam acele
binecuvântări”.
După multe ispitiri de la diavolul, în urma multor nevoinţe trupeşti şi duhovniceşti,
Părintele Paisie trăia deja o viaţă imaterială. Era robit de iubirea dumnezeiască. Rugăciunea

23
lui era neîncetată, precum răsuflarea lui şi nu se întrerupea nici măcar în somn. Se adăpa cu
harul, după cum aflăm din scrierile Stareţului: „Simt că se încrustează ceva deosebit înlăuntrul
meu”. Cu siguranţă, Părintele Paisie a trăit aici, în Muntele Sinai, taine înalte, numai de el
ştiute, pe care Dumnezeu i le descoperea, precum oarecum Prorocului Moise.
Starea sănătăţii Stareţului însă se înrăutăţea tot mai mult. Suferea de dureri de cap, care se
datorau lipsei de oxigen de la mare altitudine unde pustnicea. Despre aceasta Stareţul scrie
într-o epistolă de-a sa din 1 martie 1964: „Văd că Dumnezeu mă coboară tot mai jos. De o
săptămână mă aflu la mănăstire pentru că mi-a apărut astma. În cazul că voi suferi şi aici, voi
veni în Grecia. În orice caz, eu las lucrurile în seama lui Dumnezeu”.
A iubit Sinaiul pentru că acolo a trăit adevărata viaţă pustnicească. Până la sfârşitul
vieţii Stareţul a trăit nostalgia petrecerii la Sinai, iar acum cu multă durere părăseşte Sinaiul.

Din nou în Sfântul Munte

Reîntors din Sinai, Părintele Paisie a mers la schitul Ivirului şi s-a stabilit în Chilia
Sfinţilor Arhangheli. Aici are parte şi de linişte, însă nu este scutit de vizitele ucenicilor.
Primind descoperire de la Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la dânsul, în jurul
Părintelui s-au adunat mai mulţi fraţi şi părinţi doritori să vieţuiască împreună cu
Stareţul. Stareţul însă suferea în continuare de plămâni. Boala nefiind tratată, starea de
sănătate a Părintelui Paisie s-a înrăutăţit. Pentru aceasta a fost nevoit să iasă din nou din
Sfântul Munte pentru analize. Acestea au arătat că trebuie să fie operat cu orice preţ.
Intervenţia chirurgicală a avut loc la Centrul pentru boli pulmonare din Tesalonic. I-au scos
aproape în întregime plămânul stâng şi două coaste. La spital s-a legat duhovniceşte de nişte
tinere evlavioase, iubitoare de monahism. Acelea îl vizitau şi i-au dat sângele de care a avea

24
nevoie în timpul operaţiei (este vorba de 4 l de sânge). Stareţul, simţindu-se îndatorat faţă de
ele, le-a ajutat mai târziu duhovniceşte, cât a putut de mult.Astfel a întemeiat celebra sihăstrie
a Sfântului Ioan Teologul, din Suroti. În continuare, până la adormirea sa, Stareţul le-a
îndrumat duhovniceşte şi tot acolo şi-a lăsat şi mult pătimitorul său trup. A luat sânge de la
surori, iar el le-a dat duh, adică ajutor duhovnicesc.
Povăţuitor de suflete
În iulie 1967, datorită problemelor de sănătate, se stabileşte la coliba lui Ipatie Vlahul
din Katunakia, unde se nevoieşte un an de zile.
La chemarea Kinotitei, Părintele Paisie se mută la Mănăstirea Stavronikita, pentru a
reorganiza viaţa de obşte. După ce a ajutat să intre în rânduială obştea de curând înfiinţată, s-a
stabilit pentru mai multă linişte la Chilia Cinstitei Cruci (2 martie 1969). Din această chilie
Părintele Paisie avea să povăţuiască multe suflete, călugări sau mireni vizitatori, dedicându-se
întru totul slujirii aproapelui.
Prin anul 1972 se discuta subiectul nepurtării reverendei preoţeşti. Faţă de această
problemă Părintele Paisie spunea: „Preotul fără rasă nu este de rasă”, iar pe preoţii care
renunţau la reverendă îi mustra astfel: „Îţi place copacul aşa cum este decojit? Aşa sunt şi
preoţii fără reverendă”.
Stareţul nu era de acord cu introducerea maşinilor în Sfântul Munte. A luat poziţie şi
vorbea cu îndrăzneală: „Mulţi vor cutreiera cu maşinile tot Muntele pentru turism, iar alţii vor
vinde răcoritoare. Şi ce va deveni Sfântul Munte, pe care l-au sfinţit Sfinţii Părinţi prin
nevoinţele lor? Un adevărat spital de nebuni”.
După ce a petrecut 11 ani de nevoinţă la Coliba Cinstitei Cruci, se mută la coliba
Panaguda, un loc mai retras şi cu multă vegetaţie. Însă şi aici este asaltat de credincioşi. De
dimineaţa până seara Stareţul primea oameni, îi servea cu obişnuita trataţie athonită şi jertfea
mult timp, stând împreună cu ei şi ascultându-le problemele, urmând prorocului Isaia care
zicea: „Mângâiaţi pe poporul meu, zice Domnul”, lăsând să se înţeleagă că a primit această
poruncă.
Părintele Paisie a luat poziţie drastică şi faţă de buletinele de identitate, însemnate cu
codul de bare 666 despre care zicea: „Chiar şi primirea buletinului este lepădare. Din moment
ce există pe buletin simbolul diavolului – 666 şi eu iscălesc, înseamnă că sunt de acord cu
acest lucru. Altceva e cu bancnotele care au numărul 666 – daţi Cezarului cele ce sunt ale
Cezarului – şi altceva buletinul care este ceva personal”.

25
 De asemenea, în anul 1988 Părintele Paisie ia poziţie şi faţă de filmul hulitor Ultima
ispită, după Kazanţakis şi chiar participă la protestul în stradă faţă de acest film. În urma
acestui protest, Guvernul a interzis rularea filmului hulitor.
Boala şi fericitul sfârşit
După ce este operat de hernie, în noiembrie 1987, la Spitalul Teaghenio din Tesalonic,
starea sănătăţii Părintelui se înrăutăţeşte foarte mult. Era foarte slăbit şi pierdea mult sânge
datorită cancerului înaintat la intestinul gros. Cu toate acestea nu şi-a pierdut zâmbetul şi îi
mângâia pe ceilalţi bolnavi, fără să primească îngrijire medicală. Pe 22 octombrie 1993, a
mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea să fie
ultima sa ieşire din Sfântul Munte. Nu avea să se mai întoarcă nici după moartea lui. Între
timp, Părintele a făcut ocluzie intestinală. Părintele Paisie este internat din nou la spitalul
Teaghenio, pentru a i se extirpa tumoarea. La 4 februarie 1994 a avut loc operaţia. Tumoarea
de la intestinul gros a fost eliminată, dar boala evolua înfricoşător de repede. A făcut
metastază la ficat şi plămâni.
Deşi pentru o vreme Stareţul s-a supus cu smerenie prescripţiilor medicilor, într-o zi l-
a chemat pe chirurgul care l-a operat şi i-a spus:
De acum înainte vom opri tratamentul.
De ce, gheronda?
Acum vei face ascultare. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea.
Până aici a fost. De acum înainte mă veţi lăsa liniştit.
Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea să i se facă injecţii calmante. Cu toate
că a încercat de mai multe ori să revină în Sfântul Munte, nu a putut, pentru că voia lui
Dumnezeu era să rămână în lume la Mănăstirea Suroti, lângă Cuviosul Arsenie, Sfântul său
ocrotitor. A cerut să i se aducă schima mare şi camilafca. A stabilit locul mormântului şi a dat
porunci privitoare la înmormântarea sa.
La sărbătoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, într-o zi de luni, s-a împărtăşit pentru ultima
dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputinţă să meargă la biserică. De câteva zile
încetase să mai primească lume. Acum când se apropia sfârşitul, dorea ca nici surorile să nu
mai intre la el în chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete şi venea monahia care îl
slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit şi să se pregătească mai bine
pentru ieşirealui.
Stareţul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în
durerile lui, spunând: „Măicuţa mea cea dulce!” Timp de două ore şi-a pierdut cunoştinţa, iar
când şi-a revenit a sus cu voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…”. Apoi a adormit în

26
pace. Era 12 iulie 1994, marţi la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie,
pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
A fost înmormântat în spatele bisericii Sfântului Arsenie, fără să afle cineva şi fără să
cheme pe nimeni la înmormântarea lui. Aceasta a fost dorinţa Stareţului, ca înmormântarea lui
să se facă în taină. Ceea ce s-a întâmplat după trei zile, când adormirea lui s-a făcut cunoscută,
este de nedescris. Din toate părţile venea puhoi de lume pentru a se închina la mormântul lui.
Coliba lui din Sfântul Munte, Panaguda, a căzut pradă tâlharilor duhovniceşti. Închinătorii au
intrat pe sub gardul de sârmă şi s-au căţărat pe balcon. Luau tot ce găseau: căni, cuţite, lemne,
covoraşe, funii, hârtii, până şi buturugele pe care Stareţul le folosea ca scăunele.

D. Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul

CONDACELE SI ICOASELE
Condacul 1:
Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de
cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut
Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a
pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te,
Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Icosul 1:
Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a
odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie,
luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu
întreagă bucurie, aşa:
Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;
Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;
Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;
Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;
Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;
Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;
Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui

27
milostiviri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 2-lea:
Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi
astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în
tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi
îndurări mari, cântarea: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai
primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale
cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele.
Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;
Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;
Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;
Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta
pământească;
Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit
pentru tine;
Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în
Hristos;
Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa
cea minunată;
Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite,
care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;
Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la
Suroti;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 3-lea:
După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina
prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a
desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care
văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

28
Icosul al 3-lea:
Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos,
arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început
să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta.
Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:
Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;
Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;
Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;
Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi
cu sfinţii Săi;
Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea
înflăcărată;
Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată
virtutea;
Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;
Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;
Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 4-lea:
În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin
vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii
acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei
văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus
de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de
la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o
şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:
Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;
Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea
cerească;
Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;
Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;
Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;

29
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;
Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva
vrăjmaşilor sufletului tău;
Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un
preaiubit al Său;
Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 5-lea:
Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime,
alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme
te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă:
Aliluia!
Icosul al 5-lea:
Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi
biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de
dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea
bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:
Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;
Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;
Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;
Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;
Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;
Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de
fire;
Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului
dumnezeiesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 6-lea:
După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în
Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei.
Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese

30
pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea
necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!
Icosul al 6-lea:
Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat
mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul
duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh
şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi
noi, cu glasuri neputincioase, aşa:
Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;
Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe
un fiu al ei;
Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă
sfântă;
Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila
Sa asupra lumii;
Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;
Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;
Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii
lui celei înţelepte;
Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se
sălăşluia în Părintele tău;
Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 7-lea:
Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a
lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un
povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a
dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!
Icosul al 7-lea:
"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune
şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri", a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos.
Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te
lăudăm şi noi, zicând:
Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;

31
Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;
Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;
Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;
Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;
Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;
Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;
Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;
Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 8-lea:
Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei
binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a
putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de
sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi
calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!
Icosul al 8-lea:
"Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea", a spus dumnezeiescul
Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin
rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a
Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai
nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim
cu toţii, zicând:
Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;
Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu
mărime de suflet;
Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra
întregii familii, aducând bucurie şi pace;
Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea
căsniciei;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;
Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii
sfinţi;
Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă

32
liniştită;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine
şi binecuvântarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 9-lea:
Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile
lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu
bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând:
Aliluia!
Icosul al 9-lea:
Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că
arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de
sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim
într-un glas, noi credincioşii, zicând:
Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;
Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;
Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;
Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea
diavolului;
Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub
greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;
Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele
noastre;
Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de
poruncile Sale;
Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare,
aducând slavă lui Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 10-lea:
Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre
desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost
înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar
pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

33
Icosul al 10-lea:
Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-
ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi
nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre,
căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi
în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:
Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de
vrăjmaşul mântuirii noastre;
Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile
lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;
Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;
Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui
viclean;
Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;
Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;
Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de
mântuire;
Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: „ Iată, eu şi fii pe care i-
ai dat mie!”;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 11-lea:
Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde
tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar
pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta
Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând:
Aliluia!
Icosul al 11-lea:
Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se
dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca
un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt
şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:
Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;
Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;
34
Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale
Domnului nostru;
Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de
poftele ei;
Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;
Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică
întru totul lucrările diavolului;
Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;
Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de
mănăstire;
Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă
duhovnicească;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!
Condacul al 12-lea:
Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că
pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai
presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi
rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!
Icosul al 12-lea:
Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu
tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel
viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit
în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:
Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;
Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;
Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;
Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;
Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;
Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi
Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

35
Condacul al 13-lea:
"Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască", grăit-ai, Părinte,
luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre
plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic.
Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe
Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie,
cântarea: Aliluia!
Acest Condac se zice de trei ori.
Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit... şi Condacul 1: Să-l lăudăm...
Apoi această
Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul
Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în
virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L
pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele
multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.
Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre
nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti
de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru
bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.
Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai
fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le
ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie.
Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca
să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.
Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe
noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu
te-ai învrednicit cu prisosinţă.
Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul
nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu
lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din
adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi
Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

36